Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE
AgriculturaAsigurariComertConfectiiContabilitateContracteEconomie
TransporturiTurismZootehnie


Sistemul economic national-socialist

Economie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Factori de influenta in stabilirea pretului
FONDURILE STRUCTURALE SI FONDURILE DE TIP STRUCTURAL
INCERTITUDINEA SI RISCUL IN EFICIENTA ECONOMICA
SISTEMUL ORGANIZATIILOR ECONOMICE INTERNATIONALE
Proiect Previziune Macroeconomica
TRAFICUL DE DROGURI - DROGURILE SI ORGANIZATIILE CRIMINALE
Globalizarea Economiei Mondiale
IMPLICAREA FACTORILOR DE MEDIU IN ACTIVITATEA INTREPRINDERII
Proceduri complementare pentru obtinerea probelor de audit
Analiza Mediului de Afaceri

TERMENI importanti pentru acest document

sistemul economic socialist : organizatia sindicatelor naziste national socialiste nsbo : sistemul economic socialist sistemul OR economic OR socialist sistemul economic socialist sistemul e : sistemul economic socialist sistemul OR economic OR socialist sistemul economic socialist -Ion : impozitul formeaza un fel de proprietate comuna neinstrainabila :

Sistemul economic national-socialist

Dupa preluarea puterii politice si consolidarea regimului, Hitler si partidul nazist au trecut la transformarea consecventa a economiei germane in ceea ce avea sa dea nastere prin cercetarile si studiile ulterioare la o adinca controversa in cercurile economistilor, indiferent de culoarea teoriei economice pe care o reprezentau. Pina in prezent este greu de apreciat daca sistemul economic al Germaniei national-socialiste a fost un capitalism monopolist pur, capitalism totalitar, capitalism de stat sau “a treia cale” a unui socialism german. Pentru fiecare din aceste variante exista, in aceeasi masura, atit argumente pro cat si contra. Un raspuns clar si definitiv este imposibil de enuntat din punctul de vedere al economistilor. La o cercetare atenta si structurata se poate observa ca economia nazista a reprezentat un conglomerat in care se intilnesc in proportiii diferite toate formele mentionate mai sus.

Urmatorii factori sunt relevanti pentru caracterizarea economiei naziste:

·         conceptia economica, programul economic si ideologia national-socialista precum si pozitia lui Hitler fata de economie;

·         traditia economica germana;

·         alinierea stiintei economice in 1933;

·         cadrul organizatoric al economiei naziste;

·         politica economica national-socialista;

·         economia de razboi.

1.1         Conceptia si programul economic; ideologia national-socialista

Intre latura teoretica si cea practica a conceptiei si programului economic national-socialist se constata o diferentiere treptata pe masura ce Hitler si partidul nazist asced spre puterea politica. In timp ce in perioada premergatoare acapararii puterii politice, conceptiile si programele naziste in domeniul economic sunt marcate de un nationalism, rasism si anticapitalism de expresie ideatica, dupa preluarea puterii are loc o trecere la un pragmatism fara precedent, chiar exacerbat, care ignora pina si cele mai elementare principii programatice national-socialiste.

In literatura succesul electoral al nazistilor este pus exclusiv pe seama esecului partidelor democratice in combaterea recesiunii din 1929-1933. In situatia explosiva din aceea perioada populatia a fost receptibila la propaganda national-socialista exprimata lapidar prin lozinci de genul “Dreptul la munca” sau “Bunastarea generala inaintea bunastarii individuale” si negarea caracterului inevitabil al crizei. Increderea in politica economica nazista a fost intarita prin succesul masurilor adoptate de regimul national-socialist si care s-au reflectat in scaderea masiva a numarului somerilor si cresterea nivelului de trai. In ochii populatiei NSDAP era partidul care si-a respectat promisiunile electorale si a dat poporului “Munca si Piine”, in timp ce alte tari inca se mai confruntau cu problemele crizei. Si totusi, pina prezent gindirea economica nazista a fost negata si nu si-a gasit reflectarea in cercetari serioase si critice. Succesul economic al nazistilor a fost pus mai mult pe seama talentului si indeminarii economice a unor personalitati economice care au consimtit sa colaboreze cu regimul nazist cum a fost Hjalmar Scacht, presedintele Reichbank si totodata ministrul economiei.  Economistii motiveaza ingnorarea gindirii economice naziste prin lipsa de consistenta, primitivitatea si irationalitatea acesteia, politica economica nazista fiind determinata de necesitati economice si mai ales politice, fara obiective clar definite. Aceasta situatie s-a datorat si parerii larg raspindite ca Hitler nu intelegea mai nimic din economie si nici nu se interesa pentru economie, expunerile economice ale lui Hitler neavind decat o motivatie tactico-propagandistica.

Abia in anii `80 studiile lui Turner, Barkai si Herbst au marit interesul pentru cercetarea pozitiei lui Hitler fata de problemele economice ale timpului. Dintr-o data istoricii au afirmat ca ideile economice ale lui Hitler erau sistematice si nicidecum marcate de neintelegere sau repudiu fata de economie. Din pacate mai toate studiile despre economia nazista sunt scrise de istorici si nu de economisti.

Avind in vedere caracterul sistematic al regimului nazist si existenta deopotriva a unor obiective bine definite, parerea mea este ca a existat deopotriva atit o conceptie economica cat si o politica economica structurata. In ceea ce il priveste pe Hitler mi se pare imposibil ca persoana care a implicat intreaga lume intr-un dezastru si care are pe constiinta milioane de oameni sa fi fost profan pe teritoriul economic. Dezvoltarea unei masini de razboi si represiune de asemenea amploare nu s-a putut realiza fara mobilizarea concreta, consecventa si efectiva a intregii economii germane. A afirma ca Hitler nu a avut habar de  economie  este ca si cum s-ar afirma ca n-a  avut  habar  de strategia militara  sau  nu a stiut  de existenta Auschwitz-ului. Ridicarea economiei germane din ruinele primului razboi mondial si din recesiunea economica si transformarea acesteia intr-o masinarie de razboi nu se poate pune in seama unui Schacht sau Göring caci acestora le lipsea clarviziunea diabolica a lui Hitler. Sigur ca este discutabil daca masurile economice concrete au fost dictate de Hitler insusi, dar nu se poate pune la indoiala ca linia economica a celui de-al treilea Reich a fost stabilita de Hitler, iar daca stilul de exprimare a lui Hitler asupra problemelor economice da impresia de profan in economie, acest fapt nu anuleaza esenta si obiectivele economice exprimate.

Hitler nu era economist si nu era exponentul unui curent economic, dar discursurile si inscrisurile sale aveau caracter de dictat in cadrul caruia trebuia sa se miste gindirea economica nazista. In acelasi timp legaturile sale contradictorii cu cercurile economice si industriale l-au determinat sa-si exprime teoriile si programele economice cu mare precautie si cat se poate de nebulos. In plus, Hitler a considerat mai totdeauna economia ca element secundar ce trebuie sa se supuna “Primatului Politicii”. In “Mein Kampf” se gasesc cu greu pasaje care sa exprime gindirea economica a lui Hitler, iar putinele afirmatii economice sunt in strinsa legatura cu ideologia rasiala pe care a reprezentat-o. Pentru Hitler << “Poporul” si “Rasa” sunt punctele de plecare elementare, “Politica Externa” si “Politica Economica” sunt numai functii in procesul de afirmare si conservare a intregului reprezentat de popor si sunt determinate de factori care isi au locul in valorile interne acestui intreg. Statul este organul executant al acestor functii ale intregului reprezentat de popor, iar politica are intiietate fata de economic >>. Hitler a considerat economia ca pe o „sluga necesara in viata poporului” (cum el afirma in schita scrisorii adresata cancelarului von Papen la 12.10.1932); conceptia social-darwinista care sta la baza acestei afirmatii este frapanta.     

In afara de Hitler au existat anumiti functionari de partid care s-au implicat mai adinc in dezbateri economice, cum au fost: Gregor Strasser (purtatorul de cuvint pe teme economice al NSDAP in Reichtag), Walter Darré (conducatorul Oficiului SS pentru Rase si Colonizare si ministru al agriculturii), Robert Ley (conducatorul Deutsche Arbeitsfront – Frontul German al Muncii), Hans Frank (Ministru si Presedinte al Academiei Germane de Drept), Walter Funk (Ministru al Economiei si Presedinte al Reichbank), in marea lor majoritate acestia nu erau insa economisti. Cel care a influentat poate cel mai mult conceptia economica national-socialista a fost Gottfried Feder care, in principiu, era reprezentantul unei teorii bine definite, a carei formula magica consta in suprimarea dobinzii pentru capitalulul financiar si renuntarea statulului la impozitare. Gindirea teoretica a lui Feder se regaseste si in programul partidului nazist din 1920 prin imperativele referitoare la “Abolirea veniturilor obtinute fara munca” si ”Introducerea pedepsei cu moartea pentru criminalii de drept comun, camatari si speculanti, precum si pedepsirea fara mila a celor ce prejudiciaza interesul general”. Diferentierea pe care Feder o realiza intre “capitalul industrial productiv” si “capitalul financiar acaparator” era in conditiile unei economii capitaliste moderne si a Germaniei de atunci usor de combatut, dar va servi partidului nazist pentru a se declara anticapitalist, fara insa a speria cercurile economice pe sprijinul carora se baza. In aceasta constructie simplista, „capitalul financiar acaparator” mai trebuia numai identificat cu cercurile financiare internationale evreiesti si partidul nazist se putea servi de o ideologie prin care disperarea sociala putea fi usor deturnata in antisemitism. Inca in anii `30 teoria lui Feder asupra banilor si dobinzii era considerata pilonul de sprijin al caracterului programatic anticapitalist al NSDAP, desi atit Hitler cat si majoritatea partidului nazist nu era nici anticapitalista si nici socialista. In anii recesiunii teoria lui Feder a fost combinata cu finantarea productiva deficitara in scopul crearii de locuri de munca. Odata cu cresterea rolului NSDAP in Reichtag si iminenta preluarii puterii, steaua lui Feder va incepe sa apuna.

 

Conceptia economica national-socialista era in esenta agresiv antiliberala si pregnant dirijista; “laissez-faire”, libera initiativa a intreprinzatorilor, concurenta, preturile si salariile dictate de piata nu isi gaseau loc in aceasta conceptie care, din motive electorale, a fost rar si voalat exprimata in public.

In 1931 se infiinteaza in cadrul partidului nazist si sub conducerea lui Otto Wagener asa-numitul WPA (Wirtschaftspolitische Abteilung – Departamentul de Economie Politica) care avea sarcina sa defineasca obiectivele economice ale partidului si sa elaboreze planuri de masuri economice. Wagener considera ca elaborarea unei “ordini economice national-socialiste”, a “unei filozofii economice naziste” si a unui “drept economic nazist” erau extrem de importante in procesul de dobindire si consolidare a puterii. In cadrul WPA au avut loc o serie de discutii la care a participat, alaturi de referenti si specialisti in economie, chiar si Hitler. Activitatea WPA este greu de apreciat; una dintre putinele dovezi documentare ale activitatii WPA a fost elaborarea Schitei Conceptiei Economice si a Obiectivelor NSDAP (Wirtschafts­politische Grundanschauungen und Ziele der NSDAP) din 17 martie 1931 (supranumita si “Manifestul Economic”). Alaturi de dirijismul economic, in schita se afirma prioritatea agriculturii intr-o economie autarha, limitarea liberei initiative a intreprinzatorului asupra dobindirii si utilizarii proprietatii in ciuda mentinerii proprietatii private, controlul investitiilor, al preturilor si salariilor, autoadministrarea economiei, introducerea principiului conducatorului (Führersprinzip), etc. Nu este de mirare ca datorita continutului explosiv al Schitei, Hitler personal a impiedicat publicarea acesteia. Totusi, unele dintre masurile schitate in „Manifestul Economic” vor fi puse in aplicare de nazisti dupa acapararea totala a puterii in stat.

In ceea ce priveste problema acuta a economiei germane din acea vreme, flagelul somajului, pina in primavara lui 1932, NSDAP si WPA nu aveau o conceptie bine conturata asupra cailor de rezolvare a acestei probleme complexe, desi presa si propaganda nazista tratau din plin aceasta tema. Initiativa in acest domeniu a preluat-o Gregor Stasser care, la 10 mai 1932, a prezentat in Reichtag un program de urgenta (Sofortprogramm). Discursul lui Gregor Stasser in Reichtag s-a diferentiat de sloganurile propagandistice ale NSDAP de pina la aceea data; programul expus de Stasser pentru crearea de noi locuri de munca era foarte detaliat si se baza in principal pe comenzile de stat finantate deficitar.

Dupa expunerea lui Strasser programul prezentat a fost completat si va apare sub denumirea de Program Economic de Urgenta al NSDAP (Wirtschaftliches Sofort­programm der NSDAP). In partea a doua a acestui program sunt enumerate propunerile de politica economica nazista care, in mod surprinzator, coincid in mare parte cu masurile adoptate de nazisti dupa acapararea puterii in stat, ceea ce dovedeste odata in plus faptul ca nazisti, ajunsi la putere, dispuneau de o conceptie economica inchegata si de instrumentele necesare realizarii acesteia in practica. Liniile directoare in politica comerciala erau marcate de obiectivul asigurarii majoritare a necesarului populatiei germane din productie proprie, importul de materii prime se axa pe favorizarea tarile europene prietene si pe necesitatea derularii acestuia prin compensatie cu livrari de produse industriale germane. Tendinta de autarhizare este bine definita, dar si ideile de baza ale „Noului Plan” (Neuen Plan) din 1934, pus in aplicare de Schacht. In acelasi fel se trateaza problema controlului statului asupra devizelor, impiedicarea exodului de capital si deprecierea selectiva a monedei printr-un sistem de premii la export si suprataxe la import. La capitolul de politica bancara si de credit se propunea instituirea controlului statului asupra sistemului bancar si de credit. In continuare, era exprimata necesitatea unui control al preturilor si al salariilor, autorizarea investitiilor industriale, etc. Pentru eradicarea somajului era prevazut un program masiv de lucrari publice: ameliorari de teren, constructii de strazi si autostrazi, lucrari de canalizare si constructii de locuinte finantate prin economiile realizate la asigurarile de somaj si cresterea incasarilor din impozitare precum si prin finantarea deficitara a 20-30% din suma totala.

Ca linie directoare a politicii economice a nazistilor, Program Economic de Urgenta al NSDAP a avut o existenta foarte scurta caci, datorita respingerii acestuia de catre cercurile economice dar si a succesului electoral indoielnic, acesta a fost retras tacit la indicatia lui Hitler in toamna anului 1932. In aceasta situatie si pina la preluarea puterii depline, nazisti vor evita pe cat posibil subiectul economic. Pentru pregatirea alegerilor din noiembrie 1932, Hitler a insarcinat pe Gottfried Feder si Walter Funk cu formularea unui Plan de Structurare Economica al NSDAP (Wirtschaftliche Aufbau­programm der NSDAP) care insa nu va contine decat afirmatii generale, unele dintre acestea chiar in contradictie cu principiile national-socialiste (printre care: scaderea generala a dobinzii, facilitati fiscale, liberalizarea preturilor, insanatosirea agriculturii, promovarea exportului). Denumirea de “capitalist” sau “capitalism” nu apare nici macar odata in acest program, iar despre “Dreptul la munca” nu se mentioneaza nici un cuvint; numai in domeniul combaterii somajului se pastreaza aceleasi propuneri exprimate in Programul de Urgenta. Scopul propagandistic si electoral al acestui program era evident. Nici macar masurile de combatere a somajului nu sunt de sorginte national-socialista, se poate chiar afirma ca programul nazist s-a inspirat dupa renumitul WTB-Plan formulat de organizatia sindicala ADGB (Allgemeinen Deutschen Gewerkschaftsbundes) si care preconiza realizarea unui program masiv de comenzi de stat pentru angajarea a ca. un milion de someri, programul urmind sa fie finantat prin titluri de imprumut rediscontabile la Reichbank si printr-o usoara suplimentare a masei monetare.

In timp se constata o apropiere intre platforma economica nazista si ideile reformiste ale unor economisti germani: Lautenbach, Friedländer-Prechtl, Dräger, etc. care vedeau in venirea la putere a nazistilor calea cea mai probabila de afirmare si aplicare a conceptiilor reformiste. Cea mai mare parte a reformistilor nu erau nazisti, dar impartaseau anumite idei economice national-socialiste. In procesul de formare a unei conceptii economice national-socialiste un rol important l-au jucat profesorii: Jens Jessen si Erwin Wiskemann considerati pe drept cei mai proeminenti reprezentanti academici ai gindirii economice national-socialiste. Atit Jessen cat si Wiskemann au incercat sa fundamenteze o teorie economica bazata pe relatia „nationalism-socialism-comunitate populara”. 

Liniile directoare ale gindirii economice national-socialiste se reflecta in urmatoarele aspecte:

1.      Primatul politicii – care, in conceptia lui Hauke Janssen, nu insemna altceva decat „intiietatea lumii spiritual-morale asupra materialismului si utilitarismului atit in viata cat si in economie”. Aceasta afirmatie a fost reprezentata de Scoala Istorica cu mult timp inainte de aparitia nazistilor. In interpretarea lui Hitler din “Mein Kampf”, economia nu era decat unul din multele mijloace auxiliare pentru indeplinirea obiectivelor statului, economia in sine neputind fi vreodata cauza sau scopul unui stat. Interpretarea practica a acestui principiu insemna de fapt, libertatea nazistilor de a organiza sistemul economic dupa propria lor vointa politica, caci ei nu recunosteau legile proprii ale economiei. Raspunsul lui Hitler la recesiunea economica a fost in primul rand unul politic.

Viitorul economiei germane era subordonat in conceptia nazista, vointei comunitatii poporului (Volksgemeinschaft) si a conducerii sale si nicidecum legilor economice. Stiinta economica politica nu avea alta menire decat sa puna in aplicare sau, in cel mai rau caz, sa interpreteze vointa Führer-ului, dar nu sa verifice stiintific aceasta vointa.

2.      Respingerea teoriei economice – Hitler si partidul nazist au respins stiinta economica traditionala si in primul rand rationalitatea teoriei economice. Critica lui Hitler incepea chiar cu obiectivele scolare si academice care, dupa opinia sa, stimulau unilateral capacitatile spirituale in detrimentul celor fizice. Imaginea nazista a omului nu corespundea nici pe departe cu idealul educational existent in scolile si universitatile germane. Tiradele lui Hitler, cu reminescente rasiale de tip ideatic, se indreaptau impotriva tipului de om teoretic, intelectual si erudit. Intelectualii sufereau, in conceptia lui Hitler, de slabiciune, erau palizi, se indoiau, intrau in detaliu si cercetau; aceasta atitudine nu era conforma cu loialitatea fata de Führer si de obiectivele naziste. Antiintelectualismul lui Hitler avea radacini rasiste si epistemologice, el considera intelectualismul ca fiind de origine evreiasca. In acest context, Hitler respingea si produsul intelectual pe care il reprezenta teoria economica.

3.      Teoria rasista si teoria economica populara – Nazisti defineau sensul statului prin conservarea rasei, inlocuind natiunea cu poporul fundamentat rasial. Sub acest aspect era de la sine inteles ca teoria raselor reprezenta un element cheie in ideologia nazista care se rasfringea si asupra perceptiei si functiilor economiei. Bazindu-se pe teoria rasiala gindirea economica nazista era o teorie populara (völkisch) in care individul nu avea ce cauta, esenta acesteia era poporul, comunitatea. Parola nazista: “Bunastarea generala are prioritate fata de bunastarea individuala” era de adinca inspiratie rasista, rezolvarea problemei sociale mergind mina in mina cu rezolvarea problemei rasiale. 

4.      Caracterul national-socialist – Intrebarea daca national-socialismul a fost de factura capitalista sau mai degraba socialista preocupa si in ziua de astazi atit analisti si cercetatori economici cat si istorici. Dupa parerea lui Hayek national-socialismul si socialismul in Germania se aflau intr-o strinsa legatura. In opinia marxistilor, national-socialismul nu putea fi decat de sorginte capitalista, sarcina acestuia fiind mentinerea capitalismului in epoca monopolista si impiedicarea instaurarii socialismului.

Natura national-socialismului nu este un fenomen istorico-economic, ci unul istorico-dogmatic care lasa spatiu fiecarei interpretari. Daca se ia in consideratie faptul ca regimul national-socialist a mentinut proprietatea asupra mijloacelor de productie, atunci national-socialismul a avut un caracter capitalist. Daca insa consideram criteriile de control si planificare economica aplicate de nazisti in economia germana, atunci nu se poate exclude un vadit caracter socialist. La fel de plauzibil se poate afirma ca ordinea economica nazista a reprezentat o a treia cale, un compromis intre economia de piata si cea planificata. Nazistii au incercat sa realizeze o simbioza intre initiativa privata si interesul public, cat mai adecvata obiectivelor politice ale lui Hitler.

5.      Autarhia si spatiul vital – componente importanteale programului economic nazist. Autarhia se baza in aceeasi masura pe considerente rasiale ca si teoria economica nazista. Diviziunea internationala a muncii si comertul liber erau percepute de national-socialisti drept institutii evreiesti menite sa asigure hegemonia capitalului financiar. Propagarea conceptiei de dezvoltare autarha a economiei devenea astfel si un mijloc de lupta rasiala. Acest concept nu se reducea la teritoriul german existent, ci cuprindea si caracteristica asa-zisului „spatiu vital”. Numai in acest spatiu vital se putea realiza o autarhie conforma idealului nazist.

1.2         Traditia economica germana

In evolutia teoriei economice germane din secolele XIX si XX se poate observa continuitatea unui sir de idei economice a caror caracteristica principala era reprezentata - mai mult sau mai putin - de o conceptie autoritar-organica a statului. Chiar si mercantilistii secolelor XVII si XVIII au postulat dreptul de interventie al statului in procesele economice. Ca reactie la Revolutia Franceza, in Germania s-a dezvoltat la inceputul secolului XIX un antiliberalism agresiv cu tendinte nationaliste. Liberalismul german a fost, incepind cu 1848, un fenomen de scurta durata si fara succese deosebite - atit la nivel politic cat si in economie - comparativ cu aparitia si dezvoltarea unui conservatorism reactionar, dar care a adus cu sine si o relansare economica.

Caracterul specific al economiei germane s-a resimtit cu mult inainte de unificarea statelor germane, proportia sectorului economic dominat de stat sau institutii publice, precum si interventia statului in economie fiind mai puternica decat in alte tari europene. Conceptia autoritar-paternalista a statului se reflecta nu numai in cadrul economic, prin activitatile din domeniul cailor ferate, alimentarii cu apa si gaz, energiei, minelor si chiar industriei, ci si in domeniul social, prin asigurarile sociale, la aceea vreme un sistem unic in Europa. Guvernele Reich-ului au favorizat constituirea cartelurilor precum si monopolurile. Initiativa si dirijismul statului erau in economia germana a secolului XIX si XX realitati de necontestat chiar inainte de a fi teoretizate. Influenta stiintei economice asupra dezvoltarii socio-economice a statelor germane si mai apoi a Reich-ului nu trebuie insa neglijata.

Un prim inceput il face, in 1800, Gottlieb Fichte care in eseul sau Geschlossenen Handelsstaat (Statul comercial inchis) proiecteaza viziunea utopica a unei societati autarhe in care statul garanteaza dreptul la munca si un minimum de subzistenta. In centrul acestei lucrari se situeaza comunitatea si nu individul, reprezentantul comunitatii fiind statul, care isi asuma dreptul si obligatia de interventie atit la nivelul individual cat si al comunitatii in cadrul unui “spatiu vital” de dimensiuni continentale. Statul suveran isi rezerva dreptul nelimitat de a emite mijloace monetare fara sa tina seama de restrictii economice. Agricultura si satul erau idilizate, in timp ce industrializarea si orasul erau privite sceptic. 

Fondatorii teoriei nationalist-etatiste pot fi considerati Adam Heinrich Müller, Wilhelm Roscher si Friedrich List. Statul lui Müller este - in adevaratul inteles - totalitar, caci acesta cere cetatenilor nu numai respectarea legilor ci si recunoasterea autoritatii statale in toate domeniile vietii. Proprietatea privata este, in acceptul lui Müller, numai tolerata atita vreme cat aceasta este pusa in slujba comunitatii; economia statala se situeaza la Müller peste economia privata. In conceptia lui List, statul reprezenta o legatura contractuala necesara atingerii obiectivelor de bunastare individuala a tuturor membrilor comunitatii. Teoria lui List este marcata de un protectionism agresiv care obliga statul sa intervina in economie. Sarcina statului era sa dirijeze interesele individuale spre atingerea unei bunastari generale in interior si a unei sigurante nationale fata de influentele externe. Afirmatia lui List conform careia “intr-un stat, orice industrie pe care statul nu o dirijeaza este inceputul disparitiei acestui stat” va ramine celebra prin finalitatea interventionista pe care o emana. Teoria lui List nu era numai etatista, ci si nationalist-imperialista pentru ca masurile protectioniste nu puteau fi aplicate decat de marile puteri europene, celalalte tari fiind condamnate la  deschiderea economiei proprii si eventual integrate intr-un “spatiu vital”.

Teoreticienii Scolii Istorice, Wilhelm Roscher, Karl Knies si Bruno Hildebrand priveau interventia statului in economie ceva mai nuantat, ea era necesara, dar nu trebuia glorificata. Tinara generatie de economisti ai Scolii Istorice, in frunte cu Georg Friedrich Knapp si Gustav Schmoller, au acordat prioritate absoluta consolidarii puterii politice a statului precum si politicii sociale ca tematica primordiala a teoriei economice germane, dar fara sa conteste economia de piata. Acestia din urma au avut o mare influenta in cercurile guvernamentale si la public prin intermediul activitatii lor academice si a activitatii lor in calitate de membrii fondatori in cadrul VfS (Verein für Socialpolitik - Clubul pentru politica sociala) a caror membri erau supranumiti si “socialisti de catedra”, desi clubului ii apartineau si economisti care reprezentau alte curente economice, precum Adolf Wagner si Albert Schäffle, adepti ai socialismului de stat. In special in timpul guvernarii lui Bismark influenta lor a fost foarte puternica si efectiva, adoptarea legislatiei asigurarilor sociale fiind si un rezultat al influentei reprezentantilor Scolii Istorice si mai ales a VfS. Obiectivul principal al clubului era critica la adresa liberalismului invinuit de ignorarea intereselor nationale prin propagarea exonerarii statului de sarcinile sale sociale. Wagner cerea, nici mai mult nici mai putin decat: nationalizarea si comunalizarea intreprinderilor de productie, inlocuirea preturilor libere cu preturi stabilite de stat si o politica financiara si fiscala cu caracter social. Knapp era un inamic al etalonului aur, considerand ca acoperirea monedei este un rezultat al legislatiei statului si nu al valorii aurului. Schmoller intrevedea necesitatea unui “spatiu vital” german continental, militarist, autarh si preponderent agrar. Desi nedovedita, se pare chiar ca influenta ideilor lui Schmoller au stat la baza conceptiei expansioniste a lui Hitler. 

Experientele primului razboi mondial par sa confirme tendintele dirijiste existente la aceea data si isi dovedesc operativitatea prin aplicarea lor practica. Razboiul a dovedit nu numai ca statul avea puterea si mijloacele de a finanta razboiul, dar putea mobiliza forta de munca si resursele de materii prime necesare masinii de razboi. Walther Rathenau si Wichard von Moellendorf au intemeiat un curent economic rezultat din practica economiei de razboi si cunoscut sub denumirea de “socialism de razboi”, care revendica in principal necesitatea unei repartizarii statale a factorilor de productie intre consum si investitii, o impartire egalitara a venitului si averii nationale, interzicerea monopolurilor, controlul statului asupra salariilor, profiturilor, dobinzii si comertului exterior si promovarea unei „mobilitati de clasa” ridicate. Rathenau a propagat si idea unei expansiuni germane spre Est, necesara datorita superioritatii tehnologice si economice a Vest-ului care ar fi daunat moralitatii si intereselor germane.

Foarte putini economisti au continuat sa dezvolte teoria national-etatista in timpul Republicii de la Weimar, cei mai multi “socialisti de catedra” trecusera deja in eternitate, iar Scoala Istorica facuse loc liberalismului si teoriei utilitatii marginale. In plus economia Germaniei de dupa razboi era marcata de problema reparatiilor de razboi care influenta negativ intregul sistem economic. Cei mai de seama reprezentanti ai scolii economice in perioada dintre cele doua razboaie mondiale au fost Werner Sombart si Othmar Spann. Acesta din urma si-a cladit teoria economica pe o organizare medievala a statului intr-un asa-numit Ständestaat (stat organizat pe baza categoriilor profesionale, stat al breslelor, stat al starilor) caruia ii revenea un rol de echilibru social, economia fiind subordonata intereselor statului. Sombart reprezenta un curent “social-capitalist” care revendica o planificare statala si centrala pentru toate sectoarele economiei, fara insa a fi necesara o organizare statala de tipul celei propuse de Spann. In ciuda ideilor sustinute, Sombart nu renunta la principiul proprietatii private si a profitului, el cerea numai ingradirea liberei initiative, a preturilor si salariilor. Si Sombart era un adept al reagrarizarii Germaniei si condamna urbanizarea. Atit ideile lui Sombart cat si cele ale lui Spann si-au gasit o anumita reflectare in conceptia national-socialista asupra economiei.

Un izvor important pentru ideile national-socialiste l-a jucat Friedrich von Gottl-Ottilienfeld, reprezentant al noului curent economic reformist, prin lucrarile sale despre rasa si economie. Se poate afirma ca la inceputul anilor `30 s-a realizat o convergenta intre national-socialisti si tinerii intelectuali conservatori, acompaniati de asa-pretinsii reformatori. Scoala austriaca a carui reprezentanti de seama au fost Ludwig Mises si Friedrich August Hayek s-a aflat in opozitie permanenta fata de conceptiile statal dirijiste incercind sa demonstreze imposibilitatea unei economii planificate si paralelismul intre national-socialism si marxism.

Se poate obseva cu usurinta o continuitate in traditia economica germana pina la national-socialism. Aceasta traditie se baza pe rolul dirijist al statului si pe expansiunea teritoriala, dar fara sa nege vreodata proprietatea privata si profitul. Caracterul anticapitalist al scolii economice germane se indrepta mai mult impotriva liberalismului si nu aveau nimic comun cu comunismul, in aceeasi masura nu se poate nega o tenta socialista a teoriei economice germane. Este greu de afirmat daca conceptia economica national-socialista se poate explica prin traditia teoriei economice germane. Si in alte tari au existat curente dirijiste si chiar nationaliste care insa nu au culminat intr-un national-socialism. Ceea ce izoleaza national-socialismul in traditia economica germana este, pe de o parte, experienta practica incununata de succes in combaterea somajului si pe de alta parte, absolutismul reactionar al gindirii economice prin care dirijismul statal deservea o ideologie destructiva si criminala.

1.3         Alinierea stiintei economice incepand cu 1933

“Umilinta cu care profesorii, economistii si oamenii de stiinta germani s-au pus in slujba noilor stapini este unul din cele mai cutremuratoare si rusinoase spectacole in intreaga istorie a ascensiunii national-socialismului” scria in 1944 Friedrich August von Hayek cu referire la alinierea stiintei economice si a reprezentantilor acesteia la obiectivele nazismului.

In locul protestelor publice au fost organizate mitinguri de adeziune si simpatizare publica cu telurile nazismului. In 1932 a fost facut public Apelul Profesorilor Universitari pentru Hitler semnat de 50 de persoane apartinind structurii academice mijlocii. 300 de profesori au semnat in martie 1933 un Apel Electoral pentru Hitler, iar pe 11 noiembrie 1933 s-a dat publicitatii Adeziunea profesorilor din universitatile si facultatile germane pentru Hitler si statul national-socialist (Bekenntnis der Professoren an den deutschen Universitäten und Hochschulen zu Adolf Hitler und dem national-sozialistischen Staat) care, pe linga semnaturile unor personalitati academice ale vremii, cuprindea si cea a profesorului si rectorului Universitatii din Heidelberg, Martin Heidegger. Asemenea manifestatii de simpatie nu avusesera niciodata loc in favoarea Republicii de la Weimar. O opozitie deschisa in mediul academic german impotriva regimului national-socialist practic nu a existat. Majoritatea corpului profesoral, al economistilor s-a aliniat politicii national-socialiste, dar nu s-a reeducat, era loiala statului, dar nu cauzei, era competenta, dar neangajata politic.

Imediat dupa preluarea puterii, institutiile de stiinta au fost nou organizate, in fruntea lor fiind numite persoane “acceptabile” pentru noul regim. Persoane nedorite din motive rasiste sau politice au fost in totalitate indepartate din activitatea stiintifica. Corpul profesoral era impartit in trei categorii: adeptii nazisti se aflau in minoritate, marea masa a celor care s-au aranjat cu regimul si opozantii, care in mare majoritate erau cazuri de exceptie. Dezvoltarea stiintei economice academice a fost marcata de un pragmatism accentuat. Economistii cu o baza teoretica profunda si utilizind un instrumentar empiric vast si-au afirmat influenta la nivel politic, furnizind nu numai o gindire teoretica, dar si instrumentele necesare realizarii dirijismului economic. Regimul nazist a urmarit sa instaureze principiul primatului politicii si in stiinta, fiind hotariti sa transforme stiinta si cercetarea prin prisma ideologiei national-socialiste; prima etapa a fost alinierea universitatilor, publicatiilor de specialitate si organizatiilor publice.

Pe teren universitar nazistii au urmarit o serie de obiective destinate sa subordoneze activitatea academica scopului propriu, cum ar fi: abolirea libertatii cercetarii si stiintei, inlaturarea administratiei academice independente, izolarea tipului de cercetator intelectual, inlaturarea persoanelor nedorite pe motive rasiale sau politice, inlaturarea curentului ideilor marxiste si liberale, reorganizarea studiului de specialitate in sensul national-socialist. Pentru realizarea acestor obiective au fost adoptate o serie de legi: 

·          Legea restabilirii statutului profesional (Gesetz zur Wieder­herstellung des Berufsbeamtentums) din aprilie 1933, care inlocuia profesiunea academica cu statutul unui functionar de stat si prevedea pensionarea acelor functionari care nu erau de origine ariana, concedierea celor ce reprezentau cazuri politice si in general a tuturor persoanelor care nu posedeau “alte aptitudini” in afara celor stiintifice.

·         Legea impotriva aglomerarii scolilor si universitatilor germane (Gesetz gegen die Überfüllung deutscher Schulen und Hochschulen) din aprilie 1933, restringind astfel ponderea studentilor de origine evreiasca la 1,5% din populatie.

·         Regulamentul de habilitare (Reichshabilitationsordnung) din 1934 care permitea ascensiunea academica numai prin confirmares politica in sens nazist.

·         Simplificarea administratiei academice (Verordnung zur Verein­fachung der Hochschulverwaltung) prin introducea principiul conducatorului (Führer) in universitati si suprimarea auto­administratiei academice. Astfel rectorul nu mai era ales ci numit de minister, iar acesta la randul lui numea decanii, sefii de catedre, etc.

 

Concedierile si pensionarile fortate nu au avut numai consecinte personale ci s-au resfrint si asupra dezvoltarii ulterioare a stiintei economice. In perioada urmatoare alinierii stiintei economice avem de-a face cu un tip de oportunism stiintific fara echivalent. Chiar si celebrul Sombart a tinut neaparat sa se justifice in fata istoriei,  declarand in 1934, ca pozitia sa fata de regimul nazist nu este nici indiferenta dar nici dusmanoasa. Numarul si numele celor plecati in exil printre care: Schumpeter, Hayek, Mises, Röpke, Hahn, Heimann si Lederer este o dovada in plus asupra calitatii stiintei economice dupa momentul 1933. Odata cu aparitia directivelor de reformare a studiului se pune accentul pe transformarea stiintei economice intr-un instrument national-socialist declarat, aflat sub semnul rasei si al comunitatii.

Alinierea institutionala a stiintei economice s-a reflectat in forma concentrata in domeniul publicatiilor de specialitate care au fost in totalitate acaparate de nazisti sau simpatizantii acestora, prin inlaturarea editorilor care, in mare parte, erau personalitati din domeniul economic precum Lederer, Spiethoff sau Harms. Din acest moment, in domeniul publicistic, opozitia (sau mai bine zis critica) fata de regimul lui Hitler si-a facut simtita prezenta numai prin camuflajul istoric (comparatii istorice) sau sub obladuirea unor citate ale lui Hitler sau altor nazisti de frunte. Se poate insa afirma ca influenta de masa a noilor publicatii aflate sub control sau patronaj nazist practic nu mai exista.

In ceea ce priveste organizatiile si asociatiile economice, cel mai afectat a fost  Verein für Sozialpolitik (Clubul pentru Economie Sociala) datorita marii sale influente in domeniul stiintei economice. Clubul a fost si una din putinele organizatii care s-a opus alinierii naziste, in acelasi timp oferind regimului nazist o colaborare limitata in schimbul tolerarii sale. In ciuda straduintelor personalitatii compromise a lui Sombart si sub presiunea nazistilor, care doreau transformarea clubului intr-o organizatie de partid, membrii clubului au votat in unanimitate, la 25 aprilie 1936, autodizolvarea acestuia. Ca urmare a acestui act, partidul nazist a hotarit crearea unei organizatii proprii: Deutsche Wirtschaftswissentschaftliche Gesellschaft (Societatea Germana de Stiinte Economice). Marea majoritate a membrilor clubului si adeptii Scolii Istorice au refuzat insa sa devina membrii in noua organizatie creata, al carei caracter declarat era de orientare pur nazista, cu o singura exceptie Gottl-Ottilienfeld. Alaturi de Societatea Germana s-a creat ca organ al politicii de aliniere, in ianuarie 1940, Grupa de Stiinte Economice de pe linga Academia de Drept German a carei contributie si influenta la dezvoltarea teoriei economice naziste va fi insa minimala.

1.4         Cadrul organizatoric si institutional al economiei national-socialiste

Paralel cu alinierea tuturor componentelor importante ale societatii la obiectivele naziste a avut loc si alinierea institutiilor si organelor economice si de stat conform conceptiei naziste de organizare si executie. Desi complexa, structura organizarii national-socialiste a economiei s-a bazat - asa cum observa si Franz Neumann, unul dintre renumitii  cercetatori care au analizat sistemul economic nazist - in mare parte pe mostenirea Republicii de la Weimar. Celor trei aspecte ale puterii: economic, teritorial si functional le-a corespuns trei componente organizatorice: organizatiile patronale pentru piata muncii, carteluri pentru piata de bunuri si servicii si asociatiile profesionale pentru organizarea politica a economiei. Toate aceste componente au fost amplu reglementate de guvernele Republicii de la Weimar, nazistilor revenindu-le sarcina de a le adapta conform obiectivelor proprii.

La nivelul executivului toate posturile ministerelor economice au fost incredintate in primul guvern condus de Hitler, conform intelegerilor prealabile, unor politicieni conservatori care odata cu consolidarea puterii naziste vor fi inlocuiti treptat cu national-socialisti sau oportunisti de genul lui Schacht. Inca din primul an de guvernare s-a cristalizat la nivel economic un conflict intre partidul si guvernul nazist. Imediat dupa acapararea puterii, organizatiile de partid si SA au incercat sa-si insuseasca puterea decizionala in economie. In iulie 1933, s-au reorganizat toate organele si functiile de partid cu influenta in economie, incercindu-se limitarea interventiei partidului in economie si concentrarea factorilor decizionali economici la nivelul instantelor statale. Ca urmare a acestei reorganizari, WPA va fi desfiintat, in locul acestuia se creeaza Comisia pentru Politica Economica (Kommission für Wirtschaftspolitik), drept instanta suprema a partidului in probleme economice, dar a carei influenta a fost mai mult simbolica. In iulie 1933, Hitler declara: “Partidul a devenit stat. Intreaga putere este exercitata de Reich”; in decembrie 1933 va fi promulgata Legea privind Asigurarea Unitatii Partidului si Statului care declara ca partidul este „legat inseparabil de stat”. Sarcinile organelor economice de partid au fost limitate prin noua organizare la probleme de educatie politica. Cel putin in primii ani de guvernare, Hitler a incercat sa trateze economia cu menajamente pentru a cumpara astfel bunavointa actorilor economici la infaptuirea obiectivelor sale.

In 1936, odata cu trecerea la infaptuirea Vierjahresplan (Planul pe Patru Ani) al carui rol era de a pregati fortele armate si economia germana in vederea unui razboi in decurs de cel mult 4 ani, a avut loc o concentrare a functiilor in stat, seful absolut al economiei germane devenind Hermann Göring, in calitate de General­bevollmächtigte für den Vierjahresplan (Imputernicit General al Planului pe Patru Ani), a carui influenta in economie incepea sa creasca considerabil; in cadrul institutional nu s-au operat schimbari esentiale, anumite ramuri economice au fost tratate cu prioritate si subordonate direct Imputernicitului General, pentru altele au fost numiti o serie de alti imputerniciti generali subordonati lui Göring. Institutia cea mai importanta devine Amt für den Vierjahresplan (Oficiul pentru Planul pe Patru Ani) alaturi de Bevollmächtigte für die Wirtschaft (Imputernicitul pentru Economie) in persoana lui Funck care controla intreaga viata economica cu exceptia industriei militare, Funck a fost nu numai ministrul economiei ci a devenit astfel si seful ministrilor de finante, al muncii, al alimentatiei si padurilor. Imputernicitul pentru Economie a infiintat organizatii teritoriale si functionale care coordonau intreaga activitate economica fiind situate decizional deasupra ministerelor regionale sau altor organizatii. Astfel are loc o centralizare completa si autoritara a administratiei economice. Ministerul Economiei va deveni raspunzator si pentru aprovizionarea cu materii prime prin infiintarea, la 4 septembrie 1934, a Oficiilor de Supraveghere (Reichstelle) raspunzatoare pentru contingentarea aprovizionarii cu metal, otel, hirtie, etc. Competentele Imputernicitului General cuprindeau, incepind cu 1938, eliminarea si jefuirea definitiva a evreilor germani. Oficiul pentru Planul de Patru Ani avea doua obiective principale: rationalizarea ramurilor industriale si acapararea de pozitii economice cheie pentru partidul nazist. Oficiul era deservit de Imputerniciti pentru fiecare ramura economica cu sarcini precise de crestere a eficientei anumitor ramuri industriale prin rationalizare, standardizare si restructurare. Asigurarea cu materii prime si materiale precum si elaborarea de prioritati a fost trecuta la ministerul economiei care a infiintat in acest scop Reichstellen (Oficii ale Reich-ului) pentru anumite domenii economice a caror sarcina principala era dirijarea, repartizarea si rationalizarea materiilor prime si a materialelor.

La nivel teritorial economia era bine organizata inca din timpul Republicii de la Weimar prin infiintarea Industrie-und Handelskammer (Camere de Comert si Industrie) si a Handwerkskammer (Camerele de Meserii). Camerele erau organizate ca institutii de drept public, se autoadministrau si erau coordonate de ministerul de resort, apartenenta agentilor economici la acestea fiind obligatorie; tot camerele aveau si obligatia de colectare a impozitelor. La nivel regional Camerele s-au organizat in asociatii regionale fara caracter public (cu exceptia Camerelor de Meserii), iar la nivel national intr-o organizatie centrala Deutscher Industrie- und Handelstag (Conferinta Germana a Industriei si Comertului). Puterea reala a organizatiilor politice nu era exercitata de unitatile teritoriale ci de cele functionale, cele mai importante ramuri economice: mestesugarii, agricultura, industria, comertul, bancile si asigurarile erau organizate in asociatii nationale (Reichverbände) care reprezentau interesele economice ale membrilor; cel mai numeros si mai influent era Reichsverband der Deutschen Industrie (Asociatia Industriei Germane).

La baza organizarii naziste a economiei a stat Gesetz zur Vorbereitung des Organischen Aufbaus der deutschen Wirtschaft (Legea pentru pregatirea structurarii organice a economiei germane) din 27 februarie 1934. Aceasta lege imputernicea ministerul economiei sa dizolve sau sa comaseze asociatii economice, sa modifice statutul asociatiile economice, sa introduca principiul conducatorului (Führerprinzip), sa incorporeze in asociatiile economice organizatii externe si sa recunoasca asociatiile ca fiind singurele reprezentante legitime ale ramurilor comerciale si industriale respective. La 27 noiembrie 1934 au fost create doua noi organizatii: Reichwirtschaftskammer (Camera Economica a Reich-ului), a carei obiectiv era coordonarea organizarii teritoriale si functionale, precum si Arbeitsgemeinschaft der Industrie- und Handelskammern (Colectivul Camerelor de Industrie si Comert) ca organizatie nationala centrala a unitatilor din teritoriu. La 20 august 1934 se introduce generalizat, la nivelul tuturor asociatiilor si organizatiilor economice, principiul conducatorului (Führerprinzip) subordonind toate Camerele de Comert si Industrie ministerului economiei. Intregul sistem al asociatiilor economice a fost degradat la statutul unei curele de transmisie a dirijismului statal in economie de sus in jos, ordonantele guvernului fiind astfel transmise prin intermediul organizatiilor economice pina la nivelul agentului economic. Prin decretul din mai 1942 se desfiinteaza toate Camerele de Comert, de Meserii si Economice infiintindu-se Gauwirtschaftskammer (Camere Districtuale), efectul acestei masuri a fost reducerea masiva a aparatului cameral de la 209 la 60 de Camere Regionale si Economice (acestea din urma functionind in principiu ca filiale ale celor dintii).

Un rol important in sistemul organizatoric al economiei germane sub regimul national-socialist l-a reprezentat organizarea in Grupe (Gruppen). Fiecare intreprindere (chiar si cele de stat, dar cu exceptia cooperativelor) era obligata sa fie membra a unei Reichgruppe (Grupa Nationala) in cadrul structurii functionale si a unei Camere de Comert si Industrie sau de Meserii in cadrul structurii teritoriale. La nivel national au existat sapte Grupe: industrie, comert, banci, asigurari, energie, turism si meserii. O Grupa Nationala era organizata la randul ei in grupe economice, acestea din urma in grupe pe specializari care erau organizate in subgrupe pe specialitati. Camerele de Comert si Industrie (Industrie- und Handelskammer) sau pe Meserii (Hand­­­werks­­kammer) erau subordonate la nivel national Reichwirtschaftskammer (Camera Economica a Reich-ului) la care era conectata Arbeitsgemeinschaft der Industrie- und Handelskammern (Colectivul Camerelor de Industrie si Comert). Camera Economica a Reich-ului era alcatuita din cele 7 Grupe Nationale, 23 de Camere Economice (organizatii economice districtuale), 100 de Camere de Comert si Industrie si 70 de Camere de Meserii. Pe linga acestea existau organizatii districtuale ale grupelor economice, subgrupelor, subgrupelor de specialitate, etc. Intregul sistem de organizare al economiei germane se baza pe principiul conducatorului. Contopirea cartelurilor cu Grupele s-a realizat  abia in 1943 in cadrul celor cinci Reichs­vereinigungen (Uniuni ale Reich-ului) care reprezentau carteluri nationale la nivel de sector economic si a caror sarcina consta in cresterea productivitatii, controlul distributiei si transportului precum si realizarea practica a masurilor economice impuse de stat.

Organizatiile sindicale au fost desfiintate in urma actiunilor de la 2 mai 1933, locul si functiile acestora fiind preluate de DAF (Deutsche Arbeitsfront – Frontul German al Muncii) care urmarea, sub influenta organizatiilor de partid din intreprinderi NSBO (NS-Betriebszellenorganisation), sa preia competentele sindicatelor pe terenul tarifar cat si activele acestora. In urma conflictelor dintre institutiile de partid si de stat, rolul DAF a fost redus la cel de educatie national-socialista a membrilor, fara competente in reglementarile salariale sau de organizare a muncii. In acelasi timp, DAF s-a erijat si in reprezentant patronal, caci patronii deveneau alaturi de salariati membrii in DAF in baza principiului conducatorului. Rolul mecanismului sindicate-organizatii patronale pe terenul politicii tarifare este preluat prin Legea Curatorului Muncii (Gesetz über Treuhänder der Arbeit)  de catre Curatorul Muncii (Treuhänder der Arbeit) in calitate de functionar de stat; in acest fel intregul sistem tarifar si salarial a fost transferat sub controlul direct al statului.

Sectorul economic in care au avut loc cele mai radicale schimbari organizatorice a fost agricultura si alimentatia, care va fi organizata intr-un asa-numit Reichnährstand, nazistii incercind in acest sector sa experimenteze tipul organizarii de breasla (Stände­­­­­­organisation) si aplicarea conceptiei „singe si pamint” (Blut- und Boden). Elementul cheie al organizarii agriculturii l-a reprezentat infiintarea Landwirschafts­kammer (Camerele Agricole), care erau organizate pe orizontala intr-un Consiliu Agricol, iar pe verticala in Asociatii Nationale. Walter Darré devine conducatorul agriculturii in calitate de presedinte al Asociatiei Nationale si Ministru al Agriculturii. In comparatie cu celalalte ramuri ale economiei, organizatiile agriculturii germane organizate in Reichnährstand au fost independente in puterea decizionala asupra desfasurarii intregii activitatii, raportind direct lui Hitler. In 1936, agricultura va fi subordonata Planului pe Patru Ani sub conducerea unui Comisar al Alimentatiei (Ernährungskommissar). Domeniul agricol a reprezentat un experiment limitat de aplicare a programului partidului nazist, limitarea fiind impusa de insusi Hitler care a urmarit permanent sa evite un conflict cu pretentiile functionarilor partidului nazist.

1.5         Politica economica national-socialista

1.5.1        Politica de combatere a somajului si de ocupare a fortei de munca

Dupa afirmatiile celor mai multi istorici si economisti partidul nazist ajunge la putere in 1933 ca urmare directa a crizei economice grave care afecta Germania de cativa ani buni si implicit a numarului mare de someri, nazistii prezentindu-se electoratului drept singura forta politica dornica si capabila sa combata efectiv si consecvent somajul cronic. Desi in ultimii ani se constata o nuantare a parerile specialistilor referitoare la dobindirea de catre nazisti a puterii politice, politica de combatere a somajului reprezinta in continuare punctul de plecare in analiza economiei de tip nazist.

In anii 1933-1936 rata anuala de crestere a PSB a fost in medie de 9,5%, iar indicele anual al productiei industriale a crescut in medie cu 17,2%. Statul preluase rolul de motor al conjuncturii economice, consumul si investitiile publice cresteau in medie cu 18,7% pe an, in timp ce consumul privat cu numai 3,6%. Cheltuielile suplimentare ale bugetului de stat s-au ridicat in acesti patru ani la impresionanta suma de 27 miliarde RM, din care Reichbank a finantat peste 11 miliarde. Din cele 27 de miliarde RM, ca. 80% au fost cheltuite pentru inarmare. In acest fel, se observa ca, la eradicarea somajului, un rol important a revenit politicii de inarmare si pregatire a razboiului, obiectivul economic de combatere a somajului a fost astfel conectat la obiectivul politic al pregatirilor de razboi. Urmare a impletirii acestor obiective de catre regimul nazist, numarul de someri se reduce de la 5,6 milioane in 1932 la 4,8 milioane in 1933 si la 2,7 milioane in 1934; rata somajului se va reduce corespunzator de la 30% in 1932 la 8% in 1936. In principal, reducerea numarului de someri s-a realizat prin comenzile de stat din domeniul civil si militar, finantarea acestor proiecte realizindu-se prin “deficit-spending”. Acest instrument de finantare nu a fost insa unul inventat de nazisti, el a fost experimentat in volum redus si de guvernele von Papen si Schleicher prin cambiile de tip “Öffa”. Odata cu dobindirea puterii, nazistii au mostenit si cele doua programe de combatere a somajului adoptate deja de guvernele anterioare, in valoare de 2,5 miliarde RM.

In cursul anului 1933, au fost adoptate noi programe de combatere a somajului: in iunie planul Reinhardt in valoare de 1 miliard RM pentru lucrari publice finantate prin “bonuri tezauriere de munca”, in septembrie al doilea plan Reinhardt in valoare de 500 milioane RM pentru renovare si extinderi de cladiri cu conditia ca proprietarii sa participe la finantarea lucrarilor cu o suma echivalenta mijloacelor financiare acordate de stat. Programul de urgenta al lui Schleicher a fost suplimentat pina la suma de 600 milioane RM fiind destinat in special inarmarii. In afara programelor de lucrari publice, au fost acordate o serie de scutiri la impozitare care au impulsionat anumite ramuri economice, cum a fost cazul industriei de automobile. Renumitul program pentru constructia de autostrazi a jucat un rol secundar in cadrul masurilor de combatere a somajului, in ciuda rezonantei populare pina la sfirsitul lui 1934 au fost alocate numai 166 milioane RM. In perioada 1933-1936 s-au cheltuit 5,5 miliarde RM pentru planuri de combatere a somajului cu caracter civil. Incepind cu sfirsitul anului 1934, marea majoritate a programelor finantate prin “deficit-spending” au avut ca beneficiar inarmarea si pregatirea razboiului. Pentru finantarea inarmarii a fost infiintata in 1933, la initiativa lui Schacht, societatea comerciala “Metallurgische Forschungsgesellschaft m.b.H” (Societatea de Cercetari Metalurgice S.R.L.), cunoscuta sub numele de Mefo, cu un capital de 1 milion RM. Mefo a avut un caracter fictiv slujind numai finantarii razboiului, pina la sfirsitul anului 1937 Mefo a acceptat cambii in valoare de 12 miliarde RM. Cambiile acceptate de Mefo, desi fictive, erau imediat acceptate spre discontare de catre Reichbank sporind astfel masa monetara aflata in circulatie. Cambiile Mefo nu au reprezentat altceva decat, de la bun inceput, bani proaspat tipariti si au camuflat eforturile de inarmare a Germaniei naziste fata de puterile aliate europene.

Succesele inregistrate de nazisti in combaterea somajului precum si declaratiile propagandiste naziste asupra “Dreptului la munca pentru fiecare” au fost vindute publicului drept “socialism german”. Obiectivul de ocupare completa a fortei de munca a reprezentat unul din atributele principale ale politicii naziste care, pentru atingerea obiectivelor propuse, se va  sprijinii in mare masura pe functia dirijista si de control exercitata de statul nazist.

     

In economia nazista muncitorul si salariatul nu aveau drepturi explicite. Statul s-a implicat pina la extrem in controlul pietei muncii, care in acest fel nu mai era o piata libera unde salariatii si patroni negociau liber si incheiau contracte individuale pe baza acestor negocieri. Statul nazist s-a straduit, intr-o prima etapa, sa combata somajul prin masurile descrise mai sus, iar in a doua etapa sa mobilizeze cat mai multa forta de munca necesara obiectivului politic al razboiului. Desi numarul persoanelor ocupate in economie crescuse de la 17,82 milioane in 1929 la 22,62 milioane in 1941, in economia nazista se inregistra o lipsa acuta de forta de munca, care se va accentua odata cu declansarea razboiului. In acest scop s-a incercat atragerea cat mai multor femei  in procesul muncii; in 1940, 37,1% din persoanele ocupate in industrie erau femei. O alta resursa de forta de munca au reprezentat-o meseriasii si mici comercianti care au fost obligati sa renunte la statutul de intreprinzatori fiind inglobati in procesul muncii alaturi de forta de munca disponibilizata prin restringerea activitatii sectorului de consum. La toti acestia se adaugau si lucratorii straini, prizonieri de razboi sau importati din tari aliate.

Politica de atragere a oamenilor in procesul de munca a fost indeplinita cu brutalitate, fara respectarea celor mai elementare considerente umanitare. In iunie 1938 se adopta Verordnung zur Sicherung des Kräftebedarfs (Ordonanta pentru Asigurarea Necesarului de Munca) care obliga la munca fiecare cetatean german intr-un loc definit si pe o perioada definita de timp, modificata in februarie 1939 prin obligativitatea la munca pentru toti locuitorii Germaniei pe o perioada nelimitata de timp. Arbeitsamt (Oficiului Muncii) ii revine un rol important in gestionarea personalului; fara acordul acestuia nu se mai puteau desface contracte de munca sau angaja personal nou. Oficiul Muncii detinea monopolul asupra tuturor contractelor de munca din Reich. Notdienstgesetz (Legea Serviciului de Urgenta) din octombrie 1938, imputernicea autoritatile sa mobilizeze, in caz de urgenta sau pentru exercitiu fiecare locuitor al Reich-ului pe o perioada de timp limitata. In baza acestei legi, chiar si elevi au fost folositi in agricultura la stringerea recoltei. Serviciul de Urgenta (Notdienst) nu se baza pe un contract de munca, dar se acordau anumite despagubiri precum si sprijin familiar.

Pentru controlul adecvat al fortei de munca a fost introdusa Arbeitsbuch (Cartea de Munca) care era obligatorie pentru fiecare salariat sau muncitor cuprinzind date importante referitoare la pregatirea profesionala, angajari anterioare, etc. Libera alegere a locului de munca a fost ingradita, ramurile industriale a caror scop era inarmarea fiind favorizate in alocarea de forta de munca calificata, muncitorii calificati care se hotarisera pentru alte meserii sau se orientasera spre agricultura au fost obligati sa se reintoarca in intreprinderile de unde plecasera. Statul militarizeaza treptat forta de munca si incearca o larga mobilizare a acesteia. In 1943, regimul nazist decide inchiderea fortata a magazinelor si micilor meseriasi, acestia fiind mobilizati pentru industria militara cu statut salarial si totodata declara mobilizarea completa a fortei de munca. Pentru mobilizarea efectiva a fortei de munca a fost numit un General­bevollmächtigte für den Arbeitseinsatz (Imputernicit General pentru Mobilizarea Fortei de Munca) si un Reicharbeitseinsatz-Ingenieur (Inginer pentru Mobilizarea Fortei de Munca). Munca si forta de munca va fi in mare masura controlata de organizatiile de partid naziste.

O alta problema pe care regimul nazist a incercat sa o solutioneze, a fost tendinta de stagnare sau chiar scadere a productivitatii muncii. Si in aceasta sfera, national-socialismul a introdus o legislatie riguroasa si controale la diferite nivele. Dupa cum am mentionat mai sus, pentru reglementarea pietei muncii a fost creat postul de Curator al Muncii, prin Ordonanta Imputernicitului pentru Planul de Patru Ani din iunie 1938, Curatorul Muncii va fi imputernicit sa stabileasca nu numai tarife si salarii minimale ci si tarife si salarii maximale, sa micsoreze termenele de reziliere a contractelor de munca, sa interzica societatilor plata orelor suplimentare si a suplimentului pentru munca prestata simbata, duminica sau noaptea precum si modificarea regulamentelor referitoare la durata programului de munca. Toate clauzele existente in contractele individuale sau colective de munca au fost declarate nule, salariile au fost inghetate la un nivel de referinta, s-au modificat reglementarile folosirii tinerilor si copiilor pentru munca, a fost inasprit programul de lucru, ajutorul de somaj se acorda numai celor lipsiti de mijloace, etc. Era de la sine inteles ca in aceste conditii grele personalul nu era dispus sa lucreze productiv, in anii 1938-1939 se constata o reducere ingrijoratoare a productivitatii muncii ceea ce ii va determina pe guvernantii nazisti sa se resemneze si sa retraga cele mai multe din masurile nepopulare expuse. Daca nu i-ar fi lipsit in totalitate caracterul politic-organizatoric acest rezultat ar putea fi caracterizat drept o mare victorie a clasei muncitoare asupra national-socialismului.      

1.5.2        Politica de cartelare a economiei germane

Unul din instrumentele de baza ale politicii economice naziste a fost si perfectionarea sistemului de cartelare a economiei germane. Compatibilitatea sistemului de carteluri cu obiectivele naziste de dirijare si control a proceselor economice era evidenta; Franz Neumann a afirmat chiar ca national-socialismul a salvat cartelurile germane a caror pozitie fusese considerabil slabita in anii crizei economice.

Sistemul de carteluri existent in economia germana  a reprezentat o tema de prima marime a guvernelor intre anii 1929-1933, dar care, din cauza lipsei unei majoritati parlamentare, nu a putut fi niciodata abordata in complexitate si tratata in totalitate. Masurile adoptate au fost partiale si contradictorii, o solutie complexa si cu viabilitate economica neexistind in momentul preluarii puterii de catre nazisti. Ordonanta Prezidentiala din 26 iulie 1930 a fost indreptata impotriva sistemului de preturi fortate sifixe, guvernul fiind imputernicit sa anuleze, partial sau total, acordurile de cartel si sa impiedice cartelurile in practicarea anumitor politici de cartel. Totodata se acorda guvernului dreptul de a reduce sau elimina taxe vamale in scopul desfiintarii unor carteluri sau in scopul reducerilor de preturi. Guvernul era imputernicit sa adopte masuri in acest domeniu fara acordul prealabil al Kartellgericht (Tribunalul pentru Probleme de Cartel). Rezultatele acestor reglementari au fost insa subtiri, singurul cartel desfiintat fiind cel al carbunelui si huilei, iar instrumentul scaderii taxelor vamale nu a fost niciodata aplicat. La 16 ianuarie 1931, se va adopta Verordnung gegen das Preisgefüge von Markenartikeln (Ordonanta impotriva Marjei de Pret la Bunurile de Marca) prin care, toate intelegerile de pret care reglementau piata bunurilor de marca erau lovite de nulitate in momentul in care noile preturi nu se situau cu 10% sub nivelul celor de la 1 iulie 1930. Din pacate, efectul nu a fost cel scontat; aceasta masura nu cuprindea decat sectorul nesemnificativ al economiei si era intesita de o serie de exceptii. La 8 decembrie 1931, a fost adoptata o noua reglementare de urgenta a problemei cartelurilor care prevedea scaderea cu 10% a tuturor preturilor fixate, sub nivelul celor de la 30 iunie 1931. Totodata a fost numit un Preiskommissar (Comisarului Preturilor) cu puteri nelimitate in cee ce privea modificarea preturilor de cartel, in aplicarea de pedepse sau lichidarea acelor societati care nu se dovedeau credibile prin politica de preturi promovata. In afara faptului ca s-a reusit o anumita reducere a preturilor, toate cele trei masuri politice mentionate nu au condus la un rezultat propice impulsionarii conjuncturii economice.  

La foarte putin timp dupa venirea la putere a national-socialistilor, la 15 iulie 1933, a fost adoptat primul decret cu privire la carteluri, prin care Tribunalului pentru Probleme de Cartel i se retragea competenta de a decide asupra masurilor guvernului indreptate impotriva cartelurilor, activitatea acestuia fiind limitata la litigii intre membri cartelurilor sau intre acestia si terti. Noua legea modifica si renumitul § 9 referitor la boicotul preventiv, permitind astfel cartelurilor sa inlature concurenta “neloiala” prin boicot sau masuri asemanatoare. Scopul acestei modificari era de a inlatura din circuitul economic agentii economici considerati “neloiali”. Definitia “neloialitatii” era atotcuprinzatoare si se indrepta impotriva acelor societatii care chiar daca nu erau membre ale unui cartel, vindeau sub pretul considerat “indreptatit” si prestabilit de un cartel. In acest fel statul acorda unor organizatii private autoritatea de a interveni in circuitul economic. Actiunea de “purificare” a economiei germane tintea impotriva micilor meseriasi, a comerciantilor si angrosistilor, regimul nazist sprijinind pe fata concernele si trusturile.

In aceasi zi a fost emisa si Gesetz über die Errichtung von Zwangskartellen (Legea privind infiintarea de carteluri fortate) care introducea cartelarea fortata (Zwangskartellierung). Ministrului Economiei i se acorda dreptul de a crea cartele fortate, de a obliga terti sa se alature conventiilor de cartel, de a interzice infiintarea de noi intreprinderi sau extinderea celor existente, precum si controlul capacitatilor agentilor economici. Legea nu prevedea despagubiri pentru pierderile rezultate in urma aplicarii unor asemenea masuri.  

Prin aceste doua legi, regimul nazist a delegat competenta de reglementare a economiei catre carteluri, iar pe de alta parte si-a asigurat controlul agentilor economici inclusiv al cartelurilor. Controlul va fi sporit prin adoptarea legislatiei cartelurilor din 20 noiembrie 1942, prin care Ministrul Economiei era imputernicit sa adopte masuri impotriva acelor agenti economici care, datorita pozitiei reale sau legale detinute pe piata, influentau considerabil piata si in acest fel prejudiciau economia nationala sau alti agenti economici; conventiile de cartel erau in continuare supuse aprobarii Ministrului Economiei. Puterea acordata statului prin aceasta legislatie a fost folosita la rationalizarea sistemului de carteluri, din 2300 de carteluri raminind numai 500.

1.5.3       Politica de sustinere a monopolurilor

Entitatile economice complexe si concentrate sub forma monopolurilor au fost prioritar incurajate si sprijinite de regimul nazist. Avantajul existentei cat mai multor monopoluri era evident prin usurinta cu care acestea puteau fi supravegheate precum si posibilitatile concrete de a exercita presiuni din partea statului. Multitudinea agentilor economici, organizati intimplator, independenti in decizie si fara o strategie comuna statea in contradictie cu caracterul totalitar al regimului nazist, care, in scopul distrugerii paturii economice mici si mijlocii, se va situa de partea cartelurilor si monopolurilor. Organizarea economiei pe baze corporative usura sarcina national-socialistilor de dirijare si control a economiei. Structura organelor de conducere si control a monopolurilor reprezenta o impletire intre managementul de monopol, ideologia de partid si pragmatismul statal fiind dovada cea mai puternica si evidenta a patrunderii statului in economie.

Arierizarea economiei a fost facuta in favoarea monopolistilor si a marilor capitalisti, care au intrat in acest fel in posesia averilor (intreprinderi, banci, imobile, etc.) evreilor deposedati si deportati in lagarele naziste. Germanizarea economiei a permis acelorasi monopolisti sa incorporeze intreprinderi din teritoriile ocupate si sa cucereasca pozitii economice stategice in tarile aliate. Monopolurile au beneficiat in cea mai mare masura de progresul tehnologic si aparitia noilor industrii, caci numai monopolurile dispuneau de posibilitatile necesare investitiei si de sustinerea corespunzatoare din partea statului nazist, care urmarea un ritm inalt si calitativ al inarmarii. Nu numai ca statul a sprijinit direct monopolistii in cursa tehnologica, prin garantarea profitului si a cifrei de afaceri, prin cofinantare si autorizarea amortizarii imediate a investitiilor, dar a obligat toti agentii economici sa participe la finantarea progresului tehnologic de care beneficiau monopolistii prin finantarea colectiva (Gemeinschaftsfinanzierung). „Purificarea” economiei de firmele „ineficiente” a reprezentat un alt instrument al statului nazist catre monopolizarea economiei.

Forma juridica a monopolurilor era Aktiengesellschaft (AG - Societate pe Actiuni) care, prin modul de organizare, era in esenta o institutie autoritara asemanatoare regimului nazist. Aktiengesetz (Legea Societatilor pe Actiuni) din 1937 a redefinit pozitia aparatului administrativ al societatii pe actiuni fata de actionari, acesta fiind de facto investit cu puteri absolute, Adunarile Actionarilor deveneau o simpla formalitate, iar actionarii au fost degradati la nivelul unor rentieri. Legile din martie si decembrie 1934 au limitat plata dividendelor la numai 6% din profit, in cazuri exceptionale la cel mult 8% si permitea plata unor dividende mai mari numai cu conditia ca o parte echivalenta sa fie investita in obligatii de stat. Totodata se interzice emiterea de noii actiuni. In acest fel statul a cistigat controlul asupra veniturile agentilor economici, devenind parte la impartirea profiturilor si reusind sa dirijeze piata capitalului catre obligatiunile de stat in defavoarea actiunilor. Aceste masuri au culminat cu obligatia actionarilor de a inregistra actiunile dobindite dupa inceperea razboiului, achizitiile de actiuni trebuind anuntate la Reichbank, iar inainte de vinzare la bursa trebuiau oferite Reichbank spre cumparare; in 1942 statul a trecut la confiscarea totala a actiunilor.

Structura economiei germane se configura drept o economiei total monopolizata si cartelata. Agentii economici mici si mijlocii au fost eliminati treptat prin cartelare fortata, prin interdictia de expansiune si infiintare de noi societati, prin vinzarea fortata  catre monopoluri. Toti cei care scapasera de aplicarea acestor masuri au fost eliminati prin Ordonantele din februarie-martie 1939 referitoare la comercianti si meseriasi. Firmele micilor comercianti si meseriasilor declarati ineficienti au fost astfel lichidate fara despagubire, iar patronii incorporati pe piata muncii. Lichidarea se executa de catre Grupa economica, sefii de partid locali, Oficiul Fortei de Munca si Curatorul Muncii, intreprinderile acestora fiind radiate de Camerele de Comert sau Meserii. Numai in anul 1940 au fost eliberati in acest fel 480.000 de mici comercianti si meseriasi.

1.5.4       Politica de comert exterior

Datorita crizei economice si protectionismului acerb volumul comertului exterior al Germaniei scazuse considerabil, pe fundalul unei scaderi generalizate a comertului mondial de ca. 60% in perioada 1929-1932. Odata cu depasirea recesiunii si cu eforturile fatise in directia inarmarii, cerintele economiei germane cresc, iar datorita restringerii cererii private si extinderii consumului industrial se modifica relatia (atit cantitativa cat si structurala) dintre export si import. Recesiunea din 1929-1933 a slabit nu numai economia germana, dar a macinat si rezervele valutare ale Germaniei atit de necesare in procurarea de materii prime. Rolul statului in supravegherea si dirijarea comertului exterior sporeste, acest proces fiind pus in miscare inca din perioada ultimelor guverne democrate.

Inrautatirea balantei comerciale germane in anii 1933-1934 este puternic motivata de orientarea autarha a dezvoltarii economice si restringerea exporturilor; in 1932 se inregistra inca un excedent de 1,072 miliarde RM, acesta se va reduce treptat la 667 milioane RM in 1933, pentru ca in 1934 sa se inregistreze un deficit de 284 milioane RM. Incepind cu martie 1933, data la care Hjalmar Schacht redevine Presedinte al Reichbank, se intensifica masiv controlul statului asupra devizelor, paralel Schacht reuseste sa incheie cu creditorii straini o serie de moratorii. In ciuda acestor eforturi, rezervele de aur si devize ale Reichbank erau in continua scadere si ajung in iulie 1934 la numai 78 milioane RM. In aceasta situatie alocarea de devize pentru plati la import este redusa masiv, din martie 1934 devizele vor fi alocate numai pentru urgente, iar din vara aceluiasi an devizele vor fi alocate zilnic in functie de situatia de casa. O devalorizare a Reichmark nu intra in discutie datorita pericolului inflationar.

La 24 septembrie 1934, Schacht, care devenise si Ministru al Economiei, va incepe sa aplice asa-zisul Nou Plan in domeniul devizelor si comertului exterior care, in esenta, nu era altceva decat un control statal atotcuprinzator si direct al intregului comert exterior. Prin Noul Plan s-au infiintat 25 de Überwachungsstellen (Oficii de Supraveghere) care aveau sarcina sa avizeze fiecare operatiune de import, in baza acestui aviz importatorului i se alocau devize de catre Devisenstellen (Oficiile de Devize). In scopul cresterii exportului s-au incheiat paralel acorduri bilaterale compensatorii cu tari dispuse sa livreze materii prime in schimbul bunurilor industriale germane sau acorduri de decontare reciproca; in marea lor majoritate aceste acorduri erau dezavantajoase pentru partenerii straini. Pentru incurajarea exportului se va introduce si un sistem de premiere diferentiata pentru fiecare operatiune de export, care conducea astfel la stabilirea unui curs de schimb propriu fiecarui export. Primele se acordau, printr-o procedura birocratica, sub forma unor subventii la cursul oficial al Reichmark, marimea acestora variind intre 10-90%. Finantarea sistemului de premiere se realiza prin cistigurile Golddiskontbank (Bancii de Discontare a Aurului) si prin Taxa pentru Promovarea Exportului (Abgabe zur Exportförderung) suportata de industrie. Aceste masuri au dat rezultatul scontat, in 1936 balanta comerciala germana va inregistra un excedent de 550 milioane RM. Rezervele de aur si devize ale Reichbank se gaseau insa in continuare la un punct critic, ca. 71,9 milioane RM in decembrie 1936. Prin masurile mentionate, comertul exterior a devenit monopol (aproape integral) de stat, in acest fel asigurandu-se necesarul de bunuri pentru export si veniturile necesare pentru inarmare si pregatirea razboiului; latura consumului privat a fost de la inceput complet neglijata.

1.5.5       Politica agrara

Agricultura a beneficiat sub regimul nazist de o organizare si o politica agricola aparte, care cel putin pina in 1936 a fost in totalitate separata de cadrul general al organizarii si politicii economice naziste. National-socialistii au incercat sa transpuna in realitatea agriculturii germane o conceptie idealista si idilica asupra agriculturii, satului si vietii la tara, complet subordonata telurilor razboiului, rasismului si autarhiei. In agricultura si alimentatie, interventia si controlul statului prin Reichnährstand a fost absoluta, in comparatie cu celalate ramuri ale economiei germane. Intentia declarata a nazistilor a fost sa decupleze complet agricultura si alimentatia de la regulile pietei, productia si preturile urmind sa fie stabilite in toate etapele de la producator pina la consumator.  

Imediat dupa acapararea puterii au fost emise o serie intreaga de ordonante care acordau agriculturii o pozitie privilegiata la formarea preturilor si consolidarea datoriilor gospodariilor agricole, au introdus taxe la import si scutiri la impozit, iar in cele din urma au fost anulate in intregime datoriile care vor fi astfel preluate de stat.  In anul 1933 se infiinteaza asa-numitul Reichnährstand (RNS) cu largi imputerniciri de interventie si control a agriculturii si alimentatiei germane. RNS era imputernicit sa emita „Ordinea de Piata” (Marktordnung) prin intermediul careia fixa preturi si contingente la productie, stabilea marja de profit pentru comertul cu amanuntul, controla calitatea si modul de prelucrare a produselor agricole. In continuare, RNS era abilitat sa aplice amenzi si pedepse cu inchisoarea, sa hotareasca inchiderea fortata de intreprinderi si ferme si sa confirme mostenitorul unei gospodarii taranesti. RNS a fost un instrument vadit de afirmare a „primatului politicii” in agricultura. Politica de preturi a RNS a condus in primii ani, pe de-o parte la cresterea semnificativa a veniturilor agricultorilor, iar pe cealalta parte la o crestere substantiala a preturilor alimentare.

Prin Erbhofgesetz (Legea Mostenirii Gospodariilor), adoptata in 1933, gospodariile agricole devin indivizibile si neinstrainabile astfel ca o gospodarie agricola putea fi mostenita numai complet unui singur descendent, acesta nefiind obligat sa plateasca despagubiri celorlalte persoane indreptatite la mostenire. Mostenitorul trebuia confirmat oficial de instantele RNS. 

Cu toate eforturile regimului nazist, succesele in agricultura si alimentatie au fost modeste. In perioada 1933-1939 se inregistreaza o scadere a populatiei satelor de la 20,8% la 18%, iar la ocuparea fortei de munca  in agricultura de la 16% la 10,5%. Desi productia alimentara proprie creste de la 68% in 1927/1928 la ca. 83% in 1938/1939, in preajma declansarii razboiului Germania era inca departe de obiectivul autoaprovizonarii alimentare. 

1.5.6       Politica de impozite, preturi si salarii

Trauma marii inflatii din 1922/1923 si-a pus amprenta si asupra politicii economice a regimului nazist, cu atit mai mult cu cat instrumentul finantarii deficitare in scopul inarmarii si pregatirii razboiului ascundea intrisec si mari pericole care, in conditiile repetarii istoriei, ar fi condus in mod sigur la incercarea de rasturnare a regimului nazist si implicit la un razboi civil. Pentru a preveni eventuale consecinte negative rezultate din utilizarea exagerata a finantarii deficitare, guvernul nazist a preluat, dupa cucerirea puterii politice, controlul impozitelor, al dobinzilor, preturilor si salariilor transformindu-le in instrumente de dirijare a economiei.

In ce priveste politica fiscala, guvernul nazist a continuat sa acorde unele scutiri si reduceri de impozite, in special pentru industriile strategice si agricultura, mentinind nivelul ridicat al impozitelor introdus inca de Brüning. Pina la sfirsitul anului 1935 valoarea facilitatilor fiscale a insumat 1,76 miliarde RM, in timp ce incasarile suplimentare din impozite s-au situat la 5,6 miliarde RM. In octombrie 1934 s-a trecut la o asa-numita reforma fiscala care, in realitate, nu a produs schimbari majore in legislatia fiscala existenta, ba chiar a marit anumite impozite. Singurele modificari remarcabile tratau extinderea posibilitatilor statului in perceperea impozitelor precum si marirea pedepselor pentru infractiunile fiscale. Desi fara modificari insemnate, politica fiscala din timpul regimului nazist a fost una consecventa si orientata spre sustinerea obiectivului politic al razboiului.

Altfel se prezinta situatia in cazul politicii salariale, adinc afectata de masurile national-socialiste. Legea Organizarii Nationale a Muncii (Gesetz zur Ordnung der nationalen Arbeit) a introdus institutia Treuhänder der Arbeit (Curator al Muncii) abilitata sa stabileasca independent salariile si conditiile de munca. Folosind argumentul inflationar si al somajului s-a dispus o inghetare a salariilor concomitent cu intentia de stabilizare a preturilor. Tarifele existente au fost declarate obligatorii, iar Curatorul Muncii nu putea aproba abateri de la acestea decat in situatii exceptionale. Salariile reale au inregistrat intr-o prima faza o scadere masiva pentru ca, odata cu cresterea cererii de forta de munca sa se inregistreze o crestere a acestora. Interventia statului in politica - de facto autonoma - de salarizare s-a realizat prin stabilirea de salarii maximale, termenele de reziliere a contractelor de munca au fost masiv reduse, s-a interzis plata primelor pentru orele suplimentare, pentru munca de noapte, de duminica si in zilele libere. Pentru a limita cistigurile intreprinderilor rezultate ca urmare a aplicarii restrictiilor mentionate, surplusul de profit astfel realizat trebuia varsat la fisc. La 12 octombrie 1939, s-a introdus in mod obligatoriu si generalizat plata salariilor maximale, dar concomitent s-a interzis marirea salariilor, plata oricaror compensatii si modificarea tarifelor in acord.

In domeniul supravegherii preturilor Comisarul pentru Preturi numit inca din 1931 a fost mentinut si sub Hitler, denumirea a fost ulterior schimbata in Reichkommissar für die Preisbildung (Comisarul Reich-ului pentru Fixarea Preturilor) care sugera in mod ofensiv pretentia statului de a stabili preturile pe piata. Pina in 1934 s-a inregistrat o crestere a preturilor la produsele agricole coordonata statal si stabilirea de preturi maximale la materiile prime importate. Intre 1933-1936, cresterea preturilor va fi minimala; presiunea preturilor se va face simtita odata cu cresterea numarului de salariati si a veniturilor din munca. La 26 noiembrie 1936, Comisarul Reich-ului pentru Fixarea Preturilor dispune inghetarea tuturor preturilor, cresteri ale preturilor, peste nivelul celor din 18 octombrie 1936, fiind interzise. La 4 septembrie 1939, s-a adoptat Kriegswirtschaftsverordnung (Decret referitor la Economia de Razboi) in care se stipula ca: “preturile si taxele pentru bunuri si servicii se formeaza in conformitate cu principiile economiei de razboi”. Tot in scopul sprijinirii controlului preturilor au fost promulgate doua decrete la 5 si 11 martie 1941 prin care agentii economici erau obligati sa verse la fisc cistigurile realizate din nerespectarea Decretului referitor la Economia de Razboi, pentru sprijinirea acestei masuri se introduce in martie 1942 un impozit pe supraprofit. Prin ordonantele din 6 noiembrie 1941 si 2 februarie 1942 au fost stabilite 3 categorii de preturi pentru comenzile de stat: preturi administrative, preturi de cartel si preturi unitare si de grupa. In principiu politica de stabilire a preturilor a inregistrat succese, chiar daca nu s-a reusit sau nu s-a dorit o stabilizare atotcuprinzatoare a preturilor, politica nazista de preturi sevind in principal drept instrument pentru rationalizarea si monopolizarea economiei in vederea razboiului.

Incepind cu 1933 regimul nazist impreuna cu Reichbank depun eforturi pentru reducerea generala a ratei dobinzilor. In primele luni dupa acapararea puterii, dobinzile pentru agricultura scad la 4,5%; prin Gemeindeumschuldungsgesetz (Legea de Convertire a Datoriilor Comunale) din septembrie 1933 se convertesc obligatiunile comunale existente in noi obligatiuni cu o dobinda de 4%. La inceputul anului 1935, toate obligatiunile de stat cu o dobinda de 6% vor fi automat convertite in noi obligatiuni cu dobinda de numai 4,5% alaturi de o bonificatie fiscala unica de 2%. Intre 1935 si 1938 se emit suplimentar obligatiuni de stat in valoare de 15 miliarde RM. Cu toate aceste eforturi, pe piata privata a creditelor ipotecare se aplicau dobinzi de 7-8%. Pentru a combate acest fenomen, la 2 iulie 1936, s-a adoptat Gesetz über die Hypothekenschulden (Legea Creditelor Ipotecare) care obliga pe toti creditorii sa negocieze cu debitorii si sa ofere dobinzi cu mult reduse, in cazul in care nu se ajungea la o intelegere decizia urma sa fie transferata justitiei. Prin aceste masuri, in perioada 1933-1937 rata discontului ajunge la 2,91%.

1.5.7       Politica de investitii  

Intre 1932-1936 consumul privat a inregistrat o crestere cu 16% in timp ce cheltuielile publice pentru marfuri si servicii crescusera cu 130%, partea leului fiind reprezentata de inarmare. Tendinta de favorizare a sectorului public devenise evidenta, desi pina in 1936 investitiile directe ale statului s-au mentinut in limite modeste; intre 1936 si 1939 2/3 din investitii s-au orientat catre sectorul inarmarii si de pregatire a razboiului. Investitiile nete private au inregistrat o crestere semnificativa abia in perioada 1935-1936.

Regimul nazist si-a creat inca din 1933 instrumentul de control al investitiilor private prin introducerea controlului materiilor prime, control care devine lege in 1934; cele 28 Reichstellen (Oficii de Repartizare a Resurselor) detineau puterea decizionala asupra extinderii sau restringerii activitatii agentilor economici precum si asupra infiintarii de noi agenti economici. Prin Legea de Cartelare Fortata autoritatea de decizie pentru investitii s-a transferat Ministerului Economiei; concomitent se va interzice orice activitate investiva in anumite sectoare economice: industria textila, de hirtie, ciment, sticla, tevi, etc. Odata cu introducerea Planului pe Patru Ani a avut loc o restrictionare a activitatii investitionale care mergea mina in mina cu controlul strict al materiilor prime, prelucrarea anumitor metale in industriile civile fiind interzisa. La 25 februarie 1943, s-a reorganizat intregul sistem de control al materiilor prime prin infiintarea de Lenkungsbereiche (Departamentelor de Reglementare) si de Bewirt­schafts­stellen (Oficii de Rationalizare) a caror atributii priveau: alocarea de materii prime si semifabricate, elaborarea de planuri de productie, normarea marfurilor, controlul vinzarilor si adoptarea de directive pentru anumiti agenti economici pe probleme de productie. 

1.5.8       Politica bancara

Bancile germane au suferit masiv de pe urma recesiunii economice. Criza a contribuit insa si la perfectionarea unui instrumentar de control si supraveghere a sistemului bancar de catre stat si la intarirea rolului Reichbank asupra marilor banci private. Din 1931 fusese numit un Comisar pentru Sectorul Bancar (Reichkommissar für das Bankwesen), bancile fiind supuse unui control strict din partea statului. In conditiile crizei, Reichbank dobindise pozitii strategice in multe banci private prin preluarea pachetului de actiuni majoritar in schimbul salvarii acestora de la ruina. Ideologia national-socialista vis-a-vis de banci cu care identificau nu numai „evreimea”, dar si „capitalismul” va agrava situatia bancilor in anii de inceput ai regimului nazist.

Bankengesetz (Legea Bancilor) din septembrie 1933 acorda Reichbank imputerniciri atotcuprinzatoare in ceea ce priveste controlul bancilor private, infiintarea de noi banci sau filiale precum si inchiderea de banci. Bancile erau obligate sa informeze Reichbank la modificarea conducerii, a structurii capitalului sau in caz de fuzionare, precum si pentru orice emisiune de obligatiuni in valoare de peste 1 milion RM, conditiile de emisie fiind foarte restrictive. Rezervele lichide ale bancilor au fost stabilite la 10% cu caracter primar si 30% cu caracter secundar. Reichbank era imputernicita sa intervina in sistemul bancar in orice situatie se credea de cuviinta. In 1934 se infiinteaza Aufsichtamt für das Kreditwesen (Oficiul de Supraveghere a Sistemului de Credit) care era imputernicit cu supravegherea si controlul bancilor exercitind implicit un control al investitiilor. Nu numai bancile private ci si casele de economii publice si cooperative devin o prada usoara a regimului nazist fiind transformate in surse de finantare pentru scopuri politice. In orice caz, activitatea economica a bancilor se restringe puternic, fapt care se reflecta si in scaderea sumei de bilant si a creditelor comerciale. Datorita cresterii posibilitatilor de autofinantare a industriei scade si stocul de credite existent. In procesul sporirii masei monetare pentru finantarea eforturilor de inarmare si a razboiului, regimul nazist a ocolit cu buna stiinta sistemul bancar. Totusi, odata cu izbucnirea razboiului se constata o crestere a activitatii bancare si a profitului bancilor, datorita participarii multor dintre acestea la furtul organizat in tarile ocupate.

1.6         Economia de razboi

Odata cu declansarea razboiului si mai ales din 1941, cind pierderile umane si de material si echipament de razboi sporesc, presiunea statului asupra economiei se va intensifica. La 10 ianuarie 1942, prin Ordinul de Inarmare (Führerbefehl Rüstung) emis de Hitler, consecintele razboiului pentru industria germana vor capata putere de lege. Incepind cu aceasta data accentul se va pune pe intarirea „autoadministrarii” economiei germane, simplificarea controlului preturilor si al profiturilor, inasprirea rationalizarii si reorganizarea aparatului de alocare a materiilor prime si materialelor prin infiintarea de Reichskartelle (Carteluri ale Reich-ului). In februarie 1942, Albert Speer a fost numit Ministru pentru Inarmare si Productia de Razboi precum si Generalbevollmächtigte für Rüstungsaufgaben (Imputernicit pentru Inarmare) in cadrul Planului pe Patru Ani. Organele de planificare (Planungsämter) cu imputerniciri necesare la stabilirea cotelor de productie, de materii prime si de forta de munca pentru fiecare intreprindere devin atotputernice. Formele traditionale de „autoadministrare” a industriei vor fi inlocuite prin Hauptausschüsse (Comisii Principale) si Ringe (Cercuri)pe produse si categorii de produse, organizarea camerala fiind practic desfiintata in mai 1942. Conducerea acestor comisii si cercuri este asigurata de marii industriasi. Alaturi de aceste institutii functionau si alte organe a caror sarcina consta in organizarea economiei de razboi la diferite nivele, cum au fost WiRu (Wehrwirtschafts- und Rüstungsamt - Oficiul de Inarmare al Wehrmacht-ului), Comisarii personali ai lui Hitler, ministerele de resort, Oficiile pentru Transport si Energie, etc. Puterea de decizie a Ministerului Economiei se va diminua treptat in anii razboiului, ajungind aproape nesemnificativa.

Schimbarea strategiei, de la razboiul fulger la razboiul de lunga durata si in cele din urma la razboiul total, a condus la rezultate surprinzatoare: numai intre februarie si iulie 1942 productia militara a crescut cu 55%, in timp ce industria civila a mentinut un ritm de crestere aproape constant, ceea ce dovedeste existenta unui potential de factori de productie incomplet utilizat. Pina la mijlocul anului 1944, industria germana de razboi a produs de trei ori mai multa munitie si de sase ori mai multe tancuri decat in 1941; cota parte a productiei militare si de inarmare in productia industriala globala creste edificator de la 16% in 1941 la peste 40% in 1944. Aceste rezultate de exceptie din timpul razboiului nu au fost determinate numai eficienta sistemului economic de tip nazist ci in foarte mare masura jafului sistematic si permanent din tarilor ocupate si exploatarea fara precedent a lucratorilor straini, a prizonierilor de razboi si a celor internati in lagarele de concentrare. In acest fel, regimul nazist a creat reteaua unei economii europene de razboi - cum o numeste Avraham Barkai – pusa in slujba obiectivelor politice naziste. Finantarea „costurilor de ocupatie” de catre tarile ocupate nu a reprezentat altceva decat finantarea masinariei de razboi naziste de catre economiile europene care cazusera prada Reich-ului german. Atit tarile ocupate cat si cele aliate au fost mai mult sau mai putin silite sa desfasoare un comert exterior fortat cu Germania nazista, preturile fiind dictate de statul nazist la cursuri foarte ridicate ale RM. Facturilor erau achitate numai in mod exceptional, majoritatea sumelor fiind inscrise la Konversionskasse (Casa de Conversie) prin intermediul careia se desfasura si comertul exterior reciproc intre tarilor ocupate. 

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 288
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved