Perioada de observatie

Perioada de observatie

§1. Precizari prealabile

74. Anterior anului 2002, fosta Lege nr.64/1995 nu instituia faze distincte ale procedurii colective. Procedura colectiva in forma initiala a legii era o procedura unica, ce incepea cu hotararea de deschidere a procedurii si continua, dupa un interval stabilit prin lege, cu instituirea reorganizarii judiciare sau cu hotararea de trecere la faliment. In anul 2002 a fost modificata fosta Lege nr.64/1995, printr-o ordonanta a guvernului (OG nr.38/2002), ulterior aprobata cu modificari neesentiale prin lege. Urmand modelul francez al Legii privind procedurile colective din 1985, OG nr.38/2002 a introdus si reglementat asa-numita faza de observatie[1]. Procedura colectiva obisnuita a fost, astfel, scindata in 2 faze: o faza (perioada) de observatie si o faza “definitiva”, de tratament judiciar, cuprinzand, fie redresarea propriu-zisa (reorganizare judiciara),  fie falimentul. OG nr.38/2002 a reglementat perioada de observatie, precum si modalitati - adaptate acestei perioade - de functionare a organelor procedurii, de continuare a activitatii debitorului si de stabilire a masei pasive. Faza de observatie reprezenta institutionalizarea unei situatii juridice care oricum exista si sub reglementarea anterioara. Reglementarea acesteia a putut fi un bun mijloc de a reduce din neajunsurile aplicarii in practica a procedurii anterioare, dar, pe de alta parte, a putut complica si mai mult procedura, mai ales ca nu se reglementa o durata maxima a acestei perioade[2].

Actuala Lege a insolventei a pastrat ideea fazei de observatie din fosta Lege nr.64/1995, dar i-a redus fie aplicabilitatea, fie durata de timp pentru care este instituita. Denumirea de “faza de observatie” a fost inlocuita cu cea de “perioada de observatie”.

Astfel, de lege lata, perioada de observatie exista doar in procedura generala. In procedura simplificata, perioada de observatie, de regula, este exclusa. In mod exceptional, legea permite, totusi, o perioada de observatie si in cadrul procedurii simplificate, dar aceasta “perioada de observatie” este limitata la un interval de maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii, avind ca scop exclusiv stabilirea conditiilor de aplicabilitate a procedurii simplificate pentru situatiile de la art. 1 alin.2, lit.c-d din Legea insolventei. Avind in vedere scopurile multiple ale perioadei de observatie propriu-zise (respectiv, verificarea conditiilor aplicabilitatii procedurii reorganizarii judiciare ce ar urma sa fie instituita asupra intreprinderii debitorului, verificarea existentei si a realitatii bunurilor debitorului, stabilirea masei credale si identificarea timpurie a cauzelor insolventei si a eventualelor responsabilitati pentru aducerea debitorului in stare de insolventa), comparativ cu scopul unic al “perioadei de observatie” in procedura simplificata (care este menita exclusiv a verifica conditiile de aplicabilitate ale procedurii simplificate in cazurile prevazute de art.1 alin.2 lit.c-d) si avind in vedere ca perioada de observatie din procedura generala nu este limitata in timp, in timp ce “perioada de observatie” din procedura simplificata este limitata la maxim 60 de zile de la deschiderea procedurii, se poate spune ca aceasta din urma nu este o adevarata perioada de observatie, ci o simpla perioada de timp necesara pregatirii falimentului debitorului. De altfel, concluzia de mai sus este sustinuta si de definitia legala a perioadei de observatie. Legea insolventei defineste perioada de observatie la art. 3 pct.15 ca fiind o perioada cuprinsa intre data deschiderii procedurii si data confirmarii planului sau, dupa caz, a intrarii in faliment. Asa cum rezulta, insa, din definitia procedurii simplificate, de la art. 3 pct.25, perioada de observatie poate sa lipseasca din procedura colectiva, intrucit debitorul poate, in cazurile de la art.1 alin.2, fie sa intre direct in procedura falimentului (spre exemplu, o societate dizolvata anterior deschiderii procedurii colective), fie sa intre in faliment dupa o perioda de observatie scurta, de maxim 60 de zile de la data deschiderii procedurii, “perioada in care vor fi analizate elementele aratate la art. 1 alin.2 lit.c) si d)”.

Si in cazul bancilor sau al altor institutii de credit ori financiare, procedura reorganizarii judiciare este exclusa, astfel ca si in aceste cazuri perioada de observatie este exclusa.

75. Potrivit Legii insolventei, procedura generala de insolventa incepe, asadar, cu o hotarire a judecatorului-sindic de deschidere a procedurii care initiaza o perioada de observatie.

In aceasta perioda de observatie, in decursul careia nimic ireversibil nu se intimpla cu soarta sau averea debitorului, se stabilesc cauzele insolventei, sansele de reroganizare si persoanele eventual culpabile de aducerea in stare de insolventa a debitorului, este realizat inventarul bunurilor debitorului si se intocmeste tabelul de creante. Astfel se va sti, cel putin la nivel superficial, de ce s-a ajuns in insolventa si cine este vinovat de aceasta, daca intreprinderea debitorului poate fi salvata prin reorganizare si care este dimensiunea „averii” debitorului, adica asa-numita masa activa, comparativ cu totalul creantelor contra debitorului care vor da dreptul titularilor lor sa participe la procedura. Aceasta comparatie intre activul si pasivul debitorului poate sa fie un indiciu al probabilitatii sau improbabilitatii reorganizarii judiciare. Daca debitorul este insolvabil, in mod evident o reorganizare juridiciara poate fi exclusa, cu exceptia cazului in care ar exista o sursa credibila de finantare. De observat ca, in aceasta faza, nu se stabileste si valoarea acestor active. Evaluarea activelor este, de obicei, o operatiune ce precede lichidarea (desi este posibila si o vinzare de active in perioada de observatie, cu acordul judecatorului-sindic sau al comitetului creditorilor).

In procedurile colective in care reorganizarea este exclusa, operatiunile efectuate de administratorul judiciar in perioada de observatie vor trebui efectuate de lichidator, ca prime masuri ale procedurii falimentului. De aceea, analiza perioadei de observatie si a acestor masuri, luate de regula, in perioada de observatie, de catre administratorul judiciar, este valabila, in mod corespunzator, si cu referire la primele masuri luate in procedura falimentului. Este evident, insa, ca unele reguli ale perioadei de observatie, cum ar fi regula “business as usual” si regula continuarii contractelor in curs de executare ale debitorului nu isi mai au aplicabilitatea in procedura falimentului, intrucit activitatea debitorului inceteaza, procedura fiind orientata exclusiv catre lichidarea activelor sale si distributia fondurilor obtinute catre creditori.     

Legea insolventei opereaza o separatie logica intre activul si pasivul patrimoniului debitorului atunci cind vorbeste de facerea inventarului si intocmirea tabelelor de creante. Intr-adevar, in perioada de observatie (iar in cazul procedurii simplificate fara faza de observatie, in debutul procedurii), asa-numitele “prime masuri” sunt menite a stabili activul patrimonial al debitorului, prin intermediul inventarului si, respectiv, pasivul patrimonial al acestuia, prin intermediul notificarilor, declaratiilor de inregistrare a creantelor si al intocmirii diverselor tabele de creanta.

§2. Rapoartele administratorului judiciar

76. In perioada de observatie, administratorul judiciar este, in mod evident, actorul principal al procedurii. In timp ce debitorul care si-a pastrat dreptul de a-si administra averea isi continua afacerea, conform regulii « business as usual », fiind sub supravegherea sau controlul administratorului judiciar, acesta din urma trebuie sa intocmeasca un numar de rapoarte si de analize esentiale pentru desfasurarea procedurii, pe baza carora creditorii, judecatorul sindic sau administratorul judiciar insusi trebuie sa ia decizii cruciale, cu impact hotaritor asupra debitorului si a sumelor care urmeaza a se recupera. Spre exemplu, administratorul judiciar trebuie, dupa caz, sa participe la elaborarea planului de reorganizare a debitorului sau sa elaboreze el insusi, in termen, un plan de reorganizare, singur sau impreuna cu creditorii care detin cel putin 20% din creante. De asemenea, administratorul judiciar trebuie sa stabileasca activitatile curente ale debitorului, sa efectueze analizele in vederea anularii unor acte frauduloase sau a unor tranzactii ce ar prejudicia drepturile creditorilor, precum si analizele necesare mentinerii sau denuntarii unor contracte in curs de executare ale debitorului etc. Administratorul judiciar trebuie in acelasi timp sa analizeze in amanunt istoricul debitorului, activitatea curenta si perspectivele acestuia etc., in vederea fundamentarii corecte a deciziilor care trebuie luate in aceasta perioada[3].

Administratorul judiciar este tinut sa elaboreze rapoarte periodice de activitate, pe care le supune controlului judiciar al judecatorului sindic si pe care le comunica creditorilor, prin intermediul comitetului creditorilor[4].

In perioada de observatie, administratorul judiciar trebuie sa intocmeasca un prim raport, care este esential pentru continuarea procedurii. Este vorba despre raportul asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia starii de insolventa (denumit in practica, in mod ingenuu, si raportul “cauzal”), raport la care se refera art. 20 alin. 1 lit.b) si art. 59 din Legea insolventei[5].  

Raportul trebuie sa examineze activitatea debitorului, sa releve cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, sa indice persoanele carora le-ar fi imputabila insolventa si existenta premiselor anagajarii raspunderii acestora in conditiile art.138, precum si, in cazul procedurii generale, existenta sau inexistenta sanselor de reorganizare a activitatii debitorului.

Asa cum rezulta din art. 20 alin.2 lit.b), raportul trebuie “supus judecatorului-sindic” in termen de 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar. Termenul de 60 de zile se calculeaza de la data deschiderii procedurii, daca este vorba de primul administrator judiciar. Daca, din varii motive, primul administrator judiciar a fost inlocuit cu un altul, si primul nu va fi elaborat raportul in termenul de 60 de zile, administratorul judiciar inlocuitor va elabora raportul in termen de 60 de zile de la desemnarea sa. Art. 59 alin.1 introduce in aceasta ecuatie a termenelor raportului “cauzal” si un termen judiciar, ce poate fi stabilit de judecatorul-sindic, dar care nu poate fi mai mare de 60 de zile de la desemnarea administratorului judiciar. Cel putin in privinta termenului, este evidenta lipsa de coordonare intre cele doua texte legale care vorbesc de raportul “cauzal”.  

Desi din lege rezulta ca raportul este doar “supus” judecatorului-sindic, este evident ca judecatorul-sindic, in exercitarea controlului judiciar asupra activitatii administratorului judiciar, se va pronunta asupra valabilitatii, temeiniciei si acuratetei raportului, punind in discutia creditorilor aceste aspecte ale raportului. Numai un raport omologat de judecatorul-sindic are efectele prevazute de lege sau implicate de raport. In practica, in mod eronat, raportul administratorului judiciar este rareori discutat de creditori si analizat de judecatorul-sindic, simpla sa depunere fiind considerata a avea efect de aprobare. Practica, foarte frecventa din pacate, este ilegala, intrucit elimina in fapt atit controlul judiciar al judecatorului-sindic asupra activitatii administratorului judiciar, cit si controlul de oportunitate al creditorilor asupra aceleiasi activitati.

Daca raportul “cauzal” nu cuprinde mentiunile obligatorii pe care le fixeaza art. 20 alin.1 lit.b) si art. 59 alin.1 si alin.2 din Legea insolventei, el este nul, urmind a fi refacut sau completat, prin dispozitie a judecatorului-sindic, pina la primul termen de continuare a procedurii. Nulitatea acestui raport sau obligarea administratorului judiciar la a-l reface pot fi un motive temeinice de schimbare a administratorului judiciar. Desi nulitatea raportului si inlocuirea administratoruli judiciar sunt sanctiuni foarte drastice si nu sunt expres prevazute in lege, consider ca ele se impun, avind in vedere importanta capitala a mentiunilor obligatorii din raportul “cauzal”. Intr-adevar, aprecierea administratorului asupra probabilitatii de reusita a unui plan de reorganizare poate sa cintareasca foarte mult in decizia judecatorului-sindic de a admite un plan de reorganizare. Identificarea timpurie de catre administratorul judiciar a cauzelor insolventei poate determina directiile de intocmire si realizare ale unui plan de reorganizare, dar si culpabilitatea anumitor persoane pentru aducerea debitorului in stare de insolventa. De altfel, in raportul “cauzal” administratorul judiciar trebuie sa se pronunte asupra identitatii persoanelor responsabile de insolventa si asupra existentei premiselor angajarii raspunderii acestora. Intr-o eventuala actiune in raspundere, lipsa raportului “cauzal” sau lipsa din raportul “cauzal” a unor mentiuni cu privire la persoanele responsabile si cu privire la premisele raspunderii poate fi considerata o cauza de inlaturare a raspunderii, intrucit se poate sustine, nu fara temei, ca raportul si mentiunile referitoare la premisele raspunderii sunt o situatie-premisa a raspunderii, fara de care nu exista raspundere.

Conform art. 59 alin.3, daca raportul administratorului judiciar arata ca activitatea debitorului poate fi redresata pe baza de plan, atunci in acelasi raport el va trebui sa precizeze fie ca recomanda planul propus de debitor, la intocmirea caruia colaboreaza sau nu cu debitorul, fie ca intentioneaza sa propuna un alt plan, “singur” sau impreuna cu unul sau mai multi creditori. Daca, dimpotriva, raportul propune intrarea in faliment, in procedura generala, atunci se urmeaza procedura prevazuta de art. 59 alin.4-5 si, respectiv, de art.60, in urma caruia judecatorul-sindic va da o sentinta de trecere la faliment. Procedura presupune publicizarea raportului, urmata de votul adunarii creditorilor asupra propunerii administratorului judiciar de trecere la faliment, propunere insotita si de “punctul de vedere” al comitetului creditorilor. Trecerea la faliment poate fi blocata doar in ipoteza in care creditorul/creditorii care detin cel putin 20% din creante isi manifesta intentia de a depune un plan sau in ipoteza (fantezista, dar imaginata si ea de art. 60 din Legea insolventei) in care, intre timp, s-a confirmat un plan de reorganizare.  

Un raport si o procedura asemenatoare de trecere la faliment sunt prevazute si la art. 54 din Legea insolventei. Termenele sunt, insa, mai reduse (30 de zile pentru depunerea raportului si 20 de zile de la primirea raportului pentru adunarea creditorilor), intrucit se presupune ca debitorul s-ar incadra in criteriile prevazute de art. 1 alin.2, adica ar putea fi deschisa procedura simplificata de faliment. Ca si in procedura generala, insa, si in acest caz raportul administratorului judiciar poate propune intrarea in faliment sau continuarea perioadei de observatie din procedura generala. Cu o singura exceptie (in cazul prevazut de art. 59-60, trecerea la faliment poate fi blocata de creditorii care detin 20% din creanta si isi manifesta intentia de reroganizare a debitorului si, respectiv, de aparitia intempestiva a unei hotariri de confirmare a unui plan de reorganizare, in timp ce, in cazul prevazut de art. 54, trecerea la faliment nu poate fi blocata decit de propunerea administratorului judiciar, bizara de altfel, de “continuare a perioadei de observatie din procedura generala”), nu exista nici un fel de diferenta intre cele doua situatii juridice vizate de art. 59-60 si, respectiv, art. 54 din Legea insolventei. Din comparatia celor doua cazuri, s-ar putea sustine ca suntem in prezenta a doua institutii distinct, intrucit, in cazul raportului “cauzal”, care se intocmeste in termen de 60 de zile, debitorul poate intra in faliment “in procedura generala”, in timp ce in cazul “raportului de 30 de zile” debitorul poate intra in faliment in procedura “simplificata”. Dar falimentul este una si aceeasi procedura, indiferent de modalitatea in care s-a ajuns la aceasta situatie (prin procedura “generala” sau prin procedura “simplificata”) si are aceleasi efecte, adica, dizolvarea debitorului persoana juridica, lichidarea bunurilor, distribuirea fondurilor rezultate din lichidare si celelalte operatiuni menite a duce la inchiderea procedurii. Din acest motiv este evident ca legea face, din pacate, dubla reglementare. Pe de alta parte, a se observa ca, prin raportul sau “de 30 de zile”, administratorul judiciar poate face reversibila starea de faliment in procedura simplificata, din moment ce el poate propune “continuarea perioadei de observatie din procedura generala”, ceea ce, in mod evident, nu este in spiritul reglementarii referitoare la falimentul simplificat.

77. Cauzele insolventei sunt cit se poate de diverse, dar ele pot fi identificate, mai facil sau, dimpotriva, mai dificil, analizand :

(i) platile mari, semnificative, in raport cu incasarile aferente activitatii care a ocazionat aceste plati,

(ii) contul de profit si pierdere pe activitati sau contracte, cont care compara veniturile cu cheltuielile (costurile) aferente lor,

(iii) gradul de incasare a veniturilor, care poate fi redus fie pentru ca debitorii debitorului nu au platit la termen, fie pentru ca in sectorul economic respectiv exista o criza,

(iv) gradul ridicat de indatorare la banci, multitudinea contractelor si operatiunilor efectuate pe credit, indatorarea fata de bugetul de stat,

(v) operatiunile economice sau de trezorerie efectuate in cadrul grupului de societati din care face parte debitorul,

(vi) afacerile fondatorilor sau ale managerilor cu societatea debitoare insasi,

(vii) gradul de dependenta economica sau juridica a debitorului fata de unul sau mai multi clienti ori furnizori (debitorului este fie client captiv, fie furnizor captiv al unei alte intreprinderi),

(viii) dependenta debitorului de subventii sau ajutoare de stat, de contracte cu statul sau cu alte institutii publice finantate de la buget,

(ix) situatia sociala din intreprindere si gradul de influenta a sindicatului sau a salariatilor asupra situatiei financiare a intreprinderii etc.

Analiza cauzelor insolventei trebuie sa se intinda pe o perioada de minim 3 ani anterioara deschiderii procedurii, pentru a putea oferi o imagine reala a intreprinderii debitorului. De altfel, perioada de 3 ani coincide cu perioada suspecta, perioada in care, asa cum s-a vazut, debitorul care stie ca se apropie insolventa, se angajeaza in acte juridice si operatiuni neobisnuite, diferite de cele pe care le-ar efectua in situatia normala, dar menite fie a acoperi realitatea insolventei printr-o imagine falsa de prosperitate, fie a externaliza active in dauna creditorilor.

Odata stabilite cauzele insolventei, pot fi identificate si celelalte doua elemente esentiale ale raportului « cauzal », respectiv, sansele reorganizarii si responsabilitatea persoanelor care au cauzat insolventa.

§3. Inventarul si conservarea bunurilor debitorului

78. Desi din Legea insolventei pare a rezulta ca inventarul bunurilor debitorului se efetueaza numai de lichidator, in vederea pregatirii lichidarii, in realitate si in perioada de observatie, una dintre principalele operatiuni efectuate de administratorul judiciar este inventarul bunurilor debitorului, masura necesara atit stabilirii situatiei exacte a bunurilor din averea debitorului, cit si conservarii acestora in vederea pregatirii operatiunilor curente, a operatiunilor de realizare a planului sau, dupa caz, a operatiunilor de vinzare efectuate inainte de lichidare. Intr-adevar, stabilirea « masei active » este imperios necesara pentru a evalua sansele reorganizarii sau, dupa caz, pentru a putea realiza ori monitoriza realizarea planului de catre debitor, precum si pentru a se putea gestiona operatiunile curente ale debitorului si continuarea contractelor in curs de executare ale acestuia. Spre exemplu, nu se poate vorbi in mod serios de o evaluarea a pierderilor continue aduse averii debitorului pentru a se putea decide trecerea la faliment, daca nu exista un criteriu exact de referinta, acesta neputind fi altul decit cel care rezulta din inventar, adica masa activa a debitorului existenta la data deschiderii procedurii. De altfel, in raportul intocmit asupra cauzelor si imprejurarilor care au determinat insolventa debitorului, un loc aparte il ocupa bunurile de orice fel ale debitorului. In elaborarea acestui punct din raportul « cauzal », administratorul judiciar nu se poate baza pe lista bunurilor debitorului care, daca exista, nu arata decit exsitenta « scriptica » a masei active, nu si realitatea acesteia. 

La operatiunile de inventariere se adauga si masurile propriu-zise de conservare a patrimoniului debitorului, cum sunt punerea de sigilii, inchiderea conturilor bancare si deschiderea conturilor speciale de debitor in insolventa, refacerea contabilitatii, luarea inscriptiilor ipotecare si a altor inregistrari sau notari in cartea funciara ori in arhivele electronice de garantii reale mobiliare, ridicarea sechestrelor existente asupra bunurilor debitorului etc.

Inventarul si operatiunile de conservare se pot face sau, dupa caz, relua in cadrul procedurii de faliment, dupa cum acestea s-au efectuat sau nu in perioada de observatie. Daca nu exista perioada de observatie, in mod evident, toate aceste operatiuni se efectueaza in procedura falimentului, de catre lichidator. Daca inventarul nu s-a efectuat in perioada de observatie, el va fi obligatoriu dupa trecerea la faliment. Este important ca, in cazul in care, la finele perioadei de observatie, se trece la faliment, iar lichidatorul este altcineva decit administratorul judiciar din perioada de observatie, sa se efectueze un inventar propriu de catre lichidator, precum si sa se ia masurile de conservare necesare, pentru a evita o resposabilitate solodar intre administratorul judiciar si lichidator, in cazurile de nereguli producatoare de prejudicii in patrimoniul creditorilor.

Operatiunile de inventariere si de conservare a bunurilor debitorului presupun efectuarea unor operatiuni contabile privind constatarea si conservarea bunurilor debitorului si elaborarea unor situatii financiare de incepere a procedurii insolventei.

In demersul de inventariere, esentiala este intocmirea listei bunurilor debitorului. A se observa ca Legea insolventei considera aceasta lista esentiala, intrucit debitorul este obligat ca, printre actele si informatiile pe care trebuie sa le depuna la dosarul cauzei conform art. 28, sa insereze si o lista completa a bunurilor sale, incluzand toate conturile si bancile prin care isi ruleaza fondurile. Pentru bunurile grevate de datorii, debitorul trebuie sa mentioneze datele din registrele de publicitate. Sa ne reamintim ca nedepunerea informatiilor si documentelor prevazute de art. 28 odata cu cererea de deschidere a procedurii sau in cele 10 zile ulterioare depunerii cererii este sanctionata cu deschiderea procedurii simplificate de falimentul. Daca cererea de deschidere a procedurii insolventei aparine creditorilor, debitorul este obligat sa depuna lista bunurilor sale (impreuna cu celelalte acte si informatii prevazute la art. 28) in termen de 10 zile de la data deschiderii procedurii, sub sanctiunea amenzii civile pe zi de intirziere, aplicabila persoanelor care il reprezinta legal pe debitor. Daca aceasta lista nu este depusa nici dupa ce administratorul judiciar sau lichidatorul ii pune in vedere debitorului sa o faca, atunci acesta este pasibil de pedeapsa prevazuta de art. 145 din Legea insolventei pentru infractiunea de nedepunere a actelor si informatiilor cerute de practicianul in insolventa. In fine, daca lista bunurilor debitorului nu exsita sau nu este depusa de debitor, ea poate fi intocmita de administratorul judiciar sau de lichidator, laolalta cu celelalte doumente contabile pe care le poate intocmi sau reface practicianul in insolventa in conditiile art. 20 alin.1 lit.c). Daca lista este incompleta sau incorecta, administratorul judiciar sau lichidatorul o pot completa sau corecta in acelasi conditii. cazul in care apar modificari cu privire la ansamblul bunurilor detinute si debitorul nu face aceasta precizare, sau nu o mai poate face deoarece dreptul de administrare a averii sale i-a fost ridicat de catre instanta judecatoreasca, obligatia ii revine lichidatorului. In cazul in care debitorul ulterior intrarii in procedura simplificata de insolventa nu prezinta lista completa a bunurilor, a creditorilor si alte documente prevazute de art 28 din Legea insolventei, lichidatorul desemnat le va reconstitui in masura posibilului, cheltuielile fiind suportate din averea debitorului.

Lista bunurilor debitorului, care reprezinta averea « scriptica » a acestuia, trebuie confruntata cu realitatea. Operatiunea de inventariere stabileste propriu-zis masa activa reala a debitorului, atat din punct de vedere descriptiv, cat si cantitativ si valoric. Practicianul in insolventa trebuie sa constituie o comisie de inventariere, care sa verifice fie bucata cu bucata, fie prin sondaj, realitatea faptica a bunurilor debitorului. In cazurile complexe, operatiunea de inventariere poate presupune un timp destul de indelungat, dar ea este necesara mai ales ca lipsurile constatate la inventar pot constitui serioase motive pentru actiuni in raspundere contra conducatorilor debitorului, iar daca sunt grave si denota fraude, aceste lispuri pot duce si la actiuni penale pentru bancruta frauduloasa. In orice caz, inventarul bunurilor debitorului reprezinta baza asupra careia se efectueaza evaluarea bunurilor debitorului in vederea vinzarilor (in perioada de observatie sau in procedura de reorganizare) sau a lichidarilor (in rocedura falimentului).

Sigilarea bunurilor debitorului poate fi utila (in procedura falimentului, aceasta este chiar necesara, fiind obligatorie conform legii) intrucit este o masura preventiva cu caracter conservator fiind aplicata in scopul evitarii manavrelor sau gresesilor debitorului care ar putea cauza diminuarea averii sale. Actiunea de sigilare o precede pe cea de inventariere.

Conservarea bunurilor din averea debitorului este o operatiune continua, care dureaza, practic, pe tot parcursul procedurii, de la deschidere procedurii, pana la reorganizarea cu succes a intreprinderii debitorului sau pana la lichidarea efectiva a bunurilor din patrimoniul acestuia. Dupa identificarea si sigilarea bunurilor debitorului, practicianul in insolventa va aplica masurile adecvate mentinerii bunurilor in cea mai buna stare. In acest fel, bunurile corporale vor fi pastrate in conditii care sa le asigure conservarea substantei si paza lor, iar drepturile patrimoniale vor fi protejate prin masuri cum ar fi: intreruperea unei prescriptii, exercitarea actiunilor in justitie, luarea inscriptiilor ipotecare, efectuarea somatiilor. Alaturi de aceste masuri care privesc conservarea bunurilor, practicianul in insolventa poate lua si masuri de conservare a drepturilor debitorului, respectiv, formularea de obiectiuni la creantele depuse, urmarirea incasarii creantelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau sume de bani efectuate de acesta inaintea deschiderii procedurii etc.

            In caz de pierdere, sustragere sau distrugere a unor documente contabile conform art. 26 din Legea nr. 82/1991 (Legea contabilitatii), se vor lua masuri de reconstituire a acestora. Legea contabilitatii prevede o intreaga procedura de reconstituire. Atributia de reconstituire a documentelor contabile (precum si a celorlalte acte prevazute la art. 28 si pe care debitorul este obligat sa le depuna la dosarul cauzei) incumba administratorului judiciar sau, dupa caz, lichidatorului, asa cum rezulta din art. 20 alin.1 lit.c) si, respectiv, art. 25 lit.d) din Legea insolventei.

§4. Stabilirea masei credale

79. In principiu, in vederea stabilirii masei pasive, administratorul judiciar trebuie sa intreprinda ca prima masura notificarea deschiderii procedurii, urmind apoi a primi declaratiile de creanta ale creditorilor si a demara operatiunea de verificare a creantelor. Dupa verificare, administratorul judiciar va afisa tabelul preliminar al creantelor si va convoca prima adunare a creditorilor (a carei componenta se stabileste nu dupa criteriul “creditorului indreptatit sa participe la procedura”, identificat prin inscrierea sa in tabelul defitiv al creantelor, ci dupa tabelul preliminar al creantelor, care este doar o lista provizorie a creditorilor). Debitorul, administratorul judiciar si orice creditor pot contesta orice inscriere in tabelul creantelor. Dupa ce toate contestatiile vor fi fost solutionate de catre judecatorul-sindic, administratorul judiciar va afisa tabelul definitiv al creantelor, creditorii inscrisi in acest tabel fiind “creditori indreptatiti sa participe la procedura”. Toata aceasta operatiune complexa de stabilire a masei credale dureaza un minim de 5 luni de la data deschiderii procedurii, chiar si in procedura simplificata, date fiind termenele legale de notificare, de verificare a creantelor si de solutionare a contestatiilor. In toata aceasta perioada nici un creditor, nici macar creditorul care a cerut si a obtinut deschiderea procedurii, nu este “indreptatit sa participe la procedura”, ceea ce este o bizarerie a Legii insolventei.

De la principiul notificarii creditorilor sunt exceptati salariatii debitorului, intrucit acestia sunt trecuti in tabelul creantelor in baza inregistrarilor in contabilitatea debitorului. Din aceasta cauza, salariatii nu sunt obligati nici sa formuleze declaratie de creanta, de unde consecinta scutirii de taxa de timbru aplicabila oricarui creditor pentru declaratia de creanta. Cu toate acestea, salariatii sau fostii salariati, daca au pretentii mai mari decit cele care rezulta din contabilitatea debitorului, sunt obligati sa formuleze declaratie de creanta pentru surplus.

De la principiul verificarii creantelor sunt exceptate creantele stabilite prin titluri executorii.

In fine, sa retinem in acest preambul ca judecatorul-sindic poate dispune ca o creanta supusa contestarii, pina la solutionarea contestatiei, sa fie trecuta in tabelul creantelor cu titlu de creanta provizorie, care are regimul juridic al creantei sub conditie (aceasta creanta, intrucit nu este nascuta pina la indeplinirea conditiei, nu beneficiaza de nici unul dintre drepturile creditorilor indreptatiti sa participe la procedura, drepturi prevazute de art. 76).

