Agricultura	Asigurari	Comert	Confectii	Contabilitate	Contracte	Economie
Transporturi	Turism	Zootehnie

SISTEME MONETARE

Economie

+ Font mai mare | - Font mai mic

 

1.3. Consiliul Monetar

Dupa opiniile specialistilor dezavantajele cursurilor de schimb fixe sau a celor flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliul Monetar. Intrucat in ultimii ani, aceasta idee a fost sustinuta si in Romania, este necesara prezentarea elementelor definitorii ale unei asemenea institutii monetare.

Consiliul Monetar reprezinta o autoritate care emite bancnote si moneda metalica acoperite intr-o proportie de 100% in valuta straina (denumita ancora) deplin convertibila, la un curs de schimb fix. Un consiliu monetar permite pastrarea unor cursuri de schimb stabile fata de valuta ancora sau fata de aur si detine, sub forma de rezerve, active cu grad de risc scazut: obligatiuni si alte active exprimate in valuta ancora. Consiliile monetare au functionat inainte de sistemul de la Bretton Woods in tarile aflate in curs de dezvoltare si, in special, in coloniile britanice. Odata cu afirmarea suveranitatii lor in anii 50 60, aceste tari au inlocuit consiliile monetare cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrala.

Referitor la modalitatea de implementare a Consiliului Monetar au fost evidentiate doua solutii, si anume: fie prin transformarea Bancii Centrale direct in Consiliu Monetar, fie prin infiintarea unui Consiliu Monetar care sa functioneze in paralel cu Banca Centrala. In aceasta a doua varianta, Consiliul Monetar coexista cu Banca Centrala si emite propria sa moneda, care circula paralel cu moneda emisa de autoritatea monetara.

Din punct de vedere tehnic, o alta problema este cea referitoare la determinarea nivelului rezervelor initiale, in valuta de rezerva. Atunci cand Banca Centrala se transforma in Consiliu monetar, nivelul rezervelor valutare trebuie sa acopere in proportie de 100% masa monetara aflata in circulatie. In situatia in care Consiliul coexista cu Banca Centrala, volumul rezervelor trebuie sa fie la un nivel suficient, pentru a fi sustinuta credibilitatea institutiei monetare (cazul Argentinei este semnificativ in sensul ca valuta de rezerva reprezinta 66% din baza monetara). Variatiile in nivelul rezervelor valutare sunt riscante , intrucat antreneaza modificari in nivelul ratelor de dobanda si in nivelul lichiditatii pe piata monetara.

Moneda emisa poate fi detinuta de populatie si de bancile din sistemul bancar, nevoile sporite de numerar putand fi satisfacute prin vanzari de active lichide din rezerva Consiliului Monetar. Emisiunea de moneda antreneaza costuri (asemenea operatiunilor de tiparire a bancnotelor si de batere a monedei metalice ale Bancii Centrale), la care se adauga cheltuielile cu salariile si cu transportul monedei. Estimarile in acest domeniu subliniaza ca nivelul de emisiune monetara nu depaseste 1% din valoarea activelor detinute de Consiliul Monetar.

In prezent sunt in functiune 14 Consilii monetare, in 10 cazuri valuta ancora fiind reprezentata de dolarul american, in 3 cazuri moneda euro (inlocuitoarea marcii germane) si intr-un singur caz dolarul singaporez. Astfel, Argentina, Antigua, Brunei, Djibouti, Republica Dominicana si Granada, St. Kitts si Nevis, St. Lucia, St. Vincent si Grenadines, Hong Kong si Lituania sunt tari a caror valuta este dolarul american; Bosnia, Bulgaria si Estonia sunt tari care la adoptarea Consiliului monetar si-au legat moneda de marca germana (iar in prezent euro), iar Brunei a adoptat ca moneda de rezerva dolarul din Singapore.

Aceste tari au inregistrat succese imediate, dupa adoptarea Consiliului Monetar, insa nu au asigurat stabilitatea financiara pe termen lung. Argentina si-a redus inflatia de la 2000% in anul 1991 la 5% in anul 1995; Bulgaria si-a stabilizat moneda, iar indicele general al preturilor a scazut de la 600% in anul 1997, la mai putin de 10% in anul 1997. De asemenea, si situatia Estoniei s-a imbunatatit in sensul reducerii ratei inflatiei de la 47% la mai putin de 10%.

Pentru a influenta lichiditatea din sistemul bancar, consiliile monetare au utilizat anumite instrumente de politica monetara si anume: rezervele minime obligatorii si operatiunile pe piata monetara.

Rezulta, astfel, ca varianta Consiliului Monetar trebuie adoptata in functie de conditiile economice, sociale si politice specifice fiecarei tari si numai in cazurile in care situatia monetara nu mai poate fi controlata altfel. Desi, rezultatele inregistrate in tarile care au adoptat aceasta institutie sunt favorabile, in special, in domeniul inflatiei, al cursului de schimb si al consolidarii pozitiei externe a tarii, totusi practica, evidentiaza o anumita inconsistenta a politicilor monetare practicate, precum si crearea unui sistem monetar de tip hibrid, bazat pe pulsul de credibilitate al Consiliului Monetar, precum si pe principiile interventioniste ale Bancii Centrale.

Intr-o alta abordare, varianta Consiliului Monetar poate fi privita ca o pierdere a independentei in infaptuirea politicii monetare, intrucat in general, sediul central al acestei institutii se afla in afara granitelor, in tara emitenta a valutei ancora sau intr-un alt centru financiar international. Prezinta importanta in acest sens si organismul de conducere al Consiliului directorial, alcatuit dintr-un numar de 3-8 membri, dintre care unii straini, desemnati in functie pe perioade determinate de timp. De asemenea, o limita a Consiliului Monetar se manifesta in cazurile fluctuatiei puternice a valutei ancora, ceea ce necesita mentinerea relatiilor de parteneriat comercial cu tara respectiva, in caz contrar aparand distorsiuni puternice pe plan economic.

Pentru a evidentia avantajele sau limitele acestei institutii, comparativ cu cele ale Bancii Centrale, s-au realizat studii care nu au luat in considerare cazurile ideale (Bundesbank sau Sistemul Federal de Rezerve), ci pe acelea din tarile aflate in curs de dezvoltare, cazul tipic de Consiliu Monetar fiind cel al Hong Kong ului.

Analizele comparative evidentiaza ca exista mai putine dezavantaje pentru economie daca opereaza cu un Consiliu Monetar, comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrala. Un dezavantaj al Consiliului Monetar este acela ca nu poate asigura disciplina financiara a economiei. Tara care adopta acest mecanism este vulnerabila insa la evolutia inflatiei din tara emitenta a monedei de referinta. Costul economic al pierderii independentei in formularea politicii monetare poate fi, de asemenea, mare si nu este justificat intotdeauna de rezultatele obtinute in combaterea inflatiei. In cazul concret al Argentinei, depozitele bancare au scazut cu 18%, iar prin fenomenul de substitutie monetara (moneda nationala inlocuita cu dolarul), s-a inregistrat o scadere accentuata a masei monetare, Pib-ul a scazut cu 5%. Pentru a impiedica o criza financiara de proportii si pentru a mentine in functiune Consiliul Monetar, institutiile financiare internationale au acordat Argentinei in 1996, un sprijin de 5 miliarde dolari.

Ideea Consiliului Monetar a fost sustinuta si datorita slabiciunilor sistemului Bancii Centrale, din punct de vedere al relatiei politice cu guvernul si al modului de adoptare a deciziilor de politica monetara.

Performantele consiliilor monetare in functiune implementate in decursul anilor 90 evidentiaza ca tarile respective au combinat avantajele bancilor centrale cu cele ale Consiliului Monetar, ceea ce a condus la aparitia unui sistem hibrid care nu a permis folosirea instrumentelor de politica monetara si nici utilizarea cursurilor de schimb pentru corectia dezechilibrelor din balanta de plati.

O alta concluzie care mai poate fi formulata este aceea ca organizarea monetara, tip Consiliu Monetar sau Banca Centrala, reprezinta un factor secundar de influenta asupra stari economiei, rolul hotarator indeplinindu-l politicile macroeconomice, stabilitatea si coerenta acestora.

In tabelul 6. sunt redate valorile principalilor indicatori macroeconomici inregistrati in tarile care au adoptat Consilii monetare.

In acest sens, consiliul monetar este un aranjament care se bazeaza pe legarea bazei monetare de variatiile din balanta de plati si reprezinta o alternativa la solutiile privind independenta Bancii Centrale si la regulile monetare din sistemul acesteia.

Orientarea tarilor, care au fost afectate de puternice crize financiare, catre Consiliul monetar poate fi explicata si prin compararea beneficiilor acestuia fata de costurile antrenate. Astfel, printre beneficii se incadreaza: credibilitatea sporita, performante in domeniul inflatiei, cresterea economica etc. Din punct de vedere al costurilor trebuie evidentiate: politica de credite restrcitiva; expunerea economiei la socuri din lipsa instrumentelor alternative de politica economica; absenta flexibilitatii in domeniul cursului de schimb etc.

Sintetizand, avantajele si limitele Consiliului Monetar pot fi desprinse din tabelul urmator:

Diferente intre Consiliul Monetar si Banca Centrala

2. Sistemul monetar international

2.1. Abordare conceptuala si evolutii

Definitiile atribuite Sistemului Monetar International pornesc de la existenta relatiilor economice intre tari care au monede diferite si necesitatea existentei unei piete pe care agentii economici sa-si poata converti devizele in moneda nationala.

O prima abordare prezinta SMI ca un sistem de plati globale, care cuprinde institutiile financiare, reteaua informatica globala, conventiile si reglementarile necesare asigurarii unei bune functionari a comertului international. Altfel spus, SMI reprezinta cadrul institutional in care sunt realizate platile internationale, miscarile de capital si se determina cursurile de schimb ale monedelor nationale.

O alta abordare prezinta SMI ca ansamblul pietelor pe care se realizeaza schimburile monetare internationale, respectiv al mecanismelor si institutiilor care vizeaza organizarea si reglementarea acestora in jurul unui regim al cursului de schimb.

O asemenea organizare a relatiilor monetare este rezultatul exigentelor comertului international. Pentru a favoriza schimburile de bunuri si servicii, tarile au cautat, in stransa legatura cu dezvoltarea comertului international, sa elaboreze un sistem de plati internationale care sa garanteze siguranta tranzactiilor.

Un SMI trebuie sa raspunda anumitor caracteristici care pot imbraca numeroase forme, si anume:

• un regim al cursului de schimb, fix sau flexibil, care sa permita determinarea ratelor de schimb ale unor monede nationale in raport cu altele;
• un etalon de referinta in raport cu care fiecare moneda nationala este definita in functie de rata de schimb;
• un mecanism de credit, respectiv de lichiditati internationale care circula intre tari in functie de nevoile de finantare a balantelor lor de plati.

Daca se practica un regim al cursului de schimb fix atunci o tara se angajeaza sa mentina o rata fixa a monedei in raport cu alte monede sau in raport cu un etalon de referinta. Regimul flexibil al cursului de schimb este cel in care o tara lasa sa evolueze rata de schimb a monedei proprii, in functie de cerere si oferta.

Privita in evolutia sa organizarea relatiilor monetare internationale a cunoscut mai multe etape caracterizate, in general, prin instabilitate, dupa cum urmeaza:

Ø      perioada 1879 1914. S-a caracterizat printr-un regim fix al cursului de schimb si a functionat dupa sistemul etalon aur. Regimul Gold Standard a facut din aur moneda internationala. Monedele nationale beneficiau de o paritate fixa in raport cu aurul. Bancile centrale detineau aproape exclusiv rezervele de aur. In aceasta perioada lira sterlina a indeplinit rolul de moneda internationala datorita puterii economice detinute de Marea Britanie;

Ø      perioada 1918 1939. S-a caracterizat printr-un regim de schimb fix, marcat de instabilitatea paritatilor de schimb ale principalelor monede nationale, concurenta dintre dolar si lira sterlina accentuand aceasta instabilitate;

Ø      perioada 1944 1971, cunoscuta ca cea a sistemului de la Bretton Woods, a fost marcata de concertarea principalelor puteri economice pentru restabilirea unui regim fix al cursului de schimb si functionarea dupa principiul Gold Exchange Standard. Sistemul a fixat paritati fixe pentru fiecare moneda, dar nu acorda decat dolarului posibilitatea convertirii in aur. In acest context, dolarul a devenit moneda de reglare a schimburilor internationale. In cadrul acestui sistem au fost create doua institutii internationale, pentru a asigura finantarea balantelor de plati (FMI si Banca Mondiala);

Ø      perioada 1971 1997, cunoscuta ca si perioada a cursurilor de schimb flexibile si caracterizata prin instabilitate monetara. Instabilitatea monetara a fost caracteristica anilor 70 si 80. Puternicele variatii ale cursului $ in calitate de moneda internationala a determinat ca marile puteri economice sa actioneze concertat cu scopul de a asigura stabilitatea cursurilor de schimb al monedelor nationale. In 1985 Grupul celor 5, care reunea SUA, Japonia, Franta, Germania si Marea Britanie, a facut demersuri pentru a asigura stabilitatea cursurilor de schimb. In 1987, la G5 se adauga Italia si Canada, rezultand G7, cu aceleasi preocupari in asigurarea stabilitatii monetare. In mod particular, Europa a definit, in 1979, o politica de stabilizare a cursurilor de schimb ale monedelor apartinand tarilor CEE. Aceasta perioada a fost marcata de o succesiune de evenimente, precum crize ale datoriei externe (Mexic, Argentina, Venezuela), crahuri bursiere, crize financiare sistemice (1997), ceea ce au dovedit necesitatea reformarii SMI si a redefinirii rolului institutiilor financiare internationale, respectiv FMI si Banca Mondiala;

Ø      perioada 1998 si in prezent, reprezinta o etapa cu profunde bulversari politice, economice, monetare, care arata nevoia unei noi ordini monetare internationale, a unei noi monede internationale si a unui set de reglementari care sa asigure stabilitatea monetara. Sfarsitul secolului XX a fost marcat de eforturile principalelor puteri economice de a limita fluctuatiile monedelor.

De asemenea, crearea unei zone monetare europene a constituit o noua bulversare a sistemului monetar international, intrucat noua moneda a intrat in competitie cu dolarul american.

Totodata, criza financiara globala, declansata in SUA, in 2007 si extinsa la nivel mondial, a pus, inca odata in evidenta, incapacitatea autoritatilor monetare nationale si internationale de a dispune de sisteme de avertizare si prevenire a crizelor, precum si imposibilitatea FMI de a oferi sprijin financiar imediat tarilor afectate de criza.

2.2. Sistemul Monetar International de la Bretton Woods

Criza economica din perioada 1929 1933 si cel de-al II-lea razboi mondial au antrenat multiple reactii vamale si monetare care au degenerat rapid in conflicte economice. Pentru evitarea acestora si pentru relansarea comertului international a fost necesara regandirea institutiilor si reglementarilor internationale.

Negocierile care au avut ca subiect aceasta tema s-au derulat in cadrul Conferintei Monetare a Natiunilor Unite de la Bretton Woods (1-22 iulie 1944), la care au participat 45 de tari. Cu aceasta ocazie au fost prezentate doua planuri: planul White, cel al SUA, denumit Proiect preliminar de schita a unei propuneri pentru un fond international de Stabilizare a Natiunilor Unite si Asociate si cel al Angliei denumit Propuneri pentru o Uniune de Clearing international.

Planul SUA exprima preocuparea principala de a restaura libertatea tranzactiilor si platilor internationale. In acest scop s-a prevazut instituirea unui Fond de stabilizare, al carui capital trebuia sa fie format din subscrierile tarilor membre (30% in aur, iar restul in moneda nationala). Monedele tarilor membre urmau sa fie definite in Unitas, moneda fondului de stabilizare, care avea sa detina un rol limitat, putand fi vanduta si cumparata contra aur in cadrul operatiunilor cu Fondul.

Planul Angliei exprima preocuparea principala pentru reconstructia economiilor occidentale, bazata pe promovarea cresterii economice si ocuparea deplina a fortei de munca. Acest plan prevedea crearea Uniunii de Elearing, considerata o super banca centrala si care trebuia sa emita in favoarea tarilor membre, o moneda de cont (scripturala) internationala definita in aur, numita bancor. Tarile urmau sa primeasca o cota din moneda scripturala, proportionala cu volumul comertului exterior si care trebuia sa asigure o compensare multilaterala a creantelor bancilor centrale.

Din analiza mecanismelor propuse de cele doua planuri prezentate, s-au preluat in Declaratia Comuna, acele mecanisme care corespundeau ideilor de baza ale SUA.

Sistemul Monetar International instituit la Bretton Woods a fost unul bazat pe etalonul Gold Exchange Standard (aur-devize). Aurul ramanea etalon universal al valorii, dar si monedele convertibile in aur puteau fi utilizate ca activ de rezerva. Erau considerate activ de rezerva acele monede care puteau fi convertite in aur la cursul legal, chiar daca se accepta convertibilitatea doar in afara granitelor nationale, asa cum a fost cazul dolarului, care putea fi schimbat in aur, doar in afara granitelor tarii, la pretul de 35 $ uncia. Pretul aurului exprimat in moneda de rezerva era fix, tarile emitente ale acestor monede fiind obligate sa asigure convertirea in aur, la cursul legal, in afara granitelor.

Odata cu lansarea noului Sistem Monetar International s-a creat si Fondul Monetar International, destinat acordarii de imprumuturi limitate si temporare pentru tarile membre. FMI era si este si, in prezent, alimentat, prin varsamintele pe care le realizeaza statele membre, in aur sau $ si in moneda nationala, in functie de cota de participare.

In functionarea sa, SMI s-a bazat pe urmatoarele principii:

a.       cooperarea monetara internationala;

b.      cresterea echilibrata a comertului international;

c.       dezvoltarea economica a tuturor membrilor;

d.      stabilitatea cursului de schimb;

e.       multilateralizarea platilor internationale;

f.        convertibilitatea monetara;

g.       lichiditatea;

h.       echilibrarea balantei de plati.

Analiza fiecarui principiu si a modului in care a fost aplicat de tarile membre si de FMI da posibilitatea unei aprecieri de ansamblu asupra sistemului Monetar International creat la Bretton Woods.

a. Cooperarea monetara internationala

Principiul cooperarii monetare internationale a fost considerat esenta SMI si factorul determinat al crearii FMI, organismul care sa asigure consultanta si colaborare in problemele monetare internationale. Acest principiu al cooperarii era considerat realizat prin adeziunea la Fond.

Se poate afirma ca, din punct de vedere teoretic, prin intermediul FMI se urmarea a se ajunge la armonizarea politicilor monetare nationale cu obiectivele unei cooperari internationale in folosul tuturor tarilor membre. Preocuparea principala era reprezentata de asigurarea stabilitatii cursurilor de schimb, multilateralizarea platilor si eliminarea restrictiilor valutare.

Practic, cooperarea prevazuta nu a operat in majoritatea domeniilor de activitate ale FMI mai mult de 10 ani, facand ca la finele anului financiar 1965/1966, deficitul cumulat sa fie de 14,21 milioane dolari SUA, ca urmare a unor cheltuieli de functionare situate cu mult peste incasari.

Unele forme de cooperare monetara internationala au aparut in perioada anilor 60 sub forma acordurilor de imprumut si a facilitatilor de finantare compensatorie, precum si sub forma DST-urilor (drepturi speciale de tragere).

b. Cresterea echilibrata a comertului international

Acest principiu a fost formulat in linii generale, ca orientare pentru FMI, de a contribui la realizarea unui astfel de obiectiv. Ca urmare, s-a interpretat ca exprima un obiectiv si nu un principiu al sistemului monetar international pe care Fondul ar fi trebuit sa-l propage ca baza sigura a stabilitatii monetare si echilibrului balantelor de plati. Actiunea FMI s-a limitat doar la inlaturarea restrictiilor valutare.

c. Dezvoltarea economica a tuturor membrilor

Modul in care FMI, prin activitatea sa, a urmarit realizarea acestui principiul, comporta controverse si puncte de vedere diferite din partea tarilor dezvoltate si a celor sarace.

Astfel, se sustine ca tendinta tarilor dezvoltate a fost de a inlatura din preocuparile FMI acest obiectiv, considerandu-se ca el intra in atributiile BIRD (Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare) si ca formularea din Acord ar reprezenta doar exprimarea unei consecinte a cresterii comertului international.

Inca de la inceputul discutiilor asupra planului White, India a propus sa se prevada ca principiu sprijinirea dezvoltarii economice a tarilor sarace, propunerea reinnoita in toate discutiile si formulata in doua variante de amendamente si la Bretton Woods. In anul 1973, cu ocazia raportului referitor la reforma SMI, se mentiona ca o atentie deosebita trebuie acordata pozitiei si intereselor tarilor in curs de dezvoltare.

d. Stabilitatea cursului de schimb

Adoptarea acestui principiu, ca element al sistemului monetar international a fixat optiunea pentru practicarea cursurilor fixe si a etalonului aur-devize. In acest scop, fiecare tara trebuia sa stabileasca pentru moneda sa, cu acordul FMI, valoarea paritara exprimata in aur sau dolari SUA. Fata de paritatea oficiala, cursurile de piata ale monedelor nationale puteau varia in jurul unei marje de 1%, tarile emitente avand obligatia sa supravegheze strict aceasta evolutie.

Atunci cand cursul monedei unei tari scadea prea mult pe piata schimburilor, trebuia sa rascumpere cu alte devize moneda sa excedentara, pentru mentinerea paritatii declarate de FMI. Daca rezervele in devize ale acestor tari se epuizau, se exercita dreptul de tragere asupra fondurilor respective, se cumparau devize cu moneda nationala sau se efectua operatiunea inversa. Dreptul de tragere al unei tari asupra FMI era limitat, orice tara putea trage, fara restrictii pana la 25% din cota sa, de la acest nivel impunandu-se conditionari drastice (putand fi solicitate criterii politice, financiare si economice), tragerile neputand depasi 125% din cota de participare a fiecarei tari.

Cand o tara avea o balanta de plati deficitara si isi epuiza posibilitatile de tragere asupra FMI, ea putea sa-si devalorizeze moneda, declarand FMI o noua paritate pentru redresarea situatiei. Devalorizarile inferioare nivelului de 10% erau autorizate fara conditii si numai daca erau destinate corijarii deficitelor balantelor de plati externe. Pentru orice devalorizare superioara nivelului de 10% acordul FMI era necesar, in caz contrar tara care nu respecta aceste angajamente pierzandu-si dreptul asupra fondurilor.

Ca rezultat al aplicarii acestui principiu, dolarul, ca principal activ de rezerva in conditiile etalonului aur-devize, in loc sa fie un factor de stabilitate a devenit, in urma alimentarii excesive a lumii cu dolari, o sursa de instabilitate. SUA au ajuns in imposibilitatea de a converti, la cererea autoritatilor monetare straine, dolarii in aur monetar.

In primii sai 15 ani de existenta, FMI a dus o politica rigida in aplicarea si urmarirea aplicarii principiului stabilitatii monetare, legata de declararea valorii paritare si a modificarii ei. Treptat, aceasta politica s-a relaxat, adaptandu-se cerintelor impuse de realitatile existente pe plan international.

Experienta anilor 60 a aratat ca rigiditatea in mentinerea unor cursuri fixe unice, pe baza unei valori paritare, exprimata in aur (marfa subevaluata) sau in dolari (supraevaluata), nu a contribuit la mentinerea stabilitatii monetare. Numeroase tari au adoptat cursuri multiple in forme simple sau mai complicate, iar tarile, care se angajasera fata de FMI sa inlature restrictiile valutare au adoptat alte genuri de masuri care sa le conduca la aceleasi rezultate.

Analiza datelor statistice ale FMI evidentiaza ca intre 1949 si 1967 (prima si a doua devalorizare a lirei sterline) SUA si Japonia nu au facut nici o modificare a valorii paritate, RF Germania si Olanda au revalorizat monedele cu 5%; Belgia, Danemarca, Luxemburg, Norvegia si Suedia, care facusera modificari in 1949, nu au mai intervenit asupra valorilor paritare stabilite. Austria a modificat valoarea paritara a monedei sale de cateva ori pana in 1953, data dupa care a mentinut cursuri fluctuante pana in 1960, iar Canada a lasat sa fluctueze moneda sa intre anii 1950 si 1962.

Dupa intelegerea din 1971, FMI, a acceptat ca tarile membre sa poata declara, in loc de valoarea paritara, un curs central, iar limitele de interventie sa fie de 2,25%. Dolarul a fost devalorizat pentru a doua oara (in martie 1973) cu inca 10% moment de la care intregul mecanism de mentinere a cursurilor fixe    s-a prabusit si, la o luna dupa aceea, toate monedele fluctuau fie individual, fie in bloc.

e. Multilateralizarea platilor internationale

Principiul multilateralizarii platilor internationale a fost exprimat in Acord numai sub forma unei sarcini a FMI, nefiind precizate modalitatile de aplicare a acesteia. De aceea, s-a considerat ca nu trebuie facut nimic special in acest scop, multilateralizarea fiind un rezultat automat al inlaturarii restrictiilor valutare.

Realitatea a impus diverse solutii pentru largirea formelor de plati, mentinandu-se restrictii monetare de protectie la care statele nu puteau renunta (astfel, s-a ajuns la formarea, in afara FMI, a unor grupe de tari intre care se practicau plati multilaterale, pastrand restrictii fata de terti). FMI a insistat permanent pentru inlaturarea acestor restrictii, ajungandu-se, astfel, la generalizarea multilateralizarii platilor.

f. Convertibilitatea monetara

In acceptiunea Acordului, convertibilitatea reprezenta inlaturarea tuturor restrictiilor la platile privind tranzactiile curente. Moneda unei tari membre devenea convertibila atunci cand tara respectiva inlatura restrictiile la platile curente, adica punea la dispozitie moneda sa, sau a altei tari membre, pentru efectuarea platilor pentru tranzactii internationale curente si permite transferul sumelor obtinute din astfel de tranzactii.

De asemenea, tara care declara moneda sa convertibila se obliga sa cumpere sumele in moneda sa, detinute de o alta tara membra, atunci cand aceasta o cerea si motiva ca ele au fost obtinute recent, ca rezultat al unor tranzactii curente, sau ca este necesara convertirea acestora pentru efectuarea unor plati aferente tranzactiilor curente.

Functionarea convertibilitatii a vizat doua aspecte distincte:

• primul se refera la convertibilitatea dolarului, in calitatea sa de etalon, moneda de rezerva si de plata in cadrul sistemului;
• al doilea avea in vedere convertibilitatea monedelor nationale ale celorlalte tari membre ale FMI.

Dolarul american a fost singura moneda convertibila in aur, autoritatile monetare americane angajandu-se sa converteasca in orice moment, la cererea bancilor centrale, detinerile lor de dolari, la pretul oficial de 35 dolari uncia.

In cazul monedelor nationale ale celorlalte tari, convertibilitatea prevazuta in statutul FMI avea doua acceptiuni:

- prima, conform careia trecerea la convertibilitate presupunea desfiintarea restrictiilor si discriminarilor in domeniul platilor si transferurilor internationale;

- a doua, potrivit careia convertibilitatea inseamna obligatia bancii centrale de a cumpara moneda sa nationala, detinuta de o banca centrala straina, la cererea acesteia.

Aparitia crizei monetare de la inceputul anului 1968 a determinat adoptarea de masuri restrictive privind convertirea dolarilor americani in aur. Au fost create doua piete ale aurului: una libera (pretul aurului se stabilea pe baza cererii si ofertei), si una oficiala (dintre bancile de emisiune, care puteau vinde si cumpara aur la pretul fix de 35 dolari uncia).

Masurile adoptate vizau efectele si nu cauzele, iar din acest motiv criza monetara s-a accentuat. Efectele acesteia au dus la decizia SUA, din august 1971, de a suspenda convertibilitatea in aur a dolarilor detinuti de autoritatile monetare ale altor tari membre ale FMI. Inca din luna mai 1971, unele tari cu moneda convertibila, iar din august, aproape toate au hotarat sa nu mai intervina pe pietele valutare pentru mentinerea cursului fix, prin cumparare sau vanzare de dolari. Aceasta a insemnat adoptarea practicii cursurilor fluctuante.

Din punct de vedere al convertibilitatii, acesteia i s-a schimbat continutul. In acceptiunea FMI, din notiunea de convertibilitate a disparut referirea la aur, fiind eliminat, de asemenea, si un element de baza al convertibilitatii: cursul fix. Astfel, notiunea adoptata pentru definirea pozitiei dolarului american, dupa suspendarea convertibilitatii in aur, era convertibilitatea de piata.

In practica, FMI nu a mai folosit termenul de moneda liber convertibila, ci a introdus notiunea de moneda liber utilizabila. Aceasta calitate a fost atribuita de Fondul Monetar International acelor monede pe care le aprecia ca fiind cel mai mult folosite in tranzactiile internationale.

g. Principiul lichiditatii

Principiul lichiditatii a fost considerat ca element intrinsec al functionarii Sistemului Monetar International. Crearea Fondului Monetar International, ca institutie financiara, avea si scopul asigurarii unui rezervor din care: la nevoie, tarile membre sa poata obtine un sprijin temporar, pentru a face fata deficitului balantei de plati.

Autoritatile monetare ale tarilor membre FMI aveau obligatia de a-si constitui rezerve monetare, corespunzatoare nevoilor lor si generate de doua operatiuni:

• convertirea sumelor solicitate;
• interventii pe piata ale autoritatilor monetare, in scopul mentinerii stabilitatii cursurilor de schimb.

In rezervele monetare, alaturi de aur si titlurile emise pe pietele financiare monetare nationale era introdusa si valuta, care patrundea in economia unei tari prin intermediul operatiunilor comerciale si financiare.

Lichiditatea globala, constituita din aur si valute, la care s-au adaugat pozitia tarilor FMI si DST-urile, avea in perioada de dupa al doilea razboi mondial un nivel procentual optim al rezervelor fata de import, de aproximativ 40%. In primii ani dupa razboi, 52% din rezervele monetare erau detinute de SUA, incluzand 75% din totalul aurului monetar. Restul lumii detinea doar 25% din aurul monetar, valorand circa 8 miliarde USD si, in plus, 14 miliarde in valute, din care aproximativ 11 miliarde lire sterline blocate la Banca Angliei, folosibile numai in zona lirei.

Contributia Fondului Monetar International la functionarea principiului lichiditatii s-a concretizat in vanzarea, contra moneda nationala, in cazuri de nevoie justificate, de sume in moneda altei tari membre, pentru efectuarea de plati conform prevederilor Acordului.

Aplicarea de catre FMI a principiului lichiditatii, prin acordari de credite, respectiv acceptarea vanzarii de valuta contra moneda nationala, a fost redusa in primii zece ani de activitate, fapt motivat prin aceea ca folosindu-se numai dolari s-ar fi creat o cerere de bunuri din SUA cu posibile efecte inflationiste, si prin aceea ca intr-un termen foarte scurt Fondul ar fi ramas fara resurse valutare utilizabile.

Problema lichiditatii globale a sistemului, precum si nevoia lichiditatii tarilor in curs de dezvoltare, a caror balanta curenta era continuu deficitara, a dat nastere la numeroase discutii, mai ales in afara FMI.

In urma solicitarilor Consiliului Directorilor Executivi, Secretariatul FMI a elaborat un studiu numit Nevoi de rezerve, publicat in ianuarie 1966. In acest studiu se evidentia necesitatea stabilirii nevoii globale de rezerve, care sa fie determinata in legatura cu bunastarea tuturor tarilor. Schimbul de pareri, intre consiliul Directorilor Executivi si Grupul celor 10, s-a soldat cu un proiect de creare de rezerve sub forma unor Drepturi Speciale de Tragere (DST), emise si folosite de FMI, si care urma a se evidentia intr-un cont special.

Crearea de DST a reprezentat o contributie concreta la functionarea principiului lichiditatii si un aport al Fondului la cresterea volumului lichiditatii globale. DST a fost considerat un nou activ de rezerva, sumele alocate fiind considerate parte integranta a rezervelor monetare oficiale ale tarilor membre.

h. Echilibrarea balantei de plati

Aceasta a constituit un principiu de politica economica al fiecarei tari, fiind inclus si in Acordul de la Bretton-Woods ca obiectiv al FMI care, prin creditele pe care le acorda, contribuie la scurtarea duratei si la reducerea gradului de dezechilibru al balantelor de plati ale tarilor membre.

Conceptia de baza in aplicarea acestui principiu era disciplina balantei de plati, ceea ce impunea adoptarea de masuri de redresare de catre tarile membre in cauza. Un accent deosebit s-a pus pe realizarea unor planuri de stabilizare, pe care tarile cu balanta deficitara care solicitau ajutor financiar de la Fond, prin trageri peste transa de rezerva, trebuiau sa le indeplineasca. Echilibrarea balantei de plati se realiza printr-o stabilizare economica interna bazata pe dezvoltarea productiei, menita sa duca la cresterea exporturilor, la o mai mare satisfacere a cererii interne si, deci, la o reducere a importurilor, franandu-se tendintele inflationiste.

Totusi, FMI era ingradit, in aplicarea principiului echilibrarii balantei de plati, de faptul ca influenta sa si recomandarile pe aceasta linie puteau fi realizate numai catre tarile care aveau si solicitau sa faca uz de drepturile speciale de tragere. Experienta a aratat ca, in decursul timpului, statele puternic dezvoltate si industrializate nu au urmarit o politica de respectare a disciplinei de plati.

2.3. Dezechilibrele SMI si necesitatea reformarii acestuia

Functionarea Sistemul de la Bretwon Woods a demonstrat caracterul asimetric al acestuia in favoarea SUA, si a evidentiat manifestarea unei incompatibilitati denumita de specialisti dilema intre aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichiditati internationale si convertibilitatea acestora in aur.

O asimetrie care a privilegiat SUA

Desi sistemul adoptat la Bretton Woods nu a fost, prin natura si principiile sale, discriminatoriu, totusi, functionarea sa, intr-o lume marcata de superioritatea economiei americane, a condus la consolidarea pozitiei SUA.

In anii care au urmat celui de-al doilea Razboi Mondial, o buna parte din tarile industrializate si in special cele europene au inregistrat importante deficite comerciale. Nevoile de reconstructie economica, de plati internationale au conferit monedei americane o pozitie privilegiata, devenind general acceptata in platile dintre diferitele state. In acest mod, dolarul SUA a devenit, de fapt, moneda internationala.

Nevoia de lichiditati internationale a fost satisfacuta prin oferta de dolari, care a rezultat din deficitele externe ale SUA. Acestea beneficiau de privilegiul de a-si putea finanta deficitul extern cu propria moneda: investitiile private americane in lume, ajutoarele economice si militare ale guvernului american erau platite prin simpla emisiune a unei monede pe care alte tari trebuiau sa o accepte, si anume dolarul.

Daca moneda americana era emisa in cantitati abundente, antrenand scaderea cursului pe piata de schimb, rezultatul il constituia aprecierea monedei celorlalte tari; pentru a nu depasi limitele de fluctuare, aceste tari trebuiau sa-si ofere propria moneda pe piata de schimb, achizitionand in schimb dolari, mentinand astfel stabilitatea valorii propriei monede in raport cu moneda americana.

In acest mod, se poate aprecia ca deficitul extern american s-a dovedit inflationist, daca se tine seama de faptul ca dolarii difuzati in economia mondiala au contribuit la majorarea masei monetare in tarile care ii detineau Singurul mecanism care permitea diminuarea deficitului american si a expansiunii monetare mondiale a dolarului, il constituia convertibilitatea in aur a acestuia. Aceasta convertibilitate a fost problematica, fiind calificata de catre specialisti drept o dilema, respectiv dilema convertibilitatii.

Nevoia crescuta de lichiditati internationale era satisfacuta printr-o oferta de dolari, primita cu incredere, in masura in care exista promisiunea de transformare intr-o cantitate de aur determinata. Pe de o alta parte, oferta de dolari nu putea fi asigurata decat prin agravarea deficitului extern al SUA. Accentuarea deficitului a fost de natura sa diminueze increderea in moneda americana, cu atat mai mult cu cat dolarii detinuti in strainatate depaseau stocul monetar al SUA.

Utilizarea dolarului ca moneda de rezerva, care presupunea existenta in cantitati reduse (caracteristica raritatii) devenea, astfel, incompatibila cu utilizarea acestuia ca mijloc de plata international, ceea ce implica existenta unei cantitati sporite de moneda.

In plus asimetria sistemului a fost accentuata de puterea conferita SUA pentru adoptarea deciziilor in cadrul FMI. Deciziile cu privire la activitatea Fondului erau adoptate cu 85% din voturi, iar SUA datorita puterii economice , a dispus de un procent de vot superior nivelului de 15% (17,8% in 1993), ceea ce demonstreaza ca deciziile nu se putea si nu pot fi luate fara acordul american.

Abandonarea progresiva a principiilor SMI

Importanta dominanta a economiei americane a creat din dolar cea mai importanta moneda si a conferit SUA o responsabilitate particulara in buna functionare a sistemului.

Increderea in dolar, datorita convertibilitatii acestuia la paritatea de 35$ uncia, a antrenat ca un important volum de dolari sa fie detinuti de nerezidenti, sumele respective fiind denumite eurodolari. Acesti eurodolari au constituit cea mai mare parte a deficitelor cumulate de balanta de plati a SUA, care pana in anul 1958 au avut niveluri moderate si erau acoperite prin incasarile SUA. Incepand din anul 1958, deficitele s-au majorat, iar intreprinderile americane au investit in strainatate, in anii 60 eurodolarii fiind acoperiti numai de rezervele de aur detinute de SUA.

Evolutia disproportiei dintre rezervele de aur ale SUA, tot mai insuficiente, si cantitatea de dolari detinuti in strainatate este redata de figura urmatoare.

Fig.6.1

Astfel, cele mai importante dificultati in functionarea Sistemului de la Bretton Woods s-au manifestat in perioada 1959 1963. In Europa Occidentala numeroase monede se negociau pe piata valutara, iar bancile centrale interveneau pentru mentinerea paritatilor declarate.

Intre 1960 si 1961, datorita deficitului balantei de plati britanice, cererea de aur pe piata londoneza s-a majorat, iar la recomandarea SUA, 8 banci centrale (Marea Britanie, SUA, Canada, RFG, Franta, Italia, Belgia, Tarile de Jos) s-au regrupat pentru a alimenta piata cu aur si pentru mentinerea cursului monedelor nationale.

Astfel, s-a constituit Pool-ul de aur, care a avut ca efect incetarea cumpararilor speculative. Un alt eveniment care a marcat perioada anilor 60 a fost crearea Clubului celor zece. In decembrie 1961, zece tari industrializate s-au angajat sa furnizeze FMI cantitati diferite de monede, cu scopul de a fi sprijinite tarile aflate in dificultate, pentru mentinerea paritatilor monetare. Fondarea clubului celor zece s-a realizat prin participarea urmatoarelor tari: SUA, RFG, Marea Britanie, Franta, Italia, Tarile de Jos, Belgia, Suedia, Canada, Japonia. Atat Pool-ul aurului cat si Clubul celor zece au avut ca scop consolidarea sistemului monetar si descurajarea temporara a speculatiilor.

Perioada 1964 1970 poate fi caracterizata prin abandonarea convertibilitatii externe a dolarului. La 14 martie 1968, cand rezervele de aur monetar ale SUA nu mai reprezentau decat 10,7 miliarde $, Congresul american a votat suspendarea imediata a convertibilitatii externe a dolarului in aur. Ca raspuns la aceasta decizie, statele europene cele mai bogate, cu exceptia Frantei, au acceptat crearea unei duble piete a aurului. Din acel moment pretul de 35 de dolari uncia de aur nu a mai fost practicat decat de unele banci centrale. In schimb, pe piata libera deschisa particularilor si intreprinderilor, pretul aurului fluctua in functie de cerere si oferta. Adoptarea acestei masuri a permis SUA sa-si stabilizeze rezervele de aur monetar si sa continue sa exporte capitaluri.

De asemenea, in anul 1969, s-a adoptat decizia FMI prin care s-au creat Drepturi Speciale de Tragere (DST), cu care SUA puteau sa-si rascumpere o parte din eurodolarii detinuti de alte banci centrale. DST- urile sunt drepturile de tragere care s-au adaugat la drepturile de tragere normale prevazute prin Acordul de la Bretton Woods. Crearea acestora a fost decisa de catre FMI cu o majoritate de 85% din voturi, repartizarea catre tarile membre realizandu-se proportional cu cota de participare a fiecareia.

Criza monetara din anul 1971 a fost declansata de deficitul cumulat al balantei de plati a SUA (11 miliarde dolari in 1969 1970) si de cresterea pretului aurului pe piata libera. Aceasta situatie a condus la suspendarea completa a convertibilitatii in aur a dolarului si la aplicarea unei suprataxe de 10% asupra unui numar insemnat de produse importate. Prin aceasta decizie adoptata la 15 august 1971, SUA au declansat o anarhie monetara si un razboi comercial la nivel mondial.

Anarhia monetara care domina lumea occidentala s-a aflat in contrast cu stabilitatea monetara a blocului rublei, unde mecanismele de reglare progresau o data cu evolutia CAER. Pentru fiecare tara membra a blocului rublei se utilizau 3 tipuri de moneda:

moneda interna (care circula numai pe teritoriul national)

moneda internationala (de cont), care era definita in aur si se utiliza pentru transformarea preturilor in vederea derularii comertului cu tarile din afara blocului.

moneda transferabila (cu aceeasi definitie in aur ca si a monedei internationale, si care era utilizata in cadrul CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) pentru reglarea soldurilor intre tarile membre.

Necesitatea reformarii SMI

Incercarile de mentinere in functiune a Sistemului Monetar Internationale de la Bretton Woods s-au concretizat intr-un set de decizii importante, adoptate in perioada respectiva, ceea ce a condus la functionarea unui SMI denumit post Bretton Woods.

Astfel, un prim eveniment important este reprezentat de Acordul de la Washington , din anul 1971, prin care dolarul a fost devalorizat in raport cu aurul si prin care s-a instaurat un mecanism al cursurilor fixe cu marje de fluctuatie de 2,25%. O asemenea decizie a permis o mai buna functionare a sistemului pentru o perioada de inca 2 ani. La sfarsitul anului 1973, monedele au depasit marjele de fluctuatie de 2,25%, ceea ce a agravat dezechilibrele balantelor de plati externe.

In anul 1976 s-a incheiat Acordul de la Jamaica, ocazie cu care s-au adoptat o serie de decizii fundamentale precum: demonetizarea aurului (monedele nu mai erau definite in raport cu aurul, deci aurul nu mai indeplinea functii monetare); libertatea tarilor de a-si alege regimul cursului de schimb; remanierea statului Fondului Monetar International in vederea adaptarii acestei institutii la noul context monetar international.

In perioada anilor 1978 pana in 1998, tarile au manifestat o preferinta pentru un regim al cursurilor de schimb bazat pe flotare libera si paritati glisante in defavoarea cursurilor fixe. Tabelul urmator sintetizeaza aceste tendinte.

Tabel 6.1.

Preferinta pentru regimul cursurilor flotante a avut ca fundament avantajele antrenate (evidentiate in anii 70 de modelele elaborate de Mundell si Flemming), respectiv posibilitatea absorbirii dezechilibrelor si caracterul stabilizator al speculatiilor. Trecerea de catre un numar mare de banci la cursurile flotante a antrenat, in anii 80, riscuri de volatilitate si instabilitate, situatie care a stat la originea unor spectaculoase inovatii financiare.

Perioada anilor 80 s-a caracterizat prin crize repetate ale dolarului, in raport cu yenul si cu monedele tarilor producatoare si exploratoare de petrol, iar dupa 1985 s-a inregistrat o stabilizare a functionarii sistemului.

O succesiune de evenimente care s-au derulat cu incepere din anii 1982 pana in anii 87, respectiv criza Mexicului, puternic indatorat (60 miliarde dolari) aflat in incapacitatea de rambursare a imprumuturilor si crahul bursier din SUA in 1987 au marcat trecerea de la un sistem monetar international catre un sistem financiar international. Crizele financiare derulate la sfarsitul anilor 90 si cea actuala, dovedesc o puternica intrepatrundere a dimensiunilor financiare si monetare ale economiei mondiale.

Amploarea globalizarii financiare, interconexiunile dintre pietele financiare si miscarea libera a capitalurilor genereaza noi constrangeri asupra reglementarilor monetare internationale. Privit in interconexiune cu sistemul financiar, cel monetar si-a dovedit insuficienta si incapacitatea la nivelul organismelor monetare si financiare internationale de a declansa sisteme de alerta si de prevenire a crizelor monetare si bancare.

Criza globala financiara care a inceput in SUA testeaza abilitatea FMI si a rolului sau de institutie centrala internationala de a supraveghea sistemul monetar international. In acest context, rolul FMI trebuie abordat pe doua componente: in managementul imediat al crizei si in reforma profunda pe termen lung a SMI.

Rolul FMI s-a modificat considerabil de la crearea acestuia in anul 1944, in concordanta cu evolutia SMI. In perioada 1946-1973 principala provocare a FMI a fost sa gestioneze un sistem bazat pe cursuri de schimb fixe si sa monitorizeze politicile macroeconomice ale tarilor membre, ajutandu-le atunci cand inregistrau deficite ale balantei de plati. In acest context, FMI a indeplinit rolul de imprumutator de ultim rang pentru tarile aflate in criza.

In perioada de dupa anul 1973 si pana in prezent operatiunile FMI au constat in supraveghere, imprumuturi si asistenta tehnica. Dupa 25 de ani de reguli pe care s-a bazat ordinea macroeconomica internationala, regulile sistemului post Bretton Woods au fost abandonate. Crizele financiare derulate in anii 90 au evidentiat puternica intrepatrundere a dimensiunilor financiare si monetare ale economiei internationale, ceea ce impune tratarea in stransa conexiune a SMI si a sistemului financiar. Declansarea, in anii 90 a crizei asiatice a constituit un eveniment care a evidentiat incapacitatea organismelor financiare internationale de a construi sisteme de alerta si de prevenire a crizelor monetare si bancare. La momentul respectiv s-a impus reexaminarea modului de functionare a organismelor monetare si financiare internationale, astfel incat sa permita o mai buna gestionare a noilor crize. La nivelul anului 1998, FMI a acordat Rusiei un imprumut istoric (de 22,6 miliarde dolari), iar Banca Mondiala a acordat imprumuturi considerabile pentru sustinerea reformelor structurale si pentru amortizarea impactului social al tranzitiei catre economia de piata.

Necesitatea reformei SMI a fost generata, astfel, de criza asiatica si de politicile promovate privind regimul cursurilor de schimb si al supravegherii financiare.

Actuala criza financiara reprezinta o modificare majora pentru FMI in calitate de institutie care nu este in masura sa acorde imprumuturi SUA sau celorlalte tari dezvoltate afectate de criza. La sfarsitul anului 2008, totalul resurselor financiare ale FMI erau de 352 miliarde dolari, din care 257 miliarde reprezentau cotele subscrise de tarile membre. In perioada 2001 2003 in timpul crizei din Argentina si Brazilia, FMI a acordat cel mai mare imprumut, in suma de 40 miliarde dolari.

Totodata, criza actuala poate constitui o oportunitate pentru FMI in a-si revigora pozitia si posibilitatea de a juca un rol constructiv in rezolvarea si minimizarea efectelor crizei. In efortul sau de sporire a capacitatii de supraveghere FMI, coopereaza cu institutiile financiare, cu Forumul de Stabilitate Financiara, Banca Reglementarilor Internationale, Comitetul de la Basel etc.

2.4. Moneda DST. Semnificatie si utilizare

DST este primul activ de rezerva, purtator de dobanda, creat prin decizie internationala; existenta lui este legata de completarea activelor de rezerva existente si este alocat de catre FMI, membrilor participanti la Departamentul DST.

Definirea DST

In cadrul statutului FMI, continutul valoric al unei unitati de DST a fost definit ca fiind echivalentul a 0,88867 g aur fin, ceea ce corespundea valorii paritare a dolarului la 1 iulie 1944. In anul 1974 s-a renuntat la definirea in aur a DST, trecandu-se la o definire pe baza cosului valutar.

In urma primului amendament al statului Fondului s-a creat, alaturi de contul general (prin care se efectueaza operatiunile si tranzactiile ordinare ale FMI), un cont special de tragere, prin care se aloca DST tarilor participante.

DST-urile sunt emise si anulate de catre FMI. Acesta are autoritatea, conform statului sa creeze lichiditati prin alocarea de DST membrilor sai, proportional cu cotele acestora in cadrul FMI. De asemenea, statutul FMI da posibilitatea anularii Drepturilor Speciale de Tragere, desi pana in prezent nu a avut loc nici o astfel de operatiune. In cadrul statutului este prevazut ca orice decizie de alocare de DST trebuie sa aiba la baza nevoia globala, pe termen lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de plata internationale. Suma DST alocata fiecarui membru se determina intr-un raport procentual fata de cota de participare a tarii membre de Fond. Alocarea se face gratuit, fara obligatia efectuarii unei contraprestatii din partea beneficiarului. Anularile de DST se calculeaza ca procent asupra alocarii cumulative nete de DST ale fiecarui membru.

Metoda initiala de evaluare a DST prin intermediul aurului a ramas in vigoare pana la 30 iunie 1974. In 1970 cand a inceput sa functioneze Contul Special de Tragere, 1 DST era egal cu 1 USD.

Incepand cu iulie 1974, DST au fost definite pe baza unui cos de 16 monede nationale ale tarilor care detineau in comertul international o pondere mai mare de 1%. Ponderea aleasa pentru fiecare moneda a fost bazata pe participarea emitentului la exportul mondial. Dolarul facea exceptie de la aceasta regula, considerandu-se ca importanta sa in tranzactiile internationale este mai mare decat partea din exportul mondial care revine SUA.

Cosul DST iulie 1974

Tabelul 6.2.

Din 1981, cosul a inclus monedele a cinci tari membre ale FMI, care aveau ponderea cea mai mare in exportul mondial de bunuri si servicii. Acestea erau cele cinci monede liber utilizabile: dolarul american, marca germana, yenul japonez, francul francez si lira sterlina. Procentul detinut de fiecare valuta in total rezulta din importanta fiecarei valute in comertul si platile internationale.

Dupa lansarea Euro, structura cosului este data de: dolarul (43%); yenul japonez (12%); lira (9%), Euro (36%). Valoarea unui DST se determina prin insumarea valorilor in dolari a monedelor din compozitia DST. Aceasta este calculata zilnic, iar valoarea cosului este ajustat la fiecare 5 ani.

De exemplu la 11 martie 2009, valoarea cosului DST se prezenta astfel:

Tabel 6.3.

1DST=1,467132$

Conform statului, DST indeplinesc urmatoarele functii:

functia de etalon monetar international, prin DST putandu-se exprima paritatile si cursurile valutare;

functia de mijloc de rezerva, DST figurand intre rezervele tarilor, alaturi de aur si valutele de rezerva. Rolul DST ca mijloc de rezerva internationala ramane limitat in mare parte, deoarece moneda FMI poate fi detinuta si utilizata numai la nivel oficial de tarile membre. Desi a fost creat si DST-ul privat piata sa a ramas limitata;

functia de instrument de credit, de procurare de moneda convertibila prin intermediul FMI si in anume conditii;

functia de mijloc de plata, limitata la plata de dobanzi si comisioane datorate FMI.

O tara membra a Fondului care primeste DST de la FMI le poate utiliza astfel:

participantul caruia i s-au alocat DST are dreptul sa obtina in schimbul lor o suma echivalenta in valuta de la un alt membru al FMI, indicat de catre Fond;

pentru ca un participant sa fie desemnat de Fond, ca furnizor de valuta, este necesar ca el sa aiba o balanta de plati si rezerve monetare suficient de puternice. Participantul , care furnizeaza valuta unui alt participant, va primi o suma echivalenta in DST.

FMI presupune ca toate operatiile cu DST sunt efectuate doar pentru a face fata unor nevoi ale balantei de plati, sau pentru cazul unei evolutii nefavorabile a structurii rezervelor monetare internationale dupa cum urmeaza:

participantul poate plati cu DST dobanzi si comisioane catre FMI sau poate rascumpara cu DST moneda sa aflata la FMI, cu anumite exceptii;

DST-urile pot fi utilizate pentru cresterea rezervei monetare oficiale, corespunzator cotei alocate;

incheierea de acorduri swap, prin care un membru poate transfera altuia DST, in schimbul altui activ de rezerva, cu exceptia aurului, cu obligatia de a restitui valuta la o data viitoare si la un curs stabilit de comun acord;

efectuarea de operatiuni forward, prin care o tara membra a FMI poate vinde sau cumpara DST cu obligatia platii la o data viitoare, in schimbul oricaror active monetare, cu exceptia aurului, la un curs la termen previzionat in momentul incheierii tranzactiei;

DST pot fi folosite pe piata financiara internationala, prin emiterea de obligatiuni exprimate in aceasta moneda.

Prima alocare de DST s-a realizat in 1970. Din 1981 au aderat la Fond 38 de tari, iar faptul ca ele nu au beneficiat de alocatii de DST ridica anumite intrebari. In septembrie 1996, Comitetul interimar a cerut Consiliului executiv sa-si finalizeze activitatea printr-un amendament la statut privind furnizarea de alocatii de DST, astfel incat toti membrii sa primeasca o parte echitabila din alocarile cumulative de DST.

Rata de dobanda a DST

Ca activ de rezerva, DST este purtator de dobanda, cu scopul ca moneda FMI sa devina atractiva pentru detinatori. Astfel, toti detinatorii de DST primesc dobanda pentru detinerile lor, iar fiecare participant plateste un comision Fondului pentru suma alocarilor de DST. Rata de dobanda a DST este o medie ponderata a ratelor dobanzilor pentru instrumentele pe termen scurt de pe pietele monetare ale acelor state ale caror monede alcatuiesc DST. Ponderile ratelor dobanzilor pentru fiecare moneda in rata dobanzii exprimata in DST, sunt similare ponderilor fiecarei monede in cosul DST.

Emisiuni de titluri exprimate in DST

Cumpararea unei obligatiuni exprimate in DST se realizeaza platindu-se contravaloarea acesteia, exprimata in dolari la cursul pietei. Daca peste un anumit timp obligatiunea in DST este vanduta de catre detinator, vanzarea se face la cursul dolar/DST din momentul respectiv.

Astfel, desi numai autoritatile desemnate pot detine DST, inscrisurile exprimate in DST pot fi detinute si de persoane fizice sau juridice. DST-urile utilizate in tranzactii in afara Fondului, in sectorul privat, se numesc DST-uri private. Dezvoltarea operatiunilor de DST a avut la baza ideea de a oferi acestei monede internationale un loc cat mai important in ansamblul relatiilor valutar-financiare internationale, inlocuind aurul sau monedele nationale cu functii internationale.

Avantaje ale utilizarii DST

Cu privire la utilizarea DST ca instrument de rezerva, au fost evidentiate urmatoarele aspecte pozitive:

Ø      DST este mai stabil decat orice alta moneda nationala;

Ø      DST este emis de un organism international (FMI), fiind, astfel, independent de situatia economica si financiara a unei tari. De asemenea, nu propaga situatii negative in economica mondiala (asa cum s-a intamplat cu dolarul american);

Ø      DST poate servi mai bine la mentinerea unor rezerve monetare internationale echilibrate, avand in vedere ca emisiunea acestora este dozata de FMI, in functie de nevoile efective de lichiditate ale economiei mondiale;

Ø      Sunt alocate in mod gratuit de Fond si, deci, nu imobilizeaza nici un activ financiar al unei tari.

Limite al utilizarii DST

Ø      DST nu indeplineste decat partial functiile unei monede internationale, el nu este un mijloc direct de plata, ci indirect, prin mecanismul sau de convertire in valute;

Ø      DST nu circula decat intre autoritatile monetare (FMI, BRI, banci centrale);

Ø      Inflatia si deflatia de DST nu sunt excluse, FMI putandu-se orienta gresit in determinarea necesarului de emisiune;

Ø      Ca urmare a repartizarii emisiunilor de DST proportional cu cota subscrisa de catre fiecare tara la FMI, majoritatea alocarilor revin tarilor industrializate, astfel ca tarile in curs de dezvoltare ale caror nevoi sunt cele mai mari primesc alocarile cele mai mici.

2. Institutiile internationale si rolul acestora in cadrul SMI

1. FMI

Cea mai importanta realizare a Acordului de la Breton Woods a fost crearea, pentru prima data in istorie, a unei institutii monetare internationale Fondul Monetar International.

Aceasta a fost creat in 1945, dupa modificarea statutului elaborat la Conferinta de la Bretton Woods. Totodata, s-a constituit si Banca Internationala de Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), ambele institutii fiind necesare in perioada respectiva. FMI a imbracat forma unui jandarm al prosperitatii insarcinat cu promovarea cooperarii monetare internationale si dezvoltarea comertului transfrontalier. In prezent, rolul sau este extins in numeroase domenii, respectiv globalizarea pietelor, mondializarea economiei, liberalizarea schimburilor.

Misiunea si obiectivele FMI

De la crearea sa, FMI si-a fixat o serie de obiective, si anume:

promovarea cooperarii monetare internationale;

favorizarea cresterii echilibrate a schimburilor comerciale internationale;

mentinerea paritatii monedelor tarilor membre, in cadrul sistemului de cursuri fixe, care au fost in vigoare pana in anul 1971;

acordarea de credite tarilor care se confrunta cu dificultati in vederea mentinerii echilibrului balantei de plati, a finantarii proiectelor de ajustare si a reformelor macroeconomice.

acordarea de consiliere in materie de politica economica si fiscala tarilor membre;

acordarea de asistenta tehnica bancilor centrale, in materie de contabilitate, fiscalitate si alte probleme financiare;

FMI este responsabil fata de 184 de state membre si aceasta responsabilitate este esentiala pentru eficacitatea sa. Cea mai inalta autoritate a FMI este Consiliul Guvernatorilor, in care sunt reprezentanti ai tuturor tarilor membre si care se reuneste o data pe an. Principalele probleme care vizeaza SMI sunt examinate de catre un Comitet al Guvernatorilor, numit Comitetul Monetar si Financiar International.

Resursele Fondului provin in principal din subscrieri ale statelor membre, acestea fiind denumite cote parti. Devenind membra a FMI fiecare tara trebuie sa verse cota parte in momentul adeziunii. Suma cotei parti difera in functie de puterea economica a tarii pe plan international.

In luna martie 2009, contributia cea mai mare la Fond era a SUA (16,83%), urmata de Japonia (6,04%), Germania (5,90%), Franta (4,87%) si Marea Britanie (4,87%), China (3,67%), Arabia Saudita (3,17%), Rusia (2,70%). De asemenea, exista si tari cu o contributie infima, ca de exemplu Sao Tone cu 0,0003% din totalul resurselor.

In plus, fata de aceste resurse proprii, FMI poate contracta imprumuturi cu scopul de a intari asistenta sa financiara data tarilor membre.

FMI sprijina statele membre, prin urmatoarele modalitati:

- examinarea si urmarirea evolutiei situatiei economice si financiare la nivel national si international si consilierea in domeniul economic;

- acordarea de imprumuturi in valuta pentru sustinerea politicilor de ajustare si a reformelor necesare pentru corijarea dezechilibrelor si promovarea cresterii durabile;

- acordarea de asistenta tehnica diversificata etc.

Principalele masuri sugerate de FMI, tarile membre in cadrul planurilor lor de redresare economica sunt:

- deprecierea monedei nationale. Aceasta este o masura care favorizeaza exporturile, diminueaza importurile si permite resorbirea deficitului balantei comerciale;

- diminuarea cheltuielilor publice, care se concretizeaza in reducerea sau suprimarea subventiilor de care beneficiaza anumite produse si in privatizarea unor intreprinderi publice, cu scopul de a ameliora gestiunea acestora;

- blocarea salariilor, este o masura care vizeaza franarea inflatiei si favorizarea investitiilor;

- participarea mai ampla, la comertul international, prin stimularea exporturilor cu scopul de a restabili competitivitatea economiei si a permite o mai buna alocare a resurselor.

2. Banca Mondiala

Aceasta institutie a fost creata in decembrie 1947 sub denumirea Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare, dupa semnarea Acordului de la Bretton-Woods. La 25 iunie 1946 acorda primul sau imprumut Frantei (in valoare de 250 milioane dolari, suma actualizata).

Banca Mondiala, a fost creata, in principal pentru a ajuta Europa si Japonia in procesul lor de reconstructie dupa al II-lea Razboi Mondial. De asemenea, a avut ca obiectiv suplimentar incurajarea cresterii economice in tarile in curs de dezvoltare. La inceputurile sale, Banca Mondiala a finantat mari proiecte de investitii de infrastructura (centrale electrice, autostrazi, aeroporturi etc.).

Dupa relansarea economica a Europei si a Japoniei, Banca Mondiala a fost preocupata, exclusiv de tarile in curs de dezvoltare, iar dupa anii 90 de finantarea tarilor post comuniste.

Institutiile Bancii Mondiale

Cu apelativul Banca Mondiala sunt desemnate in prezent 5 institutii:

BIRD (Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare);

AID (Asociatia Internationala de Dezvoltare), creata in anul 1960, imprumuturile sale fiind rezervate tarilor slab dezvoltate;

SFI (Societatea Financiara Internationala), fondata in 1956 pentru a finanta intreprinderile private;

Centrul International pentru reglementarea diferendelor referitoare la investitii, fondat in 1966;

Agentia Multilaterala de Garantarea Investitiilor, fondata in 1986.

Cea mai importanta institutie din cadrul acestui grup este BIRD, a carei functionare este asigurata de varsarea cotizatiilor stabilite pentru statele membre.

Obiectivele Bancii Mondiale au evoluat in decursul anilor, dar pot fi sintetizate astfel:

reducerea saraciei, este un obiectiv care l-a inlocuit in ultimii ani pe cel de crestere economica;

favorizarea constituirii de mici intreprinderi;

sprijinirea proiectelor de finantare a educatiei si dezvoltarii durabile;

promovarea de politici in favoarea protejarii mediului inconjurator si a protectiei sociale.

Aceasta institutie acorda imprumuturi la rate de dobanda preferentiale tarilor membre aflate in dificultate. In schimb, solicita acestor tari sa aplice politici de ajustare structurala, pentru limitarea coruptiei, mentinerea echilibrului bugetar sau facilitarea democratiei.

Actiunile Bancii Mondiale sunt deseori criticate, in mod special de guvernele care trebuie sa adopte masuri anti coruptie si alegeri democrate, precum si de sustinatorii miscarii antiglobalizare.

De asemenea, BIRD a facut obiectivul unor critici legate de lipsa de eficacitate a actiunilor sale, in favoarea dezvoltarii economice, si in plus, a consecintelor sociale si enviromentale a proiectelor sustinute si finantate in tarile slab dezvoltate. In acest context, este criticat rolul modest al Bancii Mondiale in dezvoltarea economica a acestor tari in favoarea capitalurilor private, investite in proiecte rentabile. Actiunile Bancii Mondiale s-au concentrat, indeosebi, in directia tarilor cu venituri medii: China, India, Mexic, Brazilia sau Maroc. O alta critica adusa Bancii Mondiale este influenta SUA, in sensul ca acestea isi promoveaza prin finantarile Bancii Mondiale propriile interese in tarile slab dezvoltate.

In concluzie, atat Banca Mondiala, cat si FMI ofera sprijinul lor guvernelor statelor membre care isi elaboreaza propriile strategii. Banca Mondiala, de exemplu, are un rol cheie in stabilirea proiectelor sociale ale tarilor membre, pentru reducerea saraciei; FMI isi da avizul sau asupra domeniilor in care isi executa mandatul sau traditional, si incurajeaza, in special, guvernele acestor tari in derularea unei politici macroeconomice prudente. Cele doua institutii au competente si asupra unor domenii precum: finante publice, executie si transparenta bugetara, administrarea fiscala si vamala, in aceste situatii cele doua actionand in stransa corelatie.

Aplicatii

Banca X prezinta un nivel al depozitelor in suma de 35000 u.m. constituita prin atragere de resurse de la populatie si agenti economici. Volumul maxim al creditelor urmand logica multiplicatorului creditului a inregistrat valoarea 187.600 u.m. Cunoscand ca preferinta pentru numerar a utilizatorilor este de 8% (coeficientul de fuga), sa se determine nivelul ratei RMO practicata in sistemul bancar.

Rezolvare

2. In perioada cursurilor de schimb fixe, definitia oficiala a francului francez era: 1$ = 29,63 FF. Care era nivelul pana la care putea sa se deprecieze moneda franceza in raport cu $ si de la care erau necesare interventiile Bancii Centrale.

Rezolvare

• pana in anul 1971 in perioada paritatilor fixe 1%:

- nivelul maxim al cursului (depreciere)

29,63 FF/$ + 29,63 x 1% = 9,92 FF/$

- nivelul minim al cursului (apreciere)

29,63 FF/$ - 29,63 x 1% = 29,33

29,92 FF/$

Curs oficial: 1$ = 29,63 FF

29,33 FF/$

Interventiile bancii centrale se produceau la inregistrarea acestor nivele ale cursului.

• Dupa anul 1971, prin largirea marjelor de fluctuatie la 2,25%:

29,63 FF/$ + 2,25% x 29,63 = 30,29 FF/$ (depreciere maxima);

29,63 FF/$ - 2,25% x 29,63 = 28,96FF/$ (apreciere maxima).

3. Se cunoaste contributia la cosul DST a monedelor componente astfel:

0,41 EURO; 18,4 Yeni; 0,0903 £; 0,6320 $.

Cursurile de schimb ale monedelor fata de $ la momentul t₀ sunt urmatoarele:

0,82 /$; 100 Y/$; 0,65£/$

a) Sa se determine cursul dolarului fata de moneda cos, DST.

b) Daca se cunoaste ca 1 DST = 1,35$, iar cursurile pe piata valutara sunt: 0,85 /$ si 98 Y/$, sa se determine cotatia lirei sterline fata de $.

Rezolvare

a) pe baza contributiilor la cos si a cursurilor fata de $ ale monedelor, se determina echivalentul contributiilor (prin raportarea contributiei la cursul de schimb).

b) daca 1 DST = 1,35 $, atunci trebuie determinat cursul lirei fata de $.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Vizualizari: 1453
Importanta:

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved

Distribuie URL
https://www.scrigroup.com/afaceri/economie/SISTEME-MONETARE81269.php

Adauga cod HTML in site
<a href="https://www.scrigroup.com/afaceri/economie/SISTEME-MONETARE81269.php" target="_blank" title=" - https://www.scrigroup.com/afaceri/economie/SISTEME-MONETARE81269.php">SISTEME MONETARE</a>