MONOPOLUL, CONCURENTA MONOPOLISTICA SI OLIGOPOLUL

Planul temei

1 Monopolul

Caracteristicile  si variabilele monopolului

Figura 1 Curbele venitului si elasticitatea cererii

Pretul de echilibru si profitul de monopol

Figura 2 Echilibrul monopolului

2 Concurenta monopolistica

Caracterizare si influenta factorului timp

Figura 3. Echilibrul firmei in conditiile concurentei monopolistice

3 Oligopolul

Caracteristicile si tipurile oligopolului.

Figura 4 Pretul pe piata de oligopol, cazul cartelului.

4 Politici guvernamentale de preturi

Obiective si modalitati de interventie a statului in procesele de formare a preturilor

Figura 5 Preturi minime si preturi maxime

Obiectivele temei

• Cunoasterea caracteristicilor si variabilelor monopolului ca structura de piata aflata la antipodul celei perfect competitive;
• Studierea si intelegerea structurilor de piata aflate intre concurenta perfecta si monopol;
• Evidentierea modului in care firmele se implica in formarea preturilor pe pietele cu concurenta imperfecta si comportamentul acestora;
• Examinarea interdependentelor dintre firme in cadrul oligopolului si reliefarea cazurilor de confruntare si cooperare dintre acestea;
• Evidentierea modalitatilor de interventie a guvernului in procesele de formare a preturilor si a consecintelor acestei implicari.

La antipodul pietei cu concurenta perfecta, analizata in capitolul precedent, se afla structura pietei cu un singur producator-vanzator, numita monopol. Nici una din cele doua structuri extreme nu caracterizeaza insa economia moderna. Piata perfect competitiva reprezinta idealul si, de regula, piete asemanatoare sau cat mai apropiate de aceasta structura sunt incurajate si protejate. Monopolurile absolute se intalnesc si ele foarte rar in tarile cu economie de piata concurentiala. Intrucat aceasta structura de piata elimina sau distorsioneaza grav mecanismul concurential al pietei, activitatea monopolurilor- in masura in care acestea  exista – este reglementata si puterea lor de piata limitata.

            Structurile de piata dominante in tarile dezvoltate economic sunt cele intermediare (intre cele doua extreme), denumite prin sintagma « concurenta imperfecta ». Prima parte a sintagmei semnifica faptul ca astfel de sectoare de activitate si pietele respective se caracterizeaza prin existenta mai multor concurenti (firme) intre care se desfasoara o competitie, uneori chiar o rivalitate puternica. Cea de-a doua parte a sintagmei (imperfecta) indica faptul ca firmele participante nu iau pretul de pe piata (nu sunt primitori de preturi), ci dispun de o anumita putere de piata, astfel incat pot influenta nivelul si evolutia preturilor – ele fac pretul sau sunt cautatori de preturi („prices searchers”).

            Analiza monopolului este indispensabila pentru intelegerea structurilor pietei cu concurenta imperfecta. Acestea sunt concurenta monopolistica si oligopolul, pe care le vom studia in partea a doua a capitolului.

1 Monopolul

 

Caracteristicile monopolului. Piata de monopol este diametral opusa pietei cu concurenta perfecta si se defineste prin existenta unui singur producator-ofertant  (monopol), sau prin existenta unui singur cumparator (monopson). In ambele cazuri, piata de tip monopol reflecta o situatie in care un agent economic dispune de o putere absoluta asupra unei piete, fie prin controlul asupra intregii oferte a unui produs, fie prin controlul asupra intregii cereri pentru o anumita marfa. Daca monopolul intra in relatii de schimb cu un singur cumparator (monopson), structura pietei este de forma monopol-monopson.

Caracteristicile si consecintele pietei monopoliste sunt analizate pentru monopol, care inseamna un singur producator ofertant pe o anumita piata (de la cuvintele grecesti « mono » care inseamna unu, si « polist » care inseamna vanzator). Aceasta situatie in care productia unei intregi ramuri este produsa si vanduta de un singur producator numit monopolist sau firma monopolista, poate apare ca urmare a unor restrictii sau bariere de intrare in ramura, care pot fi naturale sau create si acceptate oficial. Barierele naturale sunt in principiu rezultatul actiunii economiilor de scara in acele ramuri unde tehnologiile si conditiile cererii fac ca o singura mare firma sa poata acoperi eficient costurile totale.  Astfel de monopoluri naturale se intalnesc de regula in domeniile serviciilor postale si de telefonie fixa, furnizorii de energie electrica, distributiei gazelor etc. In schimb, monopolurile protejate sunt rezultatul unor bariere de intrare create prin legile care vizeaza  protectia inventiilor si inovatiilor, conferind doar firmei detinatoare a patentului, unicul drept legal de a produce si comercializa un anumit produs, pentru o anumita perioada de timp.

            Existenta reala a monopolurilor, este o problema controversata. Noile progrese inregistrate in domeniul tehnologiilor au facut ca si monopolurile naturale sa piarda teren (spre exemplu, aparitia telefoniei mobile). Pe termen lung, nici o firma nu poate fi la adapost de concurenta. De fapt, monopolul pur sau perfect nici nu exista, dupa cum nu exista nici o piata cu concurenta pura sau perfecta. Ca sa existe monopol pur trebuie ca firma sa produca si sa comercializeze singura un anumit produs pe piata, sa nu aiba de suportat concurenta interna sau externa (imposibilitatea intrarii de noi firme pe piata monopolizata datorita existentei barierelor de natura economica sau administrativ-juridica) ; totodata, bunul comercializat sa nu aiba nici un fel de substituienti apropiati, conditii greu de indeplinit intr-o economie de piata dezvoltata si diversificata.

            Variabilele monopolului. In conditiile pietei de monopol, formarea pretului nu mai constituie un factor exogen firmei, puterii de piata si deciziei producatorului. Aflata in pozitia de unic producator si vanzator al unui singur produs, firma monopolista poate controla piata in sensul determinarii cantitatii oferite si a pretului care sa-i asigure profituri maxime.

            Pentru a intelege modul cum o firma monopolista stabileste simultan pretul si cantitatea produsa si oferita pe piata, trebuie sa analizam mai intai anumite variabile specifice monopolului, cum sunt cererea, venitul mediu, incasarea sau venitul marginal, s.a.

Spre deosebire de piata cu concurenta perfecta unde cererea  pentru firma individuala se disociaza de cererea pietei, in cazul monopolului, aceasta disociere nu mai are loc, intrucat firma monopolista este singurul producator al bunului respectiv. Curba cererii firmei monopoliste este identica cu curba pietei si apare ca o functie descrescatoare de pret (are panta negativa). Firma poate sa decida asupra nivelului pretului de vanzare a produsului sau, dar aceasta va influenta cantitatea ceruta pe piata din produsul respectiv. In aceasta situatie, incasarea marginala sau venitul marginal (V_m) nu mai este egal cu venitul mediu (V_M) si respectiv pretul de vanzare. Relatiile dintre variabilele specifice monopolului sunt evidentiate pe baza unui exemplu ipotetic in Tabelul 1. Curbele acestor variabile sunt ilustrate in graficele din Figura 1.

Datele din Tabelul 1. redau relatiile existente intre cantitatea produsa, pretul de vanzare si veniturile monopolului, pornind de la o functie a cererii de tip liniar. Dupa cum se observa, optiunea firmei monopoliste pentru un anumit nivel al preturilor influenteaza cantitatea ceruta pe piata si, in consecinta, incasarile sau veniturile sale. Astfel, pe masura ce firma reduce pretul pentru a vinde o cantitate mai mare, incasarea obtinuta pe fiecare unitate de produs scade. Curba venitului mediu are, deci, panta negativa si este identica cu curba cererii, care taie axa ordonatei in punctul unde Q = 0 si abcisa in punctul unde p = 0 (vezi Figura 1.).

Tabelul 1. Relatiile dintre variabilele monopolului

Productie (unitati) Q	Pret (lei/unitate) p	Venitul total	Venitul mediu	Venitul marginal
0	130	-	-	-
1	120	120	120	120
2	110	220	110	100
3	100	300	100	80
4	90	360	90	60
5	80	400	80	40
6	70	420	70	20
7	60	420	60	0
8	50	400	50	-20

            Venitul marginal in cazul monopolului nu mai este egal cu pretul si este inferior venitului mediu. V_mg este egal cu pretul, minus pierderea datorata reducerii pretului si de la unitatile anterioare pentru a vinde o unitate suplimentara din produsul respectiv. De aceea, pe masura ce se adauga suplimente, decalajul dintre V_mg si pret (si implicit V_M) creste. Cand curba cererii este o dreapta, ca in exemplul ilustrat in graficul din Figura 1, atunci curba V_mg va intersecta abcisa la jumtatea distantei fata de punctul de intersectie al curbei V_M.

Curba Vt  este o parabola (are forma unui clopot) care porneste din punctul de origine (pentru Q = 0, V_t = 0), atinge nivelul maxim in punctul in care E_cp = 1, (cand V_mg = 0) dupa care coboara catre zero, cand p = 0. Aceasta evolutie, la inceput ascendenta si apoi descendenta a curbei venitului total, este data de relatia existenta intre elasticitatea cererii la pret si venitul marginal. Deoarece firma monopolista se confrunta cu o curba a cererii cu panta negativa, V_mg este intotdeauna mai mic decat pretul la care isi vinde productia ; in functie de elasticitatea cererii la pret, V_mg poate avea atat valori pozitive, cat si valori negative.

Venitul marginal este pozitiv cand cererea este elastica fata de pret, este nul cand cererea are elasticitate unitara si este negativ cand cererea este inelastica. Dupa cum se observa in reprezentarea grafica din Figura 1, pentru nivelurile de productie situate in intervalul in care curba cererii este elastica, V_t creste pe masura ce se vand mai multe unitati; in acest interval (E_cp > 1), venitul marginal este pozitiv (V_mg > 0). Dimpotriva, corespunzator nivelurilor de productie situate in intervalul pentru care curba cererii este inelastica, V_T scade pe masura ce se vand mai multe unitati, in acest interval (E_cp < 1) venitul marginal este negativ (V_mg < 0).

Se desprinde astfel, concluzia ca firma monopolista nu va opera niciodata in intervalul nivelurilor de productie pentru care curba cererii este inelastica. Scopul ei este sa maximizeze profitul obtinut.

Echilibrul firmei-monopol. Intrucat monopolul este singurul producator intr-o ramura sau industrie, nu mai este nevoie sa delimitam echilibrul firmei de cel al ramurei sau pietei, ca in cazul concurentei perfecte. Firma monopol este industria iar echilibrul firmei este in fapt echilibrul industriei.

Pe de alta parte, daca in cazul concurentei perfecte producatorul poate opta numai asupra cantitatii pe care o produce (maximinizandu-si profitul la acel nivel al productiei unde C_m = p), firma monopolista decide atat asupra cantitatii oferite cat si a pretului de vanzare a produsului. Ea va fi in pozitie de echilibru atunci cand nu mai are interesul sa modifice nici pretul de vanzare, nici cantitatea produsa.

            Pentru a evidentia modul cum o firma monopolista isi poate maximiza profitul si obtine punctul de echilibru, vom corela informatiile referitoare la venituri cu cele privind costurile implicate de productia sa. Datele ipotetice din Tabelul 2. evidentiaza atat efectele binomului cantitate-pret asupra veniturilor (totale si marginale) firmei, cat si evolutia costurilor (totale si marginale) in raport de nivelurile productiei. Punand in ecuatie veniturile cu costurile corespunzatoare obtinem
profitul firmei.

Exemplul ipotetic prezentat in Tabelul 2. arata ca firma monopolista obtine profitul maxim la un nivel al productiei (de 5 unitati) si al pretului (de 80 u.m) la care se realizeaza cea mai mare diferenta intre venitul total si costul total ().

Tabelul 2. Obtinerea profitului maxin de catre firma monopolista

Q	p	VT	Vm	CT	Cm	Profit total
0	130	-	-	200	-	-205	Vm > Cm
1	120	120	120	235	35	-120
2	110	220	100	260	25	-45
3	100	300	80	280	20	+20
4	90	360	60	310	30	+45
5	80	400	40	350	40	+50	Vm = Cm
6	70	420	20	400	50	+20
7	60	420	0	465	65	-45
8	50	400	-20	545	80	-145
9	40	360	-40	640	95	-280
10	30	300	-60	750	110	-450	Vm < Cm

Observam totodata, ca la acest nivel al productiei (numita productie optima a monopolului) si al pretului (numit si pretul de echilibru al monopolului) sporul de venit provenit din vanzarea unei unitati suplimentare este egal cu suplimentul de cost generat de producerea ei (40V_m = 40C_m). Cand V_mg > C_m, pentru a obtine profituri suplimentare si pentru a spori profitul total, monopolul va creste volumul productiei si al ofertei. In schimb, monopolul va restrange volumul activitatii cand V_mg < C_m, aceasta insemnand pentru el profituri marginale negative si implicit o diminuare a profitului total.

            Maximizarea profitului monopolului are loc, asadar, la acel nivel al productiei si al pretului la care venitul marginal este egal cu costul marginal (V_mg = C_m). Aceste nivele ale binomului cantitate-pret definesc echilibrul monopolului, intrucat orice modificare a lor determina reducerea profitului.

            Conditia sau regula maximizarii profitului monopolului V_mg = C_m, este in principiu asemanatoare cu cea a echilibrului firmei care actioneaza pe o piata cu concurenta perfecta. Ne reamintim ca la analiza acestei structuri de piata, o firma perfect competitiva care urmareste sa-si maximizeze profitul ajunge  in punctul de echilibru la acel nivel al productiei unde costul marginal este egal cu incasarea sau venitul marginal, si care este mereu egal cu pretul (C_m = V_mg = p). In cazul monopolului, dupa cum s-a vazut cand am analizat curbele veniturilor sale, incasarea marginala nu mai este egala cu pretul; fata de acesta din urma, V_mg este intotdeauna mai mic si poate fi si negativ. Se intelege ca atunci cand egaleaza V_m cu C_m, ambele variabile sunt mai mici decat pretul pe care il cere pentru productia sa.

Rezulta astfel, ca o firma monopolista cand se afla in echilibru, corespunzatoare regulii maximizarii profitului V_mg = C_m, atunci costul marginal este intotdeauna mai mic decat pretul la care vinde productia obtinuta. Aceasta ipoteza, valabila pentru toate firmele (altele decat cazul concurentei perfecte) care se confrunta cu o curba a cererii cu panta negativa (ceea ce s-a numit un cautator de preturi „prices searcher”), este observata si in ilustrarea grafica a echilibrului monopolului.

In Figura 2. sunt reprezentate pe baza acelorasi date ipotetice curbele costului si ale venitului monopolului. Potrivit conditiei de maximizare a profitului (V_mg = C_m), echilibrul monopolului este dat de punctul de intersectie intre curba costului marginal si dreapta venitului marginal. Abcisa acestui punct de intersectie (E) indica nivelul productiei optime sau de echilibru al monopolului (Q_m). Acest nivel al productiei (Q_m = 5) care asigura profitul maxim al firmei monopoliste este vanduta la un pret de echilibru (P_m = 80), cunoscut sub numele de pret de monopol; el reprezinta ordonata punctului M situat pe curba cererii corespunzator productiei optime (Q_m = 5). Observam ca atunci cand egaleaza venitul marginal, costul marginal este mai mic decat pretul de monopol (40C_m < 80P_m).

            Pretul de monopol este, de regula, mai mare decat costul total mediu. Diferenta o reprezinta supraprofitul (peste profitul normal inclus in costuri) sau profitul de monopol. In exemplul ipotetic ilustrat in Figura 2., profitul de monopol este reprezentat de aria dreptunghiului hasurat (CP_mMN).

            In orice industrie sau ramura de activitate existenta supraprofitului exercita o atractie pentru noi firme de a patrunde in ramura, dupa cum persistenta pierderilor constituie motivatia iesirii din ramura. Daca firma de monopol sufera pierderi pe termen scurt, ea va continua sa functioneze atata timp cat isi poate acoperi costurile variabile. In schimb, pe termen lung, ca si in  cazul concurentei perfecte, firma va parasi industria monopolizata daca nu-si poate ajusta intrarile de factori astfel incat sa-si acopere toate costurile sale. De aceea conditia de echilibru pe termen lung a monopolului este egalitatea costului marginal cu venitul marginal, dar si cu costul total mediu (V_mg = C_m = C_TM).

            Ceea ce caracterizeaza profiturile obtinute de firmele monopoliste este nu atat nivelul lor mai ridicat (peste profitul lor normal), cat mai ales persistenta lor pe termen lung. Dupa cum cunoastem din capitolul precedent, profituri suplimentare sau supraprofituri obtin si unele firme perfect competitive, dar intrarea libera in ramura si mecanismul de ajustare pe termen lung imping aceste profituri spre zero; in masura in care se obtin aceste profituri suplimentare, ele sunt vremelnice, au un caracter efemer. Dimpotriva, prin definitie, monopolurile opereaza in conditiile unor bariere (naturale sau administrativ-juridice) la intrare in ramura monopolizata. Atata timp cat aceste bariere sunt efective si eficiente in calea intrarii noilor competitori in ramura monopolizata, firmele de monopol obtin supraprofituri pe termen lung.

            Profitul de monopol se caracterizeaza, asadar, prin persistenta sa pe termen lung, fapt pentru care este cunoscut si sub denumirea de renta de monopol. Intr-o anumita masura, el reprezinta echivalentul reducerii surplusului consumatorului, surplus pe care cumparatorii l-ar obtine daca bunul produs s-ar vinde la un pret egal cu costul marginal si nu cu pretul de monopol.

            Monopolul poate practica acelasi nivel al pretului de monopol pentru intreaga cantitate vanduta sau poate practica preturi diferentiate – asa-numitele preturi discriminatorii. Nu toate diferentele de preturi reprezinta preturi discriminatorii, deoarece acelasi produs vandut in momente diferite, in locuri diferite sau in cantitati diferite, pot avea preturi diferite. Discriminarea prin preturi apare atunci cand practicarea unor preturi diferite nu este datorata diferentelor de costuri si daca sunt indeplinite doua conditii : imposibilitatea revinderii produsului de catre cumparatori; posibilitatea firmei monopoliste de a delimita unitatile individuale achizitionate de acelasi cumparator sau de a separa cumparatorii in categorii distincte in functie de elasticitatea cererii lor la pret. Atunci cand aceste conditii pot fi iindeplinite, monopolul practica preturi diferite in functie de elasticitatea cererii pe segmentele respective ale pietei, in asa fel incat sa preia cat mai mult din surplusul consumatorului. Discriminarea perfecta prin preturi are loc atunci cand intregul surplus al consumatorului este preluat de firma monopolista.

2 Concurenta monopolistica

                                                                                                         

            Dupa cum s-a mai aratat, structurile dominante ale pietei in economia reala sunt cele ale concurentei imperfecte. Un segment important al acesteia este concurenta monopolistica.

Structura pietei cu concurenta monopolistica se defineste prin existenta unui numar mare de producatori care ofera produse similare dar diferentiate. Ea prezinta elemente ce apartin celor doua structuri de piata dimetral opuse, concurenta perfecta, pe de o parte, si monopolul pe de alta parte ; de aici si numele de « concurenta monopolistica ». Se intalneste frecvent in economia contemporana, in domeniile in care bunurile oferite pe piata, desi similare (privesc aceeasi cerere a consumatorilor) sunt diferentiate si provin de la un numar mare de firme din industrii si ramuri, cum ar fi: textile, incaltaminte, electronica, produse cosmetice, restaurante, turism, etc. (vezi caseta 1.).

Caseta 1. Concurenta monopolistica „Concurenta monopolistica se aseamana cu concurenta perfecta sub 3 aspecte: numarul vanzarilor si al cumpararilor este mare, intrarea si iesirea pe si de pe piata sunt libere, iar firmele nu pot influenta pretul pietei. Diferenta consta in faptul ca produsele nu sunt identice, ca in cazul concurentei perfecte, ci diferentiate. Acest tip de concurenta se intalneste foarte des – uitati-va numai pe rafturile magazinelor, si veti vedea nenumarate marci de cereale pentru micul dejun, sampoane si produse congelate. In cadrul fiecarui produs, bunurile sau serviciile difera, dar nu atat de mult incat intra in concurenta unele cu celelalte. Iata cateva exemple de concurenta monopolistica : in vecinatatea locuintei dumneavoastra este posibil sa existe mai multe magazine alimentare, fiecare oferind aceleasi produse, dar avand un alt amplasament. Benzinariile vand acelasi produs, insa concurenta dintre ele se bazeaza pe amplasament si marca de benzina pe care o comercializeaza. Intre cele cateva sute de reviste care se gasesc la un chiosc de ziare se poate spune ca exista o concurenta monopolistica ; la fel si intre cele cincizeci si ceva de marci de calculatoare personale. Si lista poate continua.” (P. Samuelson, W. Nordhaus, Economie politica, op.cit., p. 213)

                                                                       

Caracteristicile concurentei monopolistice. Piata cu concurenta monopolistica se caracterizeaza, in primul rand, ca si concurenta pefecta, prin atomicitatea pietei: numar mare de producatori (firme) de putere economica redusa si apropiata. Fiecare producator satisface o parte din cererea pietei (maxim cateva procente) iar produsul oferit este similar celor vandute de alte firme, dar substituirea nu este perfecta. Aceasta intrucat fiecare firma se distinge de celelalte printr-o serie de proprietati intrinseci sau extrinseci imprimate produsului (marcii) sau oferit pe piata.

Diferentierea produsului vandut pe piata reprezinta cea mai evidenta caracteristica a pietei cu concurenta perfecta. Diferentele pot fi reale (de calitate, performante, design, etc.) sau imaginare, de perceptie prin influentarea consumatorilor. Atat diferentele calitative, intrinseci ale produsului, cat si cele de prezentare, creditare sau cele legate de serviciile post-vanzare tind sa atraga sau sa consolideze fidelitatea clientilor, prevenind astfel situatiile in care cumparatorii parasesc vanzatorii la orice modificare, oricat de mica, a pretului. In conditiile unor preturi echivalente, consumatorii vor ramane fideli unui anumit producator-vanzator datorita amplasamentului, calitatii produsului sau unor avantaje oferite dupa vanzare. Alaturi de variabilele traditionale ale concurentei (pretul si cantitatea) competitia prin produse (prin diferentierea produselor sau a marcilor) constituie un element esential al concurentei in economia contemporana de piata .

Accesul relativ liber in ramura (absenta barierelor la intrarea in ramura si pe piata respectiva) a unor noi potentiali competitori reprezinta o alta trasatura a concurentei monopolistice, trasatura ce o apropie, din acest punct de vedere, de concurenta perfecta. Intrarea in ramura nu este insa la fel de libera ca in cazul acesteia din urma. Pentru a patrunde in ramura, noile firme trebuie sa-si creeze o imagine favorabila (sa-si faca un nume) si sa atraga o parte din clientela, relativ fidela, a firmelor care deja opereaza pe piata.

Echilibrul firmei monopolistice si influenta factorului timp. Pe piata monopolistica fiecare firma beneficiaza, prin diferentierea produsului sau, de o anumita pozitie de monopol, dar de un anumit fel si limitata, pentru ca ramane supus concurentei celorlalti competitori care ofera produse similare sau substituibile. Important este ca marca produsului sau alte elemente de diferentiere a acestuia confera firmei respective o anumita libertate de a-si ajusta concomitent cantitatea si pretul, in asa fel incat sa-si maximizeze profitul. Cu alte cuvinte, firma care opereaza pe piata cu concurenta monopolistica este mai mult un cautator de pret si se confrunta, ca si monopolul, cu o curba a cererii cu panta negativa: volumul vanzarilor sale poate sa creasca daca reduce pretul  si invers, daca firma creste in anumite limite pretul produsului, dar trebuie sa tina seama ca volumul vanzarilor sale va scade. Intrucat produsele similare vandute de alte firme ofera multe substitute apropiate (efectul de substituire este puternic) firma pe piata cu concurenta monopolistica se confrunta cu o curba a cererii foarte elastica, dar nu perfect elastica, ca in cazul concurentei perfecte.

In graficele din Figura 3. este ilustrata pozitia de echilibru (pe termen scurt si pe termen lung) a firmei pe o piata cu concurenta monopolistica. Pe termen scurt, situatia acestei firme este similara cu cea a monopolului, punctul de echilibru (E) fiind determinat de intersectia curbei costului marginal (C_m) cu cea a venitului marginal. Maximizarea profitului se realizeaza (in mod analog cazului monopolului) la acel volum al productiei la care se indeplineste conditia de echilibru pe termen scurt: C_m = V_mg. La acest nivel optim al productiei (Q_S) pretul de echilibru (ordonata punctului M de pe curba cererii) este mai mare decat costul mediu
 (P_s > C_TM). Ca urmare, firma obtine, pe langa profitul normal inclus in costuri, si un supraprofit (suprafata hasurata CP_SMN din Figura 3.a).

Pe termen lung, datorita existentei supraprofiturilor si absentei barierelor la intrare in ramura, noi firme vor avea tendinta de a patrunde in industria si pe piata respectiva, oferind produse similare. Intrarea noilor firme va face treptat  ca cererea pietei (pentru produsul ramurii) sa fie impartita intre tot mai multe firme ; noii intrati reusesc sa capteze o parte a clientelei de la firmele deja existente. In consecinta, curba cererii pentru produsul fiecarei firme existente se deplaseaza in jos si spre stanga. Ajustarile in ramura pe termen lung vor continua pana cand curba cererii firmei devine tangenta la costul total mediu iar supraprofitul dispare, dupa cum se arata in graficul din partea (b) a Figurii 3.

Atunci cand o industrie sau ramura competitiv monopolistica se afla in echilibru pe termen lung, fiecare firma va produce la acel nivel al productiei corespunzator punctului in care curba cererii este tangenta la C_TM iar profiturile suplimentare devin nule. Conditia de echilibru pe termen lung a firmei este tot egalitatea dintre venitul marginal si costul marginal (V_m = C_m), dar pretul devine egal cu costul total mediu (p = C_TM), fapt ce apropie concurenta monopolistica de piata cu concurenta perfecta

Egalitatea pretului cu costul total mediu se realizeaza insa nu la nivelul minimului C_TM si,  respectiv, al capacitatii de productie al firmei, ci la un cost mediu mai ridicat. In ilustrarea grafica a echilibrului firmei pe termen lung se vede cum curba cererii devine tangenta la curba C_TM pe portiunea descrescatoare a acesteia, nivelul productiei optime (Q_L) fiind mai mic decat capacitatea de productie a firmei (Q_C) care corespunde minimului costului mediu.

Rezulta asadar, ca, pe piata cu concurenta monopolistica firmele opereaza in conditiile unor capacitati de productie nefolosite sau in exces. Aceasta situatie este cauzata in principiu de intensificarea concurentei prin competitie de produse care caracterizeaza concurenta monopolistica. Diversitatea de produse disponibile si posibilitatea alegerii intre produse diferentiate argumenteaza aprecierea conform careia concurenta monopolistica este tipul de piata cu concurenta imperfecta care satisface cel mai bine preferintele consumatorilor.

3 Oligopolul

Piata de tip oligopol, cea de-a doua mare componenta a concurentei imperfecte, se defineste prin existenta a catorva firme producatoare (oligopol) sau a catorva firme cumparatoare (oligopson) care detin cea mai mare pondere in productia sau achizitionarea unei anumite marfuri. In analiza acestei structuri de piata cu concurenta imperfecta ne intereseaza comportamentul purtatorului ofertei, respectiv al firmelor oligopoliste.

Cauzele si caracteristicile oligopolului Oligopolul reprezinta o industrie sau o ramura de activitate dominata de cateva firme care produc si vand cea mai mare parte a productiei ramurii respective. Termenul de oligopol inseamna „cativa vanzatori”, ceea ce in contextul analizei de fata poate fi de 3, 5 sau chiar mai multe firme. Esential este faptul ca fiecare firma in parte detine o fractiune semnificativa din produsul total al industriei si , prin deciziile luate, poate influenta pretul si alte variabile ale pietei. Firmele oligopoliste au suficienta putere de piata pentru a nu fi in situatia unui primitor de preturi („price takers”), ca in cazul concurentei perfecte. Ele isi administreaza preturile, adica sunt in postura de a face pretul („price maker”) sau de a cauta pretul („price searchers”) care sa le aduca profitabilitatea maxima dorita.

Fenomenul dominatiei unei industrii sau ramuri de activitate de cativa competitori caracterizeaza, asadar, prin definitie, structura pietei de oligopol. Prin aceasta caracteristica ea se distinge atat de piata cu concurenta perfecta si cea monopolistica, care au multi competitori, cat si de monopol, care, prin definitie, nu are competitori.

In economiile tarilor dezvoltate, oligopolul este structura de piata dominanta in majoritatea industriilor moderne producatoare de bunuri de consum (in principal de folosinta indelungata), precum si a celor care produc bunuri de capital. Oligopolurile se intalnesc si in alte ramuri ale economiei, precum transporturile, comunicatiile, sectorul bancar etc.

Industriile oligopoliste pot fi de mai multe tipuri. Astfel, in unele ramuri, firmele oligopoliste produc si vand pe piata un produs mai mult sau mai putin omogen, cum este cazul petrolului, otelului, aluminiului etc. De cele mai multe ori, produsul industriilor ologopoliste este diferentiat, precun avioanele, autovehiculele, frigiderele, televizoarele, detergentii si multe alte bunuri de consum sau de capital.

Pe un alt plan, in unele industrii exista doar cateva firme. In alte ramuri pot opera mai multe firme, dar sunt considerate industrii oligopoliste intrucat doar „cei cativa mari” domina piata respectiva. Sunt si alte aspecte prin care sunt diferentiate oligopolurile care opereaza in economia moderna. Aceasta varietate de situatii a determinat o extindere a teoretizarii cazurilor de ologopol din partea economistilor, precum si numeroase studii empirice referitoare la existenta si activitatea acestora in economia unor tari.

Economistii explica fenomenul dominatiei multor industrii de cateva firme mari prin doua categorii de factori. In prima categorie sunt inclusi asa-numitii factori „naturali” care privesc in principal economiile de scara sau eficienta productiei de scara mare. Acolo unde marimea firmei ofera un avantaj net de cost in virtutea producerii economiilor de scara, in mod natural exista loc numai pentru cateva firme. Cea de-a doua categorie de factori tin de politicile promovate de firmele oligopoliste care, in dorinta dobandirii unei puteri mari de piata, reusesc sa introduca si sa mentina bariere ridicate in calea intrarii pe piata a potentialilor rivali (consideratii mai largi in privinta cauzelor existentei oligopolurilor sunt prezentate in Caseta 2.)

Caseta 2. Cauzele existentei oligopolurilor Principala cauza a existentei industriilor oligopoliste este, neandoielnic, eficienta productiei de scara mare in industriEI respective. Multe ramuri ale industriei moderne au rate inalte de concentrare a productiei (ponderea productiei primelor 3-5 firme) din productia totala a ramurii, intrucat pragul de rentabilitate si, mai departe, costul unitar minim ce defineste capacitatea firmei se realizeaza la o scara mare a productei, comparativ cu marimea pietei produsului. Numeroase studii de econometrie intreprinse in economia unor tari dezvoltate confirma faptul ca, „in multe ramuri neagricole nivelul minim al costului unitar corespunde unei ponderi importante (10, 20 sau chiar 50%) din produsul total al ramurii respective. In aceste ramuri, concutrenta tinde sa fie de tip oligopolist, deoarece numarul producatorilor care pot supravietui pe piata este mic” (P. Samuelson, W. Nordhaus, „Economie politica”, op. cit., p. 194)  O alta cauza de ordin economic se refera la costurile foarte ridicate ale intrarii si mentinerii pe unele piete. Spre exemplu, sunt, probabil, foarte putini potentiali concurenti dornici de a patrunde in industria constructoare de aeronave, din moment ce numai pentru a realiza desingul aripii noului avion McDonell Douglas, firma respectiva a cheltuit peste un miliard de dolari SUA. In multe ramuri ale industriei moderne, intrarea pe piata si, ulteior, promovarea de noi produse sau tehnologii pentru a se mentine competitiv pe piata necesita investitii foarte mari. Aceste investitii de dezvoltare pot fi suportate numai de firmele mari care pot vinde un volum mare de produse, realizand asa-numitele „economii de scop”; din acest punct de vedere firmele mari au un avantaj net comparativ cu cele mici. Aceleasi analize teoretice sustinute si de studii empirice arata ca unele industrii sau sectoare de activitate au rate inalte de concentrare si sunt dominate de cateva firme „mai mari decat ar dicta considerentele de eficienta, deoarece firmele se afla in cautarea unei puteri de piata care poate fi sporita prin dimensiune mare si prin apelarea la bariere suplimentare de intrare” (R. Lipsey, K. Chrystal, „Econmomia pozitiva”, op. cit., p. 301). In aceste ramuri de activitate existenta oligopolurilor este, in principal, rezultatul politicilor promovare de firmele oligopoliste care, in dorinta concentrarii unei puteri de piata, reusesc sa practice si sa mentina bariere ridicate la intrarea pe piata, folosind indeosebi publicitatea si diferentierea produselor si a marcilor. In context sunt mentionate cazul firmelor producatoare de tigari sau a cunoscutelor firme Pepsi-Cola si Coca-Cola care cheltuiesc anual sute de milioane de dolari pentru publicitate si promvarea marcilor proprii, ceea ce face ca intrarea si mentinerea pe piata sa fie extrem de costisitoare. De asemenea, proliferarea marcilor si diferentierea PRODUSELOR intr-o mare varietate si care se adreseaza, practic, tuturor preferintelor consumatorilor, au rolul de a descuraja pe eventualii potentiali concurenti.

Dominatia industriilor oligopoliste de catre un numar restrans de mari firme este strans legata de o alta caracteristica fundamentala a acestui tip de piata – interdependenta strategica dintre concurenti. In contrast cu piata perfect concurentiala si cu concurenata monopolistica, cele cateva firme care opereaza pe piata oligopolista se cunosc intre ele si sunt constiente de interdependenta dintre deciziile luate de fiecare in parte. Cum fiecare producator detine o fractiune semnificativa a ofertei totale, deciziile si actiunile sale privind productia si pretul vor afecta profitul si situatia afacerilor celorlalte firme concurente. De aceea, fiecare producator trebuie sa tina cont de deciziile celorlalte firme concurente si sa ia in considerare efectele propriilor decizii asupra comportamentului acestora. De exemplu, daca o firma oligopolista decide sa reduca pretul pentru a creste volumul vanzarilor si al profitului, ea trebuie sa ia in considerare posibilitatea ca firmele concurente sa raspunda cu aceeasi moneda, iar un razboi al preturilor ar putea fi dezavantajos pentru toti. Atunci cand comportamentul adoptat de catre o firma depinde si de reactiile rivalilor acesteia, spunem ca are loc o interactiune strategica. Ea este caracteristica pietelor oligopoliste, unde comportamentul adoptat de fiecare dintre cei cativa competitori ia in considerare impactul deciziilor sale asupra firmelor concurente si reactiile la care se asteapta din partea acestora.

Tipuri de oligopol Intrucat caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt numarul mic de producatori si interdependenta strategica, in alegerea strategiilor firmele oligopoliste se confrunta mereu cu dilema „cooperare sau rivalitate?”. Daca frmele dintr-o industrie oligopolista aleg calea unor intelegeri explicite sau implicite, respectiv solutia cooperarii, intalnim cazurile asa-numitului tip de oligopol cooperant. Cealalta situatie o reprezinta tipul de oligopol necooperant sau cu rivalitate – cazuri de oligopoluri cu comportament dominant de rivalitate.

Atunci cand firmele oligopoliste considera ca strategia competitiei si confruntarii directe este defavorabila fiecareia in parte si sunt premise pentru realizarea unor acorduri explicite sau implicite (tacite) in scopul maximizarii profiturilor lor reunite, ele sunt dispuse la intelegeri si aleg solutia cooperarii. Cand adopta un astfel de comportament, avem de-a face cu diferite situatii sau cazuri de oligopol cooperant. In aceste cazuri, firmele care alcatuiesc oligopolul impart intre ele productia ramurii, stabilesc nivelul pretului si al ofertei si iau impreuna alte decizii referitoare la afacerile lor. In principiu, firmele care aleg strategia cooperarii, incearca, de fapt sa ajunga la asa-numitul echilibru de oligopol cooperant, cautand pretul si nivelul ofertei care le vor permite sa-si maximizeze profiturile. Teoretic, cooperarea completa (oligopolul perfect cooperant) tinde spre rezultatele monopolului; variabilele industriei oligopoliste (volumul ofertei totale, nivelul preturilor si al profiturilor reunite) sunt similare unei piete de monopol.

In unele cazuri, firmele care adopta solutia cooperarii reusesc sa se apropie mult de obiectivul maximizarii profiturilor reunite, cel putin pe termen scurt. Ele obtin supraprofituri peste cele normale intr-un mod asemanator monopolului, asa cum se va vedea in analiza cazului cartelului. Pe termen lung, supraprofiturile firmelor oligopoliste pot persista numai daca exista restrictii la intrarea in ramura, fie prin bariere naturale, fie prin bariere create si aparate de catre firmele existente, de genul celor la care s-a facut referire in Caseta 2.

Cazul intelegerii secrete reprezinta una din formele concrete ale oligopolului de tip cooperant intalnita in economia de piata. In prezent, in tarile dezvoltate cu economie de piata, legea interzice firmelor sa incheie acorduri in scopul fixarii preturilor sau impartirii pietelor. In consecinta, firmele oligopoliste sunt tentate sa adopte un comportament cooperant, alegand calea unor intelegeri secrete sau a asa-numitei complicitati tacite, fara sa incheie un acord explicit si deschis. In aceasta situatie, avem de-a face cu un oligopol secret, in care doua sau mai multe firme se inteleg asupra volumului ofertei si nivelului preturilor de vanzare practicate si a altor aspecte menite sa le asigure profituri ridicate. Cand ajung la astfel de intelegeri, iar acestea pot fi mentinute si respectate, situatia firmelor participante la oligopol secret poate fi deosebit de profitabila, timzand spre ceea ce am numit echilibru de oligopol cooperant. Daca exista si bariere de intrare in ramura, pe o asemenea piata, intre pret si cantitatea vanduta se stabileste o relatie similara cu cea de pe piata de monopol.

In multe cazuri, oligopolul secret nu poate ajunge la un echilibru stabil, mai ales pe termen lung. Dupa cum s-a aratat, acordurile secrete sunt ilegale si, in masura in care sunt descoperite, firmele participante sunt sanctionate prin legile concurentei. Pe de alta parte, firmele intre care se incheie intelegeri secrete sunt tentate sa „triseze” practicand preturi mai mici sau profitand de alte avantaje pentru a-si mari segmentul de piata si profiturile individuale obtinute. Aceasta tentatie este cu atat mai mate cu cat intelegerile cu privire la preturi sau  cota de piata sunt secrete, iar produsele sunt de cele mai multe ori diferentiate. In plus, datorita dezvoltarii schimburilor comerciale externe, firmele care aleg solutia cooperarii trebuie sa faca fata si concurentei din partea firmelor straine. Toate acestea fac ca, in conditiile actuale, intelegerile intre firmele oligopoliste sa fie instabile pe termen lung.

Cazul firmei dominante (barometru) reprezinta o varianta a intelegerii implicite sau tacite, situatie intalnita pe unele piete oligopoliste, unde o firma indeplineste rolul de ghid in domeniul pretului. Ea este denumita firma-barometru sau leader, intrucat are initiativa stabilirii sau modificarii pretului, iar celelalte firme adopta acelasi pret de vanzare pentru produsele lor.

Comportamentul cooperant, manifestat pe cale tacita, de acceptare si preluare a pretului firmei dominante apare, de regula cand celelalte firme sunt de dimensiuni mai mici. Astfel, aceasta situatie se intalneste atunci cand industria si piata unui produs este dominata de un mare producator, care isi recunoaste superioritatea si adopta o atitudine de conducator; el nu are interesul de a elimina producatorii mai mici (sateliti) pentru a putea evita interventia statului prin legislatia antitrust. La randul lor, frimele mai mici accepta postura de sateliti, mai convenabila decat angajarea intr-o rivalitate directa cu firma conducatoare care, pe termen lung, se poate dovedi extrem de riscanta.

Cazul firmei-barometru poate fi intalnit si in unele industrii oligopoliste unde concurentii sunt de dimensiuni aproximativ egale. In aceasta situatie, nu cifra
de afaceri este elementul care determina pozitia firmei dominante, ci abilitatea dovedita in alegerea momentului propice pentru a introduce modificari de pret
si, implicit, increderea manifestata de celelalte firme privind evolutia industriei si firmei respective.

Situatiile de cooperare pe cale tacita de genul celor descrise mai sus sunt de cele mai multe ori instabile pe termen lung, bazandu-se pe comportamentul general al firmelor care accepta comportamentul de lider al unei firme, dar, implicit, si riscul unor piederi in cazul in care deciziile acesteia se dovedesc gresite. De aceea, pozitia de firma-leader sau barometru poate fi preluata de una sau de alta dintre firmele oligopoliste sau chiar de cateva simultan.

Cazul cartelului constituie forma cea mai reprezentativa de acord explicit si, totodata, situatia de oligopol cooperant cea mai ilustrata de manualele si tratatele
de specialitate.

Cartelul este o organizatie (acord) format din doua sau mai multe firme independente care produc bunuri similare si conlucreaza in directia restrictionarii volumului ofertei si cresterii preturilor, in vederea maximizarii profiturilor lor reunite. Spre deosebire de celelalte forme de oligopol cooperant, in cazul cartelului, independenta firmelor este mai restransa, in masura in care trebuie sa respecte deciziile unui organism comun de conducere; aceste decizii sunt, insa, adoptate cu asentimentul firmelor componente.

In trecut, firmele oligopoliste formau adeseori carteluri dar, odata cu adoptarea legilor care protejeaza concurenta, ele sunt ilegale in tarile dezvoltate cu economie de piata. Astfel de acorduri nu sunt considerate ilegale peste tot in lume, iar uneori sunt chiar sprijinite de guvernele nationale. Cel mai ilustrativ exemplu modern al unui acord care incurajeaza comportamentul cooperant intre producatorii oligopolisti este faimosul cartel OPEC (Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol).

In general, un cartel odata constituit tinde sa se comporte asemanator monopolului, cautand acel nivel al ofertei si al pretului care sa maximizeze profiturile insumate ale firmelor componente. Daca acestea respecta cotele de productie stabilite de comun acord, atunci oferta totala (a ramurii) va fi mai redusa, iar pretul pietei mai mare decat in situatia in care firmele ar actiona pe o piata perfect competitiva.

In Figura 3  este ilustrat cazul unui cartel constituit din trei firme apartinand unei ramuri date. Exemplul este ipotetic, iar pentru simplificarea ilustrarii, se considera ca pentru toate cele trei firme, curbele costului sunt identice. Conditiile pietei (ramurii) sunt prezentate in partea dreapta, iar situatia uneia dintre cele trei firme este reprezentata in partea stanga a figurii. Initial piata este in echilibru competitiv la pretul de 70 u.m. si cantitatea de 9 000 produse, punct in care curba C_m a ramurii intersecteaza curba cererii pietei. La pretul de echilibru al firmei de 70 u.m., productia de echilibru a firmei este de 3 000 produse, nivel la care isi acopera costurile totale, care includ si profitul normal. Asadar, la echilibru pe termen lung (determinat pe baza conditiei C_m = p = minC_TM) toate cele trei firme realizeaza profituri normale, supraprofiturile fiind eliminate.

Prin formarea cartelului, firmele au stabilit ca cel mai mare profit insumat se obtine la o productie totala de 6 000 de produse, nivel la care curba C_m intersecteaza curba V_mg al acestei ramuri (conditia de maximizare a profitului este aceeasi ca la monopol C_m = V_m). Punctul M de pe curba cererii pietei indica faptul ca cele 6 000 de produse pot fi vandute la un pret de 100 u.m., care poate fi obtinut doar daca toate cele trei firme respecta cotele de productie stabilite. Presupunand ca profiturile insumate sunt de 120 000 u.m.. fiecare firma asociata in cartel poate obtine un profit suplimentar (peste cel normal inclus in costuri) de 40 000 u.m. (suprafata evidentiata: 100AB80).

Ca si in celelalte cazuri de oligopol cooperant, acordurile dintre membrii cartelului sunt instabile, pericolul destramarii lor in timp venind in principal din doua directii. Prima dintre aceste directii se refera la faptul ca insusirea unor supraprofituri substantiale de catre membri cartelului exercita o puternica atractie pentru  noii producatori. Prevenirea intrarii lor pe piata si functionarea pe termen lung a cartelurilor devin practic imposibile in absenta unor bariere naturale la intrare.

Cea de-a doua directie care actioneaza pe linia instabilitatii si destramarii cartelurilor provine tocmai din interiorul acestora. Astfel, firmele individuale sunt tentate sa triseze, violand intelegerea privind cotele de productie necesare pentru a impune pretul de monopol. In Figura 3 se observa ca firma tinde sa-si creasca productia pana acolo unde costul sau marginal va fi egal cu pretul de piata; profitul suplimentar obtinut prin depasirea cotei de productie este reprezentat de zona evidentiata, AB CD. Pe de alta parte, costurile de productie ale membrilor cartelurilor sunt diferite, fiecare firma dispunand de o structura proprie a costurilor si profiturilor. Tentatia unor firme de a participa la competitie si de a iesi din intelegerea instituita prin cartel este cu atat mai puternica atunci cand ele dispun de un avantaj de cost, iar interesul individual incepe sa prevaleze asupra celui comun.

In situatiile de oligopol necooperant, firmele actioneaza pe cont propriu in vederea maximizarii profiturilor individuale, deciziile adoptate in acest scop, fiind luate fara a intra in complicitate (explicita sau tacita) unele cu altele. Ele cunosc, insa, interactiunile strategiilor pe care le adopta, intrucat confruntarea pentru intaietate are loc intre cateva firme mari.

Manifestarea unui comportament dominant de rivalitate se bazeaza pe strategii care iau in considerare posibilitatea mentinerii unui segment cat mai mare pe piata si castigarii unor profituri superioare celor obtinute in situatia alegerii solutiei cooperarii. Strategiile firmelor oligopoliste se concretizeaza in deciziile lor asupra preturilor si productiei oferite pe piata, iar obiectivele privesc maximizarea profitului.

Atunci cand echilibrul firmelor oligopoliste este atins prin maximizarea profiturilor proprii, fara a coopera unele cu altele, acesta este numit echilibru de oligopol necooperant. El poate fi realizat fie prin cantitatile produse, fie prin preturi: firma regleaza numai volumul productiei sau numai nivelul preturilor de vanzare, miscarea celeilalte variabile a relatiei cantitate-pret fiind lasata la latitudinea pietei. Cand firmele oligopoliste apeleaza la arma preturilor, reducerea acestora poate avea loc pana la nivelul la care pretul egaleaza costul marginal. In unele cazuri firmele se angajeaza intr-o concurenta atat de acerba unele cu altele, incat se declanseaza un adevarat „razboi al preturilor” care poate ajusta nivelul ofertei si al pretului pana la punctul zero al supraprofitului, singurele profituri obtinute fiind cele normale.

In multe dintre industriile oligopoliste concurenta prin preturi este mai putin relevanta (nu total neglijata), acestea apeland la alte forme de competitie, precum diferentierea produselor, prin calitatea lor sau prin reclama puternica a marcii. In plus, pe termen lung, cand tehnologiile de productie si caracteristicile produselor se pot modifica frecvent, exista avantaje certe ale manifestarii unui comportament concurential. O firma careia ii reuseste o strategie care sa o situeze mereu inaintea rivalilor prin inovare, are un puernic stimul pentru a intra in competitie. Analizele empirice arata, de asemenea, ca exista suficiente motive si stimulente pentru firmele oligopoliste de a se angaja in competitie si nu de a opta pentru solutia cooperarii, chiar si atunci cand inteleg riscurile inerente ale unui astfel de comportament. Important pentru cei implicati in politica publica este de a promova reguli si masuri care sa mentina firmele oligopoliste in competitie si nu in complicitate.

4 Politici guvernamentale de preturi

Evolutia politicilor guvernamentale in domeniul preturilor este strans legata de evolutia conceptiilor privind rolul statului in economie. Analizele intreprinse de numerosi economisti scot in evidenta faptul ca interventia statului in procesul formarii si evolutiei preturilor este un fenomen prezent – in proportii si forme diferite – in toate tarile cu economie de piata.

Prin mesajele transmise, preturile reprezinta sursa de imformatii si principalul semnal de decizie pentru toti agentii economici, nivelul si dinamica lor influentand fluxurile reale si monetare din economie, evolutia productiei si productivitatii, remunerarea factorilor de productie, echilibrul si cresterea economica etc. De aceea, interventia statului in procesul formarii preturilor vizeaza, pe langa limitatea sau inlaturarea tendintelor monopoliste din partea monopolurilor si oligopolurilor, obiective ale politicii economice de ansamblu, precum: cresterea economica, asigurarea stabilitatii economice si sporirea ecficientei utilizarii resurselor, prevenirea sau atenuarea unor dificultati economico-sociale, ca cele din perioadele de recesiune, inflatie accentuata etc.

Potrivit obiectivelor concrete urmarite, traditiilor si realitatilor din fiecare tara, politicile statului in domeniul preturilor se caracterizeaza printr-o mare diversitate; ele cuprind pe de o parte, masuri de reglementare a pietei, iar pe de alta parte, masuri si actiuni pe linia stabilirii nivelului preturilor unor produse sau de influentare a evolutei lor.

Reglementarea functionarii pietei se realizeaza prin promovarea unor masuri de mentinere, restaurare sau consolidare a mediului economic si de afaceri necesar functionarii normale a pietei concurentiale. In acest sens, se actioneaza in ambele directii: reglementarea juridica a tranzactiilor comerciale si a concurentei in vederea controlarii si limitarii tendintelor monopoliste; supravegherea respectarii normelor si masurilor luate de legislativ privind desfasurarea concurentei si formarea preturilor prin mecanismele pietei.

Utilizarea politicilor antitrust, care interzic anumite tipuri de comportament anticoncurential, supravegherea nivelului preturilor de catre agentiile specializate in ramurile care sunt reglementate si masurile menite sa incurajeze concurenta, constituie esenta politicilor moderne de preturi promovate in tarile  dezvoltate din punct de vedere economic.

Mecanismele pietei nu asigura in orice conditii alocarea eficienta a resurselor economice din punct de vedere social. Aceasta situatie, numita esec al pietelor, justifica interventia guvernelor pe diferite piete. Este cazul mai ales a structurilor de piata caracterizate prin tendinte de comportament monopolist din partea firmelor cu mare putere de piata, care restrictioneaza cantitatea oferita si practica preturi de monopol pentru a beneficia de supraprofituri ridicate.

Exista, desigur, si alte situatii de esec al pietelor (cum este cazul externalitatilor negative, de genul poluarii), precum si alte motive care justifica interventia guvernelor in economie prin politicile de preturi; in principiu, interventia guvernelor in procesele de formare si evolutie a preturilor poate fi directa – pe
cale autoritara si prin metode administrative – si indirecta – prin mijloace si
metode economice.

In cazul interventiei indirecte, prin intermediul unor mijloace si metode economice, statul actioneaza, in general, asupra cererii si/sau ofertei pe diferite piete. Astfel, cumpararea de catre stat a unor produse si stocarea lor, acordarea unor facilitati la exportul unor bunuri, practicarea unor politici selective de credite, subventiile, fiscalitatea influenteaza evolutia raportului cerere-oferta si implicit nivelul preturilor. De semenea, reglementarea modului de calcul a profitului, impozitelor, adaosului comercial, stabilirea regimului taxelor vamale etc., influenteaza evolutia preturilor, evidentiind faptul ca, in procesul formarii lor, se intrepatrund factori endogeni pietei cu factorii exogeni, care tin de autoritatea publica.

In context, deosebit de relevanta este analiza interventiei autoritatii publice pe pietele produselor agricole, caracterizate prin doua importante particularitati care isi pun amprenta asupra preturilor, si anume: inelasticitatea cererii si fluctuatiile mari ale ofertei. De aici si necesitatea interventiei in scopul protejarii consumatorilor, dar si al garantarii veniturilor producatorilor si stabilitatii fortei de munca in acest sector al economiei. Intr-adevar, datorita inelasticitatii cererii in functie de pret, o crestere importanta a ofertei de produse agricole nu va putea fi achizitionata de catre consumatori si va genera o reducere puternica a pretului pietei si, implicit, a veniturilor producatorilor. Dimpotriva, in anii cu recolte slabe, reducerea drastica a ofertei va determina o crestere pe masura a preturilor care va afecta veniturile reale ale consumatorilor.

In raport de situatiile aratate, in SUA, de mai multe decenii, s-a promovat o politica de consolidare a pietei agricole cu mijloace financiare considerabile, preturile de piata ale produselor agricole au fost sustinute, uneori, prin subventii sau acordarea de credite producatorilor; alteori, in anii cu recolte mari, s-au practicat preturi minime, insotite de compensarea baneasca a diferentei nefavorabile dintre acestea si nivelul mai redus al preturilor determinate de jocul cererii si ofertei. In principiu, aceleasi obiective sunt urmarite, dupa 1962, in Uniunea Europeana, unde preturile majoritatii produselor agricole sunt sustinute prin politici si resurse financiare considerabile, agricultura reprezentand, de departe, cel mai important capitol al bugetului comunitar (peste 1 000 de miliarde echivalent Euro anual).

Interventia directa se refera, de fapt, la controlul statului asupra preturilor fie prin fixarea autoritara a nivelului preturilor, fie prin „inghetarea” sau blocajul preturilor unor produse. In practica, aceasta metoda a fost utilizata numei in situatii exceptionale: in vreme de razboi, in situatii de crize profunde si deosebite, hiperinflatie etc. Tot in categoria metodelor directe de interventie si control ale statului asupra preturilor intra si masurile de stabilire a unor limite minime/maxime
ale acestora.

Preturile minime se practica in conditiile excesului de oferta si reprezinta, de regula, o modalitate de protejare a intereselor producatorilor. Stabilirea unui nivel minim al pretului este, insa, relevanta numai daca acesta este superior pretului de echilibru format pe baza actiunii fortelor pietei. Dupa cum se observa in figura 4, la nivelul pretului minim cantitatea oferita este superioara atat celei la nivel de echilibru, cat si celei cerute de cumparatori (Q₂ > Q­_e > Q₁). Surplusul de oferta (Q₂ - Q­₁) la nivelul pretului minim (P_m) ar trebui achizitionata de catre stat. Economistul american Georffrey Whitehead arata ca ”asemenea decizii conduc uneori la aparitia unor situatii de-a dreptul paradoxale, pe de o parte oameni flamanzi si nealimentati, iar pe de alta parte munti de unt si hambare care se revarsa. Datorita formarii unor rezerve uriase de produse agricole, SUA si tari din Uniunea Europeana au fost nevoite sa adopte masuri prin care fermierii sunt platiti atunci cand nu produc, lasand pamantul necultivat”^[1]

Preturile maxime denumite si preturi-plafon, se afla sub nivelul celor determinate de fortele pietei. Aceste plafoane de preturi nu pot fi depasite si sunt considerate o modalitate de protejare a consumatorilor in situatii de penurie de produse, cand preturile pot creste foarte mult. In tarile cu economie dezvoltata, ultima oara cand s-au aplicat asemenea masuri de control asupra preturilor a fost in anii ’70 ai secolului trecut, sub impactul crizei petrolului. Practicarea unor preturi-plafon la produsele petroliere s-a dovesit o masura extrem de dura, care a distorsionat si subminat functionarea eficienta a mecanismului pietei si a condus la formarea unor cozi uriase la benzinarii.

                                                                       

                                                                       

Penuria de produse este un fenomen conjunctural generat de anumite cauze, cum a fost criza petrolului de la inceputul anilor ’70 la care ne-am referit. Acest fenomen nu trebuie confundat cu deficitul de piata care are drept cauza chiar practicarea unor preturi-plafon. In Figura 5 se observa ca, la pretul maxim (P_M), situat sub pretul de echilibru, cantitatea ceruta de cumparatori (Q₂) depaseste cantitatea oferita de producatori (Q₁). Deficitul de piata (Q₂ - Q₁) este reprezentat grafic prin spatiul dintre curba ofertei si curba cererii, fiind cu stat mai mare cu cat pretul-plafon este situat mai jos decat pretul de echilibru. Fixarea de catre structurile autoritatii publice a unor preturi-plafon constituie, asadar, cauza unor deficite de piata care se vor manifesta atata vreme cat pretirile nu-si pot exercita rolul in echilibrarea cererii si ofertei pe piata poduselor respective. In aceasta situatie, asistam la cresterea costurilor nemonetare din partea cumparatorilor (timpul irosit pentru a gasi bunurile solicitate, asteptatul la coada etc.) sau la aparitia „pietei negre”. Acestea reprezinta costuri pentru consumatori, care nu sunt resimtite si de producatori; de aceea, ele se mai numesc si „costuri de balast”.

Concepte cheie

·                      Monopol

·                      Monopson

·                      Monopol bilateral (monopol-monopson)

·                      Monopol natural

·                      Pretul de monopol

·                      Profitul de monopol

·                      Preturi discriminatorii

·                      Concurenta monopolistica

·                      Diferentierea produselor

·                      Oligopol

·                      Oligopson

·                      Oligopol secret

·                      Oligopol cooperant

·                      Cartel

·                      Firma dominanta (lider)

·                      Preturi minime

·                      Preturi maxime (plafoane de preturi)

·                      Deficit de piata

·                      Piata neagra

Probleme de reflectie

·        Analizati caracteristicile si variabilele monopolului in comparatie cu cele ale pietei cu concurenta perfecta.

·        Ce relatie exista intre elasticitatea cererii la pret si venitul marginal al monopolului ? De ce acesta nu se va opera niciodata in zona inelastica a cererii ?

·        In ce situatii si din ce cauza un monopol va practica preturi discriminatorii ?

·        De ce concurenta monopolistica este cea mai apropiata de cea a pietei cu concurenta perfecta ?

·        Care sunt cauzele si caracteristicile oligopolului si de ce aceasta structura de piata domina in industriile moderne?

·        De ce in toate structurile de piata, altele decat cele ale concurentei perfecte, firmele se confrunta cu curbe ale cererii cu panta negativa ?

·        In care din tipurile de piete firmele dispun, de regula,  de capacitati de productie excedentare ?

·        Precizati principalele modalitati de interventie a statului in formarea preturilor.

·        Care sunt efectele stabilirii si practicarii pe o perioada mai indelungata a unor preturi maxime (plafoane de pret) sub nivelul pretului de echilibru ?