80. Notificarea deschiderii procedurii este stabilita, de art. 61 din Legea insolventei, in sarcina administratorului judiciar[6].

Notificarea se trimite tuturor creditorilor mentionati in lista depusa de debitor, conform art.28 sau, dupa caz, art. 32 alin.2, precum si debitorului si registrelor in care este inregistrat debitorul, in vederea efectuarii de mentiuni referitoare la deschidere procedurii. Daca debitorul nu a depus lista creditorilor sau aceasta este incompleta, judecatorul sindic sau, dupa caz, administratorul judiciar, poate sa numeasca un expert contabil care sa intocmeasca aceasta lista, fie intocmind sau refacand documentele contabile respective, fie completandu-le. Daca creditorii cu sediul in strainatate au reprezentanti cunoscuti in tara, notificarea se va trimite acestora.

Notificarea se realizeaza conform dispozitiilor din Codul de procedura civila referitoare la comunicarea actelor de procedura, si se va publica, pe cheltuiala debitorului, si in Buletinul procedurilor de insolventa.

In privinta creditorilor necunoscuti, publicarea notificarii in Buletinul procedurilor de insolvente este considerata ca fiind suficienta. Regula echivalarii publicarii in Buletinul procedurilor de insolventa cu notificarea creditorilor care nu au fost identificati in lista creditorilor pusa la dispozitie de catre debitor, regula prevazuta in art. 7 alin.3 teza a doua din Legea insolventei, este excesiva, putind pune probleme de incalcare a liberului acces la justitie. De altfel, asa cum am spus si cu alt prilej, textul este in mod evident neconstitutional, intrucit il poate pune pe creditorul necunoscut sau nerecunoscut de debitor in postura de a-si pierde creanta contra debitorului prin simplul fapt ca nu a perceput in termen publicarea notificarii in Buletin. Este imposibil a se pretinde oricarui creditor sa-si urmareasca orice debitor pentru a vedea daca acesta nu este cumva in procedura insolventei. Curtea Constitutionala a decis déjà ca, cel putin in parte, art. 7 din Legea insolventei este neconstitutional, “in masura in care se intepreteaza ca prima comunicare a actelor de procedura catre persoanele impotriva carora se promoveaza oa actiune in temeiul Legii nr.85/2006, ulterior deschiderii procedurii insolventei, se realizeaza numai prin Buletinul procedurilor de insolventa, iar nu si dispozitiilor Codului de procedura civila[7]”. In realitate, in practica, foarte rar se aplica art. 7 alin.3 teza a doua, instantele considerind, in mod judicios, ca, daca creditorul in cauza dovedeste ca nu a fost notificat in termen sau nu i-a ajuns la cunostinta in alt mod faptul deschiderii procedurii, creditorul respective va putea sa faca declarative de creanta. Desigur ca, daca aparitia acestui creditor in ridnul celor “indreptatiti sa participe la procedura” se va intimpla dupa ce se va fi confirmat un plan, dup ace se vor fi efectuat distributii, dup ace se va fi inschis procedura etc., acest creditor va lua procedura in starea in care se afla. Asadar, el nu se va mai putea opune la reorganizare, nu va putea pretinde restituirea sumelor distribuite contra ordinii de preferinta modificata prin aparitia sa pe table, nu va putea pretinde restituirea sumei platite unui creditor dincolo de cota falimentar etc.

Conform art. 62 din Legea insolventei, notificarea va cuprinde : (i) termenul limita de depunere a opozitiilor creditorilor la cererea de deschidere a procedurii formulata de debitor si termenul limita de solutionare a acestor opozitii (max.10 zile de la expirarea termenului de depunere); (ii) termenul limita de inregistrare de catre creditori a cererii de admitere a creantelor contra debitorului (max.60 de zile de la deschiderea procedurii) precum si cerintele pe care trebuie sa le indeplineasca o creanta  inregistrata ca sa poata fi considerata valabila; (iii) termenul de verificare a creantelor, intocmire, afisare si comunicare a tabelului preliminar (max.30 de zile, pentru procedura generala, si max. 15 zile pentru procedura simplificata, termene care curg de la expirarea termenului de depunere a cererilor de admitere a creantelor); (iv) termenul de definitivare a tabelului creantelor (max.30 de zile pentru procedura generala, si max. 15 zile pentru procedura simplificata, termene care curg de la expirarea termenului de intocmire, afisare si comunicare a tabelului preliminar); (v) locul, data si ora primei adunari a creditorilor (max. 5 zile de la expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar). Desi termenele stabilite de art. 62 ne apar ca fiind foarte stricte, in realitate aceste termene sunt respectate foarte rar, in practica fiind aproape in mod invariabil prorogate. Aceasta intrucit numai foarte rar administratorul judiciar primeste imediat instiintarea de numire provizorie; de obicei, aceasta instiintare intirzie intre 2 si 3 saptamini de la data deschiderii procedurii, astfel ca termenele prevazute de art. 62 se proroga, de fapt, pina la al doilea termen de continuare a procedurii, ceea ce inseamna un minim de 2 luni la tribunalele cu sectii de faliment si minim 4 luni la tribunalele fara sectii de faliment. Judecatorul-sindic poate prelungi aceste termene, pentru motive temeinice, cu maxim 30 de zile si, respectiv, in cazul procedurii simplificate, cu 15 zile. In practica, aceste noi termene sunt cum mult mai lungi, fiind stabilite in functie de programarea termenelor de continuare a procedurii pe fiecare judecator-sindic (complet).

Pe de alta parte, a se observa ca prima adunare a creditorilor se intruneste in termen de 5 zile de la afisarea tabelului preliminar, ceea ce inseamna ca la aceasta adunare nu participa creditorii indreptatiti sa participe la procedura, ci creditorii care sunt inscrisi in tabelul preliminar si care sunt, cel putin teoretic, contestabili, pina la definitivarea tabelului creantelor. Termenul de 5 zile este nerealist; pentru a se putea respecta acest termen, administratorul judiciar nu ar trebui sa astepte expirarea termenului de afisare a tabelului preliminar, ci sa convoace din timp adunarea, in asa fel incit sa poata trece termenele legale de convocare (in caz contrar, el risca o anulare a hotaririi adunarii creditorilor, adunare in care, de altfel, se discuta desemnarea sa definitiva sau, dupa caz, inlocuirea sa).

Dupa definitivarea tabelului creantelor, vor putea participa la adunarea creditorilor numai creditorii a caror creanta figureaza in tabelul definitiv al creantelor. In cazul unui numar foarte mare de creditori sau in circumstante extraordinare, convocarea se va face prin publicitate, in conformitate cu art. 95 C.pr.civ.

Notificarea este un act procesual esential pentru procedura. In functie de primirea sau nu a notificarii, creditorii vor putea sa se inscrie in termen la masa credala, pentru a-si valorifica drepturile pe care art. 76 din Legea insoloventei le confera oricarui “creditor indreptatit sa participle la procedura”. Nedepunerea declaratiei de creanta in termenul legal este sanctionata cu decaderea din drepturile prevazute de art. 76. Creditorul respectiv risca, in plus, sa nu isi mai poata recupera niciodata creanta contra debitorului, daca procedura se inchide si intervine fie efectul de descarcare de datorii a debitorului persoana fizica, fie efectul de stingere a creantelor pentru stingerea personalitatii juridice a debitorului. Tot in functie data notificarii deschiderii procedurii se calculeaza si termenul opozitiei, precum si termenul de intocmire a tabelului preliminar al creantelor, termenul de definitivare a tabelului creantelor si data primei adunari a creditorilor.

 

81. Colectivitatea organizata a creditorilor, constituita in asa-numita „masa credala”, care se manifesta prin adunarea si comitetul creditorilor, este una dintre caracteristicile fundamentale ale procedurii insolventei.

Nu toti creditorii reali sau pretinsi ai debitorului sunt, insa, membri ai acestei colectivitati, intrucit nu toti sunt indreptatiti sa participe la procedura. Asa cum rezulta din definitia creditorului indreptatit sa participe la procedura, prevazuta de art. 3 pct.8 din Legea insolventei, pentru a dobindi aceasta calitate, un creditor trebuie (i) sa fi formulat in termenul legal o cerere de admitere a creantei in tabelul creantelor si (ii) rezultatul verificarii creantei de catre administratorul judiciar/lichidator sau al admiterii creantei prin sentinta a judecatorului-sindic data in contestatiile la tabel, (iii) creanta sa fi fost admisa in tabelul definitiv al creantelor.

Art. 64 din Legea insolventei dispune ca, in afara de salariatii debitorului, toti ceilalti creditori ale caror creante sunt anterioare deschiderii procedurii trebuie sa formuleze cerere de admitere a creantei in tabelul creantelor[8].

Cererea de admitere a creantelor este supusa taxei de timbru, precum si cerintelor de forma prevazute de art. 65.

Toate „cererile de creante” (in realitate, este vorba de cererile de admitere a creantelor) vor fi pastrate intr-un registru special, la grefa tribunalului (art.64 alin.1, teza a doua). De aici rezulta ca depunerea cererii de admitere a creantei la administratorul judiciar, si nu la grefa tribunalului, nu este o cerere conforma, creditorul putind fi sanctionat cu nulitatea cererii, cu consecinta ulterioarei decaderi din dreptul de a formula o astfel de cerere, pentru depasirea termenului legal. Pentru acest motiv, creditorii ar trebui sa fie foarte atenti cu aceasta formalitate, ingrijindu-se ca cererea sa fie inregistrata la tribunal. Inregistrarea sau trimiterea prin posta a cererii la administratorul judiciar ne apare ca o simpla intentie a creditorul de a da celeritate procedurii, si nu ca o formalitate care ar acoperi cerinta de forma a iregistrarii cererii la tribunal.     

Cererea de admitere a creantelor trebuie facuta chiar daca acestea nu sunt stabilite printr-un titlu. In acest caz, desi nu rezulta expres din lege, asupra existentei creantei se pronunta admnistratorul judiciar sau lichidatorul, in virtutea dreptului acestora de a verifica creantele. Evident ca, in caz de contestatie, se va pronunta judecatorul-sindic.

Aceeasi obligatie de a formula cerere de admitere in tabelul creantelor o au si titularii creantelor nescadente si ai creantelor sub conditie, care vor fi inscrise in tabelul creantelor in mod provizoriu si care vor participa la distribuiri de sume in masura permisa de Legea insolventei.

Ca atare, creditorii nu sunt acceptati de plin drept la adunarile creditorilor, la votul asupra planului de reorganizare sau la distribuirea fondurilor obtinute din lichidare, ci doar daca se inscriu, prin cerere de admitere a creantei, formulata in termen legal, la masa credala si daca isi dovedesc creanta.

Daca cererea de admitere a creantei a fost respinsa, ori este tardiva, atunci titularul creantei respective devine creditor strain de procedura, cu consecinta ca nu va mai avea nici unul dintre drepturile prevazute de art. 76. Daca, in solutionarea contestatiei la creanta, judecatorul-sindic va decide ca una sau mai multe creante contestate sa fie trecute in tabel cu titlu provizoriu, aceste creante vor avea regimul juridic al creantei conditionate. Provizoratul ia sfirsit in momentul in care se va fi solutionat in mod irevocabil contestatia, in favoarea (creanta se consolideaza si se inscrie ca pura si simpla pe tabel) sau defavoarea creditorului (creanta este respinsa irevocabil).  

De la principiul ca toti creditorii, pentru a putea fi indreptatiti sa participe la procedura, trebuie sa depuna cereri de admitere a creantei, in termenul fixat in hotarirea de deschidere a procedurii, sub sanctiunea decaderii din drepturile prevazute de art. 76, exista trei categorii de exceptii : (i) salariatii, pentru creantele salariale, (ii) creditorul/creditorii care au formulat si li s-a admis cerere de deschidere a procedurii fata de debitor si (iii) creditorii care au creante ulterioare datei de deschidere a procedurii. In doua dintre sectiunile de mai jos ale prezentului capitol este analizata in mod special situatia salariatilor si cea a creditorilor care detin contra debitorului creante ulterioare deschiderii procedurii. 

82. Art. 66 din Legea insolventei dispune ca toate creantele vor fi supuse procedurii de verificare, cu exceptia creantelor cu exceptia creantelor bugetare rezultind dintr-un titlu executoriu „necontestat in termenele prevazute de legi speciale” si a celor constatate prin titluri executorii. Sunt supuse procedurii de verificare inclusiv creantele salariale, intrucit acestea sunt scutite doar de formalitatea cererii de admitere la masa credala, nu si de procedura verificarii. Desi din art. 66 nu rezulta expres, totusi, nu sunt supuse verificarii creantele ulterioare deschiderii procedurii, adica acele creante care rezulta din continuarea activitatii debitorului, care sunt platite pe masura scadentei lor, cu exceptia cazului in care s-a trecut la faliment, cind aceste creante sunt trecute pe tabelul definitiv consolidat al creantelor pe pozitia privilegiata de la art. 123 pct.3.

Daca exceptarea de la procedura verificarii a creantelor constatate prin hotariri judecatoresti este deplin justificata (intrucit, in procedura verificarii, administratorul judiciar nu poate pune in discutie o hotarire judecatoreasca), mai putin justificata este exceptarea creantelor stabilite prin alte titluri executorii. Exceptarea de la verificare a creantelor bugetare, spre exemplu, este chiar neconstitutionala, daca este intepretata in sensul ca aceste creante a fi si incontestabile, intrucit aceasta interpretare ar echivala cu o barare a liberului acces la justitie. In practica, aceasta exceptare de la procedura verificarii a aratat faptul ca in atare situatie organele fiscale au tratat cu superficialitate calculul exact al obligatiilor fiscale, bazandu-se pe imprejurarea ca acest tip de creante nu poate fi verificat, fapt ce a dus la desfasurarea in paralel a unor actiuni de contestare in contecios care nu a facut decit sa complice procedura insolventei.

Consider ca, oricum, chiar si in cazul creantelor care nu sunt supuse verificarii, ele pot fi contestate. Ne referim la titlurile de creanta bugetara, contractele de credit bancar, titlurile executorii notariale, efectele de comert etc. Titlurile executorii ce constau in hotarari judecatoresti irevocabile nu pot fi contestate, intrucat au autoritate de lucru judecat. In practica, interpretandu-se gresit dispozitia legala cu privire la exceptarea de la verificare, se considera ca titlul de creanta bugetara nu poate fi contestat. In realitate, asa cum am aratat, creantele bugetare pot fii contestate in cadrul procedurii insolventei. Creantele bugetare pot fi contestate si prin procedurile specifice reglementate de legile fiscale.

§5. Situatia intreprinderii debitorului in perioada de observatie

85. In cursul perioadei de observatie, exploatarea intreprinderii debitorului trebuie sa continue in conditii cat mai apropiate posibil de cele existente in cursul exploatarii normale (inainte de deschiderea procedurii), in caz contrar, sansele redresarii devenind nule.

Legea insolventei instituie regula „business as usual”, precum si o serie de limite importante ale acestei reguli. Astfel, debitorului ii sunt permise activitati si plati curente, pe care le va exercita fie prin administratorul special, daca nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea, fie prin intermediul administratorului judiciar, daca i s-a ridicat acest drept. In cazul in care debitorul nu este desesizat, activitatea acestuia se desfasoara sub controlul si supravegherea administratorului judiciar. Reamintesc ca debitorul este desesizat fie odata cu deschiderea procedurii (ca efect al lipsei dreptului debitorului de a cere reorganizarea judiciara), fie in cursul perioadei de observatie (ca sanctiune a pierderilor continue aduse averii debitorului), caz in care reprezentarea legala a debitorului trece la administratorul judiciar. Actele juridice sau platile care ies din limitele obisnuite ale comertului debitorului nu pot fi incheiate decit cu acordul comitetului creditorilor sau al judecatorului-sindic. Regula autorizarii prealabile a actelor juridice neobisnuite se aplica atit in cazul in care debitorul este desesizat, cit si in cazul in care debitorul isi pastreaza dreptul de a-si administra averea.   

Atit in cazul in care are „conducerea in tot” a activitatii debitorului, cit si in cazul in care are doar atributia de supraveghere si control al debitorului, administratorul judiciar este, la rindul sau, sub controlul judiciar al judecatorului-sindic si sub controlul de oportunitate al creditorilor (exercitat prin comitetul creditorilor sau, dupa caz, prin adunarea creditorilor). In cazul in care debitorul nu este desesizat, administratorul judiciar va exercita controlul si supravegherea activitatii debitorului in aproximativ aceleasi conditii in care, intr-o societate pe actiuni in bonis, directorii sunt controlati si supravegheati de administratorii non-executivi sau, dupa caz, de membrii consiliului de supravghere. La rindul lor, acestia sunt controlati de adunarea generala actionarilor, asa cum, in procedura insolventei, creditorii controleaza administratorul judiciar. Asadar, controlul indirect al afacerii debitorului este exercitat de creditori (acest control fiind dublat si de controlul judiciar exercitat de judecatorul sindic), in timp ce actionarii sau asociatii debitorului persoana juridica, titulari ai dreptului de control asupra activitatii unei societati in bonis, sunt „tinuti la distanta” de procedura insolventei, ei fiind practic straini de procedura. Controlul afacerii debitorului trece, deci, de la actionari sau asociati, la creditori.

86. In foarte multe cazuri, activitatea curenta (de exploatare) continua si dupa deschiderea procedurii, provocand pierderi. Dar, in orice caz, cu sau fara pierderi aduse averii debitorului, adica diminuari ale masei active supuse eventualei lichidari prin faliment, masa credala trebuie sa suporte si creantele care rezulta din activitatea curenta, creante care sunt platite pe masura scadentei lor sau, in caz de trecere la faliment, in mod prioritar fata de creantele anterioare deschiderii procedurii. Creditorii anteriori trebuie sa decida asupra continuarii activitatii, deoarece ei suporta riscul acumularii de noi pierderi si de noi datorii. O eventuala hotarare a adunarii creditorilor de aprobare a continuarii exploatarii trebuie sa reuseasca sa creeze un compromis acceptabil intre interesele divergente ale diferitelor categorii de creditori. Creditorii garantati vor avea, in mod evident, tendinta de a cere lichidarea cit mai rapida a bunurilor asupra carora poarta garantiile. Creditorii bugetari vor tergiversa votul, in asteptarea aprobarii de la organul ierarhic superior. Creditorii furnizori de utilitati vor fi interesati in a le furniza in continuare avand prioritate la plata. Salariatii sunt primii interesati in continuarea exploatarii intreprinderii debitorului, pentru a nu-si pierde locurile de munca, motiv pentru care de multe ori ei sunt folositi de debitor ca „masa de manevra” cu ajutorul careia debitorul sau actionarii sai majoritari forteaza continuarea exploatarii si, ulterior, confirmarea reorganizarii judiciare. In fine, creditorii chirografari ar trebui sa fie si ei interesati in continuarea exploatarii intreprinderii debitorului, intrucit in caz de faliment, la distribuire, conform art.123, ei sunt preferiti de alti creditori, riscind sa nu incaseze nimic de la debitor precum si sa isi vada creantele stinse dupa inchiderea procedurii de faliment.

Continuarea activitatii poate fi, totusi, justificata chiar si in prezenta unor pierderi ori chiar si in cazul in care este evidenta lipsa sanselor de reorganizare. Dupa deschiderea procedurii (si, unerori, chiar dupa intrarea in faliment), trebuie mentinute in functiune, spre exemplu, unele instalatii care, daca ar fi oprite, ar necesita cheltuieli de conservare superioare pierderilor ocazionate de continuarea activitatii. De asemenea, se justifica mentinerea activitatii aferente unor active care ar putea prezenta un interes la cumparare in stare de functionare, cu avantajele mentinerii autorizatiilor si permiselor necesare. Potentialii cumparatori ar putea fi mai usor convinsi daca ar putea verifica functionarea reala a acestor active. La fel, poate fi justificata sau chiar obligatorie continuarea activitatii in acele domenii in care orice oprire necesita o perioada foarte lunga si costuri mari pentru obtinerea unor noi productii/venituri (spre exemplu, in agricultura, oprirea exploatarii terenului prin insamantari, araturi, recolte etc., conduce la mari costuri la reluarea activitatii, fara a se obtine venituri; la fel, in viticultura sau pomicultura, in industria navala, in zootehnie etc.).

Dar, in orice caz, continuarea de catre debitor a afacerii sale nu se poate intinde dincolo de momentul in care apar pierderi insemnate in averea sa sau dincolo de momentul in care devine evident ca nu exista sanse rezonabile de reorganizare. Dupa constatarea pierderilor continue sau a lipsei sanselor de reorganizare, orice creditor, precum si administratorul judiciar si comitetul creditorilor, au indrituirea de a cere ridicarea dreptului debitorului de a-si administra averea. Hotarirea de desesizare a debitorului este momentul in care este oprita continuarea de catre debitor a afacerii sale. Desi, cel putin teoretic, continuarea afacerii debitorului prin trecerea conducerii afacerii acestuia la administratorul judiciar este posibila, totusi, desesizarea intervine pentru pierderi continue aduse averii debitorului sau pentru lipsa sanselor de reorganizare, ceea ce inseamna ca desesizarea la cerere este, de fapt, o anticamera a falimentului.

87. Continuarea afacerii debitorului in perioada de observatie poate ridica unele chestiuni speciale de fiscalitate. Daca, in mod normal, impozitul pe profit si cel pe dividende, precum si celelalte taxe si impozite aferente activitatii debitorului, nu prezinta diferente notabile fata de situatia in care debitorul ar exploata o intreprindere in bonis, situatia este destul de diferita in cazul taxei pe valoarea adaugata (tva).

Astfel, conform art. 160 din Codul fiscal, debitorul aflat in procedura insolventei este obligat sa aplice masurile de simplificare ale evidentei si platii taxei pe valoarea adaugata, daca atit debitorul, cit si partenerul sau contractual sunt inregistrati ca platitori de tva. Masurile de simplificare sunt aplicabile atit in cazul in care debitorul este furnizor de bunuri sau servicii, cit si in cazul in care debitorul este beneficiar de bunuri sau servicii. Singura situatie in care masurile de simplificare nu s-ar aplica este aceea in care debitorul este furnizor de bunuri in cadrul comertului cu amanuntul. Pe facturile emise pentru livrarile de bunuri in care una dintre partile implicate este debitorul aflat in procedura insolventei, furnizorii (atit debitorul, cit si partenerul sau contractual) sunt obligati sa inscrie mentiunea 'taxare inversa', fara sa inscrie taxa aferenta. Pe facturile primite de la furnizori, beneficiarii vor inscrie taxa aferenta, pe care o evidentiaza atat ca taxa colectata, cat si ca taxa deductibila in decontul de taxa. Pentru operatiunile supuse masurilor de simplificare nu se face plata taxei intre furnizor si beneficiar. In situatia in care furnizorul/prestatorul nu a mentionat 'taxare inversa' in facturile emise pentru bunurile/serviciile care se incadreaza la masurile de simplificare reglementate de art. 160 din Codul fiscal, beneficiarul este obligat sa aplice taxare inversa, sa nu faca plata taxei catre furnizor/prestator, sa inscrie din proprie initiativa mentiunea 'taxare inversa' in factura si sa evidentieze atit taxa colectata, cit si taxa deductibila in decontul de taxa.

Asadar, in cadrul regimului de „taxare inversa”, tva-ul nu circula intre debitor si partenerul sau contractual.

Regimul juridic al „taxarii inverse” se aplica oricarei vinzari sau cumparari efectuate de debitor. Acest regim juridic, care nu presupune nici o inregistrare de tva, si care impune ca tva-ul sa nu circule intre debitor si partenerul sau contractual, se aplica nu numai livrarilor de bunuri sau prestarilor de servicii, ci si transferurilor de drepturi de proprietate asupra bunurilor instrainate sau dobindite de debitor. El are in vedere nu numai operatiunile sau activitatile curente ale debitorului, ci si actele juridice neobisnuite (respectiv, acele acte care, pentru a fi valabile si opozabile masei credale, trebuie aprobate in prealabil de judecatorul sindic sau de comitetul creditorilor). „Taxarea inversa” se aplica inclusiv onorariul lichidatorului, al avocatilor, al expertilor etc., daca acesta se suporta din averea debitorului.

O mentiune speciala trebuie facuta in legatura cu vinzarile de bunuri imobilie care reprezinta constructii cu terenul aferent. Astfel, din art. 141 lt. f) din Codul fiscal rezulta ca este considerate operatiune scutita de tva si livrarea de catre orice persoana (deci, si de catre debitorul aflat in procedura insolventei) a unei constructii, a unei parti a acesteia si a terenului pe care este construita, precum si a oricarui alt teren, cu exceptia cazului in care constructia este noua.

§6. Situatia partenerilor contractuali ai debitorului in perioada de observatie

            88. Unul dintre paradoxurile procedurii insolventei il reprezinta soarta contractelor debitorului aflate in curs de executare la momentul deschiderii procedurii. Aceste contracte pot sa fie continuate sau, dupa caz, denuntate, prin simplul act expres de vointa al administratorului judiciar (sau al lichidatorului), dincolo de orice culpa sau implicare a debitorului sau a co-contractantului. Singurul criteriu pe baza caruia un contract poate fi continuat sau, dupa caz, denuntat, este acela al „cresterii la maximum” a valorii averii debitorului, criteriu impus de art. 86 din Legea insolventei. Daca un contract poate duce la cresterea valorii averii debitorului, el poate fi continuat, indiferent daca debitorul este in culpa contractuala, nefiind la zi cu platile sau cu executarea prestatiilor la care s-a obligat. Contractul in cauza nu poate fi nici reziliat, nici suspendat (prin invocarea exceptiei de neexecutare) de catre co-contractantul debitorului. Dimpotriva, daca un contract produce pierderi averii debitorului, acesta va putea fi „denuntat” de catre administratorul judiciar (sau lichidator), adica executarea sa va fi incetata, chiar daca acel contract este pe deplin valabil si opozabil. Daca debitorul detine, cu orice titlu, un bun asupra caruia nu are un drept de proprietate, iar bunul necesar este un activ care, utilizat, poate duce la cresterea la maxim a averii debitorului, spre exemplu, prin executarea unui plan de reorganizare pentru care activul respectiv este esential, bunul (activul) nu va fi predat proprietarului, chiar daca debitorul si contractantul sau se vor fi inteles in sensul predarii. Debitorul nu va putea fi evacuat din imobilul folosit cu titlu de chirie, daca pastrarea locatiei respective este necesara continuarii afacerii debitorului. In fine, furnizorul de utilitati nu va putea intrerupe furnizarea daca debitorul este un consumator captiv sau daca administratorul judiciar/lichidatorul mentine contractul.

Administratorul judiciar (sau lichidatorul, in caz de trecere la faliment) poate opta pentru mentinerea sau denuntarea acestor contracte in curs de executare. Daca opteaza pentru mentinere, atunci contractul se mentine in totalitate. La fel, daca opteaza pentru denuntare. Cu singura exceptie a contractelor de credit, este exclusa optiunea doar pentru anumite clauze, adica unele parti din contract sa fie mentinute, iar altele sa fie denuntate. Criteriul acestei optiuni este cel prevazut de art. 86 alin. 1, adica maximizarea valorii averii debitorului. Mentinerea contractului implica executarea obligatiilor ce revin debitorului, iar denuntarea il va expune pe debitor la plata unor daune-interese. Administratorul judiciar (sau lichidatorul) are intreaga raspundere de a opta pentru cea mai buna solutie pentru a „creste la maximum” averea debitorului.

89. Chiar daca debitorului ii este permis sa isi continue afacerea, conform regulii „business as usual”, administratorul judiciar poate, totusi, sa influenteze in mod esential aceasta activitate, intrucit acesta are, asa cum rezulta din art. 86 din Legea insolventei, dreptul de a denunta (de a inceta executarea) sau, dimpotriva, de a mentine unele contracte in curs de executie ale debitorului, chiar in contra vointei acestuia si chiar in contra unor dispozitii contractuale contrare. Clauzele contractuale tipice conform carora „in cazul falimentului sau al insovabilitatii constatate judiciar a uneia dintre partile contractante, contractul inceteaza de drept” sunt total inoperante in prezenta dispozitiei imperative din art. 86 din Legea insolventei. Astfel de clauze pot fi considerate ca fiind necrise, din moment ce ele contravin unei norme legale imperative, intrucit partile unui contract nu pot deroga, prin actul lor juridic, de la normele ce intereseaza ordinea publica (art. 5 C.civ.)[16]. Co-contractanul debitorului poate determina si el o astfel de incetare sau, dupa caz, mentinere a contractelor in curs de executare ale debitorului, intrucit acelasi art. 86 ii permite acestuia sa provoace o reactie a administratorului judiciar, adica sa il notifice pe acesta in legatura cu intentia de a continua sau inceta contractul. In cazul in care co-contractantul debitorului propune incetarea contractului, iar administratorul judiciar nu raspunde in termen de 30 de zile de la primirea notificarii, contractul se considera incetat de plin drept. Dar chiar si in acest caz, tot administratorul judiciar/lichidatorul determina soarta contractului respectiv, fie prin act expres de mentinere sau denuntare a contractului, fie prin tacere.

Totusi, situatiile in care administratorul judiciar ar lua decizii de acest gen, fara a se consulta cu debitorul, sunt rare. In realitate, acest gen de decizii sunt chiar urmarite de debitor, in intentia sa de a pregati un plan de reorganizare judiciara care sa se bazeze pe sau, dimpotriva, sa se dezintereseze de astfel de contracte, pentru buna realizare a planului[17].

Chestiunea preocupanta in aceasta procedura de incetare sau de continuare a contractelor in curs de executare este aceea de a sti daca creanta co-contractantului rezultata din contractul care inceteaza sau, dimpotriva, continua, este o creanta anterioara sau ulteriora deschiderii procedurii. Distinctia este importanta, intrucit creantele anterioare se inscriu pe tabel si trebuie sa suporte toate restrictiile impuse de efectele procedurii (suspendarea urmaririlor individuale, suspendarea curgerii dobinzilor, inghetarea creantei la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii etc.), in timp ce creantele ulterioare nu sufera aceste restrictii, ele fiind platite in perioada de observatie pe masura ce devin scadente, iar in cazul trecerii la faliment ele beneficiind de privilegiul creantelor nascute din continuarea procedurii (reglementata de art. 123 pct.3).

In cazul continuarii contractului cu executie succesiva, trebuie sa operam o distinctie intre creantele succesive ce rezulta din contract, in functie de momentul deschiderii procedurii. Acele creante succesive care au apucat sa curga pina la deschiderea procedurii vor fi considerate creante anterioare si inscrise ca atare pe tabelul creantelor. Este ceea ce rezulta din dispozitiile art. 86 alin.7 din Legea insolventei. Creantele rezultate din contractele cu executare succesiva, continuate prin actul de vointa al administratorului judiciar si care curg dupa data deschiderii procedurii vor fi considerate creante ulterioare, care „scapa” procedurii.

Daca este vorba de un contract cu executie dintr-o data, dar care nu a fost executat in proportie „substantiala” pina la deschiderea procedurii, atunci prestatia debitorului este o creanta ulterioara.

Mai complicata este situatia in care contractul respectiv nu este continuat, ci, dimpotriva, denuntat (incetat) prin actul de vointa al administratorului judiciar.

Din art. 86 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca, in acest caz, cocontractanul debitorului poate introduce o actiune in despagubiri impotriva debitorului. Este evident ca actiunea in despagubiri se solutioneaza in cadrul procedurii, de catre judecatorul sindic, actiunile de drept comun pentru realizarea creantelor contra debitorului fiind suspendate sau oprite. Problema care se pune este aceea de a se sti ce anume inseamna „despagubirea” la care se refera art. 86 alin.2. Se refera, oare, legiuitorul la raspunderea contractuala a debitorului sau la raspunderea delictuala pentru denuntarea (incetarea) contractului? Pentru a vorbi de o raspundere contractuala, ar trebui ca aceasta sa isi aiba temeiul in faptul neexecutarii culpabile de catre debitor a obligatiilor sale. Or, am vazut ca vointa debitorului in aceasta situatie nu are nici o relevanta, intrucit denuntarea contractului i se impune si lui, ca si contractantului sau, prin vointa administratorului judiciar/lichdatorului, care este un tert de contract. Denuntarea contractului nu este o rezolutiune sau o reziliere a contractului, nu este o invalidare a acestuia prin alte mijloace de drept comun (nulitate, inopozabilitate, revocare, simulatie, actiune oblica etc.), ci este un act de vointa al administratorului judiciar/lichidatorului care se justifica prin imperativul cresterii la maxim a averii debitorului, si nu pe temeiul contractului[18]. Denuntarea contractului este o situatie juridica, un fapt juridic al altuia pentru care raspunde debitorul in aceeasi maniera in care raspunde, spre exemplu, paznicul juridic al lucrului, in cazul prevazut de art. 1000 alin.1 C.civ. Raspunderea respectiva este, deci, o raspundere extracontractuala, reglementata de regulile raspunderii civile delictuale[19]. Denuntarea contractului nu are, in sine, caracter delictual, dar regulile raspunderii delictuale sunt dreptul comun pentru orice raspundere extracontractuala (atit pentru fapte ilicite, cit si pentru fapte ilicite sau situatii obiective). Indirect, o asemenea raspundere obiectiva, se rasfringe si asupra creditorilor, intrucit titularului dreptului la actiunea in despagubire ii va concura pe ceilalti creditori in momentul in care se vor face distribuiri. In orice caz, fiind vorba de o creanta rezultata din despagubiri, ea nu exista decit dupa ce judecatorul sindic o va fi admis ca atare. Fiind vorba de o creanta care rezulta din continuarea procedurii, ea are regimul juridic al creantei ulterioare. Ce se intimpla, insa, cu creanta care rezulta din contract, acel contract care a fost denuntat de administratorul judiciar? Ma refer atit la creanta de plata a pretului sau a restului de plata, cit si la creanta constind in dobinzi si alte costuri care au apucat sa curga pina la data deschiderii procedurii. Intra si aceste creante in notiunea de despagubiri la care se refera art. 86 alin.2? Avind in vedere consideratiile de mai sus, raspunsul trebuie sa fie negativ. In plus, a considera ca si aceste creante intra sub incidenta actiunii in despagubiri ar insemna a ignora contractul partilor, ceea ce este inadmisibil. In mod evident, contractantul isi pastreaza intacte drepturile care rezulta din contractul denuntat de administratorul judiciar/lichidator, el urmind a fi inscris, la cerere, in tabelul creantelor. Despagubirile la care se refera art. 86 alin.2 exced contractului, sunt o eventuala creanta in plus fata de cele rezultate din contract, creanta care isi are sorgintea exclusiv in faptul denuntarii contractului. Este vorba, deci, de daunele provocate de denuntare insasi, si nu de eventualele despagubiri care ar rezulta din contract sau de dobinda legala. Si in legatura cu creantele rezultate din contract, insa, se ridica problema caracterului lor anterior sau ulterior deschiderii procedurii. Care este deci, in acest caz, data nasterii creantei (sau a exigibilitatii ei): data incheierii contractului (ori a implinirii termenului contractului), data care este anterioara deschiderii procedurii, sau, dimpotriva, data refuzului executarii contractului, prin decizia administratorului judiciar/lichidatorului de denuntare a sa? Consider ca numai daca termenul caruia ii este supusa creanta contra debitorului rezultata dintr-un astfel de contract se implineste ulterior deschiderii procedurii putem vorbi de o creanta ulterioara, care sa „scape” procedurii. In celelalte cazuri, creanta co-contractantului este o creanta anterioara dechiderii procedurii, care intra in rindul celorlalte creante anterioare contra debitorului si care se inscrie, deci, in tabelul creantelor.

90. Actele juridice in curs de executare ale debitorului sunt identificate in art. 86 alin.1 din Legea insolventei ca fiind contractele care, la data deschiderii procedurii, nu vor fi fost executate in totalitate sau substantial de catre toate partile implicate.

Din interpretarea art. 86 alin.1 din Legea insolventei, rezulta ca pot fi considerate contracte in curs de executare atit cele cu executare dintr-o data (uno ictu), cit si cele cu executare succesiva, precum si cele care sunt afectate de un termen sau de o conditie. Pentru a fi considerate contracte in curs de executare, contractele in discutie trebuie doar (i) sa existe la data deschiderii procedurii si (ii) sa fie sa fie susceptibile de a fi executate ulterior.

In cazul contractelor cu executare dintr-o data, executarea in totalitate de catre toate partile semnifica terminarea contractului. Daca acest eveniment este plasat in timp inainte de data deschiderii procedurii, nu mai suntem in prezenta unui contract in curs de executare. Daca una sau unele dintre partile contractului si-au executat in totalitate prestatiile contractale, iar cealalta (celelalte parti) nu si-a executat prestatia contractuala, atunci nu mai suntem in prezenta unui contract in curs de executare, ci a unui contract care a fost substantial executat si care da dreptul creditorului de a se inscrie la masa credala. Spre exemplu, contractul de vanzare – cumparare nu mai este in curs daca cumparatorul, care a ajuns debitor intr-o procedura de insolventa a primit marfa si n-a platit-o integral inainte de inceperea procedurii. In acest caz, vanzatorul are dreptul de a cere admiterea in tabelul creantelor, precum si un privilegiu asupra marfii vindite si neplatite. In contractul de vanzare-cumparare, elementul decisiv de apreciere din perspectiva analizata il constituie transferul dreptului de proprietate : daca acesta s-a operat inainte de deschiderea procedurii, nu mai exista contract in curs. In cazul unui contract de vanzare-cumparare cu rezerva dreptului de proprietate, acesta este considerat un contract in curs, din moment ce, la data deschiderii procedurii, nu operase nici transferul dreptului de proprietate, nici plata pretului, ci doar predarea fololsintei bunului la cumparator (debitor in procedura insolventei). Contractele de credit nu pot fi considerate ca fiind in curs de executare, in sensul dispozitiilor art. 86 alin.1 din Legea insolventei, daca fondurile au fost, in intregime, predate debitorului inainte de data deschiderii procedurii.

Un contract incheiat pe o durata nedeterminata nu exista la data deschiderii procedurii daca anterior a fost in regulat denuntat, iar preavizul a expirat inainte de deschiderea procedurii. Daca un contract a fost desfiintat prin rezolutiune, reziliere sau nulitate, contractul nu exista, cu conditia ca desfiintarea sa fi fost regulat facuta. Pentru un contract cu termen, daca termenul se implineste (ia sfarsit) inauntrul perioadei de observatie, administratorul nu va putea asuma contractul deoarece aceasta ar echivala cu prorogarea unilaterala a contractului. Cu toate acestea, contractele de inchiriere, care sunt indispensabile pentru continuarea procedurii, trebuie mentinute.

91. O reglementare speciala, partial diferita de cea impusa de art. 86 alin.1 din Legea insolventei contractelor obisnuite ale debitorului, este impusa contractelor de credit ale debitorului. Astfel, art. 81 alin.3 dispune ca aministratorul judiciar (sau lichidatorul) va putea mentine contractele de credit si va putea, cu acordul cocontractantilor, sa le modifice clauzele, astfel incat acestea sa asigure echivalenta viitoarelor prestatii ale debitorului. Aceeasi dispozitie este reluata, cu minime diferente de formulare, in art. 86 alin.3, teza intii. Se observa ca, in baza textelor citate, administratorul judiciar poate mentine aceste contracte (nu si sa le denunte) si poate, doar cu acordul co-contractantilor, sa modifice aceste contracte, in vederea obtinerii unei echivalente a prestatiilor debitorului. Modificarile contractelor de credit vor fi supuse aprobarii comitetului creditorilor, care va verifica „daca ele sunt atit in folosul averii debitorului, citi si in cel al averii creditorilor” (art. 86 alin.3, teza a doua). Ne putem intreba daca, totusi, aceste contracte pot fi mentinute sau denuntate in conditiile art.86 alin.1, adica pentru „cresterea la maxim a averii debitorului” si daca banca ar avea dreptul de a determina, prin notificare, o atitudine expresa a administratorului judiciar in sensul continuarii sau denuntarii contractului de credit. Trebuie retinut ca, in contractele de credit, este uzuala o clauza de incetare de drept a contractului de credit si de exigibilitate anticipata a obligatiei de rambursare si a celei de plata a dobinzilor si a penalitatilor in caz de insolventa a debitorului (insolventa sau, dupa caz, falimentul debitorului sunt declarate cauze de „default” in contract). Din acest motiv, bancile nu uzeaza, in mod obisnuit, de notificarea la care se refera art. 86 alin.1. Reamintesc, insa, ca incetarea contractului prin incidenta unor clauze contractuale nu are nimic de a face cu denuntarea la care se refera art. 86 alin.1 si ca, in prezenta acestei norme imperative, clauzele contractuale de incetare a contractului pentru insolventa debitorului sunt nule. Asadar, aministratorul judiciar poate sa continue sau sa denunte si contractele de credit, intrucit este vorba de un contract pe termen lung si care nu a fost executat in totalitate sau substantial de catre partile implicate si intrucit este vorba de cresterea la maxim a averii debitorului. In mod practic, este de interes doar mentinerea sau modificarea contractului de credit, pentru a se putea fundamenta si, ulterior, executa un plan de reorganizare judiciara. In alte conditii, interesul practic al continuarii sau modificarii contractului de credit nu exista.

92. La rindul lor, contractele de furnizare de utilitati in cadrul carora debitorul este consumator captiv se disting, ca regim juridic, de celelalte contracte in curs de executare ale debitorului. Art. 38 din Legea insolventei dispune ca orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apa, servicii telefonice sau altele asemenea – va fi obligat, in perioada de observatie si in perioada de reorganizare, sa continue furnizarea de utilitati, fiindu-i interzis sa schimbe, sa refuze ori sa intrerupa temporar un astfel de serviciu catre debitor sau catre averea debitorului, in cazul in care acesta are calitatea de consumator captiv.

Consumatorul captiv este, in sensul art. 3 pct. 32 din Legea insolventei, cel care, din considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnzorul, adica acesta din urma exercita, practic, un monopol natural, legal sau faptic asupra activitatii de furnizare de utilitati respectiva, pe care debitorul nu il poate inlatura. Inseamna ca, pentru a primi utilitati, debitorul este obligat sa le contracteze cu furnizorul respectiv, intrucit nu exista alt furnizor. Asadar, in acest caz nu se mai poate pune problema optiunii administratorului judiciar (sau a lichidatorului) intre denuntare si continuare si nici problema notificarii in vederea obtinerii unei atitudini exprese din partea administratorului judiciar/lichidatorului. Debitorul fiind un consumator captiv, iar furnizarea de utilitati fiind absolut necesara continuarii activitatii debitorului, furnizarea de utilitati nu poate fi intrerupta in cursul perioadei de observatie sau al reorganizarii judiciare[20]. Daca s-a trecut la faliment, redevine aplicabil art. 86 alin.1, astfel ca, daca furnizarea de utilitati este necesara operatiunilor de lichidare, lichidatorul va putea mentine contractul pe perioada lichidarii.

93. Unele contracte ale debitorului nu mai pot fi continuate sau, dupa caz, denuntate, de administratorul judiciar sau de lichidator, chiar daca in mod normal acestea ar putea intra in categoria contractelor in curs de executare. Este vorba de asa-numitele „contracte considerate executate”.

Este considerata ca fiind executata vanzarea unui imobil in cadrul carei „vinzatorul a retinut titlul de proprietate” pina la plata pretului vinzarii (art. 86 alin.4 din Legea insolventei). Vanzarea se considera executata de catre vanzator si nu va fi supusa optiunii administratorului judiciar sau a lichidatorului de a mentine sau denunta contractul, daca vinzatorul a retinut titlul de proprietate pina la plata integrala a pretului. Pina la plata integrala a pretului, proprietatea nu trece la cumparator. Dar situatia vinzatorului este diferita, dupa cum acesta a predat bunul debitorului sau nu. Daca vinzatorul nu a predat bunul imobil, el nu va mai putea fi obligat sa o faca decit daca i se va plati pe loc pretul, intrucit va avea dreptul sa ridice exceptia de neexecutare a contractului. Vinzatorul bunului imobil respectiv scapa in acest fel de rigorile procedurii insolventei, intrucit isi pastreaza dreptul de proprietate si posesia asupra bunului imobil, pe care il poate revalorifica ulterior. Daca din revalorificare rezulta o diferenta in minus fata de pretul obtinut de la primul cumparator, adica de la debitor, vinzatorul va avea dreptul sa ceara admiterea in tabelul creantelor pentru diferenta de pret ramasa nerecuperata. Daca, insa, vinzatorul a apucat sa predea posesia imobilului la debitor, el nu va mai putea sa isi reia bunul, intrucit vinzarea se considera a fi executata si, deci, vinzatorul nu va mai avea decit dreptul de a cere sa fie admis pe tabelul creantelor cu creanta rezultind din pret, creanta care, insa, va beneficia de privilegiul vinzatorului pentru pretul neachitat prevazut de art. 1737 pct. 1 C. civ..   

            Solutii similare sunt adoptate de legiuitor si in situatiile in care unele bunuri din proprietatea altor persoane se afla in detentia debitorului, cu orice titlu, la data deschiderii procedurii. Aceste situatii pot fi efectele unei mari diversitati de contracte intre proprietarul bunului si debitor : vanzare cu rezerva dreptului de proprietate, depozit, inchiriere, leasing. Astfel de situatii sunt reglementate de art. 90 alin.1 din Legea insolventei si au la baza ideea ca, fiind vorba de bunuri mobile care se afla detentia debitorului, se poate crea aparenta falsa ca averea debitorului ar cuprinde si aceste bunuri, desi in realitate ele sunt proprietatea altor persoane[21]. In asemenea situatii, proprietarul isi va putea recupera bunul, extragindu-l astfel din masa activa a patrimoniului debitorului. Cu toate acestea, asa cum am aratat si cu alt prilej[22], daca bunurile in cauza sunt esentiale pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita unui plan de reorganizare, administratorul judiciar va putea sa retina bunul, chiar daca, spre exemplu, bunurile sunt doar in detentia debitorului, in baza unui contract de leasing sau in baza unui contract de vinzare cu clauza rezervei dreptului de proprietate[23].

Daca un bun mobil, vandut debitorului si neplatit de acesta, era in tranzit la data deschiderii procedurii si bunul nu se afla inca la dispozitia debitorului si nici alte parti nu au dobandit drepturi asupra lui, atunci vanzatorul isi poate lua inapoi bunul. Este ceea ce rezulta din dispozitiile art. 89 din Legea insolventei, regula care este in acord cu dispozitiile art. 421 C.com. care permit expeditorului in cadrul unui contract de transport de marfuri, fie sa suspende transportul, cerindu-i carausului, printr-un contra-ordin, sa intoarca marfa la punctul de plecare, fie sa ceara carausului, printr-un contra-ordin, sa schimbe destinatia marfii transportate. Ipoteza este analizata de doctrina de dreptul transporturilor ca o exceptie de la principiul fortei obligatorii a contractului si este jusitificata prin faptul ca expeditorul (vinzator) este fie proprietar al bunurilor transportate si, in aceasta calitate, poate dispune cum vrea de ele, fie este indrituit de lege sa deturneze transportul unei marfi asupra careia nu mai este proprietar, in asa fel incit sa se asigure contra riscului ca, in timp ce marfa se afla in tranzit catre destinatar (cumparator), acesta sa fi intrat in procedura insolventei. Expeditorul (vinzator) se pune astfel la adapost de riscul de a nu-si incasa pretul marfii de la debitorul sau insolvent[24].     

Daca vinzatorul opteaza sa isi ia inapoi bunul aflat in tranzit, toate cheltuielile vor fi suportate de catre vanzator si el va trebui sa restituie debitorului orice avans din pret. Daca vanzatorul admite ca bunul sa fie livrat, el va putea recupera pretul prin inscrierea creantei sale in tabelul de creante, beneficiind in acest caz de privilegiul vinzatorului pentru neplata pretului bunului vindut. Daca administratorul judiciar/lichidatorul cere ca bunul sa fie livrat, el va trebui sa ia masuri sa se plateasca din averea debitorului intregul pret datorat in baza contractului. Practic, vinzatorul isi va lua inapoi bunul daca acesta mai poate fi utilizat in activitatea sa sau revindut. Produsele finite, cele perisabile, cele specializate dupa calitatea debitorului, in general marfurile care sunt greu vandabile altcuiva decit debitorul, nu vor fi luate inapoi de vinzator, care va prefera sa se inscrie pentru pret la masa credala. Pe de alta parte, daca bunul mobil vandut este esential pentru continuarea afacerii debitorului sau pentru reusita unui plan de reorganizare, administratorul judiciar va fi obligat sa ceara bunul sau sa-l pastreze, urmind sa plateasca din averea debitorului intregul pret al bunului respectiv. Se observa ca vinzatorul nu va fi obligat sa se inscrie pentru pret la masa credala, ci va avea dreptul la plata pe loc a pretului, ceea ce inseamna ca, si in acest caz, vinzatorul „scapa” de rigorile procedurii.

94. Contractele de inchiriere in care debitorul este locatar si contractele de munca vor putea fi denuntate numai cu respectarea termenelor legale de preaviz (art. 86 alin.5). Daca s-a trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de urgenta, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva.

Decizia de denuntare a unui contract de inchiriere in care debitorul este locatar este delicata, intrucit ea presupune parasirea locatiei in care isi desfasoara activitatea debitorul, a punctelor de lucru, a celorlalte sedii secundare etc., locatii in care debitorul este conectat la utilitati, sunt depozitate sau arhivate documentele debitorului, isi are sediul cunoscut debitorul etc. Costurile necesare mutarii intregii activitati pe alt amplasament pot fi ridicate. Dar daca este necesara restrangerea spatiului ocupat de catre debitor, transferarea unei parti a activitatii in spatii cu locatie mai putin costisitoare, mentinerea doar a conducerii sau a reprezentarii comerciale intr-un loc central, cu vad etc., toate acestea in vederea cresterii la maxim a averii debitorului, atunci denuntarea se impune.

Daca debitorul este locator intr-un contract de inchiriere, denuntarea contractului este necesara doar in cazul in care chiria platita de locatar este inferioara chiriei practicate pe piata (art. 91 din Legea insolventei). Daca in contractul respectiv debitorul s-a obligat sa presteze personal anumite servicii chiriasului, aceste prestatii vor fi oprite de administratorul judiciar. In acest caz, locatarul va putea evacua cladirea si va putea sa se inscrie la masa credala cu creanta reprezentind contravaloarea serviciilor respective sau, dimpotriva, va putea ramine in cladire, scazind din chirie contravaloarea serviciilor. In orice caz, un contract de inchiriere care are un termen mai mare de un an este opozabil administratorului judiciar si creditorilor numai in cazul in care poarta data certa. Daca termenul este mai mare de trei ani, contractul este opozabil numai in cazul in care este notat in cartea funciara. In caz contrar, chiriasul poate fi evacuat, intrucit dispozitiile art. 91 nu deroga de la dreptul comun al opoizabilitatii contractului de inchiriere de imobile.

Situatia contractelor avand ca obiect bunuri sau valori cotate pe piete reglementate este reglementata de art. 88 din Legea insolventei. Daca debitorul este parte a unui contract cuprins intr-un acord master de netting, care prevede transferul anumitor marfuri, titluri reprezentative ale marfurilor sau active financiare cotate pe o piata reglementata de marfuri, servicii si instrumente finaciare derivate, la o anumita data sau intr-o perioada de timp si scadenta intervine sau perioada expira dupa data deschiderii procedurii, se va executa o operatiune de compensare bilaterala a tuturor contractelor cuprinse in acordul master de netting respectiv. Daca din operatiune averea debitorului in insolventa va mai avea de incasat o diferenta, acesta urmeaza sa o incaseze, iar daca rezulta o obligatie fata de contrapartida, aceasta va fi inscrisa in tabelul de creante.

Daca un comisionar devine subiect al unei proceduri de insolventa si este, dupa momentul deschiderii procedurii insolventei, in posesia unor bunuri apartinand comitentului, bunuri care, conform regulilor comisionului, in raporturile dintre comitent si comisionar, se considera ca au fost dobandite de catre comitent direct de la tert, desi acesta din urma a tratat cu comisionarul, atunci comitentul are doua variante, care nu mai depind de optiunea lichidatorului si anume: (i) sa-si recupereze bunurile in natura sau (ii) sa faca cerere de admitere a creantei in tabelul creantelor fata de debitorul-comisionar.

In virtutea regulilor contractului de consignatie, reglementat prin Legea nr.178/1934, proprietarul isi poate revendica bunul pe calea unei ordonante prezidentiale. Pentru evitarea acestei proceduri contencioase, Legea insolventei prevede restituirea bunului.

In cazul contractului de lohn, daca cel ce face prelucrarea se gaseste, la deschiderea procedurii, in posesia bunurilor beneficiarului lohn-ului, acesta din urma nu-si poate recupera bunurile fara a–l despagubi pe executantul (procesatorul) prestatiilor in lohn, care poate invoca un drept de retentie pentru a pastra posesia bunurilor. Solutia vanzarii bunurilor catre clientul caruia ii erau destinate (bunurile fabricate in sistem lohn au de regula imprimata si emblema acestui client sau marca sa de fabrica) este mult mai eficienta, urmand ca pretul obsinut sa fie impartiti intre proprietarul marfii si procesatorul in lohn, pe baza unui mecanism contractual.

95. Debitorul poate fi angrenat in diverse prestari de servicii specializate sau cu caracter personal. Pot fi incluse in aceasta categorie contractul de mandat, de comision, de concesiune a unei licente de exploatare, de concesiune comerciala exclusiva, franchising etc. In baza dispozitiilor art. 92 din Legea insolventei, administratorul judiciar sau lichidatorul poate denunta contractul, avand in vedere caracterul strict personal sau specializat al serviciilor la care s-a obligat debitorul. In cazul denuntarii, cocontractantul va fi in drept a solicita daune interese, in afara contravalorii platilor efectuate pentru servicii din cadrul contractului, sub forma de avansuri sau plati periodice. Creditorul insa poate accepta efectuarea prestatiei de catre o persoana desemnata de catre judecatorul-sindic sau de administratorul judiciar. Este evident, insa, ca nu se poate denunta un contract care a incetat deja pe data deschiderii procedurii. Spre exemplu, in cazul in care debitorul ar avea, intr-un contract de mandat, calitatea de mandatar, contractul inceteaza de drept ca urmare a insolvabilitatii sau falimentului mandatarului, asa cum rezulta din art. 1552 C.civ.

Contractul de mandat in cadrul caruia debitorul este mandant si, in special, contractul de asistenta juridica prin care se incredinteaza unui avocat asitenta juridica si reprezentarea debitorului inceteaza din momentul in care se deschide procedura insolventei. Intr-adevar, din art. 1552 C.civ. rezulta ca mandatul inceteaza pentru insolvabilitatea sau falimentul mandantului. Incetarea intervine de drept, pe data deschiderii procedurii insolventei. Asa cum s-a putut observa, din art.86 alin.1 din Legea insolventei rezulta ca administratorul judiciar are dreptul sa denunte sau sa continue orice contract. La o analiza superficiala s-ar putea spune ca Legea insolventei are in vedere si contractul de mandat in care debitorul este mandant. Dar, in realitate, regula din art. 86 alin.1 se aplica doar daca ar fi vorba de contracte care sunt curs de executare la data deschiderii procedurii sau care nu au fost substantial executate. Daca insa deschiderea procedurii in sine provoaca incetarea de drept a mandatului, atunci acesta nu mai este in curs de executare la deschiderea procedurii. Trebuie precizat ca, in ipoteza analizata, art. 92 din Legea insolventei, mai sus citat, nu are aplicabilitate, intrucit acolo este vorba de servicii specializate sau personale prestate de debitor co-contractantilor sai, si nu de serivicii prestate debitorului, cum sunt cele de mandat sau cele avocatiale. Daca in ipoteza de la art. 92 debitorul este mandatar, in ipoteza analizata mai sus debitorul este mandant. Pentru a evita efectul incetarii de drept, mandatul, inclusiv cel de avocat, trebuie sa fie reinoit de administratorul judiciar, din proprie initiativa sau la intiativa mandatarului. Continuarea executarii mandatului dupa deschiderea procedurii face ca actele juridice incheiate de fostul mandatar sa fie inopozabile masei credale. Actele juridice incheiate de fostul mandatar pot fi, totusi, ratificate de catre administratorul judiciar, dar cu acordul comitetului creditorilor sau al judecatorului-sindic, intrucit astfel de acte nu mai au natura juridica a actelor ce tin de activitatea curenta a debitorului, ci devin acte neobisnuite. Tertul contractant de buna credinta poate invoca aparenta scuzabila de mandat al celui care a continuat sa actioneze ca mandatar dupa incetarea mandatului prin deschiderea procedurii insolventei, dar care nu l-a instiintat pe tertul contractant de faptul incetarii mandatului[25].

96. Actele juridice, platile si operatiunile curente se pot incheia de catre debitor, in perioada de observatie, fara vreo restrictie, intrucit acestea tin de afacerea obisnuita a debitorului (business as usual). Daca debitorul si-a pastrat dreptul de a-si administra averea, el va incheia aceste acte, plati si operatiuni prin administratorul special (si, in mod exceptional, in cazul in care din varii motive nu a fost numit un administrator special, prin administratorii statutari sau printr-un mandatar ad-hoc numit provizoriu de judecatorul sindic). Singura limitare a liberatii de actiune si a controlului debitorului asupra afacerii sale este, in acest caz, dreptul de control si supraveghere pe care il exercita administratorul judiciar. Daca debitorul a fost desesizat, atunci actele, platile si operatiunile curente ale debitorului vor fi semnate de administratorul judiciar.

Actele juridice, platile si operatiunile neobisnuite ale debitorului, incheiate sau perfectate dupa data deschiderii procedurii, sunt nule, daca nu sunt in prealabil aprobate fie de judecatorul sindic, fie de comitetul creditorilor. Este o nulitate care rezulta din caracterul neobsinuit al actelor respective, care depasesc limitele normale ale afacerii debitorului. Debitorul nu poate sa inceapa, in situatia de insolventa in care se afla, o alta afacere decit afacerea sa obisnuita. Perioada de observatie este menita a stabili, printre altele, daca aceasta afacere poate continua si numai prin planul de reorganizare ea poate fi reorientata. Dar nulitatea este neutralizata prin autorizarea prealabila a judecatorului sindic sau a comitetului creditorilor.

Sub vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, nici solutiile legale, si nici cele jurisprudentiale sau doctrinare nu erau aceleasi ca cele impuse de actuala Lege a insolventei. Mai intii, trebuie observat ca, neexistind perioada de observatie, nici nu putea fi vorba de continuarea afacerii debitorului (decit in cazurile exceptionale si inutile de moratoriu sau concordat falimentar). Asa fiind, nu puteau exista acte, plati sau operatiuni curente ale debitorului, motiv pentru care, in mod logic, fosta reglementare a falimentului se dezinteresa de aceste acte. Falitul era desesizat imediat dupa declararea sa in faliment, fara exceptie, iar averea sa era supusa, in mod automat si direct, lichidarii prin faliment. Totusi, pentru cazurile practice in care, din varii motive, debitorul falit incheia acte juridice sau facea plati dupa interventia starii de incetare de plati, aceste acte sau plati erau privite ca fiind inopozabile fata de creditori. Fostul art. 724 C.com. dispunea ca “toate actele si operatiunile falitului si toate platile facute de dinsul, in urma sentintei declarative de faliment sunt nule de drept. Sunt asemenea nule, fata cu masa creditorilor : (i) toate actele si instrainarile cu titlu gratuit facute cu sase luni inainte de data incetarii platilor ; (ii) plata datoriilor neajunse la scadenta, facute in urma datei incetarii platilor, fie in bani, fie prin cesiune, vinzare, compensatiune sau in alt fel ; (iii) toate instrainarile, cu orice titlu, insa numai de bunuri miscatoare, facute de falit in interval de sase luni inainte de epoca incetarii platilor catre sotul sau sotia falitului, catre rudele sale in linie directa si catre rudele colaterale sau aliatii pina la gradul al patrulea”. Se observa, mai intii, ca data fata de care se stabileste „nulitatea de drept” sau „nulitatea fata de masa creditorilor” este data incetarii platilor, si nu data deschiderii falimentului. Doctrina interbelica a fost in sensul ca exprimarea din art. 724 alin.1 (“sunt nule de drept”) nu este corecta, intrucit nulitatea nu este absoluta, ea neputind fi invocata de orice interesat, ci numai de masa credala[26]. S-a observat ca cel de-al doilea alineat al art. 724 continea formula « sunt asemenea nule, fata cu masa creditorilor », ceea ce a putu intari concluzia ca nu era vorba de o nulitate absoluta, ci de o nulitate sui generis, ce putea fi invocata numai de creditori. In acest sens a fost jurisprudenta Curtii de Casatie[27], conform careia « toate actele facute de falit din ziua pronuntarii sentintei declarative de faliment sunt nule ; insa aceasta nulitate nu este creiata in favoarea falitului, ci in favoarea creditorilor sai si deci numai dinsii o pot invoca ; ineficacitatea actelor prejudiciabile masei credale nu opereaza decit in mod relativ, in profitul masei credale si, ca atare, actiunea pentru anularea acestor acte juridice nu poate fi introdusa de falit, deoarece intrucit il priveste, actele juridice incheiate de dinsul, chiar dupa declararea starii de faliment, sunt perfect valabile ».  

Pe de alta parte, problema restituirii bunurilor aflate la falit se putea pune si in cazul falimentului din vechea reglementare. Neexistind o reglementare speciala in Codul comercial, se ajunsese la concluzia ca tertul revendicant avea la indemina fie revendicarea obisnuita, guvernata de principiile codului civil, fie revendicarea reglementata de  codul de comert (revendicarea falimentara)[28].  O parte a doctrinei a conchis ca aceste actuni nu sunt actiuni in revendicare propriu zise, ci actiuni in restituire[29]. In orice caz, fostul art.813 C.com. prevedea posibilitatea revendicarii marfurilor aflate la falit, in depozit sau in consignatie. Revendicarea era admisibila daca se facea dovada dreptului de proprietate asupra marfurilor, potrivit dreptului comun, daca se proba existenta in natura a lucrurilor revendicate si daca se dovedea identitatea acestor lucruri. Revendicarea era admisa si in caz de vanzare de lucruri mobile la care vanzatorul isi va fi rezervat proprietatea. De asemenea, fostul art. 814 C.com. permitea vinzatorului unui bun aflat in tranzit sa si-l ia inapoi, cu conditia ca pretul sa nu fi fost platit, marfa sa fi fost identificata si aceasta sa nu fi ajuns in posesia falitului. Fostul art. 815 C.com. si el vanzatorului sa retina marfurile vandute care nu vor fi fost predate falitului sau care ii vor fi fost expediate lui sau unei alte persoane pentru contul sau. Daca vanzatorul nu iesea din posesia marfurilor, el avea dreptul de retentie asupra lor, pana la plata integrala a pretului.

§7. Situatia creditorilor in perioada de observatie

97. Profesorul Yves Guyon remarca inca din 1999 ca marii sacrificati ai legislatiei intreprinderilor aflate in dificultate sunt creditorii, care sunt „martori neputinciosi ai ruinei financiare a debitorului, ruina ale carei consecinte sunt create dincolo de ei”. De asemenea, profesorul Guyon observa ca legea nu mai vorbeste de plata creditorilor, ci de acoperirea pasivului, pasiv ce poate fi acoperit si fara plata. In fine, ni se mai spunea cu ironie ca, „daca creditorii au putine sperante de a fi platiti, ei au macar slaba si glorioasa consolare ca falimentul produce unele consecinte rele contra debitorului[30]”.

Intr-adevar, procedura generala se deschide cu o perioada de observatie care, pentru creditorii anteriori deschiderii procedurii este o perioada de asteptare si de nenumarate restrictii. Urmaririle individuale se suspenda, creanta este inghetata la valoarea nominala a acesteia de la data deschiderii procedurii, debitorul isi continua afacerea, creand noi datorii care sunt platite prioritar fata de datoriile „istorice”, administratorul judiciar este numit provizoriu, pe baza ofertelor depuse de oarecari practicieni in insolventa la dosar, sau pe baza simplei aprecieri a judecatorului-sindic, iar creditorii sunt tinuti la distanta de procedura pina cind, intr-un final „glorios”, se va afisa tabelul preliminar al creantelor si, in baza acestuia, se va putea tine o prima adunare a creditorilor in care creditorii sa ajunga cit de cit sa simta controlul pe care il pot exercita asupra debitorului si asupra administratorului juridiciar.

Optiunea legiuitorului este, insa, justificata prin scopul pe care il fixeaza pentru instituirea procedurii insolventei, respectiv, acela al acoperirii creantelor  contra debitorului. Perioada de observatie si restrictiile aferente asupra drepturilor creditorilor se justifica pentru coerenta in stabilirea masei active si a masei credale, a cauzelor insolventei si a eventualelor responsabilitati pentru aducerea debitorului in stare de insolvente si pentru asigurarea caracterului concursual si egalitar al procedurii insolventei. 

98. Creditorii indreptatiti sa participe la procedura sunt creditorii titulari ai creantelor anterioare deschiderii procedurii si care au fost inscrisi, la cerere, in tabelul definitiv al creantelor.

Acesti creditori au o serie de drepturi pe care le exercita in mod colectiv, in adunarea creditorilor sau, dupa caz, in comitetul creditorilor. Prin aceste forme de organizare a colectivitatii creditorilor se exercita controlul de oportunitate al creditorilor asupra procedurii, a activitatii debitorului si a activitatii administratorului judiciar. Este vorba de un control de aceeasi natura cu cel exercitat de adunarea generala a actionarilor sau de consiliul de administratie asupra managementului societatii pe actiuni. De altfel, deschiderea procedurii insolventei transfera de la actionari la creditori acest control ceea ce echivaleaza, in sine, cu o adevarata preluare ostila a societatii in cauza.

Creditorii respectivi au, insa, si diferite drepturi individuale, pe care le exercita, uneori, chiar in contra celorlalti creditori. Spre exemplu, fiecare creditor indreptatit sa participe la procedura are dreptul sa participe la si sa voteze in adunarea creditorilor, dreptul de a fi numit in comitul creditorilor, in functie de cuantumul creantei sale, dreptul de contesta unele inscrieri de creanta in tabelul creantelor, dreptul de a contesta masurile administratorului judiciar sau ale lichidatorului, dreptul de a participa la distribuirile facute in cadrul programului de plati din planul de reorganizare sau la distribuirile din faliment, dreptul de a cere plata de la asociatii care raspund nelimitat pentru datoriile societatii debitoare etc.  

Creditorii titulari de creante anterioare deschiderii procedurii sunt, insa, nevoiti sa suporte rigorile procedurii, in special acele restrictii impuse drepturilor lor aferente creantei pe care o detin contra debitorului. Astfel :

(i) deschiderea procedurii duce la suspendarea urmaririlor individuale contra debitorului, cu exceptia cazului in care, prin hotarire a judecatorului sindic, data la cererea titularului unei creante garantate, s-a decis ca bunul asupra caruia poarta garantia sa fie urmarit in mod individual, in beneficiul exclusiv al creditorului garantat;

(ii) deschiderea procedurii insolventei determina inghetarea creantei la valoarea sa nominala din momentul deschiderii procedurii si fixarea acestei creante la valoarea capitalului, dobinzilor si penalitatilor care au putut curge pina la data desciderii procedurii; creditorii beneficiari de garantii reale pot continua sa calculeze dobinzi si alte costuri ale creantei si dupa data deschiderii procedurii, dar numai pina la data vinzarii bunului asupra careia poarta garantia; de la principiul inghetarii creantei la valoarea nominala de la data deschiderii procedurii nu exista decit exceptia negocierii paritatii monedei de plata in planul de reorganizare, in toate celalte cazuri principiul raminind aplicabil.

Creditorii inscrisi ca atare in tabelul preliminar au in mod anticipat dreptul de a participa la adunarea creditorilor, cu exceptia celei in care se voteaza planul de reorganizare (care presupune ca exista deja un tabel definitiv). Desi tabelul preliminar este doar o lista provizorie a creantelor, intrucit administratorul judiciar, debitorul sau creditorii pot contesta creantele inscrise in acest tabel, totusi, Legea insolventei permite reunirea acestora intr-o prima adunare a creditorilor, din ratiuni de celeritate si pentru a se putea elimina starea de provizorat a desemnarii administratorului judiciar.  

99. Creditorii straini de procedura, adica acei creditori care fie au facut tardiv cerere de admitere a creantei, fie au fost contestati si li s-a respins in mod irevocabil cererea, nu au decit dreptul de a contesta faptul neinscrierii lor pe tabelul creantelor.

Daca in urmarea inchiderii falimentului se sting toate creantele contra debitorului, fie prin efectul descarcarii de datorii (persoana fizica), fie prin efectul stingerii personalitatii juridice (persoana juridica), creditorii straini de procedura isi pierd si aceasta calitate, intrucit creanta lor se stinge. Cel mult ei il vor putea actiona in judecata pe acela care, prin efectul extinctiv de datorii, isi va fi marit patrimoniul in dauna fostului creditor (actio de in rem verso).

Creditorii care nu au fost notificati in conditiile art. 7 din Legea insolventei, mai ales creditorii necunoscuti sau neinscrisi in contabilitatea debitorului, pot formula cerere de admitere a creantei dupa expirarea termenului fixat in mod obsinuti de lege pentru astfel de cereri. De asemenea, daca vor putea dovedi o frauda, o eroare esentiala sau existenta unui titlu hotaritor, acesti creditori vor putea formula, peste termenul contestatiei obisnuite, pina la inchiderea procedurii, contestatia prevazuta de art. 75 din Legea insolventei. Daca, in urma acestor demersuri, ei vor fi trecuti pe tabelul definitiv al creantelor, astfel rectificat, ei vor deveni creditori indreptatiti sa participe la procedura, trecind in rindul celorlalti creditori care vor fi avut deja aceasta calitate, dar vor lua procedura in starea in care se afla, adica vor trebui sa suporte efectele unui plan confirmat deja sau, dupa caz, ale unor distributii efectuate deja.

Creditorii contestati au, practic, o pozitie similara cu cea a creditorilor straini de procedura, mai ales daca, in solutionarea contestatiei, judecatorul-sindic a dispus masura trecerii lor in tabelul creantelor cu titlu de creanta provizorie, creanta care are tratamentul juridic al creantei conditionate. Creditorul respectiv nu participa, propriu-zis, la procedura, ci in tabelul creantelor i se va rezerva o suma care sa poata sa-i fie atribuita in cazul in care creanta sa va fi, ulterior, definitiv admisa. Masura trecereii creantei contestate in pozitia de creanta provizorie se justifica din ratiuni de celeritate a procedurii. Intr-adevar, planul de reoganizare trebuie propus in termen de 30 de zile de la afisarea tabelului definitiv, dar tabelul nu se definitiveaza decit dupa ce vor fi fost solutionate toate contestatiile. Trecerea creantei contestate pe pozitia de creanta provizorie permite separarea contestatiei respective de intreg si continuarea procedurii fara blocajul creat de lentoarea solutionarii contestatiei respective.

100. Creditorii titulari ai unor creante ulterioare deschiderii procedurii nu sunt, practic, participanti la procedura, cel putin in perioada de observatie sau in perioada de reorganizare judiciara intrucit, in ambele cazuri, creantele lor sunt rezultate din activitatea curenta a debitorului sunt achitate la scadenta, cu titlu de plati curente. Daca insa se trece ulterior la faliment, aceste creante sunt trecute pe tabelul definitiv consolidat, in calitate de creante rezultate din continuarea procedurii, ele beneficiind de rangul prevazut de art. 123 pct.3. din Legea insolventei.

Spre deosebire de creditorii ce detin creante anterioare contra debitorului, creditorii titulari de creante ulterioare „scapa” procedurii, intrucit (i) ei nu sunt tinuti sa-si declare creantele; (ii) pe tot parcursul perioadei de observatie si, dupa caz, pe cel al perioadei de reorganizare judiciara, ei nu sunt tinuti sa suporte, practic, nici una dintre rigorile care sunt impuse creditorilor anteriori deschiderii procedurii, intrucit creantele nascute din continuarea procedurii sunt platite la scadenta, deci urmaririle individuale pentru plata acestora nu sunt oprite, iar erfectul inghetarii creantei banesti la valoarea nominala a acesteia de la data deschiderii procedurii nu se produce; (iii) dupa trecrea la faliment, ei sunt privilegiati fata de ceilalti creditori intrucit creantele lor sunt platite cu prioritate fata de celelalte creante chirografare, inclusiv fata de cele bugetare[31].

Esential este a se sti care sunt acesti creditori care „scapa” procedurii. De remarcat ca, spre deosebire de legislatia franceza a procedurilor colective, care defineste creantele ulterioare[32], legislatia noastra nu o face. Indirect, din definitia activitatilor si a platilor curente, precum si din institutia rangului privilegiat al creantelor rezultate din continuarea proceduriiin caz de faliment, rang reglementat de art. 123, se poate deduce ca au calitatea de creante ulterioare acele creante care rezulta din continuarea activitatii debitorului si care pot primi plati curente din partea acestuia in perioada in care debitorului i se permite continuarea afacerii sale. Dar tot creante ulterioare sunt si cele care rezulta din actele juridice neobisnuite ale debitorului, care sunt valabil incheiate daca sunt in prealabil autorizate de judecatorul-sindic sau de comitetul creditorilor. De asemenea, sunt creante ulterioare si toate acele creante rezultate din contractele cu executie succesiva, care continua dupa data deschiderii procedurii, din contractele in curs de executare sau din contractele considerate executate, dupa caz, contracte despre care s-a facut vorbire mai sus. Calificarea ca fiind creante ulterioare rezulta fie din dispozitii speciale ale Legii insolventei (spre exemplu, art. 86 alin.7, art. 86 alin.4, art. 89, art.90 alin.1, art. 91, mai sus citate si analizate), fie din interpretarea dispizitiilor legale aplicabile. Dificila este situatia obligatiilor rezultate din fapte juridice ilicite, intrucit aceste obligatii nu sunt lichide decit din momentul definitivarii hotaririi de condamnare la daune, ceea ce se poate intimpla dupa deschiderea procedurii. Dobanzile care curg si dupa deschiderea procedurii (este vorba de dobinzile si celelalte costuri care pot fi calculate de creditorii garantati si dupa data deschiderii procedurii) nu sunt creante posterioare, caci au caracter accesoriu datoriei principale, care este anterioara deschiderii procedurii si care, deci, participa ca atare la masa credala. In orice caz, pentru ca creantele sa fie considerate posterioare si sa participe la procedura colectiva, acestea trebuie sa se fi nascut regulamentar. Daca se nasc neregulamentar, aceste creante nu participa la procedura (dar titularii lor au recurs contra debitorului, personal).

In doctrina si jurisprudenta franceze este admis ca nu sunt obligati sa-si declare creantele cei care nu au o creanta baneasca contra debitorului, cum ar fi: vanzatorul unui imobil neplatit care exercita o actiune rezolutorie pentru a-si relua imobilul; vanzatorul neplatit, beneficiar al unei clauze contractuale de rezerva a proprietatii (in aces caz nici nu este vorba de o creanta, ci de un drept de proprietate); obligatarii (acestia actioneaza colectiv prin reprezentant, in considerarea unei creante unice). Asa cum s-a putut observa mai sus, o parte dintre aceste solutii sunt aplicabile si in dreptul nostru.

101. Unii creditori isi constiuie, din ratiuni de prudenta, garantii reale sau personale contra unor terti, tinuti fie alaturi de debitor (solidaritate pasiva), fie in locul acestuia (fideiusiune). Legea insolventei permite acestor creditori sa isi recupereze creanta de la oricare persoana dintre debitor, co-debitor solidar, fideiusor sau tert garant, cu conditia ca creanta sa nu fie platita cu surplus[33].

In dreptul comercial, foarte des, creditorul beneficiaza de garantii personale sau de solidaritatea pasiva a mai multor codebitori, deoarece solidaritatea codebitorilor si fidejusorului cu debitorul este prezumata, iar in cazul debitorilor cambiali ori al asociatilor in societati de persoane, solidaritatea exista de plin drept. Daca numai unul/unii dintre codebitori sau debitorul principal este in procedura de insolventa, drepturile creditorului raman intacte - el poate cere plata creantei de la debitorul solvabil. Cand insa toti codebitorii sunt in faliment, creditorul are dreptul sa se inscrie la masa credala a tuturor debitorilor (“drept de declaratie cumulativa”) pentru a-si recupera intreaga creanta cerand, deci, plata integrala in fiecare procedura. Dar, evident, el nu va putea obtine mai mult decat i se datoreaza, pentru ca s-ar ajunge la o imbogatire fara justa cauza a sa. In consecinta, declaratia cumulativa (inscrierea creditorului la mai multe falimente) da o mare eficacitate garantiilor personale, agravand obligatia codebitorilor, deoarece acestia pierd actiunile lor de regres.

§8. Situatia salariatilor debitorului in perioada de observatie

102. In cursul perioadei de oservatie, salariatii sunt relativ avantajati fata de ceilalti creditori, intrucit, pentru salariile restante sau pentru orice alte creante de natura salariata restante, ei beneficiaza de privilegiul rangului 2 in ordinea de preferinta de la art. 123 din Legea insolventei, in caz de faliment[34]. In caz de reorganizare judiciara, titularii creantelor de natura salariala primesc, de regula, plata integrala a acestor creante, intruci altfel se opun la admiterea planului. Pe de alta parte, salariile curente sunt achitate pe masura scadentei lor, intrucit sunt creante care rezulta din continuarea procedurii, deci au natura juridica a creantelor ulterioare, care „scapa” rigorilor procedurii. De altfel, art. 156 din Codul muncii dispune ca “salariile se platesc inaintea oricarei alte obligatii a angajatorilor”. La randul sau, contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2005-2006 prevede, in art. 48, ca “toate drepturile banesti cuvenite salariatilor se platesc inaintea oricaror obligatii banesti ale unitatii” si ca “in caz de faliment sau lichidare judiciara, salariatii au calitatea de creditori privilegiati, iar drepturile lor banesti constituie creante privilegiate, urmand sa fie platite integral, inainte de a-si revendica cota-parte ceilalti creditori.”

Mai importante pentru salariati sunt, insa, concedierile. In perioada de observatie, acestea trebuie sa fie exceptionale (mai ales pentru ca, sperand redresarea, potentialul uman al intreprinderii nu ar trebui sa se diminueze). Astfel, asa cum s-a vazut mai sus, contractele de munca pot fi denuntate in perioada de observatie numai cu respectarea termenelor legale de preaviz (art. 86 alin.5). Dar, daca s-a trecut la faliment, contractele de munca vor fi desfacute de urgenta, fara a fi necesara parcurgerea procedurii de concediere colectiva. Orice litigiu intre debitor si (fostii)salariati referitor la concediere este un litigiu de munca si nu este de competenta judecatorului-sindic.

Situatia managerilor cu contract de munca este, insa, diferita de cea a simplilor salariati. A se observa, in primul rind, ca numai in societatile pe actiuni cumulul functiei de manager cu un contract de munca este interzis. In celelalte tipuri de societati, managerii debitorului sunt si angajati cu contract de munca al scoeitatii. In unele societati de stat, in care s-a instituit regimul disciplinei finaciare, managerii sunt angajati cu contract de munca, la care se anexeaza un asa-numit „contract de performanta”[35]. In orice caz, insa, deschiderea procedurii insolventei provoaca incetarea mandatului sau a functiei managerilor societatii debitoarei, intrucit acestia urmeaza a fi inlocuiti in calitatea de reprezentant legal al debitorului fie de catre administratorul special (daca debitorul si-a patrat dreptul de administrare), fie de catre administratorul judiciar (daca debitorul a fost desesizat). Asadar, acestor salariati speciali ai societatii debitoare nu li se aplica dispozitiile legale referitoare la concediere si la protectia in caz dee concediere colectiva. Litigiile referitoare la incetarea functiei de manager al debitorului nu sunt litigii de munca, ci proceduri ce intra in competenta judecatorului-sindic, intrucit se refera la reprezentarea legala a debitorului aflat in procedura insolventei.  

In cazul concedierilor, legislatia noastra prevede, pe linga privilegiul creantei ulterioare si cel al rangului 2 in caz de faliment, si alte masuri de protectie sociala, intre care un loc aparte il detine fondul de garantare a platii indemnizatiilor salariatilor unui debitor in insolventa, pentru concedieri colective, constituit in baza art. 167 din Codul muncii, precum si in baza art. 2 din Legea nr.200/2006[36].

In sensul Directivei nr. 80/987/C.E.E, statele membre trebuie sa ia masurile necesare pentru ca institutiile de garantie sa plateasca creantele salariatilor rezultate din contractele sau raporturile lor de munca. Limitele posibile pentru plata creantelor salariatilor de catre instituiile de garantie sunt: (i) fixarea unei anumite durate minime (de obicei, acestea se orienteaza catre o perioada reprezentind ultimele 3 pina la 18 luni ale raportului de munca); (ii) plafonarea platilor efectuate de catre institutia de garantie, care sa nu fie inferioare unui nivel socialmente compatibil cu obiectivele directivei. Prin Directiva nr. 2002/74/C.E.E a fost completata Directiva nr.80/987/C.E.E cu o serie de dispozitii referitoare la intreprinderile transnationale. In cazul in care se afla in stare de insolvabilitate o intreprindere avand activitati pe teritoriul a cel putin doua state membre, institutia  competenta sa plateasca creantele salariatilor este cea a statului pe teritoriul caruia salariatii in cauza isi exercita in mod obisnuit munca lor. Nivelul drepturilor salariatilor este determinat de legea aplicabila institutiei de garantare competenta sa faca platile[37].

Salariatii pot fi desemnati ca membri ai comitetului creditorilor, in functie de marimea creantei lor, ori chiar sa-si declare intentia de a participa la reorganizarea debitorului propunand un plan in acest sens[38].

           

103. Prin „creante izvorate din raportul de munca”, in sensul art. 123 pct.2 din Legea insolventei, intelegem atit creantele salariale, care izvorasc din raporturi de munca propriu-zise intre debitor si salariatii acestuia, precum si orice alta creanta a salariatului fata de angajatorul sau, inclusiv creantele rezultate din litigii de munca sau din pierderea sau reducerea capacitatii de munca in urma unui accident de munca. Fiind vorba de creante care rezulta din contractul individual de munca sau din contractul colectiv de munca, si indemnizatiile pentru concediere colectiva pe care angajatorul se va fi obligat sa le plateasca salariatilor intra in aceeasi categorie a creantelor izvrite din raporturile de munca.

Legea insolventei a renuntat si la limitarea in timp a vechimii creantelor izvorite din raportul de munca (vechea reglementare limita priviliegiul salariatilor la nivelul salariului pe ultimele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.

            Potrivit art. 2 din Legea nr. 200/2006, din Fondul de garantare se asigura plata creantelor salariale care rezulta din contractele individuale si colective de munca incheiate de salariati cu angajatorii, impotriva carora au fost pronuntate hotarari judecatoresti definitive de deschidere a procedurii insolventei si fata de care a fost dispusa masura ridicarii totale sau partiale a dreptului de administrare, denumiti angajatori in stare de insolventa.

Art. 13 din Legea nr. 200/2006 stabileste ca din resursele Fondului se suporta urmatoarele categorii de creante salariale: salariile restante; compensatiile banesti restante, datorate de catre angajatori pentru concediul de odihna neefectuat, dar numai pentru maximum un an de munca (fata de un minim de  6 luni prevazut de cinventie); platile compensatorii restante, in cuantumul stabilit in contractul colectiv de munca si/sau in contractul individual de munca; compensatiile restante pe care angajatorii au obligatia de a le plati, potrivit clauzelor acelorasi contracte (colective si individuale) in cazul accidentelor de munca sau al bolilor profesionale; indemnizatiile restante, pe care angajatorii au obligatia, potrivit legii, de a plati pe durata intreruperii temporare a activitatii. Potrivit art. 14 alin. 1, suma totala a creantelor salariale nu poate depasi cuantumul a trei salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat. Conform art. 15 alin. 1, creantele salariale prevazute la art. 13, cu exceptia compensarilor pentru concediul de odihna (care au ca limita maxima un an de munca) se suporta pentru o perioada fixa de 3 luni calendaristice.

Potrivit art. 16 din Legea nr.200/2006, “creantele izvorate din raporturi de munca, platite in cazul falimentului, potrivit legislatiei in vigoare, se diminueaza cu sumele achitate din Fondul de garantare”. Din analiza acestui text legal nu rezulta daca, dupa efectuarea platii, Fondul de garantare se subroga sau nu in drepturile salariatilor, in limita platilor efectuate. Daca plata din Fondul de garantare ar fi o favoare acordata salariatilor care isi vor fi pierdut locul de munca in urmarea falimentului angajatorului, atunci platile efectuate de fondul de garantare nu ar fi menite sa inlocuiasca indemnizatiile platibile de catre angajator, ci s-ar cumula cu acestea. Daca, insa, platile ar fi efectuate in locul angajatorului, pentru a asigura o plata urgenta a salariilor, plata care nu ar putea fi efectuata imediat din distribuirile aferente falimentului, atunci este evident ca Fondul se va subroga in drepturile salariatilor platiti si va avea contra angajatorului o creanta in acelasi cuantum si de acelasi rang[39].              In toate cazurile, potrivit art. 17, daca urmare a redresarii angajatorilor, se pronunta inchiderea procedurii de insolventa de catre judecatorul sindic, cei in cauza, respectiv angajatorii, trebuie sa restituie in termen de 6 luni sumele suportate din Fondul de garantare.

            Fondul de garantare se constituie, conform Legii nr.200/2006, in baza mai multor principii, prespectiv : (i) cel al contributivitatii, conform caruia Fondul se constituie pe baza contributiilor datorate de angajatori; (ii) cel al obligativitatii, potrivit caruia angajatorilor le revine obligatia legala de a participa la constituirea Fondului; (iii) cel al repartitiei, pe baza caruia Fondul realizat se redistribuie pentru plata drepturilor salariale datorate de angajatori in stare de insolventa; (iv) cel al universalitatii, respectiv executarea obligatiei de plata a creantelor salariale, indiferent de indeplinirea sau neindeplinirea obligatiei de contributie a angajatorilor; al independentei resurselor gestionate de Fond (care, in consecinta, nu pot fi folosite in alte scopuri decat pentru plata creantelor salariale); (v) cel al interdictiei aplicarii masurilor asiguratorii sau a executarii silite asupra Fondului.

Resursele financiare ale Fondului se constituie din: (i) contributia angajatorilor, care consta in obligatia de a plati lunar o suma pentru Fond, calculate in cota de 0,25% din fondul total de salarii lunare realizate de salariati (a se observa ca Legea nr.200/2006 a operat, corelativ, potrivit art. 7, o reducere a cotei contributiei datorate la bugetul asigurarilor pentru somaj de catre angajatori, care s-a diminuat cu 0,25 puncte procentuale); (ii) venituri reprezentand dobanzi, majorari de intarziere pentru neachitarea in termenul de plata a contributiei la Fondul de garantare, precum si alte sume provenite din sume admise de lege; (iii) sume provenite din recuperarea debitelor create in conditiile Legii nr. 200/2006, altele decat cele provenind din contributiile la Fond.

Gestionarea Fondului revine, potrivit art. 10 din Legea nr.200/2006, Agentiei Nationale pentru Ocuparea Fortei de Munca (ANOFM). Stabilirea creantelor salariale si efectuarea platii acestora se realizeaza de agentiile teritoriale (si a municipiului Bucuresti) pentru ocuparea fortei de munca, fie la cererea scrisa a administratorului sau a lichidatorului debitorului (angajatorului), fie la cererea salariatilor angajatorului aflat in stare de insolventa sau a organizatiilor legal constituite ce reprezinta intersele acestora. In acest din urma caz, salariatii sau organizatiile lor legal constituite, inainte de a se adresa organizatiei teritoriale, trebuie sa notifice in scris administratorul sau lichidatorul in vederea efectuarii de catre acestia a demersurilor necesare pentru plata creantelor salariale.

            In aplicarea principiilor directivelor comunitare, art. 20 din Legea nr. 200/2006 dispune ca, in cazul angajatorului transnational aflat in stare de insolventa, stabilirea cuantumului creantelor salariatilor care presteaza munca in mod obisnuit pe teritoriul Romaniei si efectuarea platii acestora se realizeaza de agentia teritoriala in a carei raza isi desfasoara activitatea salariatii.