Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracte
EconomieTransporturiTurismZootehnie

Raspunderea pentru insolventa

afaceri

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Piata - Definirea pietei - Analiza SWOT a industriei confectiilor de imbracaminte
PIETE DE MARFURI - Functionarea pietei energetice, de marfuri, de transport
TRANZACTII CU OPTIUNI PE CONTRACTE FUTURES - Definitie, terminologie si clasificare a optiunilor
Planul de afaceri al S.C.COMPUTER WORLD.S.A.
Prezentarea generala a industriei pesticidelor
Caracterizarea mediilor de afaceri moderne
Principiul celeritatii procedurii
AFACERI 'ATOMICE' - KLAUS FUCHS SI CONSPIRATIA SA
Organizarea productiei - Organizarea procesului de productie
Masina de ambalat in vid MULTIVAC A300/51E (cod 001.325)

Raspunderea pentru insolventa

Debitori solidari, fideiusori, asociati cu raspundere nelimitata



139. Un creditor care beneficiaza de o fideiusiune, de un aval, de un gir sau de solidaritatea pasiva a doi sau mai multi debitori, va putea nu numai sa se inscrie la masa credala a oricaruia dintre debitorul principal, fideiusor sau co-debitor solidar aflat in procedura de insolventa, ci si sa ceara, fata de fideiusor sau co-debitor deschiderea procedurii insolventei, pentru una si aceeasi creanta fata de debitorul principal (sau fata de un debitor dintre mai multi co-debitori), cu conditia ca creanta sa fie certa, lichida si exigibila de minim 30 de zile sis a aiba o valoare mai mare sau egala cu valoarea-prag. Aceasta intrucit in dreptul comercial co-debitorul si fideiusorul sunt prezumati a se fi obligat solidar cu debitorul principal (art. 42 C.com.) si, daca creanta principala indeplineste conditiile de admisibilitate pentru deschiderea procedurii fata de debitorul principal, inseamna ca si obligatia de garantie sau co-obligatia este prezumata a indeplini aceste conditii. Alegerea intre a cere insolventa debitorului principal, a co-debitorului sau a fideiusorului apartine creditorului, singura limitare a acestei optiuni fiind aceea de a nu se depasi cuantumul creantei prin recuperari de la mai multi debitori.

Fideiusiunea propriu-zisa, ca garantie, consta in adaugarea la gajul general al creditorilor chirografari conferita de patrimoniul debitorului principal a gajului general al creditorilor chirografari conferita de patrimonial fideiusorului. Fideiusiunea obisnuita este o garantie personala, conferind creditorului o creanta contra fideiusorului, care este conditionata in dreptul civil (fideiusorul poate invoca atit beneficial de discutiune, cit si beneficial de diviziune, numai in cazul in care debitorul ar fi insolvabil sau in cazul in care urmarirea altui fideiusor nu ar fid at rezultate, creditorul avind dreptul sa il urmareasca pe fideiusor), in timp ce in dreptul commercial este neconditionata (beneficiul de discutiune sau cel de diviziune sunt anihilate de prezumtia de solidaritate cu debitorul principal, prezumtie care poate fi rasturnata numai prin clauza expresa in contract). Dar tertul garant poate conferi creditorului si o garantie reala asupra unui bun individual determinat din patrimoniul sau, caz in care vorbim de asa-numita “cautiune reala”. Drepturile creditorului izvorite din “cautiunea reala” sunt drepturi reale, accesorii creantei principale si, in consecinta, creditorul beneficiar al acesteia nu va putea cere deschiderea procedurii fata de tertul garant (intrucit el nu are o creanta contra tertului garant, ci un drept real; or, procedura se poate deschide numai daca exista o creanta contra debitorului si, in plus, aceasta indeplineste conditiile de admisibilitate pentru deschiderea procedurii). Dar creditorul beneficiar al cautiunii reale va avea dreptul, in baza art. 70 din Legea insolventei, sa se inscriee la masa credala intr-o procedura de insolventa deschisa fata de tertul garant.

Potrivit art. 70 din Legea insolventei, o creanta a unui creditor cu mai multi debitori solidari va fi inscrisa in toate tabelele de creante ale debitorilor cu valoarea nominala, pana cind aceasta va fi complet acoperita. Nici o reducere a sumei creantei prevazute in tabelul de creante nu va fi facuta in vreunul dintre tabelele de creante ale debitorilor, pana ce creditorul nu a fost deplin satisfacut, in numerar sau in bunuri. Daca totalul sumelor distribuite creditorului, in toate actiunile cu debitorii, va depasi totalul sumei care ii este datorata, acesta va trebui sa restituie sumele primite in plus, care vor fi reinscrise ca fonduri in averea debitorilor, proportional cu sumele pe care fiecare dintre debitori le-a platit peste ceea ce era datorat. Potrivit art. 71 din Legea insolventei, un creditor care, inainte de inregistrarea unei cereri de admitere, a primit o plata partiala pentru creanta sa de la un codebitor sau de la un fidejusor al debitorului poate avea creanta inscrisa in tabelul de creante numai pentru partea pe care nu a incasat-o inca. Un codebitor sau un fidejusor, care este indreptatit la restituire ori la despagubire din partea debitorului pentru suma platita, va fi trecut in tabelul de creante cu suma pe care a platit-o creditorului. In acest caz, creditorul comun are dreptul de a cere sa i se plateasca, pana la achitarea integrala a creantei sale, cota cuvenita codebitorului sau fidejusorului, ramanand creditor al acestuia doar pentru suma neachitata. Codebitorul sau fidejusorul debitorului, care pentru asigurarea regresului sau are asupra bunurilor acestuia un drept de garantie, concura la masa credala, pentru a face posibila realizarea garantiei sale, dar pretul obtinut din vanzarea bunurilor grevate va fi atribuit creditorului, scazandu-se din suma ce este datorata.

           

            140. Daca s-a confirmat un plan de reorganizare, creantele si drepturile creditorilor se modifica astfel cum se prevede in plan. Modificarea acestor creante este ireversibila. In cazul intrarii in faliment dupa confirmarea unui plan de reorganizare, titularii acestor creante vor putea participa la distribuiri numai cu valoarea creantelor prevazute in programul de plati, mai putin cota incasata in timpul reorganizarii (art.110 din Legea insolventei). Desi creanta in sine se modifica ireversibil ca urmare a confirmarii palnului, garantia aferenta creantei nu se stinge si nici nu se modifica prin plan, ci numai prin acordul expres, prealabil si dat in aceeasi forma in care este facuta conventia de garantiei, al creditorului. De altfel, creditorii conserva actiunile lor contra co-debitorilor si a fidejusorilor, pentru intreaga valoare a creantelor lor, chiar daca au votat planul, iar garantiile reale si personale constituite pentru indeplinirea obligatiilor asumate prin planul de reorganizare raman valabile in favoarea creditorilor pentru plata sumelor datorate acestora potrivit planului de reorganizare. A se observa ca, in aceste cazuri (art.102 alin.2 si, respectiv, art. 111 din Legea insolventei) textul legal citat deroga de la principiul accesorium sequitur principalem, intrucit permite supravietuirea unei obligatii de garantie in limitele sale initiale, chiar si in caz de stingere sau reducere a cunatumului obligatiei principale[1].

           

            141.  Raspunderea asociatilor cu raspundere nelimitata pentru datoriile societatii insolvente poate interveni in mai multe modalitati, derivate din dispozitii exprese ale Legii societatilor comerciale si ale Legii insolventei, precum si din principii ale dreptului societatilor comerciale.

            Astfel, in societatile de persoane, asociatii raspund nelimitat si solidar pentru obligatiile sociale. Aceasta raspundere are un caracter subsidiar, asociatii in cauza fiind, practic, garanti ai executarii de catre societate a propriilor datorii. Asociatul platitor, inclusiv in cadrul unei proceduri de insolventa deschisa fata de societate, are regres contra societatii.

Asociatul unic al debitorului persoana juridica poate raspunde pentru cazul insuficientei activelor societatii fata de pasivul acesteia, in baza aplicarii tehnicii “piercing the corporate veil”, reglementata de art. 2371 din Legea societatilor comerciale, precum si in cazul aplicarii art. 235 din aceeasi lege[2]. Societatea cu raspundere limitata cu asociat unic beneficiaza de personalitate juridica (cu toate consecintele acesteia, inclusiv responsabilitatea juridica proprie) numai in cursul activitatii sale normale. In caz de dizolvare, inclusiv in cazul dizolvarii consecutive falimentului, subiectivitatea proprie a societatii dispare. Dealtfel, asa cum constant se afirma in doctrina franceza[3], personalitatea juridica a societatii unipersonale este o “personalitate de imprumut”, fiind o tehnica de limitare a responsabilitatii comerciantului individual.

Desi sanctiunea responsabilizarii asociatilor pentru transgresarea limitelor personalitatii juridice a societatii (“piercing the corporate veil”) nu este altceva decit o forma, reglementata expres, de aplicare a teoriei societatii fictive, o rspundere a asociatilor/actionarilor este posibila si in celelalte cazuri de societate fictive, cind personalitatea juridical a societatii este, de fapt, o aparenta, un fals. Societatea cu personalitate juridica falsa (aparenta) este rezultatul confuziei de patrimonii intre asociati si societate si nu se confunda cu societatea simulata. O astfel de situatie juridica este foarte prezenta in cazul intreprinderii unipersonale cu raspundere limitata („asociatul unic” creeaza intreprinderea, care este o persoana juridica, numai in scopul de a-si limita raspunderea fata de creditori, de cele mai multe ori in scopuri frauduloase) sau in cadrul grupului de societati (societatile din cadrul grupului sunt interdendente economic intr-o asemenea masura incit se ajunge si la dependenta juridica, manifestata prin confuzie de patrimonii, in sensul ca o societate gestioneaza alta societate din grup, o imprumuta, o sustine cu garantii sau cu contracte legate etc). Confuzia de patrimonii in faptul ca patronul afacerii creeaza fata de terti aparenta sau certitudinea ca patrimoniul societatii sale se confunda cu patrimoniul sau, desi societatea este o persoana juridica, in mod obsinuit, si ar trebui, in consecinta, sa beneficieze de patrimoniu propriu. Daca in procedura falimentului se constata falsitatea (aparenta) personalitatii juridice, abuzul de personalitatea juridica sau confuzia de patrimonii, se poate dispune ca asociatul care este culpabil, inclusiv societatea-mama a debitorului, sa suporte intregul pasiv al debitorului. Consecinta caracterului cert al creantelor inscrise in tabelul creantelor fata de debitorul principal este o eventual deschidere a procedurii insolventei fata de asociatul care a devenit un asociat cu raspundere nelimitata.  

Raspunderea civila a organelor de conducere

ale debitorului persoana juridica

§1. Tipologia actiunii in raspundere si legitimarea procesuala activa

142. Daca managerii debitorului – persoana juridica au cauzat insolventa acestuia prin faptele enumerate la art. 138 din Legea insolventei, ei pot fi trasi la raspundere in cadrul procedurii insolventei deschisa fata de debitor. Victimile prejudiciului cauzat prin aceste fapte ilicite sunt creditorii, priviti ca o colectivitate organizata. Actiunea in raspundere este, de aceea, promovata, in principal, de administratorul judiciar sau de lichidator, si, in subsidiar, de comitetul creditorilor, acestia constituindu-se, pentru scopurile acestei actiuni, in reprezentanti ai intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva, care nu este la indemina creditorilor, priviti individual. Prejudiciul la care se refera art. 138 este un prejudiciu colectiv, constind in imposibilitatea acoperirii intregii mase pasive datorita insuficientei activelor debitorului. Actiunea in raspundere in baza art.138 din Legea insolventei este o actiune speciala, colectiva, care antameaza o raspundere speciala a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, de tip agravat, raspundere plasata in cadrul organizat al procedurii colective, cu toate urmarile decurgand de aici si care este in beneficiul colectiv al creditorilor. Colectivitatea creditorilor are acces la aceasta actiune si nu orice creditor, privit ut singuli.[4]

In cazul debitorului societate comerciala, exista cel putin teoretic posibilitatea unei actiuni individuale in daune a creditorilor societatii aflate in faliment contra administratorilor acesteia intrucit, potrivit art. 73 alin.2 din Legea societatilor comerciale, actiunea in raspundere contra administratorilor apartine si creditorilor societatii, care o vor putea exercita numai daca exista pe rol o procedura de insolventa deschisa fata de societate si, in orice caz, in afara procedurii, la instanta de drept comun si dupa canoanele acestuia[5]. De atfel, dincolo de ipoteza insolventei societatii, o raspundere directa a administratorilor fata de creditorii societatii comerciale se poate antrena si in cazurile exceptionale de depasire a limitelor mandatului administratorilor.  

O raspundere civila a organelor de conducere a debitorului persoana juridica, in general, si a administratorilor societatii comerciale insolvente, in special, poate fi antrenata si intr-o actiune civila in procesul penal, mai ales in cazurile de bancruta (simpla sau frauduloasa)[6], gestiune frauduloasa, inselaciune prin ascunderea de active etc., in care exista si un rezultat pagubitor pentru creditori. Intr-adevar, din art. 138 alin.2 din Legea insolventei rezulta ca raspunderea civila reglementata pentru faptele prevazute de art.138 poate fi cumulata cu raspunderea penala, daca faptele respective intrunesc elementele constitutive ale unei infractiuni. Daca s-a pornit actiunea penala contra administratorilor pentru una sau mai multe fapte dintre cele prevazute la art. 138 alin.1, actiunea in raspundere se suspenda pe toata perioada procesului penal, dar titularii actiuni in raspundere (administratorul judiciar, lichidatorul sau comitetul creditorilor) pot parasi calea actiunii civile in procesul penal, alegind calea mult mai rapida a actiunii in raspundere in procedura insolventei. In orice caz, punerea in miscare a actiunii penale pentru faptele prevazute la art. 138 alin.1 din Legea insolventei nu suspenda intreaga procedura a insolventei, ci numai actiunea in raspundere, care este, de altfel, un proces separat, aferent procedurii insolventei, dar autonom.

Daca societatea insasi este victima prejudiciului, atunci administratorii pot fi actionati in raspundere si prin mecanismele prevazute de art.152 din Legea societatilor comerciale (prin hotarire a adunarii generale) si art. 154 din Legea societatilor comerciale (prin actiune directa formulata, in numele societatii, de actionarul minoritar), care se grefeaza pe procedura insolventei deschisa fata de debitor sau urmeaza inchiderii acesteia, cu conditia ca societatea sa nu fi fost radiata ca umare a inchiderii procedurii. Practic, acest prejudiciu social se rasfringe asupra creditorilor, intrucit sursele de acoperire a pasivului societatii debitoare sunt diminuate cu prejudiciul respectiv. Sumele rezultate din exercitarea actiunii in raspundere contra administratorilor intra in patrimoniul societatii comerciale, servind acoperirii datoriilor acesteia, ceea ce, de altfel, este si scopul procedurii insolventei. Pe perioada existentei procedurii insolventei, intrucit prejudiciul este cauzat societatii, acoperirea sa in bani creeaza o sursa suplimentara de acoperire a pasivului societatii. In consecinta, acoperirea in bani a prejudiciului suferit de societate se confunda, practic, cu acoperirea prejudiciului colectiv cauzat creditorilor prin actiunea in raspundere reglementata de art.138 din Legea insolventei, astfel ca o actiune in raspundere prin mecansimele reglementate de Legea societatilor comerciale este inutila, ea urmind a fi inlocuita de actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei.

Din punct de vedere practic, actiunea in raspundere reglementata de Legea societatilor comerciale este de interes doar pentru actionari. Reamintesc ca actionarii nu sunt participanti la procedura insolventei si, cu toate acestea, invariabil, ei isi pierd investitia in actiunile societatii daca aceasta ajunge in stare de faliment. Neavind acces nici la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 (care este creata exclusiv in favoarea creditorilor) si nici vreo alta modalitate de a-si recupera investitia, trebuie totusi admis ca actionarii au dreptul la o actiune in raspundere contra administratorilor. Prejudiciul colectiv suferit de actionari poate fi, deci, acoperit prin actiunea in raspundere reglementata de art. 152 si, respectiv, de art. 154 din Legea societatilor comerciale. O astfel de actiune in raspundere se grefeaza exclusiv pe mecanismele actiunii in raspundere reglementate de Legea societatilor comerciale, neavind nimic comun cu actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, care este menita a acoperi prejudiciul suferit de creditori, si nu prejudiciul suferit de actionarii debitorului si care este in mod exclusiv o atributie a administratorului judiciar sau a lichidatorului ori, in subsidiar, a comitetului creditorilor. Nici societatea, nici actionarii sai nu au legitimare procesuala activa in actiunea in raspundere reglementata de art. 138. A decide altfel ar insemna sa se incalce dispozitiile clare si precise ale art. 2 din Legea insolventei, din care rezulta ca scopul procedurii insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa si nu acoperirea prejudiciului suferit de actionari din faptele sau incompetent administratorilor.

Daca unul sau mai multi actionari vor putea dovedi un prejudiciu individual cauzat de faptele administratorilor (spre exemplu, pentru incalcarea dreptului la informatie sau pentru savrisirea unei infractiuni de rezultat in care subiectul pasiv este actionarul, caz in care acesta va putea formula si o actiune civila in procesul penal contra administratorului) sau daca va putea invoca si dovedi o depasire a limitelor mandatului, actionarul (actionarii) respectiv va avea la indemina o actiune in raspundere contra administratorului.

In fine, a se observa ca in societatile pe actiuni este obligatorie incheierea de catre administrator a unei polite de asigurare de raspundere profesionala. In cazul in care este admisa o actiune in raspundere (dintre speciile de actiune in raspundere mai sus enumerate), atunci suma asigurata va putea acoperi in tot sau in parte suma la care a fost obligat administratorul. Suma asigurata poate fi atribuita creditorilor si in cazul in care s-a ajuns la o reglementare amiabila intre parti a chestiunii existentei si intinderii raspunderii, evitind in acest fel un proces cu nenumaratele sale consecinte negative.

            143. In actiunea in raspundere contra organelor de conducere a debitorului persoana juridica, Legea insolventei confera legitimare procesuala activa administratorului judiciar sau lichidatorului, in principal, si comitetului creditorilor, in subsidiar[7].

Cu titlu de precizare comuna a pozitiei juridice a titularilor actiunilor, trebuie sa retinem ca acestia nu se afla in raporturi juridice preexistente cu autorul faptei ilicite. De aceea, asa cum se va arata si mai jos, consider ca suntem in prezenta unei actiuni in raspundere delictuala si nu a unei actiuni in raspundere contractuala.

Administratorul judiciar sau lichidatorul este un organ al procedurii colective, el avind rolul de interfata intre interesele creditorilor si cele ale debitorului aflat in insolventa. La introducerea actiunii in raspundere in baza art.138 din Legea insolventei, administratorul judiciar sau lichidatorul nu actioneaza in calitate de reprezentant al debitorului, ci in calitate de organ al procedurii. Legea i-a acordat legitimare procesuala activa (nu neaparat in pofida creditorilor, care pot introduce actiunea numai in subsidiar si numai in mod colectiv, nu si in mod individual) mai ales pentru ratiuni de ordin practic, care tin de indeplinirea prerogativelor sale. Detinind informatia referitoare la creditor, precum si calitatea de organ al procedurii, impartial si independent, administratorul judiciar sau lichidatorul este cel mai in masura sa aprecieze asupra oportunitatii promovarii actiunii si cel mai in masura sa dea coerenta unei astfel de actiuni, care, oricum, nu este usor de probat. Sa nu uitam ca art. 5 din Legea insolventei fixeaza prinicipiul conform caruia organele procedurii trebuie sa desfasoare procedura cu celeritate si urmarind realizarea drepturilor participantilor la procedura, inclusiv sau in special a drepturilor creditorilor. 

Spre deosebire de legitimarea procesuala activa recunoscuta direct si neconditionat administratorului judiciar sau lichidatorului, indrituirea comitetului creditorilor de a introduce actiunea in baza art.138 este subsumata indeplinirii unor conditii alternative, cumulate, fiecare dintre ele, cu conditia autorizarii prealabile a introducerii actiunii de catre judecatorul sindic[8], respectiv : (i) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis sa indice persoanele culpabile de starea de insolventa, sau (ii) administratorul judiciar sau lichidatorul sa fi omis omis sa formuleze in termen actiunea si raspunderea sa ameninte sa se prescrie. Diferentele dintre modurile in care titularii actiunii o pot promova sunt explicabile prin pozitiile diferite pe care acestia le ocupa in cadrul procedurii colective: administratorul judiciar sau lichidatorul este un organ al procedurii, in timp ce comitetul creditorilor este un simplu participant la procedura.

§2. Persoanele responsabile

144. In actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei piriti, adica persoane care pot fi trase la raspundere, pot fi (i) membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societatii, precum si (ii) orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa, prin una dintre faptele prevazute de art. 138.

Asadar, actiunea in raspundere se indreapta, mai intii, impotriva conducerii de drept a debitorului, adica a acelor persoane din cadrul structurii organice si functionale a societatii care au fost legal investite cu atributii de conducere, de autoritate si de dispozitie sau supravegherein cadrul societatii comerciale debitoare. Este vorba de :

-administratori si directori, in cazul tuturor societatilor comerciale care isi vor fi desemnat administratori precum si in cazul societatilor pe actiuni care vor fi ales sistemul unitar de administrare ;

-membrii in consiliul de supraveghere al societatii debitoare si membrii directoratului, in cazul societatii pe actiuni care  a ales sistemul dualist.

In al doilea rind, raspunderea prevazuta de art. 138 din Legea insolventei incumba si persoanelor care au uzurpat asemenea prerogative[9], exercitind in fapt conducerea sau orientind societatea catre o strategie de afaceri care a cauzat insolventa acesteia. In aceasta categorie larga de persoane responsabile includem : (i) administratorii de fapt, (ii) « stapinii din umbra » ai afacerii (shadow directors), (iii) sefii informali ai intreprinderii, recrutati sau autorecrutati dintre asociatii sau actionarii majoritari ori impusi de societatea mama sau de grupul de societati la care este afiliata societatea debitoare etc. In conditii exceptionale, din pozitia de administratori de fapt sau de persoane care si-au impus strategia proprie asupra afacerilor societatii debitoare si au cauzat, astfel, insolventa prin una sau mai multe dintre faptele prevazute de art. 138, pot fi facuti responsabili : (i) statul sau autoritatile publice centrale ori locale, pentru sustinerea abuziva ca ajutoare de stat, (ii) bancile, pentru creditarea abuziva, (iii) societatea mama sau societatea afiliata care s-a implicat in afacerile societatii debitoare fie prin preluarea managementului, fie prin operatiuni de trezorerie sau afaceri care au creat o confuzie patrimoniala cu debitorul etc.

Asa cum s-a aratat si in doctrina recenta[10], legislatia franceza a insolventei (in special, Legea din 25 ianuarie 1985) reglementeaza aceasta raspundere in sarcina tuturor conducatorilor de drept sau de fapt, retribuiti sau neretribuiti. Jurisprudenta franceza a exclus, pe acest temei, raspunderea cenzorilor (« comissaires aux comptes »), pentru ca ei nu au atributii de conducere.

In jurisprudenta franceza au fost considerati conducatori de fapt : (i) conducatorii societatii comerciale care au exercitat o influenta asupra conducerii filialei; (ii) asociatul care a tratat direct cu furnizorii, a incheiat contracte si a semnat in numele societatii; (iii) fostul conducator care, avand specimen de semnatura pentru contul bancar, a fost considerat de subalterni ca un conducator in functie; (iv) asociatul majoritar care s-a comportat ca un adevarat conducator al societatii, lasandu-i conducatorului de drept pozitia de simplu executant lipsit de orice putere de decizie; (v) banca, atunci cand s-a amestecat in gestiunea societatii debitoare, fie participand la capitalul acesteia, fie impunandu-i cele mai importante decizii, prin fixarea unor conditii drastice, de natura a-i elimina sau reduce independenta economica a debitorului fata de banca, in vederea acrodarii unor noi finantari sau a reesalonarii datoriilor, fie, in fine, prin persoane interpuse ; (vi) statul, in cazul amestecului in gestiunea unei intreprinderi private, fie prin insinuarea in cadrul conducerii a unor reprezentati ai statului, fie prin acordarea de ajutoare de stat ilegale etc. Totusi, jurisprudenta franceza isi mentine o conceptie restrictiva asupra institutiei « conducatorului de fapt », statuind, in mod invariabil, ca tribunalul este suveran sa stabileasca aceasta calitate de conducator de fapt. Curtea de Appel Paris, prin doua decizii din 8 octombrie 2002, a retinut o conceptie restrictiva a conducerii de fapt, motivand ca « nici calitatea de actionar, nici dreptul de semnatura bancara, nici salariul mai important decat cel al presendintelui nu sunt, ele insele, elemente de natura a demonstra ca s-a exercitat functia de conducere in toata independenta ». Pe de alta parte, existenta unui conducator de fapt nu poate influenta raspunderea conducatorului de drept, care trebuie sa-si asume obligatiile functiei. Raspunderea conducatorului legal nu poate fi inlaturata cu motivarea ca efectiva conducere a incumbat conducatorului de fapt. Daca un conducator de drept a lasat toata puterea pe seama unui conducator de fapt, aceasta nu este in nici un caz un motiv de exonerare de raspundere. Prezenta unui conducator de fapt nu inlatura raspunderea conducatorului de drept, nici chiar atunci cand acesta din urma nu a jucat nici un rol in gestiunea societatii. Gratuitatea functiei nu inlatura raspunderea[11].



145. Este posibil ca responsabile de faptele prevazute de art. 138 din Legea insolventei sa fie mai multe persoane care au exercitat concomitent functii de conducere sau chiar mai multe organe ce s-au succedat la conducere. Antrenarea raspunderii va trebui sa tina seama, in aceste cazuri, de solidaritatea sau de caracterul conjunct al raspunderii, de intrunirea sau nu in persoana fiecarui pirit luat in mod individual a elementelor raspunderii prevazute de art.138, de succesiunea acestor organe la conducere etc.

In unele cazuri, in practica, aplicabilitatea textului art.138 este redusa, in mod eronat, la cazurile in care organele de conducere sau persoanele responsabile respective se aflau in functie la data deschiderii procedurii, solutie care restringe nejustificat incidenta textului legal. Legea nu distinge intre membrii in functie ai persoanei juridice debitor si cei anteriori. In realitate, evenimentul care poate determina existenta acestui tip de raspundere este aparitia starii de insolventa. Legea pretinde, pentru antrenarea raspunderii, ca faptele ilicite ale piritilor sa fi cauzat starea de insolventa a debitoarei, astfel ca, daca aceste fapte nu sunt anterioare sau contemporane aparitiei starii de insolventa, nu putem vorbi de o legatura de cauzalitate. De aici si conditia, subsecventa legaturii de cauzalitate, pe care legea o reglementeaza expres in art. 138 alin.4 teza I, ca aparitia starii de insolventa sa fi fost contemporana sau anterioara perioadei de timp in care piritii si-au exercitat mandatul sau in care au detinut pozitia care ar fi putut cauza insolventa[12]. In functie de acest moment, al aparitiei starii de insolvente, se va putea solutiona si problema prescriptiei actiunii in raspundere. Asadar, conteaza nu faptul ca piritul era in functie sau uzurpa o functie la data cererii de antrenare a raspunderii, ci faptul daca era in functie sau uzurpa o functie la momentul in care a aparut starea de insolventa[13], raspunderea fiind mai usoara sau mai grea dupa cum piritul a cerut sau nu voluntar deschiderea procedurii in termenul legal de 30 de zile de la aparitia starii de insolventa.  

146. Intre titlul cap. IV din Legea insolventei (“Raspunderea membrilor organelor de conducere”) si continutul textului art. 138 exista o usoara contradictie, intrucit, pe linga organele de conducere, textul se refera si la organele de supraveghere ale societatii debitoare, in timp ce titlul capitolului se refera numai la organele de conducere. In plus, se poate vorbi si de o confuzie pe care o poate intretine textul, intrucit membrii consiliului de supraveghere din cadrul societatii pe actiuni care a ales sistemul dualist de administrare exercita controlul si supravegherea membrilor directorului, la fel cum cenzorii, auditorii interni sau auditorii financiari exercita un control si o supraveghere a gestiunii afacerilor societatii. Pe de alta parte, lato sensu, si actionarii, in mod individual sau colectiv, in adunarile generale, pot exercita controlul si supravegherea administratorilor. Oare se extinde raspunderea si asupra cenzorilor, auditorilor sau, si mai inedit, asupra actionarilor?  Doctrina relevanta in materie[14] arata ca noul text al art. 73 din Legea societatilor comerciale enumera printre organele de conducere ale societatii comerciale administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societatii debitoare. De aici se poate extrage concluzia ca ar fi admisibil ca toate aceste persoane, deci si cenzorul si auditorul, vinovati de oricare dintre faptele penale prevazute de Legea societatilor comerciale sau de Legea insolventei, ar putea fi piriti in actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei. Dar, in realitate, nici cenzorul, nici auditorul financiar nu sunt organe de conducere sau de supraveghere ale societatii comerciale, ci organe cu functii de control a administratorilor si de raportare catre actionari si catre adunarea generala. Si, in plus, fiind vorba de o norma de exceptie, de o raspundere cu caracter exceptional, ea nu poate fi extinsa prin analogie si la alte persoane decit cele vizate de text. De altfel, chiar sub reglementarea fostei Legi nr.64/1995, care se referea expres la cenzori, jurisprudenta a retinut ca nu este raspunzatoare persoana care, desi a fost numit formal cenzor, nu a indeplinit niciuna dintre obligatiile specifice cenzorului si nu a fost remunerate, nu a depus garantia si nu a semnat de preluarea functiei in registrul comertului[15].

In cuprinsul art. 138, teza I, regasim si o alta contradictie, de aceasta data suparatoare. Astfel, prima parte a frazei vorbeste de « o parte a pasivului debitorului, persoana juridica », in timp ce partea a doua a frazei se refera la persoanele din conducerea si supravegherea societatii care au cauzat insolventa acesteia, partea a treia a frazei vorbind doar de debitor, fara a mai fixa raspunderea la acele « orice alte persoane » care vor fi cauzat insolventa societatii comerciale. Ne putem intreba daca raspunderea membrilor organelor de conducere sau a managerilor din umbra ai debitorului se cantoneaza la societatile comerciale sau se extinde si la alte persoane juridice. Daca intentia legiuitorului a fost sa extinda raspunderea la managementul oricarei persoane juridice care a cauzat insolventa aceseteia, atunci aceasta intentie a fost numai pe jumatate pusa in practica, intrucit raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o raspundere foarte speciala, care nu se poate nici extinde prin analogie la alte situatii neprevazute de textul legal, sau la situatii incomplet reglementate. Desi pot exista cu siguranta situatii in care managerii debitorilor persoana juridica, alta decit o societate comerciala (de exemplu, fundatii, asociatii, cluburi sportive etc.), sa fi cauzat insolventa acestora, o actiune in raspundere este greu de promovat sau admis, intrucit piritii se pot apara cu succes invocind inadmisibilitatea unei astfel de actiuni in procedura insolventei. Ramine, in acest caz, posibilitatea actiunii in raspundere pe temeiurile si cu procedura din dreptul comun.

In fine, retinem ca, desi raspunderea poate fi extinsa asupra « oricarei alte persoane » care ar fi cauzat insolventa debitorului, si aceste orice alte persoane trebuie sa fi cauzat insolventa prin faptele prevazute de art.138 alin.1 din Legea insolventei. Aceste fapte sunt, aproape exclusiv, acte juridice si operatiuni intentionale (si intentionate) aflate la indemina conducatorilor de jure ai debitorului, fiind aproape imposibil ca aceste fapte sa fie savirsite doar de conducatorii de facto ai societatii. Din punct de vedere practic si al logicii textului, aceste fapte nu pot fi savirsite decit in complicitate sau co-autorat cu administratorii de jure ai debitorului.    

 

§3. Natura juridica a raspunderii

147. Raspunderea reglementata de art. 138 si urm. din Legea insolventei este o forma speciala de raspundere civila delictuala, care imprumuta cele mai multe dintre caracteristicile raspunderii delictuale de drept comun, dar care se completeaza cu citeva elemente de specificitate prevazute de Legea insolventei. Astfel, pentru ca aceasta raspundere sa poata fie angajata, este necesar a fi indeplinite conditiile generale ale raspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 C.civ., precum si cele special reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei[16].

Raspunderea membrilor organelor de conducere sau de supraveghere ale debitorului persoana juridica presupune, asa cum se va arata in sectiunea 4, intrunirea unor situatii-premisa, a unor conditii speciale, grefate pe conditiile obisnuite ale raspunderii civile delictuale (fapta ilicita, prejudiciul, legatura de cauzalitate, culpa), precum si a unei legitimari procesuale active special (titularii acestei actiuni nefiind orice creditor prejudiciat, cid oar administratorul judiciar sau lichidatorul ori, in subsidiar, comitetul creditorilor, ca reprezentanti ai intereselor collective ale creditorilor). De aceea, raspunderea reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o raspundere cu caracter exceptional. Intrucit mecanismul acestei actiuni este o tehnica juridica speciala prin care, in fapt, se deroga de la regula instituita de art.1718 C.civ, potrivit careia, este tinuta sa raspunda fata de creditor persoana cu care acesta a contractat sau care i-a creat prejudiciul, in speta debitorul persoana juridica, si nu managerul, ca persoana cu subiectivitate proprie fata de debitor, rezulta ca suntem in prezenta unui sistem de reguli stricte, a caror aplicare nu se poate extinde prin analogie si la alte situatii nevizate expres de lege. Asadar, nu orice persoana poate fi pirit intr-o astfel de actiune, ci numai cele prevazute in textul legal. Nu orice “gresala” a omului poate da nastere la raspundere civila delictuala prevazuta de art. 138 din Legea insolventei, ci numai faptele ilicite strict reglementate acolo. Nu exista raspunderea prevazuta de art. 138 daca procedura insolventei nu (mai) este deschisa si nici in cazul in care nu poate fi constatata o insuficienta a activului s.a.m.d.

Natura juridica a oricarui fel de raspundere civila depinde de natura raportului juridic obligational preexistent intre debitorul si creditorul raportului juridic de raspundere. Or, raspunderea reglementata de art. 138 este o raspundere agravata, cu caracter exceptional, a managerilor debitorului fata de terti (creditorii), intre care nu exista un raport juridic contractual. Raspunderea contractuala este o raspundere speciala, care poate fi angajata doar in cazul in care exista un contract valabil intre partile raportului juridic. Regimul acestei raspunderi este, insa, completat de normele si principiile referitoare la raspunderea civila delictuala, care reprezinta dreptul comun in materie. Desi Codul civil nu rezolva expres problema dreptului comun al raspunderii, principiile dreptului civil impun o astfel de solutie[17], chiar daca unele norme din materia raspunderii contractuale se aplica prin analogie, in lipsa de reglementari proprii, si raspunderii delictuale (este cazul criteriilor de evaluare judiciara a despagubirilor, reglementate de art.1082-1089 C.civ., aplicabile, deopotriva, raspunderii contractuale si celei delictuale). Intr-adevar, faptele juridice, lato sensu, reprezinta ca izvor de obligatii genul fata de actele juridice (vazute fie ca manifestare unilaterala de vointa, fie ca acord de vointe facute cu intentia de a produce efecte juridice). Este, deci, natural ca raspunderea care deriva din faptele juridice sa reprezinte dreptul comun fata de raspunderea contractuala, care are caracter special si derogatoriu si care presupune existenta unor raporturi juridice anterioare intre pagubit si pagubitor, nascute din acordul lor de vointa, raporturi fara de care raportul juridic de raspundere nu s-ar fi putut naste[18]. In consecinta, normele si principiile raspunderii civile delictuale reglementeaza in mod indirect raspunderea contractuala, prin incidenta principiilor ce guverneaza raportul dintre legea speciala si legea generala. Premisa generala a raspunderii contractuale  o constituie conventia partilor, care preexista prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligatiei asumate. In cazul managerilor debitorului persoana juridica, aceasta conventie poate fi identificata in actul juridic de numire sau alegere a managerului. Dar aceasta este o conventie intre manager si societate sau actionari, si nu o conventie intre manageri, pe de o parte, si administratorul judiciar, lichidator sau comitetul creditorilor, pe de alta parte, adica, in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, piritii (autorii prejudiciului) si, respectiv, reclamantii (reprezentantii colectivi ai pagubitilor, adica ai creditorilor). Posibila raspundere pentru fapte generatoare de obligatii in perioada pre-contractuala sau cea de dupa incetarea contractului de transport are natura delictuala si nu contractuala. Raspunderea contractuala exista numai daca ea rezulta dintr-un contract valabil incheiat care stabileste raporturi juridice directe intre pagubit si autorul prejudiciului. Un act juridic declarat nul nu produce obligatii contractuale, ci o raspundere delictuala (repunerea in situatia anterioara). Pentru ca raspunderea sa aiba un caracter contractual, prejudicul trebuie sa rezulte din neexecutarea totala sau partiala a unei obligatii nascute din conventia partilor (victima si autorul prejudiciului). Obligatia contractuala rezulta, de obicei, dintr-o clauza contractuala explicita. Obligatia contractuala poate rezulta, insa, si dintr-o clauza implicita, respectiv, dintr-o norma supletiva, sau poate rezulta implicit din contract (ex. : dintr-un uz comercial – art. 970 alin.2 C.civ. dispune ca o conventie obliga nu numai la ceea ce este expres inscrisa intr-insa, dar si la toate urmarile ce echitatea, obieciul sau legea da obligatiei, dupa natura sa) dar, in orice caz, este nevoie ca intre parti sa pre-existe un contract.

Consecintele practice ale calificarii actiunii ca fiind de natura contractuala sau delictuala sunt multiple, dintre acestea mai importante fiind intinderea repararii prejudiciului, dovada culpei si punerea in intarziere a debitorului. Astfel, in cazul raspunderii contractuale opereaza o prezumtia de culpa a debitorului in neexecutarea obligatiei, in timp ce, in cazul raspunderii delictuale, culpa trebuie dovedita. In schimb, raspunderea contractuala poate fi antamata doar daca debitorul a fost pus in intarziere si el raspunde pentru daune previzibile, in timp ce, in cazul raspunderii delictuale, debitorul este de drept in intirziere si raspunde pentru orice prejudiciu, inclusiv cel imprevizibil.

Natura juridica a actiunii in raspundere este controversata in doctrina[19]. Pentru a putea sustine natura exclusiv contractuala a actiunii, a fost exprimata opinia[20] conform careia nu conteaza faptul ca obligatia de raspundere fata de creditori nu ar fi prevazuta in vreun contract, ci in lege, intrucit in cazul actiunii in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei ar fi aplicabil art.970 C.civ, in temeiul caruia contractul obliga « la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei dupa natura sa ». Ca sa se poata vorbi, totusi, de aplicabilitatea art. 970 C.civ. (plasat, oricum, in materia contractelor), trebuie sa pre-existe un raport contractual, pe care autorul opiniei citate il stabileste ca fiind acela dintre administrator si societate. Or, societatea comerciala nu este titularul actiunii, iar administartorul judiciar sau lichidatorul nu actioneaza potrivit alin.1 al artr.138 in calitate de reprezentanti ai societatii. Pe de alta parte, art. 970 alin.2 C.civ. nu este incident in situatia pe care o analizam. La acest text se recurge pentru a se deduce existenta unor obligatii decurgand implicit din contract, el fiind mai mult o regula de interpretare necesara pentru a preciza continutul obligational al contractului. Or, in cazul actiunii in raspundere, obligatiile ce pot fi antrenate fata de managerii debitorului rezulta din lege, fiind inutil apelul la dispozitiile art. 970 alin.2 C.civ, de unde concluzia ca textul invocat nu serveste scopului pentru care a fost invocat, acela de a preciza natura delictuala sau contractuala a raportului juridic obligational.

Mecanismul activarii raspunderii administratorului in baza art.138 din Legea insolventei este asemanator cu alte forme de raspundere instituite in materia societatilor comerciale. De exemplu, in cazul societatilor in nume colectiv, actiunea introdusa de creditori impotriva asociatilor sau, in cazul aplicarii regulii « piercing the corporate veil », actiunea lichidatorului contra asociatilor culpabili au o natura juridica similara.

§4. Premisele, conditiile si intinderea raspunderii

147. Fiind vorba despre o actiune in raspundere civila delictuala, admisibilitatea acesteia este conditionata de proba elementelor constitutive generice ale acesteia, respectiv, fapta ilicita, prejudiciul, raportul de cauzalitate si culpa. Legea insolventei da un specific aparte faptelor ilicite care pot da nastere acestei raspunderi, ele fiind limitativ prevazute de lege si fiind, in acelasi timp, fapte intentionale, cu excluderea culpei, ca forma a vinovatiei. Prejudiciul este, de asemenea, special conceput, sub forma insuficientei activului ca risc colectiv de neincasare a creantelor contra debitorului. Legatura de cauzalitate este una inedita, intrucit nu se cere a exista legatura directa intre fapta ilicita si prejudiciu, ci, in principal, legatura directa intre fapta ilicita si starea de insolventa si, ca o consecinta indirecta, intre fapta ilicita si insuficienta activelor. In plus, din Legea insolventei transpar doua situatii-premisa ale raspunderii, fara de care raspunderea nu exista : procedura deschisa a insolventei si insuficienta activului.

148. Premisele raspunderii reglementate de art. 138 din Legea insolventei sunt elementele exterioare raspunderii, care circumstantiaza activarea acesteia.

Raspunderea respectiva depinde, in primul rind, de existenta si actualitatea procedurii de insolventa deschisa fata de debitorul persoana juridica si, in al doilea rind, de constatarea insuficientei activului pentru plata intregului pasiv[21].

Angajarea raspunderii membrilor conducerii debitorului persoana juridica prin mecanismul reglementat de art. 138 din Legea insolventei este o procedura colectiva creata doar pentru scopurile insolventei. O astfel de actiune exista doar in procedura insolventei. Inchiderea procedurii insolventei, chiar daca actiunea in raspundere a fost lasata nerezolvata sau ne-pusa in executare, stinge actiunea in raspundere, pentru ca lipseste acesta actiune de prima si cea mai importanta premisa acesteia. In practica, in mod gresit, se procedeaza adesea la inchiderea procedurii si la disjungerea actiunii in raspundere ramasa nerezolvata pina la momentul respectiv sau se da dispozitie lichidatorului sa continue executarea silita contra (fostilor) administratori. Dar debitorul persoana juridica nu mai exista dupa inchiderea procedurii, intrucit este radiat ca efect al inchiderii procedurii, judecatorul sindic (singurul competent sa judece actiunea in raspundere) este dezinvestit, ca urmare a inchiderii procedurii, la fel si lichidatorul (singurul competent a exercita actiunea in raspundere sau executarea silita contra managerilor), comitetul creditorilor este dizolvat etc. Mai mult, si aceasta este dovada caracterului complet absurd al solutiei criticate, creditorii indreptatiti sa participe la procedura isi pierd aceasta calitate, de indata ce s-a inchis procedura si a disparut personalitatea juridica a debitorului, cu consecinta extinctiei creantelor lor contra (fostului) debitorului. Asadar, nu mai exista victime ale prejudiciului si, in consecinta, nu mai exista raspundere. Ceea ce ar putea face judecatorul-sindic, pentru a simplifica procedura, mai ales dupa ce se vor fi distribuit toate fondurile obtinute din lichidare sau dupa ce se va fi constatat lipsa bunurilor debitoarei, ar fi sa dispuna suspendarea dosarului de insolventa pina la solutionarea actiunii in raspundere si nu sa inchida pur si simplu procedura, lasind actiunea in raspundere fara situatie-premisa.            

Scopul institurii procedurii insolventei, astfel cum rezulta din art. 2 din Legea insolventei este acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa. Raspunderea administratorului se activeaza exclusiv in considerarea  atingerii acestui scop, care, prin ipoteza, nu a putut fi realizat pana la limita activului existent. De altfel, la aceasta concluzie concura si caracterul special al actiunii in raspundere, intrucit legea limiteaza lista faptelor ilicte pentru care poate fi antrenata raspunderea si, in plus, acorda legitimare procesuala activa unor subiecte de drept (administratorul judiciar/lichidatorul, comitetul creditorilor) cu care piritul nu se afla in raporturi juridice pre-existente si directe. Specialitatea de necontestat a acestei actiunii se opune la antamarea raspunderii in mod nediferentiat, adica ori de cate ori se constata savarsirea vreuneia din faptele mentionate la art. 138 alin.1 lit.a)-g), independent de insuficienta activului. Daca activul societatii debitoare ar fi fost indestulator pentru acoperirea intregului pasiv, atunci actiunea in raspundere ar fi devenit inutila. In plus, retinerea premisei insuficientei activului este impusa si de caracterul reparator al actiunii in raspundere (care nu exclude, ci se adauga raspunderii penale sanctionatorii, vizate de art.138 alin.2, pentru cazul in care faptele de la alin.1 ar imbraca si character penal). Daca ar fi sa acceptam nediferentierea activarii raspunderii in functie de (in)suficienta activului, ar insemna sa dam raspunderii reglementate de art. 138 un caracter exclusiv sanctionator, ceea ce contravine spiritului actiunii in raspundere. Iar cu privire la litera articolului 138 alin.1, cel putin doua argumente de interpretare literala pot fi evidentiate in sustinerea insuficientei activului ca premisa a raspunderii : (i) textul dispune ca “judecatorul sindic poate (subl.n.) dispune ..”, de unde rezulta ca judecatorul sindic nu obliga in mod automat persoanele responsabile la suportarea prejudiciului; (ii) textul vorbeste de “o parte a pasivului”:, de unde concluzia ca judecatorul-sindic nu poate trece la antrenarea raspunderii daca nu exista o insuficienta a actiunului. Daca s-ar fi dorit angajarea nediferentiata a raspunderii, idependenta de de existenta premisei insuficientei activului, atunci aceasta prevedere relativa la “o parte a pasivului” ar fi fost superflua, si s-ar fi condamnat  administratorul la raparatii chiar si daca pasivul ar fi fost deja acoperit, potrivit dreptului comun al raspunderii civile.

149. Fapta ilicita nu este una generica, in sensul art. 998-999 C.civ. (« orice gresala a omului »), ci o lista circumstantiata de fapte, enumerate de art. 138 alin.1.

Enumerarea legala a faptelor care atrag raspunderea este limitativa[22] si, din acest motiv, ea nu poate fi extinsa prin analogie. De aceea, actiunea in raspundere pentru « fapte » care nu se incadreaza in lista limitativa de la art. 138 alin.1 (ca, de exemplu : nedepunerea diligentelor pentru readucerea unor bunuri in patrimoniul debitorului ; neinregistrarea in contabilitate a datoriilor fata de buget; managementul defectuos; continuarea abuziva a unei exploatari deficitare; neurmarirea incasarii propriilor creante; exercitarea functiei de administartor si la alta persoana juridica ; nedepunerea rapoartelor la administratia finantelor publice ; neplata creantelor bugetare etc.) este inadmisibila. Actiunea in raspundere trebuie respinsa si in situatiile in care se va fi dovedit ca insolventa a avut alte cauze decit fapte ale managerilor (de genul celor prevazute de art. 138 alin.1), respectiv : nesansa de a desfasura o activitate neprofitabila, intreruperea temporara a activitatii de productie din motive neimputabile, nerecuperarea propriilor creante, neplata datoriilor curente, neincasarea valorii marfurilor exportate, diminuarea cererii pietei si scaderea preturilor, conjunctura economica defavorabila, epizootia, cresterea dobanzilor, la creditele bancare, riscul comercial inerent, seceta prelungita, cu consecinta imposibilitatii rambursarii creditului bancar, scaderea pietei navlurilor pe plan international, cresterea preturilor combustibililor, avarii din cauza echipajelor[23].

Din perspectiva conditiei faptei ilicite, observam o diferenta neta intre raspunderea agravata a managerului in baza art.138 din Legea insolventei, pe de o parte, si raspunderea obisnuita administratorului fata de societatea comerciala si raspunderea sa exceptionala fata de terti, pe de alta parte. Raspunderea agravata in caz de insolventa se poate antrena numai pentru faptele strict delimitate de art. 138 alin. 1 din Legea inslventei. In schimb, raspunderea fata de societate poate fi antrenata, in baza art. 72-73 din Legea societatilor comerciale, pentru orice fapta de incalcare a contractului de mandat dintre parti, precum si pentru orice fapta de incalcare a atributiilor si obligatiilor sale ce rezulta din lege. Raspunderea fata de terti poate rezulta din depasirea limitelor mandatului administratorului in relatiile cu tertii co-contractanti. In situatia normala a societatii comerciale in bonis, raspunderea administratorului se cantoneaza in limitele si canoanele obisnuite ale raspunderii civile, orice fapta ilicita de incalcare a contractului sau a normelor legale, prin care administratorul aduce atingere vreunui drept subiectiv sau interes legitim al societatii comerciale ori al tertilor poate atrage raspunderea administratorului in cauza.

150. In mod cu totul inedit, Legea insolventei vorbeste nu de cauzarea prejudiciului, ci de cauzarea insolventei. De aici se pot ridica doua intrebari fundamentale, din perspectiva mecanismului raspunderii civile delictuale : (i) in ce consta prejudiciul ? (ii) cine este pagubitul ?

Deschiderea procedurii insolventei antreneaza o serie practic nelimitata de restrictii si limitari aduse drepturilor debitorului, precum si, mai ales, drepturilor creditorilor. Aceste restrictii si limite se justifica prin scopul primordial al instituirii procedurii insolventei, adica acoperirea pasivului debitorului aflat in stare de insolventa. Daca instituirea procedurii duce la atingerea acestui scop, atunci procedura insolventei nu vatama pe nimeni, deci nu poate da nastere nici la raspundere civila delictuala. De aici concluzia ca procedura insolventei, in sine, nu este un prejudiciu care sa poata justifica antrenarea raspunderii. Starea de insolventa este elementul declansator al procedurii si, deci, nu este nici ea un prejudiciu, in sensul de element al raspunderii civile delictuale. Totusi, procedura insolventei si – implicit – starea de insolventa poate provoca in mod intrinsec pierderi creditorilor, intrucit, in cazul confirmarii unui plan de reorganizare, creantele care nu sunt trecute in programul de plati sunt ireversibil sterse iar, in caz de faliment, cind bunurile sau fondurile debitorului sunt insuficiente pentru acoperirea intregului pasiv, falimentul se inchide, cu consecinta radierii debitorului persoana juridica, adica a extinctiei personalitatii sale juridice si, corelativ, a tututor datoriilor sale. Stingerea datoriilor debitorului prin inchiderea falimentului este un efect ce decurge din lege, dar el este posibil doar datorita faptului ca debitorul a fost in procedura de insolventa, procedura care nu se poate deschide decit pentru ca debitorul se va fi aflat in stare de insolventa. Daca de aducerea debitorului in stare de insolventa este culpabil managerul debitorului, prin comiterea faptelor prevazute limitativ de art. 138 alin.1 din Legea insolventei, atunci acesta trebuie sa raspunda pentru prejudicul cauzat creditorilor prin stergerea creantelor lor contra debitorului.

Asadar, prejudiciul cauzat creditorilor rezida in insolvabilitatea debitorului persoana juridica aflat in procedura insolventei, intrucit aceasta stare de insuficienta a activului (A>P) a dus sau a putut duce la neincasarea ori incasarea doar partiala a creantelor lor contra societatii.

Prejudiciul, ca element al raspunderii, nu este localizat expres si nici direct in patrimoniul pagubitilor, adica al creditorilor. Prejudiciul, constind in starea de insolvabilitate (insuficienta activelor), este cauzat direct debitorului persoana juridica (intrucit debitorul persoana juridica este adus in stare de insolventa si de insuficienta a activului prin fapta piritilor), si numai indirect creditorilor, motiv pentru care obligarea piritilor la plata unei parti din pasiv se dispune numai la cererea persoanelor expres determinate de lege si numai de catre judecatorul-sindic.

Actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva, asa cum procedura insolventei insasi este o procedura colectiva. Creditorii suporta in colectiv si in mod concursual si egalitar restrictiile impuse drepturilor lor prin instituirea procedurii insolventei si suporta in acelasi mod (colectiv, concursual si egalitar) prejudiciul cauzat de aducerea in stare de insolventa a unui debitor al carui activ este covirsit de pasiv (A>P). Asadar, pagubitul este colectivitatea creditorilor, si nu orice creditor privit in mod individual. De aceea Legea insolventei acorda legitimare procesuala activa administratorului judiciar sau lichidatorului ori, in subsidiar, comitetului creditorilor, ca reprezenanti ai intereselor colective ale creditorilor. Actiunea in raspundere reglmentata de art. 138 din Legea insolventei este o actiune colectiva care, in caz de admitere, profita tuturor creditorilor, suma reprezentand partea din pasiv la care au fost obligate persoanele vinovate de insolventa debitorului intrand in averea debitorului, urmand ca aceasta sa fie folosita la plata tuturor creditorilor in ordinea prevazuta de lege.




Fata de starea speciala a debitorului aflat in insolventa si scopul special urmarit prin Legea insolventei (acoperirea pasivului), a afirma fara nici o nuantare ca prejudiciul apartine debitorului sau creditorilor, in mod individual, nu constituie o abordare judicioasa. Lichidarea societatii, respectiv reorganizarea activitatii prin instituirea unui plan de reorganizare, nu reprezinta scopuri in sine, ci doar mijloace prin care se realizeaza scopul ultim al  procedurii, si anume, acoperirea pasivului debitorului. Or, ratio legis a acoperirii pasivului consta in satisfacerea creantelor creditorilor societari. Din urmarirea scopului Legii insolventei, a lui ratio legis a acestui scop si a legitimarii procesuale active rezulta ca prejudiciul prezinta particularitatea de a se regasi direct, dar nemijlocit, in patrimoniul societatii si totodata indirect, dar mijlocit, in patrimoniul creditorilor. Dreptul de creanta rezultat din acoperirea acestui prejudiciu trece mai intai in patrimoniul societatii, pentru ca prin mecanismul Legii insolventei, prin aplicarea  coroborata, in trepte, a art.138, a art.140 si art.123, acest drept sa ajunga in final in patrimoniul creditorilor, prin distribuirile efectuate de administratorul judiciar sau de lichidator.

151. Potrivit regulilor raspunderii civile delictuale, prejudiciul trebuie sa fie rezultatul faptei ilicite. Dar teza finala a art. 138 alin.1 din Legea insolventei face vorbire despre legatura de cauzalitate dintre faptele ilicite enumerate si starea de insolventa a debitorului. Legatura de cauzalitate foarte speciala instituita este elementul de specificitate cel mai inedit al actiunii in raspundere reglementate de art. 138 si urm. din Legea insolventei. Suntem in prezenta unei cauzalitati indirecte, intrucit faptele ilicite ale managerului nu cauzeaza direct prejudiciul (neincasarea sau incasarea partiala a creantelor), ci numai indirect, prin faptul ca ele au determinat ajungerea in insolventa a unui debitor persoana juridica al carui patrimoniu se afla in stare de insolvabilitate, adica de insuficienta a activelor fata de cuantumul creantelor care ii formeaza pasivul (A>P).

  

152. Vinovatia, ca element al raspunderii, trebuie sa imbrace forma intentiei[24]. Toate faptele ilicite enumerate de art. 138 alin.1 din Legea insolventei sunt fapte intentionale, care exclude culpa ca forma de vinovatie. De altfel, majoritatea faptelor ilicite enumerate de art. 138 alin.1 din Legea insolventei sunt, in acelasi timp, si infractiuni de rezultat.

Lipsa caracterului intentional al faptei face ca actiunea in raspundere sa fie inadmisibila. Spre exemplu, in cazul prevazut de art. 138 alin.1 lit.d), teza a treia (« nu au tinut contabilitea in conformitate cu legea ») lipsa intentiei inseamna lipsa caracterului ilicit al faptei si, deci, o actiune in raspundere bazata exclusiv pe aceasta motivatie trebuie respinsa ca inadmisibila. Omisiunile inregistrarilor in contabilitate, greselile de scriere sau de calcul, incalcarea unor reguli ale contabilitatii etc. sunt cazuri care s-ar putea subsuma sintagmei de contabilitate neconforma cu legea, dar daca o astfel de omisiune nu este intentionat si nu este atasat unui scops au unui mobil (spre exemplu, ascunderea unor active sau datorii), nu poate fundamenta, singura, actiunea in raspundere. De altfel, formula « nu a tinut contabilitatea in conformitate cu legea », in conditiile in care legea contabila si cea fiscala se modifica pe zi ce trece, este mult prea vaga pentru a putea fi luata in considerare ca temei al actiunii in raspundere. In treacat fie spus, aceasta motivatie este cel mai des folosita in actiunile in raspundere, dar si cel mai des respinsa. 

Fiind vorba de o intentie, vinovatia nu este prezumata, ci trebuie sa fie dovedita.

153. Probele in actiunea in raspundere sunt in sarcina administratorului judiciar, a lichidatorului sau a comitetului creditorilor, acestia avind pozitia reclamantului, caruia, in conditiile art. 1169 C.civ., ii incumba obligatia de a proba cele afirmate.

Probatoriul in actiunea in raspundere este sarcina dificila a reclamantului, aceasta fiind una dintre motivatiile pentru care legitimarea procesuala active a fost data, prin lege, in principal administratorului judiciar sau lichidatorului. Intr-adevar, in timp ce creditorii, in mod individual, au foarte putine sanse de a intra in posesia unor acte, informatii si alte potentiale probe ale raspunderii, data fiind confidentialitate necesara oricarei afaceri, deci si a debitorului, administratorul judiciar sau lichidatorul au acces direct la aceste acte, informatii si probe, pe baza lor ei putind sa decida, in cunostinta de cauza, daca o actiune in raspundere poate fi antamata sau daca o astfel de actiune ar avea sanse nule de reusita. Intr-o actiune in raspundere, promovbata in mod individual de creditor, in conditiile acestei lipse sau asimetrii de informatii cu privire la activitatea debitorului, creditorul risca, in cazul in care i se respinge actiunea, nu numai sa plateasca cheltuieli de judecata, ci si sa fie acuzat de calomnie. In schimb, administratorul judiciar sau lichidatorul, in calitate de organ al procedurii, nu poate if obligat la cheltuieli de judecata si nici nu poate fi acuzat de calomnie, din moment ce face actiunea in raspundere pentru ca legea i-o permite (sau pentru ca este obligat sa o faca, in cazul in care ar exista o hotarire a adunarii creditorilor sau a judecatorului-sindic care sa il determine sa introduca actiunea in raspundere). De altfel, in raportul sau « cauzal », administratorul judiciar sau lichidatorul trebuie sa indice si persoanele vinovate de aducerea debitorului in stare de insolventa, ceea ce are menirea de a simplifica si a da coerenta demersului judiciar al actiunii in raspundere.

Raportul « cauzal » al administratorului judiciar sau al lichidatorului, desi trebuie depus la dosar intr-un termen relativ scurt (60 de zile de la deschiderea procedurii si, respectiv, 30 de zile, in cazul procedurii simplificate), este de o capitala importanta pentru actiunea in raspundere, cel putin sub aspectul probatoriului. Faptul ca in acest raport nu sunt identificate persoane concrete sau fapte concrete ale unor persoane care sa poata fi acuzate de aducerea debitorului in stare de insolventa, este un foarte bun motiv pentru respingerea unei eventuale actiuni in raspundere, intrucit raspunderea exista la momentul aparitiei starii de insolventa, deci, exista si la momentul raportului « cauzal ». Numai in cazuri foarte complexe, unde este justificata o completare ulteriora a raportului pe motiv de descoperire de elemente noi sau numai in cazul in care administratorul judiciar sau lichidatorul au fost schimbati, iar cei noi descopere elementele raspunderii, este admisibila o actiune in raspundere. In caz contrar, o astfel de actiunea ar trebui respinsa, intrucit nu poate fi probata. Daca in rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului se concluzioneaza ca insolventa debitorului s-a datorat conjuncturii economice nefavorabile, reactiilor intarziate la schimbarile pietei, angajarii in unele proiecte complexe fara asigurarea prealabila a finantarii si lipsei unui capital circulant propriu la nivelul necesarului etc., atunci actiunea in raspundere are mari “sanse” de a fi respinsa.  

Dar, cu toate acestea, proba raspunderii nu poate fi facuta in mod complet doar cu raportul administratorului judiciar sau al lichidatorului. Proba raspunderii se poate face, practic, cu orice mijloace de proba, respectiv, inscrisuri, martori, interogatoriu, expertize etc. Fiind vorba de o procedura colectiva, aferenta procedurii insolventei, si aceasta actiune este supusa principiului celeritatii, astfel ca probatoriile nu pot fi complexe si indelungate fara a dauna principiului celeritatii. Daca probatoriul sau ale incidente procedurale ale actiunii in raspundere se prelungesc mult prea mult fata de scopurile procedurii, judecatorul sindic ar trebuie sa suspende dosarul procedurii de insolventa, in cazul in care toate celelalte proceduri, cu exceptia actiunii in raspundere, ar fi finalizate.     

154. Intinderea repararii prejudiciului este, in mod expres, precizata in art. 138 din Legea insolventei, prin sintagma “acoperirea unei parti a pasivului”. Cel putin aparent, referirea la acoperireaa unei parti a pasivului, este o derogare de la principiul repararii integrale a prejudiciului. In mod concret, insa, se pune problema stabilirii cuantumului acestei parti a pasivului care va fi suportata de catre managerii debitorului in cazul antrenarii acestei raspunderi agravate. In orice caz, trebuie precizat ca judecatorul sindic va fixa intinderea repararii prejudiciului in functie de gravitatea faptei si natura functiei indeplinite. Dar raspunderea nu poate fi stabilita dincolo de limitele creantelor inscrise in tabelul creantelor. Nu se vor putea cere, pe calea indirecta a actiunii in raspundere, alte creante decit cele inscrise in tabel, de genul dobinzilor si al altor accesorii ori de genul creantelor tardive, intrucit s-ar ajunge, in mod indirect si in contra dispizitiilor Legii insolventei, la rectificarea tabelului creantelor. Pasivul debitorului aflat in insolventa este acela care rezulta din tabelul definitiv. Acoperirea unei parti din pasiv nu se poate referi la altceva decit pasivul inscris in tabelul definitiv.

155. In caz de pluralitate de persoane responsabile, raspunderea este solidara, asa cum rezulta din art. 138 alin.4 din Legea insolventei (si cum rezulta, de altfel, si din art. 1003 C.civ.). Solidaritatea, ca si raspunderea in sine, exista doar daca aparitia starii de insolventa a fost contemporana sau anterioara perioadei de timp in care persoana responsabila si-a exercitat mandatul sau a uzurpat functia respectiva.

In societatile comerciale, administratorii sunt responsabili atit pentru faptele proprii, contemporane functiei lor, cit si pentru faptele predecesorilor lor, daca nu le-au denuntat cenzorilor, indata dupa preluarea functiei (art. 1442 alin.4, art. 31 si art. 73 alin.1 din Legea insolventei). Daca insolventa a aparat in perioada exercitarii functiei si aceasta a fost cauzata de una dintre faptele managerilor, atunci acestia sunt pasibili de raspunderea prevazuta de art. 138. Dar managerii sunt responsabili in conditiile art. 138 si daca starea de insolventa a aparut inainte de perioada functiei lor, dar ei au omis sa reclame cenzorilor starea de insolventa. In acest caz, managerii, practic, raspund pentru fapta altuia, in conditii similare cu raspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Daca, insa, functia managerului in cauza este ulterioara aparitiei starii de insolventa, adica cel in cauza a devenit manager dupa ce starea de insolventa se va fi instalat, el este aparat atit de solidaritate, cit si de raspunderea in sine.

Solidaritatea poate fi inlaturata si in cazul in care, in cadrul organelor colegiale de conducere a debitoarei, cel in cauza a luat masurile impuse, spre exemplu, de art. 1442 alin.5 din Legea societatilor comerciale, pentru a se exonera de raspundere, respectiv, s-a opus la luarea masurii care a dus la insolventa sau, daca au lipsit de la sedinta respectiva, au facut sa se consemnze opozitia lor la luarea masurii. Asadar, desi este vorba de o raspundere fata de creditori, exonerarea de raspundere fata de societatea debitoare este suficienta pentru a antrena si exonerarea de raspundere fata de creditori. 

   

            156. Prescriptia actiunii in raspundere este si ea o cauza de exonerare de raspundere.

            Dupa principiile dreptului civil, prescriptia incepe sa curga, in general, de la data la care s-a nascut dreptul la actiune. Dreptul la actiunea in raspundere civila delictuala, inclusiv dreptul la actiunea in raspundere reglementata de art. 138 din Legea insolventei, se naste in momentul in care titularii actiunii in raspundere au stiut sau trebuiau sa stie atit faptul ca exista un prejudiciu, cit si faptul ca exista unul sau mai multi autori ai prejudiciului, dar in nici un caz mai devreme de deschiderea procedurii.

            Cum prejudiciul consta, asa cum s-a precizat mai sus, in insuficienta activului, iar aceasta stare de insuficienta (A>P) necesita cunoasterea atit a elementelor de activ, ci si a totalului pasivului, inseamna ca prejudiciul este sau trebuie sa fie cunoscut la momentul la care, in mod cumulat, (i) a fost efectuat inventarul bunurilor debitorului ori s-a constatat ca nu exista active urmaribile, deci se cunoaste « activul » si (ii) a fost afisat tabelul definitiv (consolidat) al creantelor, deci se cunoaste si « pasivul ».

            Intrucit raspunderea incumba doar unei categorii limitate de persoane, inseamna ca identificarea acestora face sa se nasca dreptul la actiunea in raspundere. De principiu, persoanele eventual vinovate de aducerea debitorului in stare de insolventa sunt identificate in raportul « cauzal » al administratorului judiciar sau al lichidatorului. Daca acest raport identifica vinovatii si se cunoaste déjà prejudiciul, atunci prescriptia poate sa inceapa sa curga. Daca insa raportul nu identifica deloc sau nu identifica in mod clar persoanele vinovate, atunci prescriptia incepe sa curga de la data la care trebuia cunoscuta persoana care a cauzat aparitia starii de insolventa (art. 139 din Legea insolventei).

Actiunea se prescrie in trei ani, dar nu mai devreme de doi ani, calculati de la data hotararii de deschidere a procedurii.

In orice caz, actiunea poate fi introdusa doar pina la data inchiderii procedurii, chiard aca termenul prescriptiei nu se va fi implinit inca. Daca s-a inchis procedura, actiunii in raspundere ii dispare principala situatie-premisa. Or, in lipsa acesteia, actiunea in raspundere nu exista[25].

157. Dupa admiterea actiunii in raspundere, administratorul judiciar sau lichidatorul este cel care se va preocupa de formalitatile executarii silite. Daca executarea silita nu s-a finalizat pina la inchiderea procedurii, ea nu mai poate fi continuata, inchiderea procedurii fiind un impediment la executarea silita.

Raspunderea penala

158. Legea insolventei reglementeaza un numar de infractiuni care ii pot avea ca autori fie pe debitorul persoana fizica sau pe administratorii ori directorii debitorului persoana juridica, fie pe administratorii judiciari sau lichidatori fie, in fine, pe creditorii care cer, in nume propriu sau prin peraoane interpuse, inregistrarea unei creante inexistente asupra averii debitorului. In situatia in care faptele ilicite care pot atrage raspunderea organelor de conducere a debitorului persoana juridica imbraca si caracter penal, autorii acestor infractiuni sunt nu numai reprezentantii legali ai debitorului, ci si membrii in organele sale colegiale de conducere sau de supraveghere, precum si persoanele care, uzurpind aceste functii, au determinat aparitia starii de insolventa.  

In toate cazurile, aceste persoane au pozitia unui subiect activ calificat al acestor infractiuni, in sensul ca nici o persoana care nu indeplineste, in drept sau in fapt, conditiile legii pentru a fi calificat drept reprezentant legal, administrator juridiciar, lichidator, persoana care, uzurpind functia de manager, a cauzat aparitia starii de insolventa a debitorului, persoana care se pretinde in mod fals creditor etc. nu poate fi sanctionat penal pentru infractiunile reglementate in Legea insolventei.

159. Conditiile raspunderii penale si consecintele acesteia referitoare la persoana sau patrimoniul autorilor faptelor penale ce intra sub incidenta incriminarilor din Legea insolventei pot fi analizate in persoana administratorilor, prototip al subiectului activ al acestor infractiuni.

Administratorul unei societati comerciale este, prin natura lucrurilor, dinamizatorul activitatii societatii. In exercitiul functiei sale este posibil ca el sa savarseasca fapte ilicite penale.

     Data fiind cerinta imputabilitatii faptei penale (vinovatia), necesara pentru anga­jarea raspunderii penale, si raspunderea penala a administratorului unei societati comer­ciale este o raspundere personala, conform principiului personalitatii raspunderii penale. Sanctiunile penale aplicabile administratorului il privesc numai pe acesta, iar daca exista o pluralitate de administratori, numai pe aceia dintre ei care au participat la savarsirea infractiunii.

     Sanctiunile penale aplicabile administratorilor nu se pot extinde si asupra societatii debitoare, dar implicatiile patrimoniale ale faptei penale a administratorului se pot rasfrange cu acuitate asupra societatii. Cand fapta penala prejudiciabila a administratorului este savarsita cu prilejul exercitarii functiei sale, societatea poate fi chemata sa raspunda, in calitate de parte responsabila civilmente, pentru acoperirea prejudiciului suferit de victima prejudiciului (parte civila), intrucat administratorul societatii este, de regula, si organul societatii, iar pentru faptele ilicite ale organelor sale, persoana juridica raspunde ca si cand acestea ar fi faptele proprii [art. 35 alin. (1) si alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]. Evident ca societatea are dreptul sa se regreseze, ulterior, fata de ad­mi­nis­trator, dar acesta poate fi insolvabil, riscul acestei insolvabilitati urmand sa fie suportat de societate.

     Pe de alta parte, pierderea onorabilitatii administratorului prin sanctionarea sa penala, poate duce, direct sau indirect, si la pierderea onorabilitatii si credibilitatii societatii pe piata, cu consecinta pierderii de catre societate a unei mari parti dintre partenerii de afaceri sau chiar cu consecinta falimentului societatii. Solvabilitatea („solventa”) comerciantului este o solvabilitate personala constand tocmai in credi­bilitatea, increderea de care se bucura pe piata comerciantul. Un comerciant poate foarte bine sa fie, la un moment dat, insolvabil din punct de vedere civil (activul este covarsit de pasiv), dar solvabil din punct de vedere comercial (beneficiind de credite bancare sau comerciale, co­merciantul este capabil sa‑si execute la timp obligatiile si, deci, sa‑si echilibreze situatia financiara si economica), dar este posibila si situatia inversa, ca un comerciant sa detina active care depasesc ca valoare pasivele, aceste active fiind insa nevandabile. Lipsa de credibilitate poate duce rapid la eroziunea activelor, ceea ce se traduce, in final, in incetarea platilor. De aceea, societatea sufe­­ra un prejudiciu important din aceasta diminuare a credibilitatii sale ca o consecinta a pierderii ono­rabilitatii de catre administrator prin sanctionarea sa penala. Creditorii sociali, in cazul in care activul societatii aflate in procedura falimentului este insuficient pentru acoperirea intregului pasiv, sufera si ei un prejudiciu, ca urmare a pierderii cre­­dibilitatii societatii. Acest prejudiciu pro­vo­cat de administratorul societatii sau creditorilor sociali trebuie suportat de acesta, fiind vorba de incalcarea obligatiilor sale de fidelitate fata de societate si de salvgardare a intereselor societatii. Dreptul de a solicita repararea acestui prejudiciu apartine, dupa caz, adunarii generale sau actio­narilor minoritari (drept care se va exercita in cadrul actiunii in raspundere) ori creditorilor sociali, in mod colectiv, in cazul insolventei societatii, pentru insuficienta activului (acoperirea unei parti din pasiv de catre administrator).

     Legislatia comerciala prevede, fata de administratorii care au savarsit fapte penale, anumite interdictii si decaderi aplicabile in timpul sau dupa executarea sanctiunilor penale. Astfel, potrivit Legii societatilor comerciale, persoanele care nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanti ai societatii, iar daca au fost alese, sunt decazute din drepturi. Tot Legea societatilor comerciale prevede ca nu pot fi fondatori (deci, nici administratori) persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau au fost condamnate pentru: gestiune frauduloasa, abuz de incredere, fals, uz de fals, insela­ciune, delapidare, marturie mincinoasa, dare sau luare de mita sau pentru infractiunile prevazute in Legea societatilor comerciale, in Legea insolventei si in legile de sanctionare a infractiunilor de coruptie. Rezulta ca per­soanele care sunt condamnate pentru aceste infractiuni nu pot fi administratori, iar administratorii in functie care sunt con­damnati pentru astfel de infractiuni sunt decazuti din drepturile lor de a exercita functia de administrator.

     In vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, comerciantul persoana fizica sau administratorul unei societati falite care se faceau vinovati de bancruta (simpla sau frauduloasa) erau sanctionati cu excluderea din viata comerciala si de afaceri pe o lunga perioada de timp. Aceasta conceptie traditionala a fost mentinuta de actuala reglementare franceza a procedurii colective aplicabile intreprinderii in dificultate, dar a fost in mod nejustificat suprimata de noua legislatie romaneasca a insolventei. Aceasta nu inseamna, insa, ca administratorii care au savarsit fapte penale, de natura bancrutei frauduloase, profitand pentru aceasta de functia lor de administratori, nu pot fi sanctionati cu interdictii si decaderi din dreptul de a mai administra societatea respectiva sau alte societati ori de a mai exercita un comert pe cont propriu.

     Codul penal reglementeaza, ca masura de siguranta, la art. 112 lit. c) masura inter­zi­cerii de a ocupa o functie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o alta ocupatie (cum ar fi si cea de administrator al unei societati comerciale sau de co­mer­ciant – per­soana fizica). Masura poate fi luata cand administratorul a savarsit o fapta penala datorita incapacitatii, nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu pentru exercitarea functiei de administrator sau ocupatiei de comerciant si ea nu poate fi revocata decat dupa cel putin un an, cu conditia ca fostul administrator sa faca dovada ca a recapatat competenta, pregatirea si onorabilitatea cerute pentru exercitarea functiei. Masura de siguranta poate fi luata chiar daca fapta nu este infractiune ori daca administratorului nu i s‑a aplicat o pedeapsa. Ea este justificata de cerinta de a preintampina savarsirea de noi fapte penale de catre administratorul respectiv, precum si pe cerinta de a inlatura o stare de pericol creata de administrator prin exercitarea functiei sale: prin savarsirea de fapte penale sau prin incompetenta sa administratorul scurtcircuiteaza relatiile normale de afaceri, putand duce la repercusiuni grave asupra societatii sau a partenerilor de afaceri ai acestuia.

     La acelasi rezultat se poate ajunge si prin aplicarea fata de administratorul con­damnat pentru o fapta penala a pedepsei complementare prevazute la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (pedeapsa accesorie), daca instanta decide, conform art. 71 C. pen., sa aplice si aceasta pedeapsa pe langa si in timpul executarii pedepsei principale. Aceasta pedeapsa complementara consta in interzicerea dreptului de a exercita o profesie sau de a ocupa o functie de natura aceleia de care s‑a folosit condamnatul pentru savarsirea acelei infractiuni. Pedeapsa complementara este obligatorie cand legea care incrimineaza fapta prevede si aceasta pedeapsa complementara, fiind facultativa in celelalte cazuri. Pentru a dispune pedeapsa complementara, instanta trebuie sa constate ca, fata de natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana infractorului, aceasta pedeapsa se impune [art. 65 alin. (1) C. pen.] dar, in ambele situatii, pedeapsa complementara nu poate fi aplicata pentru infractiuni pentru care legea stabileste pedepse mai mici de 2 ani. Pedeapsa complementara se executa dupa executarea pedepsei inchisorii, dupa gratiere ori dupa prescriptia executarii pedepsei si dureaza pe toata durata dispusa de instanta (de la 1 la 10 ani). Administratorul care a fost sanc­tionat cu o astfel de pedeapsa complementara nu mai poate fi reintegrat sau nu mai poate continua functia de administrator decat dupa executarea pedepsei complementare si reabilitare, intrucat aceasta pedeapsa complementara nu poate fi confundata cu masura de siguranta a interzicerii exercitarii unei functii sau profesii (art. 115 C. pen.), aceasta din urma fiind o masura care se ia in cazul in care faptuitorul nu poate exercita in mod nepericulos functia sau profesia respectiva din cauza incapacitatii, nepregatirii sau altor cauze care il fac impropriu pentru activitatea respectiva, si care poate fi ridicata, dupa minim 1 an, daca faptuitorul dovedeste ca va putea exercita functia sau profesia in mod nepericulos.

     156. In principiu, infractiunile reglementate in Legea insolventei sunt infractiuni de rezultat. Intrucat suntem in prezenta unor infractiuni de rezultat, inseamna ca, fara existenta prejudiciului, fapta nu are caracter penal.

     Bancruta frauduloasa este in mod cert o infractiune de rezultat, cel putin in varianta prevazuta la art. 143 alin.2, lit.c) din Legea insolventei. In varianta de la lit. a), bancruta este o infractiune de rezultat daca s‑a ascuns o parte din activ si, in ambele cazuri vizate de text, daca s‑a ajuns la o dimi­nuare aparenta a valorii activelor.

     Rezultatul faptei abuzive este o paguba materiala, dar scopul autorului poate fi mate­rial sau moral, cum ar fi: salvarea reputatiei personale, intretinerea unor relatii bu­ne cu un tert, sustinerea unui candidat in alegeri, sponsorizari excesive sau neins­pi­rate[26]).

    

     157. In ce priveste vinovatia, aceasta se prezinta sub forma relei‑credinte (intentie calificata), fiind exclusa culpa ca forma de vinovatie (imprudenta, neatentie, neglijenta). Dar exista rea‑credinta si daca autorul cunostea avantajul personal dobandit din sa­var­sirea faptei, chiar daca nu a urmarit direct producerea acestuia, dar a acceptat producerea lui (intentie indirecta).

     Incriminarile din Legea insolventei, ca si cele din Legea societatilor comerciale au suferit, in decursul anilor, substantiale modificari fata de reglementarea initiala. Prin noua reglementare, toate pedepsele prevazute pentru infractiuni au fost substantial agravate, fie prin majorarea limitelor speciale ale pedep­selor, fie prin inlocuirea pedepsei exclusive a amenzii cu pedeapsa inchisorii, exclusiva sau alternativa cu amenda. In legatura cu aceste modificari se poate observa conceptia gresita a politicii penale actuale, conform careia marirea pedepselor ar duce la reducerea fenomenului infractional; in realitate, ceea ce ar duce la acest rezultat ar fi scurtarea duratei procesului si impunerea certitudinii psihologice ca, daca s‑a savarsit o fapta penala, infractorul nu va mai avea posibilitatea de a scapa de sanctiunea penala, ca procesul penal si tragerea la raspundere vor incepe, inexorabil; pentru autorii infrac­tiunilor din Legea insolventei si din Legea societatilor comerciale – infractiuni cu subiect activ calificat, respectiv, managerii societatii, in special – conteaza, de fapt, in primul rand, blamul la care sunt supusi prin aplicarea sanctiunii (oricare ar fi aceasta, chiar si munca in folosul comu­nitatii), pentru ca onorabilitatea si credibilitatea lor pe piata s‑ar prabusi, ceea ce ar duce la afaceri pierdute; de aceasta consecinta trebuie sa se teama, in primul rand, ad­mi­nistratorii si lichidatorii de societati comerciale, si nu de gravitatea pedepsei.



     158. Infractiunea de bancruta frauduloasa este reglementata, in prezent, alaturi de infractiunea de bancruta simpla, exclusiv in Legea insolventei[27]. Pina la modificarea din decembrie 2006 a Legii societatilor comerciale, bancruta frauduloasa era incriminata si in Legea societatilor comerciale, desi termenul de bancruta sugereaza falimentul[28]. Paralalelismul reglementarii era nu numai suparator, dar aducea atingere si principiului legalitatii incrimnarii, motiv pentru care fostul art. 282 din Legea insolventei a fost abrogat.  

     De lege lata, bancruta (simpla), reglementata in prezent de art. 143 alin.1 din Legea insolventei, exista in cazul in care debitorul persoana fizica sau reprezentantul legal al debitorului persoana juridica, obligat fiind sa introduca cererea de deschidere a procedurii insolventei fata de societate in 30 de zile de la aparitia starii de insolventa, nu o face deloc sau nu o face in termen de 6 luni de la expirarea termenului legal de introducere a cererii.

     Bancruta frauduloasa, reglementata de art. 143 alin.2 din Legea insolventei, nu mai are un subiect activ calificat, ci un subiect activ necircumstantiat, respectiv, „persoana” care, a ascuns sau externalizat active, a tinut o contabilitate fictiva sau incompleta, a ascuns datorii reale sau a infatisat datorii false ale societatii, in scopul fraudarii creditorilor. 

     Infractiunea de bancruta, astfel cum este reglementat in Legea insolventei, presupune exsitenta unei proceduri de insolventa lato sensu, nefiind limitata, asa cum se intimpla in cazul infractiunii din fostul art. 282 din Legea insolventei, la falimentul stricto sensu al debitorului (ca modalitate a procedurii insolventei).

    

     159. Bancruta frauduloasa poate exista in aceasta varianta doar daca fata de debitor a fost deschisaa, prin decizia tribunalului, procedura insolventei.  Rezulta ca insolventa este o situatie premisa a infractiunii de bancruta frauduloasa, fara de care infractiunea nu exista.

     Si in vechea reglementare a Codului comercial, declararea debitorului in stare de faliment sau starea de incetare a platilor (asa‑numitul „faliment virtual”, starea debitorului din perioada de la incetarea platilor pana la hotararea de declarare a fali­men­tului – art. 695 C. com., abrogat), reprezenta o situatie premisa pentru in­frac­tiu­nea de bancruta. Conform doctrinei interbelice[29], faptele enuntate de Codul comercial ca elemente ale infractiunii de bancruta nu erau considerate ele insele infractiuni, cata vreme nu exista starea de faliment. Problema complicata care se punea era, insa, daca starea de incetare de plati (falimentul virtual) era suficienta pentru existenta bancrutei sau daca falimentul trebuia sa fie declarat prin hotarare judecatoreasca pentru a exista bancruta. Unii autori intelegeau prin faliment, ca situatie – premisa a infractiunii de bancruta, o stare de drept (falimentul era declarat prin hotarare judecatoreasca definitiva), in timp ce altii intelegeau prin aceasta situatie – premisa o stare de fapt (incetarea platilor, falimentului virtual). In jurisprudenta[30] se statuase ca faptele care atrag, conform Codului comercial, urmarirea penala pentru ban­cruta, nu sunt prin ele insele infractiuni, ci numai elemente componente ale acestui delict, fiindca legalmente ele nu pot exista fara starea de faliment, care este un element constitutiv al infractiunii de bancruta, nu numai o conditie procedural. Infractiunea se consuma numai in momentul in care a intervenit declararea judecatoreasca a falimentului.

     Aceasta controversa si‑a pastrat interesul si in prezent datorita faptului ca din Legea insolventei rezulta ca un debitor poate fi declarat insolvent, dar efecetele procedurii insolventei nu se produc decit numai dupa deschiderea procedurii, chiar si efectele asupra perioadei anterioare (perioada suspecta) existind numai in prezenta unei procedure de insolventa deschisa fata de debitor. E necesar, in consecinta, sa se cunoasca daca insolventa, ca situatie premisa a infractiunii de bancruta frauduloasa, inseamna „falimentul virtual” (starea de insolventa) sau insolventa declarata de judecatorul-sindic.

     Consider ca numai insolventa declarata atrage bancruta frauduloasa in varianta art. 143 alin.2 lit.c) din Legea insolventei, intrucit stare intrinseca de insolventa nu are nici un efect si nici o relevanta cita vreme nu este exhibata printr-o cerere de deschidere a procedurii insolventei, acceptata de judecatorul-sindic.

     O problema deosebita pusa de dispozitiile art. 143 alin.2 este si aceea daca introducerea actiunii penale contra bancrutarului duce la suspendarea procedurii insolventei, conform art. 19 C. proc. pen. (penalul tine in loc civilul). Fostul art. 714 C. com. dispunea ca cele doua actiuni (actiunea penala si procedura falimentului) se judeca separat, independent, ca o exceptie de la regula penalul tine in loc civilul. In doctrina[31], pe considerentul ca falimentul virtual (incetarea platilor) este un element constitutiv suficient al infractiunii de bancruta, se arata ca „actiunea penala, care este de ordine publica, nu poate fi conditionata de actiunea comerciala de declarare in stare de faliment a debitorului, actiune care se promoveaza la cererea falitului, a creditorilor sai sau „din oficiu” (conform fostului art. 701 C. com., n.n.). In realitate, regula din art. 19 C. proc. pen., regula imperativa, se aplica indiferent daca se considera ca insolventa declarata a debitorului sau doar incetarea platilor constituie elementul constitutiv necesar, esential, al bancrutei frauduloase. Insa, in noua reglementare, actiunea penala este intentata contra administratorului (sau a celorlalte persoane vinovate), in timp ce procedura insolventei se conduce contra societatii (cu exceptia cazurilor de societate fictiva sau de faliment al administratorului, alaturat falimentului societatii). In plus, procedura insolventei nu este un singur proces, care sa poata fi suspendat, in baza regulii din art. 19 C.proc.pen., ci un numar practic nelimitat de procese care nu pot, toate, sa fie suspendate pentru ca exista un proces penal contra bancrutarului. De soarta procesului penal nu depinde decit, cel mult, soarta actiunii in raspundere contra managerilor, in baza art. 138 din Legea insolventei, numai aceasta putind sa fie suspendata pe temeiul art. 19 C.proc.pen., dar si in acest caz, asa cum am aratat in capt. XIII, titularii actiunii in raspundere pot parasi instant penala in favoarea unei action in fata judicatroului sindic, mult mai rapida si cu mult mai multe sanse de reusita.  

      



[1] A se observa ca Legea insolventei repeat astfel de derogare si in cazul descarcarii de datorii a debitorului persoana fizica. Art. 137 alin.3 dispune ca “descarcarea de obligatii a debitorului nu atrage descarcarea de obligatii a fidejusorului sau a codebitorului principal”.

[2]Pentru amanunte, a se vedea supra, vol. I, p. 107. 

[3] A se vedea M.Jeantin, La transmision universelle du patrimoine d’une societe, in “Melanges offerts a J.Derrupe”, Litec-GLN Joly, 1991, p.290.

[4] In mod cu totul exceptional, Legea insolventei permite si acoperirea unui prejudiciu individual provocat creditorilor, prejudiciu care poate fi acoperit in urmarea admiterii unei actiuni individuale a creditorilor. Este vorba de prejudiciul suferit de introducerea de catre debitor a unei cereri premature sau, dimpotriva, tardive, de deschidere a procedurii. Actiunea in raspundere pentru astfel de prejudiciu este reglementata de art. 27 alin.4 si de art. 27 alin.1 din Legea insolventei.

[5] Pentru detalii, a se vedea supra, vol. I, p.239-241. 

[6] A se vedea si V. Pasca, Exercitarea actiunii civile in cazul infractiunii de bancruta frauduloasa, in R.D.C. nr. 12/2001, p. 79 si urm.

[7]De la regula legitimarii procesuale active a administratorului, lichidatorului si a comitetului creditorilor, precum si de la principiul caracterului colectiv al actiunii in raspundere, Legea falimentului bancilor (OG nr.10/2004) precum si Legea falimentului societatilor de asigurare (Legea nr.503/2004) deroga in mai multe privinte. Astfel, creditorii bancilor in faliment pot formula, in mod individual, actiune in raspundere contra conducatorilor bancii. Creditorii de asigurari (nu si ceilalti creditori ai societatilor de asigurare aflate in faliment) pot formula, de asemenea, in mod individual, actiune in raspundere contra conducatorilor societatii falite. In plus, in mod surprinzator, aceasta din urma lege permite chiar si judecatorului-sindic sa formuleze o actiune in raspundere contra conducatorilor societatii falite, ceea ce pune judecatorul-sindic in postura de judecator si … reclamant, in acelasi timp (??!).

[8]In doctrina (I. Turcu, op.cit., p.531) s-a aratat ca este contraindicata formula prealabilei autorizari a comitetului creditorilor de catre judecatorul-sindic, deoarece pronuntandu-se favorabil cererii de autorizare, judecatorul-sindic poate fi recuzabil, existand puternice suspiciuni asupra impartialitatii sale in viitorul imediat, cand se va pronunta asupra aceleiasi cereri.

[9] I. Turcu, op.cit., p.516.

[10]I. Turcu, op.cit., p.520.

[11] I. Turcu, op.cit., p.520, care citeaza mai multe jurisprudente franceze.

[12] In ipoteza de la art. 138 alin.1 lit. f), adica in cazul in care piritii au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, in scopul intirzierii incetarii de plati, insolventa a fost amanata dar nu s-a manifestat nici in acest caz anterior mandatului celui in cauza.

[13]In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.519, care citeaza si o jurisprudenta (nepublicata), a C.Ap. Constanta (decizia nr. 67/COM/2 februarie 2000), conform careia “legea nu distinge intre administratorii in functie la data deschiderii procedurii si cei al caror mandat a incetat, astfel ca, in principiu, poate fi antrenata si raspunderea acestora in masura in care ei au contribuit, prin fapte din cele enumerate prin art. 124 (actualemente, art. 138, n.n.), la insolventa societatii”. Autorul citeaza si o decizie (de asemenea, nepublicata), a Trib, Vrancea, conform careia”avand in vedere faptul ca din probatoriul efectuat nu s-a putut stabili nicio legatura de cauzalitate intre activitatea fostilor administratori ai debitoarei din perioada 1994-2001 si perioada ulterioara, in care s-au ivit cauzele care au condus la declansarea procedurii prevazute de Legea nr.64/1995, republicata, instanta a respins cererea de angajare a raspunderii fostilor administratori” (Trib. Vrancea, sectia comerciala nr. 61 din 23 februarie 2005, nepublicata).

[14]I. Turcu, op.cit., p.517.

[15]C.Ap. Iasi, decizia nr. 110/7 martie 2005, citata de I. Turcu, op.cit., p.519.

[16] Pentru o solutie jurisprudentiala in acest sens, a se vede C.A.Bucuresti, s. V com., dec., nr. 1317/2003, in Curtea de Apel Bucuresti, Practica judiciara comerciala pe anii 2003-2004, p. 328.

[17]M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Bucuresti, 1972, p.62, nota 96.

[18]Ibidem, p.63.

[19] Spre exemplu, prof. I.Turcu, op.cit., p.523, considera ca raspunderea este delictuala sau contractuala, dupa caz, pornind de la calificarea raportului juridic dintre administratori si societatea comerciala si de la natura obligatiei incalcate. Marius Scheaua, in Raspunderea civila a membrilor organelor de conducere ale societatilor comerciale reglementata de Legea nr.85/2006, Pandectele Romanenr.2/2006, p.144, considera ca raspunderea este intotdeauna contractuala. I.Adam, C.N.Savu, op.cit., p.776, considera ca suntem in prezenta unei raspunderi delictuale sui generis.

[20] Marius Scheaua, op.cit.,p.144.

[21] Contra cerintei insuficientei activului, a se vedea Marius Scheaua,op.cit., p.152.

[22] In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.524.

[23] Pentru aceste exemple si referintele jurisprudentiale, a se vedea I. Turcu, op.cit., p. 524.

[24] In acelasi sens, I. Turcu, op.cit., p.522. Autorul citeaza si unele solutii jurisprudentiale gresite, conform carora “administratorul raspunde […] chiar si pentru culpa cea mai mica, dar aflata in legatura cauzala cu ajungerea in imposibilitatea de plata  (C.Ap.Galati, sectia comerciala si de contencios adiministrativ, decizia nr. 114/1998, in Sinteza practicii judiciare a Curtii de Apel Galati, 1998-2000, p.168.). in acelasi sens sunt si alte doua decizii citate de autor, nepublicate (C.Ap.Constanta, sectia comerciala, decizia nr.66/COM din 2 februarie 2005 si C.Ap.Bucuresti, sectia a VI-a comerciala, decizia nr. 93/R din 27 ianuarie 2005).

[25] C.Ap.Bucuresti, s.VI com., dec. nr. 126/2003, in Curtea de Apel Bucuresti, Practica judiciara comerciala 2003-2004, Ed. Brilliance, Bucuresti, 2005, p. 332 si urm.

[26] M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 254.

[27]Fosta Lege nr. 64/1995, dupa ce initial abrogase dispozitiile C. com. referitoare la bancruta (simpla – art. 879 – sau frauduloasa – art. 880 C. com.), a reintrodus infractiunea de bancruta si bancruta frauduloasa. Administratorii societatilor comerciale puteau fi pedepsiti, sub vechea reglementare a falimentului din Codul comercial, pentru asa‑numita cvasi‑bancruta reglementata de fostul art. 884 C. com. (daca societatea era „falita”, administratorii sai nu puteau fi considerati bancrutari, ci, eventual, autori ai unor infractiuni corelative bancrutei, denumite generic cvasi‑bancrute).

[28]Banca rotta este numele vechii proceduri de sanctionare a falitului in orasele medievale italiene. Din punct de vedere etimologic, bancruta este definita ca fiind falimentul unui comer­ciant insotit de nereguli financiare in dauna creditorilor (DEX). Notiunea provine din termenul italian banca rotta – „banca rupta” (in franc. – banqueroute), avandu‑si originea in dreptul si practica targurilor medievale italiene: cand un comerciant isi inceta platile, banca sa, pe care isi expunea marfurile spre comercializare, era „rupta” in mod simbo­lic, pentru a arata clar ca acel comerciant (bancrutar) nu mai apartinea comunitatii ce­lor­lalti comercianti. In dreptul francez, bancruta este conditionata de declansarea procedurii colective fata de debitor. Aceasta infractiune reuneste, in dreptul francez, fapte voluntare (inten­tio­nate) care se inrudesc cu falsul sau delapidarea, cu excluderea faptelor savarsite din culpa (temeritate, imprudenta). Aceste fapte sunt enumerate destul de imprecis, astfel: deturnarea ori disiparea, eroziunea unei parti din activ (organizarea voluntara a fali­mentului); tinerea unei contabilitati fictive sau absenta contabilitatii; recunoasterea frauduloasa a unor datorii inexistente; folosirea unor mijloace frauduloase sau ruinatoare de catre debitor pentru a‑si procura credit sau pentru a intarzia deschiderea procedurii colective etc. Imprecizia textelor i‑a determinat pe unii autori sa constate ca reglementarea nu e concordanta cu prin­cipiul legalitatii incriminarii. (Yves Guyon, op. cit., tome II, p. 470).

[29] V. Dongoroz, Nota la sentinta Trib. Ilfov din 17.12.1927, in P.R., p. 200.

[30] Cas. II, decizia nr. 5280/1930, in C. com. adn., p. 457, Cas. III, decizia nr. 1966/18.10.1938, in R.D.C., serie veche, 1939, p. 254 si in C. com. adn., p. 457, pct. 5; Cas. II, decizia nr. 1518/13.05.1942, in R.D.C., serie veche, 1943, p. 113 si in C. com. adn., p. 601, pct. 2.

[31] V. Pasca Infractiunea de bancruta, in Dreptul nr. 6/1995, p. 36.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2434
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site