Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzica
PescuitPicturaVersuri

Sisteme de semnificare si procese de comunicare. Domeniile semioticii

diverse

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Curs rapid de initiere in limba germana
Aeronautica
Dimensionarea depozitului frigorific pentru materia prima
OZN ? UFO sau nori?
Termometrul - Tipuri de termometre
Sisteme de semnificare si procese de comunicare. Domeniile semioticii
CALCULUL NUMERIC AL STRUCTURILOR
TEMATICA PENTRU COLOCVIUL DE MATERIALE STOMATOLOGICE
Radioul Modern
CARNEA - caracterizata din punct de vedere marceologic

Sisteme de semnificare si procese de comunicare. Domeniile semioticii

“Semiotica promite sa implineasca una din sarcinile care prin traditie a fost atribuita filosofiei. Deseori filosofia a dat gres amestecand in propriul sau limbaj diferitele functii asumate de catre semne. Dar este o veche traditie in a vedea ca filosofia studiaza in esenta formele specifice ale activitatii umane, si se lupta pentru o cunoastere cat mai generala si mai sistematica posibil. Aceasta traditie apare sub o forma moderna in identificarea filosofiei cu teoria semnelor si cu unificarea stiintei, adica cu aspectul cel mai general si mai sistematic al unei semiotici pure si descriptive.”[1]



(Charles Morris)

“Omul este limbajul sau, deoarece cultura nu este nimic altceva decat sistemul sistemelor de semne. Chiar atunci cand crede ca vorbeste, omul este vorbit de catre regulile ce guverneaza semnele pe care le foloseste. A cunoaste aceste reguli inseamna cu siguranta a cunoaste societatea; mai inseamna si a cunoaste determinarile semiotice a ceea ce altadata se numea res cogitans: determinatiile care ne instituie (constituie, organizeaza – n.n.) ca gandire.” [2]

(Umberto Eco)

Rigoarea si fecunditatea lingvisticii o impun ca paradigma pentru alte discipline socio-umane. Daca este privita ca eventual sistem de referinta in efortul de unificare a stiintelor omului, este evident ca presupune criterii temeinice de identificare a unor afinitati; intre limite rezonabile, insasi expansiunea sa metodologica poate fi nu doar tolerata, ci chiar stimulata.

“Datorita logicii lor interne – observa Roman Jakobson –, stiintele despre om se ordoneaza intr-o serie (in mod) fundamental analoga celei care leaga si articuleaza stiintele naturale.”[3] Limba este unul din sistemele de semne, iar lingvistica (drept stiinta a semnelor verbale) nu poate fi decat o parte a semioticii (stiinta generala a semnelor).

Charles S. Peirce (1839–1914) preia – sub forma “semeiotic”, “semeotic” si, mai ales, “semiotic” – termenul de la John Locke, propunand formule de elaborare a conceptului de “semn” si numeroase variante de clasificare, diviziuni, tipologii ale semnelor. Calea urmata de Ferdinand de Saussure (1857–1913) este marcata decisiv de performantele obtinute de cercetarea lingvistica. Desi Saussure atentioneaza ca “problema lingvistica este inainte de toate semiologica”, si ca, prin urmare, “legile pe care le va descoperi semiologia vor fi aplicabile lingvisticii”[4], este evident ca – asa cum sesizeaza R. Jakobson – “problema existentei si ierarhiilor functiilor fundamentale pe care le observam in limbaj – fixarea asupra referentului, codului, enuntatorului, destinatarului, contactului dintre ei sau, in sfarsit, asupra mesajului insusi – poate sa se puna la fel pentru alte sisteme semiotice” [5]. De altfel, punctul de vedere lingvistic se insinueaza permanent in constructele semiotice; este suficient sa urmarim, de pilda, cum “semnul” si “codul” raman tributari acceptiunilor din lingvistica, chiar atunci cand definitiile operate le atribuie o generalitate sporita, apta sa-si incorporeze limbajul propriu-zis si conventiile lingvistice drept particularizari oarecare. De aceea, termenii “semiotica” (pe linia lui Ch. S. Peirce) si “semiologie” (in traditia saussuriana) pot fi considerati ca echivalenti, desi adeptii fideli ai elaborarii teoriei semnelor potrivit matricii metodologice a lingvisticii prefera ca numele disciplinei sa fie semiologie, in timp ce teoria semnelor care nu mai acorda un statut special semnelor lingvistice – ci, dimpotriva, chiar in spiritul aspiratiei lui Saussure insusi, le situeaza la acelasi nivel de interes teoretic cu semnele nonlingvistice – poarta numele de semiotica; de fapt, acest ultim termen are si o circulatie mult mai mare in mediile stiintifice; in plus, exprima o receptivitate indrazneata la fertilizari metodologice.

·        Legitimitatea semioticii. Alaturi de structuralism, semiotica stabileste noi strategii teoretico-metodologice menite sa contribuie la clarificarea orizonturilor valorice ale culturii si civilizatiei. “Omul traieste intr-o lume semnificanta. Pentru el, problema sensului nu se pune, sensul exista, se impune ca evidenta, ca «sentiment de a intelege», in mod firesc. Intr-un univers «alb», in care limbajul ar fi pura denotatie a lucrurilor si a gesturilor, n-ar fi posibil sa ne punem intrebari despre sens: orice intrebare este metalingvistica.” [6]  Asadar, iscodirea sensului nu poate fi satisfacuta decat prin parafraze si lanturi de aproximatii traduse in enunturi de diferite tipuri. Aceasta transpunere dintr-un limbaj in altul releva certitudinea conform careia sensul nu este altceva decat insasi posibilitatea de transcodare. Universul socio-uman este investigat de semiotica din perspectiva complementara celor de tip axiologic, sociologic sau filosofic, chiar daca uneori cercetatorii, din exces de zel si in prelungirea unor formatii/deformatii profesionale, instituie false polemici si neavenite exclusivisme. Aici se face deliberat abstractie de natura specifica a domeniului valoric supus cercetarii, decupandu-se un obiect al teoriei ce-si propune un anume tip de descriere in vederea construirii modelului de inteligibilitate. Pentru semiotician este lipsit de importanta – iata o tacita supozitie metodologica – daca structura care organizeaza universul sensului exista ca atare, este imanenta semnelor, sau este simplu postulat necesar investigarii: importanta e construirea unui model formal cu valoare explicativa si testabil empiric. Semiotica procedeaza constructiv la formularea de legi, invarianti, regularitati, eclipsand partial problema sensului si valorii. Ea aspira la statutul de teorie a sistemelor de semnificanti si a mecanismelor semnificarii, chiar daca acest statut stiintific este afirmat uneori in termeni modesti: “constiinta semnica”, “diseminare interdisciplinara” s.a. De aceea, in masura in care apropierea de sensuri si valori se face in limitele propuse si premise de coduri, universul sensului este doar tangential accesibil, iar pentru a-i surprinde continuturile ce se refera la om intr-un fel sau altul, si, pentru a recepta concretetea semnificanta, este necesara interventia practicilor interpretative de tip hermeneutic.

·        Semnificatia teoretico-metodologica a lingvisticii. Ferdinand de Saussure concepea semiologia ca metastiinta a vietii semnelor in cadrul vietii sociale, pornind de la premisa ca lumea poate fi conceputa ca un univers de semne inauntrul carora limbajul natural nu este decat un caz particular. Desigur, pentru acest autor, pivotul il constituie lingvistica, dincolo de aceasta circumscrierea domeniului acestei noi stiinte fiind suficient de ambigua, zona de preocupari fiindu-i redusa la eventuale aplicari ale psihologiei sociale. Roland Barthes expliciteaza: semiologia studiaza sistemele de semne, indiferent de natura, continutul si limitele lor, de la imagini, muzica, gesturi, la spectacole, protocoale, vestimentatie s.a. Sesizarea si exploatarea sistemelor de semnificatie complexe ale lumii moderne solicita extinderea analizei semantice la spatii ce depasesc nivelul semnelor lingvistice, facand jonctiune cu alte discipline: teoria informatiei, logica, antropologia structurala s.a.m.d. Cu toate acestea, Roland Barthes recunoaste rolul privilegiat al limbajului natural ca substanta in care, prin analiza, se convertesc toate celelalte sisteme de semne. Intrucat orice decodare se face in limbaj natural,

“trebuie sa admitem chiar de pe acum posibilitatea de a rasturna intr-o zi afirmatia lui Saussure: lingivstica nu este o parte, fie si privilegiata, a stiintei generale despre semne; semiologia este o parte a lingvisticii , si anume acea parte care se ocupa de marile unitati semnificante ale discursului.” [7]

Punctul sau de vedere ramane oarecum singular si greu de sustinut dupa aparitia semanticilor componentiale in care se intersecteaza numeroase stiinte umaniste. Totusi, nu poate fi trecuta usor cu vederea observatia lui L. Hjelmslev: fiecare limba are proprietatea speciala de a fi o “semiotica (sistem de semne – n.n.) in care pot fi traduse toate celelalte semiotici” [8], incepand chiar cu celelalte limbi.

Se impune ca evidenta nespecializata faptul ca sensul nu este prezent doar in limbajele naturale, ci si in cele artificiale, in elaborarile vizuale si obiectuale ale omului contemporan, in forme, procese, evenimente. Chiar daca decodarea lor se face in limbaj natural, nu e permis, totusi, transferul structurii semnului lingvistic in domenii a caror specificitate este dincolo de orice indoiala. Este semnificativa in acest sens pledoaria lui Francastel pentru autonomia limbajului plastic si insuficientele reductiei acestuia la calitatea de simplu complement sau substitut al limbajului uzual. Insa, chiar daca acceptarea limbii ca obiect exemplar al studiului semiotic dovedeste din chiar punctul sau de pornire o sensibilitate valorica atrofiata, poate fi, ca premisa metodologica, profitabila in anume privinte: ca referential comun feluritelor demersuri particulare sau ca impuls pentru gandirea analogica. De altfel, Francastel insusi, analizand ordinea imaginarului figurativ, e nevoit sa constate:

“Ar putea sa se dezvolte, cam in maniera lingvisticii, o stiinta a ordinilor sau a codurilor figurative.” [9]

·        Codurile. In spatiul culturii – luata in sens larg, nu doar axiologic – totul are dimensiune semnificanta.

“Semiotica studiaza procesele culturale ca PROCESE DE COMUNICARE. Si totusi fiecare din aceste procese pare sa subziste doar pentru ca dincolo de ele se statorniceste un SISTEM DE SEMNIFICARE.” “Definim () proces de comunicare drept trecerea unui Semnal (ceea ce nu inseamna in mod necesar «un semn») de la o Sursa, cu ajutorul unui Transmitator, printr-un canal, la un Destinatar (sau un punct de destinatie). ”Semnalul functioneaza ca simplu stimul, atat timp cat nu intervine decodarea, interpretarea de catre destinatar. Or, “procesul de semnificare se verifica doar cand exista un cod. Un cod este un SISTEM DE SEMNIFICARE care cupleaza entitati prezente si entitati absente. Ori de cate ori, pe baza unor reguli subiacente, ceva MATERIALMENTE prezent in raza de perceptie a destinatarului TINE LOCUL la altceva se realizeaza o semnificare.”[10]

De aici rezulta autonomia sistemului de semnificare, in calitate de construct semiotic, independenta lui fata de orice act posibil sau real de comunicare prin care sa se actualizeze. In schimb, orice forma de comunicare functioneaza ca emitere de semne cu mesaje subordonate unor coduri subiacente.

·        Semnele se caracterizeaza prin trei dimensiuni: sintactica – atunci cand se are in vedere capacitatea de asociere, modul de combinare a expresiilor, relatia unui semn cu altul; semantica – referitoare la relatia expresiei (semnul) cu obiectul denotat, desemnat, semnificat; pragmatica – atunci cand se vizeaza relatia semnului cu semnificatia, importanta, utilitatea sa pentru subiectul care il utilizeaza. Semnificatia urmarita de actul comunicational nu este intuitiva si supusa capriciilor receptorului, ci este accesibila numai prin intrarea in actiune a regulilor si codurilor prin care semnele au continutul conventiei culturale respective. In consecinta, se poate spune ca semiotica isi asuma problemele sensului in termenii descriptivi-explicativi ai teoriei codurilor, ceea ce permite clarificari substantiale, dar si limite pe masura. Caci, in general, sensul se concretizeaza tocmai in semnificatia anume – precisa, sau imprecisa in contururi, dar localizabila – pe care obiectivatiile culturale sau/si obiecte (generic spus) integrabile cultural le capata in functie de utilitatea si, uneori, utilizarea specifica pe care o dovedesc in anumite contexte; este vorba, deci, de o functionare concreta a sensului. Or, teoria codurilor ofera instrumente doar pentru o luare partiala in posesie a acestei dimensiuni complexe si rezistente la conceptualizare. In aceasta privinta, un semiotician de talia lui D’Arco Silvio Avalle constata ca semiotica s-a afirmat pe calea deschisa de teoria comunicarii (a limbajului), sfarsind prin a se confunda cu aceasta.

“Nu se poate sa nu se observe cum perechea langue/parole nu a avut dificultati in a inlocui cealalta pereche cod/mesaj, si cum «stiinta semnelor» a putut sa fie confundata, nu numai o data, cu «teoria comunicarii».Tinand cont ca «limbajul» e o expresie ce se articuleaza pe cele doua planuri, cel numit langue si cel numit parole, va fi intotdeauna necesar, afirma Saussure, ca respectivele lingvistici sa fie distinctive. Or, semiologia este termenul pe care Saussure l-a folosit pentru a indica «lingvistica lui langue», refuzand in mod constant si tenace a-l extinde la cealalta lingvistica.” [11]

O imagine semnificativa asupra ariei de preocupari specifice semioticii poate fi obtinuta, printre altele, urmarind diferitele tipologii ale semnelor.

“Semnul este intrebuintat pentru a transmite o informatie, pentru a spune sau a indica un lucru pe care cineva il cunoaste si doreste ca si ceilalti sa-l cunoasca in aceeasi masura. El se insereaza deci intr-un proces de comunicare de tipul: sursa–enuntator–canal–mesaj–destinatar. Aceasta schema reia sub o forma simplificata pe cea care a fost elaborata de inginerii de telecomunicatii atunci cand a fost vorba sa defineasca conditiile optime de transmitere a informatiilor. In acest caz, el se aplica la numeroase procese de comunicare.” [12]

Este evident faptul ca semnul nu este doar un element al procesului de comunicare, ci si – in primul rand – o entitate care participa la un proces de semnificare; codul – adica un ansamblu de reguli stabilite prin conventie, dar fara ca prin aceasta sa fie arbitrare – permite (face posibila) atribuirea unei semnificatii sensului – atat de catre cel care transmite mesajul cat si de catre destinatarul real sau posibil.

“Codurile – subliniaza U. Eco – sunt conditia necesara si suficienta a semnului.” “Un cod exista chiar atunci cand este imprecis si slab (adica supus restructurarilor rapide), incomplet (daca asociaza cateva semnificatii numai pe anumite portiuni, insa ale unui continut vast si segmentabil), provizoriu (daca este sortit sa fie repede inlocuit) si contradictoriu (daca face parte dintr-un sub-sistem care atribuie unui semnificant o semnificatie contestata de catre o asemenea alta semnificatie incat i se va distribui un alt cod al aceluiasi sub-sistem.”

Asadar, carentele codului nu anuleaza calitatea de semn. Atunci cand intr-un proces de comunicare nu exista codul si, deci, nu exista semnificatie, ne aflam in fata unui proces de stimul(are)-raspuns. “Stimulii nu satisfac una din definitiile cele mai elementare ale semnului, cea prin care semnul a fost pus in locul a altceva. Stimulul nu este dat pentru altceva (deosebit de el insusi – n.n.), ci provoaca direct acel ceva.” [13]

·        Modelul triadic al semnului. Daca privim semnul ca element al procesului de semnificare,



este evident faptul ca semiotica valorifica distinctiile

operate de stoici intre seimainon (semnificantul, expresia

perceputa ca entitate fizica), semainomenon (ceea ce este

exprimat, semnificatul, continutul – care nu reprezinta o

entitate fizica) si tynchanon (obiectul la care se refera

semnul si este, iarasi, o entitate fizica, chiar eveniment

sau actiune). Reformulata in diferite chipuri, aceste

distinctii sunt prezentate grafic in forma unui triunghi.

Un semn (semnificant) trimite, atunci cand i se aplica un cod, catre semnificatul sau (o entitate psihica – “ideea” (“conceptul”) pe care o (il) vehiculeaza in virtutea unei conventii culturale) si/sau – eventual – catre un corespondent empiric (referentul; linia intrerupta sugereaza faptul ca raportul dintre semnificant si referent este suficient de obscur).

U. Eco presupune o versiune mult mai complexa a triunghiului, distribuind aproximativa echivalenta intre diversele categorii notionale utilizate in clasificarile unor cercetatori de prestigiu.


Se observa ca unii autori numesc “semnificat” ceea ce mai sus am explicat ca fiind “referent”, si “sens” ceea ce am numit “semnificat”. De pilda, observa U. Eco, termenul lui Frege “Bedeutung” a putut fi tradus ca “semnificat” sau “sens” (“meaning”) intr-un caz si prin “referinta” in celalalt. Diferentele sunt uneori pur terminologice, insa, de cele mai multe ori, ascund divergente interpretative. Simplificarile au o valoare operationala; de pilda, chiar termenul “semn” – tratat ca element al procesului de semnificare – este inteles ca fiind acel ceva care este pus in (tine) locul a altceva (aliquid stat pro aliquo – spuneau cei vechi) sub un anume raport si/sau aspect; este evident, apoi, ca exista semne simple si semne complexe; unitatile minime purtatoare de semnificatie sunt, de obicei, numite seme.

Atunci cand semnul este privit doar ca element al procesului de comunicare – lasandu-se intr-un plan secundar aspectele semnificarii –, exista tendinta de a introduce in orbita semioticii orice tip de semnale folosite de catre om sau alte fiinte, ba chiar si materia anorganica; se atribuie, de pilda, informatii codului genetic si eventualelor comunicatii interstelare. Sebeok vorbeste despre zoosemiotica – disciplina ce studiaza sistemele de comunicare animala, acordand prioritate modurilor chimice si olfactive – si de endosemiotica – axata pe investigarea comunicatiilor in interiorul corpului uman sau animal. Statutul vag semnificativ in plan teoretic a acestor teritorii il determina pe Eco sa ramana suficient de rezervat, asa incat, atunci cand opereaza o clasificare sistematica a semnelor, sa se rezume la prezentarea acelora care, “recunoscute ca atare, intervin in raporturile interpersonale” [14].

·        Functiile comunicarii. Fara indoiala, problema semnului ridica numeroase dificultati in functie de mizele comunicationale pe care semnul trebuie sa si le asume in diferite tipuri de discurs. Sugestiile teoreticienilor actelor de limbaj (Austin, Searle s.a.) sunt exemplare in acest sens. Insa, dintr-un punct de vedere strict lingvistic, este suficienta analiza celor sase functii ale limbajului, asa cum este operata de R. Jakobson [15]: 1) referentiala – in masura in care semnul se raporteaza la ceva precis, concret; 2) emotiva – legata de raspunsul afectiv – emotional pe care il suscita, mai precis, este vorba de atitudinea subiectului fata de ceea ce (se) vorbeste; 3) fatica sau de contact – intrucat semnul vizeaza nu atat (si nu numai) sa comunice ceva, ci sa evidentieze insusi faptul comunicarii; 4) imperativa sau conativa – in masura in care impulsioneaza un comportament activ; 5) metalingvistica – semnul servind la desemnarea altor semne, precum, de pilda, substitutia dintre morse si limba vorbita, sau, mai elocvent, intrebuintarile limbajului propriu-zis pentru a se descrie pe sine insusi sau proprietatile altor limbi; 6) poetica – bazata pe auto-reflexibilitate, utilizarea semnelor fiind menita sa atraga atentia tocmai asupra energiei lor semnificante, stimulata autonom, dincolo de rigorile limbajului curent.

Factorii indispensabili ai comunicarii verbale sunt schematizati de R. Jakobson astfel:

CONTEXT

EXPEDITOR                           MESAJ                                    DESTINATAR

CONTACT

COD

Nu exista mesaje care sa indeplineasca o singura functie. Diversitatea si diversificarea mesajelor consta nu in monopolul unei functii, ci in diferentele de ierarhie instituite intre cele sase functii generate de fixarea predilecta pe unul sau altul din componentele actului de comunicare.

REFERENTIALA

EMOTIVA                              POETICA                                CONATIVA

FATICA

METALINGVISTICA

Se poate observa ca fiecarui element al comunicarii verbale i se ataseaza o functie specifica.

Eco incearca sa complice schema comunicarii pe baza careia initiaza analiza semnelor. O distinctie sugestiva apare intre mesajul codificat – respectiv, articulatia de semne menita sa transmita o informatie anume printr-un canal oarecare – si, pe de alta parte, mesajul ca sursa autonoma de informatii, deschis la variate interpretari si concretizari, deci ca matrice a diferitelor continuturi virtuale; acest fapt se datoreaza actiunii evidente sau latente a multiplelor coduri si subcoduri, presupozitii pragmatice si referentiale s.a., atat in formarea textului, a orizonturilor sale de disponibilitati semantice – independente, oarecum, de intentiile emitatorului –, cat si in circumscrierea continutului atribuit de destinatar respectivului text.


Mesajul initial este, de fapt, un text; codul sau impune constrangeri de receptare, insa rezultatele sunt optionale, intrucat structurile textuale sunt fie hipercodificate, fie hipocodificate si, oricum, totdeauna extracodificate – adica forme deschise. Unele interpretari pot fi “aberante”, imprevizibile, ilegitime s.a.m.d., selectand sau distorsionand liniile de sens. Congruenta stricta a codului pus la lucru de receptor cu cel folosit de emitator este doar o presupozitie ideala.


Autonomia codurilor textuale, autonomia actului decodificarii si, paralel cu acestea, complexul circumstantelor socio-culturale necodificate complica simtitor modelul actului comunicational. Destinatarul depune eforturi de adecvare la codul mesajului ce i se transmite, de reconstituire a presupozitiilor textului, insa, in mod fatal, intervin factori psihologici, presiunea contextelor, repertoriul personal de coduri si orizonturi subiective de asteptare, astfel incat continutul receptat nu coincide cu mesajul si intentia initiala care il organizeaza ca text.

·        Aceasta stare de fapt il determina pe U. Eco sa se intrebe daca nu cumva – in conditiile comunicarii de masa – este mai indicat (de preferat) controlul circumstantelor care indruma (si chiar manipuleaza) tactic decodificarile, in opozitie cu o strategie a codificarii stricte. Insa, pentru a putea creiona ariile de baza ale semioticii, pornim de la presupozitia – evidenta, de altfel – ca la temelia actelor concrete de comunicare se afla procese specifice de semnificare, intrand, astfel, in actiune coduri cu structuri particulare. Luand in considerare acest fapt si, in subsidiar, achizitiile unor stiinte particulare, U. Eco reuseste sa rupa teoria semiotica de sub tutela lingvisticii, depasind astfel scepticile afirmatii ale lui Roland B a r t h e s. Pe acest fundal, inventariaza diferitele domenii particulare ale practicii sociale care se preteaza la abordari semiotice distincte. Limita inferioara a semioticii, zoosemiotica, studiaza comportamentul, analog comunicarii, propriu animalelor; desi neculturale in continutul si semnificatia lor, semnalele si codurile cu semnificatie biologica ale diferitelor specii pot fi studiate astfel incat sa fie relevante chiar pentru eventuale perspective teoretice asupra statutului mesajelor culturale. Avantajul consta in aceea ca fundeaza posibilitatea “ de a defini componentele biologice si naturale ale comunicarii omenesti si () de a verifica daca, la nivel animal, exista comportamente care, intr-o oarecare masura, sa poata fi definite drept «culturale» si «sociale». Aria semantica a acestor termeni se afla astfel largita si, implicit, notiunea noastra de cultura si de societate.”[16] Chiar daca surprinzatoare, aceste afirmatii contin un unghi promitator, desi irelevant sub raport axiologic. Oricum, ele sunt plauzibile, in masura in care tinem cont de faptul ca semiotica, atunci cand studiaza fenomenul comunicarii, nu considera intentionalitatea ca o conditie sine qua non a acestuia.




·        Semnalele olfactive au, pe langa dimensiunile conotative, si functii referentiale; pot fi indici ai compozitiei chimice, indici de calitate, cantitate, semnale de alarma s.a.m.d. Comunicarea tactica – studiata de psihologi – poate fi limbaj ce inlocuieste pe cel natural, sau tip de comportament social specific prin codificare (sarutul, palmuitul etc. sunt structuri semnificante intr-un spatiu social-istoric).

·        Comunicarea paralingvistica: tipul de voce, intonatia, intensitatea sunetului, rasul. Kinezica si proxemica studiaza, in prelungirea antropologiei structurale, codurile naturale si culturale implicate in gesturi (stilul de mers, ritualuri, etichete, expresia fetei s.a.m.d.) si, respectiv, in structurarea psiho-valorica a spatiului. Asemenea directii de cercetare inzestreaza lingvistica insasi cu o sensibilitate sporita in sesizarea continuturilor antropologice ale actelor de comunicare; in situatii dialogale, “materialul comportamental ultim este facut din priviri, gesturi, posturi si enunturi verbale care nu inceteaza, fiecare in parte, sa se injecteze, (in mod) intentionat sau nu, in situatia in care se gaseste” [17] .

·        Comunicarea vizuala este un univers complex si eterogen: coduri strict institutionalizate (diagrame, semne de circulatie s.a.); imagini cu semnificatii rebele in fata (de)codificarii (de la fotografie la pictura si film); coduri iconografice; gramatici arhitecturale; mass-media. Codurile muzicale, chiar daca subiective, pot fi integrate in spatiul conventiilor culturale si al structurilor de sensibilitate evidente: stiluri si tipuri de muzica, de pilda. Limbajele formalizate (independente, insensibile fata de contexte; menite sa inlature imprecizia, indeterminarea, ambiguitatea, obscuritatea limbilor naturale; cu o creativitate atrofiata s.a.m.d.); limbile scrise – cu precizarea ca, in traditie strict saussuriana, “scriitura ascunde vederea limbii”; “nu este o imbracaminte, ci o deghizare” [18]; alfabetele necunoscute; codurile secrete; sistemele modei (cf. R. Barthes); semiologia medicala s.a.m.d. sunt tot atatea domenii semiotice legitime.

·        Limbile naturale sunt investigate semiotic nu atat in prelungirea structuralismului, cat a gramaticii generative si transformationale. Analizele structurale plecau de la text pentru a construi sistemul, invariantii: prin analiza se identifica structura formala, inventariindu-se unitatile lexicale si relatiile dintre ele. Dificultatile nu intarzie sa apara: fenomenul lingvistic supus cercetarii este complex, iar componenta semantica opune rezistenta formalizarii. Gramatica generativa a lui Chomsky porneste, in schimb, de la un set minim de reguli prin care se poate explica producerea, generarea frazelor corecte gramatical intr-o limba data. Limba e considerata ca formata dintr-un numar finit de unitati si reguli cu ajutorul carora vorbitorul formuleaza, iar destinatarul intelege, un numar infinit de enunturi variate. Codul comunicarii constituie nivelul competentei, iar actualizarea lui in enunturi inteligibile sau, in orice caz, cu sens, constituie performanta. Aceasta distinctie (competenta–performanta) o reelaboreaza, de fapt, pe cea operata de Saussure intre limba si vorbire, cu diferenta ca la Saussure limba e vazuta in aspectul ei sincronic. In prelungirea lui C h o m s k y, semiotica actuala este preocupata nu numai de studiul procesului de comunicare si/sau de semnificare, ci si de procesul producerii de semne in spatiul unei culturi: fie prin inventii de cod, fie prin comutari de cod.

·        Sistemul obiectelor este parte a semioticii, intrucat obiectele sunt considerate fapte de comunicare. In sens mai larg, Abraham A. Moles constata:

“Lumea noastra se caracterizeaza prin interventia unor mediatori din ce in ce mai raspanditi, intre om si societate, mediatori care transforma insasi natura relatiilor sociale. Raporturile individului cu mediul social trec categoric, de acum incolo, prin obiecte si produse, devenind expresiile cele mai tangibile ale prezentei societatii in preajma sa, din clipa in care ele au luat locul «lucrurilor naturale». Psihologia vietii sociale se va orienta spre studiul relatiilor individului cu lucrurile, pentru ca lucrurile sunt produse sociale mult mai determinate si mai actuale decat fiintele care le-au realizat () Este normal sa se numeasca cultura acest mediu inconjurator artificial pe care omul si l-a creat prin intermediul organismului social: sa fixam mai intai extensiunea acestui termen. Mediul inconjurator artificial depaseste evident cu mult ceea ce fostii nostri profesori de istorie numeau Arta si Stiinta: pentru «ei», cultura inseamna, in esenta, ceea ce este inchis in Biblioteci, in Muzee si in Coduri. De acum incolo se va ingloba un intreg inventar de obiecte si de servicii purtand amprenta societatii, produse ale omului, in care acestea se reflecta: forma unei farfurii sau a unei mese reprezinta expresia societatii insesi, sunt, la fel ca si cuvintele dintr-o limba, purtatoare de semne si trebuie considerate ca atare.” [19]

Ca purtatoare de valori ale vietii cotidiene, obiectele modifica structurile psihosociologice ale omului contemporan, au impact si asupra relatiilor interumane, asupra stilului de viata, conduitei si mentalitatilor.

·        Codurile culturale, dupa cum remarca Umberto Eco, sunt mai mult fenomene de comportament si de valori decat sisteme de semne sau de comunicare. Includem aici: viziunile (modelele) asupra lumii proprii unor colectivitati umane, modul in care sunt articulate valorile; codurile dominante ale unui model cultural – de pilda, mentalitatea cavalerilor evului mediu, cel al creatiei romanesti din epoca luminilor in Franta etc.; modelele de organizare sociala analizate de Lévi Strauss (legaturile de rudenie in comunitatile arhaice); tipuri de invatare a culturii in diferite societati: “unele culturi se considera drept o anumita suma de procedee, utilizari, texte, altele drept un ansamblu de norme si reguli. In primul caz e judicios ceea ce exista, in cel de-al doilea – exista ceea ce este judicios” [20], deci accentul in educatie este pus fie pe modelul exemplar, fie pe reguli si coduri, fie pe impunerea obiceiului validat, fie pe lege. Tot in cercetarile semiotice de acest gen trebuie incluse si studiile de tipologie a culturii. Cultura este definita ca

'suma intregii informatii neereditare, impreuna cu mijloacele de organizare si pastrare a acesteia” [21].

Culturalizarea lumii, respectiv ridicarea ei de la starea de stimul la cea de semn (in sens semiotic), conduce la doua mari tipuri culturale: 1) culturi in care lumea este vazuta ca fiind un text; 2) culturi in care lumea nu are calitatile unui text – adica omul impune lumii structura culturii, ii confera calitatea de text. In acest context, vom intelege prin “text” informatia fixata intr-un mod determinat – eventual prin semne – astfel incat sa fie introdusa in memoria colectiva. Cultura poate fi considerata, arata I. Lotman, ca suma a textelor ce pot fi privite la doua niveluri diferite: 1) ca mesaje bine definite; 2) ca realizare a codurilor cu ajutorul carora aceste mesaje sunt decodate intr-un text. Codurile unei culturi pot fi clasificate in functie de raportul fata de semn. Evenimentele si fenomenele pot fi apreciate ca non-semne (daca sunt fapte pure si simple ale vietii materiale) sau ca semne (daca au, in plus, un sens social). Ca atare, orice model social imparte realitatea inconjuratoare intr-o lume a faptelor si o lume a semnelor, intre ele stabilindu-se relatii existentiale, axiologice s.a.m.d. Un fenomen, pentru a capata semnificatie culturala, deci pentru a avea calitatea de semn, trebuie inclus in sistemul culturii respective; daca prin aceasta integrare este asociat cu un nonsemn caruia i se substituie si, deci, il inlocuieste, da nastere valorii semantice, iar daca se pune in raport, se asociaza cu un alt semn – cultura este de tip sintactic. Primul tip cultural are coduri bazate pe atribuirea de semnificatie intregii realitati, in timp ce in cazul tipului sintactic este reabilitata activitatea practica, interesele concrete nefiind sacrificate de dragul unor semnificatii simbolice.

·        Tipuri de cultura. Semiotica permite o interpretare a lumii reale (constituita din fenomene, evenimente, procese, acte etc.) prin analogie cu semnul lingvistic. De pilda, atunci cand se considera ca un fenomen real are calitatea de semn, el poate avea fie o dimensiune semantica, fie una sintactica. Dimensiunea semantica este data de semnificatia (valorica sau cognitiva) care i se ataseaza, respectiv se presupune ca el se substituie unui inteles neevident pe care il vehiculeaza. Dimensiunea sintactica consta in disponibilitatea sa (a fenomenului respectiv) de a se asocia cu altele. In functie de prezenta sau absenta dimensiunii sintactice sau, respectiv, semantice, sunt posibile patru tipuri de combinatii. Acestea vizeaza modele ideale prin care se surprind anumite moduri de raportare (prin cunoastere si valorizare) a omului la propria sa conditie si la existenta in general. Astfel, culturile de tip semantic (simbolic) acorda portiunilor de realitate si intregii existente virtuti si calitati semantice. Lumea reala are intelesuri, semnificatii, talcuri, fenomenele sunt indicii a ceva ascuns, iar omul are menirea de a decodifica mesajul care ii este transmis. De pilda, culturile religioase presupun ca toate componentele realului nu sunt altceva decat semne ale divinitatii. Omul trebuie sa lectureze “cartea lumii” si sa invete din ea. In ritualurile religioase, divinitatea se arata (in starile de extaz) sau da semne (benefice sau malefice) de iertare sau nu. Natura este o hierofanie (concretizare sau intruchipare a divinitatii). In culturile de tip folcloric, anumite intamplari si fenomene ascund actiunea unor spirite, duhuri. Acestea dau omului de stire, il invata, ajuta, sfatuiesc. Intamplarile vietii si situatiile reale trebuie decodificate, intrucat sunt simptome prin care i se transmite ceva omului. De exemplu, moartea este presimtita si anuntata din timp. In aceste culturi, natura insasi este participanta la starile sufletesti ale omului, plange, sufera, se bucura. Cei initiati in aceste coduri pot lectura, dincolo de aparentele unei manifestari naturale banale, mesaje prin care sunt indrumati etc. In culturile de tip semantic, exista o familiaritate funciara; omul se integreaza, prin modul de a concepe viata, moartea si temporalitatea, in marile cicluri universale, cosmice. A acorda lumii virtuti semantice este echivalent cu a spune ca fiecare portiune a realitatii, inclusiv omul, ascunde si anunta ceva mult mai semnificativ si valoros decat simpla sa prezenta.

Culturile de tip sintactic sunt cele ce considera existenta ca avand numai o ordine sintactica, aidoma regulilor de combinare din sintaxa lingvistica. Fiind asemantica, trateaza fenomenele si actele ca fiind ceea ce sunt si nimic altceva. Daca culturile semantice presupun intelesuri ascunse, culturile sintactice nu vad faptele decat ca simple fapte. Daca in cultura medievala functioneaza, pe langa simbolurile religioase si alte tipuri de simboluri: embleme, titluri etc., ca semne ale nobletei, rangului, vitei de neam etc., in cultura de tip sintactico-asemantic conteaza nu emblema, rangul, ci ceea ce efectiv esti si ceea ce ai imediat. Domina, deci, spiritul pragmatic. Singura valoare admisa este cea a utilitatii si folosului personal. Lumea este desemantizata (nu mai are talcuri si sensuri, ci e constituita din procese si fenomene care trebuie cunoscute intocmai pentru a procura bunastarea). Existenta este dezvrajita, adica e vazuta neutral. De aici decurg o serie de consecinte: comportamentul individualist si intreprinzator ce nu se lasa sedus de intelesul “mai inalte” (neevidente), ci se implica eficient intr-o realitate concreta; stimularea progresului stiintific si tehnologic; inclinatia mentalitatilor spre agreabil si refuzul productiilor spirituale care problematizeaza excesiv. Calitatile “sintactice” se concretizeaza in disciplina vietii colective, conceperea realului ca avand o coerenta interioara (ordinea firii), recunoasterea totalitatilor ca analoge mecanismelor si totalizarilor sumative. Exemple: tipul de cultura europeana din perioada centralizarii puterii in “statele nationale”; statele de tip monarhic sunt aidoma unor agregate, intre indivizi stabilindu-se reguli (cu drepturi si indatoriri) similare celor dinauntrul unui text. “Sintaxa sociala” se confunda cu organizarea si integrarea individului in consonanta cu exigente de ordin socio-politic (fie si in formule totalitare sau tiranice).

A avea valoare semantica este echivalent cu a transmite, a purta, a fi vehiculul unui mesaj sau al unei semnificatii care depaseste semnul pe care il avem in vedere (fenomen, act uman, gest, indiciu etc.). A avea valoare sintactica este echivalent cu a avea puteri ordonatoare, organizatorice; semnul face parte din ceva mult mai important decat el insusi, fiind, de aceea, subordonat; cultura asemantico-sintactica are ca dominanta gustul pentru fapte si eficienta. Semnele naturale fac parte din inlantuiri ale firii, iar cele umane (individul, actele, dorintele etc.) sunt integrabile intr-o totalitate social-statala fata de care este total subordonat; individul este parte a clasei, statului, familiei etc. si suporta presiunile acestora.



Tipul de cultura asemantic si asintactic refuza, spre deosebire de modelul anterior, si ideea de ordine, organizarea, coerenta combinatorie. De aceea, propaga indeterminismul, ideea haosului, societatea fiind conceputa ca antinaturala si simplu mediu artificial creat de om. Lipsa calitatilor semantice (atat pentru lume cat si pentru activitatile umane) indeamna spre atitudini de tip sceptic (relativitatea absoluta a valorilor si cunostintelor), pragmatic (intereseaza utilitatea nemijlocita si nu intelesurile mai adanci), individualist (retragerea in sine sau, la polul opus, expansiunea nestingherita a dorintelor strict personale). Este o cultura caracteristica epocilor si societatilor de criza: antichitatea elenistica si tipul de societate de dupa al II-lea razboi mondial. Intr-o forma incipienta, aceasta cultura ce desemneaza realul si lumea omului caracterizeaza si iluminismul european: societatea alieneaza omul care este bun de la natura; civilizatia este artificiala si schimba in rau fiinta umana; iluzia salbaticului bun si a intoarcerii la natura; societatea este rezultatul unui contract intre indivizi; ea este nenaturala, nefireasca si nefavorabila implinirii firesti a omului. Cunoasterea societatii si a naturii se bazeaza in acest model cultural pe ideea stiintei ca artificiu, conventie, constructie arbitrara cu utilitate practica – idee caracteristica si unor orientari din filosofia actuala a stiintei. Culturile sintactico-semantice trateaza lumea ca pe un text analog celui lingvistic; domina rationalitatea, atat in functionarea naturii, cat si a societatii.

O cultura concreta are anumite dominante, caracteristici specifice care sunt incadrabile in unul sau altul din cele patru modele. Insa, culturile, de obicei, nu sunt omogene (mai ales cele moderne) si, de aceea, pot fi practicate mai multe modele culturale, in functie de mentalitati, grad de cultura, stiluri de viata, orizonturi simbolice, stratificare sociala s.a.m.d. Aceste modele pot explica si viziunile personale asupra lumii si vietii, si, mai mult, chiar stilurile artistice. De pilda, pictura religioasa dupa canoane bizantine sau folclorice apartine unui model semantic; poezia modernista, in care este respectata sintaxa, dar, la o prima impresie, textul este ininteligibil, dificil, abscons, obscur, se integreaza in modelul asemantico-sintactic. Stilul artei dadaiste si stilul cubist sunt exemplificari pentru model asemantico-asintactic. Arta clasica, inteligibila in straturi succesive de receptare, apartine modelului sintactico-semantic.

·        Cultura umanista. Tipologiei propuse de I. Lotman, i se pot atasa modele analizate de Abraham A. Moles. Acest autor formuleaza ipoteze interesante – cu aplicatie psihosociala, experimentala – privind stilul de organizare al cunostintelor – implicit, a vocabularului – in cultura europeana actuala spre deosebire de cultura clasica. “Cultura umanista” – care de la Renastere structureaza mentalul occidental – apartine unui ciclu istoric in care doctrinele cunoasterii presupuneau existenta unor subiecte principale, a unor teme majore care intemeiaza valoric gandirea noastra, si, de aceea, propunea mai intai o ierarhie, o ordonare a conceptelor, mai ales a celor cu functie integratoare: “folosirea limbii, insusirea scrierii, elementele de geometrie si de gandire rationala, silogismul, teorema lui Pitagora, aptitudinea de a inlocui definitul prin definitie, cateva idei generale asupra universului, citarile, etc., iar, la un nivel mai avansat, cunoasterea limbilor antice, anumite principii de comportament social etc.”; la acestea se racordeaza conceptele secundare. Reteaua de cunostinte are o textura coerenta, definibila, care “comporta linii principale, linii secundare, tertiare etc., un fel de retea rutiera a gandirii cu moduri de cunoastere pe care Bellin Milleron le-a denumit concepte-raspantii”[22]; organizarea carteziana a informatiei culturale are la temelie elemente simple si evidente, asa incat gandirea poate fi redusa la un tipar: “acest ecran al cunoasterii pe care se proiecteaza perceptiile noastre va putea fi reprezentat printr-o retea cu ochiuri, asemanatoare unei panze de paianjen, perfect ordonata in raport cu centre diferite”[23]. In aceasta topologie a cunoasterii si valorilor, perceptia, ideea, faptul – altfel spus, tot ce intra in sfera experientelor nemijlocite sau in categoria problemelor intelectuale – se leaga intre ele pana se afla sub incidenta conceptelor-raspantii unde primesc “axe de coordonate”. Eficienta valorico-adaptiva si metoda educativa ce apartin acestui model cultural nu pot fi puse la indoiala.

·        Cultura mozaicata. Trebuie sa acceptam ca “astazi structura gandirii noastre este profund schimbata” [24], mai ales datorita invaziei informationale si impactului global pe care il are tehnologia. Nu mai receptam lumea ca fiind ordonata in categorii definite, ci o descoperim la imtamplare, printr-un proces de incercari si de erori; “cunostintele noastre de ansamblu sunt de ordin statistic; ele provin din viata, din ziare, din datele alese in functie de nevoile noastre imediate si abia dupa ce au strans un anumit volum de informatii se desprind anumite structuri. Pasim din ocazional in ocazional; uneori ocazionalul este fundamental.” Cunoasterea aleatoare a omului contemporan intra in modelul unei culturi “mozaicate”, tinzand spre “un fel de sistem fibros, de pasla: fragmentele cunoasterii noastre sunt franturi dezordonate, legate la intamplare prin simple relatii de proximitate, de epoca, de insusire, de asonanta, de asociatie de idei, deci fara o structura definita, dar avand o coeziune care poate, la fel ca si legatura logica amintita mai sus, sa asigure o anumita densitate a ecranului cunostintelor noastre, o compactitate a acestuia, la fel de mare ca aceea a ecranului intretesut pe care ni-l propunea educatia umanista”; cultura mozaicata ni “se prezinta ca esentialitate aleatoare, ca o asamblare de fragmente, prin juxtapunere fara constructie, fara punct de reper, in care nici o idee nu este neaparat generala, dar in care multe idei sunt importante (idei-forta, cuvinte-cheie etc.)” [25]. Cultura omului contemporan este dezordonata, pletorica, aleatoare, tranzienta, captiva in suprafetele lumii si vietii, desi textura sa poate avea o oarecare densitate.

·        Literaritatea. Sensibilitatea demersului semiotic in fata diferentelor evidente ce exista intre categorii de semne, valori si universuri semantice se exprima numai in termenii teoriei codurilor. Arta, in particular, literatura – ca probleme si arii semiotice – sunt abordate cu aceleasi strategii teoretico-metodologice. “Pentru semiotica, literatura nu exista” [26] – constata Julia Kristeva. Desigur, “nu exista” ca obiect estetic, dar exista ca practica semnificanta. Prin urmare, literatura – arta in general – nu e privita sub aspectul realitatii valorice a produselor creatoare, ci ca obiect al cunoasterii, deci ca limbaj, text si scriitura ce dispun, sub raportul productivitatii semantice, de functia literaritatii. Acest obiect – conceput ca nivel semiotic, deci ca sectiune semiotica si decupaj controlat metodologic in respectivele practici semnificante –, desi integrat ansamblului mesajelor in general, are, totusi, un statut privilegiat, intrucat este exemplar in directia studierii “creativitatii care schimba regulile” (codul), in opozitie cu “creativitatea guvernata de reguli”. Nu intamplator, textul estetic, prin modul special in care manuieste codurile si vehiculeaza mesaje,  este  considerat  de Umberto Eco drept tip exemplar de inventie semiotica. El implica: 1) o manipulare a expresiei care provoaca (si este provocata de) o reasezare a continutului, 2) producand o functie-semn indosincratica si originala care solicita 3) procese ale schimbarii de cod, efectul fiind (4) un tip de viziune asupra lumii ce (5) stimuleaza travaliul interpretativ. Dezautomatizarea limbajului se implineste prin autoreflexivitate si hipercodificare (pe baza unor coduri multiple), consumul de libertate al interpretarilor originale fiind controlat, totusi, prin structura. Textul estetic se prezinta ca un macrotext ce se cere interpretat intr-un spatiu cultural tensionat de o criza a codurilor receptoare, chiar daca emitentul si destinatarul se intalnesc in ceea ce Maria Corti numeste aria de “competenta a codificarilor deschise”. Specificitatea artei nu e, totusi, neglijabila si/sau neglijata din punct de vedere semiotic; se poate lesne observa, de pilda, ca afirmatiile lui Eco traduc note valorice pe care estetica filosofica le are dintotdeauna in atentie. Modul de organizare si constructie, tehnicile formale profileaza un tip aparte, special si specific, de aparitie a sensului. Acest ireductibil este, insa, pus in termenii operationali, descriptiv-explicativi, ai functiei poetice si literaritatii. Este, aici, continuata o traditie. Intuitile romanticilor referitoare la natura limbajului artistic – concentrate in definirea poeziei de catre Novalis ca “expresie pentru expresie” – devin obiect de cercetare stiintifica, incepand cu formalismul rus, structuralismul Scolii de la Praga si continuand cu analize contemporane de tip lingvistic, informational, structural, semiotic.

·        Un capitol aparte de studiu semiotic se constituie in prelungirea cercetarilor inaugurate de Vladimir Propp. Stereotipia basmelor este explicata de Propp prin identificarea unui numar fix de personaje si a unui inventar redus de functii ce se succeda intr-o ordine obligatorie. Modelul basmului fantastic a fost valorificat in analiza structurilor povestirii si in elaborarea gramaticilor narative.

·        Semiotica: virtuti si limite. Semiotica poate fi tratata, in primul rand, ca stiinta, aidoma oricarei stiinte, cu un grad de generalitate ce-i permite sa poata atinge stadiul de fundament, baza teoretica, pentru disciplinele care studiaza domenii particulare de semne; nutreste, de fapt, ambitia de a reusi o unificare, mult dorita, a stiintelor. Privita dintr-un alt unghi, semiotica se dovedeste a fi instrument, set de principii si concepte menite sa introduca rigoare in cercetarile stiintifice particulare ale domeniilor culturii. Oscilatia intre cele doua ipostaze ni se pare a fi fructuoasa. Ea asigura descriptia si analiza diferitelor practici semnificante, reusind propunerea unei tipologii a semnelor. Dupa cum afirma Julia Kristeva, gestul de baza al semioticii este de a formaliza si produce modele, izomorfe sau analoge structurii unui alt sistem studiat. “Orice semiotica se poate realiza numai ca o critica a semioticii” [27], tocmai pentru ca (si in masura in care) manifesta deschidere catre adecvarea modelelor elaborate in relatii cu decupajul operat intr-un univers semnificant. Deci isi gandeste obiectul, instrumentele si raporturile lor.

Domeniul valorilor constituie una din granitele naturale ale semioticii, un prag pe care, se pare, deocamdata nu-l poate depasi. Nu intamplator Umberto Eco precizeaza ca in teoria raportului emitator–receptor omul e o fictiune metodologica, nu un subiect concret: “subiectul oricarei activitati semiozice nu este altul decat rezultatul segmentarii istorice si sociale a universului'. 'Acest subiect se prezinta in teoria codurilor ca un mod de a privi lumea.” [28]

Aceasta optiune metodologica - fara pretentii metafizice - poate fi exprimata astfel: subiectul activitatii semiozice nu se identifica cu subiectul empiric; subiectul enuntarii este presupus de enunt, si trebuie sa fie interpretat ca unul dintre referentii posibili ai mesajului sau textului. Fara a nega legitimitatea interesului teoretic pentru om ca subiect concret, semiotica nu poate sa abordeze problema decat in interiorul propriul sau sistem categorial: subiectul uman, ca actor al practicii semiotice, este interpretat in[tre] marginile teoriei codurilor.

Modul in care semioza si structuralismul trateaza problema umanului – in special tema subiectivitatii – starneste dispute, reactii de protectie ideologica, etichetari sumare, false dispute intre unghiuri teoretice care, cel putin in principiu, sunt complementare. De fapt, este, aici, deschisa invitatia pentru reflectii filosofice. Desigur, centrarea interesului pe sistemele semnificante nu clarifica cine si de ce semnifica si comunica; problema omului dispare, dar, sa nu uitam ca aceasta e doar o premisa metodologica; ea devine periculoasa pentru filosofie doar daca se erijeaza in teza filosofica si are pretentia unei relevante ontologice. Insa, in interiorul acestei supozitii – prezente, repetam, doar in sfera metodei – e posibila o explicare riguroasa a praxis-ului uman ca fiind, prin natura lui, semnificant, producator al unui univers cognitiv si valoric autonom, mult mai bogat decat cel cu care ne-a obisnuit traditia filosofica, un univers cu o functionalitate ce normeaza inconstient si autoregleaza initiativele creatoare individuale. Mediul valoric este, dar, nu numai creat de om, ci si constrangator in raport cu omul. Semiotica ridica valul iluziei, explicand modelele cu care oamenii, in istorie, opereaza difuz, intuitiv.

Semiotica este cazul aparte al modului in care stiinta poate contribui la elucidarea unor aspecte ce apartin filosofiei culturii si ontologiei umanului. Riscul permanent este cel al unei reductii. Daca omul de stiinta face filosofie dinauntrul certitudinilor pe care i le ofera o anume stiinta, rezultatul este un scientism care isi mascheaza optiunile ideologice sau se lasa manipulat de acestea. Extinderea de explicare la care e tentata si de care se lasa ademenita o stiinta nu este inca filosofica, ci o ideologie, in sens larg, venita in prelungirea practicii stiintifice. Aceasta practica, in masura in care este fertila sub raportul rigorii stiintifice, genereaza si starea reconfortanta ce indeamna la coerente cu grad sporit de generalitate. Dincolo de aceste excese, in stiinta, sunt certitudini de care filosofia are nevoie.

In acesti termeni ni se pare ca poate fi pusa si relatia dintre abordarea filosofica si cea semiotica a culturii. In timp ce prima este, deseori, nereceptiva la innoiri si apara cu gelozie universul valorilor, semiotica isi revendica merite pe care inca nu le are si pe care rigoarea instrumentelor sale nu le poate inlocui. O imagine teoretica mai concludenta se poate obtine numai printr-o complementaritate intre perspectiva semiotica si cea hermeneutica.


Lecturi obligatorii:

1                    Alexandru Boboc, Semiotica si filosofie, Edit. Didactica si Pedagogica, R.A., 1998

Daniela Roventa - Frumusani, Semiotica, societate, cultura, Institutul European, 1999, cap.1-4








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1667
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site