Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE

AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracteEconomie
TransporturiTurismZootehnie


APICULTURA SI PRODUSELE APICOLE IN ROMANIA

Agricultura

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
TRIFOIUL ALB - Samanta si semanatul
TRIFOIUL ROSU - Soiuri de trifoi rosu
OPERATIUNILE DE TAIERE LA POMII FRUCTIFERI
CULTURA CIRESULUI
RUGINILE CEREALELOR
Agricultura biologica
TACIUNII CEREALELOR
CULTURA CORNULUI
CULTURA DE SALATA
Cultura plantelor industriale

TERMENI importanti pentru acest document

apicultura in romania : : potential apicol al romaniei : vita de vie planta melifera : industria apicola in romania tehnologie :

APICULTURA SI PRODUSELE APICOLE IN ROMANIA

1. Istoricul apiculturii in Romania

Teritoriul romanesc a oferit, din cele mai vechi timpuri, conditii favorabile pentru cresterea albinelor. In conformitate cu izvoarele istorice, tracii, dacii - stramosii poporului nostru - se indeletniceau si cu apicultura, mierea si ceara reprezentand produse importante ale epocii. Numeroase date istorice, arheologice, folclorice etc., atesta continuitatea apiculturii in spatiul carpato-danubiano-pontic. Ulterior, in perioadele feudale si capitaliste, dezvoltarea si modernizarea stuparitului s-au derulat similar cu alte tari  europene. Evident, apicultura, ca ramura de productie agricola, a reprezentat o activitate foarte apreciata, initial pentru produsele obtinute, iar ulterior pentru contributia pe care albinele o au la cresterea recoltelor, prin polenizare.

In Europa, exista dovezi ale practicarii apiculturii ce dateaza din epoca bronzului. In Romania, fagurii pietrificati, operele unor istorici ai antichitatii si ale unor scriitori precum Herodot, Xenofon, Virgiliu etc., precum si numeroase alte marturii, dovedesc cu prisosinta faptul ca stuparitul era, in acea perioada, o ocupatie infloritoare pe actualul teritoriu al Romaniei. Reprezentarile de pe Columna lui Traian ilustreaza si dezvoltarea albinaritului in Dacia.

Conditiile naturale favorabile, precum si resursele melifere insemnate de care a dispus dintotdeauna teritoriul romanesc reprezinta factori esentiali pentru dezvoltarea apiculturii, indiferent de epoca. In mod concret, este greu de precizat momentul de inceput al practicarii albinaritului. Se cunoaste insa faptul ca din timpuri imemoriale mierea a fost utilizata de oameni ca aliment si indulcitor. Daca la inceput acestia o obtineau prin culegere din scorburile copacilor, ulterior cresterea albinelor s-a transformat intr-o activitate de sine
statatoare. Se obisnuieste sa se spuna ca omul, dintr-un simplu culegator de  miere, a devenit, cu timpul, crescator de albine.

Mierea si ceara au avut, in decursul timpului, o importanta comerciala deosebita, fiind utilizate chiar si ca mijloace de plata. In diferite arhive se pastreaza: acte dotale de stupine; tratate comerciale; tranzactii si conventii vamale; acte de mostenire, vanzare-cumparare, donatii etc., in care figureaza, intre alte produse, stupii, mierea si ceara.

In ultimul deceniu al secolului XX, urmare a reorganizarii vietii economice pe principiile economiei de piata, sectorul apicol (de stat si cooperatist), similar tuturor sectoarelor de activitate economica, s-a dezorganizat, fapt care a determinat desfiintarea a numeroase exploatatii apicole si reducerea, respectiv pierderea efectivelor. Prin modificarea structurilor economice, prin crearea posibilitatilor de realizare a unor profituri imediate din alte activitati, s- au inregistrat numeroase cazuri de renuntare la practicarea apiculturii, indeosebi in cazul micilor apicultori. Acestea reprezinta cauzele principale care au determinat scaderea efectivului familiilor de albine din toate judetele tarii.

Din fericire insa, daca in anul 1989 efectivele de albine inregistrau un numar de 1.418.000 familii, cu o productie medie de 8,5 kg/familie (rezultand o productie totala de 1124 tone miere), in anul 2006, in conditiile scaderii efectivelor, productia medie a ajuns la 21,6 kg/familie, demonstrand progresele inregistrate in ultimii ani.

Din totalul familiilor de albine din tara noastra, 99% se afla in posesia crescatorilor privati (persoane fizice, care nu sunt inregistrate ca firme), iar 1% sunt in posesia ocoalelor silvice, scolilor, universitatilor institutelor si statiunilor de cercetari apicole.

Evolutia patrimoniului apicol al Romaniei a inregistrat, in perioada 1990-2005, trei etape distincte, si anume:

• etapa 1990-1993, cand patrimoniul apicol aproape s-a injumatatit, disparand un numar de 638 mii familii de albine, in special din fostele unitati apicole de stat si cooperatiste;

• etapa 1993-2002, cand au mai disparut din patrimoniul apicol inca 166 mii familii de albine, in totalitate din sectorul privat. Insumate, pierderile totale din cele doua etape au insumat 804 mii familii de albine;

• etapa 2002-2005, cand s-a inregistrat o crestere a efectivului apicol cu 225 mii familii de albine, cu un ritm mediu anual de crestere de 75 mii familii.

Evolutia efectivelor de albine si a productiei de miere

Tabelul 1.

Anii

Familii de albine
(mii)

Productia de miere (tone)

Productia medie
pe familie (kg)

1989

1418

12124

8,5

1990

1201

10579

8,8

1991

1091

8279

7,6

1992

1207

10410

8,6

1993

780

9936

12,7

1994

759

9820

12,9

1995

747

10434

13,9

1996

696

11157

16,0

1997

656

10543

16,1

1998

626

10199

16,3

1999

620

11153

18,0

2002

614

11746

19,1

2003

744,8

12598

17,0

2004

781,0

13434

17,2

2005

849,0

19007

22,4

2006

889,3

19150

21,6

Scaderea efectivelor familii de albine s-a datorat, in special, urmatoarelor cauze:

• lichidarea sectorului cooperatist;

• desfiintarea stupinelor din sectorul de stat (I.A.S. si silvic);

• renuntarea la activitatea de crestere a albinelor a unui numar mare de apicultori (peste 40.000) care detineau exploatatii mici (1-10 familii de albine), la care activitatea a fost si este nerentabila;

• cresterea preturilor la carburanti, biostimulatori, medicamente de uz apicol, utilaje etc.;

• mentinerea pretului redus la produsele apicole, datorita puterii de cumparare reduse a unui segment important al populatiei;

• lipsa totala a subventionarii producatorilor apicoli de la bugetul statului, pana in anul 200

Un rol insemnat in dezvoltarea apiculturii l-a avut, si in perioada de tranzitie, Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania, care s-a reorganizat intr-o structura teritoriala cu 41 filiale judetene, in care a fost cuprinsa marea majoritate a crescatorilor de albine din intreaga tara. La nivelul fiecarei filiale judetene functioneaza cate o societate comerciala, care preia
produsele apicole realizate de producatori in stupinele proprii si asigura aprovizionarea crescatorilor cu utilaje, instalatii si materiale apicole realizate de S.C. Complexul apicol S.A. si S.C. Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultura S.A.

Perioada actuala poate fi caracterizata printr-o dezvoltare fara precedent a apiculturii. Astfel, apicultura din Romania se situeaza, in prezent, pe primele locuri in Europa si pe plan mondial in ceea ce priveste productia apicola. Cresterea efectivelor si a productiei apicole sunt datorate, in principal, urmatoarelor elemente:

•  crearea unui cadru organizatoric solid, prin infiintarea Asociatiei Crescatorilor de Albine din Romania, care, prin integrarea apiculturii pe verticala si orizontala a devenit un organism dinamizator al intregii activitati apicole din tara noastra;

• amplificarea cercetarilor stiintifice in apicultura, prin infiintarea, in 1974, a Institutului de Cercetari si Productie pentru Apicultura;

•  organizarea unor actiuni corelate privind prevenirea si combaterea bolilor la albine;

• organizarea valorificarii bazei melifere prin stuparitul pastoral.
Precizam faptul ca in capitolul urmator vor fi prezentate numeroase alte elemente referitoare la apicultura romaneasca in perioada 1990-2005.

