Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Imperativul categoric, expresie a relatiei rationale intre oameni

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
POLITICA NATIONALA DE SECURITATE
Love SMS
ISLAMISMUL:DOCTRINA SI LEGEA ISLAMICA
Limbajul, comunicarea si fiintarea in abordari hermeneutice
Efectul de piramida – o necunoscuta contemporana
STATUSURI DE SUPARARE PT MESS
DISPECERATUL DE SECURITATE
CITATE CELEBRE
LUCRARE DE LICENTA - Limbi Moderne Aplicate - CONTEMPORARY ISSUES OF AFRICAN AMERICANS
PROCESUL ITERATIV PENTRU ASIGURAREA SECURITǍTII

Imperativul categoric, expresie a relatiei rationale intre oameni

      Exista o relatie intre oameni, intemeiata pe ratiune. Se pune astfel problema: care este fundamentul acestei relatii in contextul operei critice kantiene. Immanuel Kant afirma ca filosofia practica este teoria cu privire la ceea ce trebuie sa facem din perspectiva rationala; numai imperativul categoric poate sa fie temeiul moralitatii si al dreptului. De aceea, consider oportuna o prezentare a imperativului categoric. In cadrul ratiunii practice se diferentiaza intre imperativele ipotetice si cele categorice. Imperativele ipotetice incep cu “daca”, au scop ipotetic si enunta mijloacele pentru atingerea acestuia. Validitatea acestor imperative poate fi stabilita in conformitate cu “principiul suprem” ca “oricine doreste scopul, doreste si mijloacele”. Acest principiu este analitic si cu toate ca imperativele ipotetice pot fi valide, ele nu pot fi niciodata obiective pentru ca sunt intotdeauna conditionale. Imperativele ipotetice ofera o motivatie numai persoanei care urmareste scopul mentionat in antecedent si nu au nici un efect asupra persoanelor ale caror dorinte intra in conflict cu scopul respectiv. Acest lucru este valabil si in cazul “sfaturilor de prudenta” care spun ce sa facem pentru a fi fericiti. Conceptul de fericire e doar o eticheta pentru dorintele unei fiinte rationale; imperativele ipotetice care ne pun in legatura cu fericirea noastra se aplica in mod universal numai pentru ca ele nu specifica nimic determinat. Fericirea unui om poate fi nefericirea altuia si imperativul acceptat de unul poate sa nu impuna in cazul celuilalt. Prin urmare toate imperativele ipotetice sunt subiective, conditionate de dorintele individului si nici unul dintre ele nu corespunde unei adevarate porunci a ratiunii.



      Imperativele categorice nu contin de regula un “daca”. Ele iti spun ce sa faci in mod neconditionat. Semnul distinctiv al unui astfel de imperativ este prezenta lui “trebuie”. Kant argumenteaza ca moralitatea poate fi exprimata numai prin imperative categorice. “Daca datoria este un concept care urmeaza sa contina smnificatie si reala legislatie pentru actiunile noastre ea nu poate fi exprimata decat in imperative categorice, iar nicidecum in imperative ipotetice”[1]. Supunerea fata de un imperativ ipotetic inseamna intotdeauna supunere fata de conditia continuta in antecedentul sau. Ea implica intotdeauna heteronomia vointei. In schimb, supunerea fata de un imperativ categoric, pentru ca pleaca numai din ratiune, trebuie sa fie intotdeauna autonoma. Kant stabileste o conexiune, anume aceea intre distinctia dintre cele doua tipuri de imperative si distinctia dintre autonomie si heteronomie si prin aceasta asociaza problema imperativelor categorice cu cea a libertatii transcendentale: “imperative categorice sunt posibile prin faptul ca ideea de libertate ma face membru al unei lumi inteligibile”[2].

      Pentru a fi posibile, imperativele categorice au si ele nevoie de un principiu suprem care va arata cum pot fi ele descoperite de ratiune.

      Imperativele categorice sunt sintetice pentru ca emit cerinte reale si neconditionate. Mai mult, devreme ce se intemeiaza numai pe ratiune, ele trebuie sa fie a priori. Forma imperativului categoric face ca autoritatea acestuia sa nu poata veni dintr-o alta sursa – dorinta, nevoie, interes sau orice alta “conditie empirica” a agentului. Nu exista nici o modalitate de a deduce imperativul categoric din “constitutia particulara a naturii omenesti”[3]. Necesitatea “neconditionala” atasata legii morale este explicata de o teorie cu un fundament a priori; prin urmare din fundamentele moralitatii trebuie exclusa orice referinta la conditile empirice.

      Principiul suprem al imperativelor categorice este numit imperativul categoric pe baza presupunerii ca exista sau trebuie sa existe numai un singur astfel de principiu. Acest principiu este enuntat de Kant in mai multe variante.

      Pentru a gasi un imperativ care se impune numai pe baza ratiunii, trebuie sa inlaturam toate deosebirile care exista intre agentii rationali, in functie de interesele, dorintele si ambitiile lor si toate “conditiile empirice” care circumscriu actiunile acestora. Numai atunci putem spune ca legea este intemeiata numai pe ratiunea practica, deoarce ne vom fi inlaturat orice alt temei. Prin acest proces de abstragere se ajunge la “punctul de vedere al unui membru al lumii inteligibile”[4]. Legea formulata astfel va fi un imperativ care se aplica tuturor fiintelor rationale in mod universal. Atunci cand omul va trebui sa decida asupra actiunii sale ca scop, va fi constrans de ratiune sa actioneze numai conform acelei maxime pe care in acelasi timp o poate postula ca pe o lege universala (Intemeierea metafizicii moravurilor, p. 246). Kant considera ca aceasta prima formulare a imperativului categoric este fundamentul acelei reguli potrivit careia nu trebuie sa facem altora ceea ce nu am dori sa ni se faca noua. Imperativul categoric este a priori pentru ca se bazeaza pe ceea ce se poate impune de la sine numai ratiunii. Aceasta explica dreptul sau la o forma “universala” si la acea necesitate pe care o include categoricul “trebuie”. Imperativul categoric isi gaseste scopurile actiunii pornind numai de la calitatea de agent rational. Agentul rational trebuie sa-si dea propriile sale scopuri. Fiinta autonoma este atat agentul, cat si depozitarul tuturor valorilor si exista, asa cum spune Kant, “ca scop in sine”. Pentru a putea avea valori, omul trebuie sa respecte existenta si stradaniile fiintelor rationale. In acest mod autonomia isi prescrie propriile sale limite. Constrangerea asupra libertatii noastre se manifesta prin aceea ca trebuie sa respectam libertatea tuturor: cum ar putea altfel libertatea noastra sa fie decretata prin legi universale? Noi nu trebuie sa ne folosim niciodata de o alta persoana fara sa tinem seama de autonomia sa; nu trebuie sa tratam niciodata o persoana ca un mijloc. Aceasta constatare ne duce la o alta formulare a imperativului categoric ca legea dupa care omul trebuie sa actioneze astfel incat sa trateze umanitatea in persoana sa sau a altuia intotdeauna ca scop si niciodata ca mijloc (Intemeierea metafizicii moravurilor, p. 238). “Umanitatea” reprezinta toate fiintele rationale, si distinctia dintre fiintele care pot si cele care nu pot fi privite ca simple mijloace este aceea la care ne referim atunci cand deosebim lucrurile de persoane.

      Omul nu poate trata agentii rationali doar ca mijloace prin care actioneaza fortele exterioare: a face astfel inseamna a nega autonomia, singura care merita respectul nostru. Abstractizand legea morala, omul respecta intotdeauna suveranitatea ratiunii. El trebuie sa considere intotdeauna legea morala ca o parte a unei legislatii universale, care se impune tuturor fiintelor rationale in mod egal. Prin aceasta el este condus la ideea “vointei oricarei fiinte rationale ca vointa universal legislatoare[5]. Aceasta conceptie conduce catre o alta, aceea a unui “imperiv al scopurilor” in care legislatia universala careia omul i se supune de bunavoie in actiunile sale a devenit o lege a naturii. Rezulta ca fiecare fiinta rationala trebuie sa actioneze ca si cum ar fi prin maximele sale, in fiecare caz un membru legislator al imparatiei universale a scopurilor (Intemeierea metafizicii moravurilor, p. 243). Acest al treilea imperativ sugereaza ca orice speculatie referitoare la scopuri este in acelasi timp o postulare a unei lumi ideale in care lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie si trebuie sa fie asa cum sunt. In aceasta lume nimic nu intra in conflict cu ratiunea iar fiinta rationala se supune si in acelasi timp isi da propria lege.

      Kant credea ca diferitele formulari ale imperativului categoric pot fi derivate numai prin reflectia asupra ideii de autonomie si ca acest lucru este suficient pentru ca ele sa se impuna oricarai fiinte rationale. El credea deasemenea ca aceste formulari sustin gandirea morala obisnuita, asa cum principiile sintetice a priori ale intelectului sustin cunoasterea stiintifica comuna. Kant are meritul deosebit de a fi construit un sistem moral care impune ordine asupra unei viziuni intuitive a moralitatii. Aceasta viziune nu este proprietatea unui singur om ci a tuturor oamenilor. Cateva dintre intuitiile comune pe care le explica teoria lui Kant se refera la: continutul moralitatii, vointa buna, agentul moral, rolul legii la ratiune si pasiuni.



      Moralitatea comuna impune respectul de sine si respectul fata de ceilalti; ea nu admite exceptii in favoarea unei singure persoane; ea considera toti oamenii egali in fata legii morale. Acestea sunt consecinte imediate ale imperativului categoric. A doua formulare a acestui imperativ sustine legi absolut specifice si universal acceptate. Se interzice crima, hotia, necinstea si toate formele de constrangere arbitrara. Imperativul categoric impune datoria universala de a respecta drepturile si interesele celorlalti si cerinta rationala de a elimina dintr-o judecata impartiala orice implicare personala. Astfel, el rezuma toate intuitiile fundamentale referitoare la justitie impreuna cu un cod moral specific si intuitiv acceptabil.

      In conceptia lui Kant, mobilul moralitatii este complet diferit de acela al interesului sau al dorintei. El ne indruma in mod absolut si necesar, ii simtim puterea chiar si atunci cand il sfidam. Nu este un considerent care poate fi contrabalansat cu altele; ci un dictat constrangator care poate fi ignorat, dar niciodata respins. Kant crede ca aceasta idee este in acord cu intuitia comuna.

      In cadrul judecatii morale a actiunii, omul atribuie consecintele agentului care le determina. Spre deoasebire de consecintele intentionale sau cele datorate neglijentei, cele imprevizibile sau neintentionate nu sunt condamnate niciodata. Judecata morala priveste nu efectele unei actiuni ci intentia buna sau rea pe care o manifesta. In exprimarea lui Kant “din tot ceea ce este posibil de conceput in aceasta lume, ba in genere si in afara ei, nimic nu ar putea fi considerat ca bun fara nici o restrictie decat numai o vointa buna”[6]. O virtute rezida in autonomie, orice viciu in absenta acesteia si intreaga moralitate este cuprinsa in imperativele care indruma vointa.

      Nu putem vorbi de moralitate fara a aminti agentul moral. Acesta are motivatii diferite si este alcatuit altfel decat agentii naturii. Actiunile sale nu au numai cauze ci si temeiuri. El ia decizii pentru viitor si astfel distinge intentiile sale de dorintele sale. El nu permite ca dorintele sa-l stapaneasca intotdeauna si uneori le rezista si le supune. In toate el este atat activ cat si pasiv si sta ca un legislator intre propriile sale emotii. Agentul moral este nu numai un obiect de afectiune si dragoste ci si de stima  pentru ca in el se manifesta legea morala. In toate aceste distinctii intuitive – intre motiv si cauza, intentie si dorinta, actiune si pasiune, stima si afectiune – gasim aspecte ale distinctiei fundamentale care sta la baza lor, aceea intre persoana si lucru. Numai o persoana are drepturi, datorii si obligatii; numai o persoana are motive atunci cand actioneaza si nu doar cauze; numai o persoana merita consideratia noastra. Aceasta distinctie si toate celelalte in care ea se reflecta isi gasesc explicatia in filosofia imperativului categoric. Tot aici se afla explicat si motivul pentru care “respectul pentru persoane face parte din orice cod moral”.

      O persoana poate actiona asa cum ar actiona un om bun, dar aceasta nu inseamna nimic daca motivul sau este interesul personal. Noi distingem actiunea conform datoriei de actiunea din datorie si merita laudata cea de-a doua. “Primul mod de a actiona (legalitatea) este posibil si atunci cand numai inclinatiile ar fi fost principiile determinante ale vointei, dar cel de-al doilea (moralitatea), valoarea morala trebuie sa fie situat exclusiv in aceea ca actiunea are loc din datorie”[7].

      In toate eforturile morale recunoastem ca poate exista un conflict intre datorie si vointa. Agentul obisnuit are nevoie de principii pentru ca el este inclinat sa li se impotriveasca. Kant considera ca mobilul bunavointei este o simpla inclinatie si este deci neutru din punct de vedere moral. “Este foarte frumos sa faci oamenilor bine din iubire si din bunavointa compatimitoare sau sa fii drept din dragoste pentru ordine, dar aceasta nu este inca maxima morala autentica”[8]. Kant apreciaza mai mult binele facut impotriva oricarei inclinatii decat manifestarile bunavointei prietenesti. Valoarea agentului moral consta in capacitatea de a rezista inclinatiilor.

      Daca examinam aceste intuitii putem observa ca ele deosebesc agentul moral de dorintele sale si natura autonoma si libera, guvernata de ratiune a persoanei de natura nelibera a animalului.

Demnitatea omului in viziune kantiana

      Concept fundamental in opera kantiana, demnitatea omului are relevanta si pentru antropologie. Pentru Kant cuvantul “demnitate” are o importanta aparte deoarece filosofia sa morala s-ar putea rezuma in grija demnitatii omenesti: “omul cinstit, lovit de o nenorocire mare pe care ar fi putut-o inlatura, daca ar fi vrut sa-si calce datoria, nu este oare sustinut de constiinta ca a mentinut si a respectat in persoana sa demnitatea omeneasca, ca nu are a rosi de sine insusi, si ca se poate examina fara teama!”[9].

      Demnitatea omului este definita de catre Kant ca fiind valoarea lucrurilor pretuite pentru ele insele. Valoarea demnitatii nu e definita de locul ei intr-o ierarhie, ci situatia ei exterioara oricarei comparatii si oricarei ierarhii. “In domeniul scopurilor orice lucru are fie un pret fie o demnitate. Ceea ce nu are decat un pret poate fi inlocuit cu ceva echivalent; dar ceea ce este deasupra oricarui pret si ceea ce prin urmare nu are echivalent, poseda adevarata demnitate”[10].




      Demnitatea omului in acceptiunea lui Kant nu poate fi masurata, “nu pentru ca ar sfida-o prin maretia lui, ci pentru ca fiinta sa se sustrage sistemului lucrurilor masurabile”[11].



[1] Imm. Kant, Intemeierea metafizicii moravurilor, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1972, p. 234

[2] Idem, p. 262

[3] Ibidem, p. 234

[4] Ibidem, p. 263

[5] Imm. Kant, Intemeierea metafizicii moravurilor, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1972, p. 204

[6] Idem, p. 205

[7] Imm. Kant, Critica ratiunii practice, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1972, p. 111

[8] Imm. Kant, Critica ratiunii practice, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1972, p. 112

[9] Imm. Kant, Tratat de pedagogie, Bucuresti, Ed. Leon Alcalay, 1912, p. 120

[10] Tudor Vianu, Opere, vol. 9, Bucuresti, Ed. Minerva, 1980, p. 333

[11] Tudor Vianu, op. cit., p. 333








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2793
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site