REGIMUL DE IRIGARE si Eficienta economica

regimul de     irigare

Eficienta economica si nivelul recoltelor in agricultura irigata depind in primul rand de regimul de irigare aplicat fiecarei culturi in parte. Prin stabilirea si aplicarea unui regim de irigare rational se urmareste aprovizionarea dirijata a solului cu apa in concordanta cu cerintele plantelor. In acest scop, in cadrul regimului se stabilesc: marimea normei de irigare, norma de udare, momentul de aplicare a udarilor, durata udarilor si numarul de udari.

Regimul de irigare este influentat de factori naturali, tehnici si agrofitotehnici. Dintre factorii naturali o influenta hotaratoare o are clima, prin cantitatea de precipitatii si repartizarea lor, prin evolutia temperaturilor, a umiditatii relative a aerului, a secetelor etc.

Solul isi manifesta influenta prin proprietatile fizice si hidrofizice, determina posibilitatea de retinere a apei din precipitatii si posibilitatea de a pune apa la dispozitia plantelor.

Apa freatica influenteaza regimul de irigatie atunci cand se gaseste la o adancime care permite alimentarea cu apa a stratului de sol in care se gasesc radacinile plantelor.

Factorii tehnici influenteaza regimul de irigare prin metoda de udare folosita, iar cei agrofitotehnici prin hibrizii sau soiurile folosite, prin densitatea plantelor si cantitatile de ingrasaminte aplicate.

Calculul regimului de irigare este o lucrare specifica de exploatare a terenurilor amenajate pentru irigatii.

O data calculat, in functie de conditiile specifice, regimul de irigare trebuie sa fie aplicat in cele mai bune conditii si daca este cazul sa se adapteze in functie de repartizarea precipitatiilor din anul respectiv, marind sau reducand numarul de udari (Z.Nagy, E.Luca, 1994).

1. Norma de udare din timpul perioadei

de vegetatie

Cantitatea de apa administrata periodic prin irigatie trebuie sa completeze apa existenta in sol in cursul vegetatiei pentru a satisface consumul de apa al culturii.

In afara de udarile destinate imbunatatirii conditiilor de umiditate din sol, necesare cresterii plantelor, se mai aplica udari cu scop ameliorativ pe terenurile saraturoase, numite udari de spalare.

In ceea ce priveste udarile pentru cresterea plantelor, se deosebesc doua categorii: udari in afara perioadei de vegetatie a culturii (udarile de aprovizionare) si udarile din cursul perioadei de vegetatie.

Norma de udare este cantitatea de apa ce se da solului la o singura udare. Se exprima in volum de apa la unitatea de suprafata (m³/ha) sau inaltime coloana de apa (mm).

Norma de udare se incadreaza, din punct de vedere al marimii, in anumite limite, impuse pe de o parte de evitarea pierderilor de apa prin infiltratie sub o anume adancime a solului, iar pe de alta parte de evitarea repetarii prea dese a udarilor, ceea ce ar duce la prea mari cheltuieli de irigare.

In cazul udarilor prea dese si cu norme mici, un alt motiv care conditioneaza limita inferioara a marimii normei de udare este necesitatea repartizarii cat mai uniforme a apei de irigatie pe terenul irigat. La normele foarte mici, apa de irigatie nu mai poate fi repartizata uniform. In cadrul acestor limite, marimea normei de udare variaza cu grosimea stratului de sol ce trebuie umezit prin irigare, cu proprietatile fizice si hidrofizice ale solului si cu gradul de umiditate a solului in momentul aplicarii udarii (Z.Nagy, 1982; V.Ionescu Sisesti, 1982; Z.Nagy si E.Luca, 1994).

1.1. Grosimea stratului de sol ce trebuie umezit prin irigare sau adancimea de udare este de cel mult 1 m. Sub aceasta adancime, apa de irigatie nu mai este, practic, utila plantelor. Adancimea de udare este conditionata de adancimea pana la care se gaseste masa principala a radacinilor, denumita strat activ si are o grosime ce variaza intre 0,5-1 m. Pentru plantele cu inradacinare superficiala (cerealele paioase, etc.) s-a convenit ca stratul activ sa fie considerat dupa cum urmeaza: inainte de infratire 30-40 cm, la infratire 50-60 cm, iar in faza formarii boabelor de 60-70 cm.

Pentru plantele cu inradacinare mijlocie, cum sunt prasitoarele (porumbul, sfecla de zahar, floarea-soarelui, cartoful etc.), stratul activ este de 20-30 cm la inradacinare, 40-50 cm in faza dezvoltarii frunzelor si de 60-80 cm in faza ingrosarii radacinilor sau formarii tuberculilor, iar pentru plantele cu inradacinare profunda (lucerna) stratul activ este de 75 cm in anul I si de 80-100 cm pentru lucerna veche.

La ierburile perene, inainte de infratire, stratul activ este de 40-50 cm, in faza infratitului de 50-60 cm, in faza formarii paiului de 60-70 cm, iar inainte de inflorire de 70-100 cm.

In conditiile de stepa si pe solurile ce favorizeaza pierderile de apa prin evapotranspiratie, grosimea stratului activ se mareste cu 25-50%.

La umezirea solului prin irigatie nu trebuie sa se ajunga la stratul de apa freatica, nu numai pentru a evita risipa apei de irigatie, dar mai ales pentru a se impiedica ridicarea nivelului apei freatice. De aceea, pe solurile cu apa freatica aproape de suprafata, adancimea de udare se ia in concordanta cu nivelul apei freatice, netinandu-se seama de adancimea la care se dezvolta radacinile plantelor. Intre nivelul apei freatice si adancimea de umezire a stratului de sol trebuie sa fie o diferenta de cel putin 50-75 cm. Dintre insusirile solului, cea care influenteaza cel mai mult marimea normei de udare este capacitatea de retinere a apei. Avand in vedere ca prin irigare, umiditatea din sol trebuie sa creasca in stratul umezit pana la limita optima a apei accesibile, cea mai importanta treapta a capacitatii de retinere este capacitatea de camp pentru apa.

Udarile se aplica in momentul cand umiditatea din sol, denumita provizie momentana de apa, a coborat pana la plafonul minim al umiditatii, stabilit in prealabil.

Pentru a sesiza momentul cand umiditatea din sol a ajuns la plafonul minim de umiditate, este necesar sa se urmareasca evolutia umiditatii din sol prin determinari periodice de umiditate.

Asa cum s-a aratat, plafonul minim de umiditate poate fi luat ca o marime fixa pentru majoritatea plantelor agricole si anume ca 2/3, 1/2 sau 1/3 din intervalul umiditatii active, in functie de textura solului.

Norma de udare reprezinta cantitatea de apa care se aplica prin irigatie pentru a ridica umiditatea din sol, pe grosimea de sol ce trebuie umectata, pana la capacitatea de camp pentru apa.

Pentru a suplini pierderile de apa prin evaporatie, ce au loc in timpul udarii, normele de udare se majoreaza cu 10%. In felul acesta, formula generala pentru determinarea normei de udare este:

m = 110 h Mv (CC - P)

in care:

m - norma de udare in m³/ha;

H - grosimea stratului activ de sol in metri;

Mv - masa volumetrica a solului in t/m³;

P - provizia momentana de apa a solului, in procente, pe stratul activ;

CC - capacitatea de camp, in procente din masa solului uscat, in stratul activ.

1.2. Momentul aplicarii udarii

Udarea se aplica in momentul cand umiditatea din sol a coborat pana la limita sub care ne-am propus sa nu scada.

Avand in vedere ritmul rapid de scadere a umiditatii in perioadele de consum maxim, cand consumul zilnic de apa poate ajunge la 50-70 m³/ha, actiunea de udare trebuie declansata mai devreme, astfel ca nici in sectoarele programate a fi irigate la sfarsit, umiditatea sa nu scada sub limita admisa.

Momentul udarii nu se determina numai in mod mecanic, prin urmarirea mersului umiditatii din sol, ci si prin observatii asupra vegetatiei plantelor si, mai ales, in functie de aparitia fazelor critice pentru umiditate.

Plantele manifesta uneori lipsa de apa, chiar cand umiditatea din sol nu a coborat inca pe intreg profilul stratului activ la plafonul minim de umiditate. Aceasta are loc in perioadele cu temperaturi foarte ridicate, care pot deregla mecanismul transpiratiei plantelor, determinand consumuri excesive de apa prin transpiratie.

O udare suplimentara, aplicata culturii in suferinta, nu numai ca satisface nevoile momentane de apa, dar mai contribuie, prin coborarea temperaturii si prin marirea umiditatii atmosferice, la restabilirea conditiilor normale de vegetatie.

Aceste udari sunt justificate, deoarece in paturile superioare ale stratului activ se pot inregistra deficite pronuntate de apa, umiditatea ajungand sa coboare frecvent pana la coeficientul de ofilire.

Aceste udari 'accidentale', justificate nu numai prin aspectul de suferinta al plantelor, dar si prin scaderea pronuntata a umiditatii in stratul arabil al solului, se fac cu norme mici, de 150-250 m³/ha, care sa umezeasca numai stratul de sol uscat de la suprafata. In acest scop este recomandata irigarea prin aspersiune, care permite dozarea unor cantitati minime de apa.

In ceea ce priveste fixarea momentului udarii in functie de fazele critice pentru umiditate ale plantei, udarea trebuie sa premearga aparitia fazei critice, astfel ca plantele, in momentul de maxima cerinta, sa aiba apa in cantitate indestulatoare.

Stabilirea momentului udarii este o problema dificila a regimului de irigare, intrucat trebuie sa se tina seama concomitent de mai multi factori si anume: de mersul umiditatii in sol; de starea si stadiul de vegetatie al plantelor si de conditiile climatice.

Data udarii se stabileste grabind sau intarziind momentul interventiei tot in functie de acesti factori.

1. Marimea normei de udare

Alt element ce defineste udarea este marimea normei de udare. Pentru reusita irigatiei este necesar sa se respecte o marime optima a normei de udare, care sa asigure ridicarea umiditatii din sol pe toata grosimea stratului activ pana la umiditatea corespunzatoare capacitatii de camp pentru apa.

Uneori, volumul de apa programat a fi introdus in sol nu patrunde in intregime, datorita permeabilitatii insuficiente a solului, ca in cazul solurilor argiloase sau in cazul irigatiei prin aspersiune, cu intensitati mai mari ale ploii.

In aceste cazuri norma de udare se reduce corespunzator capacitatii de absorbtie a solului si se revine cu a doua udare pana la completarea normei.

Sunt necesare, in acelasi timp, masuri agrotehnice pentru marirea permeabilitatii solului precum si adaptarea intensitatii si a finetei ploii, data de instalatia de aspersiune, in conditiile concrete ale terenului irigat.

Alteori, datorita permeabilitatii prea mari a solului, ca in cazul solurilor nisipoase, apa data prin irigatie se scurge cu usurinta in adancime, astfel ca plantele beneficiaza, de udarea aplicata, un timp prea scurt.

In asemenea cazuri se recurge iarasi la fractionarea normei de udare, distantand insa cele doua udari la un interval de timp mai mare, in functie de viteza cu care se consuma apa din sol.

Fractionarea normei de udare pe solurile usoare este cu atat mai importanta, cu cat normele de udare sunt mai mari decat pe solurile mijlocii. Astfel, norma fractionata poate fi distribuita cu usurinta prin aspersiune, fara sa se iveasca dificultati cu privire la uniformitatea de repartizare pe teren.

Marimea normei de udare trebuie respectata pe toate categoriile de soluri, eventual, cum s-a mentionat, fractionand-o. Normele marite duc la risipa apei de irigatie, sporind cheltuielile de irigare si contribuie la saracirea solului in saruri nutritive solubile, iar normele micsorate determina marirea numarului de udari si influenteaza favorabil dezvoltarea sistemului radicular al plantelor, fortandu-l sa se limiteze numai in straturile superficiale ale solului.

1.4. Durata sau timpul de udare este al treilea element care defineste notiunea de udare.

Trebuie facuta distinctia intre durata absoluta a unei udari, adica timpul necesar pentru ca solul sa absoarba intreaga cantitate de apa administrata la o udare, si durata relativa a udarii pe solele programate sa fie irigate.

Durata absoluta a udarii depinde de capacitatea de absorbtie a solului. Prin reglarea debitului apei de irigatie, deci printr-o tehnica de irigatie corespunzatoare, se urmareste ca apa sa patrunda treptat in sol, fara sa balteasca.

Durata relativa a udarii depinde nu numai de capacitatea de absorbtie a apei de irigatie, ci si de gradul de concentrare a fortelor de munca si a utilajelor pe unitatea de suprafata. Se stabileste suprafata culturilor irigate in functie de felul plantei, de debitul disponibil, de numarul de agregate de aspersiune, de numarul de udatori etc. In general, se urmareste asigurarea udarii intregii suprafete inainte ca plantele sa inceapa sa sufere de lipsa de apa.

1.5. Schema udarilor este o notiune in tehnica irigatiei cu ajutorul careia se exprima schematic momentul cand se aplica udarile si numarul total de udari programat a se administra culturii in cursul perioadei de vegetatie.

In schema, udarile sunt grupate pe fazele de vegetatie ale culturii, indicandu-se numarul lor din fiecare faza de vegetatie in functie de conditiile pedoclimatice. De obicei, schema udarilor este formata din 3 cifre, corespunzatoare la trei faze de vegetatie caracteristice: cifra de la mijloc corespunde celei mai critice faze pentru umiditate, prima cifra fazei premergatoare celei critice, iar ultima cifra fazei postmergatoare.

La plantele producatoare de seminte, faza cea mai critica pentru umiditate este infloritul. In schema udarilor prima cifra reprezinta numarul de udari ce se vor aplica in faza cresterii tulpinii si a frunzelor, cifra a doua, numarul de udari in timpul infloritului, iar cifra a treia, numarul de udari programat pentru faza formarii bobului.

De exemplu, la porumb, schema 0-1-2 inseamna: nici o udare pana la inspicat, o udare la inspicat si doua udari in faza formarii si umplerii bobului.

La plantele producatoare de radacini sau de tuberculi, faza critica pentru umiditate este faza ingrosarii radacinii sau faza de inflorire si crestere a tuberculilor. Fata de aceasta se formuleaza schema udarilor: la sfecla - 1-3-1, la cartof - 1-2-1.

1.6. Intervalul de timp dintre udari depinde de consumul de apa al culturii, caracteristic conditiilor pedoclimatice ale zonei si de precipitatiile care survin in acest interval de timp.

Pentru intocmirea planului de udari este necesar sa se calculeze cu anticipatie intervalul de timp dintre udarile succesive ce sunt programate unei culturi irigate (Z.Nagy, E.Luca, 1994).

Acesta se calculeaza dupa urmatoarea formula:

in care:

T - intervalul de timp dintre udari, in zile;

m - norma de udare, m³/ha;

C(e+t) - consumul de apa al culturii prin evapotranspitatie, in m³/ha/zi;

P - precipitatiile medii din perioada considerata, in m³/ha/zi.

De asemenea, este necesar, tot in vederea intocmirii planurilor de udare, sa se calculeze si intervalul de timp de la rasarire pana la prima udare (T₁).

Pentru aceasta se foloseste urmatoarea formula:

in care:

Ri - rezerva de apa din sol in momentul rasaririi (m³/ha);

Pmin - plafonul minim de umiditate (m³/ha).

2. udarile de aprovizionare

Udarile ce se aplica unei culturi inainte de semanat sau rasarire se numesc udari de aprovizionare (udari de inmagazinare sau irigari de acumulare).

Udarea de aprovizionare are scopul de a asigura in sol o umiditate suficienta de care plantele sa beneficieze in primele faze de vegetatie, inlocuind astfel udarile timpurii din cursul perioadei de vegetatie.

Udarile timpurii aduc prejudicii tinerelor plante prin efectele mecanice ale apei de irigatie si datorita crustei care se formeaza dupa irigatie, astfel ca, practic, nu se aplica udari plantelor tinere, desi in regim irigat ele sufera de lipsa de apa, daca nu se face o irigare prealabila, de aprovizionare.

La fel ca udarile din perioada de vegetatie, udarile de aprovizionare au urmatoarele elemente: data aplicarii, marimea normei, durata udarii si tehnica de aplicare.

In ceea ce priveste data aplicarii udarii de aprovizionare, aceasta poate fi inainte de insamantare sau chiar dupa aceea, atat toamna cat si primavara, uneori chiar in ferestrele iernii, daca temperatura este ridicata.

Pentru culturile de toamna, udarea de aprovizionare poate fi data mai devreme, inainte de pregatirea terenului pentru semanat, dupa pregatirea terenului sau chiar imediat dupa semanat.

Udarile de aprovizionare timpurii, inainte de pregatirea terenului,pot fi aplicate imediat dupa recoltarea plantei premergatoare, care este de regula o cultura tarzie, sau chiar inainte de recoltarea ei.

Udarile de aprovizionare efectuate inainte de pregatirea terenului au avantajul ca se foloseste reteaua de irigatie existenta a culturii premergatoare, se imbunatatesc conditiile de irigat si ca, in general, nu contribuie la intarzierea semanatului culturii de toamna.

Udarile de aprovizionare aplicate pe terenul deja arat nu sunt recomandate. Ele se fac numai cand imprejurarile nu au permis efectuarea lor inainte de aratura. Dupa udare terenul trebuie sa fie din nou lucrat in vederea insamantarii.

Udarile de aprovizionare aplicate imediat dupa insamantare au rolul de a imbunatati conditiile de umiditate din sol in cursul toamnei, pana la venirea inghetului. Se aplica prin aspersiune si cu norme relativ moderate. Aceste udari pot fi considerate si ca udari in cursul perioadei de vegetatie.

Pentru culturile de primavara, udarile de aprovizionare pot fi aplicate toamna, inainte de aratura de baza, toamna tarziu, sau in ferestrele iernii, pe terenul arat, sau primavara, inainte de lucrarile de pregatire a terenului pentru insamantare.

Cel mai indicat este sa se ude toamna tarziu sau in ferestrele iernii, daca solul nu este inghetat, pentru a doza norma de udare in functie de rezerva apei din sol, respectiv de precipitatiile ce au cazut pana in momentul udarii.

Udarile efectuate inaintea araturii de toamna sunt riscante, caci in toamnele si iernile bogate in precipitatii, excesul de apa din sol poate aduce prejudicii fertilitatii solului. Udarile de aprovizionare aplicate primavara sunt favorabile culturilor cu insamantare tarzie (ex. porumbul). Pentru culturile care se seamana la desprimavarare (grau de primavara, sfecla etc.) aceste udari nu sunt indicate.

Eficacitatea udarii de aprovizionare depinde nu numai de momentul cand se aplica, ci si de cantitatea de apa ce se introduce in sol. Cu cat se inmagazineaza o cantitate mai mare de apa, cu atat efectul udarii de aprovizionare este mai prelungit, acesta fiind, de fapt, insusi scopul acestei udari.

Marimea normei udarii de aprovizionare trebuie astfel calculata, incat, impreuna cu precipitatiile din timpul iernii, sa asigure in primavara umezirea solului la capacitatea de camp pentru apa, pe adancimea de aproximativ 1-1,5 m. Dificultatea calcularii normei de aprovizionare rezida in dependenta sa de cuantumul precipitatiilor din cursul iernii si de proportia in care aceste precipitatii se inmagazineaza si se conserva in sol. In general, se considera apa inmagazinata si conservata, aproximativ 60-70% din precipitatiile cazute in timpul iernii.

La calcularea normei de aprovizionare se ia in considerare o adancime a stratului umezit mai mare decat in cazul udarilor din perioada de vegetatie, si anume de 1,5 m pe solurile mijlocii si grele si de 1,0 m pe cele usoare, pentru ca efectul udarii sa fie cat mai prelungit.

Norma udarii de aprovizionare (a), in cazul cand valorile CC si Rf sunt exprimate in procente, se calculeaza cu urmatoarea relatie:

a = 100 . Mv . H(CC - Rf) - cPi (m³/ha)

in care:

Mv - masa volumetrica a solului, exprimata in t/m³;

H - grosimea stratului de sol umezit, exprimat in m;

CC - capacitatea de camp pentru apa a solului, in % gravimetrice;

Rf - rezerva finala in sol din precipitatiile de iarna, in %, 1.X. - 1.IV.

c - coeficientul de inmagazinare a apei (circa 60-70% din precipitatiile de iarna).

In general, pentru zona de stepa, norma udarii de aprovizionare are valori cuprinse intre 800-1000 m³/ha, iar pentru zona de silvostepa intre 500-700 m³/ha.

Pentru simplificare si pentru evitarea riscului excesului de apa datorita precipitatiilor, este bine ca marimea normei de udare sa fie circa 1/3 din capacitatea de inmagazinare a solului (cantitatea de apa corespunzatoare intervalului activ din cursul iernii. Cat priveste durata aplicarii udarilor de aprovizionare, spre deosebire de udarile din perioada de vegetatie, nu este limitata decat de motive de ordin organizatoric.

Debitul de udare trebuie astfel reglat incat sa se evite scurgerile la suprafata si eroziunea solului pe terenurile in panta.

In ceea ce priveste tehnica de aplicare a udarilor de aprovizionare, se foloseste fie irigarea prin scurgere la suprafata, pe brazde sau fasii, fie irigarea prin aspersiune.

Aplicarea udarilor de aprovizionare in zonele si pe solurile unde umiditatea la desprimavarare este ridicata, constituie o greseala nu numai din punct de vedere al cheltuielilor de udare, dar mai ales datorita posibilitatii imbibarii solului pe tot profilul, pana la capacitatea de saturatie, ceea ce poate duce la levigarea substantelor nutritive din sol.

Necesitatea udarilor de aprovizionare rezulta din compararea volumului precipitatiilor din timpul iernii cu posibilitatile solului de a inmagazina si a retine aceste precipitatii. Prin urmare, udarile de aprovizionare sunt necesare numai pe solurile din zonele unde precipitatiile din timpul iernii sunt mai mici decat capacitatea de inmagazinare si de retinere a solului, pe adancimea de 1-1,5 m.

In vederea stabilirii regiunilor unde sunt necesare udari de aprovizionare, au fost stabilite trei zone (M.Botzan si O.Merculiev), dupa suma precipitatiilor din perioada 1 octombrie - 31 martie, denumite conventional precipitatii de iarna:

Zona A: cu precipitatii de iarna de 150-200 mm, cuprinde aproape in intregine estul tarii si suprafete mai restranse in Transilvania. In aceasta zona intra Dobrogea, fara podisul Cobadinului, toata Moldova, cu exceptia unei portiuni situate la nord si est de Podisul Central Moldovenesc, vestul Campiei Transilvaniei si a Podisului Tarnavelor, precum si zona depresionara din estul Transilvaniei, Tara Barsei, depresiunea Homoroadelor si depresiunile Ciucului.

Zona B: cu precipitatii de iarna de 200-250 mm, cuprinde toata Campia Dunarii, fara Baragan, estul Campiei Transilvaniei, Campia de Vest a tarii.

Zona C: cu precipitatii de iarna de 250-300 mm, cuprinde suprafete mai reduse, si anume sud-vestul Olteniei, partea centrala a Banatului, adica estul campiei Timis si campia Lugojului.

Confruntand cantitatea de precipitatii de iarna a celor trei zone de precipitatii cu capacitatea de acumulare a precipitatiilor de iarna a diferitelor categorii de soluri, rezulta, in linii mari, zonarea necesitatii udarilor de aprovizionare pe teritoriul tarii.

In zona A, unde precipitatiile de iarna nu depasesc 200 mm, sunt necesare udarile de aprovizionare pe toate categoriile de soluri, intrucat capacitatea lor de inmagazinare a precipitatiilor de iarna este mai mare decat 200 mm.

In zona B, unde precipitatiile de iarna nu depasesc 250 mm, sunt necesare udarile de aprovizionare pe toate categoriile de soluri, cu exceptia solurilor zonale grele la care capacitatea de acumulare a precipitatiilor de iarna este de 250 mm, cum este cazul solului brun-roscat de padure.

In zona C, unde precipitatiile de iarna ajung la 300 mm, udarile de aprovizionare nu sunt necesare pe solurile zonale grele, pe solurile aluviale usoare si pe solurile lacovistite.

Pe baza experientei acumulate pana in prezent in tara noastra, cu privire la necesitatea udarilor de aprovizionare, s-a adoptat urmatorul punct de vedere (M.Botzan si O.Merculiev): in zona de stepa udarile de aprovizionare sunt necesare si pot fi aplicate toamna; in zona de silvostepa sunt necesare numai in anii secetosi si se aplica in ferestrele iernii sau primavara; in zona padurilor de campie udarile de aprovizionare nu sunt necesare decat in mod exceptional, in anii foarte secetosi, caz in care se aplica primavara; pentru culturile de toamna udarile de aprovizionare sunt necesare in toate zonele, dar diferentiat din punct de vedere al marimii normei; in zona de stepa se aplica norme mai mari, care sa umecteze solul pe adancimea de 1,5 m; in zona de silvostepa se aplica norme micsorate, care sa umecteze solul pe o adancime de numai 1 m, iar in zona padurilor de campie se aplica norme care sa umecteze solul numai pe 0,5-0,8 m; udarile de aprovizionare menite sa umecteze solul pe o adancime mica, au scopul sa imbunatateasca conditiile pentru rasarirea si infratirea plantelor. Prin urmare, sunt echivalente cu udarile din cursul vegetatiei, aplicate insa inainte de rasarirea plantelor; udarile de aprovizionare sunt indicate si pe solurile saraturate, deoarece asigura un sens descendent apei si contribuie astfel la micsorarea concentratiei de saruri a solului in orizonturile superioare.

norma de irigatie

Cantitatea totala de apa, exprimata in m³/ha, ce trebuie administrata unei culturi pentru obtinerea recoltei planificate, se numeste norma de irigatie.

Prin urmare, norma de irigatie reprezinta insumarea normelor udarilor de aprovizionare cu normele udarilor din cursul vegetatiei.

Marimea normei de irigatie variaza in functie de nevoile de apa ale culturilor, de cantitatea de apa existenta in sol in momentul semanatului si de apa intrata in cursul vegetatiei din precipitatii sau din aport freatic.

Marimea normei de irigatie nu este un element fix. Ea se micsoreaza odata cu intensificarea masurilor agrotehnice, de contracarare a efectelor secetei.

Se poate aprecia ca marimea normei de irigatie creste odata cu perfectionarea tehnologiilor de cultura, prin utilizarea unui material biologic valoros, cu inalt potential productiv, printr-o fertilizare rationala, prin executarea corespunzatoare a lucrarilor solului, contribuind direct astfel, la obtinerea unor recolte tot mai ridicate.