Componenta Software

Componenta Software

Componenta software a calculatorului este formata din urmatoarele elemente:

Software de baza: sistemul de operare (SO);

Software de aplicatie: programe utilizator specifice unor anumite activitati.

Sistemul de operare: este un program sau un grup de programe care gestioneaza si organizeaza resursele hard si soft ale sistemului de calcul si faciliteaza crearea si executarea de programe proprii de catre utilizator.

Principalele parti componente ale unui sistem de operare sunt:

monitorul: realizeaza interfata intre resursele hard si soft ale sistemului de calcul;

driver-ele de periferice: sunt rutine care realizeaza interfata pentru fiecare periferic al sistemului de calcul;

programele utilitare: sunt programe folosite pentru intretinerea, crearea, modificarea si utilizarea fisierelor, depanarea programelor, crearea si utilizarea bibliotecilor.

Organizarea unei dischete. Fisiere. Directoare.

Informatia este scrisa pe dischete de-a lungul unor cercuri concentrice, denumite piste. Pistele sunt impartite in zone numite sectoare. Dimensiunea unei dischete este masurata in bytes. Un byte este folosit pentru a memora un caracter.

Numarul de piste, sectoare si bytes ale unei dischete depind de tipul dischetei si de performantele calculatorului.

Formatul fizic al dischetei se refera la numarul de piste si sectoare, la lungimea sectoarelor, la informatiile de control si de sincronizare adaugata a datelor. Pe microprocesoarele compatibile IBM, disketa este organizata in 80 de piste numerotate de la 0 la 79, pista 0 fiind la exterior.

Daca discheta contine sistemul de operare, atunci ea va fi denumita discheta sistem, iar pistele 0 si 1 sunt rezervate in acest scop. Pe pista 2, in sectoarele 0 si 1 se afla tabela directoare, care pastreaza continutul dischetei si adresele la care poate fi gasita informatia pe discheta, data la care a fost creat sau modificat fiecare fisier si marimea sa.

Atat programele, cat si datele sunt stocate pe discheta sub forma de fisiere. Modalitatea de identificare a fisierelor este prin intermediul specificatorului de fisier - entitate formata din urmatoarele elemente:

numele fisierului : format din maximum 8 caractere alfanumerice;

extensia fisierului : formata din 3 caractere, de obicei da informatii referitoare la tipul fisierului.

Exemplu:

Extensia .EXE: indica un fisier direct executabil din SO;

Extensia .DBF: indica un fisier de date utilizabil in dBase sau FOXPRO, continand o baza de date.

De asemeni, specificatorul de fisier poate contine in fata numelui si unitatea de disc pe care se gaseste acel fisier, respectiv calea pana la acel fisier.

Specificatorul de fisier poate fi:

individual;

multiplu.

Specificatorul individual de fisier trebuie sa indice in clar numele fisierului.

Exemplu: studenti.dbf.

Specificatorul multiplu de fisier defineste unul sau mai multe fisiere care au anumite grupuri de caractere comune in nume sau extensie folosind caracterele speciale: * (inlocuieste un caracter sau un grup de caractere din specificatorul de fisier) si ? (inlocuieste doar un singur caracter, de pe locul pe care il ocupa).

Exemplu:

fi*.dbf: se refera la toate fisierele al caror nume incepe cu "fi" si care au extensia ".dbf";

fi?.exe: se refera la toate fisierele al caror nume are 3 litere, primele doua fiind "fi" si care au extensia ".exe".

Formatul logic al dischetei se refera la utilizarea pistelor si sectoarelor de catre sistemul de operare (eticheta de volum si tabela directoare). Acest format foloseste o sectorizare soft, ceea ce inseamna ca delimitarea si numerotarea sectoarelor se face prin inregistrarea unor informatii de control cu ajutorul unui program de formatare (initializare sau premarcare suport).

Exista un singur program care face initializarea fizica si logica a discurilor. Acesta este FORMAT.COM, sub sistemul de operare.

Unitatea de disc se noteaza cu literele alfabetului, de la A la P. Schimbarea unitatii se face prin introducerea numelui noii unitati, urmat de doua puncte, ":".

Exemplu: A>

A>B:

B> (noua unitate de disc curenta este B).

In sistemul de operare DOS spatiul de memorare al unui disc este impartit in patru zone distincte. Primele trei zone, numite zone sistem, sunt rezervate si initializate la formatarea discului. A patra zona ocupa cel mai mult spatiu si este zona fisierelor, care contine datele grupate in fisiere. Sistemul de operare ofera posibilitatea de a organiza mai bine fisierele pe disc prin plasarea unor grupuri de fisiere intr-un director propriu.

Exemplu:

Presupunem ca Universitatea de Medicina si Farmacie "Gr. T. Popa", Iasi, are un calculator la Rectorat, cu un singur disc. Organizarea logica a fisierelor pe disc poate fi ca in Figura 1.3 - consideram ca universitatea are patru facultati: Medicina Generala (MG), Stomatologie (STOM), Farmacie (FARM) si Bioinginerie Medicala (BIO); pentru fiecare facultate se creeaza cate un director si, in acesta, subdirectoare pentru fiecare an de studiu si pentru studentii romani si straini.

C: [directorul radacina]

MG STOMATO FARM BIOING

AN1 AN2 AN6 AN1 AN2 AN6

Studenti Studenti Studenti Studenti

romani straini romani straini

Figura 1.3 Exemplu de organizare a datelor

Directorul radacina (directorul sistem) este directorul creat pe unitatea de disc folosind comanda FORMAT. Acest director poate contine alte subdirectoare. Subdirectoarele sunt fisiere pentru care nu se impune nici o restrictie legata de dimensiunea lor; ele sunt limitate doar de spatiul existent pe disc.

Directorul implicit, adica directorul in care lucram la un moment dat si care, prin urmare, este activ, este numit director curent. La lansarea sistemului de operare, dupa aparitia prompter-ului sistemului se considera ca director curent, directorul radacina.

Cand se doreste crearea sau cautarea unui fisier, sistemului trebuie sa i se furnizeze: unitatea de disc, numele fisierului si numele directorului care contine fisierul.

Numele directorului este format din 1 - 8 caractere, urmate de "." si o extensie formata din 1 - 3 caractere (de obicei "." si extensia nu se utilizeaza pentru directoare). Daca fisierul este in directorul curent, nu se mai specifica directorul. Daca fisierul nu se gaseste in directorul curent, trebuie introdusa "calea". Calea consta dintr-o serie de nume de directoare separate prin ""; atunci cand calea incepe cu "", cautarea fisierului dorit incepe din directorul radacina; altfel cautarea va incepe din directorul curent.