 Perspectivele dezvoltarii apiculturii in Romania

Din punct de vedere valoric, apicultura detine, in economia nationala, valori absolute mici, in comparatie cu alte subramuri ale productiei animaliere. In Romania, valoarea produselor apicole naturale comercializate reprezinta, conform statisticilor recente, mai putin de doua procente din valoarea productiei animaliere. Importanta economica a acestor produse este insa mult mai mare, daca avem in vedere cresterea valorii lor prin industrializare, utilizarea ca materie prima la fabricarea a numeroase produse alimentare, medicamentoase, energovitalizante, cosmetice.

In Programul de Dezvoltare a Agriculturii s-au prevazut, pentru apicultura, obiective de crestere a efectivului de albine si de modernizare a tehnologiei de crestere a acestora, in paralel cu sporirea efectivului de albine si, implicit, a productiei de miere si a disponibilitatilor de export. Alaturi de aceste obiective generale, sunt considerate si o serie de obiective derivate privind dezvoltarea apiculturii, si anume: ameliorarea genetica a albinei romanesti; aplicarea metodelor noi de crestere si intretinere a familiilor de albine; practicarea rationala pe scara largita a stuparitului pastoral etc. Indeplinirea tuturor acestor obiective are ca scop final cresterea eficientei economice a produselor apicole.

Apicultura, ramura a zootehniei cu vechi si bogate traditii in Romania, poate inregistra o dezvoltare adevarata si o crestere economica viabila in etapa actuala numai in conditiile functionarii in conformitate cu principiile economiei de piata. Specialistii, fie ei teoreticieni sau practicieni, apreciaza ca pentru a aduce apicultorul roman si apicultura romaneasca la nivel european, ar trebui antrenate in procesele de productie din acest sector de activitate multe resurse valorificate insuficient sau nevalorificate pana in prezent. De asemenea, in apicultura, profitul nu este reprezentat doar de profitul direct realizat de stupar, ci si de (sau mai ales de) profitul rezultat din agricultura, obtinut in urma sporurilor de recolta datorate polenizarii.

Apicultura romaneasca, in care proprietatea privata este predo-minanta, se supune, in prezent, rigorilor economiei de piata. In consecinta, desi se manifesta o serie de probleme si disfunctionalitati (cum ar fi pretul scazut al mierii la export, dar si pe piata interna), au loc permanent ajustari structurale, astfel incat produsele si serviciile – obtinute si oferite - sa reziste si sa faca fata presiunilor competitive ale pietei europene si mondiale.

Desi Romania are un potential apicol substantial, sectorul este confruntat in prezent cu o serie de obstacole, dintre care cele mai importante sunt: inzestrarea tehnica precara; absenta subventionarii sau subventionarea necorespunzatoare a productiei apicole; dependenta de munca manuala si de capriciile vremii; productivitatea muncii extrem de scazuta etc.

Perioada de tranzitie in domeniul apiculturii a avut urmatorul specific: pe de o parte dezvoltarea stupinelor semiprofesioniste si profesioniste, cu activitate intensa, al carei scop principal il constituie realizarea de profit, prin cresterea productiei de miere pe familia de albine si reducerea costurilor pe unitatea de produs, iar pe de alta parte diminuarea stupinelor mici detinute de apicultorii amatori, a caror activitate este nerentabila. De asemenea, in ultimii   ani, un numar din ce in ce mai mare de tineri s-au orientat catre practicarea apiculturii, confirmand astfel tendintele de relansare ale sectorului.

In conditiile trecerii de la economia centralizata la economia de piata libere, s-a manifestat, evident, trecerea de la amatorism la apicultura profesionista, imbinarea traditiei cu elementele de modernitate facandu-se in conditiile in care reglementarile din apicultura romaneasca sunt corelate cu cerintele integrarii in Uniunea Europeana. Apicultura este practicata, in prezent, de persoane apartinand unor diverse categorii socio-profesionale si grupe de varsta, fiind considerata un domeniu de interes national.

Deoarece apicultura este departe de a fi atins nivelul maxim de dezvoltare, sunt stabilite unele masuri de strategie sectoriala la nivel national, structurate in concordanta cu tendintele europene si mondiale. Aplicarea acestor masuri (unele dintre ele fiind cuprinse si in Legea apiculturii, din 1998) poate contribui la atenuarea conjuncturii nefavorabile inregistrata dupa 1989 si la revigorarea acestui sector deosebit de important, din perspectiva  economica, ecologica si sociala.

Transformarile  caracteristice  economiei  de  piata  au  remodelat  acest  sector  al zootehniei, incepand cu anul 1990, structura sa fiind in curs de definire, clarificare si obtinere a unei identitatii specifice. O analiza punctuala a tipurilor de exploatatie apicola este prezentata in tabelul

Tipuri de exploatatie apicola

Tabelul

Tipul stupinei

Mica

Mijlocie

Mare

Categoria apicultorului

Amator

Semiprofesionist

profesionist

Tipul de exploatatie

Exploatatie familiala

Ferma

Ferma sau societate
comerciala

Familii de albine in intretinere

50 minimum in Romania;
pana la 80-100 in alte tari

51-150 in Romania;
100-600 in alte tari

Peste 600**

Modalitatea asigurarii
materialului reproducator

Prin activitati proprii de
crestere sau din achizitie

Prin achizitie de la unitati
specializate

Prin achizitie de la unitati
specializate

Forta de munca

Proprie

Proprie/salariata

Salariata

Volumul de munca anual (ore)

Variabil, de obicei la sfarsit de sapt.

Sub 2002

2002-2400

Statutul juridic

Persoana fizica.

Persoana fizica sau
juridica.

Persoana juridica.

Motivatia
productiei

Completarea
bugetului familiei,
ocazional ocuparea
timpului liber.

Profit, servicii
(polenizare).

Subzistenta, servicii,
profit.

Perspectiva

Dezvoltare

Concentrare,
specializare, diversificare.

Restructurare,
Specializare.

60Alte caracteristici

Nu are posibilitatea

practicarii apiculturii in

sistem industrial.

Amatorul cu stupina mica

(pana la 20-25 familii de albine) asigura consumul

familial de produse

apicole, realizand un excedent din care isi acopera cheltuielile.

Recupereaza, de cele mai multe ori, cea mai mare

parte din cheltuieli.

Apicultorul cu mai mult de 35 de familii isi valorifica

surplusul de roduse apicole, de cele mai multe ori, pe plan local, asigurand un venit suplimentar la bugetul familial.*

Apicultura este a doua profesie.

Poate practica o

apicultura moderna, cu

mecanizarea

lucrarilor de volum.

Nu este rentabil sa-si prelucreze singur produsele stupului, datorita investitiilor mari

pe care ar trebui sa le faca.

Practica o apicultura in

sistem industrial autentic, cu

mecanizarea in totalitate a lucrarilor de volum.

Prelucreaza produsele apicole si le vinde prin

magazine proprii sau specializate.

Intretine familia din

veniturile obtinute.

Sursa: Bura, M. si colab., Tehnologie apicola, Editura Solness, Timisoara, 2005;

* Nu se iau in calcul micii apicultori, care practica un stuparit de placere.

**In SUA, apicultorul cu peste 640 de familii este definit „commercial beekeeper”, in traducere libera apicultor industrial. In Romania, foarte putine exploatatii apicole depasesc ca dimensiune 150 familii de albine.

In perioada actuala si in perspectiva, accentul se pune pe intensificarea si diversificarea productiei, cresterea efectivelor de familii de albine si a performantelor biologice si productive, asigurarea calitatii productiei si armonizarea legislatiei autohtone din domeniu cu reglementarile Uniunii Europene. De asemenea, stringenta cresterii competitivitatii va determina o accelerare a procesului de concentrarea activitatilor de crestere a albinelor si realizare a produselor apicole.

3. Baza melifera a Romaniei

In apicultura, resursele de productie sunt reprezentate de plantele melifere - specii de plante care asigura albinelor materia prima necesara desfasurarii proceselor biologice. Baza melifera a Romaniei insumeaza o suprafata totala de aproximativ 5 milioane hectare, din care 3 milioane hectare se pot valorifica de catre albine prin culesuri de intretinere si productie. Din aceasta suprafata, 70% este reprezentata de specii forestiere si 30% de plante agricole cultivate si specii spontane (sunt inregistrate mai mult de 300 de specii cultivate si spontane). In timp, baza melifera a Romaniei a cunoscut o serie de modificari, deoarece s-au redus suprafetele ocupate cu diferite specii de arbusti, arbori meliferi, plante melifere din flora spontana, consecinta a practicarii agriculturii intensive, defrisarilor, realizarii lucrarilor de imbunatatiri funciare etc.

In perspectiva, cresterea suprafetei aferente bazei melifere se poate realiza prin cresterea suprafetelor cultivate cu pomi fructiferi, vita de vie, plante medicinale, leguminoase etc. De asemenea, imbunatatirea bazei melifere se poate realiza prin reducerea sau eliminarea perioadelor lipsite de cules, masura care se poate transpune efectiv in practica prin: cultivarea plantelor melifere speciale; plantarea terenurilor neproductive cu esente melifere; introducerea in asolament a unui numar mai mare de plante agricole si melifere etc.

Baza melifera trebuie sa raspunda la anumite cerinte, intre care se remarca:

• sa aiba cat mai multe si mai variate plante melifere, situate cat mai aproape de vatra stupului;

• sa ofere: - un cules de primavara, care asigura dezvoltarea normala a familiilor; un cules bogat de vara, pentru realizarea productiei de miere si un cules de toamna, care permite cresterea unui numar mare de albine tinere
pentru iarna.

Specialistii au grupat plantele melifere, in functie de natura hranei pe care o ofera albinelor, in trei categorii: plante nectarifere, plante nectaro-polenifere si plante polenifere.

Plantele nectarifere sunt putin raspandite si produc numai nectar. Astfel de plante sunt: bumbacul; palamida; mazarichea etc. Plantele nectaro-polenifere sunt cele mai raspandite si cele mai importante pentru apicultura, asigurand albinelor nectar si polen. Din aceasta categorie fac parte: salcamul; salcia; pomii fructiferi; teiul; artarul; papadia; floarea soarelui; rapita etc. Plantele polenifere sunt in numar redus si produc numai polen: porumbul; mesteacanul; plopul; macul etc.

In tara noastra, se diferentiaza, pe zone naturale, mai multe tipuri de cules, si anume: culesuri principale la salcam si floarea soarelui, in Campia Dunarii si Dobrogea; culesuri principale la salcam, floarea soarelui si tei, in Podisul Moldovei; cules moderat la culturi agricole si salcam, in Campia de Vest; cules moderat la fanete, in Podisul Transilvaniei; cules principal la zmeur si moderat la fanete, in Muntii Carpati; cules moderat la pomi fructiferi si dominant la pasuni, fanete naturale, in regiunile pomicole.

Specialistii apreciaza salcamul ca fiind cea mai importa planta melifera din punctul de vedere al secretiei de nectar si al productiei, care poate ajunge la 1.700 kg de miere la hectar. In conditii optime de temperatura, familiile de albine pot realiza pana la 8 kg spor zilnic de recolta, productia medie pe familie variind intre 10 si 35 kg de miere. Teiul reprezinta o sursa melifera importanta, de la care se poate obtine o productie de pana la 1.200 de kg de  miere la hectar; in anii cu conditii climetice favorabile, se pot obtine productii de 20-40 kg miere pe o familie de albine. Alaturi de salcam si tei, o alta planta cu o importanta deosebita in cresterea eficientei stupinei este zburatoarea (pufulita, rachita), o planta ierboasa perena, care se intalneste in zona montana si poate asigura productii cuprinse intre 600 si 1.000 de kg la hectar.

Productia de miere florala realizata pe culesuri in conditii de timp favorabil este evaluata8, pe un hectar, dupa cum urmeaza:

• 20-40 kg la pomi fructiferi (aprilie-mai);

• 1.000 kg la salcam alb (mai-iunie);

• 800 kg la teiul cu frunza mare (iunie);

• 1.200 kg la tei argintiu (iulie);

• 30-120 kg la floarea soarelui;

• 50-200 kg la zmeur;

• 200-600 kg la zburatoare;

• 50-60 kg la fanete naturale.

Pentru ca activitatea din apicultura sa se desfasoare in conditii de rentabilitate, este necesar ca la amplasarea stupinei sa avem in vedere ca familiile de albine sa aiba posibilitatea de a culege in timpul sezonului activ cel putin 120 kg miere, deoarece din aceasta cantitatea de 90 kg o formeaza mierea consumata de catre albine, si doar 30 kg de miere se poate extrage.

Apicultura este o activitate strans legata de specificul conditiilor naturale, iar in functie de acestea au fost delimitate o serie de areale, reprezentand zone bioapicole. La nivelul fiecarei zone bioapicole, se concretizeaza un anumit tip de cules. In literatura de specialitate sunt prezentate, la nivelul Romaniei, un numar de sase zone bioapicole,
dupa cum urmeaza:

• zona bioapicola din partea de sud a tarii, inclusiv Dobrogea (primul tip de cules), corespunzatoare stepei si silvostepei din sudul tarii, unde conditiile naturale sunt favorabile practicarii apiculturiix. In aceasta zona se asigura un cules de intretinere in tot sezonul apicol. Plantele melifere care asigura acest cules apartin florei spontane din padurile de foioase: vegetatie ierboasa, dar si arbori si arbusti meliferi cum ar fi: alunul, cornul, salcia.
artarul, porumbarul, paducelul, macesul etc.

Culesul de productie provine in principal de la salcam, tei si floarea-soarelui. in aceasta zona, perioadele deficitare de cules sunt inainte si dupa inflorirea salcamului, la sfarsitul verii si toamna, facand exceptie Delta Dunarii, care poate reprezenta, pentru perioada de sfarsit de vara si toamna, o resursa deosebita, atat pentru culesul de intretinere, cat si pentru cel de productie.

In aceasta zona bioapicola, perioadele deficitare de cules pot fi limitate sau evitate prin cultivarea unor plante cu potential melifer insemnat, cum ar fi: rapita furajera, mustarul, hrisca, lucerna, sparceta, sulfina etc.;

•  zona bioapicola din Podisul Moldovei (tipul al doilea de cules), ce cuprinde silvostepa din Moldova, caracterizata prin temperaturi medii anuale cuprinse intre 8 si 10 °C si precipitatii anuale ce variaza intre 500 si 600 mm. Aceasta zona prezinta numeroase similitudini cu zona apicola prezentata in paragraful anterior;

•  zona bioapicola din Campia de Vest (respectiv tipul al treilea de cules), caracterizata prin valori medii anuale de 10 °C (temperatura) si 500-750 mm (precipitatii). Aceasta zona apartine silvostepei, vegetatia lemnoasa si cea ierboasa avand caracteristicile silvostepei prezentate la zonele anterioare; in zona se cultiva, cu precadere, cereale si plante tehnice. Culesurile (atat cel de intretinere, cat si cel de productie) se sprijina pe  resursele melifere mentionate la zonele anterioare;

•  zona bioapicola din Podisul Transilvaniei (tipul al patrulea de cules), unde clima este mai blanda, cu temperaturi medii anuale de aproximativ 8 °C, precipitatii medii anuale cuprinse intre 600 si 700 mm. Zona apartine padurilor de foioase, etajelor de vegetatie lemnoasa cu stejar, stejar in amestec cu fagul si etajului fagului, iar din punct de vedere agricol, zona are caracter mixt: cereale; plante tehnice; pomi fructiferi si vita de vie; pajisti permanente.

Culesul se limiteaza la un cules de intretinere, realizat fara intreruperi, avand in vedere flora abundenta si variata specifica pajistilor permanente. Acest tip de cules nu permite intretinerea, in conditii corespunzatoare, a unui numar mare de familii de albine;

•  zona bioapicola colinara (tipul al cincilea de cules) corespunde unui areal extins, situat in regiunile subcarpatice din Oltenia, Muntenia, Moldova si Transilvania, cu temperaturi medii anuale cuprinse intre 8 si 9 °C, Ia limita inferioara a zonei, si intre 6 si 7 °C, la limita superioara a dealurilor; suma precipitatiilor anuale este de 700-800 mm. Zona corespunde etajelor de paduri de stejar, fag, fag in amestec cu gorunul.

In aceasta zona, culesul nu inregistreaza varfuri, are un caracter continuu si stabil de la un an la altul, consecinta a diversitatii resurselor melifere, in care pajistile au ponderea principala. Pajistile permanente reprezinta o sursa importanta de polen si nectar pentru culesul de catre albine;

•  zona bioapicola a Muntilor Carpati (tipul al saselea de cules). Acestei zone ii corespund cele mai scazute temperaturi (temperatura medie anuala este de 4-5 °C), iar suma precipitatiilor anuale este mai mare fata de alte zone bioapicole, variind intre 700 si 1 1 0 0 mm.

Vegetatia zonei cuprinde mai multe etaje: subalpin, coniferelor si foioaselor, flora melifera fiind foarte variata. Intalnim, in aceasta zona: flora erbacee spontana, dar si arbori si arbusti meliferi precum: bradul; pinul; molidul; aninul; plopul; paducelul; murul; zmeurul; pomi fructiferi etc., alaturi de pasuni si fanete.


DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 563
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved