Consilierea scolara

Consilierea scolara

Fundamentele teoretice ale consilierii scolare

Obiective:

clarificarea conceptelor: psihoterapie si consiliere, consiliere scolara

intelegerea proceselor de individualizare si socializare in mediul scolar

Cuvinte cheie:

Functiile sociale ale educatiei

Terapie

Consiliere

Consiliere scolara

Cursantii vor sti:

Sa explice care sunt principalele functii sociale ale scolii

Care sunt asemanarile si deosebirile dintre terapie si consiliere, si in ce consta specificul consilierii scolare

Una dintre definitiile date consilierii este datorata autorilor Clarkson si Pokorny (citati de I. Dafinoiu, 2001, pag. 19): "Consilierea este utilizarea priceputa si principiala a relatiei interpersonale pentru a facilita auto-cunoasterea, acceptarea emotionala si maturizarea, dezvoltarea optima a resurselor personale. Scopul general este acela de a furrniza ocazia de a lucra in directia unei vieti mai satisfacatoare si pline de resurse. Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltarii, pe formularea si rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul starilor de criza, dezvoltarea unui insight personal pe lucrul asupra trairilor afective sau a conflictelor interne, ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti"

O privire comparativa, a aceluiasi autor, asupra specificului psihooterapiei si consilierii, evidentiaza urmatoarele caracteristici:

"Consilierea poate fi considerata ca fiind centrata pe schimbarea evolutiva, in timp ce psihoterapia, pe schimbarea revolutiva, care presupune schimbari structurale mai profunde.In timp ce psihoterapia adopta, de cele mai multe ori, un model medical, consilierea adopta un model educativ al dezvoltarii fiintei umane, in care crearea conditiilor respectului, empatiei si autenticitatii va favoriza valorificarea deplina a resurselor de care dispune cel ce solicita ajutor.

Diferenta dintre psihoterapie si consiliere este una a perspectivei istorice (Loughly, 1985). Consilierea este centrata pe ceea ce apartine prezentului, aici si acum, in timp ce psihoterapia priveste prezentul ca expresie a unei istorii ce se repeta intr-un context mereu schimbat. De aceea consilierea se orienteaza asupra proceselor de dezvoltare si facilitare, iar psihoterapia pune accentul pe interventie, tratament si reconstructie. In timp ce consilierul adopta o atitudine suportiva si facilitativa, psihoterapeutul interpreteaza, confrunta, restructureaza. De aceea, in formarea consilierilor este mai important antrenamentul in sarcini centrate pe scop, educative, iar formarea capacitatilor de diagnostic al tulburarilor psihice, in programul de formare al psihoterapeutilor. Desi diferenta pare minima, consilierii, de cele mai multe ori, asista oamenii in gasirea solutiei la o anumita problema sau in controlul unei situatii de criza, iar psihoterapeutii isi propun modificari mai profunde, dezvoltarea unor noi modalitati de rezolvare a problemelor care pot fi ulterior generalizate la noi situatii (I. Dafinoiu, 2001, pp.19-20).

Continuand seria specificarilor, vom spune ca prin consilierea scolara, ca si caz particular al cosilierii, se urmareste sprijinirea elevilor in amplul proces de construire a caracterului, evitarea problemelor de comportament, corelarea intereselor personale cu cele impuse de statutul de elev, si nu in ultimul rand, orientarea in alegerea carierei.

Pentru o cat mai corecta intelegere a caracteristicilor consilierii scolare si a corelativului sau, orientarea carierei, trebuie specificat si faptul ca premisa de maxima generalitate care justifica practicarea sa, este aceea ca, fiinta umana se schimba secvential (parcurge anumite stadii de dezvoltare), intr-un proces de autoconstructie permanenta, tinzand spre atingerea potenntialului maxim (E. Erikson). Concomitent acestui proces de dezvoltare personala si autoconstructie, are loc si procesul de socializare, care la randul sau, dobandeste noi atribute in, institutia scolara.

'Educatia este actiunea exercitata de generatiile adulte asupra celor care nu sunt inca coapte pentru viata sociala. Ea are ca obiectiv sa provoace si sa dezvolte in copil un numar oarecare de stari fizice, intelectuale si morale, pe care le reclama de la el atat societatea politica in intregul ei, cat si mediul special caruia ii este cu deosebire destinat' (Emil Durkheim, 1980, pag. 39).

Emil Durkheim reliefa, dintru inceput, functia sociala a educatiei, precum si locul ei central si dublu generator (producerea personalitatii si producerea societatii) in procesul socializarii: sistemele de educatie, formale si informale, sunt mijloace prin care societatea impune atat (1) eul social dezirabil cat si (2) structurile care ii asigura existenta. Intelegerea esentei sociale a educatiei, (prin efectele acesteia: individualizarea si socializarea), configureaza tema educatiei ca fiind una centrala, intrinseca sociologiei. Atat scopurile educationale cat si mijloacele de educatie au caracteristici sociale care impun, printr-o mutare de accent, fundamentarea sociala a stiintelor educatiei.

Intereseaza, in acest context, determinarile sociale si efectele sociale ale actiunilor educationale.

Determinarile sociale iau in considerare aspecte legate de spatiul social si de fortele sociale care isi disputa impunerea unor obiective educationale concordante cu raporturile de putere existente. De exemplu, obiectivele educationale (regasibile in documentele programatice si in actiuni din sfera educatiei), prezinta interes pentru analiza sociologica in masura in care reflecta o anumita vointa politica si prefigureaza anumite efecte sociale.

In termeni de efecte, temele specifice sociologiei scolii si educatiei sunt:

amploarea acestor efecte asupra populatiei scolare;

gradul de participare a populatiei scolare la diferite forme si nivele ale educatiei;

factorii sociali discriminatori in privinta accesului la invatamant;

scoala ca institutie sociala.

Principalele curente de gandire sociologice, conturate de-a lungul secolului XX, chiar daca nu au retinut in sfera lor de interes in mod explicit tema educatiei, nu au putut-o totusi evita. Analizele teoriilor sociologice evidentiaza un fapt indubitabil: indiferent de denumirea lor, de aria lor de referinta, de conceptele utilizate si tezele formulate, teoriile sociologice generale pot fi citite si ca teorii sociologice ale educatiei. Mentionam, spre exemplificare, 'extremele' teoretice intre care se situeaza eforturile descriptive sau explicative ale sociologilor: abordarile functionalist sistemice (1964, T. Parsons), in cadrul carora scoala este descrisa ca avand functie de alocare de statusuri si pregatire pentru anumite roluri sociale. La cealalta 'extrema', teoriile individualist - calitativiste au retinut in sfera lor de interes, microsocialul, procesualitatea actiunilor educative, complexitatea conjecturala a interactiunilor, propunand, prin aceasta, un nou model de inteligibilitate a socialului, ca reactie la teoriile de tip holist (de exemplu cele culturaliste sau de sorginte economica) si desigur, in efortul de adecvare a cercetarii la complexitatea si particularitatile campului social actual. Incitante si fertile in generarea de concepte cu o mare doza de ambiguitate ('ordine interactionala' - E. Goffman, (1956) 'competenta interactionala' - H. Garfinkel (1967), 'habitus' - P. Bourdieu (1980)), aceste abordari (interactionismul simbolic, modelul dramaturgic, fenomenologia sociologica, etnometodologia), au fost mai putin productive in explicatii acceptate de comunitatea stiintifica, dar din ce in ce mai mult aplicate in cercetarile empirice, raspunzand nevoii de complementaritate in raport cu abordarile cantitativiste (E. Stanciulescu, 1996).

Am tinut sa facem aceste precizari, tocmai pentru a circumscrie aria problematica scolara campului de intelegere sociologic: scoala, in calitate de institutie sociala, cu determinari si efecte sociale, ca mediu de vietuire si intractine sociala este direct implicata in procesul socializarii secundare si acesta, la randul sau se afla in stransa legatura cu procesul formarii personalitatii.

Aceste doua procese sunt departe de a fi lipsite de asperitati si chiar traume: sa ne gandim numai la ceea ce inseamna pentru copilul din scoala primara, trecerea de la sistemul socializant familial (restrans si securizant in conditiile familiei functionale), la cel scolar, mult mai larg, si cu alte reguli de functionare, in principiu, orientate de criteriul performantei. La intrarea in clasa intaia copiii detin, bine definite, un singur rol: cel de gen (un rol de factura biologica), si apartenenta. In urma procesului de diferentire, dupa criteril performantei, copilul incepe un lung proces de inserare sociala, care consta in asumarea de roluri si atribuirea de status-uri, adica, in pozitionarea sa pe un anumit loc intr-o structura sociala (initial clasa scolara). Acest loc nu este, pentru majoritatea copiilor, unul central, nici privilegiat, si nici macar disputat cu doar unul sau eventual doi-trei "alter" (frati/surori), asa cum se intampla in familia biologica. Prin chiar natura lor aceste procese pot fi dificil de traversat, sau chiar resimtite ca traumatizante. In practica scolara copiii nu sunt insotiti, calauziti sau sprijiniti in aceste etape de dezvoltare psihosociala de catre profesionistii care ar fi abilitati sa o faca. Eventual, femeia-invatator suplineste, in unele situatii, in scoala, anumite atribute materne, contribuind prin aceasta la facilitarea proceselor mai sus mentionate (dar aceasta nu este o situatie reglementata institutional ci una optionala).

Rezulta, credem, cu destula evidenta, ca inca din clasele primare copii ar avea nevoie sa beneficieze de suport si orientare in sistemul in care au intrat, si care le este strain, dificil, adesea ostil (in comparatie cu mediul de provenienta, cel familial).

Asociind acestei situatii, din practica scolara, perspectiva umanista a intelegerii dezvoltarii umane ne asumam si promovam idealul educativ conform caruia scoala trebuie sa contribuie decisiv la formarea unor personalitati constiente de valoarea si unicitate lor, implicate activ in procesul autoconstructiei individuale.

Pentru atingerea acestui ideal, educativ, dar si general uman, scoala trebuie sa-si asume functia sa sociala si, prin servicii in favoarea elevilor (altele decat predarea-invatarea) sa ii sprijine in autocunoastere, in asumarea responsabilitatilor, in definirea identitatii, in dobandirea autocontrolului, in formarea sistemului de valori, in formarea deprinderilor de luare a deciziilor si rezolvarea problemlor.

In fapt, prin cele de mai sus am adus argumente in favoarea necesitatii de a considera consilierea scolara ca pe un serviciu permanent, functional si destinat tuturor elevilor (nu doar celor cu nevoi speciale sau aflati in situatii de criza). Consilierea scolara este, asadar, un drept si o nevoie a tuturor copiilor.