Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


CULTURA SI PERSONALITATE: Rolul proceselor de socializare

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic

DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
DE LA ACULTURATIE LA TEORIA DEPENDENTELOR CULTURALE
ELEMENTE CARACTERISTICE SI METODE UTILIZATE IN IDENTIFICAREA PICTURILOR
CONCEPTUL DE INDUSTRIE CULTURALA SI NOILE PROBLEME ALE COMUNICARII ARTISTICE
CULTURA SI PERSONALITATE: Rolul proceselor de socializare
Arte Plastice
Bratari
LIANTUL IN PICTURA DE SEVALET
SIMBOLISTICA LUMINII
TEHNICI DE LUCRU FOLOSITE PE SUPORTURI DE LEMN, PANZA SI CARTON
TEHNICI UTILIZATE IN IDENTIFICAREA LIANTILOR DIN MATERIALELE PICTURALE

TERMENI importanti pentru acest document

: cultura si personalitate : cultura si personalitatea : personalitate si cultura power point : :


CULTURA SI PERSONALITATE

1. Rolul proceselor de socializare

Studiile de antropologie evidentiaza rolul benefic al culturii in pastrarea echilibrului social si mintal al omului si al comunitatilor, ca si in crearea echipamentului de protectie necesar pentru evitarea dezordinilor mentale si anomiei.

O personalitate armonios dezvoltata si integrata in campul de valori al unei culturi duce la ideea de comportament corect, printr-un proces de selectie critica a normelor si valorilor pe care societatea le recunoaste. Or, tocmai in raportul dintre societate si personalitate se evidentiaza eficienta sociala a culturii, forta ei modelatoare ca actiune sociala si ca rezistenta la devierea spre alte norme si valori. Cultura si personalitatea s-ar afla intr-o interdependenta atat de organica, incat sociologii si psihologii sociali considera ca: „A discuta despre cultura si despre personalitate inseamna, intr-un sens, a opera o falsa dihotomie si a pune o falsa problema. Se poate sustine, pe de o parte, ca cultura se exprima prin comportamentul si atitudinea persoanelor si ca ea nu exista independent de indivizii care o determina; pe de alta parte, ca personalitatea este ceea ce este in virtutea proceselor de interculturatie si ca conceptul personalitatii reprezinta, in parte, rezultatul culturii ambiante” [1].

Analizand impactul culturii asupra personalitatii, R.B. Cattell stabileste trei tipuri de influente posibile ale culturii asupra personalitatii: a. influenta directa, prin comunicarea mai mult sau mai putin voluntara a culturii sau a unei zone a culturii; b. efectele de situatie, ca urmare a pozitiei detinute de subiect in sfera culturii; c. aparitia unor structuri secundare „in conformitate cu anumite legitati psihologice care vizeaza trebuinte ale personalitatii rezultate din exigente ale culturii, care actioneaza asupra personalitatii” [2].

Intr-adevar, multi sociologi si criminologi, adepti ai determinismului social in sfera culturii, considera aparitia fenomenelor deviante ca o consecinta a esuarii proceselor de socializare, ca un dezechilibru dintre societate si individ in general si personalitate si cultura in special. Cand echilibrul dinamic dintre sfera de motivatii, de trebuinte si de atitudini a individului si cea sociala se rupe, apar nemultumirea, dezorientarea, izolarea si apoi trecerea la una din subculturile delincvente ale grupurilor aflate in conflict cu societatea oficiala. La aceasta trebuie sa mai adaugam si variatiile individuale considerabile in ceea ce priveste personalitatea. Acestea sunt functie de conditiile de mediu practic nelimitate in care se formeaza experienta individuala, precum si de caracterul eterogen al structurii psihosomatice. De aceea, modelele de personalitate nu pot fi reductibile la un tip comun; ele difera de la o societate la alta, in functie de gradul de dezvoltare economica si sociala, de ideologia impusa, de sistemele de atitudini si convingeri interiorizate prin intermediul instantelor de socializare, al scolii, si al familiei in primul rand.

Socializarea si aculturatia inculca actorilor mecanismele care regleaza conduitele lor: actiunea, individuala sau colectiva, inscrie individul intr-o cultura ale carei coduri, valori, norme definesc sentimentul apartenentei si al identitatii.

Ordinea sociala substituie sau adauga constrangerea interioara la constrangerea exterioara. Ea este in relatie stricta cu institutiile, cu miturile, cu mentalitatile, cu memoria sociala. Acestea sunt rezervorul ei de sprijin si de resurse, care intareste sau inlocuieste forta pura a carei intrebuintare efectiva sau virtuala nu asigura decat partial reglementarea ordinii publice. Cultura, sau ceea ce se desemneaza astfel, este si un transformator de conduite individuale in conduite colective si reciproc. Coexistenta culturilor in cadrul aceleiasi societati, ca si diferentele lor de la o societate la alta, ne arata ca ele au un factor comun ce exista pe plan microsocial: atitudinea fata de ordinea sociala instituita. Cultura ofera astfel cunoasterii juridice constelatia de elemente din care se fabrica identitatile colective, sistemele de atitudini. Prin urmare, la definitia valorilor culturale ca ansamblu de atitudini, credinte si sentimente care confera o ordine si un sens procesului politic si care prevad regulile si convingerile subdiacente ce comanda comportamentele dintr-un sistem social sau juridic, ar trebui sa se adauge si logica situatiilor de interactiune. Astfel, valorile culturale reprezinta o veriga importanta intre evenimentele vietii sociale si conduita indivizilor ca reactie la aceste evenimente. Chiar daca comportamentul politic si social al grupurilor sau indivizilor este, intr-adevar, afectat de crize si convulsii sociale, el este si mai mult afectat de semnificatiile pe care subiectii le dau acestor evenimente. Si aceasta pentru ca valorile care orienteaza individul in dezordinea lumii dau un sens universului, fac posibila identificarea individului cu un grup, obiectivele sale pe termen scurt sau lung, scopurile sale globale sunt insusite de individ, care le integreaza intr-o maniera mai mult sau mai putin constienta: „Codurile de comportament ii permit individului sa se repereze intr-un spatiu social; valorile sa se orienteze intr-o directie istorica” [3].

Formarea identitatii are loc prin largirea ariei de identificari cu grupurile de care el apartine de la nastere sau cu cele in care va fi nevoit sa se integreze. Fiinta umana, spune Erikson, de la un capat la altul al vietii sale, este organizata in grup cu baza geografica sau istorica: familia, clasa, satul sau cartierul, natiunea. O fiinta umana este constant un organism, un eu si un membru al unei societati si ea este implicata in cele trei procese de organizare. Copilul invata prin experienta proprie nemijlocita - spune Sapir - cine este el si de care grupuri apartine. „Sentimentul de apartenenta fata de grupurile in care el s-a nascut si de care el apartine imediat ca parte intreaga, chiar daca, totusi, un anumit timp el nu isi da seama decat confuz de acest lucru si chiar daca ceilalti nu il recunosc decat indirect sau partial, trece prin insusirea personala a practicienilor, a valorilor si a normelor care, integrand trecutul, prezentul si proiectul grupului, ii fundamenteaza cunoasterea si identificarea”. Fara asimilarea trecutului cultural al societatii si a sentimentelor in vigoare la ai sai, „expresia subiectivitatii” individului ar fi lovita de „sterilitatea sociala” [4]. Cunoasterea grupului poate sa ia o forma manifesta si explicita, dar este cel mai adesea implicita sau, cum spunea Sapir, „intuitiva”. Intretinerea sa se traduce prin adaptarea unui anumit numar de atitudini obligatorii si sanctionate de privilegii sau de interdictii, dar si prin aceea a atitudinilor mult mai difuze si neinstitutionalizate. Un individ nu apartine cu adevarat grupului sau decat atunci cand altii ii ghideaza conduita sa fara chiar ca el sa-si dea seama. „Individul, scria tot Sapir, simte mai curand ca el nu cunoaste modele culturale intime ale grupului sau si le aplica cu toata candoarea fara a le putea descrie constient” [5].

Identificarea, apartenenta presupun si stabilirea de relatii semnificative cu membrii propriului sau grup si cu cei ai altor grupuri. Orice subiect nu exista si nu poate ajunge sa se defineasca decat prin altii, printr-un joc complex de identificari negative si pozitive. Afirmarea solidaritatii sale, a identitatii punctelor de vedere cu ale sale, marcarea diferentei sale fata de altii sunt doua mecanisme esentiale ale socializarii politice. Copilul trebuie nu numai sa cunoasca si sa accepte valorile care fundamenteaza identitatea grupului, dar el trebuie sa le recunoasca in discursul celorlalti si mai ales sa invete sa le utilizeze pentru a descifra si exprima perceptiile sale despre lume. In fond, acesta este un  limbaj, un cod simbolic pe care copilul trebuie sa-l dobandeasca si sa-l stapaneasca pentru a-si afirma identitatea sa si pentru a comunica cu ceilalti, cu toti ceilalti si nu numai cu membrii grupurilor sale de apartenenta. Apartenenta la grup ia forma concreta a dobandirii mijloacelor de comunicare si a competentelor de a comunica. Oferind copilului continutul si forma actelor sale de vorbire, grupul il modeleaza dupa imaginea sa. Acceptand acest mod de a vorbi si de a comunica, copilul marcheaza apartenenta sa la grup. „De fiecare data -  spune Berstein - cand copilul vorbeste sau asculta, structura sociala in care el este un element este reintarita iar identitatea sa sociala stapanita.” [6].

Identitatea subiectului trece prin integrarea printr-un ansamblu original al diferitelor sale identificari. Calitatea acestei integrari depinde de intinderea sistemului relational al subiectului, de competenta sa de a rezolva conflictele care pot sa se nasca din contradictiile intre apartenentele sale, de distanta pe care el stie sa o ia in raport cu valorile pe care el ar putea sa le adopte.

El intervine intr-un mod continuu si direct in procesul propriei sale dezvoltari socio-politice. In majoritatea cazurilor, socializarea nu rezulta din ucenicii deliberat culturale, nici dint-o vointa afirmata la adulti si la copii. Ea este rezultanta unor procese complexe de identificare si de integrare. Reprezentarile copilului, preferintele sale se formeaza intr-o realitate ontologica fundamentala, numita Patrie. Copilul creste intr-un moment determinat istoric si cultural, intr-o familie si societate date, cu regulile lor traditionale. Acestor constrangeri, legate de mediul imediat al copilului, li se adauga alte presiuni de ordin mai general. Copilul si familia sa traiesc intr-o tara anume, adica intr-un sistem care are propria sa istorie si propria sa logica de functionare culturala, sociala, economica si politica. Fiecare stat cunoaste forme specifice de apartenenta  la colectivitatea nationala, de reguli si moduri de participare sociala, structuri si roluri de autoritate. Istoria societatii, structura ei socio-demografica si economica, sistemul ei de norme si valori, relatiile dintre stat si institutiile sociale constituie tot atatia factori care conditioneaza in parte fenomenele de socializare ale copilului.

Daca identitatile nationala si ideologica apar ca factori ce concura in egala masura la constituirea personalitatii sociale a subiectului, ambele se bazeaza pe moduri de organizare a perceptiilor puternic diferentiate. Prima diferenta, de unde decurg toate celelalte, tine de statutul dimensiunilor nationale partizane in campul politic. Identificarile nationale se formeaza cel mai adesea intr-o situatie de cvasiconsens. Larg acceptate de copii, pe langa care ele joaca un rol securizant, orchestrate si incurajate de majoritatea adultilor, ele au drept functie sa asigure un minimum de coeziune si de unitate ansamblului colectivitatii unui stat fata de celelalte state-natiuni. Identificarile partizan-ideologice se dezvolta intr-un cu totul alt climat. Ele nu au acelasi caracter de obligatie si se prezinta ca o problema de alegere: optiune de a se identifica sau nu cu un partid, cu o familie ideologica, optiune de a face o anumita politica. Cine spune identificare spune excludere, dar dimensiunea partizana strabate colectivitatea nationala si ea este, deci, atat un factor de diferentiere, cat si de unitate. Unitate in jurul unui ideal sau interes national comun; ceea ce difera fiind doar tehnicile sau strategia de realizare a lui. Identificarea partizana/ideologica este, deci, in acelasi timp, factor de securitate deoarece ea marturiseste o apartenenta la un grup, dar si un factor de diferentiere, deoarece ea contine ideea de opozitie cu „un altul” care nu mai este indepartat si mitic ca in cazul identificarii nationale, ci vecin imediat.

Consecintele proceselor de socializare pe planul formarii culturale a individului se materializeaza in formarea personalitatii de baza, concept elaborat de Ralph Linton in colaborare cu Abram Kardiner. Prin acest concept el intelege configuratia psihologica specifica a membrilor unei societati date, caracterizata de un anumit „stil” de viata in raport cu care indivizii se organizeaza. Ansamblul trasaturilor care compun aceasta configuratie este numit personalitate de baza nu atat pentru ca reprezinta o personalitate, ci pentru ca ea constituie baza personalitatii pentru membrii grupului, „matricea” in care trasaturile personalitatii se dezvolta. In substanta, spune Linton, personalitatea de baza este aceea pentru care toti comansii sunt comansi, toti francezii sunt francezi.

Se poate observa cu usurinta ca personalitatea de baza propusa de Linton este apropiata, printre notele ei caracteristice, de conceptele „caracter national” sau „specific national” construite indeosebi in prima perioada a copilariei prin asimilarea succesiva a normelor si valorilor fundamentale ale grupului primar, familia, si extinse ulterior la alte grupuri de referinta: familia largita, blocul, strada, cartierul, satul, tara. In felul acesta, individul isi dezvolta succesiv cercul sau de identitati si loialitati, pe baza recunoasterii conditiei sale in aceste sisteme de norme si valori. Precizam ca achizitiile ulterioare nu vor distruge nucleul acestor reprezentari din copilarie.

Conceptul de personalitate de baza se caracterizeaza, dupa autorii mai sus mentionati, pe urmatoarele postulate:

1.       primele experiente ale individului exercita o influenta durabila asupra personalitatii sale, mai ales asupra dezvoltarii sistemelor sale proiective, adica a acelor proiectii prin care individul tinde sa atribuie altora ideile si sentimentele proprii;

2.       experiente analoage tind sa creeze configuratii ale personalitatii asemanatoare la indivizi care sunt supusi acestora;

3.       tehnicile pe care membrii oricarei societati le intrebuinteaza in cresterea si ingrijirea copiilor sunt cultural modelate si tind sa fie asemanatoare, desi niciodata identice;

4.       tehnicile cultural modelate pentru cresterea si ingrijirea copiilor difera de la o societate la alta.

Daca aceste postulate sunt corecte, de aici urmeaza ca:

1.         membrii oricarei societati determinate vor avea in comun multe elemente din primele experiente;

2.         in consecinta, vor avea in comun si multe elemente ale personalitatii;

3.         si, deoarece experientele indivizilor difera de la o societate la alta, vor diferi si tipurile fundamentale de la o societate la alta.

Personalitatea de baza ar putea fi definita ca acea parte a configuratiei unei personalitati care este caracteristica membrilor normali ai unei societati si in care la ei se formeaza primele experiente analoage din copilarie. Personalitatea de baza, precizeaza Linton in introducerea la lucrarea The Psycological Frontiers of Society, nu corespunde personalitatii totale a individului ci, mai curand, sistemelor de „valori-atasament” care sunt fundamentale in configurarea personalitatii unui individ; astfel incat acelasi tip al personalitatii de baza se poate reflecta in forme diferite de comportament si se poate regasi in configuratii total diferite ale personalitatii. In concluzie, in viziunea lui R. Linton, personalitatea de baza nu constituie exact o personalitate, ci baza personalitatii pentru membrii unei anumite societati (sau a unui anumit grup social). Ea este, in fond, matricea din care se dezvolta trasaturile de caracter [7].

2. Inadaptare socio-culturala si situatii conflictuale.

Inadaptarea socio-culturala poate fi definita ca acea stare temporara sau cronica a unui individ sau grup ce se manifesta in incapacitatea lor de a se acomoda adecvat la noul lor mediu natural si/sau social (familial, profesional, cultural) ca si la mediul lor de origine supus dinamicii si transformarilor rapide. Trasatura comuna a acestor forme de inadaptare este faptul ca ea genereaza, la nivelul psihicului individual sau constiintei colective, insatisfactii, stari tensionale, frustratii ca urmare a insucceselor in procesul de adaptare. La anumite categorii sociale: imigranti, populatii de culoare, grupuri etnice minoritare, inadaptarea socio-culturala este consecinta relatiilor de dezechilibru care iau nastere din deficientele sau blocajele in cadrul procesului de restructurare si din schimbarea de ordin psihic sau comportamental care se produce in contactul dintre doua sau mai multe culturi sau prin confruntarea sistemelor culturale cu sistemul personalitatii. Inadaptarea se localizeaza la nivelul starilor psihice (tensiuni, contradictii, neconformarea individului la necesitatile sociale si solicitarile mediului) si vizeaza, pe langa sensul social descris mai sus, carentele de socializare ale copilului si carentele sale educationale, cauzate cel mai adesea de ambianta familiala sau scolara. Specificul inadaptarii sociale a adolescentilor, de exemplu, consta in dezacordul dintre opinii si conduite morale sau chiar in reactii individuale, traduse prin conflicte puternice intre adolescent si mediul sau de viata. Desi comportamentul adolescentului se caracterizeaza, in general, prin impulsivitate si versalitate, un mediu familial poluant educational poate deforma aceste tendinte, orientand psihologia juvenila spre acele situatii conflictuale si de frustrare care duc la o conduita inadaptata social. Inadaptarea sociala creeaza la adolescenti o lipsa de motivatie a respectarii normelor sociale si morale de comportament, teren pe care germineaza cu usurinta agresivitatea, teribilismul, tendintele distructive, intrucat din ecuatia: ratiune-afectiune, factorul prim a disparut datorita inexistentei suportului educational: „Starea de inadaptare a adolescentului implica o serie de manifestari, mergand de la asa-numitele <<deviatii ale personalitatii>> (timiditate, instabilitate emotionala, tulburari afective, deformari caracteriale, imaturitate) pana la diferite dizarmonii ale conduitei. Reprezentand efectul cumulat al unor factori de natura familiala si sociala, inadaptarea sociala nu implica cu necesitate devianta, fiind doar o sursa potentiala a acesteia” [8]. Conditiile de transformare a inadaptarii sociale in comportament deviant ar fi mediul familial, climatul moral si strategia educationala deficitara, a caror confluenta are un impact nociv in deformarea personalitatii.

Este evident, deci, ca problemele de adaptare puse individului marginalizat sunt extrem de complexe si dificile. Mult mai frecvent decat altii, el trebuie sa se gandeasca la judecatile morale, „de  valoare”, in fata alegerilor multiple pe care noua sa conditie i le impune. Echilibrul personalitatii nu va intarzia sa sufere din aceasta cauza. Rapiditatea schimbarilor socio-culturale din mediul urban expune la maximum personalitatile la perturbatii ale relatiilor sociale si le plaseaza frecvent in situatii conflictuale. Astfel, printre factorii de inadaptare sociala legati de mediul urban si care afecteaza copilaria un loc preeminent il ocupa carenta ingrijirilor materne. Ca urmare a industrializarii, a egalitatii in drepturi, in marile orase mamele lucreaza mai mult, numarul de familii despartite sau dezmembrate este mai mare si, prin urmare, echilibrul nervos si sanatatea mentala a parintilor sunt mai precare. Studiul lui Bowlby arata ca copiii mici, lipsiti total sau partial de aceste ingrijiri, prezinta tulburari caracteriale grave si nu mai reusesc sa dezvolte resurse afective si cognitive suficiente, necesare unei adaptari sociale normale. Carentele de aceasta natura cauzate personalitatii la o varsta frageda sunt, in majoritatea cazurilor, irecuperabile [9].

Mobilitatea rapida, atat pe verticala cat si pe orizontala, specifica civilizatiei tehnico-stiintifice, apare ca un factor important de inadaptare sociala. Incercarile de masurare a acestui fenomen par sa recomande conceptul de anomie, sugerat initial de Durkheim si pus la punct de Merton, drept o pista fertila in cercetare. Pentru Durkheim anomia inseamna lipsa unor norme de conduita clar definite, de unde rezulta o dezorientare a individului care poate sa-l conduca la sinucidere. Merton extinde conceptul la orice deviatie individuala si sociala care are o origine sociala si nu una intrapsihica. Intr-adevar, unele infractiuni la regulile de conduita in vigoare intr-o cultura nu provin dintr-o transgresiune constienta sau inconstienta a acestor reguli, ci din practicarea valorilor care sunt conforme cu cele respectate de majoritate. Cu alte cuvinte, contextul socio-cultural exercita o asemenea influenta si presiune asupra personalitatii, incat ea nu se poate angaja intr-o conduita noncomformista [10]. Prin urmare, s-ar putea spune ca, cu cat o societate este mai diferentiata, iar o cultura mai eterogena, cu atat conflictele si tensiunile vor fi mai numeroase iar anomia va caracteriza relatiile sociale. Cu alte cuvinte, cu cat va exista mai multa anomie, cu atat conditiile de adaptare vor aparea mai precare.

Daca conditiile de existenta se schimba, apar nevoi noi, principiile care ghideaza actiunea, motivele care inspira pe actori se schimba si ele. Totusi, nici ritmul, nici viteza schimbarii nu vor fi aceleasi pentru fiecare grup, pentru fiecare individ. Unii se adapteaza mai repede, mai bine, altii mai greu, suferind o intarziere. Nimeni nu a descris mai bine decat E. Sutherland, prin conceptul de „organizare sociala diferentiala”, ca si M. Eliade, prin „mitul eternei reintoarceri”, maniera intima in care specificul unei culturi creeaza premisele subiective ale inadaptarii socio-culturale si impactul acesteia asupra comportamentului individual si de grup. Referindu-se la societatea si cultura antica chineza, un discipol chinez al lui E. Sutherland  comenteaza: „Individul era inconjurat de toate rudele sale apropiate sau indepartate, iar familia sa, in sensul larg, determina cariera si ambitiile sale. El isi tragea satisfactiile sale esentiale din cooperarea cu grupul a carui paternitate se prelungea cu mult dincolo de vietile individuale, pana intr-un viitor indepartat; in interiorul grupului el se bucura de o securitate perfecta… In plus, familia era sustinuta de o intreaga colectivitate, ea insasi la adapostul unei culturi traditionale. Comportamentul individului, plasat intr-o asemenea situatie, era aproape pe deplin previzibil, caci el nu avea nici un alt model din care sa se inspire. Organizarea sociala oferea putine posibilitati comportamentului individualist. Grupul local avea putine contacte cu elementele straine, deoarece colectivitatea isi satisfacea propriile sale nevoi si traia inchisa in ea insasi, iar aceasta izolare favoriza, de asemenea, omogenizarea exemplelor de conduita propuse indivizilor in cursul perioadei lor de formare sociala. In cadrul grupului el comitea putine infractiuni; infractiunile ocazionale erau comise mai ales de straini, in detrimentul membrilor grupului, sau de membrii grupului, in detrimentul strainilor” [11]. De remarcat ca aceasta organizare de tip primar a ansamblului comunitar a dainuit in China pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu exceptia catorva orase de coasta.

Relatia dintre nivelul individual, deficienta mentala si delincventa constituie o alta sursa serioasa si conditie a inadaptarii. Teoretic se poate admite o corelatie intre gradul de inteligenta si marimea inadaptarii sociale. Insa este evident ca o multime de alti factori pot neutraliza efectele unui deficit intelectual: nevoile afective ce favorizeaza identificarea copilului cu morala parintilor se manifesta foarte intens la copilul a carui inteligenta deficienta il determina sa se sprijine puternic pe anturajul sau, pe de alta parte, comiterea unui delict reclama adeseori un minimum de inteligenta, ceea ce poate indeparta de la comiterea actului delincvent nu numai pe toti idiotii si imbecilii, dar si pe unii debili intelectuali. Mai recent insa, coeficientul intelectual ca indice al adaptarii sociale a fost contestat de Bovet si Ferencz. Acestia considera ca nivelul intelectual nu poate sa determine in sine nici o conduita delincventa, dar in anumite conditii poate actiona asupra altor trasaturi ale personalitatii, intr-o directie favorabila aparitiei comportamentului antisocial.

Insa influenta anomaliilor cresterii asupra comportamentului si adaptarii sociale a tinerilor delincventi nu este singura. Efectele maladiilor infectioase, inflamatorii contractate in copilarie sau transmise uneori pe cale ereditara pot, cand ating centrii sistemului nervos, sa provoace tulburari de comportament mai mult sau mai putin grave. O contributie esentiala in acest domeniu au adus-o scolile psihiatrice germane, grupate in jurul marilor savanti Bleuler si Kretschmer. Acesti autori insista mai ales asupra diferitelor forme de retardare sau de regresiune biologica observata la adolescenti in perioada pubertatii. In lucrarile elaborate de scolile psihiatrice germane frecventa dezechilibrelor hormonale, influenta hormonilor asupra sistemului neuro-vegetativ, afectiunile encefalului si ale sistemului nervos sunt minutios relevate si atesta un rol considerabil in inadaptarea socio-culturala si in aparitia situatiilor conflictuale.

Psihanaliza a fost prima disciplina stiintifica ce a atras atentia asupra marii importante a primei perioade a copilariei in formarea personalitatii. Spre deosebire de neurologie si psihiatrie, ea ofera categoriile si conceptele cele mai adecvate privind formarea vietii psihice normale in aceasta perioada. Ideea de baza a acestei discipline este ca esecurile suferite de copil in unele faze importante ale socializarii sale ar fi cauza cea mai raspandita a influentei criminogene la nivelul familiei si societatii.

Teoria medicului vienez Sigmund Freud, parintele psihanalizei, despre instincte si nevroze, a devenit o schema clasica a explicarii comportamentului agresiv sau criminal avand la baza frustratia sau complexul de inferioritate. Orice instinct isi are sursa sa intr-un organ al corpului; aceasta origine justifica apartenenta sa la domeniul fiziologic si explica forta sa motrice. Tensiunea pe care o provoaca o nevoie crescanda, usurarea pe care, la randul sau, o aduce satisfacerea sa, produc o modificare masurabila in echilibrul sistemului nervos. Pe de alta parte, emotia care insoteste instinctul tasneste din psihologia individului.

Studiul nevrozatilor a permis lui Freud sa reduca numarul instinctelor la doua principale: instinctele vietii si instinctele mortii. Opozitia lor obliga individul la o acomodare proprie fiecaruia. Lupta dintre acesti doi poli instinctuali constituie manifestarile vietii.

Principiului placerii, care asigura conduita umana, i se adauga un al doilea principiu de o tot atat de mare influenta: principiul realitatii. Principiul placerii pare sa reglementeze intreaga activitate a copiilor. In ochii adultilor ea apare criminala, insensibila, perversa iar copiii le apar ca mici salbatici, fara nici o constiinta morala. Din ce in ce mai bine utilat fizic si intelectual, copilul se va adapta progresiv la legile fizice, la cerintele persoanelor mari si la conventiile sociale.

Spontaneitate, intensitatea si extinderea satisfactiilor acordate de catre copil tendintelor sale instinctive vor diminua prin aplicarea progresiva a principiului realitatii, iar sentimentul sau de securitate, element indispensabil al dezvoltarii copilului, nu va fi asigurat decat cu acest pret.

Relatiile dintre perturbatiile posibile ale acestei dezvoltari a eului si geneza inadaptarii sociale sunt evidente. Este usor sa ne imaginam ravagiile sociale de care ar fi capabila o fiinta ce dispune de forta fizica a adultului, dar al carei psihism ar fi ramas la nivelul unui copil de noua luni.

Daca dezvoltarea progresiva a eului asigura securitatea copilului in manifestarea tendintelor sale, ea asigura, complementar, securitatea societatii. In aceste conditii, ne dam seama cum dezvoltarea normala a eului este capitala in profilaxia delincventei.

Un comportament reglat numai pe echilibrul dintre principiul placerii si principiul realitatii este supus la numeroase deficiente. Este suficient ca un copil sa prezume ca un tip de comportament sau altul nu va declansa o reactie dezagreabila pentru ca el sa i se dedice fara grija. La unii delincventi, teama de politie si de sanctiunile ei ar indica o dezvoltare reprimata, inainte de aparitia Supraeului.

Cand o persoana sufera de nevroza obsesionala, ea este inclinata spre idei si spre pulsiuni antisociale: cum sa ucida rudele sale mai apropiate, sa trateze cu cruzime pe prietenii sai, sa fure. Acest tip de nevrozat poseda, in general, valoarea unui nivel moral elevat si condamna la ceilalti cetateni acte asemanatoare.

Prezenta unor asemenea constrangeri in psihismul unor oameni pur si simplu inadaptati la mediul societatii demonstreaza ca aceste pulsiuni, care se transforma la criminal in acte delincvente, exista si la oamenii cinstiti, dar trec nepercepute in acest ultim caz. Non-delincventii reusesc sa depaseasca aceste incercari in fata carora delincventul sucomba. Omul cinstit si delincventul nu sunt la fel de capabili sa-si modifice dupa voia lor propria conduita fundamentala fata de societate.

Psihanaliza comportamentului criminal tinde sa demonstreze in ambele cazuri o aceeasi pulsiune antisociala, ramasa inconstienta la cetatenii cinstiti, dar determinata la criminal, spre o actiune in detrimentul lui insusi sau in detrimentul societatii.

Explicatia actelor normale si, mai mult chiar, a actelor exceptionale sau ciudate, rezida in motivatia lor inconstienta. Psihanalizei, ca stiinta, ii este proprie cautarea, la nivelul primei copilarii, a radacinilor acestor tendinte inconstiente. Observarea comportamentului la copiii mici permite cu greu descoperirea de similitudini ale acestui comportament cu acela al adultilor. Actele copiilor sunt variate, uneori realizate intr-un mod violent, adeseori motivate prin dorinta. Un obiect zarit in mainile unui coleg provoaca dorinta de posesie. De aici rezulta numeroase conflicte si lupte. Emotiile violente le intuneca campul axiologic. Ei oscileaza intre ura feroce si dragostea pasionata. Sentimentul rusinii, al dezgustului, al milei pare sa fie absent la nivelul primei copilarii.

Principiul placerii pare sa coordoneze intreaga activitate a copiilor. In ochii adultilor ea apare criminala, insensibila, perversa iar copiii le apar ca mici salbatici fara nici o constiinta morala.

Pentru ce unii copii se adapteaza mai usor la societate, cand altii reusesc atat de greu? Printre pulsiunile care provin din principiul placerii, dintre care multe sunt antisociale, unele subzista la o parte a copiilor. Tehnicile psihanalitice, aplicate la studiul motivelor si simptomelor nevrotice ale adultilor, au permis explorarea personalitatii si elaborarea cunostintelor privind evolutia afectiva a copilului si, prin aceasta, a instinctelor viitoare antisociale precoce.

In particular, aceste analize au aratat la copii o capacitate de a resimti emotii mai mari decat se crezuse pana atunci. Ele au aratat ca aceste instincte ale varstei precoce, in curs de transformare, in mare parte influentate de factorii de mediu, concurau la structurarea caracterului.

Pentru a se ajunge la o adaptare mai buna si permanenta la exigentele sociale este necesar ca copilul sa-si dezvolte si alte facultati. Intre altele, aceea de a avea cu semenii relatii intelectuale si afective, axate pe un mod neparazitar si altruist: aceea de a evolua spre o socializare progresiva a gandirii si sentimentelor ce conduc la respectul mutual, la relatii intelectuale si afective si, in final, la dragostea reciproca unde a da devine modul cel mai frecvent de a primi (dragostea mamei pentru copilul ei, de exemplu).

Copilul asteapta de la mediul sau familial si societal, si in primul rand de la mama sa, o dragoste reciproca, in acelasi timp solida, stabila si dezinteresata. Relatiile sentimentale cu mama si rudele sale apropiate, chiar daca ele oscileaza intre pozitiv si negativ, intre dragoste si ura, constituie un joc subtil prin care se formeaza profilul moral al adolescentului.

Aceste relatii obiectuale (aptitudini la investitiile afective ale altor persoane) fac sa apara conflicte: din solutionarea lor apare o alta dimensiune a personalitatii: Supraeul. Acesta este produsul asimilarii si al incorporarii de catre copil a sfaturilor morale date de parinti sau de persoane care exercita asupra lui o oarecare autoritate.

Stabilitatea sociala a individului se bazeaza pe Supraeu, iar autonomia pe sentimentul reciprocitatii. Totusi, acesta din urma nu se stabileste decat in momentul in care simtul respectului reciproc este destul de puternic pentru ca individul sa simta nevoia de a-i trata pe ceilalti asa cum ar voi sa fie tratat el insusi. Stadiile succesive ale dezvoltarii individuale lasa intotdeauna urme in viata psihica interna. Sub efectul unor conditii, regresiunile subite sau lente, momentane sau permanente, pot opera la niveluri de dezvoltare care par de mult timp depasite. Cu cat copilul este mai tanar, si cu cat mai recente sunt achizitiile comportamentului sau psihic, cu atat mai masive sunt regresiunile care fac sa reapara caracteristicile unei varste inferioare cu o fidelitate care nu se mai poate regasi la un adult normal.

Alaturi de studiile psihanalitice privind criminogeneza, se regaseste si o bogata literatura psihometrica si de psihologie experimentala. In aceste studii, autorii analizeaza starile psihice, precum anxietatea, care se gasesc la originea unor nevroze puternice de culpabilitate ce rezulta din dorintele nemarturisite, datorita unor interdictii sociale. Geneza malformatiilor eului si supraeului, factori importanti ai unei conduite deviante, patologia socializarii si, in particular, dezvoltarea personalitatii agresive si relatiile sale cu delincventa au constituit obiectul a numeroase studii.

Una din metodele de cunoastere a personalitatii delincventilor este relevarea trasaturilor care il disting de non-delincventi. In aceasta privinta, au fost aplicate diferite genuri de teste la un grup de delincventi si la un grup martor. Cercetatorii au obtinut astfel diferite informatii privind caracterele distinctive ale personalitatii delincvente atat pe plan afectiv cat si pe cel al inteligentei. Printre autorii a caror contributie a fost fecunda in ce priveste cercetarea si terapeutica aplicata personalitatilor delincvente se numara Aichorn, Erikson, Bandura, Horney, Eissler, Friedlander, Redl, Bender si Ausubel.

Majoritatea acestor oameni de stiinta constata o deficienta aparuta in cursul procesului de socializare care impiedica integrarea armonioasa si functionala a personalitatii adolescente in lumea adultilor. In dialectica perpetua a principiului placerii si a principiului realitatii, primul sfarseste prin a-l domina pe cel de-al doilea. Prin urmare, lumea apare ostila adolescentului, impiedicand indeplinirea dorintelor sale. Iar aceasta ostilitate este simtita de adolescent deja in mediul familial care, adeseori, il traumatizeaza in loc sa fie un factor de stabilitate. Din aceste conditii de viata rezulta un sentiment de izolare care suscita, la randul sau, o anxietate profunda.

Aceasta situatie este generatoare de tendinte nevrotice: personalitati agresive, in cautare de afectiune, izolate, repliate in ele insele, se dezvolta favorabil pentru aparitia de activitati antisociale. Unii autori, printre care Eissler, cred ca tocmai indivizii care, in general, sunt calificati drept nevrotici nu sunt adeseori, deoarece societatea da ea insasi intr-un mod arbitrar o definitie a nevrozei. Comportamentul hiperactiv, noncomformist va fi adeseori calificat drept nevrotic intr-o cultura in care predomina valorile conformiste.

Se poate afirma, prin urmare, ca o parte importanta a delincventilor manifesta sindromuri nevrotice care, grave sau uneori usoare, rezulta din relatii afective perturbate si prezinta un Supraeu foarte rigid.

Daca un conflict izbucneste intre un Sine si un Supraeu foarte rigid, copiii nevrotici delincventi au impulsuri prea sever reprimate, care se defuleaza in conduite delincvente.

O alta parte a delincventilor prezinta anomalii ale personalitatii fara ca sa fie, totusi, posibil sa vorbim in cazul lor de tendinte nevrotice. Un individ din aceasta categorie intra in conflict cu societatea, fie pentru ca el este frustrat de satisfacerea aspiratiilor, uneori legitime, mai frecvent insa nelegitime, fie sub influenta valorilor socio-culturale antisociale.

Dar, fie ca se numeste sau nu normal cel care se realizeaza prin crima, trebuie sa retinem ca aceasta maniera antitetica si antisociala de o gravitate deosebita de a „se realiza” este un fenomen uman care trebuie deosebit cu grija de psihologia omului normal. Asa cum nevrozatul este omul care nu-si poate rezolva conflictele sale decat producand simptoame, criminalul este omul care nu poate rezolva conflictul sau cu semenul sau cu societatea oamenilor decat realizand gravul eveniment de a atenta la existenta Celuilalt. Cu alte cuvinte, numai dezumanizand legatura sa cu Celalalt. Psihologia legaturii cu Celalalt poate clarifica semnificatia acestei desocializari sau dezumanizari fara a se recurge la patologie.

La Congresul de criminologie de la Paris (1950), criminologul M. Stanciu afirma ca, dintre antisociali, criminalul este pentru el „singurul individ normal”, deoarece este un subiect frustrat, exasperat de imposibilitatea de a-si realiza aspiratiile sale, dar care se agata de viata si vrea sa se realizeze impotriva tuturor obstacolelor. Pentru el, adevaratii „anormali” sunt cei care evadeaza in sinucidere si maladie mentala [12]. Prin urmare, aceasta „invaliditate morala” [13], de care vorbea J. Euzičre, profesor la Universitatea Montpellier, este foarte adesea consecinta educatiei gresite care le-a fost impusa de proasta organizare sociala: „Adevaratii responsabili sunt statul, societatea, in fond fiecare dintre noi in parte” [14].

Relatia dintre nivelul intelectual, adica deficienta mentala, si delincventa constituie o preocupare din ce in ce mai frecventa a statisticii judiciare in ultimul timp. Daca teoretic putem admite o corelatie intre gradul de inteligenta si un comportament antisocial, nu este mai putin adevarat ca o multime de alti factori pot neutraliza efectele unui deficit intelectual: nevoile efective ce favorizeaza identificarea copilului cu morala parintilor sunt adeseori foarte dezvoltate la copilul a carui inteligenta deficienta va simti nevoia sa se sprijine puternic pe mediul sau familial. In acest sens trebuie inteleasa distinctia lui Kate Friedlander intre factorii primari (psihologici) si secundari (sociologici) si unde acestia din urma pot favoriza sau nu aparitia conduitei deviante, fara insa a fi cauza ei prima, ci motivul. In studiul sau psihanalitic [15]  autoarea releva faptul ca o proportie de 10% din populatia adusa in fata curtilor juvenile prezinta simptoame care necesita interventia psihiatrica. Marea majoritate a delincventilor a fost antrenata in activitatile antisociale sub influenta factorilor mezologici: familie, cartier, vecini, scoala, mijloace de difuzare in masa.

Pe de alta parte, comiterea unui delict reclama adeseori un minimum de inteligenta, ceea ce poate exclude de la delincventa nu numai pe idioti si pe imbecili, dar si pe unii debili intelectuali. Mai recent, post-freudienii ortodocsi (S. Nacht, A. Freud, K. Horney, H.S. Sullivan) contesta validitatea insasi de masurare clasica a coeficientului intelectual ca indice de adaptare sociala. Prin sine, nivelul intelectual nu ar parea sa determine nici o actiune delincventa, dar in anumite conditii poate actiona asupra altor trasaturi ale personalitatii, intr-o directie favorabila aparitiei comportamentului antisocial. Acesti autori observa ca tendintele antisociale sunt inscrise in stare latenta in corpul si spiritul copiilor inca din primii ani ai vietii. Complexul Oedip si teoria instinctuala a sexualitatii agresive ar fi un argument in sprijinul afirmatiei de mai sus.

3. Criza culturii contemporane si dezorganizarea sociala 

Fenomenele de criza care strabat lumea actuala si-au pus amprenta si asupra vietii spirituale. De fapt, se vorbeste nu numai de o criza culturala, ci si de una morala, politica si mai ales economica. In special acesteia din urma i s-a acordat si i se acorda o atentie disproportionata fata de primele. Prin urmare, criza economica „da tonul”: daca economia merge, toate merg; daca nu, toate componentele suprastructurale si valorile spirituale ale societatii se afla in criza. Eroarea a fost grava si a avut consecinte din cele mai funeste in planul strategiilor cognitive din stiintele umane. Pentru ca a vorbi de restructurarea si relansarea economica, de globalizarea economiei mondiale nu inseamna mare lucru pentru stiintele spiritului. In plus, insusi conceptul de criza a cazut in desuetudine de vreme ce factorii intrinseci sistemului contribuiau la mentinerea sau revigorarea lui, concomitent cu aplicarea situatiei de criza. Mai recomandabil ar fi fost sa se vorbeasca de o disfunctie in interiorul sistemului, cauzata de o tendinta spre transformare sau de o stare de trecere spre un nou echilibru. In acest caz, conceptul de criza se confunda cu manifestarile exterioare ale acestei tendinte si trada parti-pris-ul ideologic. Astfel, criza economica este, de fapt, stagnare, recesiune, inflatie sau somaj. Acestea nu reprezinta decat elemente ale relatiilor din cadrul unui sistem, in procesul autoreglarii sale in directia functionarii optimale. Mai importante sunt insa cauzele interne care genereaza traseele si impulsul acestei miscari. In acest sens, putem vorbi de o criza a omului, considerat in totalitatea manifestarilor sale.

Evolutia lumii spre libertate a fost insotita de o crestere a agresivitatii si a conflictelor armate, iar acumularea primitiva a capitalului de o escaladare fara precedent a crimei organizate impotriva proprietatii si a infractiunilor de mare violenta. Obsesia posesiei de bunuri si a acumularii lor a dus la o tragica amoralitate, facand sa reapara, cu o intensitate nebanuita, instinctele animalice din om. In ciuda tuturor interdictiilor de folosire a fortei, stipulate in tratatele internationale si in dreptul razboiului, secolul XX indeosebi a vazut o degradare maxima a umanului si a substantei sale morale. Furturile, calificate sau nu, minciuna, oportunismul, demagogia si violenta, pornografia, sexualitatea, drogurile transcend sfera dreptului si fac obiect de reflectie din partea unor echipe reunite de politologi, antropologi, psihologi, filosofi etc. Spectacolul degradarii continue a substantei morale este insotit de o extinctie a ei pe plan international. In numele respectarii drepturilor fundamentale ale omului, vedem cum interesul - categorie centrala a politicului - este ascuns sub diverse motivatii ideologice si serveste ca pretext interventiei armate in viata altor popoare, sub forma terorismului de stat, a unor scenarii care se intind de la loviturile de stat pana la puciurile militare si loviturile de palat. In proiectia acestor scenarii nu intra in discutie numarul victimelor care, cu cat sunt mai multe, cu atat asigura mai mult reusita actiunii.

Fenomenele de criza care strabat lumea contemporana nu se opresc numai la functionarea mecanismelor economice: ele au cuprins, deopotriva, si sectoarele vitii spirituale. Or, in conditiile in care cultura este transformata dintr-un factor activ al luptei pentru perfectionarea omului intr-o sursa de legitimitate a poluarii morale si spirituale, rata inalta a criminalitatii, violenta, consumul de stupefiante, prostitutia, decaderea morala arata in ce masura manipularea culturii in scopuri straine de esenta ei poate constitui un grav pericol pentru tanara generatie, pentru specia umana in general. Aceasta antinomie a devenit foarte vizibila in evidentierea efectelor ei contrare incat unii teoreticieni occidentali - si unii dintre cei mai nobili - vorbesc astazi de o „ruptura radicala intre structura sociala (ordinea tehnico-economica) si cultura”, de o „disjunctie a discursului cultural insusi”, de stergerea distinctiei dintre obiect si subiect, arta si realitate. „Contradictiile capitalismului (…) sunt legate de disjunctia dintre tipul de organizare, normele cerute in domeniul economic si normele de realizare personala  care, in prezent, sunt in centrul culturii” [16].

Prin urmare, criza inseamna o ruptura in continuitatea procesului, tensiunile provocate de fortele aflate in conflict pot determina tendintele si directiile de schimbarii. Daca fortele aflate in conflict sunt sensibil egale si poseda dominante pozitive, sistemul social isi poate revitaliza cadrul normatiDaca fortele aflate in conflict sunt de sens opus sau ambele negative si daca grupurile sau persoanele nu pot iesi din valentele negative ale campului vital, atunci in cadrul sistemului incep sa se manifeste entropia, apoi haosul si colapsul.

Din punctul de vedere al crizelor care se manifesta la nivelul macrosocial, dezorganizarea sociala este principalul indicator sociologic. „Dezorganizarea sociala, sublinia sociologul polonez J.Szczepánski, reprezinta un proces sau un complex de probleme sociale care se compune dintr-o multitudine de fenomene si comportari deviante de la norma, iar aparitia si intensificarea lor ameninta continuitatea proceselor vitale ale colectivitatii” [17]. Aceasta definitie, intrucatva imperfecta, nu tine cont de cateva note esentiale ale conceptului: dezintegrarea si slabirea functiilor de control social ale institutiilor; fenomene cu un grad ridicat de periculozitate pentru ordinea sociala; rasturnarea criteriilor evaluative ale normelor de conduita si confirmarea comportamentelor negative etc. Termenul de „devianta” a fost consacrat in sociologie de teoria functionalista a lui T. Parsons, intr-un sens identic cu cel de control social. In cadrul sistemului parsonian, devianta reprezinta o problema sociala care ameninta insesi bazele sistemului social si a carei combatere necesita interventia unor forme institutionalizate de control social. Intrucat principala conditie a ordinii sociale este integrarea conformista a indivizilor in cadrul societatii, Parsons considera consensul normativ drept axa a acestei integrari si care, la nevoie, trebuie sa fie aparata prin orice mijloace de actele deviante. Studiind functionarea sistemelor sociale, Parsons explica comportamentele membrilor aceleiasi societati ca rezultat al unui echilibru care se stabileste intre diverse sisteme normative ale societatii respective. Pentru a satisface normele de functionare exacte, orice sistem social cuprinde o stratificare bogata de „statusuri”, „roluri” si pozitii sociale ale caror prescriptii si reglementari arata cum trebuie sa se comporte indivizii pentru a realiza solidaritatea sociala. Succesorul si discipolul lui T. Parsons, R. K. Merton, explica fenomenul deviant recurgand la teoria „conflictului cultural-normativ”. In centrul acestui fenomen se afla notiunea durkheimiana de „anomie”, criza manifestata in relatia individului cu sistemul de valori care-i orienteaza conduita. Reevaluand conceptul de anomie preluat de la Durkheim, R. Merton evidentiaza relatia dintre devianta si anomie, subliniind ca orice act deviant isi are izvorul intr-o anumita stare anomica a societatii. Spre deosebire de abordarile psihanalitice si psihiatrice, R. K. Merton demonstreaza ca orice act deviant isi are surse in societate si nu in psihicul individului, fiind mai dependent de carentele societatii decat de insuficientele controlului social [18]. O astfel de stare anomica apare ca urmare a „contradictiei dintre scopurile legitime propuse de societate si mijloacele permise pentru realizarea lor. Atunci cand intr-o societate se pune un accent prea mare pe scopuri valorizate social, dar nu se ofera si mijloace pentru atingerea acestor scopuri, indivizii vor resimti o profunda stare de instrainare, motiv pentru care ii indeamna sa aspire spre obiective inaccesibile” [19].

Din cele de mai sus, se degaja doua sensuri complementare ale notiunii de deviatie, cu sugestii fertile pentru capitolele urmatoare:

1. Un sens restrans, prioritar normativ, la nivel microsocial (grupuri, comunitati etc. si relatiilor dintre ele) care vede in abaterile de la normele culturale sau in adoptarea altor norme si coduri culturale o semnificatie exclusiv negativa si le supune, in consecinta, sanctionarii. Este asa-numita „devianta negativa” care are loc in interiorul grupurilor. Ea vizeaza acele comportamente care violeaza normele si valorile fundamentale ale societatii si ameninta stabilitatea si securitatea sociala a grupurilor, fiind considerate periculoase si sanctionate, ca atare, de institutiile specializate ale statului;

2. Un sens mai larg, care apreciaza ca pozitive actiunile de ocolire, schimbare sau revolta impotriva normelor si valorilor culturale oficiale, considerand ca la nivel macrosocial aceste norme si valori nu mai au eficienta necesara functionarii sistemului. „Devianta pozitiva”, nonconforma cu un anumit model cultural si normativ, considera ca normele si valorile culturale pe care ea urmareste sa le instituie in functionarea vietii sociale (pe cale revolutionara, violenta sau reformista), nefiind distructive pe planul general-uman, prin caracterul lor revolutionar si inovator contribuie la dinamica schimbarii, stabilizand miscarea sociala la un nivel superior de echilibru si eficienta.

Majoritatea cercetatorilor sunt de acord cu faptul ca anumite forme ale delincventei apar sau se afirma in perioadele de criza sau de grave dificultati socio-economice. Amintim ca recrudescenta delictelor de furt in cursul si dupa razboaie, furturile de produse alimentare, braconajul, piata neagra cunosc o dezvoltare vertiginoasa incat determina puterile publice sa treaca la masuri speciale. In ciuda acestora, piata neagra, bisnita, traficul ilegal de valuta nu pot fi stopate. Sa ne gandim ca si in cadrul unei culturi precum cea germana, intre anii 1945-1947, cand in Germania distrusa de razboi bantuia stafia foametei, se formase o piata „la negru” de proportii uriase, pe care se obtinea orice in schimbul tigarilor americane. Se stie ca piata clandestina a fost practicata de toate natiunile, in toate timpurile si in toate mediile. Iar furturile tinerilor au fost atribuite patologiei normalitatii: in vreme de razboi, sub aceasta forma, antisocialitatea fusese admisa de constiinta colectiva. Fiind considerata o forma ocazionala de adaptare la mediu, cei ce refuzau sa participe la ea erau socotiti in unele medii naivi.

Multi sociologi au vorbit de imoralitatea morala a unui anumit succes social, vazand in multe forme de acest gen de criminalitate (organizata si uneori favorizata de oameni cinstiti supusi) consecinta crizelor economice si a climatului moral pe care ea il creeaza. Cercetarile criminologice clasice au neglijat deseori raporturile reciproce care exista intre factorii socio-economici si suprastructura culturala a societatilor actuale, uneori in virtutea unor interese politice. Dar ceea ce intereseaza in aceasta privinta este influenta incontestabila a institutiilor sociale asupra comportamentului si personalitatii copilului si tanarului. La primul Congres al Natiunilor Unite de la Geneva (1955), dedicat prevenirii criminalitatii in randurile tineretului, s-a evidentiat ca delincventa juvenila este intim legata de variatiile sociale si culturale pe care copiii si tinerii le resimt cu acuitate. Or, acestea sunt functie in primul rand de educatia duplicitara primita in familie si in scoala, caracterizata prin dualitatea contradictorie a normelor de comportament, vazute sau traite de adulti. Acest lucru pune imperios la ordinea zilei revizuirea principiilor pedagogice si educationale concepute, pana acum, mai mult pe baze tehnice si mai putin pe baza simtului social si a cunoasterii concrete a vietii, in general, si a raporturilor cu celalalt, in special. Educatia pedagogica a parintilor ar oferi un ideal moral copiilor si, prin puterea exemplului, responsabilitatea oricarei fiinte umane fata de aproapele ei si simtul profund al vietii colective.

Al II-lea Congres al Natiunilor Unite pentru prevenirea formelor de criminalitate (Londra, 1960) a cautat sa precizeze conceptul de dezorganizare sociala. Aceste forme ar rezulta in tarile subdezvoltate din schimbarile sociale si din progresul economic. In aceasta privinta, la Congres s-a subliniat ca noile institutii sociale si coduri culturale nu pot fi puse in aplicare decat dupa o „dislocare sociala prealabila”. Separarea astfel creata ar produce crima. Din nefericire, preconizand masuri care sa impuna o evolutie sociala normala, pastrand, totodata, „ansamblul elementelor fara de care nu exista o societate stabila”, Congresul nu precizeaza care ar trebui sa fie reformele de structura, menite sa duca la diminuarea criminalitatii. Or, tocmai aici este problema.

Pe plan psihologic, dezorganizarea sociala se manifesta in primul rand prin negarea unor valori traditionale, care pare sa fie consecinta accelerarii evolutiei vietii in cadrul civilizatiei tehnice: accelerare mai curand prin difuzarea culturala - sau prin pretentia culturala mimetica - decat printr-o adevarata educatie intelectuala si morala; accelerare prin educatia culturala duplicitara, abstracta si intensiva; prin modificarea relatiilor dintre parinti si copii, care se cunosc din ce in ce mai putin; prin multiplicarea ocaziilor de placere, de distractie si de evaziune, prin cursa tinerilor dupa castiguri facile, dificile de realizat prin mijloace cinstite, dar indispensabile satisfacerii tentatiilor. Astfel, fenomenele de anomie ale secolului XX merg mana-n mana cu distrugerea cadrului transcendental si simbolic al culturii. Societatea actuala este instabila si obligata sa traiasca in nesiguranta si intr-o atmosfera de agresivitate sadica, intretinuta de recrudescenta violentei in toate colturile lumii.

In ce priveste relatia dintre factorul economic si dezorganizarea sociala, ea a fost studiata de Donald Taft care a stabilit o relatie intre progresia criminalitatii sau faptul antisocial si crizele economice. Studiul factorilor economici vizeaza studiul saraciei, resentimentul contra exploatarii economice, a somajului si consecintelor lui. Caci mentalitatea unei societati bazata pe competitie este adesea asociala si uneori antisociala.

„Intelegem, spune Taft, ca un criminal este un om ale carui acte sociale sunt rezultatul inevitabil al unui mediu social defectuos, caci mediul nefavorabil si mentalitatea gresita sunt adesea inseparabil legate” [20]. Este sigur ca bogatia capata in unele tari o importanta considerabila si ca dolarul inlocuieste adeseori Biblia, dupa cum confortul a devenit o religie. Acest cult al banului este intim legat de ideea de prestigiu social, de reusita, de succes care, flatand egocentrismul vanitos, determina pe fericitul posesor sa etaleze semnele prosperitatii sale precum automobilul luxos, calatorii peste hotare, femei, jocuri de noroc etc. Iar impulsul deviant spre frauda economica urmeaza adesea acestei ascensiuni prea rapide prin bani, intrucat caderea brusca si penibil resimtita in mediocritatea existentei nu poate fi evitata decat prin compensarea etalarii unei straluciri exterioare a vietii sale, in conformitate cu statusul ilicit cucerit.

Factorii economici din aceasta specie care predispun pe indivizi sunt: foametea, inteleasa ca ansamblu al subalimentarii; incertitudinea viitorului claselor sarace, a unor categorii sociale, a taranimii in alte regiuni, cu tendinta revendicativa refulata sau neputincioasa. Nedreptatea sociala determina o frustrare care, atunci cand ea devine constienta prin propaganda sau ideologie, declanseaza agresivitatea colectiva si apoi, prin cultura si intelegere, pe cea individuala. Conditiile de viata mizere se adauga unor conditii de munca asemanatoare: stres, poluare, salarii mici care, reunite, duc la nemultumire latenta. Fara sa unilateralizam predominatia factorului economic in aparitia anomiei sociale, nu putem decat sa fim de acord cu observatia marelui jurist italian, Enrico Ferri: „in forma sa ultramoderna, crima este un produs al sistemului nostru politic, social si economic' [21].

4. Negativismul agresiv si conflictele interetnice

Putine probleme au preocupat oamenii intr-o masura atat de mare ca aceea a agresivitatii. Aceasta problema reapare intotdeauna sub diferite denumiri la politologi, sociologi, filosofi, teologi, juristi, in filosofia istoriei ca si a culturii, in psihosociologia deviantei si in sociologia dreptului. Ea este continuu readusa pe tapet prin intrebarile, socurile si angoasele pe care le provoaca miile de manifestari ale cruzimii biologice la animale, insecte si in special la oameni. Formele mereu noi pe care le imbraca in spatiu si timp - jaful, violenta, distructivitatea, vointa de putere etc. - pun intr-o noua interogatie motivatiile subiective preponderente in raporturile individuale si cauzele cele mai adanci ale acestor raporturi care sunt situatiile conflictuale.

Pentru J.J. Rousseau, omul se naste bun, dar societatea il perverteste. Pentru altii, dimpotriva, omul se naste inzestrat cu toate instinctele unui animal de prada. Societatea este aceea care-l obliga sa se stapaneasca si sa se modereze. Pana intr-atat, incat, pentru unii sociologi, ca Durkheim, constrangerea este, prin excelenta, criteriul faptului social.

Tendinta de extindere a domeniului opozitiei si conflictului, sub toate formele lui, capata noi si numeroase aspecte in a doua jumatate a secolului XX. Terorismul de stat, terorismul inarmat al grupurilor de extremisti, rapirea de persoane, santajul politic, crimele politice sunt noile forme de agresivitate care justifica, intrucatva, remarca ironica a lui Paul Valéry: „Esentialul activitatii politice este de a excita indignarea unora impotriva altora”.

In domeniul psihologiei adancurilor, dupa 1920, Freud opune lui Eros, principiul Vietii, pe Thanatos, principiul mortii, pulsiunea distructiva. El considera, din momentul acestei cotituri a doctrinei sale, instinctul mortii nu numai ca un sfarsit, dar si ca un tel final - adesea inconstient cautat - al existentei umane. Acest instinct culmineaza in sinucidere si omucidere, manifestari majore ale agresivitatii.

Alti autori, de pilda A. Storr, extind agresivitatea la toate activitatile noastre, de indata ce acestea prezinta un aspect dinamic. Pentru el, initiativa, consecventa, creativitatea, spiritul competitiv, ambitia, dragostea, repulsia - toate trebuie inserate in acest cadru.

Agresivitatea colectiva nu inseamna insa suma aritmetica a agresivitatilor individuale. Manifestarile sale sunt de alta natura si ea se supune altor legitati. Nu este mai putin adevarat ca exista un numar mare de interferente intre aceste doua categorii de comportament, unul cultural, iar celalalt socio-economic. Motivele violentei individuale sunt intotdeauna constiente si recunoscute de catre autorii lor. Ele pot fi iluzorii, bazate pe halucinatie, un delir, o obsesie morbida. Dar un pretext justificativ exista intotdeauna.

Motivatiile agresivitatii colective sunt mai greu de descris si de masurat. Manifestarile ei sunt mai violente, dar motivatiile sunt mai putin clare. Conditiile in care ele se nasc, se formeaza si se exprima sunt mai complexe. Mai mult decat violentele individuale, ele sunt frecvent iluzorii sau inselatoare. In majoritatea conflictelor de strada, a manifestatiilor revendicative sau politice, provocarea si agresiunea sunt greu de determinat. Problema de a sti cine este adevaratul responsabil al ostilitatilor este aproape intotdeauna discutabila. Aceasta pentru ca in om exista o tendinta de neinvins sa-si transpuna atitudinile individuale in fapte sociale, in primul rand prin intermediul reprezentarii la nivelul experimentului mintal al vointei simbolice.

Se intampla adeseori ca, pe calea ocolita a motivatiei, sa se confunde agresivitatea colectiva cu agresivitatea individuala. Caci oamenii concep conflictele intre grupuri sau intre grupuri si institutiile statului ca fiind identice cu cele din viata lor personala. Si aceasta tendinta este facilitata de faptul ca scandalurile si conflictele pornesc de la o disputa care reprezinta o cauza imediata si ocazionala. Panica, transele si furiile colective se exprima prin aceleasi gesturi si cuvinte ca si cele ale individului. Motivatiile constiente, din pricina contradictiilor si a diversitatii lor, nu par sa fie decat aspectul cel mai superficial al agresivitatii colective. Ele nu sunt, cel mai adesea, decat rationamentele justificatoare ale violentei. Aceste motivatii, chiar fanteziste, sunt singurul element imediat aparent. Dar, in alte cazuri, aceleasi motivatii nu sunt capabile sa declanseze violenta. Incidentele, discutiile si injuriile pe care le provoaca sunt lesne aplanate. Aceste efecte contradictorii ale motivatiilor par sa demonstreze ca in alta parte trebuie cautate cauzele care determina exploziile violente ale agresivitatii colective.

Acest lucru explica de ce institutiile ordinii publice sunt depasite in cazurile cele mai grave: tocmai acele cazuri in care ele sunt confruntate cu pulsiunile de agresivitate colectiva ale caror cauze si motivatii nu sunt decat aspecte secundare si aproape iluzorii. Ne gasim in fata unei defulari complexe la care concura numerosi factori structurali, atat psihologici, cat si socio-economici si care pun sub semnul intrebarii orice posibilitate de solutionare rationala a conflictelor prin conciliere, mediere sau negocieri. Contaminarea inconstienta a multimii cu factorul agresiv nu reprezinta, cel mai adesea, decat o izbucnire a situatiilor si impulsurilor belicoase. Acestea devin iconoclaste si nihiliste cand ele sunt simptoamele unor structuri si conjuncturi in masura sa suscite si sa agraveze antagonismele si opozitiile.    

Avand in vedere ca la om agresivitatea defensiva este programata filogenetic, s-ar putea spune ca omul este un animal social conflictual. Agresivitatea colectiva, sub forma sa cea mai violenta, nu este un simplu instrument la dispozitia oamenilor. Dimpotriva, oamenii sunt cei care devin papusile inselate ale acesteia. Expozitiile de violenta colectiva, mai ales cele mai grave si mai durabile, cu toate ca invoca o finalitate rationala, sunt ele insele propriul lor tel. Ele sunt aproape intotdeauna echivalentul social al crizelor organice, crizelor nervoase, spasmelor etc. in acelasi timp constiente si involuntare. Este sugestiv exemplul unui betiv pus pe cearta care se leaga de un trecator inofensiv, dar pe care-l crede amenintator. Adevarata cauza a violentei sale este un dezechilibru organic datorat intoxicatiei etilice. Totusi, acest delir este insotit de o groaznica certitudine, de o convingere totala. El este modelul pe plan individual al marilor puseuri de agresivitate colectiva, generatoare de psihoze epidemice.

La o analiza mai atenta se costata existenta unor factori care conditioneaza gestatia agresivitatii colective si, mai ales, a variatiilor sale. De ce ramane ea multa vreme calma si latenta ca sa se destepte ca un vulcan in eruptie? Inca de la primele societati ierarhizate si dotate cu putere politica se constata o separare a celor doua forme de agresivitate. In interiorul grupului, cetatii sau statului, manifestarile de agresivitate ale autoritatii au drept obiect reprimarea agresivitatii si a violentei spontane a indivizilor. Dar cu cat autoritate de stat reuseste sa tina sub control rabufnirea violentelor individuale, cu atat ea duce la o acumulare crescanda de agresivitate tinuta in frau. Aceasta reprezinta un potential de violenta care asteapta conditii favorabile pentru defulare. Deturnarea acestui potential spre debuseuri externe duce la comportament distructiv, implicand o atitudine negativa nejustificata de refuz, rezistenta sau ostilitate fata de orice solicitare venita din exterior, o actiune inversa celei solicitate. W. Scott si J. Dollard (1939) au sustinut ca negativismul agresiv este un rezultat al frustratiei sau impiedicarii unei tendinte vitale in a-si atinge scopul. R. White (1939) arata ca grupurile conduse autoritar, cand sunt lasate libere, devin agresive si uneori tind sa-si descarce agresivitatea unele fata de altele sau fata de lucruri intr-o furie iconoclasta, fara nici o motivatie aparenta si refuzand a priori sa supuna actele lor cenzurii logice a judecatii. Negativismul agresiv este de origine sociala si consta dintr-un comportament distructiv cauzat de insatisfactii personale, carente afective, devalorizare personala, blazare, modele de subculturi delincvente, educatie negativa, in ansamblu fenomene de inadaptare sociala sau adaptare negativa manifestata prin reactii agresive sau autoagresive. Pe langa factorii psihologici care genereaza negativismul agresiv, prevenirea acestuia se poate realiza prin determinarea conflictului cultural: Eu=Lume, inainte ca acesta sa devina acut. Intelegerea propriei personalitati si cunoasterea de sine au loc prin autoanaliza si autocontrol, autoeducare si autoapreciere. Comparatia cu ceilalti si stabilirea valorii personale corespunde cu procesul de formare a propriei personalitati si conduite. Efortul personal de interiorizare si adaptare a modelelor morale si culturale presupune autoeducarea atitudinilor si caracterelor deviante, ceea ce presupune acceptarea rationala a frustratiei, canalizarea ei in actiuni socialmente utile si transformarea comportamentului agresiv intr-o competitie a creatiei si performantei.

Insa nicaieri in lume cresterea agresivitatii nu iese mai bine in evidenta, ca si pseudomotivatiile simbolice ale urii, violentei, frustratiilor, decat in conflictele nationaliste, etnice si religioase care sfasie lumea la ora actuala. Una din consecintele crizei culturii in secolul XX este ca maladia gandirii s-a manifestat in reificarea si instrumentalizarea ei, ceea ce a dus la aplicarea ei ca metoda industriala a mortii si distrugerii psihice. Mecanismele psihologice prin care pseudomotivatiile capata o determinare concreta in cadrul conflictelor enumerate mai sus sunt discriminarea, stereotipiile si prejudecatile. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social in conformitate cu aspiratiile sale. Neindeplinirea acestora provoaca revolta, tensiunea interna a subiectului si constientizarea conflictului dintre eul sau si mediul inconjurator. Astfel, in istoria umanitatii clasele deposedate au fost impinse la violenta, la rascoale si revolutii pe fondul a numeroase discriminari (etnice, religioase, sociale, economice etc.), al interdictiilor puse in calea satisfacerii nevoilor legitime materiale si spirituale de care beneficia doar o minoritate avuta. In epoca noastra, nesiguranta pastrarii unui loc de munca, concedierile masive, ca urmare a restructurarilor si rationalizarilor economice, sentimentul difuz al manipularii politice provoaca o stare conflictuala si de nervozitate care duce la greve, manifestari violente de protest si la agresivitatea strazii.

Discriminarile sunt insa frecvente si la alte niveluri ale existentei sociale. Exista discriminari in domeniul instructiei si educatiei, al vieii politice, al administratiei si serviciilor publice. In toate aceste cazuri, grupurile minoritare sunt excluse de la drepturile si avantajele majoritatii pe criterii etnice, de rasa, de culoare etc.

Motivarea acestor discriminari duce la prejudecati. Prejudecatile sunt atitudinile pe baza emotiva si cu tendinta negativa fata de ansamblul grupurilor minoritare. In astfel de cazuri, o judecata cumpanita cu privire la evaluarea corecta a unui fenomen social este imposibila din cauza atitudinii, in esenta irationale, care intuneca obiectivitatea judecatii si considera a priori adevarata pozitia oficiala a grupului. Interiorizarea prejudecatilor se face intr-un mod subtil, fara a se atinge nivelul constiintei. In psihologia sociala se distinge conditionarea (inconstienta) de interiorizarea constienta a prejudecatilor. In esenta, prejudecata se formeaza prin imitatie si identificare. Copiii sub 7 ani nu au inca prejudecati. Dupa Th. W. Adorno, persoanele predispuse la prejudecati au o conceptie rigida si absolutista despre putere, dispretuiesc pe cei slabi, detesta situatiile noi, sunt atasate de tot ceea ce este vechi si stabil. Pe de alta parte, persoanele fara prejudecati participa la actiuni cooperative si comunitare, au tendinte democratice, respecta opinia celuilalt. Copilaria lor a fost fericita, casatoria lor reusita [22].

         Desi prejudecatile sunt legate de discriminari, exista situatii in care prejudecatile nu conduc la discriminari. Acestea pot sa existe chiar in absenta prejudecatilor. Astfel, un om care nu admite prejudecati se va conforma, totusi, la cutumele discriminatorii ale grupului sau. Mecanismele prin care prejudecatile si discriminarile pot coabita in aparitia frustratiilor este prejudecata stereotipata. Stereotipul sau prejudecata stereotipica e o imagine conventionala prin care se atribuie calitati negative ansamblului unui grup etnic (tigani, evrei etc.). El joaca un rol primordial in dezvoltarea prejudecatilor. Initial, stereotipul se naste, de obicei, dintr-un graunte de adevar. Deosebirea elementelor false de cele adevarate se face insa foarte greu in acest caz. Acesta este cazul nationalismului negativ (sovinism, xenofobism, rasism), definit ca afirmarea agresiva a identitatii proprii in detrimentul sau prin negarea Celuilalt: semenul, fratele, grupul, alt popor etc.;  care identifica strainul din Cetate cu Dusmanul. Dar nationalismul a jucat un rol progresiv si a fost un factor de eliberare in secolul al XIX-lea, incepand cu revolutiile burghezo-democratice si culminand cu miscarile de eliberare nationala din Lumea a Treia, in deceniile 6-7 ale secolului nostru. Nationalismul a reprezentat doctrina politica si ideologica a formarii statelor-natiuni, caracterizat prin promovarea si consolidarea independentei economice si politice, prin dreptul fiecarui popor de a-si hotari singur soarta, fara nici un amestec din afara, prin apararea suveranitatii nationale. Elementul esential al acestei forme de stat si juridice il constituie omogenitatea factorului etnic majoritar. Natiunea, comunitatea etnica si spirituala, are ca trasaturi definitorii comunitatea de teritoriu, de origine istorica, limba si factura psihica proprie, exprimata in primul rand prin constiinta unui destin si caracter comune. Natiunea se caracterizeaza prin constiinta identitatii de sine si cultura nationala, care cuprinde atat conceptia despre lume, cat si factura psihica, exprimata in traditii, obiceiuri si particularitati ale modului de viata. Limba nationala faciliteaza circulatia valorilor pe intreg teritoriul locuit de o natiune. Or, lupta dintre marile puteri, rivalitatile pentru sferele de influenta si zonele de interes economic includ si tendinta statelor puternice de a domina si subordona natiunile mai mici si mai slabe. Dupa clasicul principiu „divide et impera”, ele seamana vrajba si conflicte intre natiuni, exploatand propagandistic si diversionist greutatile inerente in procesul dezvoltarii lor. Nu este de mirare ca in aceste conditii culturile nationale au fost transformate in scut simbolic impotriva invadatorului colonial. Sovinismul, exclusivismul national, invrajbirea nationalitatilor fac parte din panoplia ideologica a nationalismului care isi propune sa acrediteze ideea superioritatii unei (unor) natiuni fata de altele, sa justifice perimarea statului-natiune, asuprirea si distrugerea ideii de natiune. Natiunile opun atunci personalitatea culturala inradacinata in trecut, cu accentul cazand pe valorile si prestigiul culturii lor, tocmai pentru legitimarea dreptului lor firesc la existenta. Dezvoltarea economica inegala dintre diferitele regiuni ale statelor multinationale si diversitatea culturilor care le subintind creeaza premisele obiective ale conflictelor etnice si religioase. Tendinta de a forta desfiintarea statelor nationale si de a trece la formarea unor organisme supranationale alimenteaza impulsurile conflictuale si favorizeaza tendintele separatiste, pe baza unei pretinse superioritati nationale.

Pentru zilele noastre, cazul destramarii Iugoslaviei este paradigmatic. Slovenia si Croatia, republici in care I. B. Tito, de teama lui Stalin, si-a masat industria de varf, au cunoscut si un nivel de trai mai bun fata de restul republicilor: 662.000 dinari venit anual pe cap de locuitor fata de 442.000 in Serbia si 282.000 in Bosnia si Hertegovina. Setul de argumente pe care partizanii separationismului il manipuleaza tine de motivatiile simbolice ale specificului national. Astfel, desi atat sarbii, bosniacii, cat si croatii si slovenii fac parte din familia slavilor de sud si vorbesc aceeasi limba, deci constituie la origine aceeasi natiune, nu trasaturile structurale ii vor separa in natiuni diferite, ci vectorul religios care structureaza o noua identitate nationala, plecand de la separarea modului de viata. Ceea ce este mai trist este ca argumentele separatiste sunt strigate lumii de catre intelectualii scriitori sloveni si croati si vizeaza realitati din sfera istorico-culturala: 1. croatii si slovenii au fost alipiti Imperiului Austro-Ungar inca din 1248; 2. ei sunt uniti cu Roma; 3. ei sunt catolici; 4. ei sunt ortodocsi, deci tin de Rasarit, de patriarhia din Constantinopol; 5. tot ceea ce este ortodox este inferior catolicismului; 6. sarbii au trait patru secole sub dominatia otomana. Concluzia nu putea sa fie decat una singura: iesirea din federatia iugoslava, ca din ceva rusinos pentru blazonul lor, intrarea in Europa, pentru ca sunt catolici, pentru ca au „cinstea si onoarea” de a fi cinci secole sub dominatie austro-ungara etc. etc. Nu este greu de vazut in aceasta serie paralela de argumente conturarea a doua tipuri de concepte: concepte generice (Gottungsbegriffe), carora le-ar fi subsumati indivizii si concepte tipologice (Typenbegriffé) care semnifica colectivitatile: „rusi”; „germani”; „englezi”; „americani” etc. Mentalitatea de a-i judeca si caracteriza pe oameni in colectiv este deosebit de raspandita. Faptul ca prin caracterizarea tipologica: „femei”, „tineri”, „batrani” sunt surprinse note comune ale generalului nu inseamna ca ea ar fi valabila pentru fiecare individ in parte. O asemenea mentalitate dureaza de veacuri si a constituit un mijloc de instigare si ura intre oameni si popoare. Din pacate, pentru cei multi fireasca, ea a fost si este abil exploatata de mijloacele de propaganda, deoarece creeaza premisele ideale ale manipularii si serveste de minune la ascunderea unor interese cinice sub masca nobila a apararii drepturilor omului si de valorile democratice.

Una din functiile majore ale sociologiei agresivitatii este de a explica deturnarea acestui potential de agresivitate negativa catre debuseuri exterioare. In conditiile nationalismului agresiv, statul se afla la capatul unei acumulari crescande de violenta latenta si adesea periculoasa, capabila oricand sa explodeze sub forma conflictelor etnice sau religioase, ca in Nagorno Karabah sau in Republica Nistreana.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XX-lea, nationalismul a adus o motivatie si o justificare noi si mai intime agresivitatii colective. El a inlaturat pana si aparenta de rationalitate prin personalizarea pulsiunilor colective. Vointa de putere si expansiune brutala a unei etnii asupra alteia apare ca o misiune ancestrala si sacra. De aici rezulta urmatoarele caracteristici ale conflictelor culturale si etnice: 1. conflict tribal primitiv; 2. tendinta de exterminare a adversarului si cultul ostilitatii viscerale; 3. exacerbarea egoismului si etnocentrismului nationalist; 4. fiecare parte beligeranta urmareste sa o converteasca pe cealalta la ideologia sa, prezentata drept chintesenta iubirii crestine: din aceasta cauza, urmarind sa-i aduca fericirea promisa, o trece prin foc si sabie, in numele lui Iisus Hristos, Domnul iubirii si al milei.

5. Narcotizarea constiintei prin intermediul noilor forme culturale 

Fenomenul cultural contemporan cuprinde nu numai formele si valorile culturale, dar si sistemul relatiilor culturale, transformarile culturale (difuzare, contacte, aculturatie, deculturatie, dialog, conflict etc.) precum si cadrul institutional necesar. Toate acestea pregatesc terenul aparitiei conformismului social si gregarismului. Conformismul desemneaza adaptarea individului la un model acceptat sau impus de grup. De cele mai multe ori, prin conformism se intelege atitudinea de acceptare pasiva, necritica a normelor de comportament in vigoare intr-un grup, organizatie, institutie politica, respectiv in viata publica a unei societati, de supunere neconditionata fata de normele impuse prin forta coercitiva a legilor, a traditiei sau a opiniei dominante. Conformismul este un fenomen caracteristic societatilor manipulate, frecvent mai ales in randurile populatiilor cu un echipament cultural redus.

Unii autori au vazut nu fara dreptate in noile forme de cultura audiovizuale (cinema, video, televiziune) glorificarea banului, a luxului, a atractiei sexuale, a fortei fizice, a impulsurilor antisociale, in cultul armelor de foc, o cauza a imoralitatii criminale. Daunatoare este sugestia pe care ecranul, prin magia sa onirica, o administreaza cu regularitate spectatorilor, pe care ambianta de irealitate o instaleaza in permanenta in jurul spectatorilor care se simt atunci frustrati de existenta, fiind nenorociti de mediocritatea lor. Prin doza habituala de reverie pe care ecranul o ofera, el arata tineretului o lume a splendorilor si, indirect, cenusiul fara o speranta echivalenta a existentei lor: scoala, atelier, birou, loc de munca, locuinta etc.

Inca din 1922, Paul Bureau evidentia in cartea, „Indisciplina moravurilor”, influenta negativa a imaginilor asupra psihologiei umane. Desi s-au intreprins putine cercetari sistematice in aceasta privinta [23] ar fi eronat, plecand de la unele fapte observate, sa consideram ca toate marile mass-media sunt criminogene in sine; ele nu sunt astfel decat in functie de oamenii carora ele li se adreseaza si nu au efecte negative decat pe un teren favorabil. Se poate numai afirma ca acesti factori actioneaza asupra oamenilor a caror personalitate si echilibru nervos sunt putin stabile, precum copiii, adolescentii si unii adulti.

Anchetele efectuate in S.U.A. au aratat ca unii tineri delincventi frecventau cinematografele de 7-8 ori pe saptamana. Prin metode diferite si, mai ales, prin tehnicile de chestionare, Blumer si Hauser au incercat sa evalueze puterea de influenta a filmului asupra comportamentului. Ei au chestionat cateva sute de adolescenti, care executau o pedeapsa in scolile de reeducare, precum si non-delincventi, pentru a constata: 1. efectele filmelor proiectate in scolile de reeducare; 2. efectele filmului asupra baietilor si fetelor non-delincvente; 3. rolul jucat de cinematograf in viata delincventilor si criminalilor de ambele sexe. Ei au constatat ca filmul exercita o influenta criminogena la un baiat din 10 delincventi si la o fata din patru. In plus: 49% din baieti au recunoscut ca cinematograful le-a trezit dorinta de a purta o arma; 28% ca le-a aratat metoda de furt; 21% ca i-a invatat cum sa se poarte cu politia; 12% ca i-a incurajat „sa dea lovitura” a caror descriere detaliata au vazut-o in filme; 45% ca i-a facut sa creada in modalitatile facile de castig; 26% ca i-a incurajat sa fie duri si 26% ca i-a facut sa se viseze continuu banditi si gangsteri [24].

Prin urmare, influenta televiziunii si a cinematografului este duala: cat priveste latura ei negativa, aceasta variaza in functie de calitatea morala si intelectuala a celor care recepteaza asemenea productii culturale. Desi un anumit conformism se arata intransigent in ce priveste moralitatea publica, o asemenea atitudine nu schimba datele mesajului: chiar daca pentru cateva minute ale filmului justitia si binele triumfa, mai multe ore in timpul carora se prezinta viciul sunt acoperite de aventuri, crima se glorifica sau, daca nu, se flateaza instinctele joase ale publicului sub camuflajul studiului de moravuri [25].

De altminteri, acesta nu impiedica o anumita parte a presei, literatura politista, cinematograful si televiziunea sa joace un  rol criminogen, prin influenta directa si specifica, atunci cand in emisiunile lor artistice sunt prezentate descrieri detaliate ale tehnicilor de comitere a crimei. La aceasta se mai adauga o influenta indirecta, dar mai putin periculoasa. O buna parte a filmelor politiste afiseaza o tendinta disimulata de a prezenta rolul criminalului intr-un rol partizan si stimulativ, in timp ce actiunea politiei si a justitiei este prezentata intr-o lumina adeseori rigida, represiva, cu oameni morocanosi, fara initiativa si vitalitate.

Identificarea cu eroul este un mecanism comportamental comun tuturor fiintelor umane si poate duce la realizarea unor actiuni foarte eficiente. Acest mecanism functioneaza independent de calitatea eroului. In cazul unui erou criminal si al unui subiect sensibilizat la influenta unui ideal identic cu cel al eroului, fenomenul de imitatie va duce la realizarea acelorasi gesturi, acelorasi atitudini, acelorasi aventuri. Blumer si Hauser sprijina aceasta afirmatie pe baza statisticilor efectuate pe un esantion de 253 de delincvente intre 14 si 18 ani [26]. 25% dintre delincvente au declarat ca au avut relatii sexuale cu barbati, ca urmare a unei izbucniri a impulsurilor sexuale, provocata de un film cu o „love story” pasionata; 41% au admis ca faptul de a merge la cabaret, asa cum au vazut la cinema, le-a antrenat pe cai gresite. Pentru a incerca sa duca o viata „ca-n filme”: 38% au parasit scoala; 33% au fugit de acasa; 23% au ajuns la delincventa sexuala. Voind sa-si faca toalete de lux, apartamente, sa posede autoturisme, asa cum au vazut ele la cinematograf, 27% au furat de acasa; 18% au avut relatii sexuale cu barbati, ori s-au lasat intretinute de ei; 12% s-au dedat la alte forme de delincventa sexuala; 8% au sustras bani de la barbati; 4% au furat din magazine; 54% au chiulit de la scoala pentru a frecventa cinematografele; 17% au parasit familia ca urmare a discutiilor avute cu parintii, in legatura cu lipsa lor de frecventa de acasa pentru a merge la cinematograf.

Pe langa influenta mijloacelor audiovizuale in facilitarea actului infractional, influenta presei scrise nu se lasa mai prejos. Este superfluu sa amintim delictele de presa, gravele abateri de la etica profesionala, rolul jucat de presa scrisa in escaladarea violentei si in campaniile de defaimare in perioada alegerilor. Oamenii au tendinta de a citi jurnalul lor seara dupa ce, intorsi de la lucru, oboseala zilei a slabit in mare parte simtul lor critic. Sub influenta presei, crima devine un lucru cotidian pentru milioane de persoane. Publicitatea facuta crimelor reusite in raport cu cele ratate, accentul pus pe senzationalul loviturilor date agraveaza, de obicei, tendintele spre criminalitate a unui segment populational particular. Atitudinea personala a infractorului in fata publicitatii care i se acorda activitatii sale in afara legii variaza dupa natura delictului si dupa calitatea criminalului: infractorii in gulere albe fug de publicitate, in timp ce altii, mai frustrati sub unele aspecte, o cauta si retin din ea gloria si incurajarea de a o comite.

Exista si un alt aspect nociv al publicitatii adesea zgomotoase, in special in jurul proceselor rasunatoare si al scandalurilor de anvergura. Foarte adesea, publicatiile se complac in a descrie cu lux de amanunte detalii si fotografii ale faptelor si gesturilor imorale sau antisociale sub pretextul obiectivitatii informatiilor. Iar in altele se apara vechea lege a talionului si recomanda abtinerea de la orice masura de clementa, de reabilitare, favorizand astfel nasterea si intretinerea prejudecatilor care nu servesc nici cauza justitiei, nici pe cea a combaterii criminalitatii.

6. Teoria frustratiei si delincventa juvenila

Definita ca un fenomen complex de „dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalitatii in chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizarii unei dorinte, a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii subiectului de ceva ce ii apartinea anterior, in ordinea materiala sau in plan proiectiv si afectiv” [27], termenul de frustratie a fost introdus de catre Freud ca denumire a starilor de privatiune pe care le resimte subiectul in conditiile nerealizarii libidourilor sale. Ulterior, termenul a patruns in cele mai diverse discipline, inclusiv in cele psihosociale, fiind considerat un element central al vietii si relatiilor afective, cu consecinte importante in structurarea personalitatii deviante. Definitiile cele mai frecvente date frustratiei se concentreaza succesiv pe urmatoarele elemente ale procesului de frustrare: 1. cauza sau situatia frustranta in care apar obstacole si relatii coercitive in realizarea dorintei, printr-o anumita corelare a conditiilor interne cu cele externe, o imprejurare de viata ce genereaza insatisfactii; 2. starea psihica de frustratie, constand in trairi conflictuale, suferinte cauzate de privatiuni, anxietati etc.; 3. reactiile comportamentale si, in genere, efectele frustratiei care, dupa E. Hilgard, pot fi imediate sau amanate si de durata. Dintre reactiile proprii frustratiei se citeaza agresivitatea care poate fi orientata asupra obiectului frustratiei sau, prin comutare, asupra oricarui obiect; regresiunea la modalitati inferioare de comportament (primitivizarea); depresiunea si reactiile de abandon; procesele de compensatie corelate cu tendinta de escaladare a dificultatilor si dobandirea de performante intr-un domeniu sau altul. R. Sears constata ca violenta conduitelor agresive se mareste in dependenta de intensitatea motivatiei frustrate, iar Pavelcu considera ca fenomenele cronice de frustratie se instaleaza ca o specie de complexe cu un continut corespunzator complexelor de inferioritate descrise de A. Adler. Depasind un anumit nivel de toleranta, frustratia duce la consecinte patologice. „Educatia, noteaza N. Sillamy, nu consta in suprimarea frustratiilor, ci in dozarea lor in functie de rezistenta subiectului”. De cele mai multe ori frustratia determina structurari ale personalitatii, de unde si tendintele mai mult sau mai putin eficiente de supracompensare la frustratul cronic decompensat. Elocvente, sub acest raport, sunt studiile asupra copiilor frustrati material, comunicational, afectiv (carenta afectiva) si care mai tarziu prezinta „sechele” de tipul egoismului, izolarii, agresivitatii, hipersensibilitatii etc. Psihanaliza trateaza frustratia indeosebi ca forma a conflictelor inconstiente, iar efectele acestora se manifesta prin declansarea mecanismelor de aparare a eului cum sunt refularea, derivarea, substitutia, proiectia, identificarea etc. De cele mai multe ori, frustratia nu apare in legatura satisfacerea nevoilor de baza ci de trebuinte de performanta, de identificare sociala, de realizare profesionala. Ea apare odata cu procesele de evaluare, interpretare si retentie prin care se va acorda situatiilor de blocare si contrariere un sens precis: cel de privare, de pagubire, de lipsire de un drept. Fenomenul propriu-zis de frustrare se naste numai in cadrul unui raport social, in conditiile prezentei unui conflict motivational uman, implicand cu necesitate actul evaluarii si interpretarii prin care persoana frustrata atribuie conduitei persoanei frustrante acel sens specific fenomenului de frustrare: reaua intentie, actiunea in sensul privarii, pagubirii de un  drept, de un bun individual; de aici si sentimentul de nemultumire si chiar de revolta pe care-l traieste persoana frustrata.

Un cercetator roman, specializat in problemele tineretului, considera ca „Nu intotdeauna frustratia apare in cadrul unui raport social direct: nu intotdeauna ea este rezultatul unui proces reflexiv de atribuire a unei intentii rauvoitoare agentului frustrant. Multe din starile de frustratie isi au originea in mediul intern al subiectului, fiind determinate de propriile inferioritati sau incompetente. Ceea ce este caracteristic frustratiei este constiinta unei stari de privatiune care va da nastere unei tensiuni emotionale, unei nevoi de descarcare, stare explicata uneori prin reaua intentie a altcuiva, uneori fiind gasita in propriile incompetente sau, alteori, este nedeterminata, subiectul frustrat neputand-o lega de o cauza reala adecvata. In acest ultim caz, omul aflat in starea de tensiune cauta o pricina, fiind gata sa descarce chiar in mod neadecvat starea sa de tensiune, dand nastere, astfel, la numeroase ocazii de conflicte reale, obiective cu cei din jur” [28]. Dupa R. Rosenzweig, numai tipul extrapunitiv de personalitate reactioneaza la frustratii, acuzand un obiect, o persoana exterioara de frustratia traita. Formele de manifestare ale tipului extrapunitiv difera in functie de personalitatile subiectului, ele putand fi: acuzarea altuia, agresivitatea, revendicarea etc. Tipul intrapunitiv se acuza pe sine insusi de insatisfactiile suferite, multe din frustratiile subiectului fiind determinate de propriile incompetente sau inferioritati.

Asadar, mecanismele generatoare ale sentimentului de frustratie isi origineaza pulsiunile in inconstient, de unde defuleaza, pe calea revoltei irationale, in viata sociala. Insa comportamentele psihologice prin care ele sunt resimtite in cadrul automatismelor vietii cotidiene ca jignire sau nedreptati sunt: discriminarea, prejudecatile si stereotipiile. Discriminarea este refuzul de a trata un grup social sau un individ in conformitate cu aspiratiile sale. Nerealizarea acestor aspiratii provoaca revolta, apoi tensiune interna a subiectului si constientizarea conflictului dintre eul sau si mediul inconjurator.

Dollard [29] a evidentiat relatia de la cauza la efect intre frustratie si agresiune. Or, este incontestabil ca mediul urban, prin natura sa, provoaca frustratii frecvente care declanseaza, la randul lor, numeroase conduite agresive. Fenomenele bluzelor negre, ale vandalismului si ale  agresiunilor gratuite ar putea sa aiba la baza aceasta relatie. In acest caz, la geneza conduitei delincvente concura mai multi factori. Pe de o parte, normele de conduita inoculate copilului in procesul de socializare de catre scoala, familie si mediul social sunt false sau contradictorii pana la a se anula unele pe altele, ceea ce are ca efect diminuarea rezistentei in fata tentatiilor. Pe de alta parte, in conditiile somajului si ale timpului liber, grupurile de absolventi ai scolilor generale sau liceelor, deja organizati pe principiile structurii interne a bandelor, fara bani si fara ocupatie, colindand ore intregi strazile si cartierele, resimt ca o sfidare opulenta de produse straine ostentativ etalate in vitrinele privatizatilor de noapte. Sentimentul de frustrare motiveaza dorinta puternica de posesie, in sensul legitimarii trecerii la acte ilegale de dobandire.

Relatia de la cauza la efect dintre frustratie si agresiune devine evidenta si se manifesta mai ales in cadrul delincventei juvenile, unde presiunea arzatoare a dorintei, cauzata de factorii specifici ai varstei, face ca motivarea legitimitatii trecerii la acte ilegale sa aiba la baza sentimentele violente de frustratie. In ce consta matricea bio-psiho-sociala a acestor factori specifici, cuprinsi, in general, in genul proxim al notiunii de adolescenta vom vedea in cele ce urmeaza. Definitia adolescentei ca ansamblul transformarilor psihologice de adaptare la starea de pubertate sau ca perioada in cursul careia, sub efectul maturizarii sexuale, in aspectele sale biologice, psihologice si sociale, subiectul procedeaza la remanierea imaginii despre el insusi si despre altii, ca si despre sistemul relational al Eului sau cu mediul pana la organizarea definitiva a personalitatii sale, impune cateva precizari suplimentare. Daca pubertatea constituie referinta fundamentala de inceput a adolescentei, limitele sale terminale sunt foarte controversate. Tendinta generala fixeaza sfarsitul adolescentei la 18 ani, iar inceputul ei intre 12-14 ani in zonele occidentale temperate.

Maturizarea organelor sexuale releva angoasa conflictului oedipian intr-o tulburare totala a echilibrului cucerit prin socializarea din timpul copilariei. Importanta trairilor asupra structurarii personalitatii se traduce prin ambivalenta si numeroasele contradictii ale comportamentului adolescentin in conditiile modificarilor biologice. Intr-adevar, la acelasi tanar coexista adesea supunerea si revolta, altruismul si egoismul, bucuria si tristetea, optimismul si melancolia. Aceste oscilatii comportamentale nu constituie pentru multi specialisti decat semnele exterioare ale unei serii de adaptari interne progresive.

Unele din contributiile cele mai importante la intelegerea adolescentei (A. Freud, P. Blos, E. Kestember, E. Erikson) considera „criza adolescentei” ca un proces revolutiv al conflictelor din perioada copilariei. Este vorba de o criza normativa, cu alte cuvinte de o faza normala a conflictelor ascutite, caracterizata printr-o fluctuatie aparenta a Eului si printr-un puternic potential de crestere: ceea ce ar putea sa apara ca inceputul unei nevroze nu este adeseori decat inceputul unei crize de autolichidare a unei etape anterioare si care, de fapt, contribuie la procesul de formare a identitatii. Dupa Anna Freud, de exemplu, „adolescenta constituie o intrerupere a unei cresteri pana atunci fara probleme si care se aseamana, in aparenta, cu o varietate de alte perturbatii emotionale si de transformari structurale” [30]. Din aceasta cauza, manifestarile adolescentei sunt foarte apropiate de formatiunea simptomatica de tip nevrotic, psihotic sau antisocial. In perioada tulburarii generale a adolescentei, echilibrul bazat pe anumite relatii intre instantele psihice si pe raporturile dintre personalitate si conditiile mediului se rup cu o extrema usurinta. Fiecare faza a dezvoltarii creeaza noi situatii conflictuale carora le corespund alte mijloace de a confrunta aceste conflicte, la nivelul aspiratiilor morale, specifice varstei. In aceasta privinta, unele situatii conflictuale devin ireversibile daca in psihologia adolescentului nu are loc o fuziune a valorilor morale cu atributele specifice varstei. Psihologul francez M. Debesse considera ca la aceasta varsta se constituie „o morala a valorilor”, dublata de „o morala a idealului”, care va contrasta dureros cu relativismul axiologic al mediului cotidian: „Ea se ordoneaza in jurul unor forme de conduita care au in ochii adolescentilor un pret nemasurat: devotamentul, sinceritatea, mila, eroismul etc. Tinerii iubesc greutatile pentru ale invinge. Ei au oroare de mediocritate si de compromis. Ii atrage tot ce necesita un efort pasionat… Aceasta morala a eului este, totodata, o morala a sentimentului: ea se bazeaza pe dragostea fata de bine” [31].

Unii autori in continuarea lucrarilor lui Spith si Bowlby privind consecintele frustratiilor precoce considera ca relatia mama-copil, traita la un mod sado-masochist, este un factor capital in aparitia tulburarilor de comportament. Altii considera ca comportamentul antisocial al tinerilor este incurajat inconstient de parinti. Acestia ar participa inconstient la procesul delincvent, bucurandu-se de actele copilului lor si proiectand subtil asupra lui propriile lor sentimente inconstiente de ostilitate si de distrugere.

Pentru W. Reckless, autorul teoriei „rezistentei la frustratie”, aspectul cumulat al tensiunilor si dizarmoniilor mediului familial in care traieste adolescentul se concretizeaza in „ disonanta cognitiva si afectiva” care se produce mai ales atunci cand este incalcata sau nerealizata una din „asteptarile” tanarului. Ameliorarea starii tensionale se poate realiza prin reducerea disonantei in urmatoarele moduri: a) prin incercarea tanarului de a-si schimba propriile convingeri in raport cu cele ale adultilor; b) prin incercarea de a schimba convingerile adultilor si a le impune pe ale sale proprii; c) prin respingerea sau contestarea totala a modelelor comportamentale conventionale ale adultilor [32]. Tanarul care va constientiza ca nici comportamentul sau, nici cel al parintilor nu sunt cele asteptate va incerca sa reduca distonanta cognitiva rezultata din aceasta situatie, respingand modelele conventionale si parasind mediul familial pentru a se apropia de acele grupuri de tineri ce-i asigura suport emotional si securitate afectiva.

M.B. Clinard considera ca manifestarile delincvente ale tinerilor pot aparea pe un fond de „frustrare”, ca dorinta de compensare a acesteia [33]. Capacitatea tanarului de a suporta o frustrare fara pierderea adaptarii, adica fara a recurge la moduri de raspuns inadecvat, formeaza asa-numita „toleranta la frustrare”. Intensitatea acestei tolerante poate influenta aparitia unor comportamente delincvente, actionand fie ca un factor stimulator, fie ca o bariera a acestora.     

NOTE

[1] Klinberg, Otto, Psychologie sociale, vol.II, Paris, P.N.F., 1959, pp. 403-404.

[2] Cattell, R.B., Social Psychology, New York, Rinehart and Co., Inc., p.36.

[3] Erikson, E., Enfance et société, Neuchatel, Delachaux-Niestlé, 1966, p.184.

[4] Sapir, E.,  Anthropologie, vol.1, Paris, Édition du Minuit, 1967, p.41.

[5] Sapir, E., op. cit., p. 40.

[6] Berstein, B., Langage et classes sociales, Paris, Édition du Minuit, 1975, p.32.

Apud Tullio Tentori, Antropologia culturale, Editia a V-a, Roma, Editrice Studium, 1973, p. 89-91.

[7] Banciu, Dan, Radulescu, Sorin M., Voicu, Marin, Adolescentii si familia, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1987, p.170.

[8] Bowlby, J. , Soins maternelles et santé mentale, Geneva, O.M.S. ,1951, p. 25.

[9] Bell, D. , 'Crime as an American Way of Life', in Antioch Review, 1953, pp. 131-154;

[10] Powell, E.H., 'The Evolution of the American City and the Emergence of Anomic',in British Journal of Sociology, vol.13, nr.2/iunie 1962, pp.156-162.  

[11] Yen, Ching-Yuch, 'Crime in Relation to Social Change in China', in American Journal of Sociology, nr. 40/noiembrie 1934, pp. 298-308.

[12] Apud  Sutherland, E., Cressey, D.,  Principes de criminologie, op. cit. , p. 91.

[13] Euzičre, J., Les invalides moraux, quarante ans aprčs, Masson, 1954, p.35.

[14] Apud Hesnard, A.,  La psychologie de la crime. Paris, Payot, 1963, p. 64.

[15] Kate Friedlander, La délinquance juvenile. Etude psychanalitique. Théorie. Observations. Traitement, Paris, P.U.F. , 1951, p.72-81.

[16] Daniel Bell, Les contradictions culturelles du capitalisme, Paris, P.U.F., 1979, p.25.

[17] Szczepánski, J., Notiuni elementare de sociologie, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1972, p.396.

[18] Merton, Robert K.,  'Social Structure and Anomie', in Social Theory and Social Structure, Illinois, The Free Press, Glencoe, 1957.

[19] Barcin, Dan P., Radulescu, Sorin M., Voicu, Marin, Introducere in sociologia deviantei, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1985, p. 81. Cu privire la conflictul dintre „teoria conflictului” (Merton) si „teoria consensului” (Parsons) vezi capitolul „Control social si comportament deviant” din aceeasi lucrare, conflict construit in jurul axei determinate social anomic/nonanomic la nivelurile: individual, grupal, societal. 

[20] Taft, D., Criminologie, 1950. Vezi si Barnes si Teeters, Nuvelles perspectives en criminologie, New York, Prentice Hall, 1947.

[21] Ferri, Enrico, Sociologia criminale, Torino, Cocca Editore, 1881, p. 64.

[22] Adorno, Th. W., The Autoritarian Personality, New York, Brother and Harper, 1950.

[23] Vezi Pluhl, Erwin H. Jr., 'Mass Media and reported delinquent behavior: a negative case', in  The Sociology of Crime and Delinquency, Editia a II-a (Ed.  Marvin E. Wolfagang; Leonard Savitz, Norman Johnston). New York, London, Sydney, Toronto, John Wiley and Sons, Inc., 1970, pp. 173-186.

[24] Blumer, Herbert, S.; Hauser, Philip, M., Movies Delinquency and Crime. New York, MacMillan Press, 1933. Citat de Barnes si Teeters, in New Horizons in Criminology, op. cit., p.131.

[25] Szabo, Denis, Criminologie, Montréal, Presses de l`Université de Montréal, 1965, p.295.

[26] Deland, Paul, 'Crime News encourage delinquency and crime', in Federal Probation. Citat de Barnes si Teeters, New Horizons in Criminology, op. cit. , p.187.

[27] Popescu- Neveanu, P.,  Dictionar de psihologie, Bucuresti, Editura Albatros, 1978, p.283.

[28] Rudica, T., „Conflictul, dominanta psihologica in adolescenta”, in Adolescenta si adaptare. Studii si cercetari, Iasi, Centrul de cercetari pentru problemele tineretului, 1974, p. 124.

[29] Dollard et al., Frustration and Agression, New Haven, Yale University Press, 1939.

[30] Cordéiro, J.C., L`adolescent et sa famille, Editeur Toulouse, Edouard Privat, 1975, p.38.

[31] Debesse, Maurice, Etapele educatiei, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1981, p.91.

[32] Reckless, Walter C., 'Containment Theory', in The Sociology of Crime and Delinquency (Ed. M.E. Wolfgang, L. Savitz, N. Johnson), Editia a II-a, New York, Sydney, Toronto, John Wiley and Sons, Inc. , 1970, pp. 286-291.

[33] Clinard, Marshall B., The Sociology of Deviant Behaviour, New York, Rinehart and Winston, 1957.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1205
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved