Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

Gradinita

CONCEPTUL DE EDUCATIE

didactica pedagogie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Tematica seminar pedagogie, semestrul al doilea
Orientari actuale in didactica
Proiectarea unitatilor de invatare pe semestrul al II-lea - Disciplina: Fizica Clasa: a VIII-a
Ingrijirea: Sa avem grija de noi insine
Schimbare si dezvoltare organizationala
Gandirea critica si evocarea/realizarea sensului/reflectia acesteia
Matematica – Informatica - Planificare semestriala
TIPOLOGIA DIFICULTATILOR SCOLARE
Proiect didactic - Visul implinit de Lucian Blaga
PROIECT DIDACTIC CLASA: a XI –a SIMBOLURI FOLOSITE IN DESENELE DE EXECUTIE SI REPREZENTAREA DESENELOR DE EXECUTIE

CONCEPTUL DE EDUCATIE




Interpretari critice

EDUCATIA

Educatia poate fi conceputa intr-un mod mai larg ca o intalnire intre individ si societate, si intreaga viata sociala poate fi marcata de acest schimb permanent (Ph. Combart) Un asemenea transfer neintrerupt de informatii de la societate la individ, ce se produce in virtutea relatiilor functionale de subordonare ce se stabilesc intre un element si sistemul din care face parte acopera o sfera ce depaseste cu mult pe cea a educatiei: Daca prin esenta ei educatia incumba un transfer de valori de la societate la individ, diferentierea si delimitarea sa reclama cu necesitate sublinierea acelor caracteristici care ii confera o relativa autonomie in comparatie cu celelalte fenomene care mijlocesc acest transfer.

Educatia este un concept-cheie, un concept fundamental pentru pedagogie.

Etimologia cuvantului educatie are radacinile in latinescul educo- educare = a alimenta , a ingriji, a creste (plante sau animale), sau mai poate fi dedus din latinescul educo – educere ) = a duce, a conduce, a scoate. Ambele traiecte etimologice sunt corecte, dar determinarea realitatii acoperite de termenul in discutie si a continutului notional atrage dupa sine multiple dificultati intrucat multi pedagogi inteleg educatia in mod diferentiat:

KantEducatia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare si moralizare a omului, iar scopul educatiei este de a dezvolta in individ toata perfectiunea de care este susceptibil – aceasta definitie subliniaza functiile si scopul educatiei

Herbart Educatia este actiunea de formare a individului pentru el insusi, dezvoltandu-i-se o multitudine de interese – aceasta definitie subliniaza scopul educatiei

Dewey Educatia este acea reconstructie sau reorganizare a experientei care se adauga la intelesul experientei precedente si care mareste capacitatea de a dirija evolutia celei care urmeaza - aceasta definitie subliniaza continutul educatiei

Se poate constata din definitiile exemplificate ca sunt luate in considerare fie scopul educatiei, fie natura procesului, fie continutul, fie laturile sau functiile educatiei. Definirea educatiei realizandu-se din unghiuri de vedere diferite. In aceste conditii I. Cerghit identifica urmatoarele perspective de intelegere a educatiei:

  • educatia ca proces – actiunea de transformare in sens pozitiv si pe termen lung a fiintei umane
  • educatia ca actiune de conducere – dirijarea evolutiei individului spre stadiul de persoana formata, autonoma si responsabila
  • educatia ca actiune sociala - activitatea planificata ce se desfasoara pe baza unui proiect social care comporta un model de personalitate
  • educatia ca interrelatie umana – efort comun si constient intre educator si educat
  • educatia ca ansamblu de influente – actiuni deliberate sau nu care intr-un fel sau altul contribuie la formarea omului

Structura

Conceptele de functie si structura au o mare importanta teoretica, metodologica si practica in domeniul stiintelor socio-umane. Functia defineste 'consecintele unui fenomen'. Structura de baza, corespunzatoare functiei finale, de maxima generalitate - care asigu­ra functionarea activitatii respective (include elementele cele mai impor­tante si legatura permanenta dintre acestea)

Indiferent de conditiile in care se desfasoara educatia poseda o structura, fiind constituita din anumite elemente ce se afla intr-o corelatie determinata. Din modul in care se coreleaza aceste componente rezulta o alta nota definitorie a educatiei ca actiune sociala, si anume caracterul sau structural.

In opinia lui D. Potolea educatia poate fi abordata din 3 perspective:

a)      perspectiva structurala, (statica) a educatiei

b)      perspectiva procesuala (dinamica) a educatiei

= c) perspectiva organizatorica (forma de organizare) a invatamantului

a)perspectiva organizatorica (structurala)


CADRUL SPATIAL CADRUL TEMPORAL

F C


S Re O R

Mm Mi Me

Fe

Strategii

Cadrul spatial = clasa, laboratorul, muzeul

Cadrul temporal = ora sau modulul

S = subiectul educatiei = agent individual sau colectiv care actioneaza asupra obiectului educatiei, urmarind in mod deliberat modelarea sa potrivit unor valori prezinta ascendenta culturala fata de obiectul educatiei existand un circuit al ideilor de la cel care este mai informat la cel mai putin informateste acea persoana care exercita roluri specifice profesiunii didactice

