Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Pragmatismul - despre semioza, adevar si sensurile utilitatii

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Love SMS
STATUSURI DE SUPARARE PT MESS
STATIA RADIO PORTABILA RF-5800V-MP MANUAL DE OPERARE
E INCENDIU – CE SA FAC?
Termometrul - Tipuri de termometre
Radioul Modern
Tipuri de servire a mesei
RAZBOIUL MARITM - REGULI DE ANGAJARE
Viata si opera lui Aristotel
Diagrama Gantt

Pragmatismul - despre semioza, adevar si sensurile utilitatii

“Metafizica este un subiect mai mult curios decat folositor.”[1]



(Charles S. Peirce)

“Istoria filosofiei este, intr-o mare masura, cea a unui anumit conflict intre temperamentele omenesti.” “Sigur, cand este vorba de filosofie, un filosof, indiferent care sa fie temperamentul sau, se straduie sa-l reduca la tacere. Cum temperamentul nu este unul din motivele sale pe care conversatia le admite, filosoful nu invoca decat argumentele impersonale pentru a-si stabili concluziile. Orice-ar fi, ceea ce apasa asupra lui si il influenteaza cel mai grav nu este nici una din premisele cele mai riguroase obiective adoptate, ci este temperamentul sau.” [2]

(William James)

Este evident faptul ca in lumea contemporana s-a impus un primat al valorilor utilitatii in sistemul valorilor vietii. Pragmatismul – orientare filosofica afirmata pe terenul gandirii americane, cu reprezentanti ca C h. S. Peirce (1839–1914), J. Dewey (1859–1952), W. James (1842–1910), F. C. S. S c h i l l e r (1864-1937) s.a. – incearca sa legitimeze interesul pentru utilitate, fiind o metoda si o viziune asupra lumii care depaseste speculativismul filosofiei traditionale, propunand solutii ce vor sa puna de acord spiritul uman cu dificultatile experientei cotidiene. In adaptarea sa la mediul natural si social – arata pragmatistii –, omul se afla in fata unor situatii problematice. Situatia problematica este acea stare obiectiva a activitatilor umane incarcata cu deruta, nesiguranta, confuzie, cautari s.a.m.d., care solicita din partea omului judecati, alegeri, decizii in vederea inlaturarii lor. Viata este o continua transformare a situatiilor problematice in situatii neproblematice, rezolvate. Problema adevarului constiintelor noastre si a valorilor este, deci, legata intens de incercarile omului in a raspunde cu succes acestor situatii dificile pe care viata de fiecare zi i le pune in fata. Impotriva unui rationalism dogmatic, se propune o reflectie filosofica ce valorifica empirismul si deschiderile realiste din teoria stiintei, cu implicatii metodologice fertile.

“«Pragmatic» – precizeaza Alexandru Boboc – inseamna conform actiunii, in serviciul practicii, orientat spre conexiunea disponibilitatilor personale si a consecintelor actiunii. Aceasta nu trebuie sa conduca la confuzia intre «pragmatic» si «practic»: «pragma» (gr.: actiune) si «prattein» (gr.: practiktikós, referitor la actiune) se deosebesc si prin faptul ca «practic» se leaga si de «praxis» («practica», spre deosebire de «teorie»), tinzand mai mult catre actiunea comportamentala, etica. In acest sens, istoriceste, pe filiera kantiana a «ratiunii practice», s-a ajuns treptat la delimitarea unui tip de rationalitate, definit nu doar in sens etic – comportamental, ci si actional in genere, ceea ce a condus la «praxiologic» (teoria actiunii eficiente). Intr-o abordare istorica, «pragmatic» reda grecescul prágmatikós, ceea ce s-ar descrie prin versat (priceput, incercat) in afaceri (in indeletniciri practice), si ar insemna: 1. apt pentru actiune, servind practicii, practic, angajat practic; 2. servind bunastarii publice, folosului general” [3] s.a.m.d.

·        Cunostintele sunt apreciate in functie de capacitatea lor de a ne orienta in experienta. Sufletul si gandirea tind catre producerea convingerii; aceasta are trei proprietati:

“prima, de a fi ceva de care suntem constienti; a doua, de a potoli framantarea declansata de indoiala si, a treia, de a implica instituirea in natura noastra a unei reguli de actiune – sau, pe scurt, a unei deprinderi”. Convingerea – ca “gandire in repaus” – presupune totusi o dialectica permanenta a certitudinii si indoielii. “Rezultatul final al gandirii este exercitiul vointei, din care gandirea nu mai face parte; dar convingerea nu este decat un stadiu al actiunii mentale, un efect asupra naturii noastre datorat gandirii, care va influenta gandirea viitoare.” [4]

Certitudinile pragmatice se obtin prin: imitatie sociala, perseverenta in actiunea proprie, puterea institutiilor s.a.m.d. Un loc aparte se rezerva metodei stiintifice prin care iesim din interiorul cunostintelor pentru a intra in complicitate cu faptele, initiindu-se astfel probe de eficienta.

·        Peirce pune sub semnul intrebarii anumite presupozitii metafizice de origine carteziana. Propozitiile negative in care-si fixeaza critica permit afirmarea unor principii noi care vertebreaza filosofia pragmatista:

 “1.Nu avem o capacitate de Introspectie, ci intreaga cunoastere a lumii interne este derivata prin rationare ipotetica din cunoasterea pe care o avem despre faptele externe. 2. Nu avem o capacitate de Intuitie, ci orice cunostinta este determinata logic de cunostinte anterioare. 3. Nu avem capacitatea de a gandi fara semne. 4. Nu avem un concept al incognoscibilului absolut.” [5]

Consecintele acestor teze sunt lamuritoare pentru intreg spectrul filosofiei pragmatiste; se refuza posibilitatea cunoasterii pure a Ego-ului, morala intentiei, cunoasterea de sine prin autoanaliza; se respinge ideea unui inceput absolut in cunoastere, propunandu-se, in schimb, luarea in ecuatie a functiilor pe care le joaca totdeauna cunostintele deja dobandite; in acelasi timp, se precizeaza raportul dintre gandire si semne in termenii fermi ai exprimabilitatii, admitandu-se cognoscibilitatea de principiu a lumii. Analiza semnului – structural si tipologic –, insotita de ideea comunitatii de cunoastere, intemeiaza semiotica, resimtindu-se si in unele optiuni epistemologice actuale.



“Ori de cate ori gandim, avem prezent in constiinta un sentiment, o imagine, un concept, sau alta reprezentare, care serveste ca semn. Rezulta insa din propria noastra existenta (care este dovedita de ocurenta ignorantei si a erorii) ca tot ceea ce este prezent pentru noi este o manifestare fenomenala a noastra insine. Ceea ce nu o impiedica sa fie un fenomen a ceva din afara noastra intocmai asa cum un curcubeu este, in acelasi timp, atat manifestarea soarelui, cat si a ploii. Prin urmare, atunci cand gandim, noi insine, asa cum suntem in momentul respectiv, aparem ca un semn. Or, un semn, are, ca atare, trei referinte: in primul rand, el este un semn in relatie cu un gand oarecare, care il interpreteaza; in al doilea rand, el este un semn pentru un obiect oarecare, cu care este echivalent in gandul respectiv; in al treilea rand, el este semn intr-o privinta sau calitate oarecare care il pune in relatie cu obiectul sau.” [6]

Prin intermediul semnelor gandim/cunoastem nu o realitate in sine, ci realul asa cum se prezinta si exista pentru noi; acest real inepuizabil exista, fara indoiala, independent de vointa si capriciile umane, insa el ne este accesibil prin rationare. “Originea insasi a conceptului realitatii arata ca el implica in mod esential ideea unei comunitati, a unei comunitati fara limite precise si capabila de o crestere definita a cunoasterii.” Disputa dintre adevar si falsitate este permanenta. “Nu exista nimic, asadar, care sa ne impiedice sa cunoastem lucrurile exterioare, asa cum sunt ele in realitate si este foarte probabil sa le cunoastem in felul acesta in nenumarate cazuri, desi nu putem fi niciodata absolut siguri ca intr-un caz particular dat le cunoastem astfel.” [7]

·        Semioza. In aceasta deschidere, Peirce configureaza semioza – idee preluata de semiotica actuala – prin care abordeaza subiectivitatea umana in termenii segmentarii culturale – reale si posibile – a universului inconjurator. Daca “orice gand este un semn” – ceea ce dovedeste ca si “omul este un semn” –, iar “fiecare gand este un semn exterior”, se poate spune ca insusi “omul este un semn exterior”. Universul semnelor are o autonomie ce permite ca subiectivitatea umana sa fie inteleasa ca semioza nelimitata.

“Intocmai cum realitatea unui lucru oarecare este ceea ce ajungem sa stim ca este el in starea ideala in care am dispune de informatia completa, asa incat realitatea depinde de decizia ultima a comunitatii, tot astfel gandul este ce este doar in virtutea faptului ca se adreseaza unui gand viitor, care, in valoarea sa de gand, ii este identic, desi e mai dezvoltat. In felul acesta, existenta gandului in momentul actual depinde de ceea ce urmeaza sa se petreaca de aici inainte; el are, asadar, doar o existenta potentiala, dependenta de gandirea viitoare a comunitatii.” [8]

Se poate banui in optiunea lui Peirce un ideal religios dislocat si resemnificat in cadre scientiste. Daca la Kierkegaard infinitizarea de sine apartine planului existential – si de aici rezulta o suspiciune in privinta puterilor ratiunii –, Peirce integreaza provocarile infinitului intr-un optimism gnoseologic si actional.

·        Maxima pragmatica.

“Ideea pe care o avem despre ceva este ideea pe care o avem despre efectele sale sensibile”;

aceasta perspectiva ingaduie sa deosebim ideile clare de conceptele obscure/confuze, fixand regula pragmatica:

“sa se determine ce efecte care ar putea avea relevanta practica rational imaginabila socotim ca are obiectul conceptului nostru. Atunci, conceptul pe care-l avem despre aceste efecte reprezinta intregul concept pe care il avem despre obiect.” [9]

Calea metodologica deschisa de Peirce este [re]precizata astfel:

“un concept, adica semnificatia rationala a unui cuvant sau a unei expresii, consta exclusiv in relevanta sa imaginabila asupra conduitei vietii” [10].

Utilitatea, folosinta, succesul s.a.m.d. procurate de o cunostinta sunt dislocate din sensurile lor uzuale:

 “Intreaga semnificatie intelectuala a unui simbol oarecare consta in totalitatea modurilor de conduita rationala care, in functie de toate imprejurarile si dorintele posibile, ar decurge din acceptarea simbolului.” [11]

·        Teoria genetica a adevarului. Potrivit lui W. James, metoda pragmatica consta in incercarea de “a interpreta orice conceptie dupa (in functie de – n.n.) consecintele sale practice” [12]. Metoda se imbina insa cu o teorie genetica a adevarului [13] care intelege adevarul ca instrument al actiunii: “ideile adevarate sunt cele pe care putem sa ni le asimilam, putem sa le validam, sa le intarim cu (sa le sprijinim pe – n.n.) adeziunea noastra si putem sa le verificam”;




“adevarul unei idei nu este o proprietate care si-ar gasi existenta inerenta si ar ramane inactiva. Adevarul este un eveniment care se produce pentru o idee. Aceasta devine adevarata; ea este inapoiata adevarata de catre anumite fapte. Isi dobandeste adevarul sau prin munca pe care o efectueaza, prin travaliul care consta in a se verifica ea insasi, avand ca scop si ca rezultat verificarea sa.”[14]

Mai precis: “valoarea practica a ideilor tine deci, mai intai, de importanta practica pe care obiectul lor o are pentru noi” [15]. Intrucat acest tip de validare este legat de procesualitatea unei experiente plurale si mereu incomplete, “adevarul traieste din credit, majoritatea timpului” [16]. Ideea este, de fapt, un ghid pentru miscarea gandirii si actiunii in realitatea nemijlocita; in rezumat,

“«adevarul» consta pur si simplu in ceea ce este avantajos pentru gandirea noastra, la fel cum «justul» consta in ceea ce este avantajos pentru conduita noastra” [17].

Conceptul de adevar nu mai desemneaza corespondenta dintre continutul cognitiv-informational al enunturilor noastre si starile de fapt obiective la care se refera, ci semnifica o corespondenta intre ideile noastre si consecintele, succesul, eficienta pe care ni le procura prin aplicarea lor in actiune. Adevarul unei teorii, al unei propozitii consta in utilitatea la care acestea ne conduc; el nu este anterior verificarii, ci este produs de insusi procesul experientei; un enunt nu are calitatea nici de adevar, nici de fals inaintea verificarii sale, ci adevarul sau falsul sunt calitati pe care noi i le conferim in functie de rezultatele, efectele obtinute in actiune.

·        Metoda pragmatica, subliniaza W. James, consta in

“a deturna privirile noastre de la lucrurile prime, principii prime, categorii, necesitati presupuse pentru a ne orienta spre lucrurile ultime, spre rezultate, consecinte, fapte” [18].

Acest principiu metodologic se cladeste pe o viziune pluralista a existentei, intemeiata pe faptul ca activitatea spirituala nu reflecta stari de fapt obiective: ideile, conceptiile, valorile sunt “inventii”, instrumente eficiente generate de vointa de a trai si puse in slujba acesteia. Prin urmare, realitatea este redusa la campul experientei [inter]subiective, pe fondul unei viziuni pluraliste asupra lumii si adevarului; daca adevarul este echivalent cu utilul, folosinta, rezulta ca nu exista un adevar, ci adevaruri, in functie de subiectii umani care le constata. Pragmatistii afirma ca nu exista un adevar esential, ci adevaruri existentiale, dependente de multiplicitatea experientelor in care este antrenat spiritul uman. Pragmatistii apeleaza la practica drept criteriu de verificare a cunostintelor noastre, dar practica are un inteles specific, fiind redusa la efectele favorabile pe care le procura omului, si, de aceea, presupune doar o confruntare a ideilor cu modul concret in care acestea satisfac asteptarile si dorintele umane. Ca atare, pragmatismul, in varianta construita in special de James, pare a sustine comuna convingere: “cati oameni, atatea adevaruri”. In acelasi mod este gandita si dimensiunea faptului moral: o conduita este buna nu prin motivatie si substanta sociala pe care le activeaza, ci functie de utilitatea consecintelor pentru individul in cauza. Este afirmat aici un relativism al adevarului si valorilor morale. John Dewey este mai nuantat. Utilitatea nu mai este judecata in sfera arbitrarului subiectiv, ci in planul mai larg al vietii sociale. Mai mult chiar, Dewey incearca o omogenizare a unor elemente oarecum distincte: cunoasterii, fapte, valori. Si, aici, relativismul lui James este depasit. “Binele” nu mai este echivalent cu dorinta unui om sau a altuia, ci cu ceea ce trebuie dorit, nu consta in ceea ce ne preocupa pentru ca ne satisface, ci in ceea ce trebuie sa avem in vedere pentru ca procura satisfactii ce depasesc stricta eficienta personala. Valoarea este identificata nu cu dorinta, ci cu ceea ce este dezirabil. Impresiile si optiunile spontane nu afirma prin ele insele valoarea morala, tocmai pentru ca sunt propulsate de instincte, deprinderi, obisnuinte. Ele indica doar o situatie problematica, si, desigur, pot fi o rezolvare a acesteia, dar o mai atenta disecare a situatiei problematice releva ca aceasta necesita o desprindere a variantelor de alegere, anticiparea consecintelor, gandirea alegerii efectuate si postulate ca mijloc, in perspectiva, pentru un scop viitor. Deci ea cere o satisfacere prin emiterea unei judecati de valoare in care aprecierea modului optim de atingere a unui scop se imbina cu calificarea respectivului scop ca bun sau rau, valoros sau lipsit de valoare in stricta dependenta de masura in care acesta este capabil sa deschida perspective spre solutionarea unor viitoare stari problematice, marcand astfel o orientare constanta a conduitei. Sigur, o asemenea perspectiva opereaza de la sine o unificare a proceselor cognitive cu judecata de valoare in faptele intreprinse.

·        “Esenta limbajului nu consta in exprimarea a ceva preexistent, si, cu atat mai putin, in «exprimarea» unui gand preexistent.” [19] Vorbirea nu este simpla comunicare si/sau numai comunicare, ci insusi gandul care invaluie, tatoneaza, infrunta interogativ realitatea empirica; in aceste conditii, valoarea este doar un fapt de un fel aparte; sub raport metodologic, nimic nu separa judecatile de valoare de concluziile altor discipline (precum chimia sau biologia); deci, pe langa continutul cognitiv, valoarea implica o functie normativa drept consecinta fireasca a faptului de cunoastere. Valoarea nu mai exprima o esenta, ci apartine lucrurilor atrase intr-o relatie cu trebuintele omului, starea de fapt indicand ceea ce anume trebuie facut.



·        Existenta si valoare. Situarea intregii constructii teoretice sub orizontul utilului isi lasa puternic amprenta asupra solutiilor prefigurate. In primul rand, face posibila reductia interpretabila a judecatilor de valoare la judecatile de existenta. Adevarul si valorile sunt “instrumente” de adaptare a fiintei umane la mediu. Asa cum cunoasterea stiintifica urmareste rezolvarea acelor “cazuri” de care ne lovim zi de zi, iar cand apar probleme concrete neincadrabile in vechiul sistem de gandire elaboram alte legi teoretice, si valorile au doar statutul unor instrumente indispensabile vietii in comun, perfectionabile in functie de utilitatea corespunzatoare treptei de evolutie sociala. Localizate sub aceeasi unica si unilaterala bolta (adaptarea la mediul natural si social), propozitiile prescriptive si estimative (deci valorice) se identifica cu cele descriptive intalnite in orice stiinta. Deci ambele au doar continut cognitiv, rational. Difera doar obiectul. Judecatile morale se refera doar la fapte care au un anume specific, dar, privitor la metoda de cercetare si verificare, nu se deosebesc de orice alta stiinta particulara. Daca vizam materialul aparte la care se refera teoria moralei, subliniaza Dewey, din acest punct de vedere si cercetarea si judecatile despre cartofi, pisici si molecule se deosebesc intre ele. Deosebirea consta numai in faptul ca judecatile morale poseda valente normative; prin intermediul lor sfatuim, pledam, recomandam, convingem, introducem reguli imperative actelor individuale. Ele sunt cerinte referitoare la ceea ce trebuie urmat, dorit in actiunile prezente si viitoare, conferind unui act intreprins autoritate si dreptul de a exista intocmai. Aceste valente normative, imperative, sunt acordate judecatilor de valoare de situatia problematica existenta, au implicat un “trebuie” (sa faci astfel) care, de altfel, le expliciteaza si continutul. Cu alte cuvinte, fac asa pentru ca trebuie sa procedez astfel, si procedez astfel pentru ca situatia ma obliga. Dupa cum se observa, Dewey este constient ca in morala sunt prezente principii, valori, idealuri, dar apreciaza ca toate acestea pot fi epuizate in acelasi fel in care se raporteaza la obiectul lor stiintele naturii. Dewey a polemizat cu incercarile de concepere a unor principii universale, cat si cu morala pur launtrica a bunei intentii, [20] vizand omul in confruntarea sa dificila cu situatiile de viata. Dar, legarea stransa a valorii unei optiuni morale de exigentele actiunii il fac pe filosoful american sa ajunga la conceperea valorii morale doar ca raspuns la un stimul, si calificativ pe care il dam unor judecati pentru simplul motiv ca acestea se dovedesc utile, duc la ceva care ne satisface.

Confruntarea binelui cu reusita depasirii unei situatii conflictuale pare a reduce morala motivelor la morala consecintelor. Insa asemenea dificultati sunt sesizate de pragmatisti, ceea ce este vizibil in nuantele pe care le introduc in intelegerea “utilitatii”. Astfel, C h. S. Peirce, atunci cand leaga problema adevarului de efectele practice perceptibile pe care le provoaca anumite cunostinte, precizeaza ca e vorba de repercusiuni practice rational anticipate, recunoscute de catre “comunitatea” de cunoastere si capabile sa devina un simbol de comportament. Deci nu intra in discutie o utilitate strict individualista. W. James insusi arata ca utilitatea apartine consecintelor implicate in chiar natura unei teorii si, mai mult, adevarul consecintelor consta in disponibilitatea, capacitatea lor de a produce efecte, in timp ce utilitatea se confunda cu functiile nemijlocite indeplinite de acea cunostinta in experienta. In acelasi sens, J. Dewey apreciaza ca valorile vizeaza nu ceea ce dorim, ci ceea ce este dezirabil; nu ceea ce pretuim, ci ceea ce merita a fi pretuit; nu ceea ce ne satisface, ci ceea ce este satisfacator; nu ceea ce ne intereseaza, ci ceea ce trebuie sa ne intereseze.

·        Consecinte metafizice. Metoda pragmatica sta la temelia unei conceptii filosofice pentru care realitatea nu este ceva dat o data pentru totdeauna, static, inchis, ci proces, devenire, creatie continua, deci, un curs de fapte in plina desfasurare. De aceea, solutiile moniste sunt considerate ca inexacte, contradictorii si sterile, intrucat simplifica si schematizeaza plenitudinea realitatii, falsifica si saracesc structura eterogena a existentei, neputand sa-si integreze spontaneitatea si imprevizibilul vietii. In viziunea lui James, universul are o imperfectie procesuala, iar viitorul este indeterminat; de aceea, creatia umana este posibila, fiind o aventura tragica, o asumare de riscuri, tensiuni si eforturi prin care se refuza dezertarea. Acest pluralism “se potriveste (se impaca – n.n.) mai bine cu experienta morala si «dramatica» a vietii” [21].


Lectura obligatorie:

1        Filosofia americana, vol.I, Selectia textelor prefata si note introductive de Andreiarga, Editura ALL, 2000, Textele lui Ch.S.Peirce








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1070
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site