O = obiectul educatiei orice persoana individuala sau grup care se afla intr-un camp de influente sau situatii educationale. Are o dubla ipostaza: este obiect si poate deveni subiect al educatiei (elevul este si subiect al educatiei in functie de coeficientul de angajare si activism la propria sa formare). Ipostaza elevului ca obiect al educatiei reprezinta o conditie a existentei educatiei si o calitate a ei ; in actul educational se urmaresc doua scopuri:

formarea individului (obiectului) in raport cu o valoare determinata

transformare obiectului educatiei in subiect activ

pe baza acestei diferente intre subiect si obiect putem intelege ipostaza de elev ca subiect al autoeducatiei

Re = relatii educationale = relatiile dintre subiectul si obiectul educatiei care pot fi de 3 feluri:

  • relatii de comunicare
  • relatii de conducere
  • relatii socio-afective

F = finalitatile educatiei prezinta doua aspecte majore :

finalitatea educatiei este legata de o valoare culturala ; la nivelul finalitatilor integram: valori (stiintifice, tehnologice, artistice, ideologice) si modele ( de cunoastere, comportamentale, atitudinale)

valoarea culturala trebuie sa conduca la dezvoltarea personalitatii obiectului educatiei

C = continutul educatiei = ansamblul de fapte, situatii problematice, notiuni, principii si teorii de diferite tipuri si grade de generalitate ; in sistemul de invatamant reprezinta corpusuri de cunostinte (sisteme, ansambluri)

R = rezultatele educatiei care pot fi evaluate si masurate

Me = metode de evaluare

Fe = forme de evaluare

Mm = metode si mijloace

Mi = modalitati de instruire = forme de instruire : frontal, grupal, individual

Aceasta structura impreuna cu procesul formeaza de fapt forma de organizare a invatamantului ce exprima perspectiva organizatorica a educatiei (perspectiva contextuala)

In opinia lui I. Nicola structura actiunii educationale cuprinde:


M.e. S.E.


D c.i.i.


A

c.i.e.


S = subiectul actiunii educationale

O = obiectul actiunii educationale

S’ = subiectivitatea obiectului – exprima faptul ca obiectul este o fiinta umana, adica o existenta dimensionata subiectiv ; subiectivitatea include totalitatea mecanismelor prin care elevul asimileaza, preleveaza si stocheaza mesajele cu care se opereaza in cadrul actiunii educationale , elaborand apoi raspunsuri nuantate personal ; valorificarea subiectivitatii constituie temeiul educatiei din zilele noastre, aceea de a transforma obiectul in subiect al propriei sale formari ; subiectivitatea exprima acel coeficient de participare a obiectului la propria sa formare, explicand termenul pedagogic de activizare

I.e. ; Sc.e. ; Ob.e. = ideal, scopuri, si obiective educationale – desemneaza finalitatile actiunii educationale imprimandu-i acesteia un sens teleologic



D = dispozitiv pedagogic – cuprinde mijloacele pe care subiectul le foloseste pentru exercitarea actiunii sale (metode, procedee, mijloace de invatamant, material didactic)

M.e. = mesaje educationale – includ continutul comunicarii ce se realizeaza intre subiect si obiect, care servesc la conducerea de catre subiect a procesului de dezvoltare a obiectului

A = ambianta educationala – climatul psihosocial ce se constituie din totalitatea reactiilor afective (emotii, dispozitii, atitudini, sentimente) ale celor 2 poli (agentul si receptorul)

c.o. = comportamentul obiectivat – include totalitatea reactiilor obiectului, atat ca urmare a influentelor exercitate asupra sa, cat si a coeficientului sau de participare ; constituie un indiciu al efectelor intreprinse de subiect asupra obiectului

c.i.e. = conexiunea inversa externa – ofera subiectului informatii in legatura cu efectele actiunii exercitate asupra obiectului, a modului in care au fost asimilate mesajele transmise, pentru ca pe baza lor sa-si regleze strategia ulterioara

c.i.i = conexiunea inversa interna – circuitul care se stabileste intre obiect si comportamentul sau, avand rol de autocontrol si autodirijare a propriei dezvoltari

S.E. = situatia educationala – inglobeaza determinarea social obiectiva a actiunii educationale cuprinzand conditiile materiale si spirituale ale unei etape concrete din dezvoltarea unei societati

In concluzie interactiunea ce rezulta dintre toate aceste componente se supune cauzalitatii structural-circulare potrivit careia fiecare din elementele unui sistem se afla in relatie reciproca cu celelalte si cu sistemul sau. Prin intermediul acestor relatii sistemul se regleaza si autoregleaza continuu.

Functiile

O. Safran trateaza functiile educatiei dintr-o perspectiva predominant sociala, considerand ca educatia indeplineste 3 functii principale:

functia cognitiva (pregatirea pentru cunoastere)

functia economica (pregatirea fortei de munca)

functia axiologica (capacitatea omului de a valoriza , aprecia si judeca)

George Vaideanu trateaza functiile educatiei dintr-o perspectiva predominant individuala, considerand ca educatia indeplineste 3 functii:

functia de formare a competentelor si calificarilor necesare vietii

functia national-culturala a educatiei; (accent asupra personalitatii morale)

functia internationala a educatiei (pregatirea omului pentru a deveni cetatean al lumii)

Sorin Cristea in Dictionar de pedagogie (2000), evidentiaza 3 functii generale ale educatiei:

functia politica (sau civica, de formare a cetateanu­lui),

functia economica (de pregatire a omului pentru o activitatea social­mente utila),

functia culturala (de formare a omului prin valorile culturii spiri­tuale confirmate la scara societatii difuzate mai ales prin educatia formala si nonformala )

D. Potolea considera ca educatia este o forma a praxisului social si totodata un tip particular de relatie intre societate si individ. Relatia dintre societate, educatie si individ poate fi reprezentata astfel:


Bazele economice

tehnologice  S Bazele sociale

si psihologice

Procesul  E Finalitatile


Bazele  I Bazele

psihologice  antropologice

S = societate E = educatie I = individ

Bazele sociale care influenteaza finalitatile : sunt schimbari la nivelul societatii care influenteaza schimbarile de la nivelul finalitatilor educatiei; se concretizeaza in :

-idealul societatii

-factorii economici

-factorii politici

-factorii tehnologici

-factorii culturali

-factorii stiintifici

Bazele antropolice care influenteaza finalitatile :

antropologia fizica ( structura biologica a individului care ofera posibilitatea de schimbare)

antropologia filosofica (abordeaza personalitatea din punct de vedere filosofic si influenteaza finalitatile prin conceptia despre om)

Procesul cuprinde:

resursele umane si materiale

strategiile didactice

etapele de desfasurare

Bazele psihologice sunt reprezentate de:

psihologia varstelor

psihologia invatarii

psihologia diferentiala

Pe baza acestei scheme se pot deriva functiile fundamentale ale educatiei care sunt:

FUNCTII SOCIALE

FUNCTII INDIVIDUALE

FUNCTIILE SOCIALE

1) Functia sociala generica a educatiei se refera la integrarea sociala a individului

integrarea sociala poate fi abordata din doua perspective:

perspectiva grupului – starea de armonizare a unei colectivitati realizata prin urmarirea consecventa a obiectivelor cognitive si prin cresterea gradului de interdependeta intre membrii ei

perspectiva individului – insertia individului intr-un mediu social determinat care poate fi: societatea, clasele sociale, grupurile de invatare, grupurile profesionale

integrarea sociala este solidara cu fenomenul de socializarea persoanei, ceea ce inseamna asimilarea si utilizarea unor modele de cunoastere, de gandire, atitudinale si de actiune considerate valoroase de anumite grupari sociale

integrarea sociala urmareste 2 planuri:




integrarea intr-un grup social specific

integrarea in societate

2) Functii sociale particulare

I.           functia profesional economica

II.        functia social politica si ideologica

functia stiintifica si functia cultural-artistica

FUNCTIILE INDIVIDUALE

1.Functia individuala generica – se refera la dezvoltarea si autonomia persoanei:

educatia este o necesitate sociala, dar in acelasi timp un drept si o necesitate individuala intrucat raspunde trebuintelor intereselor, aptitudinilor si aspiratiilor individuale si are in vedere unicitatea individului

2.functii particulare individuale ale educatiei:

functia de ingrijire si umanizare a individualitatii

functia de formare a constiintei de sine, a capacitatii de autoeducatie si a capacitatii de autoconducere

functia de detectare (identificare) si cultivare a dispozitiilor individuale originale, a aptitudinilor si talentelor

Concluzii:

Unitatea si interactiunea functiilor sociale si individuale ale educatiei poate fi gandita in doua feluri:

a)          intre cele doua categorii de functii – este complementaritate

functiile educatiei nu sunt pure (numai sociale sau numai individuale) ci sunt ambivalente dar cu o predominanta sociala sau individuala ;

nici o functie individuala a educatiei nu se poate realiza in afara integrarii sociale pentru ca functiile individuale opereaza intotdeauna intr-un context cultural;

teoriile referitoare la trebuintele individuale sau umane se raporteaza la nevoile sociale ale individului

b)          in interiorul fiecarei categorii

Diversificarea campului educational

Pornind de la varietatea situatiilor de invatare si de la gradul diferit de intentionalitate actionala, educatia se poate obiectiva in trei ipostaze: educatia formala, educatia nonformala si educatia informala. Clasificarea formelor educatiei poate fi realizata si pe baza a doua categorii de criterii valorice:

prezenta sau absenta intentiei;

2) prezenta sau absenta organizarii

Combinand cele doua criterii, se pot identifica doua categorii de forme:

a) educatia formala si educatia nonformala - for­me ale educatiei intentionate si organizate pe baza unor actiuni pedagogice (care nu exclud posibilitatea unor influente pedagogice);

b) educatia informala - forma a educatiei neintentionate si neorganizate (spontana), realizata doar pe baza unor influente pedagogice

Educatia formala

Educatia formala reprezinta ansamblul actiunilor pedagogice proiec­tate conform unor intentii (scopuri), organizate la nivelul sistemului de invatamant. Sunt actiuni organizate sistematic, pe niveluri de invatamant (primar, secundar, superior), pe trepte scolare, cicluri de invatare, ani, semestre, in cadrul unui proces de instruire realizat cu maximum de rigurozitate (pe baza de plan, programe, manuale, cursuri, materiale de invatare, cadre didactice specializate, evaluari periodice etc.).

Trasaturile educatiei formale sunt confirmate in cadrul procesului de invatamant, la nivelul activitatilor de instruire prin urmatoarele note defini­torii :

a) proiectarea pedagogica organizata pe baza de planuri, programe, manuale scolare, cursuri universitare, materiale de stimulare a invatarii

b) orientarea prioritara a 'finalitatilor' spre parcurgerea 'programei', pentru 'asigurarea succesului unui numar cat mai mare de elevi si studenti'

c) invatarea scolara/universitara sistematica, realizata prin corelarea activitatii cadrelor didactice, de diferite specialitati, la nivelul metodologic al unei 'echipe pedagogice';

d) evaluarea pe criterii socio-pedagogice riguroase, realizata prin: note, calificative, aprecieri, caracterizari

Educatia formala in conceptia lui C. Cucos se refera la totalitatea influentelor intentionate si sistematice, elaborate in cadrul unor institutii specializate (scoala, universitate), in vederea formarii personalitatii umane. Educatia si instruirea sunt explicite in virtutea unor obiective clar formulate, iar procesul se caracterizeaza prin intensitate, concentrare a informatiilor si continuitate. Scopul acestui tip de educatie il constituie introducerea progresiva a elevilor in paradigmele cunoasterii si instrumentalizarea lor cu tehnici culturale care le vor asigura o anumita autonomie educativa. Pregatirea este elaborata in mod constient si esalonat, fiind asigurata de un corp de specialisti pregatiti in aceasta directie. Informatiile primite sunt cu grija selectate si structurate, caracterizandu-se prin densitate si riguro­zitate stiintifica. Educatia formala permite o asimilare sistematizata a cunostintelor si faciliteaza dezvoltarea unor capacitati, aptitudini si atitudini necesare pentru insertia individului in societate. Educatia formala este puternic expusa si este infuzata de exigentele suprapuse ale comandamentelor sociale si, uneori, politice. Ea este dimen­sionata prin politici explicite ale celor care se afla la putere la un moment dat. Formalul raspunde unei comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice si culturale, fie in vederea formarii profesionale. „O caracteristica nu mai putin insemnata a educatiei formale o constituie actiunea de evaluare care este administrata in forme, moduri si etape anume stabilite, pentru a facilita reusita scolara, succesul formarii elevilor. Trebuie sa retinem si faptul ca evaluarea in cadrul educatiei formale revine cu deosebire fiecarui cadru didactic si institutiei in ansamblu'.

Limite ale instruirii formale

centrarea pe per­formantele inscrise in programe care lasa putin loc imprevizibilului,

tendinta de ingurgitare a cunostintelor,

predispunerea catre rutina si monotonie'

Educatia nonformala

Educatia nonformala completeaza educatia formala intr-un cadru institutionalizat situat in afara sistemului de invatamant dar si in interiorul acestuia (cluburi, tabere, televiziune scolara), constituind 'o punte intre cunostintele asimilate la lectii si informatiile acumulate informai' . In cadrul educatiei/instruirii nonformale pot fi identificate urmatoarele tipuri de activitati:

a) activitati extradidactice, organizate in afara clasei: cercuri pe discipline de invatamant, cercuri inter-disciplinare, cercuri tematice / transdisciplinare; ansambluri sportive, artis­tice, culturale etc.; intreceri, competitii, concursuri, olimpiade scolare/univer­sitare;

b) activitati periscolare, organizate pentru valorificarea educativa a timpului liber, cu resurse traditionale (excursii, vizite, tabere, cluburi, univer­sitati populare, vizionari de spectacole /teatru, cinema etc. si de expozitii etc.) si cu resurse moderne (videoteca, mediateca, discoteca; radio, televi­ziune scolara; instruire asistata pe calculator, cu retele de programe nonfor­male etc.);

c) activitati parascolare, organizate in mediul socioprofesional, ca 'solutii alternative' de perfectionare, reciclare, recalificare, institutionalizate spe­cial la nivel de: presa pedagogica, radio-televiziune scolara; cursuri, conferinte tematice - cu programe speciale de educatie permanenta etc.

Trasaturile educatiei nonformale – pe langa notele comune cu educatia formala (intentionalitatea, organizarea institutionala) evidentiaza cateva note specifice:

a) proiectarea pedagogica neformalizata, cu programe des­chise spre interdisciplinaritate si educatie permanenta;

b) organizarea facul­tativa, neformalizata cu profilare dependenta de optiunile elevilor si ale comunitatilor scolare si locale, cu deschideri speciale pentru experiment si inovatie;

c) evaluarea facultativa, neformalizata, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fara note sau calificative oficiale;

d) valorificarea mai pronuntata a 'noilor mass-media': presa scrisa, radio-televiziunea, siste­mele de retele video si de calculatoare - cu profil scolar, universitarele.

Educatia nonformala in conceptia lui C. Cucos cuprinde totalitatea influentelor educative ce se deruleaza in afara clasei (activitati extra-para-periscolare) sau prin intermediul unor activitati optionale sau facultative. Termenul nonformal desemneaza o realitate educationala mai putin formalizata sau neformalizata, dar totdeauna cu efecte formative. Actiunile incluse in acest perimetru se caracterizeaza printr-o mare flexibilitate si vin in intampinarea intereselor variate, individuale ale elevilor. Educatia de tip nonformal a existat dintotdeauna. Ceea ce este nou astazi in legatura cu aceasta maniera de a educa rezida in organizarea ei planificata, in unele situatii, educatia nonformala poate fi o cale de ajutor pentru cei care au sanse mai mici de a accede la o scolarizare normala : saraci, izolati, locuitori din zonele retrase, analfabeti, tineri in deriva, persoane cu nevoi speciale. Printre obiectivele specifice acestei educatii, se pot enumera:

-sustinerea celor care doresc sa-si dezvolte sectoare particulare in comert, agricultura, servicii, industrie

-ajutarea populatiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;

alfabetizarea;

-desavarsirea profesionala sau initierea intr-o noua activitate ;

-educatia pentru sanatate sau timpul liber

Exista riscul ca activitatile derulate sub insemnele nonformalului sa cultive derizoriul, sa vehiculeze o cultura minora, „populara', desueta. Trebuie constientizat faptul ca procesul de vulgarizare a stiintei, artei, culturii se realizeaza, in mare parte, prin educatia nonformala, mai ales atunci cand aceasta nu este articulata cu educatia institutionalizata. Cum ne atentioneaza unele lucrari recente, se vor lua masuri ca, prin procesul de „popularizare' a culturii datorate educatiei nonformale, sa nu se perverteasca valorile acesteia.

In mod concret, aceste influente se exercita prin intermediul cercurilor, concursurilor, olimpiadelor scolare si sunt initiate fie de scoala, fie de organizatiile de copii si de tineret, de organizatiile de parinti, de organizatiile confesionale . Activitatile sunt dimensionate si coordonate tot de specialisti (profesori, tehnicieni, cercetatori), dar care „isi joaca rolurile mai discret, asumandu-si adesea misiunea de animatori sau de moderatori'. Includem aici si emisiunile de radio si televiziune, special structurate si fixate pentru elevi, caracterizate prin continuitate sau frecventa ridicata (emisiunile gen Telescoala) si realizate cu profesionalism de catre pedagogi (chiar si activitatea unor reviste sau ziare, in masura in care se adreseaza explicit copiilor si elevilor, sta tot sub semnul educatiei nonformale).

Raportul educatiei nonformale cu educatia formala este unul de comple­mentaritate atat sub aspectul continutului, cat si sub aspectul modalitatilor si formelor de realizare.

Limitele educatiei nonformale sunt cele care apar in conditiile unor programe care nu au un grad adecvat de organizare fiind mult prea flexibile si deschise. De asemenea, in conditiile in care evaluarea finala nu este realizata prin note, educatia / instruirea nonformala nu asigura certificarea si validarea unor rezultate, care altfel pot fi comparabile cu cele obtinute in regim de educatie formala.

Educatia informala

Educatia informala include ansamblul influentelor pedagogice exer­citate spontan asupra personalitatii de la nivelul familiei, mediului social (cultural, politic, economic, religios), (micro)grupurilor sociale, comunitatii (locale, teritoriale, nationale), mass-media (presa scrisa, radio, televiziune etc.).

Trasaturile educatiei informale pot fi rezumate la nivelul urmatoarelor note specifice:

a) inexistenta unor actiuni pedagogice organizate;

b) preluarea directa sau indirecta a influentelor pedagogice spontane prove­nite de la nivelul situatiilor si activitatilor cotidiene 'care nu isi propun in mod deliberat atingerea unor teluri de ordin educativ'

c) extinderea ariei de influente concentrata la 'o masa informa­tionala enorma ca volum dar eterogena ca semnificatie si origine (familie, strada, cartier, localitate, (micro)grup, mass-media nespecializata in educa­tie - deosebita de mass-media specializata in educatie / vezi presa, radio-televiziunea scolara/universitara).

Educatia informala in conceptia lui C. Cucos include totalitatea informatiilor neintentionate, difuze, etero­gene, voluminoase (sub aspect cantitativ) cu care este confruntat individul in practica de toate zilele si care nu sunt selectate, organizate si prelucrate din punct de vedere peda­gogic. Informatiile respective pot fi organizate si institutionalizate (insa din perspectiva altor instante si interese decat cele pedagogice, intrucat mass-media, de pilda, poseda si o anumita structura si intentionalitate), dar deseori sunt complet aleatorii, infuzate inconstient in gandirea si comportamentele indivizilor, in imprejurarile si contactele spontane ale existentei cotidiene. Se pare ca educatia informala preceda si depaseste ca durata, continut si modalitati de insinuare practicile educatiei formale. Cele mai semnifi­cative mesaje informale sunt cele emise de mass-media. Pentru ca o informatie obtinuta prin mass-media sa devina functionala, adica o cunostinta, ea trebuie integrata, conexata si semnificata valoric in sistemul de reprezentari si cunostinte achizitionate anterior, in educatia informala, importante sunt incercarile si trairile existentiale, care, cumulate si selectate, pot incuraja aparitia unor raporturi noi, din ce in ce mai eficiente, cu realitatea inconjuratoare, in contextul informai de educatie, initiativa invatarii revine individului; educatia este voluntara, iar grilele de evaluare sunt altele decat in educatia formala, competenta intr-un domeniu sau altul fiind criteriul reusitei.



Limitele educatiei informale sunt inerente in conditiile in care avem de-a face doar cu influente spontane care apar in mod intamplator, involuntar. Aceasta nu exclude insa necesitatea valorificarii acestor influente care ofera uneori - mai ales prin intermediul mass-media - informatii utile pe care nu le asigura nici educatia formala si nici chiar educatia informala.

Interdependenta formelor de educatie

Interdependenta formelor de educatie asigura cresterea po­tentialului pedagogic al activitatii de formare-dezvoltare a personalitatii uma­ne in plan individual si social, la nivel didactic si extradidactic.

Interpretarile clasice evidentiaza rolul prioritar al educatiei formale care 'ghideaza, completeaza si corecteaza achizitiile obtinute prin intermediul educatiei ocazionale (informale) si nonformale', exercitand 'o functie integrativa de sinteza a diferitelor experiente traite' .

Interpretarile moderne evidentiaza posibilitatea preluarii unor prioritati si pe terenul educatiei nonformale care ofera un camp motivational mai larg si mai deschis procesului de formare-dezvoltare a personalitatii, avand o capacitate rapida de receptare a tuturor influentelor pedagogice informale, aflate, altfel, intr-o expansiune cantitativa greu controlabila.

Interpretarile postmoderne - realizabile din perspectiva paradigmei curri-culumului - evidentiaza necesitatea integrarii educatiei informale in activi­tatea de proiectare a continutului instruirii in vederea valorificarii efective a resurselor informationale ale acesteia si a experientei de viata a elevului / studentului.

Institutionalizarea interdependentelor dintre cele trei forme ale educa­tiei solicita 'o abordare holistica', realizabila din perspectiva educatiei per­manente si a proiectarii curriculare. in conditiile cresterii rolului cantitativ al influentelor informale (generata de extinderea timpului liber si a retelelor mass-media - locale, zonale, nationale si internationale) se impune astfel cresterea rolului calitativ al educatiei formale, consolidat si prin perfectionarea continua a raporturilor de complementaritate cu educatia nonformala. La nivelul procesului de invatamant pot fi remarcate mai multe forme de valorificarea a interdependentelor dintre educatia/instruirea formala - non­formala - informala: lectii deschise; activitati de sinteza; activitati interdisciplinare; activitati educative / ore de dirigentie etc.; activitati de invatare independenta; activitati extradidactice si/sau extrascolare de tip cercuri stiintifice, excursii didactice.

Analiza comparativa a celor trei modalitati ne face sa credem ca toate strategiile sunt necesare, avand in vedere diferentele la nivel de cadre, mijloace, continuturi si pozitii ale educatilor, aceasta variabilitate venind in intampinarea situatiilor tot mai complexe in care sunt pusi oamenii in societatea contemporana.

Intr-o perspectiva sistemica, se poate lesne observa ca toate cele trei dimensiuni ale educatiei au cate ceva specific de indeplinit

Educatia formala ofera :

ca demers initial, introducerea individului in tainele muncii intelectuale organizate;

posibilitatea de a formaliza cunostintele, plecand de la achizitii istorice si practici reiesite din actiune;

recunoasterea achizitiilor individuale ;

formalizarea si concretizarea achizitiilor in alte modalitati educative pe plan social.

Educatia nonformala:

raspunde adecvat la necesitatile concrete de actiune ;

ofera un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunostinte din practica;

faciliteaza contactul cu cunostinte plecand de la nevoile resimtite de educati;

demitizeaza functia de predare.

Educatia informala furnizeaza :

o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant; .

momentul declansarii unui interes de cunoastere pentru subiect;

• posibilitatea trecerii de la un interes circumstantial la o integrare mai cuprinzatoare;

posibilitatea unei explorari personale, fara obligatii sau prescriptii ferme ;

o marja de libertate de actiune pentru elaborarea unui proiect personal;

posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

Ratiuni pentru o integrare a celor trei modalitati:

capacitatea de a raspunde la situatii si nevoi complexe;

constientizarea unor situatii specifice, cu totul noi;

o mai buna constientizare a unor nevoi individuale si colective;

o mai mare sensibilitate la situatii de blocaj care cer noi abordari si rezolvari;

ameliorarea formarii formatorilor;

facilitarea autonomizarii „formatilor' ;

conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au in vedere educatia.

Dar pot fi retinute, simultan, si unele ratiuni contrare acestei integrari posibile dintre educatia formala, nonformala si informala, atunci cand:

se pune in aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;

aceasta conjugare functionala apeleaza la un sistem centralizat care poate rapi din marja de libertate a actiunii in interiorul fiecarei modalitati;

este urmarita mentinerea unei disjunctii intre inteligenta abstracta si inteligenta concreta (scop care, cel putin teoretic, poate fi admis).

In afara de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educatiei, unii autori propun modalitati concrete de articulare precum

sublinierea codurilor de referinta (concepte fundamentale) si a codurilor de interpretare (criterii, metodologii),

prin cresterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad de generalitate mai mare (filosofic, istoria culturii si civilizatiei, literatura etc.),

prin introducerea si sporirea orelor de sinteza si/sau a orelor la dispozitia profesorului, la care alti autori mai adauga

integrativitatea instrumentala pe axa transdisciplinara a continuturilor si activitatilor scolare,

metoda abordarii infuzionale etc.

Coordonarea si articularea celor trei ipostaze ale educatiei constituie o problema complexa. Experientele nonformale ale scolarilor nu sunt intotdeauna cunoscute si exploatate in scoala. Articularea se poate realiza la mai multe niveluri

• in perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurand o comple­mentaritate benefica intre actiunea unitara a statului si initiativele comunitatilor de baza;

in perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigura arti­cularea intre diferiti intervenienti socioculturali;

la nivelul retelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumita zona, facilitand conlucrarea il intre mai multi factori grupali sau individuali.

Cert este ca toate cele trei educatii „paralele', chiar daca au propriul camp de actiune si functionalitati diferite, ingaduie extensiuni si intrepatrunderi benefice, aceasta articu­lare conducand la intarirea lor reciproca si la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme se sprijina si se conditioneaza reciproc. Trebuie recunoscut totusi ca, sub aspectul succesivitatii in timp si al consecintelor, educatia formala ocupa un loc privi­legiat, prin necesitatea anterioritatii ei pentru individ si prin puterea ei integrativa si de sinteza. De amploarea si profunzimea educatiei formale depinde calitatea coordonarii si integrarii influentelor nonformale si informale. Ca la un moment dat ponderea educatiei se poate deplasa in favoarea nonformalului sau a informalului este adevarat. Depinde cand, cu ce se pleaca mai departe si ce reuseste individul sa (mai) faca in continuare.

G. Vaideanu subliniaza rolul central, fundamental al educatiei formale dar si nece­sitatea stabilirii unor legaturi logice, complementare cu educatia nonformala si informala. Adaptand aceasta teza la instruirea scolara, Vaideanu concluzioneaza: 'invatarea de tip scolar nu este singurul tip de invatare; invatarea de tip nonformal si indeosebi cea de tip informai (difuz) vor deveni din ce in ce mai importante. Dupa unii autori ele vor duce in mod inevitabil la reducerea orarelor zilnice sau saptamanale ale scolii, la regandirea duratei scolii obligatorii, care in tarile dezvoltate se orienteaza spre 12 ani'

Educatia permanenta. Continut si semnificatii – (Cucos)

Conceptul de educatie permanenta poate fi disociat de un alt continut notional, cel referitor la caracterul permanent al educatiei. Necesitatea permanentei edu­catiei in plan individual si istoric a fost intuita de mult timp, in primul rand de clasicii pedagogiei universale. „Pentru fiecare om, viata sa r este o scoala, de la leagan pana la mormant'(Comenius).

Acest concept de educatie permanenta este specific pedagogiei contemporane si ca acopera un principiu teoretic si actionai care incearca sa re­gularizeze o anumita realitate specifica secolului nostru. De altfel, teoreticienii educatiei permanente releva de fiecare data factorii care reclama si justifica inscrierea invatamantului in perspectiva educatiei permanente: procesul de acce­lerare a schimbarilor, explozia demografica, evolutia fara precedent a stiintelor si tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relationale si de viata multiplicarea profesiunilor, cresterea gradului de democrati­zare a vietii sociale .

De aceea, astazi, educatia trebuie conceputa ca un continuum existential, a carui durata se confunda cu insasi durata vietii si care nu trebuie limitat in timp (varsta scolara) si inchis in spatiu (cladiri scolare). Educatia permanenta constituie un raspuns specific la dinamismul existential, o luare pe cont propriu a unei formari adecvate la solicitari multiple si inedite, „este un mod al omului de a se elibera de tensiuni, de crize, de surprizele profesionale neplacute. Ea este un scut si un sprijin care intareste increderea in viitor si in progres ; ea are caracter anticipativ, bazandu-se pe obisnuinta de a invata si pe ideea ca intr-o societate democratica fiecare invata de la fiecare'

Obiectivele educatiei permanente nu pot fi disociate de cele ale educatiei rea­lizate in general, de cele ale educatiei scolare, in primul rand. Toate obiectivele educatiei scolare si extrascolare, ale instruirii organizate sau spontane trebuie astfel reorientate si dimensionate incat sa vizeze dobandirea autonomiei formative cu calitati subsecvente, precum: stabilitate intrapsihica, vigoare emotionala, avant launtric, optiune responsabila, angajare sociala, autodepasire, dispozitie pentru reinnoirea cunostintelor, invatare de a invata, interinvatarea, sporire a educabilitatii, invatare autodirijata

Principiul educatiei permanente trebuie pus in relatie directa cu progresul individual si social. Pentru individ, educatia permanenta este un efort de recon­ciliere si armonizare ale diverselor stadii de instruire (prescolar, scolar, univer­sitar), in asa fel incat individul sa nu vina in conflict cu sine insusi. Modalitatea operationala de intrupare a educatiei permanente de­pinde de numeroase variabile intra- si extraeducationale, ce caracterizeaza dife­rite zone culturale si chiar anumiti indivizi.

Educatia permanenta presupune o expansiune cantitativa, sub aspectul duratei de desfasurare si al multiplicarii situatiilor de invatare. Totodata, invatamantul insusi, ca modalitate institutionalizata de educatie trebuie sa suporte o regandire calitativa, in sensul ca este necesar sa se inscrie in perspectiva educatiei permanente, atat prin continuturile stipulate, me­todele de predare si evaluare, dar - mai ales - prin proliferarea unor obiective cu puternice conotatii formative. Daca invatamantul traditional punea accentul pe transmiterea de cunostinte, formarea de priceperi si obisnuinte si cultivarea unor ^atitudini si capacitati intelectuale, astazi aceasta triada ierarhica trebuie inversata, pe primul loc plasandu-se exigenta formarii de atitudini si capacitati spirituale, dupa care urmeaza formarea de priceperi si de­prinderi si, la urma, se plaseaza transmiterea de cunostinte. Cat priveste selectia si prelucrarea continutului invatamantului, acestea trebuie sa favorizeze doban­direa autonomiei intelectuale si spirituale, prin vehicularea nu numai a cunos­tintelor ci - in primul rand - a mijloacelor de a le obtine, de a le valorifica si semnifica in mod autonom. Metodologia didactica trebuie sa potenteze activi­zarea elevilor si implicarea directa a acestora in invatare si evaluare.

In general, profesorul insusi trebuie - mai intai - sensibilizat si pregatit pentru a imprima elevilor nevoia de a se educa permanent. El se va comporta la orele sale ca un model de (auto)educatie pentru elevii sai. intr-un anumit sens, profe­sorul devine un „coleg de invatare', alaturi de elevii pe care (si cu care) ii educa. Trebuie demitizate prejudecati mai vechi privind atotcunoasterea sau infailibili­tatea cognitiva a dascalilor. Cadrele didactice insele vor „cobori' de pe soclurile pe care s-au asezat, cu sau fara voia lor, cu precautie si sinceritate, cautand impreuna cu elevii solutii, rezolvari, adevaruri ca pentru prima data sau chiar pentru prima data.

Principiul educatiei permanente alimenteaza si potenteaza acea disponibilitate netarmurita a individului de a cunoaste mai mult si mai bine, de a se increde in fortele proprii pentru a invata si a cerceta, de a se inscrie pe un traseu existential mereu nou, care are la orizont un alt inceput. Caci educatia (prin scoala) nu e decat o initiere, un debut, un ajutor pentru autoajutor.

Autoeducatia

Potrivit opiniei S. Toma, autoeducatia este o activitate constienta, constanta, sistematica, directionata spre perfectionarea propriei personalitati, scop ales pe baza unei decizii personale de autoorganizare si depunere a unui efort propriu.

D. Potolea considera ca autoeducatia se defineste prin urmatoarele elemente:

asimilarea de catre elev a tehnicilor muncii intelectuale (sa stie unde sa identifice informatia, sa o poata prelucra, sa aiba capacitatea de comunicare a rezultatelor invatarii)

capacitati metacognitive (abilitatea individului de a-si autocontrola procesul de invatare si gandire)

capacitatea individului de a-si propune propriile proiecte de dezvoltare

motivatia intrinseca a invatarii care sustine din interior efortul de a invata

Caracteristicile autoeducatiei:

cei doi poli ai educatiei (obiectul si subiectul) se suprapun in sensul preluarii atributiilor acestora de catre una si aceeasi persoana

autoeducatia se infaptuieste „prin sine insusi” si nu prin altii

subiectul implicat in autoeducatie isi autopropune scopuri si obiective, isi autoorganizeaza activitatea de invatare, isi autoevalueaza performantele obtinute

autoeducatia inseamna autodeclasarea actiunii de a invata singuri, vizand toate laturile devenirii umane

majoritatea specialistilor plaseaza momentul aparitiei si intensificarii preocuparilor autoeducative la sfarsitul preadolescentei si inceputul adolescentei

autoedcatia nu se impune de la sine, in mod spontan ci este rodul educatiei, al constientizarii necesitatii dezvoltarii propriei personalitati in vederea integrarii in viata sociala si a satisfacerii unor trebuinte personale

In concluzie:

Intre educatie si autoeducatie exista un raport de complementaritate, ambele vizand transformari in interiorul personalitatii umane. Daca educatia declanseaza aceste transformari prin actiuni intreprinse din exterior, autoeducatia infaptuieste scopuri asemanatoare prin actiuni autoimpuse. Din aceasta cauza autoeducatia este considerata o conditie si un rezultat al educatiei permanente, deoarece al pregati pe om in directia educatiei permanente inseamna a-i stimula dorinta si capacitatea de autoeducare.



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1099
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site