Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE

AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE – LITERA A

Arta cultura

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Casele secolului al-XIX-lea
Metode semiotice in studiul culturii
Jean-François Pierre PEYRON (1744-1814)
Exercitii actorie
SALVADOR DALI SI METAMORFOZA LUI NARCIS
TEHNICI UTILIZATE IN IDENTIFICAREA LIANTILOR DIN MATERIALELE PICTURALE
CERAMICA NEAGRA
IMAGINI REPREZENTATIVE DIN CADRUL PROGRAMULUI „DACIA AVGVSTI PROVINCIA. CREAREA PROVINCIEI”
Artisti si inovatori ai secolului XIX – Michael Thonet - partea 1
CONFLICTUL DINTRE CULTURI

TERMENI importanti pentru acest document

: : : : :

DICTIONAR DE ETNOLOGIE SI ANTROPOLOGIE – LITERA A

ACULTURATIE

Termenul de „aculturatie” desemneaza procesele complexe de contact cultural prin intermediul carora societatile sau grupurile sociale asimileaza, de bunavoie sau nu, trasaturi ori ansambluri de trasaturi provenind de la alte societati. Acest termen apartine vocabularului scolii numite „culturaliste” (cf. mai ales Herskovits, 1958, 1967) si, mai general, gindirii etnologice a anilor ’50. Aculturatia, inteleasa in acest sens, a suscitat un numar considerabil de lucrari, in special in Statele Unite (A.R. Beals, G.M. Foster, R. Linton, R. Redfield, S. Tax etc.), dintre care numeroase sint consacrate chiar continentului american (indienii din Cimpii, indienii din Canada, indienii de pe podisurile inalte ale Americii Latine, America „metisata” etc.). Prin insistenta asupra acestei notiuni, etnologia parea sa manifeste un interes deosebit pentru fenomenele de schimbare culturala tocmai in momentul in care Occidentul, de-abia iesit din perioada coloniala, privea retrospectiv culturile pe care le supusese. Totusi, acumularea studiilor de caz, grupate sub acest termen generic, nu a permis sa se dezvolte o abordare euristica a proceselor de schimbare asupra carora antropologia dorea sa atraga atentia. Aceasta tine de caracterul prea general al notiunii, asa cum arata N. Wachtel (1971, 1974). Situatiile numite de aculturatie tin, intr-adev'ar, de modalitati distincte: „integrare, asimilare, sincretism, disjunctie” (idem, 1974). Wachtel insista, in plus, asupra faptului ca „nici o lege generala, universal valabila () nu ne-ar permite sa mergem de la un pol la celalalt”. Aceste tipologii pun ele insele probleme. Orientalistul islamizant H. Corbin sublinia in aceasta privinta „lenea” conceptului de „sincretism”, cei interesati percepind diferitele referinte culturale, straine sau nu, ca un tot. In acelasi fel, notiunea de „disjunctie”, care pune in evidenta conflictul dintre valorile culturale in cauzfi, nu ia in seama anumite situatii in care c'hiar acest conflict este la originea unor noi identitati (copiii imigrantilor maghrebieni in Franta, portoricanii din Statele Unite etc.). Punind implicit in evidenta situatiile de schimbare culturala datorate unei influente exterioare determinante, studiile inspirate de notiunea de „aculturatie” au subestimat uneori, in mod destul de paradoxal, impactul relatiilor de dominatie'in cauza. A spune despre un individ ca este „aculturat” doar pentru ca stie citeva cuvinte frantuzesti in virtutea scolarizarii obligatorii este in mod evident prea putin satisfacator. ' ' Fie ca e vorba de situatii de dominatie, fie de o simpla influenta exterioara, aceste studii esueaza si in incercarea lor de a explica specificitatea schimbarilor pe care le descriu, asa cum a admis si Herskovits (1967). Daca societatile polineziene din Pacificul de sud adopta uneltele de fier inca de la „descoperirea” lor'de catre europeni in secolul alXVIII-lea, anumite culturi melaneziene vor refuza foarte multa vreme sa le adopte (Bare, 1985 ; Bonnemaison, 1986 ; Oliver, 1974). In acelasi fel, pe cind valorile si mode-lele protestantismului sint interiorizate si manipulate de catre ierarhiile polineziene cu mai multe decenii inainte de colonizarea propriu-zisa, aceleasi valori si aceleasi modele sint, in aceeasi epoca, respinse cu violenta de catre monarhia Lozi din actuala Zambie (Prins, 1980).'


Dificultatile de folosire a notiunii tin, pe de o parte, chiar de semantica acestui termen si, pe de alta parte, de' ipotezele teoretice din care provine el. Studiile de aculturatie tind, in mod implicit, sa descifreze schimbarea culturala doar din punctul de vedere al unuia dintre cele doua universuri aflate fata in fata, cultura-„sursa” si cultura-„tinta”. In acest fel, se interzice indreptarea atentiei asup'ra obiectului pe care, in mod logic, il desemneaza notiunea: insesi modalitatile de comunicare intre doua sau mai multe culturi. Or, orice situatie de aculturatie este si o situatie de proiectie reci-proca. Perceptia diferentelor „externe” depinde atit de categoriile conceptual, diferite prin definitie,' care o organizeaza de o parte si de cealalta, cit si de folosirea acelorasi categorii de catre ansamblul actorilor sociali prezenti. RezuM ca nici un element al unui sistem cultural „sursa” - adoptat sau impus - nu este reprodus in mod identic cind este transplantat intr-o alta cultura. Herskovits mergea pina acolo incit avea in vedere terminologii mai nuantate si folosirea unor cuvinte precum „transculturati” sau „neocul-turatie” (1967). O asemenea transpunere poate, la rindul sau, sa product o multitudine de situatii specifice care arata in-formarea si/sau denaturarea culturii-„sursa” de catre cultura-^inta” : supralicitare in lumea creola a Caraibelor, mesianism (cargo-cults mela-neziene) etc. In aceasta privinta, trebuie sa subliniem importanta conceptului lingvistic de „creolizare”, care se aplica tratamentului formelor lingvistice exterioare din partea unei limbi-sursa, ea insasi in evolutie (Chaudenson, 1979).

Un ultim punct slab, inerent definitiei clasice a aculturatiei, tine de relatiile pe care ea le intretine cu alte notiuni de inspiratie culturalista, pe cit de inadecvate, pe atit de insuficiente, cum ar fi notiunea de „trasatura culturala” (cultural feature), precum si cele de „imprumut” sau de „difuziune” care rezulta din aceasta. Orice abordare care ar reduce cultura la un ansamblu de trasaturi culturale juxtapuse isi interzice, intr-adevar, intelegerea aranjamentelor sistematice care leaga aceste trasaturi intre ele, inter-zicindu-si in acelasi timp si identificarea naturii partiale sau totale, subordonate sau determinante, a schimbar'ilor culturale. In sfirsit, in masura in care orice cultura constituie un sistem, orice proces de aculturatie pune acest sistem in relatie cu istoria (Auge, 1975; Sahlins, 1981; Wachtel, 1971). Aculturatia nu desemneaza un fenomen specific, ea trimite in acceptia sa cea mai generala la o dimensiune banala si constitutiva pentru toate societatile, schimbarea culturala, daca admitem ca nici un ansamblu cultural nu se formeaza independent de influente „exterioare”. Luata in acest sens, notiunea de „aculturatie” constituie un aspect important, dar partial al faptelor studiate de antropologia istorica.

J.-F. BARE

• AUGE M., 1975, Theorie des pouvoirs et ideologie. Etude de cas en Basse Cote d’Ivoire, Hermann, Paris. - BARE J.-F., 1985, Le malentendu pacifique. Des premieres rencontres entre Polynesiens et Anglais et de ce qui s’ensuivit avec les Francais jusqua nos jours, Hachette, Paris. - BONNEMAISON J., 1986, La derniere lle, Arlea-OSTROM, Paris. -CHAUDENSON R., 1979, Les creoles francais, Fernand Nathan, Paris. - HERSKOVITS M.J., 1958, Acculturation. The Study of Culture Contact, Peter Smith, Gloucester. 1948, Man and His Works, Alfred Knopf, New York (trad. fr. Les bases de l’anthropologie culturelle, Payot, Paris, 1967). - OLIVER D., 1974, Ancient Tahitian Society, Hawaii University Press, Honolulu. - PRINS G., 1980, The Hidden Hippopotamus. Reappraisal in African History : the Early Colonial Experience in Western Zambia, Cambridge University Press, Cambridge. -SAHLINS M., 1981, Historical Metaphors and Mythical Realities. Structure in the Early History of the Sandwich Islands Kingdom, University of Michigan Press, Ann Arbor. -WACTEL N., 1971, La vision des vaincus. Les Indiens du Perou devant la conquete espagnole, Gallimard, Paris. 1974, „L’acculturation”, in J. Le Goff, P. Nora (ed.), Faire de l’histoire ; t.I, Nouveaux problemes, Gallimard, Paris.

AFINITATE —> Alianta. Parentale (Sisteme ~) 1 - Sisteme si structuri parentale


AFRICA

1. Generalitati

Continentul african e impartit, de obicei, in Africa „alba”, corespunzind litoralului mediteranean si zonei situate in interiorul sau, si Africa „neagra”, care acopera restul continentului, in afara partilor muntoase ale „Co'rnului” Africii, regiune numita uneori Africa „etiopiana”.

Marile zone bioclimatice se ordoneaza inspre nord si inspre sud pornind de la padurea ecuatoriala, dupa care urmeaza zona tropicalfi arborescenta umeda, zona tropicalfi arbustivfi, stepa, apoi, in nord, Sahelul subdesertic, Sahara si litoralul medite­ranean si, in sud, zonele semidesertice si desertice, apoi limba de pfimint meridionals „mediteraneana”. Aceste zone nu formeaza, totusi, o etajare regulatfi: regiunile cu precipitatii puternice sint orientate inspre Atlantic, pe cind inspre est padurea densfi nu ocupa'decit o lungfi fisie litorala.

Aceasta impartire este prea sumarfi pentru a permite intelegerea in detaliu a unei diversitfiti regionale modelate in egalfi mfisurfi de istorie si de geografie. Decupajul care a fost adoptat in acest dictionar rezulta dintr-o dublfi optiune: el uzeazfi de regionarea folosita in mod obisnuit de geografi si izoleaza subregiuni identificate in mod mai special prin cercetarea istorica si antropologica. Africii albe ii corespund astfel Africa de Nord si Sahara ; valea Nilului constituie o entitate distincta, tratata in cadrul Orientului Mijlociu. In cadrul Africii negre, se obisnuieste sfi se distinga Africa Occidentals, Centrala, Orientala si Australa, ale caror 'contururi variaza in functie de autor. Noi am retinut entitatile Africa Occidentala si Africa Australa si am impartit Africa Centrala in Africa Centrala atlantica si bazinul fluviului Congo, si aceasta mai putin in functie de anumite consideratii geografice, cit mai ales pentru'a tine seama de doua traditii de cercetare, una franceza, iar cealalta belgiana. Rolul jucat in dezvoltarea africanis-mului de catre cercetarile asupra societatilor „nilote” (Sudan) si asupra regatelor interlacustre (Uganda, Ruanda, Burundi, Tanzania) ne-a condus la'tratarea separata a acestor doua ansambluri culturale; am facut acelasi lucru si pentru Cornul Africii. Articolul consacrat Oceanului Indian completeaza aceasta impartire cu cercetarea consacrata Madagascarului, cu populatie neagra si indoneziana.      '

Populare si istorie

Savantii considers in prezent ca diferentierea hominizilor de celelate primate simiene a inceput in Africa in urma cu 30 de milioane de ani. In acest moment, cea mai veche marturie asupra lui Homo erectus este veche de 1,6 milioane de ani; in Africa Orientala, primele marturii litice (galeti „prelucrati”) dateaza de acum trei milioane de ani (Early Stone Age, faza oldowayana). Primele unelte de piatra cioplite pe ambele fete dateaza de acum un milion de ani (Early Stone Age, faza acheuleana). Se distinge pe urma Middle Stone Age, intre 100.000 si 15.000 i.Cr. (unelte din piatra cioplita, unelte cu coada) si Late Stone Age, in timpul careia apar uneltele complexe. In Africa Australa, etapele'sint aproximativ aceleasi. In Africa de Nord si in Sahara, preacheuleanul cu galeti „prelucrati” corespunde oldowayanului si urca'pina la doua milioane de ani; acheuleanul este remarcabil prin marea diversitate a siturilor sale.

Conditiile climatice s-au schimbat de mai multe ori din perioada pliocenului (ultima faza a erei tertiare) si chiar in ultimii 25.000 de ani, lucru care a avut importante consecinte asupra popularii, mai ales in timpul fazei de desertificare care a inceput in urma cu noua mii de ani. Aceasta desertificare antreneaza evolutia neoliticului saharian (neolitic de traditie sudaneza) si favorizeaza raspindirea tehnicilor de domesticire a animalelor (bovine) si cultivare a plantelor (mei, Sorghum bicolor) catre Africa Occidentala. Cronologia neoliticului african este inca nesigura: vechimea siturilor din Sahara centrala in raport cu cele din Egipt este din ce in ce mai bine atestata; in Africa de Nord se dezvolta un neolitic de traditie capsiana, cultura epipaleolitica autohtona fecundata de aporturile „neoliticului pastoral” din Mediterana occidentala; in Africa Occidentals „guineeana”, cultura ignamei ar fi putut sa inceapa in mileniul al V-lea; raspindirea neoliticului in Africa Orientala, mai tirzie, a dat nastere unor culturi pastorale.

Anterioritatea metalurgiei egiptene fata de alte traditii septentrionale de prelucrare a metalelor este bine atestata: aurul si arama sint cunoscute in mileniul al III-lea, bronzul in mileniul al II-lea, fierul la mijlocul mileniului al II-lea. Metalurgia fierului incepe sa se raspindeasca intre secolele al VII-lea si al IV-lea i.Cr. (Napata), mai ales in secolul I i.Cr., pornind de la Meroe, si atinge regiunea lacului Ciad in secolul al VI-lea. in Africa Occidentala, metalurgia aramei si a fierului pare sa se fi constituit pornind de la raspindirea tehnicilor nord-africane si, mai precis, feniciene; la Tigidit (Niger) si la Taruga (Nigeria), cele mai vechi dovezi ale unei industrii locale a fierului dateaza din secolul al V-lea i.Cr. Pentru restul continentului, raspindirea metalurgiei fierului a fost asociata cu dezvoltarea agriculturii populatiilor de limba bantu, incepind cu secolele al III-lea - al V-lea (siturile din Africa Orientala si Africa Centrala).

In primul mileniu, raspindirea generalizata a agriculturii si metalurgiei antreneaza profunde mutatii demografice si politice in societatile africane. Deschiderea crescinda a acestor societati, de-a lungul coastelor septentrionale si orientale, in fata influentelor exterioare si a schimburilor favorizeaza formarea primelor mari civilizatii statale africane din exteriorul vaii Nilului: in Etiopia (Axum, secolul I d.Cr.), in Sudanul occidental (Ghana, secolul al VII-lea), in bazinul Ciadului (Kanem, secolul al X-lea) si mai tirziu in bazinul fluviului Zambezi. Cucerirea partii mediteraneene a Africii de catre musulmani (secolul al VII-lea), constituirea civilizatiei numite swahili de-a lungul coastei orientale si dezvoltarea islamizarii contribuie la deschiderea Africii catre exte­rior. Marile expeditii maritime si infiintarea primelor agentii comerciale occidental nu vor face decit sa accentueze aceasta tendinta.

Nu poate fi vorba, in aceasta prezentare generala a Africii, de rezumarea celor cincisprezece secole de istorie extrem de complexa, chiar daca aceasta s-ar realiza doar in linii generale, pentru ca o asemenea intreprindere este obiectul abordarilor regionale, la fel ca si prezentarea detaliata a limbilor, a traditiilor culturale si a principalelor grupuri etnice. Totusi, se cuvine sa stabilim un tablou al limbilor africane si, de ase­menea, sa evocam pe scurt tentativele facute de antropologi pentru a grupa culturile.

Clasificarea limbilor si identificarea culturilor

Clasificarea limbilor africane a facut obiectul a numeroase lucrari, incepind cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dar a trebuit sa asteptam mai ales cercetarile lingvistului american J. Greenberg pentru a dispune de o taxonomie riguroasa de tip macrogenetic, fondata pe comparatii globale si luind in calcul fonologia, tonologia, radacinile lexicale si caracterele sintactice. in stadiul sau final (1963), clasificarea lui Greenberg reduce la patru marile familii lingvistice africane: 1. Ansamblul nigero-kordofanian reuneste doua ramuri de importanta extrem de diferita. Pe de o parte, limbile din Kordofan (Sudan) si, pe de alta parte, ramura Niger-Congo, care cuprinde majoritatea limbilor continen­tului cu populatie neagra, de la cele din vestul Africii pina la limbile bantu; 2. Familia afro-asiatica (sau hamito-semitica) cuprinde ramurile berbera, egipteana (veche), semi-tica (araba, gueza si amhara), kusita (galla si somali) si ciadica (mai ales hausa); ea ocupa toata Africa de Nord, pina la limita zonei sudaneze, si zona Cornului Africii; 3. Limbile din familia nilo-sahariana sint vorbite in Sahara centrala (kanuri), in Valea Nilului superior (nubiana, limbile nilote) si in Ciad; se adauga aici si songhai-ul vest-african; 4. Limbile khoisan sint limbi cu oclusive duble vorbite de bosimani.

Harta lingvistica a Africii scoate in evidenta ceea ce D. Dalby (1980) numeste o „zona de fragmentare”, care corespunde, in mare, zonei tropicale de nord, cu exceptia Cornului; aceasta zona, in interiorul careia sint vorbite doua treimi din totalul limbilor africane, constituie un ax pornind de la care se distribuie ariile celor patru mari familii ale lui Greenberg.


Diversitatea limbilor nu atrage dupa sine si diversitatea culturilor: societatile africane se grupeaza in mari ansambluri culturale relativ omogene. Aceasta constatare empirica a servit ca punct de plecare pentru numeroase incercari de a determina „arii culturale”, „domenii culturale” sau „arii de civilizatie”, care incercau sa dea un funda­ment riguros impartirii spatiului cultural african. Aceste tentative s-au dovedit cel putin zadarnice, atunci cind nu au contribuit chiar la vehicularea unor conceptii dintre cele mai discutabile, ba chiar dintre cele mai recuzabile, din mai multe puncte de vedere, care tin in mod esential de o prejudecata metodologica si teoretica: difuzionism, evolutionism explicit sau indus, reificarea notiunii de „rasa” si asocierea de principiu a problematicii rasiale cu problematica cultural etc. De altfel, e de remarcat ca tipologiile culturale rezultate din aceste lucrari, desi se sprijineau pe o exploatare exhaustiva a literaturii etnografice a momentului, nu au avut nici o incidenta asupra dezvoltarii studiilor africane. Acesta a fost cazul tipologiei rasial-culturale'a lui C.G. Seligman (1930), a carui lucrare Races of Africa a fost reeditata in aceeasi formula pina in 1957, sau al impartirii in arii de civilizatie si domenii culturale propuse de H. Baumann, R. Thurnwald si D. Westermann (1940), dar si al unor regionari culturale mai empirice, fie ca au ca autori niste excelenti cunoscatori ai Africii (Herskovits, 1924; Maquet, 1981), fie un sistemati'cian al comparatiei culturale precum G.P. Murdock (1959).

Astazi, abandonarea acestor impartiri, departe de a-i asigura Africii o iluzorie unitate culturala, permite, dimpotriva, in consonanta cu progresul cunostintelor arheo-logice si istorice, sa se identifice mai bine focarele'de civilizatie, locale sau regionale. Totusi, sintem inca departe de intelegerea actiunilor si influentelor care au modelat un peisaj cultural extrem de diversificat, cu exceptia a doar citeva trasaturi, considerate in unele cazuri adevarate universalii culturale (reprezentari legate de stramosi, de turme de animale, de pamint etc.). Aici, ca in orice alta parte, luarea in considerare a regiunilor in care arta plastica a atins forme desavirsite apare ca cea mai potrivita pentru a dovedi existenta si influenta acestor focare de cultura. Din acest punct de vedere, se constata ca dezvoltarea artei africane a fost circumscrisa, esentialmente, Africii impadurite: perimetrul Golfului Guineii, plecind de la litoralul guineean, regiunea interioara a Sudanului, pe malul drept al Nigerului, padurea ecuatoriala atlantica si bazinul flu-viului Congo. Aceasta Africa neagra a artei statuare, astazi bine studiat'a, dar care nu si-a dezvaluit inca toate comorile, se organizeaza in jurul citorva mari poli regionali, dintre care cei mai bogati sint situati in aria Beninului (Nok, Igbo-Ukwu, Ife, Benin, cultura Tsoede etc.) si ale caror admirabile creatii se succeda din secolul al V-lea i.Cr. pina in secolul al XVI-lea al erei noastre, si in aria regatelor Congo, Pende, Tshokwe, Kuba, Luba (Zair - Angola), ale caror cele mai frumoase realizari dateaza dintr-o peri-oada cuprinsa intre secolele al X-lea - al XVI-lea d.Cr.

Identificarile culturale carora li s-a dedicat multa vreme cercetarea africanista trebuie sa fie de acum inainte reconsiderate, tinind cont de profundele mutatii socio--culturale care au afectat continentul african de un secol incoace. Unor determinari cu o mare vechime li se adauga altele, aparute in urma colonizarilor si a obtinerii inde-pendentei. Putem sa amintim aici: impartirile teritoriale coloniale si postcoloniale, introducerea limbilor si a standardelor culturale europene, crestinarea si dezvoltarea unor religii sincretice, expansiunea spectaculoasa a islamului, monetarizarea economiei si progresul salarizarii, aparitia unor noi sectoare agricole, urbanizarea, modificarea profunda a caracterelor etnicitatii, situatiile de instabilitate politica (razboaie de inde­pendents, razboaie civile, lupte pentru drepturi civile etc.). Antropologia, confruntata cu aceste schimbari profunde, dovedeste prin vocatia sa capacitatea pe care o are „traditia” de a se adapta „modernitatii”

2. Cercetdrile asupra Africii

La sfirsitul secolului al XIX-lea, acapararea de catre europeni a celei mai mari parti a Africii duce la descoperirea existentei unui numar considerabil de limbi, societati si culturi diferite. De acum inainte, studiile africane vor juca un rol de prim-plan in dezvoltarea antropologiei. Totusi, Africa nu fusese pina atunci o terra incognita si, ca un fel de preludiu la cercetarea etnografica, civilizatiile Africii mediteraneene au ajuns foarte devreme sa masoare distanta care separa aceasta Africa alba de marginile septentrionale ale unei Africi negre'cu care nu au incetat niciodata sa fie in relatie.

Calatori si exploratori

Orice s-ar spune despre realitatea anumitor povestiri de calatorie, e sigur ca cei din vechime au navigat dincolo de strimtoarea Gibraltar, pina la Insulele Canare, si ca tarmul oriental al Africii a inceput sa fie explorat, incepind cu Egiptul, inca din secolul al IV-lea i.Cr. Scris in secolul al II-lea sau al III-lea d.Cr. de catre un negustor grec din Alexandria, Periplul pe marea Eritreea dovedeste o cunoastere detaliata a zonelor litorale africane si asiatice ale Oceanului Indian. Compilatii precum Geografia lui Strabon (a doua jumatate a secolului I i.Cr. - inceputul secolului I d.Cr.), Istoria naturala a lui Pliniu (secolul I d.Cr.), apoi Indreptarul geografic al lui Ptolemeu (secolul al II-lea) arata ca anticii nu cunosteau, la vest de Egipt si de Nubia, decit zona meridionala din apropierea limes-ului.    '

Geografia lui Ptolemeu, imbogatita cu elemente mai mult sau mai putin fantasma-gorice, va ramine baza cunostintelor cartografilor Europei crestine pinfi cel putin in secolul al XVI-lea. Din lumea araba, savantii si calatorii vor culege, incepind de la sfirsitul secolului al VII-lea, o suma considerabile de informatii care vor favoriza dezvoltarea unei noi scoli geografice, inaugurate in prima jumatate a secolului al IX-lea de catre Al-Khwarizmi. Lucrarile lui Ibn Hawqal si Yaqub (ambele datind din secolul al X-lea) despre Nubia si Sudan, cele ale lui Al-Bakri (secolul al XI-lea) despre Ghana si mai ales cele ale lui Ibn Battuta (secolul al XIV-lea) despre Africa de Vest sahelo--sudaneza, pe care o exploreaza Al-Makrizi in secolul al XIV-lea si Leon Africanul in secolul al XVI-lea, constituie inca surse istorice de neinlocuit.

Patrunderea islamului a dat nastere foarte devreme unor focare africane de cultura arabo-musulmana. In afara Maghrebului si a Egiptului, unul dintre cele mai vechi si mai remarcabile centre din Africa de Vest este Timbuktu (secolul al XVI-lea). In acest oras si in aceasta epoca au fost scrise cele doua cronici pe care continua sa se sprijine, in principal, ceea ce stim despre evul mediu sudanez: Ta’rikh al-Fattash si Ta’rikh al-Sudan. Cornul Africii si litoralul Oceanului Indian ne sint cunoscute gratie unor scrieri locale, dintre care cea mai celebra este Cronica lui Kilwa (pe la 1530)'. Aceste texte redactate in araba nu au echivalent decit in Etiopia, unde, incepind cu secolul al XIII-lea, sint redactate in limba gueza cronici regale si alte opere importante precum Istoria neamului galla a calugarului Bahrey (1593).      '

Era marilor navigatii provoaca in Europa, incepind cu secolul al XIII-lea, o reinnoire a cartografiei: primele portulane sint desenate la Genova (secolele al XIII-lea - al XIV-lea) si in cadrul comunitatii evreiesti din Mallorca (secolul al XIV-lea). Pe la mijlocul seco-lului al XV-lea, portughezii depasesc definitiv limitele „Mediteranei atlantice” (capul Bojador in Rio de Oro); ei ating, inainte de sfirsitul secolului, Capul Bunei Sperante si isi deschid agentii comerciale de-a lungul coastei atlantice. Portughezii vor fi in curind concurati, apoi inlocuiti de englezi, francezi si mai ales de olandezi, care se ocupa cu traficul'cu sclavi, intensificat in urma „descoperirii” Americii. Din secolul al XV-lea pina in secolul al XVIII-lea, navigatorii, medicii, exploratorii regiunilor perilitorale, ofiterii coloniali si misionarii furnizeaza informatii si observatii - in principal de ordin economic si politic - asupra zonelor de trafic si a teritoriului din interiorul acestora, fara insa a se face in mod regulat si serios, prin opere de sinteza, o sistematizare a cunostintelor asupra unui continent care, la sfirsitul secolului al XVIII-lea, nu-si pierduse inca prea mult din „mister”.

Incepind cu secolul al XIX-lea, explorarea Africii de catre europeni capata un aspect mai sistematic. Fondata la Londra in 1788, African Society patroneaza calatoria irlande-zului Daniel Houghton (1790-1791), prima incercare de a atinge fascinantul Timbuktu.


Scotianul Mungo Park ajunge pina la malurile Nigerului (1795-1797) si ofera una dintre primele relatari ale unei explorari din perioada respectiva, Travels in the Interior Districts of Africa, publicata in 1799 si tradusa in 1800 in franceza. Park moare in 1805, in cursul unei a doua calatorii, inainte de a atinge Timbuktu, unde va ajunge, in cele din urma, Rene Caille in 1828. In aceeasi perioada, Mollien exploreaza Senegalul (1819), Clapperton, Denham si Oudney calatoresc in Bornu si in tinutul populatiei hausa (1822-1824), elvetianul Burkhardt (1808) si francezul Cailliaud (1820) ating Nubia si urca pe Nil. In perioada 1850-1855, germanul Henrich Barth, plecat de la Tripoli, intreprinde, sub auspiciile Marii Britanii, o lunga calatorie de explorare care il conduce pina in interiorul buclei Nigerului; cartea sa Travels and Discoveries in North and Central Africa este, de departe, cea mai importanta suma de informatii reunite asupra Africii precoloniale. Sa mai amintim explorarile germanilor Rohlfs in Bornu (1865) si Nachtigal in Wadai (1869).

Explorarea Africii Ecuatoriale si Orientale este mai tirzie. Misionarii luterani Krapf si Rebmann, care calatoresc in Africa Orientals (descoperirea muntelui Kenya in 1849), asociaza evanghelizarea cu cercetarile de lingvisticS. In perioada 1868-1871, germanul Schweinfurth exploreaza valea superioara a Nilului. Calatoriile misionarului scotian prezbiterian David Livingstone (1849-1856 si 1858-1864 de-a lungul fluviului Zambezi; 1866-1873 in Tanganyika), continuate de cele ale ziaristului englez John Stanley, pornit in cercetarea sa in imprejurari pe care le cunoastem, apoi explorind singur Uganda si bazinul fluviului Congo (1874-1877), anunta cuceririle care vor veni si se inscriu, in consecinta, in cadrul rivalitatilor existente intre puterile coloniale; asa se intimpla, de partea franceza, in cazul calatoriilor lui Savorgnan de Brazza (1879-1882), rival al lui Stanley, sau in cazul lui Binger (1887-1888), a carui lucrare De la Niger la Golful Guineii (1892) este un model al genului.

Etnologia coloniala

La sfirsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea sint indeplinite toate conditiile pentru constituirea unei etnologii a Africii de inspiratie coloniala, ai carei reprezentanti vor fi, la inceput, in majoritate administratori si misionari. Aceasta etnologie va'capata progresiv statutul unui domeniu de cercetare autonom, pentru a raspunde interesului pe care administratiile il acorda, potrivit unor modalitati foarte variabile, cunoasterii populatiilor pe care le mentin sub tutela lor. Ea se diversifics, simultan, atit in principiile sale de actiune, cit si in privinta metodelor sale de lucru, in functie de ideologiile coloniale pe care le deserveste, de terenurile pe care se exercita, dar si in functie de antropologiile nationale in care se integreaza.

In Franta'se considers de obicei ca sistemul de administrare indirecta ar explica avansul, incontestabil inca in anii ’50, pe care l-a luat antropologia britanica fata de celelalte antropologii nationale in domeniul cercetarii africaniste. Pe linga faptul ca aceasta distinctie intre doua tipuri de administratie este exagerat de rigida, ea ar putea la fel de bine sa'justifice contrariul, adica stabilirea unei necesare legaturi intre nevoile cunoasterii etnologice si administratia directs. Intr-adevSr, incepind cu anii ’30, admi­nistratia britanicS a pSrut sS se intereseze de antropologie tocmai pentru a-si urmari propriile scopuri (Kuper, 1983). De partea britanica, cele mai edificatoare cazuri de administratori-etnologi, cum ar fi R.S. Rattray, Meek sau Talbot, sau de antropologi sub contract cu administratia, precum C.G. Seligman sau tinarul I. Schapera, ramin putin numeroase si isi au co'respondentul, de partea franceza, in M. Delafosse, L. Tauxier, M. Labouret, Ch. Monteil etc.

In loc sa fie cautate intr-o doctrina coloniala, motivele avansului pe care-l are antro-pologia britanica ar trebui mai degraba raportate la o situatie institutionala favorabila: antropologia exista in Marea Britanie ca domeniu academic autonom incepind din 1870, fiind asadar in masura sa incadreze si sa orienteze cu usurinta dezvoltarea etnologiei coloniale.   Cercetarea  africanista  engleza  se  sprijina  pe  universitatile  metropolei (Cambridge, Oxford si cele doua mari scoli londoneze: London School of Economics si School of Oriental and African Studies) si pe cele din Africa de Sud (la Cape Town, Radcliffe-Brown creeaza, la inceputul anilor ’20, School of African Studies, iar la Johannesburg este publicata revista Bantu Studies, actuala African Studies), pina la aparitia universitatilor din colonii si protectorate (din 1877 Freetown, apoi Accra, Lagos, Kampala si Nairobi). Ea se organizeaza in cadrul Royal African Institute (1906), care editeaza un Journal si revista Man, consacrind un foarte larg spatiu antropologiei africaniste. In 1926 este fondat la Londra International African Institute (IAI), care va ramine un organism aproape in intregime britanic. Acest institut favorizeaza cercetarile pe teren si joaca un rol de prim-plan in constituirea domeniului africanist, gratie revistei sale Africa, activitatilor sale editoriale si lansarii unor proiecte colective, dupa exemplul colectiei (complete'pentru Africa engleza) de „monografii etnologice” (ethnological surveys) sau comparative (mai ales African Political Systems, sub coordonarea lui M. Fortes si E.E. Evans-Pritchard, in 1940, si African Systems of Kinship and Marriage, sub coordonarea lui A.R. Radcliffe-Brown'si D. Forde, in 1950). Chiar si in Africa sint fondate institute de cercetare: Rhodes-Livingstone Institute (Lusaka, 1938), unde se va simti influenta lui M. Gluckman, si East African Institute of Social Research (Kampala, 1950), organizat in jurul lui A.I. Richards.

De partea franceza, crearea, sub auspiciile Guvenului General, a Comite d’Etudes Historiques et Scientifiques de lAOF (Dakar, 1916) este urmata de publicarea unui Bulletin (1918-1938) consacrat stiintelor naturale si sociale. Aceasta dubla orientare este pastrata prin Institut Francais d’Afrique Noire (Dakar, 1939, devenit Institut Fondamental dAfrique Noire, cu statut senegalez) si prin Bulletin (succesorul celui precedent), publicat simultan cu Notes africaines si cu mai multe colectii, printre care Travaux et memoires. La Paris, nebuloasa africanista (etnologi, muzeografi, adminis-tratori, misionari, calatori) se organizeaza, sub impulsul lui M. Griaule, in cadrul Societe des Africanistes (1930) si in jurul publicatiei sale Journal. Acest inceput al anilor ’30 apare ca un moment-cheie in istoria africanismului, atit in Marea Britanie, cit si in Franta, unde se constituie o etnologie originala, ca urmare a misiunii Dakar-Djibouti (1931-1933) conduse de Griaule, ale carui lucrari despre dogoni se afla in Franta la originea unei traditii de antropologie religioasa mereu fecunde.

Germania de dupa 1918 nu lipseste din cimpul studiilor africane, insa de la aceasta data antropologia germana nu mai are cercetatori pe teren si, prin urmare, isi reinnoieste prea putin conceptiile. Activitatea la Frobenius Institut (Frankfurt pe Main) sta marturie pentru continuitatea unei inspiratii nascute o data cu difuzionismul si dovedeste, in egala masura, rolul jucat in cadrul antropologiei de limba germana de revista Anthropos, fondata la Viena in anul 1906 de catre preotul Wilhelm Schmidt.

Antropologia belgiana, aparuta o data cu colonizarea regiunilor congoleze, domeniu al coroanei, caruia i se adauga, dupa 1918, protectoratele - foste teritorii germane - din Ruanda si Burundi, se constituie intii ca etnologie „aplicata”, foarte apropiata de administratie. Aceasta orientare este inca prezenta in lucrarile scoase de Institut pour la Recherche Scientifique en Afrique Centrale, creat in 1947, care devine unul dintre principalele puncte de sprijin ale antropologiei belgiene, alaturi de cele doua mari institutii muzeografice de la Tervueren si, respectiv, Leopoldville/Kinshasa.

Anii ’50: o cotitura ?

Dupa al doilea razboi mondial, mai multi factori contribuie la modificarea peisajului studiilor africaniste. Este timpul decolonizarii: dupa tarile Africii albe (Libia, 1951; Maroc si Tunisia, 1956), Gold Coast isi dobindeste independenta in 1957 sub numele de Ghana.'In citiva ani, decolonizarea Africii negre va fi practic incheiata. Introducerea, in jurul anului 1955, a notiunii de „lume a treia” insoteste constientizarea unei „subdezvol-tari” care constituie realitatea unei lumi coloniale ajunse la sfirsitul istoriei sale. Din acest moment, situatia societatilor africane este determinata, in parte, de noi factori: politici (nationalismul ce se nastea, strategiile marilor puteri etc.), economici si sociali (migratiile'rurale, urbanizarea'etc), care bulverseaza culturile „traditionale”.'

Ant'ropologia nu putea sa nu ia in seama problema „schimbarii”, formulata de fapt inca de la sfirsitul anilor ’30, cel mai adesea in termenii unei opozitii intre „traditie” si „modernitate”, de catre antropologii britanici, care veneau pe urmele lui Schapera si Gluckman. Maturitatea antropologiei britanice ii va permite acesteia sa-si asume noile mize ale cercetarii; astfel, primul seminar international al IAI, ale carui acte sint publicate in 1959 sub coordonarea lui A. Southall, are ca tema „Social Change in Modern Africa”. Marea Britanie joaca, de asemenea, un rol de prim-plan in dezvoltarea cerce-tarilor istorice asupra Africii, fapt major al anilor ’60, la al caror inceput se produce lansarea publicatiei Journal of African History. Incheierea lucrarii Cambridge History of Africa (8 volume, 1975-1986) ne permite sa masuram volumul muncii depuse.

Situatia institutionala a cercetarii africaniste franceze s-a modificat, incepind cu anii ’50, prin deschiderea catre cercetarea antropologica adoptata de Centre National de la Recherche Scientifique (CNRS), prin locul important acordat geografiei si socio-logiei Africii in cadrul Office de la Recherche Scientifique et Tehnique d’Outre-Mer (ORSTOM) si prin organizarea unui invatamint africanist orientat catre pregatirea pentru cercetare in cadrul celei de a sasea sectiuni a Ecole Pratique des Hautes Etudes (EPHE), devenita astazi Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS). Trei mari curente anima in epoca africanismul francez si, intr-o oarecare masura, pot fi inca identificate si astazi.

Primul si'cel mai vechi dintre acestea, despre care a mai fost vorba, i-a avut, in mod succesiv, ca figuri centrale pe Griaule si G. Dieterlen. Incepind cu anii ’60, cercetatorii care provin din aceasta miscare vor incerca sa intemeieze o antropologie a sistemelor de gindire prin intermediul unor cercetari asupra persoanei, a divinatiei, a sacrificiului etc.

Aparitia in 1955 a lucrarii Sociologie actuelle de lAfrique noire ii da dintr-o data lui G. Balandier statutul de sef de directie al unei noi antropologii, care recunoaste elimi-narea granitelor cu sociologia, face ample trimiteri la antropologia britanica si vizeaza constituirea unei antropologii economice si politice a Africii „moderne”, contr'ibuind la luarea in considerare a problemelor dezvoltarii. Acest al doilea curent se constituie la inceput la EPHE, care propune un invatamint africanist (cuprinzindu-i, in afara de G. Balandier, pe P. Mercier, J. Maquet si geograful G. Sautter) si care publica din 1960 Cahiers detudes africaines. Importanta acordata problemelor contemporane avea sa-i atraga pe unii cercetatori cu inclinatii marxiste, in contextul ideologic si politic al momentului, inspre cercetarile africaniste. Acestia vor face eforturi pentru a introduce in antropologie noi scheme de analiza, centrate asupra notiunii de „mod de productie”, dar in primul rind vor participa mai intens la ampla miscare de stirnire a interesului in rindurile antropologilor pentru istoria africana, al carei avint este legat de lucrarile lui Y. Person. Lui C. Meillassoux i se datoreaza faptul de a fi animat, in anii ’60, o reflectie colectiva asupra unor teme precum comertul la mare distanta, sclavia, razboiul'si formarea statului, cuceririle si razboaiele coloniale etc.

Ar fi nevoie de o simplificare mai mult decit grosolana pentru a reduce antropologia africanista franceza la o bipolaritate, iar aceasta pentru simplul fapt ca, de la sfirsitul anilor ’50, dezvoltarea antropologiei in Franta se confunda intr-o mare masura cu cea a structuralismului lui C. Levi-Strauss. Sub aceasta influenta au fost realizate o serie de lucrari asupra unei mari varietati de teme : inrudirea, organizarea sociala, organizarea politica, ritualurile, sistemele simbolice, mito-istoria, literatura orala etc.

De la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial, cercetarile africaniste nu mai au loc in exclusivitate in fostele tari colonizatoare, chiar daca autoritatea antropologiilor britanica si franceza se prelungeste prin influenta curentelor care sint legate de acestea si prin impor­tanta temelor pe care le-au propus. In Statele Unite si Canada, s-a dezvoltat in jurul citorva mari centre de cercetare universitara (precum African Studies Center din Boston) o antropologie care se preocupa de problemele istoriei economice si politice ale Africii si de evolutiile contemporane. Mai recent, cercetatorii japonezi, mai ales cei de la Universitatea din Kyoto, au intreprins si ei cercetari in Africa. In sfirsit, dupa obtinerea independentei, mai ales in universitatile anglofone din Nairobi, Lagos'si Kano, Lusaka etc. si, intr-o mai mica masura, la Universitatea din Dakar, s-au dezvoltat cercetari intreprinse de africani, care privilegiaza cunoasterea istorica (Histoire generale de l’Afrique, publicata sub egida UNESCO incepind din 1980 pentru editia franceza) si cea a mutatiilor sociale actuale.

P. BONTE, M. IZARD

• BALANDIER G., 1955, Sociologie actuelle de l’Afrique noire. Dynamique des changements sociaux en Afrique centrale, PUF, Paris. - BALANDIER G., MAQUET J. (ed.), 1968, Dictionnaire des civilisations africaines, Fernand Hazan, Paris. - BAUMANN H., THURNWALD R., WESTERMANN D., 1940, Vblkerkunde von Afrika (trad. fr. partiala, H. Baumann, D. Westermann, Les peuples et les civilisations de l’Afrique, urmata de Les langues et leducation, Payot, Paris, 1948). - Cambridge History of Africa, 8 vol., 1975-1986, Cambridge University Press, Cambridge. - COPPENS Y, 1983, Le singe, l’Afrique et l’homme, Fayard, Paris. - COQUERY-VIDROVITCH C, MONIOT H., 1974, LAfrique noire de 1880 a nos jours, PUF, Paris. - CURTIN P.D., 1969, The Atlantic Slave Trade. A Census, University of Wisconsin Press, Madison - Milwaukee - Londra. - DALBY D., 1980, „Carte linguistique de l’Afrique”, in J. Ki-Zerbo (ed.), Histoire generale de l’Afrique; t. I, Methodologie et prehistoire africaine, Jeune Afrique - Stock - UNESCO, Paris. - ECHARD N. (ed.), 1983, Metallurgies africaines. Nouvelles contributions, Societe des Africanistes, Paris. - FORTES M., EVANS-PRITCHARD E.E. (ed.), 1940, African Political Systems, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Systemes politiques africains, PUF, Paris, 1964). - GREENBERG J., 1980, .Classification des langues de l’Afrique” in J. Ki-Zerbo, op. cit. - GUTKIND P.C.W., WATERMAN P. (ed.), 1977, African Social Studies. A Radical Reader, Heinemann, Londra. -HARLAN J.R., DEXET J.M., STEMLER A. (ed.), 1976, Origins of African Plant Domestication, Mouton, Paris - Haga. - HISKETT M., 1984, The Development of Islam in West Africa, Longman, Londra. - Histoire generale de l’Afrique, 8 vol., din care 4 aparute in franceza: I si II, Jeune Afrique - Stock - UNESCO, Paris, 1980, IV si VII, UNESCO - Nouvelles Editions Africaines, Paris, 1985 si 1987. - HOPKINS A.G., 1973, An Economic History of West Africa, Longman - Columbia University Press, Londra - New York. - KERCHACHE J., PAUDRAT J.-L., STEPHAN L., 1988, L’art africain, Mazenod, Paris. - KUPER A., 1983, Anthropology and Anthropologists. The Modern British School, Routledge & Kegan Paul, Londra - Boston - Melbourne - Henley. - LECLERC G., 1972, Anthropologie et colonialisme. Essai sur l’histoire de l’africanisme, Fayard, Paris. - MAQUET J., 1981, Les civilisations noires, Horizons de France, Paris. - MAUNY R., 1961, Tableau geographique de l’Ouest africain au MoyenAge d’apres les sources ecrites, la tradition et l’archeologie, Institut Francais d’Afrique Noire, Dakar. - M’BOKOLO E., 1985, LAfrique au XXe siecle. Le continent convoite, Le Seuil, Paris. - MURDOCK G.P, 1959, Africa, Its Peoples and Their Culture History, McGraw-Hill, New York - Toronto - Londra. - NORDMANN D., RAISON J.-P (ed.), 1980, Sciences de l’homme et conquete coloniale. Constitution et usages des sciences humaines en Afrique (XIXe-XXe siecles), Presses de l’Ecole Normale Superieure, Paris. - POIRIER R. (ed.), 1972, Ethnologie regionale, 2 vol., Gallimard, Paris; t. II, Afrique-Oceanie, 1978. -RADCLIFFE-BROWN A.R., FORDE D. (ed.), 1950, African Systems of Kinship and Marriage, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Systemes familiaux et matrimoniaux en Afrique, PUF, Paris, 1953). - SELIGMAN C.G., 1930, Races of Africa, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Les races de l’Afrique, Payot, Paris, 1935).

AFRICA AUSTRALA

Africa Australa este constituita dintr-un vast platou continental marginit la sud, la est si la vest de mari; la nord, limitele sale corespund aproximativ fluviilor Zambezi, Okawango si Cunene. Ea cuprinde urmatoarele state: Republica Sud-Africana, Botswana, Lesotho, Swaziland, Namibia, Zimbabwe, precum si partea meridionala a Mozambicului. Uneori sint incluse in aceasta regiune si partea de nord a Mozambicului, Malawi, Zambia si Angola.

Delimitarile sint diferite, in functie de raportarea la date culturale, istorice, eco-nomice sau politice. Africa Australa nu este separata de restul continentului printr-o frontiers lingvistica sau culturala. Ca unitate economica, ea se intinde, atit de-a lungul istoriei sale (prin intermediul retelelor comerciale interregionale), cit si la ora actuala (prin dependenta vitala a membrelor Southern African Development Coordination Conference fata'de Republica Sud-Africana), pina in Angola, Zair si Malawi. Pe plan politic, aliantele se repartizeaza intre mai multe tabere care includ'tari vecine situate mai la nord': Republica Sud-Africana se opune statelor din „prima linie” (Angola, Botswana, Zimbabwe, Zambia, Mozambic si chiar Tanzania), pe cind state mici precum Malawi, Lesotho, Swaziland si, intr-o anumita masura, Mozambic, desi isi afirma neutralitatea, cauta sprijin in Republica Sud-Africana pentru a se dezvolta economic.

Datele privind organizarea sociala si politica, credintele, inrudirea si casatoria, educatia, dreptul si alte aspecte ale societatilor din sudul Africii au fost culese, in general, „cu intirziere”, in secolul al XX-lea, cind viata „traditionala” era deja puternic alterata. Asadar, cel mai adesea e vorba de reconstructii a caror validitate este limitata. Antropologii sociali si in special etnologii (volkekuundiges) au contribuit la petrificarea diferentelor culturale, prin constituirea unor grupuri „rasiale”, lingvistice, „etnice”, „tribale” sau de alt fel, in unitati socio-culturale distincte. Ei nu au tinut cont de fluiditatea care a caracterizat societatile Africii Australe de-a lungul intregii lor istorii si de schimbarile care au afectat aceste societati de-a lungul ultimelor cinci secole din pricina contactelor cu Europa, a cuceririlor coloniale si, mai recent, a industrializarii si a urbanizarii.

In Africa de Sud si, pina in 1980, in Rhodesia de Sud, a fost pus in practica, in mod progresiv, un sistem social bazat pe diferente arbitrare de „rasa”, ce rezerva monopolul puterii albilor si a carui forma finala asociaza ideologia rasista a apartheidului si un regim autoritar, dominat, in Africa de Sud, de Partidul National. Amestecurile de populatie se reduc de acum inainte la migratiile miinii de lucru. Asa-zisele homelands, numite bantustane de catre adversarii apartheidului, au fost create, la sfirsitul anilor ’50, de catre primul-ministru Verwoerd si consilierul sau etnolog Eiselen, ca rezervatii „tribale” rurale, ai caror locuitori sint constrinsi sa emigreze temporar pentru a gasi de lucru in mine si in industrie. Coerenta etnica a acestor zece „state nationale” (sase cu statut de autonomie interna - Kwazulu, Kwandebele, Awagwa, Gazankulu, Lebowa, Kangwane - si patru formal independente: Transkei, Ciskei, Bophuthatswana si Venda) cu frontiere artificiale este indoielnica si responsabilii lor politici revendica un drept cutumiar care e departe de a fi intotdeauna fondat.

Populatiile si limbile Africii Australe

Populatia actuala a Africii Australe depaseste, fara indoiala, 50 de milioane de persoane, dintre care 33 de milioane traiesc in 'Republica Sud-Africana (fosta Uniune Sud--Africana), 9 milioane in Zimbabwe (fosta Rhodesie de Sud), 1,5 milioane in Namibia, 1 milion in Botswana (fosta Bechuanaland), 1,5 milioane in Lesotho (fosta Basutoland), 0,7 milioane in Swaziland si cel putin 5 milioane in sudul Mozambicului. Cea mai mare parte a acestei populatii e de origine africana; din punct de vedere lingvistic, in afara vorbitorilor de limba khoisan, populatia de origine africana apartine subgrupei meridio-nale a limbilor bantu. Majoritatea celor 9 milioane de locuitori de origine europeana si mixta (coloured) vorbesc afrikaans, in concurenta crescinda cu engleza, care este si limba indienilor sud-africani. Totusi, minoritatea de origine indiana vorbeste si limbi dravidiene si alte limbi indiene.     '

Vorbitorii de limba khoisan provin dintr-o populatie autohtona a Africii Australe si Orientale, atestata aici de mai multe milioane de ani. In cursul ultimelor zece milenii, aceste populatii, impinse catre mediul natural precar al desertului Kalahari, au fost inlocuite progresiv cu comunitati negroide de limba bantu, originare, se pare, din Africa Centrala, mai numeroase si dispunind de tehnici agricole si pastorale mai eficiente decit ale acestor vinatori-culegatori. Astazi nu sint mai mult de 50.000 de vorbitori de limba khoisan in Africa Australa; ei se impart in san (bosimani) si khoikhoin (hotentoti), acestia din urma dezvoltind un mod de viata pastoral.


Din punct de vedere lingvistic, populatiile bantu din Africa Australa se impart in patru grupe : septentrionala (shona, zezuru, karanga, manyaka), centrala (venda, sotho, pedi, tswana), occidentala (herero, himba, ovambo) si orientala (tonga, nguni; in cadrul grupei nguni se disting subgrupele xhosa, zulu si swazi, precum si un ansamblu nguni din Transvaal, care cuprinde ndebele, tsonga si'matabele).

Dezvoltdri istorice

Schimburile dintre vinatori-culegatori (foragers), pastori si agricultori erau in general numeroase. Acestia din urma, care prelucrau metalul (fie'r, arama si aur), au jucat un rol preponderent in timpul constituirii formatiunilor politice ierarhizate relativ stabile. Africa Australa a fost impartita de-a lungul secolelor in numeroase comunitati politice supra-satesti, numite adesea „sefii” (chiefdoms) si uneori in „regate”, caracterizate printr-o stratificare sociala mai rigida. „Sefii” si regii erau mari proprietari de turme si dispuneau de bunuri de prestigiu obtinute gratie comertului interregional (sclavi, arme, vesminte, aur etc.). Totusi, aceste'formatiuni centralizate se aflau intr-o perpetua divizare si recompunere si rare au fost cele care au putut sa-si consolideze existenta politica. Citeva situri arheologice din Africa Australa, datind'din secolele al X-lea -alXII-lea (Mapungubwe, Toutswe, Bosutwe, Shoshong, Little Muck, Mmangwa Hill), atesta un inalt grad de centralizare politica si de stratificare sociala, legat, fara indoiala, de o faza de dezvoltare intensiva a cresterii animalelor si/sau a comertului. Formele cele mai elaborate de centralizare a puterii pot fi observate in podisul Zimbabwe: celebra cetate Great Zimbabwe era aliata cu o duzina de centre mai mici, fortificate si ele, corespunzind sediilor unor sefi regionali.

Incepind de la sfirsitul secolului al XVIII-lea, cuceririle militare si formarea statelor care a urmat acestora pot fi analizate ca raspunsuri la presiunea crescinda a euro-penilor. Aceiasi factori ecologici, demografici sau doar politici au putut sa favorizeze aceste regrupfiri, la fel cum au putut sa antreneze, regional, dezvoltarea unui climat de violenta bine atestat in prima treime a secolului al XIX-lea. In aceasta perioada se naste la europeni ideea ca imense suprafete de teren fertil sint libere si ca ele nu asteapta decit sosirea colonilor din Anglia sau din Cape Town. In acest context, ima­ginea, fara indoiala exagerata, a zulusilor cuceritori si ostili albilor, a contribuit la mascarea unei realitati socio-politice infinit mai complexe.

Astfel, confederatia Pedi, a carei existenta este anterioara formarii statului militar zulus, se constituie'pe baza unei manipulari a aliantelor matrimoniale de catre o aristocratie razboinica. Folosirea fortei militare, controlul aliantelor si al schimburilor, precum si acumularea turmelor de catre detinatorii puterii caracterizeaza si hegemoniile Nyaka si Tembe. Acestora li se alatura „clanul” Ngwane-Dlamini, fondator al statului centralizat swazi, care se constituie in contextul tentativelor europene de a controla golful Delagoa si drumurile comerciale care duc de la acesta spre interior. Ca si in cazul zulusilor, poporul si statul swazi se nasc in urma unei cuceriri militare, 'dar, spre deosebire de cel zulus, statul swazi a stiut sa-si negocieze trecerea sub protectorat englez si sa incheie in avantajul sau pacte de alianta cu grupurile pe care le-a cucerit. Asa cum este descris de H. Kuper in anii ’30 (H. Kuper, 1947), statul swazi apare ca o monarhie bazata pe un sistem de ranguri, cu o putere ritualizata extrem de puternica. Suvera-nitatea e incarnata de un barbat, pe linga acesta un rol important fiind acordat femeilor: sotiile regale si mama regelui, care joaca un rol preponderent in perioadele de regenta. ' Confederatia Ngwato s-a constituit in secolul al XIX-lea, in cadrul populatiilor de limba tswana'din actuala Botswana, in replica la tulburarile care agitau atunci Africa Australa, provocind deplasari catre zone relativ inaccesibile (Lesotho) sau cu clima ostila (Ngwato). Populatia ngwato era organizata in mari unitati ierarhizate care reuneau straturi statutare endogame (nobili, vasali, refugiati si sclavi ereditari). Statele Lesotho si Ndebele ilustreaza alte doua tipuri de centralizare politica, specifice perioadei tulburi a secolului al XIX-lea. Ndebele a ramas o monarhie militara, care a absorbit numerosi refugiati aflati la originea natiunii basotho. Acest stat s-a destramat din pricina patrunderii europenilor, pe cind Lesotho si regatul swazi, trecute sub protectorat britanic, au putut sa-si salveze principiile organizarii politice.

Lobedu (Lovedu), a carui origine urca inspre inceputul secolului al XIX-lea, are un sistem monarhic de tip „regalitate sacra”, care a aparut prin incorporarea unor grupuri patriliniare legate intre ele prin practica schimbului „femei contra turme”. Asupra regatului domneste o „regina a ploii” care nu este casatorita in mod oficial, ci coabiteaza cu una dintre rudele sale apropiate ; regina are sotii; in anumite circumstante, reginele lovedu trebuiau sa-si puna ele insesi capat vietii.

Zulu este numele unei mici regiuni din Natal; sub conducerea unor sefi prestigiosi (Dingiswayo, Shaka, Dingaan, Mpande si Cetswayo), populatia sa este la originea celui mai cunoscut dintre statele Africii Australe. Numeroase clanuri, „sefii” sau alte grupuri de limba nguni au fost supuse militar de catre Dingiswayo si Shaka, fiind apoi organi-zate intr-un regat care grupa patriclanuri si era dotat cu un sistem administrativ de tip militar : barbatii erau repartizati pe clase de virsta si in regimente care ii incorporau pe membrii necasatoriti ai claselor de virsta. Regele avea un rol religios legat de ritualurile fertilitatii si de cultul stramosilor. Dupa decenii de lupte, uneori victorioase, impotriva englezilor, statul zulus s-a destramat, in cele din urma, in 1879.

In 1900, populatiile Africii Australe depindeau de Marea Britanie, de Germania si de Portugalia. Formatiunile politice precoloniale care nu au disparut nu supravietuiesc decit integrate, in diferite moduri, sistemului administrativ colonial.

Ramase multa vreme tributare unei viziuni paseiste si atemporale asupra cutumelor si institutiilor observate in „ariile tribale”, cercetarile antropologice au adoptat, de-a lungul ultimelor decenii, un punct de vedere mai critic. Cercetarile istorice si compa­rative restituie o viziune mai unitara si mai omogena a Africii Australe. Aceste lucrari pun in evidenta existenta institutiilor prezente in majoritatea societatilor, institutii care au favorizat integrarea lor in formatiuni sociale mai largi. Exemplul cel mai semnificativ este cel al prestatiilor matrimoniale si al regulilor de alianta care pot produce, simultan, solidaritati si ierarhii sociale (A. Kuper, 1982); ritualurile initiatice si organizatiile bazate pe virsta au putut sa joace un rol asemanator. ' La ora actuala, nici una dintre societatile Africii Australe nu traieste intr-o economie de subzistenta, cu exceptia (datorata razboaielor civile care le devasteaza) unei mari parti a Mozambicului si'a anumitor regiuni din Angola. In Republica Sud-Africans, in Namibia si in Zimbabwe, sint destinate agriculturii moderne, utilizind muncitori salariati, chiar zone intinse, pe cind paminturile din homelands sint subexploatate din cauza absentei miinii de lucru. Migratiile determinate de cautarea unui loc de munca si numarul mic al investitiilor antreneaza un slab randament si favorizeaza degradarea solurilor. Astazi, populatia sud-africana - negri, metisi, asiatici, albi - este majoritar urbana, lucrind in sectoarele secundare si tertiare ale unei economii capitaliste moderne sau in sectorul „informal” (micul comert si transport).

P. SKALNIK

• BOONZAIER E., SHARP J. (ed.), 1988, South African Keywords. The Uses and Abuses of Political Concepts, David Philip, Cape Town. - COERTZE P.J., 1983, Die Afrikanerfolk en die Kleurlinge, Haum, Pretoria. - HALL M., 1987, The Changing Past. Farmers, Kings and Traders in Southern Africa, 200-1860, David Philip, Cape Town. - HAMMOND-TOOKE W.D. (ed.), 1974, The Bantu-speaking Peoples of Southern Africa, Routledge & Kegan Paul, Londra. -HUNTER M., 1936, Reaction to Conquest: Effects of Contact with Europeans on the Pondo of South Africa, Oxford University Press, Londra. - KRIGE E., COMAROFF J. (ed.), 1981, Essays on African Marriage in Southern Africa, Juta, Cape Town - Johannesburg. - KUPER A., 1982, Wives for Cattle. Bridewealth and Marriage in Southern Africa, Routledge & Kegan Paul, Londra. - KUPER H., 1947, An African Aristocracy Rank among the Swazi, Oxford University Press, Londra. - LEVITAS B., 1982, Ethnology. An Introduction to the Peoples and Cultures of Southern Africa, Oxford University Press, Cape Town. - MEILLASSOUX C, 1979, Les derniers Blancs: le modele sud-africain, Maspero, Paris; 1988, Verrouillage ethnique en Afrique du Sud, UNESCO - OUA, Paris.


AFRICA CENTRALA ATLANTICA

Regiunea continentului african avuta in vedere aici corespunde, in linii generale, fostei Africi Ecuatoriale Franceze, cu exceptia partii sale saheliene : Ciadul meridional, Came-runul, Guineea Ecuatoriala (fosta colonie spaniola), Republica Centrafricana, Gabonul.

De la nord la sud se succeda zona arbustiva, zona impadurita - corespunzind varian-telor de clima tropicala uscata si umeda - si padurea ecuatoriala. Relatiile pe care aceasta parte a Africii le-a intretinut de-a lungul secolelor cu civilizatiile musulmane din nord (regiunile mediteraneana si sahariana ale Africii) si din nord-est (cursul superior al Nilului) prin intermediul'comertului cu caravane si, in partea litorala, cu lumea europeana (prezenta portugheza la Cabinda de la sfirsitul secolului al XV-lea) au avut o influenta decisiva asupra destinului sau. Aceste doua mari directii ale influen-telor s-au intilnit la marginile bazinelor fluviilor Chari (care izvoraste din lacul Ciad) si Oubangui, principalele cai fluviale utilizate pentru transportul mfirfurilor.

Datele arheologice atesta marea vechime a popularii zonei impadurite ; au fost gasiti galeti „prelucrati” (2.000.000 - 50.000 i.Cr.) in intreaga Africa Centrala, au fost desco-periti megaliti in depresiunea Cross River (la frontiera dintre Nigeria si Camerun) si la Bouar (Republica Centrafricana), picturi rupestre (Camerun, Republica Centrafricana); marturiile in piatra si ceramica sint numeroase. Pigmeii actuali sint reprezentantii primilor ocupanti ai padurii. Patriliniari, ei practica exogamia de ascendenta si au o organizare de tip clanic. Unitatile familiale minimale se reunesc mai mult sau mai putin durabil pentru a constitui'un grup seminomad de cel mult cincizeci de persoane, a caror „tabara” marcheaza autonomia lor din punctul de vedere al vinatorii si al culesului, membrii aceleiasi tabere deplasindu-se in interiorul unui teritoriu alta'data foarte vast, dar cu limite strict definite; „tabara” recunoaste autoritatea batrinilor sai. Pigmeii au relatii de dependenta mai mare sau mai mica fata de agricultorii bantu: furnizori de vinat pentru sedentari, ei isi procura de la acestia produse agricole si bunuri de consum. Limbile pe care le utilizeaza dovedesc complexitatea si vechimea acestor relatii, intrucit, desi apartin aceluiasi grup lingvistic cu cele ale populatiilor sedentare vecine, acestea ramin limbi autonome.

Marea majoritate a populatiei din zona impadurita vorbeste limbi bantu. Ea practica agricultura pe terenuri rezultate in urma defrisarilor prin ardere: barbatii au drept sarcina pregatirea cimpurilor, iar femeile le cultiva. Organizarea socio-religioasa a populatiilor bantu se caracterizeaza in primul rind prin rolul important jucat de societa-tile secrete, masculine dar si feminine, ale caror domenii de interventie sint multiple, de la cultul stramosilor si al spiritelor supranaturale pina la controlul social ocult. Potrivit tezei celei mai larg admise, punctul de dispersie al populatiilor bantu ar fi nordul Camerunului, regiune pornind de la care s-ar fi format curentele migratoare care, ocolind padurea sau traversind-o, s-au intilnit inspre regiunea lacului Mweru, in sudul Zairului, de unde s-a produs o emigrare catre Africa Orientala si Australa. Populatiile bantu au introdus in jumatatea de sud a continentului agricultura si meta-lurgia, aparitia metalurgiei fiind asociata cu cea a olaritului (cu „gropite bazale” si cu „caneluri”), in legatura cu care dispunem de numeroase marturii arheologice care se suprapun peste ultimele culturi ale pietrei cioplite. Liziera de nord a padurii constituie o frontiera pentru ariile de expansiune a limbilor bantu si oubangui; aceasta este, de asemenea, zona de contact si de confruntari intre bantu si sudanezi.

Portughezii au atins gurile fluviului Congo in 1482; ei se vor stabili aici in mod temeinic incepind din 1491. Formatiunea politica dominanta a regiunii era pe atunci regatul Congo, intemeiat pe la mijlocul secolului al XIV-lea, care reuneste sub aceeasi autoritate monarhica, in jurul capitalei Mbeba, provincii mai mult sau mai putin vasalizate; populatia acestora, matriliniara, apartine ariei lingvistice kicongo, care'se intinde de pe litoral la Stanley Pool si de la teritoriul populatiei teke (bateke) si din Loango pina in nordul Angolei. Regatul a aparut in urma migratiilor din est, de care e legata introducerea metalurgiei, activitate pusa in valoare prin intermediul figurii intemeietorului, eroul civilizator caruia i se atribuie inventarea artei metalelor si inva-tarea acesteia; prelucrarea metalului, la fel ca si alte activitati artizanale, era un privilegiu aristocratic. Aceasta importanta a metalurgiei, socotite a fi de origine orien-tala, este intilnita la toate populatiile din zona impadurita; chiar si astazi, elementul esential in compensarea matrimoniala este o moneda de fier sau de arama.

Desi au respectat independenta regatului Congo, portughezii au exercitat foarte curind o influenta importanta asupra acestuia prin introducerea crestinismului si, profitind cu abilitate atit de antagonismele inerente existentei unei stratificari sociale net diferentiate si institutionalizate (nobili, oameni liberi de conditie medie si sclavi), cit si de conflictele regionale, au asigurat o baza solida traficului de sclavi. Portughezilor li se datoreaza introducerea unor plante originare din America de Sud: maniocul si porumbul. Extrem de bine adaptat pentru cultivarea pe paminturile defrisate - care are un randament ridicat, necesita putine ingrijiri si nu este supusa unui ritm sezonier -, maniocul va deveni rapid produsul de baza al alimentatiei acestor populatii si va fi exportat pe cale fluviala pina in actuala Republics Centrafricana. Inlocuirea vechilor plante care furnizau produse pentru consumul local (ignama, bananierul) cu maniocul nu a afectat, la inceput, decit zona impadurita. In savana centrafricana, maniocul va inlocui tirziu meiul si sorgul, intr-o perioada (mai ales secolul al XIX-lea) cind traficul interior, in care aristocratia locals se asocia cu traficantii arabi, ia definitiv locul traficului atlantic si se intensifics in asemenea masura, incit capata forma unei politici sistematice de teroare, cu razii frecvente in cautare de captivi; in asemenea conditii, maniocul va deveni o veritabila cultura de supravietuire. Ultima faza a istoriei agri-culturii din regiune corespunde cu introducerea in secolul al XX-lea de catre puterile coloniale a culturilor „comerciale” : bumbac si cafea („bumbac negru, cafea alba”, potrivit expresiei lui E. de Dampierre).

Istoria popoarelor din bazinul ciadian nu are, decit in mod marginal, legatura cu istoria Africii Centrale atlantice. Totusi, puternicele state care apar incepind cu secolul al X-lea vor juca un rol important in organizarea traficului cu fildes si cu sclavi si in propagarea islamului, caruia populatiile negre meridionale ii vor ramine ostile. In fata pericolelor venite din nord, populatiile negre au ales adesea, urmind exemplul tribului sara, sa se refugieze in regiuni neospitaliere sau cu acces dificil, devenite veritabile „sanctuare” traditionale. Populatiile din sud-vestul Ciadului si din nordul Camerunului sint inrudite din punct de vedere cultural; organizate politic pe o baza segmentara sau in mici „sefii” si cazute, in masivul Adamaoua, incepind cu secolul alXVIII-lea, sub dominatia peulilor, ele se disting de cele din sudul Camerunului, unde populatiile bamileke si societatile care le sint inrudite sint organizate in „sefii” puternice, intr-o regiune dens populata si cu o buna vocatie agricola.

Africa Centrala atlanticS cunoaste - cu intensitSti variabile - dificultStile tSrilor in curs de dezvoltare, precum si evenimente dramatice: rSzboaiele ciadiene, episodul Imperiului centrafrican. Exploatarea resurselor forestiere si miniere depinde, pentru zonele interioare, de eliminarea enclavelor. In aceastS privintS, Gabonul se gSseste intr-o pozitie favorabilS, ceea ce ii permite sS aiba cel mai ridicat produs national brut pe cap de locuitor din Africa (indicator economic cu valoare relativa in acest context geopolitic), gratie exporturilor sale de lemn (okoume, a carui regenerare este grav amenintata) si de materii prime minerale (fier, magneziu, uraniu, petrol).

A. DUPUIS

• ADLER A., ZEMPLENI A., 1972, Le baton de l’aveugle, divination, maladie et pouvoir chez les Moundang du Tchad, Hermann, Paris. - BAHUCHET S., 1985, Les Pygmees aka de la foret centrafricaine, SELAF, Paris. - BALANDIER G., 1965, La vie quotidienne au royaume de Kongo du XVIe au XVIIIe siecle, Hachette, Paris; 1971, Sociologie actuelle de l’Afrique noire : dynamique sociale en Afrique noire, PUF, Paris. - DUMAS-CHAMPION F., 1983, Les Masa du Tchad, betail et societe, Cambridge University Press - Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Cambridge - Paris. - DAMPIERRE E. DE, 1967, Un ancien royaumebandia du Haut-Oubangui, Plon, Paris. - EVANS-PRITCHARD E.E., 1937, Witchcraft, Oracles and Magic among the Azande, Oxford University Press, Londra (trad. fr. Sorcellerie, oracles et magie chez les Azande, Gallimard, Paris, 1951). - OBENGA T., 1985, Les Bantu:

langues peuples civilisations Presence Africaine  Paris         Dakar       PRIOUL C    1981 Entre

Oubangui et Chari vers 1890, Societe d’Ethnogr , aphie, Paris. - RANDLES W.G.L. , 1968, L’ancien royaume du Congo des origines a la fin du XIXe siecle, Mouton, Paris - Haga. TARDITS C, 1960, Contribution a l’etude des populations bamileke de l’Ouest-Cameroun, Berger-Levrault, Paris. 1980, Le royaume Bamoun, Armand Colin, Paris.

AFRICA DE NORD

1. Generalitati

Cu exceptia Egiptului, care apartine totusi Africii albe, Africa de Nord cuprinde tarile din zona mediteraneana a Africii: Libia, Tunisia, Algeria si Maroc. Aceasta denumire respecta distinctia araba dintre Maghreb, „Occidentul” (care cuprinde chiar tarile amin-tite anterior) si Mashrek, „Orientul”. Frontierele politice ale acestor state definesc un teritoriu vast'de aproape cinci milioane de kilometri patrati, din care patru cincimi corespund hinterlandurilor sahariene. Dincolo de vaile nisipoase sau pietroase ale Saharei, exista doua lanturi muntoase, mai mult sau mai putin continue, separate de cimpii inalte: in sud, lantul tertiar intercontinental (Atlasul Inalt in Maroc, Atlasul Saharian in Algeria, Atlasul tunisian), iar in nord - lantul alpin (Rif in Maroc si Micul Atlas in Algeria) care se inalta chiar deasupra coastei. Relieful de coasta nu scade in inaltime decit la extremitati: cimpiile litoralului atlantic si desertul libian. Clima, mediteraneana in nord, devine din ce in ce mai desertica catre sud, definind zone de vegetatie bine delimitate : padurilor si maquis-urilor mediteraneene din zona de coasta le urmeaza stepele cu Stipa tenacissima caracteristice cimpiilor inalte, apoi doar planta-tiile cu palmieri din zonele cele mai aride.

Popularea zonei e relativ veche. La sfirsitul paleoliticului se constituie culturi originale : iberomaurusianul (incepind cu 14.000 i.Cr.) si capsianul (incepind cu 8.000), corespunzind prezentei lui Homo sapiens (omul de Mechta), care se vor „neolitiza” progresiv, poate sub influenta „neoliticului pastoral” specific Mediteranei occidentale. Neoliticul saharian, mai vechi (mileniul al VII-lea), evolueaza rapid din pricina deserti-ficarii care, intre mileniile al IV-lea si I i.Cr., antreneaza miscari si amestecuri de populatie, favorizind un mod de viata nomad. Acesta este deja bine atestat (la garamanti sau getuli) cind, dupa o scurta epoca a metalelor, populatiile Africii de Nord, stramosii berberilor, intra in istoria mediteraneana.

Colonizarile feniciene (intemeierea Cartaginei pe la 800 i.Cr.) si grecesti (mai ales in Egipt si in Cirene) ne furnizeaza primele date despre populatiile berbere. Mizele coloniale si politice ale acestor colonizari, care se raspindesc de-a lungul rutelor mari­time, provoaca un conflict intre cartaginezi si greci pentru suprematia asupra Siciliei, conflict pe care romanii, mostenitori ai grecilor, il vor transa in favoarea lor cu ocazia razboaielor punice. Distrugerea Cartaginei (146 i.Cr.) are loc o data cu ocuparea Africii de catre romani, se continua cu distrugerea Cirenei (74 i.Cr.), inainte ca Egiptul insusi sa devina provincie romana (30 i.Cr.), procesul incheindu-se cu ocuparea Mauritaniei (40 d.Cr.). Africa de Nord, impartita in mai multe provincii, va ramine romana pina in secolul al V-lea. Populatiile berbere, asimilate in zonele de colonizare (Africa), sint supuse si adopta crestinismul. Cuceririle vandale (429), apoi reocuparea provinciei de catre bizantini (531-542) favorizeaza accesul populatiilor berbere la o larga autonomie, ele fiind organizate, in momentul cuceririi musulmane, in confederatii vaste si puternice (Lawata, Sanhadja, Zanata).

In ciuda revoltelor, cucerirea araba (Cirene, 645; Tunisia, 647-648) va antrena o islamizare rapida. Istoria Africii de Nord musulmane ilustreaza perfect analizele lui Ibn Khaldun: ciclurile dinastice de centralizare si de anarhie politica, forta politica a miscarilor religioase, forta pe care erezia donatista o manifestase inca din perioada romana. Cucerirea araba si islamizarea largesc si orizontul societatilor maghrebiene, integrate intr-o lume musulmana care le pune in legatura atit cu Orientul Mijlociu, cit si cu Africa neagra. Importanta drumurilor sahariene, care leaga, prin Maghreb, Europa de Africa, va accentua ruptura dintre partea occidental (Marocul actual) si cea orientala (Tunisia, Libia) a Maghrebului.

In fapt, Maghrebul musulman nu va fi unificat decit - pentru scurt timp - sub dinastia Almohada (mijlocul secolului al XII-lea). In vest, se succeda dinastiile Idrisida, Almoravida - care va crea un vast imperiu din Sudan pina in Spania -, Almohada si Marinida. In ciuda dificultatilor crescinde intimpinate in incercarea lor de a controla drumurile Sudanului (expeditiile impotriva songhailor la sfirsitul secolului al XVI-lea), dinastiile marocane (Saaditfi si Alavita) vor sti sa reziste presiunilor portugheze si spaniole. In est, dinastia Fatimida, aparuta in'urma predicarii siite printre populatiile berbere, se lanseaza in cucerirea Egiptului, lasind cimp liber Hafsizilor (urmasii Almo-hazilor). Recucerirea Spaniei musulmane de catre crestini, care atrage dupa sine sosirea unor valuri de exilati andaluzi si evrei prin tot Maghrebul, provocind totodata si o inflorire culturala (arhitectura, muzica andalus si raspindirea islamului mistic sufist), se prelungeste, in regiunile orientale, prin tentative de ocupare (Tripoli, Tunis), care vor atrage interventia otomanilor. Acestia, fie direct (Alger), fie cu ajutorul dinastiilor locale (Tripoli sau Tunis), vor ocupa aceste regiuni pina in perioada colonizarilor europene.

Slabirea Imperiului otoman face sa renasca ambitiile cuceritoare ale europenilor. Algeria este ocupata in 1830, iar Tunisia trece sub protectorat francez in 1881. Libia, redevenita in 1835 provincie otomana, nu va fi ocupata decit mult mai tirziu de italieni, in urma unui lung razboi (1911-1930). Marocul, mar al discordiei intre Germania, Spania si Franta, devine in 1912 protectorat francez. Pretutindeni, rezistentele si revoltele vor face dificile ocuparea si administrarea teritoriilor. In ciuda popularii europene intensive, la capatul unor miscari politice si al unor confruntari militare extrem de dramatice, mai ales in Algeria (1962), are loc decolonizarea (Maroc si Tunisia, 1956), aceasta evolutie fiind mult facilitate in cazul Libiei (1951) de retragerea italiana de la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial.

La inceputul anilor ’80, populatia Maghrebului era de aproximativ 50 de milioane de locuitori (Maroc - 20,5; Algeria'- 18,5; Tunisia - 6,9; Libia - 3,9), foarte inegal repartizati: majoritatea acestora traiau in zonele de coasta si mai mult de o treime locuiau in orase. In trecut, diversitatea populatiilor se manifesta mai putin prin dife-rente culturale, cit mai degraba prin referinte etnice care traduceau distinctii statutare : turci, kulughli - descendenti ai turcilor si ai populatiilor autohtone -, arabi, orientali, andaluzi etc. Distinctia dintre arabi si berberi, uneori dublata si de o opozitie intre nomazi si sedentari, fixata in perioada coloniala, este de natura esentialmente lingvis-tica. Marginalizarea relativa a berberofonilor in regiunile muntoase sau desertice a favorizat, totusi, puternice particularitati culturale. Berbera, limba populatiilor autoh­tone, este in general plasata in familia limbilor hamito-semitice, insa M. Cohen noteaza ca aceasta inrudire nu inseamna ca ar fi existat o ramura hamita comuna care ar fi grupat berbera, egipteana veche si limbile Abisiniei; s-au facut unele incercari de a apropia berbera de libiana veche, inca nedescifrata. Se poate aprecia ca berbera este vorbita, in numeroase dialecte, de 40% din populatia marocana, de 30% din populatia algeriana si de 23% din populatia libiana, insa bilingvismul este foarte raspindit. Araba este limba majoritatii maghrebienilor, sub forma diferitelor dialecte, iar acest fapt este o consecinta atit a arabizarii societatii locale, cit si a unor aporturi directe, precum cel al arabilor hilalieni, care au invadat Maghrebul incepind din secolul al XII-lea.

Pina recent (inainte de emigratiile inspre Franta si Israel), exista o puternica minoritate evreiasca, provenind din'vechi migratii sau reprezentind urmasii berberilor iudaizati, ale carei rinduri au fost ingrosate cu evreii spanioli alungati de recucerirea Spaniei'de catre crestini si din pricina persecutiilor. Aceasta populatie'era urbana sau, in anumite regiuni marocane, semirurala. Evreii erau mestesugari si detineau exclusi-vitatea in anumite meserii.


In sfirsit, pina la obtinerea independentei, Africa de Nord cuprindea importante colonii europene: franceze (in Maroc, Algeria si Tunisia), spaniole (in Maroc si Algeria) si italiene (in Tunisia si Libia). Limbile europene sint vorbite in continuare de o parte important a populatiei si sint inca utilizate in sistemele de invatamint locale.

2. Etnologia nord-africana

Circumstantele cuceririi si colonizarii au marcat in mod particular dezvoltarea studiilor etnologice si'antropologice asupra tarilor din Maghreb. Fara a incerca sa revenim asupra judecatilor'de valoare, negative (Lucas, Vatin, 1975) sau mai nuantate (Berque, 1956), trebuie sa recunoastem ca statutul acestor studii, in ciuda eruditiei'de care dau dovada si a aportului lor efectiv, ramine problematic, cunostintele stiintifice obtinute dove-dindu-se dependente de fenomenele de dominare si de manipulare a celuilalt, precum si de imaginile asupra acestuia.

Indiferent de modul in care se autodefineste pentru a legitima contextul colonial, cunoasterea antropologica, ce incepe o data cu colonizarea, nu inseamna descoperirea unei „lumi necunoscute”, precum in Africa neagra. In secolele al XVIII-lea - al XIX-lea, descrierile calatorilor, multe la numar, iau adesea o turnura sistematica si oficiala: este cazul lucrarilor consulului englez Richardson la Tripoli, pentru a nu cita decit un exemplu. Existau apoi, acumulate de la cucerirea musulmana, o seama de lucrari, scrise in araba si difuzate local, care contin informatii despre societatile maghrebiene si despre istoria lor. Daca opera monumentala a lui Ibn Khaldun a fost tradusa incepind cu 1844, aportul sau original la istoria stiintelor sociale nu va fi cu adevarat recunoscut decit in momentul obtinerii independentei de catre tarile maghrebiene (Y. Lacoste).

Societatea colonizata sau vizata de'colonisti va fi, in parte, ocultata. Trebuie sa tinem seama aici de deprecierea mereu crescinda a imaginii indigenului, precum si de prejudecatile care impovareaza o lume apropiata din punct de vedere istoric si geografic, dar care, totusi, mai ales din pricina religiei sale, este considerata in mod ireductibil straina. Aceasta viziune asupra celuilalt, fixata in orientalisme, constituie un prim obstacol in calea constituirii unei antropologii maghrebiene.

Secolul al XIX-lea este cel al viziunii romantice prin excelenta. Pamint al Orientului, Africa de Nord este strabatuta si descrisa de esteti si artisti (E. Delacroix, T Gautier, E. Fromentin). Ea ii atrage pe saint-simonieni (Enfantin)' sau, mai tirziu, incarneaza visele feministe de emancipare (I. Eberhardt). Aceeasi viziune ii inspira uneori si pe ofiteri si administratori, care sint la originea primelor lucrari etnografice. In cautarea unui exotism autentic, acestia tind in mod constant sa-si indrepte privirile catre zonele mai bine conservate: Kabilia, Aures, Mzab, apoi, pe masura ce cucerirea avanseaza, catre Sahara (P. Duveyrier, Ch. de Foucauld). Lumea triburilor devine locul in care cercetatorii cauta viata patriarhala a originilor.

Constituit ca disciplina universitara la sfirsitul secolului al XIX-lea, orientalismul si-a impus punctele de vedere in lucrarile etnologice. Primul dintre acestea este cel al primatului limbii. Desigur, textul scris si savant nu mai este, cum era in evul mediu arab, documentul primordial si vor trebui sa apara lucrarile lui A. Basset pentru ca statutul de limba al berberei sa' fie in intregime recunoscut. Insa tendinta unei asimilari intre limba si cultura va fi si mai pronuntata si, desi in urma acestui demers s-au realizat lucrari de valoare, ea s-a aflat si la originea unor presupozitii, alimentind, de exemplu, „mitul berber”.

Orientalismul perpetueaza si viziunea evolutionista a originilor sale: desi imaginea tribului nu mai este romantica si exotica (Bonte et al., 1991), desi ruptura dintre cultura savanta (islamologica si dinastica) si cultura populara e mai putin marcata (E. Levi-Provencal) decit in lucrarile consacrate Orientului Mijlociu, totusi, etnologia maghrebiana postuleaza in continuare ideea unei stari arhaice ale carei ramasite (ritua-luri, credinte etc.) trebuie studiate, precum si ideea unei unitati primordiale a culturii maghrebiene sau chiar berbere.


Al doilea obstacol in calea constituirii unei antropologii maghrebiene tine de modul in care sint folosite rezultatele cercetarilor. Dificultatile legate de cucerire si de stabili-rea administratiei coloniale explica rolul important'jucat in cercetarea etnologica de catre militari si administratori, cercetarile fiind organizate adesea in mod oficial. In Algeria, in prag de ocupatie, „Biroul Arab” incepe sa colecteze informatii si sa propuna monografii; sint organizate anchete sistematice: cele din perioada 1844-1867, de exemplu, permit publicarea a patruzeci de volume. Aceeasi sarcina va fi indeplinita mai tirziu in Maroc de catre administratorii si militarii francezi (publicarea seriei Villes et tribus du Maroc, 1915-1932) si, intr-o mai mica masura, de catre italieni in Libia. Aceste lucrari sint inegale ca valoare. Ele vehiculeaza in primul rind cele mai diferite presupozitii, romantismului originilor urmindu-i o viziune care se vrea mai „stiintifica”, dar care este, uneori, in mod deschis rasista. Aceasta viziune subliniaza distanta'dintre civilizatiile nord-africane si cele ale Mediteranei, din rindul carora primele au facut parte pina la cucerirea araba (in acest fel se inmultesc, de exemplu, la inceputul secolului al XX-lea, lucrarile despre statutul femeii), si incearca sa o explice prin istoria „secolelor intunecate” ale Africii de Nord (E.F. Gautier).

Aceste neajunsuri sint contrabalansate de unele aspecte pozitive. S-a intreprins o enorma munca de eruditie in urma careia au aparut citeva lucrari importante. Socie­tatile savante (Societe Historique Algerienne, societatile geografice din Alger si Oran, Societe Archeologique din Constantinois etc.) au publicat buletine carora li s-au adaugat reviste stiintifice locale: Revue africaine, creata in 1856 in Algeria, Revue tunisienne (1894) si Hesperis in Maroc (1921). In secolul al XX-lea, lucrarile elaborate in universi-tati si 'institute locale se inscriu mai riguros in cadrul cercetarilor metropolitane, pastrindu-si, totusi, o anumita originalitate, ilustrata si de cercetarile asupra dreptului musulman'sau a Jdreptului berber”.

Perioada obtinerii independentei de catre statele maghrebiene nu a fost insotita de schimbari majo're. Local, a fost intreprinsa o critica a „stiintelor coloniale”, care a avut drept tinta antropologia si a favorizat emergenta unor noi genuri literare (eseuri si mai ales romane semnate de Mulud Mammeri, Mulud Feraun, Mohammed Dib, R. si A. Zenati etc.). Cercetarea universitara a continuat in Franta, dar si in lumea anglo-saxona, mai ales in privinta Marocului si a Libiei. Temele de 'cercetare ramin esentialmente aceleasi.

Am evocat ambiguitatile elaborarii conceptului de „trib”. Primele studii asupra Africii negre, in special lucrarea lui A. Hanoteau si A. Letourneux despre kabili (1873), au contribuit la fixarea trasaturilor unei ordini tribale: aceasta ar avea un caracter comunitar - trasatura subliniata de M. Kovalevski (1879) si reluata de Marx si Engels -si segmentar - caracteristica pusa in evidenta de E. Durkheim (1893). Lucrarea compa-rativa a lui E. Masqueray (1886) inca se mai inspira din Fustel de Coulanges; studiile asupra caracterului segmentar al societatilor nord-africane, una dintre temele majore ale antropologiei maghrebiene, vor avea mai apoi o anumita influenta asupra dezvoltarii scolii sociologice durkheimiene. Lucrarile lui R. Montagne (1930), centrate asupra mecanismelor politice care functioneaza in societatile tribale si asupra raporturilor acestora cu statul, vor stirni admiratia lui Mauss. Subiectele in cauza au fost reluate dupa razboi prin lucrarile lui J. Berque (1955) si mai ales prin apropierea care s-a facut atunci intre aceste societati si societatile africane segmentare, bazate pe inrudire. E.E. Evans-Pritchard aplica beduinilor' din Cirene (1949) concluziile analizelor sale asupra societatii nuer. Acest demers, care privilegiaza fenomenele de echilibru si de egalitarism, este codificat in lucrarile lui E. Gellner asupra Marocului (1969)'si a inspirat numeroase studii recente asupra ordinii tribale (D. Hart) si a organizarii economice (D. Seddon), politice (J. Favret), religioase (F Colonna) etc. Modelele indigene capata un loc mai important in lucrarile lui P. Bourdieu (1972) si R. Jamous (1981).

O alta tema recurenta a antropologiei maghrebiene este cea a practicilor si reprezen-tarilor religioase. In acest domeniu, studiile au fost mai intii centrate asupra islamului din confrerii care, prin influenta sa culturala si sociala asupra populatiilor indigene, aparea, in egala masura, ca adversar, dar si ca aliat privilegiat al colonizatorului: lucrarile lui L. Rinn despre Algeria, ale lui Duveyrier despre Sanusi si mai ales sinteza lui O. Depont si X. Coppolani (1897) ilustreaza aceasta prima directie de cercetare. In al doilea rind, vor fi privilegiate practicile si credintele islamului popular, considerate in unele cazuri drept elemente care ar fi supravietuit din religia primara a berberilor; pe aceasta tema, lucrarea lui E. Doutte (1909) realizeaza un prim bilant al problemelor. Din ce in ce mai folclorizante si purtatoare ale mitului unei unitati culturale si simbolice originale (arborele cosmic a lui V. Paques), aceste cercetari vor fi continuate in lucrarile lui E. Dermenghem (1954). Inspirindu-se din noile modalitati de abordare antropologica, cercetarile asupra confreriilor, asupra formelor culturale ale religiozitatii (Geertz, 1968), asupra vietii rituale (Eickelman, 1976) sau a terapiei (Crapanzano, 1973) s-au inmultit in ultimul timp.

Este vorba aici - si afirmatia este valabila si in cazul altor lucrari, cu o orientare chiar mai subiectiva'(precum'cea a lui Duvignaud despre Chebika) - despre studii inspirate de o conceptie asupra culturii si identitatii culturale radical diferita de cea care a patronat, de-a lungul intregii perioade coloniale, cercetarile asupra problemelor identitatii si autenticitatii culturale. Acestea din urma sint dominate de ceea ce uneori a fost numit „mitul kabil” sau „mitul berber”, care, pornind de la constatarea unor specificitati culturale si lingvistice incontestabile, ajungea, in scopuri practice, la ideea unei opozitii radicale intre berberi si arabi. Fara a reveni asupra implicatiilor, mai ales politice, ale acestei opozitii, vom incerca sa o restituim in contextul unei etnografii -deja evocate atunci cind am discutat despre studiile asupra islamului - care, fie ca isi marturiseste presupozitiile teoretice, fie ca le neaga, privilegiaza descrierea minutioasa a faptelor culturale, inainte de toate in dimensiunea lor lingvistica, dar si in exercitiul lor cotidian (ritualuri, sarbatori etc.). Adesea folclorizant, acest demers a inspirat lucr'ari de neegalat in privinta eruditiei, precum cele ale lui E. Werstermarck sau E. Laoust asupra Marocului. Modernizindu-se si delimitindu-se de orice folclorism, aceasta abordare s-a prelungit pina in zilele noastre si privilegiaza studiile etnolingvistice (Lacoste--Dujardin, 1970) sau de etnologie a tehnicilor (G. Bedoucha, S. Ferchiou, C. Lefebure).

Transformarile culturale, economice, politice si sociale, pe care putini autori (C.-H. Julien, J. Berque) le anticipau si care s-au produs dupa obtinerea independentei de catre statele maghrebiene, au modificat contextul cercetarilor asupra Africii de Nord dincolo de permanentele pe care le-am subliniat. Deplasarile de populatie si migratiile, industrializarea legata de exploatarea petroliera, urbanizarea rapida, crizele politice si militare au contribuit la crearea unei noi societati maghrebiene pe care, cu doar citeva exceptii (J. Gulick, A. Adam), antropologii nu au luat-o deloc in considerare. Dupa o perioada de respingere a etnologiei, socotita „stiinta coloniala”, se pare ca actualele puteri din tarile Maghrebului tind sa revina la o'abordare antropologica, pentru a intelege mai bine schimbarile sociale si culturale cu care se confrunta.

P. BONTE

• BERQUE J., 1955, Les Seksawa. Recherches sur les structures du Haut Atlas, PUF, Paris. 1956, „Cent vingt-cinq ans de sociologie maghrebine”, in Annales, 11: 296-324. - BONTE P., CONTE E., HAMES C, ABD EL WEDOUD OULD CHEIKH, 1991, Al-ansab: la quite des origines. Anthropologie historique de la societe tribale arabe, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme - Cambridge University Press, Paris. - BOURDIEU P., 1972, Esquisse d’une theorie de la pratique precedee de trois etudes d’ethnologie kabyle, Droz, Geneva. -CRAPANZANO V., 1973, The Hamadsha: A Study in Moroccan Ethnopsychiatry, University of California Press, Berkeley. - DEPONT O., COPPOLANI X., 1897, Les confreries religieuses musulmanes, Jourdan, Alger. - DERMENGHEN E., 1954, Le culte des saints dans l’islam maghrebin, Gallimard, Paris. - DESPOIS J., 1949, LAfrique blanche; t. 1, LAfrique du Nord, PUF, Paris. - DOUTTE E., 1909, Magie et religion dans lAfrique du Nord, Jourdan, Alger. - EICKELMAN D.F, 1976, Moroccan Islam; Tradition and Society in a Pilgrimage Center, University of Texas Press, Austin. - EVANS-PRITCHARD E.E., 1949, The Sanusi of Cyrenaica, Clarendon Press, Oxford. - GERRTZ C, 1968, Islam Observed: Religious Develop-ments in Morocco and Indonesia, Yale University Press, New Haven. - GELLNER E., 1969, Saints  of the Atlas,  University  of Chicago  Press,  Chicago.  - HANOTEAU  A., LETOURNEUX A., 1873, La Kabylie et les coutumes kabyles, Challamel, Paris. - JAMOUS R., 1981, Honneur et baraka. Les structures sociales traditionnelles dans le Rif, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme - Cambridge University Press, Paris - Cambridge. -JULIEN C.-H., 1951-1952 (1931), Histoire de l’Afrique du Nord, Payot, Paris. - LACOSTE--DUJARDIN C, 1970, Le conte kabyle: etude ethnologique, Maspero, Paris. - LUCAS P., VATIN J.-C., 1975, LAlgerie des anthropologues, Maspero, Paris. - MASQUERAY E., 1886, La formation des cites chez les population sedentaires de l’Algerie (Kabyles du Djurdjura, Chaouias de l’Aures, Beni Mezab), Leroux, Paris. - MONTAGNE R., 1930, Les Berberes et le Makhzen dans le Sud du Maroc. Essai sur la transformation politique des Berberes sedentaires (groupe Chleuh), Alcan, Paris.

AFRICA OCCIDENTALA

Africa Occidental corespunde acelei parti a continentului african situate la sud de Sahara, la vest de masivele Darfur si Ennedi si la nord-vest de masivul Adamaoua; Vestul african istoric este limitat la est de regiunea lacului Ciad. Includerea Mauritaniei (cu exceptia acelei parti a vaii Senegalului care depinde de ea) in Africa maghrebo--sahariana motiveaza 'atasarea Africii Occidental la Africa neagra. Arhipelagul Insulelor Capului Verde, fosta posesiune portugheza devenita stat independent, are o istorie distincta de cea a continentului. Africa Occidental cuprinde actualele state Senegal, Guineea, Coasta de Fildes, Benin (fosta Dahomey), Burkina Fasso (fosta Volta Superioara), Mali (fostul Sudan francez din timpul perioadei coloniale) si Niger, toate foste colonii franceze, Gambia, Sierra Leone, Ghana (fosta Gold Coast'si fostul Togo german sub mandat britanic) si Nigeria (la care a fost alipit teritoriul fostului Camerun german sub mandat britanic), foste colonii britanice, Guineea-Bissau (fosta Guineea portugheza), Togo (fostul Togo german sub mandat francez) si Liberia (tara anglofona aparuta in 1821 in urma actiunii desfasurate de American Colonization Society si care si-a dobindit independenta in 1847).     '

' Zona atlantica vest-africana este foarte joasa, cu formatiuni lagunare de-a lungul litoralelor din Coasta de Fildes si Benin; mascaretul face aceasta coasta inospitaliera. Interiorul este o imensa peneplenfi, cu o altitudine variind intre 200 si 500 de metri, scobita de doua „bazine”: delta interioara a Nigerului si lacul Ciad. Principalele formatiuni muntoase (ale caror virfuri nu depasesc 2.000 m) sint podisul Bauchi (Nigeria), lantul muntos Atakora (Togo) si masivul Fouta Djallon (Guineea), de unde izvorasc Senegalul (1.700 km) si Nigerul (4.200 km). Intre lacul Debo, la vest, si portiunile de curs rapid din Labbezenga, la est, bucla Nigerului aduce fluviul in apropiere de marginea meri­dionals a Saharei. De la sud la nord, variatiile regimului pluvial si interactiunea musonului de sud-vest cu harmattanul, un vint uscat din est, determinfi trei mari'tipuri de clima: ecuatoriala guineeana (mai mult de 2.000 mm), sudaneza (sub-guineeana: 2.000-1.500; sud-sudaneza: 1.000-1.500 ; nord-sudaneza : 500-1.000) si saheliana (mai putin de 500 mm). Dupa zona cu padure foarte deasa (de pe tarmul guineean abrupt) sau deasa (din Golful Guineii) urmeaza savanele (guineeana cu paduri-galerie, sud--sudaneza arborescenta si nord-sudaneza arbustiva), apoi stepa saheliana.

Zona sud-sudaneza, putin populata, cu sol sarac (afloriment lateritic), separa doua lumi: guineeana in sud, sudaneza sau sudaniana in nord. In sud: cultura tuberculilor, cresterea boului african tripano-rezistent, metalurgia fierului si a aurului, arta bronzului; prevalenta organizarii „tribale” in sud-vest si dezvoltarea timpurie, in jurul Golfului Guineii, a unor culturi infloritoare; influenta europeana in zonele de coasta incepind din secolul al XVI-lea; model statal de tipul regalitatii „divine”. In nord: agricultura cerealiera, cresterea (de catre peuli) a zebuului asiatic non-tripano-rezistent, prezenta magarului si a calului, metalurgia fierului si a aramei practical de fierari grupati in „caste”; amprenta profunda lasata de marile imperii medievale (Ghana, Mali, Gao); influenta islamica arabo-berbera, incepind din secolul al VIII-lea; modelul statal e monarhia militara. Intre aceste doua universuri, comertul la mare distanta (sarea sahariana, nuca de kola din zona impadurita etc.) a servit ca mijloc de legatura inca din evul mediu; de dezvoltarea sa e legata formarea grupurilor specializate de negustori, care au raspindit folosirea limbilor vehiculare (diula, hausa, yoruba).

Preistoria Africii Occidentale este inca foarte putin cunoscuta. S-a gasit material acheulean pe litoralul ghanez si in podisul nigerian.'Cele mai vechi ocupatii descrise sint cele din ultima epoca a pietrei. Olaritul sudanez apare intre 4000 si 1000 i.Cr.; catre 2000 i.Cr. apare agricultura cerealiera in cadrul comunitatilor sedentare din Sahara mauritaniana (tichitt, walata). Olaritul guineean, contemporan cu inceputurile culturii tuberculilor, apare tot catre 2000 i.Cr. Pe la 1000 i.Cr., agricultura este practi­cal in aproape intreaga Africa Occidentals.

Africa de Vest nu a cunoscut epoca bronzului, in ciuda prezentei, la marginea Saharei, in timpul ultimului mileniu i.Cr., a unor ateliere in care se lucra arama si un bronz cu un continut redus de cositor, potrivit tehnicilor de origine feniciana. Metalurgia fierului este, in principal, maghrebo-sahariana: ea se raspindeste intre 500 i.Cr. (taruga, Nigeria) si inceputul mileniului al II-lea; in est, prevaleaza o tehnologie meroitico--nilotica, introdusa tirziu (500-1000 i.Cr.: daima, Nigeria).

In prima epoca a fierului se diferentiaza doua mari vetre de civilizatie, una in Nigeria meridionala, cealalta in actualul Sahel mauritano-malian. Cultura Nok (sta-tuete din pamint ars), aparuta intre Niger si Benue, se mentine de la 500 pina la sfirsitul secolului al II-lea i.Cr. Din ea provin culturile Owo (secolul al XV-lea) - pamint ars, Ife (secolele al XII-lea - al XV-lea) - pamint ars, arama si bronz, Tsoede (secolele alXII-lea - al XVI-lea) si Benin (secolele al XV-lea - al XVII-lea) - arama si bronz. In sudul Nigeriei, cultura Igbo-Ukwu (secolele al IX-lea - al XV-lea) e reprezentata prin olarit, obiecte de fier si de bronz. Pe la 1000 i.Cr., existau in Sahara mauritaniana sate fortificate de negri, probabil stramosi ai populatiei soninke (Mali). Inca de la inceputul erei crestine, desertificarea rapida ii obliga pe acesti agricultori, crescatori de caprine si ovine, sa se deplaseze spre vest si spre sud-vest. La vest de cursul superior al Nigerului, comunitatile formate in urma acestor migratii, care dispun de arcuri si de cai si utili-zeaza mina de lucru a sclavilor, se organizeaza in grupari teritoriale defensive. Astfel ia nastere (secolele al VI-lea - al VII-lea) ceea ce va deveni „imperiul” Ghana, a carui dezvoltare, incepind din secolul al VIII-lea, se face in detrimentul berberilor saharieni recent islamizati, gratie in special dezvoltarii comertului cu sare din Sahara, cu aur din Guineea, cu sclavi si cu marfuri de origine mediteraneana.

Intre Cross River, la est, si Volta, la vest, se intinde aria de civilizatie a Beninului (Talbot, 1926), de la numele cetatii edo Benin, capitala regatului de coasta cu acelasi nume. In aceasta zona s-au dezvoltat civilizatia urbana a populatiei yoruba si nume-roase formatiuni statale : regatul yoruba Oyo, dezmembrat de catre peulii din Sokoto in secolul al XIX-lea, Nupe, caruia inaltul sau grad de dezvoltare economica, adminis-trativa si culturala i-a adus supranumele de „Bizantul negru” (Nadel, 1950), regatele fon Porto Novo si Abomey etc. In regatul razboinic al jukunilor (estul Nigeriei), conceptia despre sacralitatea puterii este foarte apropiata de cea intilnita in „sefiile” de pe podisul Bauchi (Meek, 1925), mai ales la rukuba (Muller, 1980). Tivii din Benue (L.'si P. Bohanan, 1953) reprezinta un exemplu de pe acum clasic al unei societati „fara sefi”.

Regiunea cuprinsa intre Volta si Comoe (Coasta de Fildes) este dominata de akani, care, incepind din secolul al XVII'-lea, vor pune bazele mai'multor regate razboinice, inlocuite la putina vreme de statele asante, regrupate intr-o „confederatie” cu centrul in Kumasi (sudul actualei Ghana). In secolele al XVIII-lea - al XIX-lea, asante isi intind influenta, pe de o parte, in directia litoralului locuit de fante, iar, pe de alta parte, in directia regatelor din nord (Gyaman, Gonja, Dagomba). Civilizatia asante (Ratray, 1923) este remarcabila prin arta bronzului, ale carei productii caracteristice sint greutatile pentru cintarirea aurului.

La vest de teritoriile populatiilor baule si anyi (Coasta de Fildes) se intinde tarmul guineean abrupt, care se prelungeste pina in valea riului Casamance (Senegalul meridional) si a fluviului Gambia. Aceasta regiune a ramas la distanta de marile miscari de etatizare ale Vestului african; o traditie durabila a facut din'locuitorii sai niste „refugiati”.


Populatiile in cauza (defrisori, cultivatori, pescari) au intemeiat organizatii socio-politice bazate pe„societ5ti secrete”.

Prima mare formatiune statalS din sectiunea sahelo-sudanezS este Ghana istoricS (Levtzion, 1973), al carei teritoriu se intindea de la cursul superior al fluviului Niger-Bani, la est, pina la valea Senegalului, la vest. Mentionata pentru prima data de Al-Fazari la sfirsitul secolului al VIII-lea, Ghana este cunoscuta mai ales datorita informatiilor lui Al-Bakri (1068), traditiilor soninke si descoperirilor arheologice. Ghana cade sub lovitu-rile Almoravizilor in 1076-1077; teritoriul sau va trece sub controlul statului Mali in 1240. La origine, Mali a fost un mic regat de pe cursul superior al fluviului Niger-Bani, intemeiat in secolul al XI-lea, ai carui locuitori, malinke, au constituit nucleul viitoarei populatii mande. Fondatorul „imperiului” Mali este Sunjata (prima jumatate a secolului al XIII'-lea) (Monteil, 1929; Levtzion, 1973). Sub domnia lui Musa (1312-1337), care face un pelerinaj la Mecca in 1324, imperiul se intinde din partea orientals a buclei Nigerului pina la coasta atlantica occidental, si de la Wagadu, in nord, pina la liziera padurii guineene, in sud, hegemonia sa exercitindu-se direct, sau catre vest, prin intermediul regatelor tributare. Incepind cu secolul al XIII-lea, influenta imperiului Mali s-a intins catre est, in directia vaii inferioare a Nigerului si a actualului teritoriu hausa. Mali se va retrage din bucla Nigerului din fata „imperiului” songhai Gao, dupa numele capitalei sale din perioada de maxima inflorire. Nu se stie in ce perioada si ce fel de circumstante, anumite grupuri de vinatori (gow) si pescari-cultivatori (sorko) au trecut sub controlul unei aristocratii militare in partea orientala a buclei Nigerului, formind atit nucleul initial al etniei songhai, cit si al unui stat monarhic cu centrul la Koukia (Rouch, 1953), mentionat pentru prima'data in secolul al XI-lea. In secolul alXIII-lea, teritoriul songhai trece sub controlul imperiului Mali, apoi se elibereaza de sub dominatia acestuia sub domnia ultimului reprezentant al celei de-a doua dinastii songhai (Sonni), Ali (1464-1492), ale carui razboaie de cucerire vor fi continuate de dinastia Askia, intemeiata de Mohammed (1493-1528), care se converteste la islam. In secolul al XVI-lea, imperiul Gao se intinde pe un foarte vast teritoriu care, de la est la vest, este situat intre teritoriul hausa si valea Senegalului; acest imperiu se va prabusi in urma atacurilor marocanilor, care vor cuceri Timbuktu in 1591.

Dupa disparitia marilor imperii, Africa de Vest va dobindi, progresiv, o fizionomie etnica si politics'ce va prevala pina la sfirsitul secolului al XIX-lea. Tekrurului medie­val, aparut in contextul relatiilor de dependents fata de Ghana, ii vor urma mai multe state pe teritoriul actualului Senegal: Sine si Salum Serer, Dyolof, Baol, Waalo si Kayor Wolof. Dincolo de valea Senegalului incepe zona de „expansiune” mande, ansamblu complex de migratii si de interactiuni din care se va naste o arie lingvistica si o arie culturala - ele nu'coincid -, in interiorul carora populatii bine individualizate'vorbesc limbi inrudite intre ele si/sau impartasesc un fond comun de trasaturi ale organizarii sociale si ale reprezentarii lor. Aceasta expansiune are drept cadru regiunea centrals a Maliului istoric, Futa Djallon si priveste societatile de la periferiile septentrionale si orientale ale „marelui” Mali, populatii guineene si ivoriene, intre care bambara din Kaarta si Segu. Incepind din secolul al XVI-lea, patrunderea populatiei mande in partea centrala' a Vestului african va avea ca principal punct de sprijin comertul caravanier al populatiei diula, propagatori ai islamului si intemeietori de state musulmane (in vestul Burkinei Fasso, nord-estul Coastei de Fildes si Ghana de nord).

Cea mai mare parte a bazinului Voltei'(nordul actualei Ghana, centrul si estul Burkinei) este ocupata de populatii numite gur sau voltaice, neorganizate in state, precum tallensii - caz tipic de soc'ietate „segmentar5” bazata pe ascendents (Fortes, 1945) -, sau organizate in state. Statele intemeiate de populatiile mamprusi,' dagomba, nanumba (Ghana) si mossi (Burkina: Izard, 1970) au aceeasi origine; apropiate de acestea sint regatul Gurma (Burkina) si, intr-o mai micS mSsurS, Borgu (nordul actualului Benin). ApSrute in secolul al XV-lea, regatele mossi (mai ales Wogdgo si Yatenga) s-au tinut la distantS de miscarea de islamizare nord-sudanezS.


in valea joasa a Nigerului, songhaii domina malul drept al riului, pe cind malul sting este controlat de populatia zerma. Dincolo de aceasta vale, de la granitele Airului (tuaregi) pina in tinutul yoruba, catre sud, si pina la Bornu, catre est, se intinde teri-toriul hausa (Meek, 1925), a carui unitate este in primul rind lingvistica. Spatiul hausa se organizeaza in jurul capitalelor (Daura, Kano, Gobir, Zazzau, Katsina, Rano si Biram) celor sapte „state”, carora le este asociata conceptia oligarhica a unei puteriputin sacrali-zate. Islamul nu era inca solid implantat decit in marile cetati comerciale (Kano, Katsina, Sokoto) atunci cind, la inceputul secolului al XIX-lea, izbucneste „rascoala” peulilor.

Peulii (fulbe) (Tauxier, 1937 ; Dupire, 1970), pastori practicind cresterea in transhu-manta a zebuului, sint prezenti in intreg Vestul african sahelo-sudanez, de la Futa Toro (Senegal) - unde s-a format etnia peula, probabil in epoca Ghanei istorice - si pina la Adamaoua (Camerunul occidental). De traditie „pagina”, peulii au cunoscut mai multe valuri de islamizare, in urma carora au aparut vetre de iradiere a reformei politico--religioase. La inceputul secolului al XX-lea se constituie doua mari hegemonii teocratice peule. In 1810, Seku Ahmadu intemeiaza „imperiul” Masina (Mali), pe care il distruge in 1862 seful militar si religios tukulor Umaru Tall (Al Hadji Omar). in teritoriul hausa, Usman dan Fodio, victorios in jihadul intreprins impotriva ierarhiei traditionale, ia in 1804 titlul de „sef (sarki) al credinciosilor”; fiul sau, Mohammed Bello, uneste statele hausa in „imperiul” Sokoto (Johnston, 1967).

Primii europeni care au ajuns pe tarmul vest-african, portughezii, apar pe la mijlocul secolului al XV-lea, avind ca obiectiv convertirea paginilor si cautarea unor noi surse de aprovizionare cu mirodenii. in secolul al XVI-lea, interesul traficantilor (pe Coasta occidental, in Golful Guineii) se indreapta asupra aurului. Traficul cu sclavi este aici aproape la fel de vechi ca si prezenta europenilor si va avea repercusiuni dramatice asupra destinului populatiilor situate mai in interiorul continentului. Primele posesiuni coloniale ale europenilor (in principal englezi, francezi, portughezi) sint agentiile comer­ciale, zonele de negot si locurile de adunare a sclavilor in vederea imbarcarii lor pentru America. incepind c'u secolul al XIX-lea, care aduce victoria miscarii abolitioniste, puterile europene vor redefini mizele economice si politice ale rivalitatilor lor si se vor lansa in cursa pentru cuceriri teritoriale, precedata de explorarea interiorului continen­tului. in perioada 1850-1855, geograful german Heinrich Barth, pornind de la Tripoli, pe lacul Ciad, atinge Timbuktu. Conferinta de la Berlin (1884-1885) defineste zonele de influenta coloniala. Armatele europene se vor izbi de o rezistenta mai mult sau mai putin important, in functie de regiune. La granitele actualelor state Mali, Coasta de Fil'des si Burkina, englezii si francezii au trebuit sa lupte impotriva statului militar intemeiat la inceputul anilor 1870 de un malinke, Samory Toure, stat care va fi dez-membrat in 1896. in 1898, impartirea Vestului african este in mare terminata. Fie ca vizeaza o dominatie directa a populatiilor, fie ca urmareste un control mai indepartat al acestora (metoda indirect rule utilizata de englezi), aplicarea noilor forme de putere nu se face fara rezistenta si fara rebeliuni armate: in posesiunile franceze, „marea revolta” din 1915-1917 rezuma intr-o maniera violenta doua decenii de opozitie fata de administratia coloniala si initiativele sale de implantare a unor „sefii” netraditionale, de recrutare autoritara a muncitorilor si, dupa declansarea primului razboi mondial, de conscriptie fortata. Teritoriile franceze sarace din interiorul continentului furnizeaza mina de lucru pentru „marile lucrari” (drumuri, cai ferate, infrastructura, Oficiul Nigerului) si pentru exploatarile agricole, forestiere si miniere din regiunile meridio­nal. in imprejurimile Golfului Guineii (Coasta de Fildes, Gold Coast, sudul Nigeriei) se dezvolta o economie de plantatie (cacao, cafea) sub control european; administratia franceza incurajeaza, in zona sudaneza, cultivarea arahidelor (Senegal) si a bumbacului; pina in anii 1960, urbanizarea nu afecteaza decit citeva zone de coasta. Activitatea in domeniul sanatatii are ca rezultat eradicarea febrei galbene si a tripanosomiazei, pe cind lupta impotriva altor endemii (paludism, lepra, sifilis, meningita cerebro-spinala, oncocercoza etc.) si impotriva malnutritiei (zona sahelo-sudaneza continua sa cunoasca lipsurile si foametea) nu a inregistrat nici un progres semnificativ: lenta, dar regulata, cresterea populatiei nu inseamna si diminuarea mortalitatii infantile. Invatamintul este obiectul unei competitii intre administratie si misionari. Rata de scolarizare a ramas foarte scazuta in coloniile franceze pina la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial; efortul britanic a fost mai prompt si mai important, mai ales datorita actiunii misionarilor protestanti. Aceasta inapoiere a Africii franceze in raport cu Africa engleza este vizibila mai ales in domeniul universitar. Fourah Bay College (Freetown) a fost fondat in 1827 de catre Church Missionary Society; pe la 1950 sint fondate universitatea franceza din Dakar si universitatile engleze de la Kumasi si Legon (Accra); un deceniu mai tirziu, sint fondate universitatile din Abidjan, Cape Coast (Ghana), Ibadan, Ife, Lagos si Zaria (Nigeria). Colonizarea europeana, apoi aparitia statelor africane independente si lansarea politicii de „dezvoltare”, dar si islamizarea'regiunilor din interiorul continen-tului si crestinarea zonelor meridionale nu puteau sa nu aduca modificari ale modului de viata, ale formelor de organizare economica si sociala, ale sistemelor de reprezentari si ale'sistemelor de valori in cazul populatiilor vest-africane, rurale in imensa lor majoritate. Africa Occidental a stiut, totusi', sa gaseasca, de bine, de rau, raspunsuri adaptative la conditiile in fata carora a fost pusa. Totusi, la un secol dupa instaurarea dominatiei coloniale si la trei decenii dupa aparitia statelor africane independente, ea se confrunta, mai dramatic decit oricind, cu problema capacitatii sale („naturale”, eco-nomice si politice) de a hrani o populatie care traieste in orase supraaglomerate sau care lucreaza paminturi din ce in ce mai'sarace, cel putin in anumite regiuni. In aceasta privinta, grava criza de subzistenta pe care o cunoaste Sahelul incepind cu 1973 ar trebui'sa fie un adevarat semnal de alarma pentru intregul subcontinent vest-african.

M. IZARD

• AJAYI J.F.A., CROWDER M. (ed.), 1971-1974, History of West Africa, 2 vol., Longman, Londra. - DUPIRE M., 1970, Organisation sociale des Peuls. Etude d’ethnographie comparee, Plon, Paris. - FAGE J.D., 1955, An Introduction to the History of West Africa, Cambridge University Press, Cambridge. - FORDE D., KABERRY P.M. (ed.), 1967, West African Kingdoms in the Nineteenth Century, Oxford University Press, Londra. - FORTES M., 1945, The Dynamics of Clanship Among the Tallensi. Being the First of an Analysis of the Social Structure of a Trans-Volta Tribe, Oxford University Press, Londra. - GAUTIER E.F, 1935, LAfrique noire occidentale. Esquisse des cadres geographiques, Larose, Paris. - IZARD M., 1970, Introduction a l’histoire des royaumes mossi, CNRS - CVRS, Paris - Ouagadougou. -JOHNSTON H.A.S., 1967, The Fulani Empire of Sokoto, Oxford University Press, Londra. -LABOURET H., 1941, Paysans dAfrique occidentale, Gallimard, Paris. - LEVTZION N, 1973, Ancien Ghana and Mali, Methuen, Londra. - MAUNY R., 1961, Tableau geographique de l’Ouest africain au Moyen Age d’apres des sources ecrites, la tradition et l’archeologie, Institut Francais d’Afrique Noire, Dakar. - MEEK C.K., 1925, The Northern Tribes of Nigeria, 2 vol., Oxford University Press, Londra. - MEILLASSOUX C. (ed.), 1971, L’evolution du commerce africain depuis le XIXe siecle en Afrique de l’Ouest. The Development of Indigenous Trade and Markets in West Africa, Oxford University Press, Londra. - MERCIER P., 1962, Civilisation du Benin, Societe Continental d’Editions Modernes Illustrees, Paris. -MONTEIL C, 1929, „Les empires du Mali. Etude d’histoire et de sociologie soudanaises”, in Bulletin du Comite detudes historiques et scientifiques de lAfrique occidentale francaise 12 (3-4): 291-448. - RATTRAY R.S., 1923, Ashanti, Oxford University Press, Londra. - RICHARD--MOLARD J., 1956, Afrique Occidentale Francaise, Berger-Levrault, Paris. - ROUCH J., 1953, .Contribution a l’histoire des Songhay”, in Memoires de l’Institut Francais dAfrique Noire, 29: 137-260. - TALBOT PA., 1926, The Peoples of Southern Nigeria, 4 vol., Oxford University Press, Londra. - TAUXIER L., 1937, Moeurs et histoire des Peuls, Payot, Paris. -URVOY Y, 1936, Histoire des populations du Soudan central (Colonie du Niger), Larose, Paris.

AFRICA ORIENTALA

Africa Orientala este o regiune a puternicelor contraste ecologice, in care formele de adaptare la mediu sint multiple, iar sistemele de productie pastorala si agricola coabi-teaza in diferite grade, in functie de mediul inconjurator. Aceasta eterogenitate se regaseste si in plan cultural. Acest perimetru pare cu adevarat greu de circumscris, pentru ca el inglobeaza frontierele mai multor domenii lingvistice: nilot in nord-vest, kusit in nord-est, bantu in sud si in vest, pe cind regiunea de coasta este expusa influentelor extra-africane (in principal, araba), al caror vector este civilizatia swahili.

Astfel, Estul african, si mai ales „centrul sau de greutate” (nordul Tanzaniei, sudul Kenyei), se distinge prin remarcabila originalitate a fiecarei formatiuni sociale care rezulta din conjugarea unui sincretism cultural accentuat cu un particularism generat de condi-tiile ecologice. Inca acum cincizeci de ani, H. Baumann si D. Westermann vorbeau despre Ibantu hamitizati”, dar intr-o perspectiva difuzionista, care atribuia toate urmele de civilizatie invadatorilor hamiti veniti din nord. Mai tirziu, G.P. Murdock va pune jaloa-nele unei istorii culturale care, desi in mare masura conjuncturala, se rafineaza incetul cu incetul gratie progreselor recente ale lingvisticii istorice si ale cercetarii arheologice.

Se admite' popularea paleolitica a regiunii prin comunitatile de limba khoisan. Sandawe, limba fostilor vinatori, apartine intr-adevar acestei familii lingvistice, consoa-nele cu dubla ocluzie fiind intilnite si in limbile hadza si dahalo. Primele urme ale pastoritului in nordul Kenyei dateaza din 3000 i.Cr. si sint atribuite populatiilor de limba sud-kusita (familia afro-asiatica), care, ulterior, ar fi practicat o agricultura cerealiera intensiva, cu ingrasaminte si irigatii in zonele muntoase.

Putin inainte de era noastra, ramura „meridionala” a grupului nilot (familia nilo--sahariana) - actualele populatii kalenjin si datog - paraseste marginile podisului etiopian pentru a se stabili la vest de valea Riftului oriental, pina in Tanzania. Pentru ca a preluat foarte multe trasaturi de la populatiile precedente, pe care le-a absorbit incetul cu incetul, acest grup a primit urmatoarele denumiri: „nilo-hamiti”, apoi „para-niloti”. Dar aceste denumiri nu pot sa exprime interactiunile complexe si diver-sificate, care interzic, in orice caz, stabilirea unei corespondente univoce intre cultural si lingvistic.

' In acelasi timp, sosesc din vest primii agricultori bantu (familia niger-kordofan). Dupa o expansiune initiala in zona Marilor Lacuri, ei ocupa, incetul cu incetul, tinuturile inalte ale Kenyei si Tanzaniei, pe cind alte grupuri patrund prin sud. Apoi sosesc populatiile de limba nilota orientala. Dupa un contact in nord cu kusitii orientali (actualii dassaneci), grupul ongamo-maa (actualii masai) avanseaza cfitre sud si ii intilneste pe kalenjini si pe bantu. Si aici, interactiunile sint numeroase, astfel incit grupurile bantu, care ii'inlocuisera pe kusitii meridionali in regiunile muntoase, inte-greaza, prin intermediul popoarelor maa, un al doilea val de trasaturi kusite, de asta data orientale.

Oricare ar fi originea diferitelor trasaturi culturale (de exemplu, circumcizia), dis-cursul antropologilor si al lingvistilor in privinta acestui subiect are tendinta sa atribuie, intii kusitilor, iar apoi'nilotilor, o'mai mare influenta in istoria regionala decit populatiilor bantu. Aceasta se datoreaza, fara indoiala, caracterului expansionist al crescatorilor de animale nomazi. Relieful le-a permis diferitelor grupuri de pastori, agricultori si vinatori sa traiasca in simbioza, ca de exemplu masai - kikuyu - dorobo.

De-a lungul ultimelor secole, s-a inregistrat migratia populatiilor somali si oromo (kusiti orientali) din zona Cornului Africii, sosirea populatiilor luo (niloti occidentali) in regiunea interlacustra, expansiunea kalenjinilor, apoi, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, patrunderea masailor pina in centrul actualei Tanzanii. In aceasta epoca se prefigureaza noi si profunde tulburari. Cauzele sint dezvoltarea legaturilor comerciale dintre coasta si interiorul continentului, apoi patrunderea agresiva a populatiilor ngoni care fugeau de hegemonia zulusilor, in sudul Tanzaniei, la mijlocul secolului'trecut, in momentul in care primele explorari continental europene anuntau ingerinta coloniala.

Acoperirea etnografica a zonei ramine chiar si in zilele noastre foarte incompleta, in ciuda publicatiilor scoase de African International Institut de la Londra (Ethnografic Survey of Africa : East-Central Africa). Daca excludem monografiile primilor misionari, mereu indispensabile (de exemplu, Gutmann), acest demers a ramas inspirat, pina la o data recenta, de abordarea functionalists engleza. Aceasta privilegiaza studiile sincronice, analizind „triburile” ca pe tot atitea monade inchise, in timp ce fiecare dintre acestea, ca produs al sintezei culturale, ar trebui sa fie analizat din punct de vedere regional si diacronic. De-a lungul ultimelor secole asistam, intr-adevar, la migratii multidirectionale al caror cel mai vizibil semn este, poate, constituirea unei retele de „inrudire prin gluma” (parente a plaisanterie sau a libre parler) (utani) in toata partea de sud a regiunii. Anumite grupuri nu si-au dobindit identitatea decit recent, iar aceasta ramine relativa. Putem distinge, in cazul a numeroase etnii, o arie centrala si regiuni periferice, de exemplu prin intermediul unei analize a logicii de identificare.'

Accentul pus, pe de o parte, pe studiul sistemelor de ascendenta segmental si de uniliniaritate, iar, pe de alta parte, pe analiza sistemelor politice prin intermediul dihotomiei stat/absenta statului, va contribui la mascarea unei anumite diversitati etnografice. Doua studii comparative, influentate de scoala culturalista americana, al lui J.D. Kesby (care delimita „regiuni culturale”) si al lui H.K. Schneider (care stabilea o corelatie vite - egalitarism), sufera de aceasta prejudecata. Dezvoltarea etnografiei ultimilor douazeci de ani a pus in evidenta existenta sistemelor cognatice (ndendeuli, fipa, iraqw) sau a diverselor forme de biliniaritate (mbugwe, zaramo) care dovedesc complexitatea sistemelor de inrudire est-africane. Amestecurile si deplasarile au trans-format, adesea, regulile de filiatie si de rezidenta, iar variatiile interne nu sint rare (ngoni, nyamwezi). Studiile referitoare la casatorie, care ar fi permis clarificarea acestor probleme, au fost, din pacate, abandonate.

Desi patriliniare, societatile cu „etos” pastoral, in care inrudirea si alianta sint prelungite prin raporturi contractual, constituie, in fapt, structuri sociale in Iretea” (turkana, dassaneci, gogo). Ele fac parte dintr-o arie mai vasta, insa limitata la zonele de interactiune a populatiilor nilote, kusite si bantu, caracterizata printr-un tip de organizare bazat pe categoria de virsta. Aceasta organizare se sprijina pe forma initia­te pentru a constitui clase de virsta (de exemplu, la masai), carora poate sa li se asocieze un dualism generational, separindu-i pe „fii” de „tati” (kikuyu-meru, domeniul karimojong, sistemul gada al populatiilor oromo). Daca acest principiu generational este susceptibil de diferite tratamente formale - generatii succesive (jie) sau partial succesive (turkana) -, si clasele de virsta pot sa joace un rol politic esential (geronto-cratia samburu) sau sa se multumeasca cu o functie mai restrinsa in cadrul unui sistem ierarhizat („sefia” chaga, grup care controleaza i'rigatiile populatiei sonjo).

Lasind deoparte cazul specific al satelor din perioada nyakyusa, nici regatele inter-lacustre, nici populatiile din sudul si vestul tanzanian, cu predominant matriliniara, nu poseda sisteme de virsta. Aceste populatii se organizeaza adesea in „state segmen­tare” („sefiile” multiple ale populatiilor pare sau kimbu), tulburarile regionale putind sa accentueze centralizarea (fipa,'shambala). Dar o difuziune in sens unic din zona interlacustra (influenta tutsi sau hima), atit de des invocata, trebuie exclusa. Se observa, de asemenea, formatiuni statale (la hehe) aparute ca reactie la hegemonia ngonilor, precum si aparitia unor conducatori care isi bazeaza puterea pe controlul comertului cu caravane (Semboja la populatia shambala, Mirambo la nyamwezi), fenomen care se regaseste la scara societatilor acefale (kaguru).

Datorita, in primul rind, unor circumstante economice (cererea de fildes si mai ales cererea de sclavi), civilizatia swahili (Zanzibar si cetatile portuare) si-a exercitat influ­enta asupra interiorului continentului doar incepind din secolul al XVIII-lea. Cu citeva exceptii (ganda, nyamwezi, yao), islamul nu se impune in rindul populatiilor de pe coasta, la care se dezvolta multilingvismul si culte ale posesiunii, marturie a schimbarii intervenite in epoca precoloniala.

Prezenta britanica a precipitat schimbarea sociala, contribuind la transformarea Africii Orientale plurietnice si multirasiale (asiatici, arabi, europeni) intr-un creuzet al noilor sincretisme, mai ales pe plan religios, dar si al antagonismelor profund inrada-cinate, care alimenteaza, de exemplu, razboiul civil din Uganda. Impactul colonial deosebit de pronuntat in cazul Kenyei (independents din 1963) a determinat o politica orientata catre exterior mai mult decit in cazul tarii vecine, Tanzania, care viza realizarea unui socialism ujamaa autocentrat - orientari divergente pe care dificultatile intilnite le-au mai conciliat.

Aparitia statelor independente aduce noi orientari in cadrul cercetarii etnografice nationale. Interesul cercetatorilor africani pentru etnoistorie sau pentru analiza „con-stiintelor istorice” (P. Rigby) tine seama de noua relatie cu factorul temporal. In plus, lipsa de interes a antropologiei britanice pentru studierea sistemelor de gindire, oricare ar fi fost motivele, pare sa fi disparut, T. Beidelman trasind calea reintoarcerii la un asemenea tip de analiza prin studiul sau despre simbolismul kaguru. Concentrarea lucrarilor etnografice asupra sistemelor de virsta (P.T.W. Baxter si U. Almagor) este insotita de o analiza a sistemelor cognitive (S. Tornay). Examinarea formelor de orga-nizare politica se deschide spre perspectivele structuraliste - de exemplu, prin intermediul analizei miturilor fondatoare - si marxiste (S. Feierman, R. Willis). In sfirsit, o noua abordare a fenomenelor rituale', care nu mai sint analizate exclusiv din perspectiva conflictului si a integrarii, permite degajarea unei anumite logici, ierarhice in cazul populatiei nyamwezi analizate de S. Tcherkezoff, topologice in cel al populatiei iraqw studiate de R.J. Thornton.

J.L. VILLE

• BAXTER P.T.W., ALMAGOR U. (ed.), 1978, Age, Generation and Time. Some Features of East African Age Organisations, Hurst, Londra. - BEIDELMAN TO., 1986, Moral, Imagi­nation in Kaguru Modes of Thought, Indiana University Press, Bloomington. - EHRET C, POSNANSKI M. (ed.), 1982, The Archeological and Lingustic Reconstruction of African History, University of California Press, Berkeley. - FEIERMAN S., 1974, The Shambaa Kingdom. A History, University of Wisconsin Press, Madison. - GULLIVER PH., 1955, The Family Herds. A Study of Two Pastoral Tribes in East Africa: the Jie and Turkana, Routledge & Kegan Paul, Londra. - KESBY J.D., 1977, The Cultural Regions of East Africa, Academic Press, Londra. - OGOT B.A., 1974, Zamani: a Survey of East African History, East African Publishing House, Nairobi. - RIGBY P., 1969, Cattle and Kinship among the Gogo, Cornell University Press, Ithaca, NY. - SCHNEIDER H.K., 1979, Livestock and Equality in East Africa. The Economic Basis for Social Structure, Indiana University Press, Bloomington. -SHORTER A., 1972, Chiefship in Western Tanzania. A Political History of the Kimbu, Clarendon Press, Oxford. - TCHERKEZOFF S., 1983, Le roi nyamwezi, la droite et la gauche. Revision comparative des classifications dualistes, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme - Cambridge University Press, Paris. - THORNTON R.J., 1980, Space, Time and Culture among the Iraqw of Tanzania, Academic Press, Londra. - WILLIS R., 1981, A State in the Making. Myth, History and Social Transformation in Pre-colonial Ufipa, Indiana University Press, Bloomington.

AGNAT —> Alianta. Parentale (Sisteme ~) 1 - Sisteme si structuri parentale

AGRICULTURA

impreuna cu cresterea animalelor, culesul, vinatoarea, pescuitul etc., agricultura apartine unui vast ansamblu de activitati prin care oamenii isi procura cele necesare vietii exploatind resurse vii, plante sau animale. Totusi, in interiorul acestui ansamblu, ceea ce este grupat sub termenul de „agricultura” depinde prea mult de punctul de vedere in care ne plasam si de diversitatea activitatilor pe care acesta ar trebui sa le desemneze pentru ca etnologia sa se multumeasca doar cu una si aceeasi definitie sau sa riste sa propuna o definitie. In fapt, se observa ca exista agriculturi diverse (fiecare dintre acestea find caracterizata prin locul, epoca si societatea in care este situata), care de multe ori nu au altceva in comun decit denumirea. De aceea, nu este prea prudent sa utilizam notiunea de „agricultura” in general, ca si cum aceasta ar avea un continut concret. Toate problematicile actuale legate de originea agriculturii sint deformate din pricina acestei reificari. In cele ce urmeaza, vom insista asupra diferentelor care ne permit sa distingem unele de altele diferite tipuri de agricultura, din doua puncte de vedere : sincronic si diacronic.


Punctul de vedere sincronic

Pentru a descrie si a caracteriza o agricultura, trebuie sa identificam:

-    finalitatile productiei agricole (alimentatie, imbracaminte, locuinte etc.), fie ele directe, fie realizate prin intermediul schimburilor;

-    obiectele (plante, animale) afectate acestor finalitati;

-    operatiile tehnice necesare pentru obtinerea acestor obiecte si pentru transfor-marea lor (cuprinzind aici si toate mijloacele materiale de care e nevoie in aceste operatii: unelte, energie, apa, fertilizanti etc.);

-    regulile sociale pe baza carora aceste operatii sint repartizate, sub forma unor sarcini care le revin membrilor grupului in functie de sex, virsta si statut (casta, profesie etc.);

-    raporturile sociale care conditioneaza accesul membrilor grupului la obiectele, mijloacele si rezultatele productiei.

Nimic nu dovedeste ca aceste cinci planuri ale analizei sint suficiente, insa ele sint, in orice caz, necesare. Inventarul finalitatilor este cu atit mai necesar, cu cit, din cauza etnocentrismului, exista tendinta de a subestima importanta finalitatilor nonalimen-tare ale agriculturilor exotice sau antice si de a le reduce pe acestea la niste tehnici de subzistenta. Faptul ca o agricultura nu produce decit pentru alimentatie este, dimpotriva, un eveniment recent. In Europa, productia de textile, coloranti, grasimi industrial etc. a disparut doar de putina vreme, intii'datorita concurentei'fostelor colonii, apoi din cauza concurentei produselor uleioase si petroliere. Productia agricola care uzeaza de energie motrice a intrat in declin dupa anii 1900-1910, cind folosirea cailor de munca a cunoscut apogeul in tarile industrializate. Inainte de revolutia industrial, cele mai flagrante diferente intre diferitele tipuri de agricultura de pe glob pot fi observate tocmai in privinta finalitatilor nealimentare. Desigur, nevoile alimentare inregistreaza variatii substantiale din Arctica pina la Ecuator; nevoile legate de locuinta si de imbracaminte variaza si mai mult, iar variatiile sint amplificate de locul acordat acestora in sistemul de valori al fiecarei societa'ti. Cazul cel mai concludent in aceasta privinta este cel al Americii precolumbiene. In toate regiunile orientale ale continentului (Brazilia, Amazonia, Caraibe si de la Atlantic la Mississippi), imbracamintea fie lipseste (sau este redusa la cea mai'simpla expresie), fie este facuta din piei si blanuri de animale vinate. In schimb, din Peru pina in Arizona, imbracamintea este facuta fie din fibre de plante cultivate (bumbac si agave), fie din lina unor animale domestice (lama si alpaca). Aceasta opozitie coexista cu o alta : din Brazilia pina la Marile Lacuri, sarcinile agricole le revin in mod preponderent femeilor, pe cind pe coasta Pacificului ele sint mai ales masculine, desi nici femeile nu sint absente. Faptul ca societatile cele mai ierarhizate, inclusiv societatile statale, s-au dezvoltat in interiorul regiunii Pacificului (zona in care finalitatile vestimentare ale agriculturii sint importante) nu este, cu siguranta, o intimplare. '

Ca exemplu de analiza de plan secund (plante si animale utilizate), vom cita lucrarea lui A.-G. Haudricourt care opune comportamentul'si conceptiile cultivatorilor de ignama celor ale crescatorilor de oi si ale cultivatorilor de cereale din zona Mediteranei. Exista diferente importante si pe un plan mai tehnic. Cerealele panificabile (griu si secara) au orientat evolutia tehnicilor de preparare alimentara intr-un sens foarte diferit in compa-ratie cu cerealele pentru arpacas sau pentru terci; cerealele cultivable in anotimpul rece au determinat o repartizare sezoniera a sarcinilor, distincta de cea care functio-neaza in cazul cerealelor din anotimpul cald (mei, orez). De asemenea, cerealele cu talie inalta (porumb, sorg, mei) implica, in general, tehnici de pregatire a cimpului, de semanare si de recoltare foarte diferite de cele ale cerealelor de talie mica.

Orice agricultura - si acesta va fi al treilea plan al analizei - comporta un minimum de operatii: semanarea si ingrijirea plantelor, recoltarea si sortarea produselor, transfor-marea acestora in vederea utilizarii lor. Alte operatii sint de importanta variabila : pregatirea cimpului, care este aproape absenta in luncile fertilizate de aluviuni, dar care cere un efort maxim pe solurile gazonate din climatele umede; fertilizarea, nu intotdeauna necesara si practic imposibila daca munca nu este importanta si rentabila; depozitarea, dependenta de un numar foarte mare de factori fizici, climatici si sociali etc. In plus, mijloacele de care dispun diferitele societati pentru efectuarea tuturor acestor operatii sint extrem de variate: metalul, calitatea, abundenta si costu-rile acestuia; energia umana si animala, mijloacele de transport, utilajele, cunostintele de orice fel determina diferentele dintre diversele tipuri de agricultura de pe planeta. Aproape ca nu mai trebuie sa spunem ca inainte ca toate aceste amanunte sa fie cunoscute, reflectiile consacrate raporturilor dintre societate si mediul inconjurator nu vor putea deloc sa avanseze.

Ultimele doua planuri ale analizei corespund acelor realitati desemnate de expresia de inspiratie marxista „raporturi sociale de productie”. In legatura cu acest subiect, care nu poate fi tratat in citeva rinduri, se impun doua observatii. Prima: analiza repartizarii sociale a sarcinilor este adesea neglijata in comparatie cu analiza reparti-zarii mijloacelor si produselor muncii. A doua: cele doua tipuri de analiza amintite anterior nu sint posibile decit daca sarcinile, mijloacele si produsele muncii au fost identificate cu destula precizie, adica daca analiza tehnologica a fost dusa destul de departe. Insa aceasta se intimpla destul de rar si, atita vreme cit lucrurile vor ramine la fel, studiul raporturilor sociale va pastra un caracter la fel de vag si speculativ ca si cel al raporturilor dintre societate si mediu.

Punctul de vedere diacronic

incepind din secolul trecut, numeroase scheme au fost propuse pentru a descrie evolutia agriculturilor in lume. Ultima tentativa de acest gen este, probabil, cea a lui E. Wer'th (1954). Faptul ca aceasta chestiune nu a mai fost reluata de atunci tinde sa confirme ideea ca, din ratiuni care tocmai au fost evocate, este inca prea devreme sa formulam ipoteze convingfitoare in acest domeniu. In schimb, nu este prea devreme sa respingem citeva idei preconcepute si sa reflectam la cele care ar putea fi puse in loc.

Lipsa de continut a notiunii de „agricultura” in general conduce la contestarea opiniilor actuale'legate de originea agriculturii. Arheologia confirma aceasta maniera de a privi lucrurile, gasind tot mai numeroase urme ale agriculturii sau ale cresterii animalelor in plin context paleolitic si in regiuni foarte indepartate de Orientul Apropiat, cunoscut fiind astazi faptul ca'in Orientul Apropiat „neolitizarea” a fost mult anterioara agriculturii. Daca modelul „revolutiei neolitice” a lui Gordon Childe are inca o anumita autoritate, probabil ca aceasta nu va mai dura prea mult timp. La fel se intimpla cu o alta idee preconceputa, care nu este decit un corolar al acestui model, cea a unei stagnari de mai multe milenii, intre revolutia neolitica si epoca contemporana (Levi-Strauss, 1962). Istoria agriculturii nu sustine aceasta ipoteza, ci evidentiaza schimbari neincetate si chiar o serie de inovatii, care, daca luam in considerare ansam-blul planetei si nu doar cutare sau cutare regiune particulara, s-au succedat intr-un ritm din ce in'ce mai rapid. In Europa mai ales, de la inceputurile a ceea ce am putea numi epoca tehnica a fierului (secolul al X-lea in Grecia, secolul al V-lea in Europa Centrala), e aproape imposibil sa izolezi o perioada de mai mult de doua secole in care sa nu se fi produs nici o inovatie importanta in domeniul agricol. E adevarat ca alte regiuni au cunoscut perioade indelungate de stagnare si de recesiune, dar cel mai adesea este vorba de o degradare a raportului dintre populatie si resurse si nu de o incapacitate de a inova. Astazi, aceasta problems a revenit chiar in prim-planul proiec-telor industrial, pentru ca nu este foarte sigur ca agriculturile cele mai avansate, mari consumatoare de energie, vor avea un viitor foarte durabil.

EDITORII


• BRAY F., 1984, Agriculture, in J. Needham (ed.), Science and Civilisation in China, 6 vol. (2), Cambridge University Press, Cambridge. - DONKIN R.A., 1970, „Pre-Columbian Field Implements and Their Distribution in the Highlands of Middle and South America”, in Anthropos, 65, 3-4 : 505-529. - DUMONT R., 1935, La culture du riz dans le delta du Tonkin, Societe d’Editions Maritimes et Coloniales, Paris. - FORDE CD., 1934, Habitat, Economy and Society, Methuen, Londra. - GAILEY A., FENTON A. (ed.), 1970, The Spade in Northern and Atlantic Europe, Ulster Folk Museum, Belfast. - HAUDRICOURT A.G., JEAN-BRUNHES DELAMARRE M., 1955, L’homme et la charrue a travers le monde, Gallimard, Paris. - „Les hommes et leurs sols” in Journal d’agriculture traditionnelle et de botanique appliquee, 1977, 24 (2-3) - Instruments aratoires en Afrique tropicale, la fonction et le signe” in Cahiers de l’ORSTOM, 1984, 20 (3-4). - WERTH E., 1954, Grabstock, Hacke und Pflug, Versuch einer Entstehungsgeschichte des Landbaues, E. Ulmer, Ludwigsburg. - WILSON G.L., 1917, Agriculture of the Hidasta Indians, an Indian Interpretation, University of Minnesota Press, Minneapolis.

ALIANTA

Termenul de „alianta”, distinct de cel de „casatorie”, corespunde unui grup de fenomene a caror analiza, numita teoria aliantei sau teoria aliantei prin casatorie, vizeaza o explicatie generala a sistemelor matrimoniale. Termenul a aparut tirziu, pentru ca antropologia functionalist care postula prioritatea filiatiei in raport cu alianta, ii atribuia acesteia din urma un rol secundar. A trebuit sa aparfi lucrarea lui C. Levi-Strauss, Les structures elementaires de la parente (1949), pentru ca notiunea de „alianta” sa capete un veritabil statut conceptual si un continut sociologic. Inspirat de lucrarile lui M. Mauss despre dar, Levi-Strauss dezvolta notiunile de „schimb” si de „reciprocitate”. Teoria structural a aliantei inlocuieste perspectiva substantialista, care patrona defi-nirea grupurilor de filiate, cu un punct de vedere axat pe relatie. Bazindu-se pe o teorie a schimbului, savantul francez trateaza alianta ca pe un fapt de comunicare : principiul reciprocitatii guverneaza orice uniune matrimoniala, in asa fel incit schimbul pune mereu grupurile in relatie, iar femeile circula intre barbati asemenea bunurilor si cuvintelor. Familiile elementare nu sint unitati de structura, ci produse ale unei relatii de alianta. Aceasta relatie se intemeiaza pe necesitatea schimbului, care isi are ori-gineain exogamie si in prohibitia incestului. Postulind existenta unor legi universale care guverneaza faptele legate de inrudire, Levi-Strauss vede in prohibitia incestului mai mult decit o regula negativa, socotind-o, in primul rind, o lege a schimbului, si interpreteaza exogamia ca pe o regula pozitiva, care ii constringe pe barbati sa-si dea surorile altor barbati pentru a obtine, la rindul lor, sotii. El lanseaza ipoteza ca regulile casatoriei se reduc'la un numar'mic de structuri, impartite in doua mari categorii: structurile elementare si structurile complexe. Mai tirziu (1967), el va propune si un model intermediar, structurile semicomplexe.

Structurile elementare carora Levi-Strauss le-a consacrat lucrarea din 1949 se carac-terizeaza prin faptul ca regulile de alegere a sotului sint promulgate intr-un mod pozitiv in interiorul consangvinitatii: este vorba despre casatoria recomandabila sau prefe-rentiala intre rude apropiate. Aici, alianta e orientata si constituie o retea care se supune unui model mecanic. Aceste structuri se impart in doua mari categorii: schimbul restrins sau simetric si schimbul generalizat sau asimetric.

Schimbul restrins asociaza intotdeauna un numar par de unitati de schimb inter--casatorii. Numeroase societati australiene sint organizate potrivit unui mod simbolic binar care le imparte in jumatati exogame, ele insele supuse unei alte dihotomii interne, aplicabila atit regulilor de filiatie, cit si celor de rezidenta, creindu-se astfel noi divi-ziuni: sistemele cu sectiuni sint impartite in patru, iar cele cu subsectiuni in opt. Tribul kariera, de exemplu, are patru sectiuni exogame care isi schimba femeile, doua cite doua: membrii sectiunilor 1 si 3 se casatoresc in sectiunile 2 si 4. Aceasta dubla diviziune creeaza unitati de inter-casatorie care se reproduc altfel decit grupurile de unifiliatie: cind un barbat din sectiunea 1 se casatoreste cu o femeie din sectiunea 2, copilul lor va apartine sectiunii 4 (figura 1).

Alianta leaga permanent, doua cite doua, unitatile intre care se produce schimbul si induce la nivel local o regula de casatorie intre veri incrucisati (reali sau de clasificare); pornind de la un schimb initial al surorilor, fiecare generatie reproduce aceeasi alianta simetrica. De aceea, verii sint, in acelasi timp, copiii unchiului din partea mamei si ai matusii din partea tatalui (veri incrucisati bilaterali) (figura 2).



barbat femeie raport intre veri

raport de alianta raport de filiatie


Fig. 2 : Schimb restrins

Sistemele aranda au opt subsectiuni. Ele functioneaza potrivit unor mecanisme comparabile cu cele ale sistemelor cu sectiuni, doar ca sint dublate: schimbul direct intre opt subsectiuni interzice casatoria intre veri incrucisati de gradul intii si o prescrie pentru verii de gradul al doilea. Respingind ideea unui'rol efectiv jucat de grupurile locale exogame in procesul de dublare al jumatatilor, L. Dumont propune o alta interpretare, bazata pe notiunea de „generatie alternata”, ca forma de constringere matrimoniala, cuplata cu jumatatile exogame'.

Simetriei schimbului restrins ii corespunde asimetria schimbului generalizat: casatoria este orientata intr-o singura directie, care corespunde, pentru un barbat, casatoriei cu verisoara sa matrilaterala reala sau de clasificare (casatoria cu verisoara sa patrilate-rala'este interzisa). Aceasta orientare unilateral are ca efect faptul'ca femeile circula intotdeauna in acelasi sens intre grupurile de unifiliatie, acestea find impartite in grupuri de donatori si grupuri de receptori de femei (figura 3).

Toti barbatii aceluiasi grup de unifiliatie reproduc acelasi tip de casatorie. Modelul se bazeaza pe existenta mai multor grupuri'de schimb (cel putin trei) si construieste intre ele un ciclu de tipul 1->2->3->1. Schimbul generalizat uneste ansamblul grupurilor de unifiliatie ale aceleiasi societati, insa reciprocitatea este diferita, in functie de proportia numarului de unitati'de schimb si poate sa aiba drept corolar ierarhizarea grupurilor. Astfel, la kasinii din Birmania, grupurile donatoare de femei le sint superioare celor receptoare (se vorbeste de hipogamie feminina). In acest caz, sistemul matrimonial se inscrie in centrul dinamicii sociale si politice a societatii ierarhizate (Leach, 1972).


Casatoria cu fiica surorii tatalui (verisoara incrucisata patrilaterala) reprezinta un alt tip de casatorie asimetrica, ce difera de precedentul prin ciclurile pe care le genereaza: la fiecare generatie, sensul schimbului este inversat si unitatile de schimbisi abando-neaza pozitia de 'receptoare pentru cea de donatoare de feme'i. Casatoria patrilaterala se rezuma astfel: 1->2->3->1, apoi, in generatia urmatoare, 1->3->2->1. O asemenea formula nu permite inglobarea ansamblului grupurilor, pentru ca alternanta implica cicluri scurte, in asa fel incit sora donata sa poata fi restituita repede sub forma unei sotii. Proprietatile structural ale acestui tip de sistem ramin atit de limitate, incit R. Needham (1958) a negat specificitatea acestei forme de casatorie. Totusi, L. Dumont (1975) a descris un exemplu in care repetarea casatoriei patrilaterale timp de sapte generatii intre doua grupuri matriliniare a permis, in absenta unei filiatii patriliniare, transmi-terea locala a „sefiei” pe linie masculina. Dumont a aratat, de'asemenea, ca sistemele dravidiene din India de sud, caracterizate prin casatoria verilor incrucisati, puteau fi concepute drept o transmitere genealogica a legaturii de alianta de la parinti la copii.

Criticile la adresa lui Levi-Strauss vizeaza reducerea „distantei structurale” stabilite de acesta intre schimbul restrins si schimbul generalizat si se indreapta si asupra ideii ca functionarea structurilor elementare este uneori mai complexa dec'it ne lasa sa banuim'formularea lor simpla.

Structurile semicomplexe reprezinta granita (de tip logic si nu istoric) intre structurile elementare si structurile complexe pentru 'ca ele impartasesc anumite trasaturi ale fiecareia dintre acestea: fiind caracterizate prin prohibitii matrimoniale stricte, ele imprumuta, pe de o parte, modelele schimbului restrins si ale schimbului generalizat, iar pe de alta parte, sint lipsite de reguli pozitive de casatorie. Levi-Strauss isi elabo-reaza ipoteza pornind de la sistemele „crow-omaha” (de la numele unor triburi'indiene din America de Nord). Potrivit acestei ipoteze, interdictiile matrimoniale sint atit de numeroase, incit, in cazul unei populatii reduse numeric, alegerea sotului va fi, inevitabil, limitata si sistemul de alianta'va prezenta aceleasi regularitati'ca in cazul sistemelor cu structuri elementare. F. Heritier (1981) a aratat ca in aceste sisteme prohibitiile matrimoniale nu se refera doar la grupurile de unifiliatie, asa cum credea Levi-Strauss, ci si la inrudirea cognatica a unui individ, precum si la repetarea aliantei intre cosangvini de acelasi sex. Prohibitiile sint impartasite de cat're fiecare grup de veri, pe cind prohibitiile membrilor unui grup de unifiliatie intre care nu exista aceasta legatura sint diferite.' Printr-o analiza informatica a unui corpus genealogic de marime reala (si nu a unui esantion), F. Heritier a demonstrat ca aceste prohibitii ingaduiau, totusi, pastrarea unui cimp larg pentru alegerea sotului, dar ca ele induceau, in plan statistic, regularitati matrimoniale care nu ar putea fi atestate in cazul casatoriilor contractate la intimplare. Desi casatoria intre cosangvini apropiati e interzisa, rudele mai indepartate sint alese in mod preferential ca soti, de indat'a ce prohibitiile care atirna asupra lor sint inlaturate. Aceste regularitati de ordin statistic imprumuta o parte din modelul structurilor elementare: regasim schimburi restrinse repetate, asociate cu preferinte matrimoniale pentru un anumit tip de cosangvini.

Structurile complexe promulga putine reguli negative, care nu interzic decit casatoria intre rude apropiate. Ele induc retele nedeterminate care se raporteaza la modele statistice, in timp ce alegerea sotului tine de alte determinari decit cele ale inrudirii (categorii sociale, profesionale, religioase, vecinatate, mostenire etc.). In regimul filiatiei nediferentiate, specific societatilor occidentale, si in anumite situatii de izolare relativa sau de punere in aplicare a unor strategii spe'ciale (in cazul nobilimii, sistemele „pe case”), cercetarile istorice si etnologice pun in evidenta anumite modalitati care trimit, din anumite puncte de vedere, la modelul structurilor elementare. Totusi, daca notiunile de „ciclu” si de „schimb” sint pastrate, asa cum se intimpla, in unele cazuri, cu casa'toriile de grad apropiat, „semnele” s-au schimbat: nu femeile sint cele schimbate si cele care circula, ci mostenirile, patrimoniile, turmele, statutele si titlurile, in functie de miza predominant si istoric definita.

Aceasta clasificare nu epuizeaza varietatea sistemelor de alianta. Mai ales in Africa, se intilneste casatoria cu „compensare matrimoniala”. Desi femeile sint schimbate pe bunuri, reale sau simbolice, sau pe bani, putem sa descoperim si aici un fel de casatorie prin schimb, in care reciprocitatea este atit de diferita, incit va'rsarea unei compensatii matrimoniale ar suplini, intr-o oarecare masura, intoarcerea aleatorie a femeii date, insa ar scinda iarasi grupurile in receptori si donatori de femei care utilizeaza compen-satia matrimoniala oferita de surorile lor pentru a se casatori la rindul lor; intr-o arie endogama, se poate vorbi de cicluri matrimoniale. Totusi, problema circulatiei bunurilor se pune, uneori, intr-o maniera mai intensa : astfel, in aria melaneziana, schimburile de bunuri materiale depasesc de departe alianta matrimoniala, putind duce la un schimb inegal. Teoria aliantei ramine inca sa fie aprofundata in numeroase puncte. La fel se intimpla si cu „casatoria araba”, al carei model, casatoria cu verisoara paralela patrila-terala (cea mai apropiata ruda intr-o societate patriliniara), pune sub semnul intrebarii principiul schimbului. Analiza imbratiseaza si vastul domeniu al societatilor „pe case” si cu „rubedenii”, in care alianta joacfi un rol primordial (in absenta altor criterii de filiatie si de rezidenta) in organizarea si perpetuarea grupului familial.

E interesant de constatat ca in numeroase sisteme complexe, chiar daca miza matri­moniala se situeaza in afara inrudirii, limbajul acesteia din urma continua sa fie utilizat in cadrul strategiilor specifice fiecarui grup familial. Ramine sa stabilim daca, in acest caz, notiunea de „schimb” isi pastreaza o valoare operatorie cind este conceputa in acelasi fel ca in structurile elementare, adica intemeiata pe o reciprocitate imediata sau intirziata, care ar permite o diferentiere eficace a donatorilor de femei in raport cu receptorii de femei.

E. COPET-ROUGIER

• DUMONT L., 1971, Introduction a deux theories d’anthropologie sociale, Mouton, Paris -Haga; 1975, Dravidien et Kariera; l’alliance de mariage dans l’Inde du sud et en Australie,

Mouton Paris             Haga        FOX R   1967 Kinship and Marriage an Anthropological Perspective

Penguin Book, Harmondsworth ., Midd , esex (trad. fr. Anthropologie de la parente; une analyse de la consanguinite et de l’alliance, Gallimard, Paris, 1967). - HERITIER F., 1981, L’exercice de la parente, Gallimard - Le Seuil, Paris. - HERITIER-AUGE F., COPET-ROUGIER E., 1990, Les complexits de l’alliance. Les systemes semi-complexes, t. I, Editions des Archives Contemporaines, Paris. - LEACH E., 1966, Rethinking Anthropology, The Athlone Press, Londra (trad. fr. Critique de l’anthropologie, PUF, Paris, 1968); 1968, Political Systems of Highland Burma. A Study of Kachin Social Structure, Beacon Press, Boston (trad. fr. Les systemes politiques des hautes terres de Birmanie, Maspero, Paris, 1978). - LEVI-STRAUSS C, 1967 (1949), Les structures elementaires de la parente, Mouton, Paris - Haga. - NEEDHAM R, 1958, „The Formal Analysis of Prescriptive Patrilateral Cross-Cousin Marriage”, in South­western Journal of Anthropology, 14 : 199-219 ; 1962, Structure and Sentiment, University of Chicago Press, Chicago.


AMAZONIA

Amazonia este un ansamblu geografic care depaseste limitele bazinului hidrografic al Amazonului si al afluentilor sai, inglobind o parte din bazinul fluviului Orinoco, Guyanele si nordul Podisului Brazilian: este o regiune de 6 milioane de kilometri patrati, aco-perita de padurea tropicala umeda. Impartita intre jurisdictiile a noua tari, populata in prezent de 20 de milioane de locuitori, dintre care doar 5% sint indieni, aceasta arie culturala a „triburilor padurii tropicale” (Steward, 1948) este definita, in principal, prin relativa sa omogenitate ecologica.

Ecologie si populare. In spatele uniformitatii climatului si a vegetatiei, exista, in realitate, doua regiuni bine diferentiate : varzea sau cimpia aluvionara a Amazonului si a afluentilor sai andini (terase fertile regenerate prin depunerea de sedimente vulcanice, populate de o bogata fauna acvatica si ripicola) si zona interfluviala (terra firme) a colinelor si a podisurilor cu soluri foarte sarace, unde fauna este mult mai dispersata si in principal arboricola (Meggers, 1971). Amazonia pare sa fi fost ultima regiune din America de Sud ocupata de om, pentru ca, fiind mai saraca in vinat decit regiunile de savana care o inconjoara, padurea tropicala a fost ocolita de migratiile vinatorilor--culegatori veniti din nord si abia mai tirziu, dupa cultivarea maniocului amar si a batatului dulce,' urmata de'introducerea porumbului, zonele fertile ale cimpiei'au inceput sa fie populate (catre 3000 i.Cr.). Expansiunea demografica in acest ecosistem favorabil, insa limitat, va da nastere unei competitii pentru paminturile aluvionare care va duce la impingerea grupurilor mai slabe catre hinterlandul interfluvial (Lathrap, 1970). Cele citeva populatii de vinatori-culegatori a caror prezenta a fost atestata in Amazonia (warrau, macu, nambikwara, siriono etc.) nu sint, asadar, martorii unui trecut paleolitic, ci reprezentanti ai unor „false arhaisme” (regresiune la un stadiu preagricol sub presiunea circumstantelor exterioare). Bogatia resurselor din varzea si folosirea tehnicilor de depozitare au favorizat emergenta in zonele fluviale a unor Isefii” puternice, care controlau sate cu mai multe mii de locuitori (Omaguas, Tapajos, Cocama); aceste culturi au fost rapid distruse de expansiunea coloniala europeana. Protejate de absenta cailor de comunicatie naturale si de extrema dispersie a habitatului lor, societatile din hinterlandul interfluvial nu au scapat, totusi, ingrozitorului soc epidemiologic al cuceririi europene; la un secol dupa aceasta, se apreciaza ca mai supravietuiau doar mai putin de o treime din cei 5 milioane de indieni care ocupau Amazonia in momentul primului contact cu europenii (Denevan, 1976). Propagarea maladiilor infectioase in rindul unor populatii neimunizate impotriva lor a fost favori-zata de incercarile de a-i regrupa pe indieni sub controlul misionarilor in „rezervatii” in care erau, in principiu, la adapost de raidurile vinatorilor de sclavi. Vreme de aproape patru secole, numeroase societati amazoniene nu au avut, totusi, decit contacte efemere cu non-indienii, care, la inceput, erau minoritari in regiune. Invazia albilor si multiplele lor exactiuni, cu ocazia boom-ului cauciucului de la sfirsitul secolului al XIX-lea, mar-cheaza inceputul unei rasturnari a raportului de forte'demografice, tendinta care se accentueaza dupa ultimul razboi, prin ingrosarea rindurilor pionierilor colonizatori. Pretutindeni in Amazonia, indienii sint deposedati de paminturile lor de catre colonii care practica cresterea extensiva a animalelor, industria extractiva si economia de plantatie, cauze ale unei despaduriri necontrolate cu efecte ecologice ingrijoratoare (Barbira-Scazzochio, 1980).

Marile unitati culturale. Daca se adopta criteriul limbilor vorbite, diversitatea cultu­ral a Amazoniei este fara egal, fiindca in aceasta zona exista aproape patru sute de limbi indigene vorbite si astazi, cu numeroase variante dialectale, fara a mai pune la socoteala numarul mult mai mare al celor disparute, caci au putut fi identificate mai mult de saptezeci de familii lingvistice si patruzeci de limbi izolate (Loukotka, 1968). Vorbitori'i limbilor din cele doua familii principale, tupi-guarani si arawak, sint foarte imprastiati, ca urmare a marilor miscari migratorii, in buna parte ulterioare cuceririi europene.'Anumite caracteristici ale culturii materiale sint, totusi, prezente aproape peste tot: cultura maniocului si a diverselor tipuri de tuberculi in zone despadurite si curatate, importanta alimentara si simbolica a vinatorii (cu o relativa preponderenta a sarbacanei asupra arcului), navigatia fluviala, practicarea pescuitului cu sulita, olaritul si impletitul, picturile corporale pe baza de Bixa orellana si Genipa americana etc. Incercarile de a organiza acest mozaic de populatii in arii culturale relativ omogene nu au dat decit rareori rezultate satisfacatoare, in primul rind datorita valorii inegale a surselor de care dispunem in legatura cu grupurile etnice disparute. Cea mai cunoscuta dintre aceste incercari (Steward, op. cit.) se bazeaza pe diferentele privind nivelul de dezvoltare a horticulturii si pe criteriile vizind prezenta sau absenta anumitor trasaturi culturale eteroclite, a caror origine este atribuita unor ipotetice'centre de difuziune. Calitatea remarcabila a etnografiei amazoniene din ultimii douazeci de ani si concen-trarea cercetarilor asupra citorva ansambluri relativ putin supuse aculturatiei permit, totusi, degajarea unor „stiluri” culturale regionale care transcend impartirea lingvistica si depasesc (uneori) limitele ecologice ale padurii tropicale: piemontul andin (jivaro, arawak subandini, pano, quechua de padure), zona de nord-vest (tukano orientali, yagua, tikuna, witoto), Brazilia centrala (ge, bororo, xinguano), Guyanele (carib, arawak, piaroa, yanomani), tupi amazonieni (mundurucu, tenetehara, tapirape, parintintin, kawahib, arawete) si tupi de pe litoral (tupinamba). Aceste diferente de stil se refera mai putin la formele institutionale de organizare sociala, cit la modurile de reprezentare a identitatii colective si la tipurile de sisteme rituale utilizate pentru a asigura reprodu­cer simbolica a acesteia. Pe plan sociologic, societatile amazoniene actuale sint remarcabil de asemanatoare : grupuri locale autarhice de mici dimensiuni, independente politic si relativ egalitare, diviziunea muncii in functie de sex, prevalenta sistemelor cognatice, raporturi cu exteriorul guvernate, in general, de ostilitate, ind'iferenta fata de continuitatile genealogice si de ancestralitate. In putinele societati in care exist'a, grupurile de unifiliatie nu sint persoane morale care controleaza accesul la resurse, ci colectivitati care asigura transmiterea bunurilor simbolice (podoabe, nume, instrumente muzicale, prerogative rituale, formule si cintece magice). Plecind de la acest fond sociolo-gic minimal, dialectica identitatii si alteritatii se exprima in numeroase moduri: repro-ducerea in mod identic a grupului local ca un microcosmos autosuficient (satul bororo), constituirea identitatii prin aproprierea simbolica a celuilalt (canibalismul tupinamba), obtinerea prin violenta a fortei vitale de la triburile vecine de aceeasi cultura, insa vorbitoare de limbi sau dialecte diferite („vinatoarea de capete” jivaro'si mundurucu, „vinatoarea de dinti” yagua), insertia in ansambluri plurietnice structurate de exogamia lingvistica, sistemul ritual si originea mitica comuna (tukano orientali), impartasirea unor valori si existenta unor adversari comuni (grupul pano si arawak subandin). In ciuda acestor variatii in frontierele atribuite unitatilor sociale'(care corespund rareori unor „triburi”), acestea se organizeaza pretutindeni potrivit unei logici a continuumului intre diferitele elemente ale lumii vii - bazata pe omologii metaforice intre procesele fiziologice (mai ales sexualitatea) -, perpetuarea identitatii individual si colective prin incorporarea unor elemente endogene sau exogene (canibalism, vinatoarea de capete) si reproducerea fertilitatii vinatului si a gradinilor prin schimburile rituale de energie cu fiintele naturii si cu spiritele care'populeaza etajele cosmosului. Samanul este princi-palul mediator al acestor schimburi de energie si de substanta; in acelasi timp terapeut si luptator impotriva invizibilului (impotriva spiritelor nocive si a samanilor dusmani), el este si depozitarul traditiei mitice si a cunoasterii ezoteri'ce. In sfirsit, dincolo de identitatea de functie a anumitor figuri mitice (jaguarul, anaconda, tapirul etc.), gindirea amerindiana poseda citeva proprietati invariante descoperite prin analiza structural a miturilor, ca, de exemplu, folosirea unei dialectici a micilor si marilor intervale pentru a reprezenta raportul natura - cultura (Levi-Strauss, 1964)'.

Domeniile de cercetare. Ramasa multa vreme pur descriptiva si monografica, etno-logia Amazoniei a construit problematici originale cind s-a eliberat de modelele analitice inadecvate elaborate pentru alte arii culturale : in domeniul inrudirii, cu studii despre sistemele dravidiene si organizatiile dualiste (Kaplan, 1976 ; Kensinger, 1984), in cimpul politicului, cu o reflectie asupra „sefiei” si a puterii, tulburata uneori de excesive generalizari filosofice (Clastres, 1974), in'analiza sistemelor de adaptare la mediu (Hames, Vickers, 1983). Din cauza fluiditatii contururilor etnice si a principiilor de definire a corpului social, este privilegiata actualmente studierea marilor ansambluri plurietnice, fie prin punerea in lumina a proprietatilor comune ale elementelor care le compun (Maybury-Lewis, 1979), fie prin abordarea etnoistorica a conditiilor integrarii lor (Renard-Casevitz, Saignes si Taylor-Descola, 1986). Din acelasi motiv, se dezvolta cercetarile asupra identitatii, a persoanei, a cosmologiei, a reproducerii simbolice si a samanismului. In domeniul mitologiei, opera lui Levi-Strauss a provocat multe studii, insa ramine o referinta de necontestat.

P. DESCOLA

• BARBIRA-SCAZZOCHIO F. (ed.), 1980, Land, People and Planning in Contemporary Amazonia, Center of Latin American Studies, Occasional Publications no 3, Cambridge. -CLASTRES P., 1974, La societe contre lEtat, Editions de Minuit, Paris. - DENEVAN W., 1976, The Native Population of the Americas in 1492, Wisconsin University Press, Madison. -HAMES R.B., VICKERS W.T. (ed.), 1983, Adaptive Responses of Native Amazonians, Academic Press, New York. - KAPLAN J.O. (ed.), 1976, Social Time and Social Space in Lowland South American Societies, in Actes du XLIIe Congres International des Americanistes, t. II, Societe des Americanistes, Paris. - KENSINGER K.M. (ed.), 1984, Marriage Practices in Lowland South America, University of Illinois Press, Urbana. - LAHRAP D., 1970, The Upper Amazon, Thames & Hudson, Londra. - LEVI-STRAUSS C, 1964, Mythologiques ; t. I, Le cru et le cuit, Plon, Paris. - LOUKOTKA C, 1968, Classification of South American Indian Languages, University of California, Los Angeles. - MAYBURY-LEWIS D. (ed.), 1979, Dialectical Societies. The Ge and Bororo of Central Brazil, Harvard University Press, Cambridge -Massachusetts. - MEGGERS B., 1971, Amazonia. Man and Culture in a Counterfeit Paradise, Aldine, Chicago. - RENARD-CASEVITZ F.M., SAIGNES T, TAYLOR-DESCOLA A.C., 1986, L’Inca, l’Espagnol et les sauvages. Rapports entre les societes amazoniennes et andines du XV au XVIIe siecle, Recherches sur les Civilisations, Paris. - RIVIERE P., Individual and Society in Guyana: A Comparative Study of Amerindian Social Organization, Cambridge University Press, Cambridge. - STEWARD J., 1948, „Culture Areas of the Tropical Forest”, in J. Steward (ed.), Handbook of South American Indians; t. III, The Tropical Forest Tribes, Smithsonian Institution, Washington DC.

AMERICA

1. Generalitati

America antropologilor este in primul rind America amerindienilor (incluzindu-i aici si pe inuiti si pe eschimosi). In felul sau, antropologia continua sa fie martorul transfor-marii fundamental pe'care a prezentat-o pentru indigeni „descoperirea” continentului american de catre spanioli, la citeva secole dupa navigatiile transatlantice scandinave si la mai multe zeci de mii de ani de la sosirea in Alaska a paleo-indienilor de origine asiatica. Indienii care populau America la venirea europenilor erau descendentii vinato-rilor nomazi veniti din Siberia orientala, incepind cu prima glaciatiune a pleistocenului (faza Wisconsin).'incepind din 70.000 i.Cr., scaderea nivelului ma'rii pe tarmurile Asiei si Africii a adus dupa sine emergenta istmului Beringiei, care va ramine inaltat pina in jur de 10.000 i.Cr. Pe calea uscatului astfel aparut, Homo sapiens a patruns pe continent prin nord-vest si se pare ca nici un hominid nu l-a precedat in aceasta zona. Totusi, nu se stie cu certitudine cind au aparut paleo-indienii, vinatori de mamifere mari astazi disparute; cea mai veche datare serioasa este 32.000 i.Cr. pentru un sit din Brazilia orientala, dar venirea omului in America pare a fi mult anterioara acestei date.

Paleo-indienii si-au croit, probabil, un drum de-a lungul contraforturilor septen-trionale ale lanturilor muntoase din Alaska, pentru a se indrepta apoi catre sud, gratie posibilitatilor de trecere oferite in valea fluviului Mackenzie (Canada) prin retragerea periodica a ghetarilor. Pe aceasta cale, ei au atins prima lor mare zona de dispersie: piemontul oriental al Muntilor Stincosi si marea cimpie umeda adiacenta acestuia, unde mamiferele erbivore gaseau o hrana'abundenta.

In America de Nord, popularea Statelor Unite si a Mexicului este anterioara celei a Canadei subarctice si arctice, care incepe cu retragerea definitiva a ghetarilor. Valurile succesive de patrundere nu au fost identificate; totusi, se crede ca cele mai tirzii (intre 4000 i.Cr. si 3000 i.Cr.), ulterioare formarii strimtorii Bering, ii cuprindeau pe stramosii athapaskanilor din Vestul subarctic si ai eschimosilor; popularea Groenlandei, pe de o parte, si a Insulelor Aleutine, pe de alta parte, apartine acestei ultime perioade. In America de Sud, expansiunea paleo-indienilor pare sa fi fost relativ uniforms, caci inspre 10.000 i.Cr. ansamblul subcontinentului era ocupat, poate cu exceptia anumitor portiuni din padurea tropicala. Aceasta este ocupata extensiv de catre cultivatorii de manioc incepind cu 3000 i.Cr., adica putin inainte de aparitia, de-a lungul coastei Peruului, a primelor comunitati sedentare care practicau un rudiment de agricultura. Cele mai vechi vase de lut ale Lumii Noi provin de la gura Amazonului (5600 i.Cr.); utilizarea lor in regiune e anterioara cultivarii plantelor. Totusi, agricultura s-a dez-voltat foarte devreme in diferite puncte ale Americii. In mileniile al V-lea si al IV-lea, mai multe specii cultivate incep sa joace un rol in alimentatie : dovleacul in nord-estul Mexicului si porumbul in sud-est, maniocul in partea septentrionala a Americii de Sud si stirul in sud-vestul Statelor Unite. Cultivarea fasolei, a dovleacului si a cartofului e mai tirzie, insa va permite, in cursul mileniului al II-lea i.Cr., in combinatie cu dezvoltarea culturii porumbului, inflorirea in Mezoamerica si in Anzi a sistemelor de subzistenta bazate in principal pe agricultura.

Colonizarea va bulversa viata societatilor amerindiene, insa efectele ei au variat considerabil in functie de diferitele locuri si perioade. Expansiunea coloniala europeana a fost foarte rapida: la un secol dupa ce Cristofor Columb ajunge in Bahamas (1492), Spania si Portugalia si-au stabilit dominatia asupra Caraibelor, a Americii Centrale (cu exceptia Californiei inferioare) si a Americii de Sud (in afara Guyanelor, a hinter-landului amazonian si a Patagoniei). Aceasta perioada este aproape fatala pentru indieni, mai ales in Antile, in Mexic, in Florida, pe litoralul brazilian si de-a lungul Amazonului. Bolile epidemice si in special variola sint principalele responsabile ale teribilei mortali-tati care, timp de un secol, se traduce printr-o depopulare oscilind, in functie de regiuni, intre 60 si 95%. Desigur, efectele epidemiilor variaza in functie de diversi factori, dintre care principalii sint densitatea populatiei initiale si natura organizarii socio-teritoriale indigene, insa ele se fac simtite indirect chiar si acolo unde europenii nu sint prezenti fizic. La doar trei generatii dupa inceperea ei, colonizarea Americii a provocat moartea a 10 milioane de indieni si a adus cu sine disparitia a mii de culturi.

In secolul al XVI-lea,'principalele vetre de colonizare erau Mexicul si Peruul. Pe linga faptul ca dispuneau de imense resurse de metale pretioase, aceste tfiri erau dens populate, ceea ce le-a transformat in importante rezerve de mina de lucru, utilizata la discretie de catre europeni. Punerea in aplicare a subordonarii si exploatarii populatiilor indigene de catre spanioli a fost facilitate de faptul ca aceasta colonizare venea pe urmele unei indelungate succesiuni de dominatii statale, care se manifestau mai ales prin prelevarea unui tribut in natura sau in forta de munca. Foarte eficace in admi-nistrarea spatiului si a oamenilor, birocratia spaniola va sti sa mentina, adaptindu-le, anumite institutii precolumbiene, in asa fel incit autoritatea coloniala va putea sa se muleze pe tiparele existente.

Colonizarea portugheza imbraca forme absolut distincte. Pe un litoral atlantic golit repede de locuitorii sai autohtoni, portughezii pun la punct o economie de plantatie bazata pe folosirea miinii de lucru a sclavilor importati din Africa. Daca utilizarea sclavilor africani si comertul au fost practicate de portughezi inainte de colonizarea Americii, dezvoltarea economiei de plantatie in Brazilia celei de-a doua jumatati a secolului al XVI-lea a contribuit la marirea considerabie a volumului traficului. Astfel, din cei 11 milioane de sclavi africani importati in America pinS in 1870, in Brazilia au intrat mai mult de 4 milioane.

Secolul al XVII-lea aduce intinderea dominatiei noilor puteri maritime europene asupra litoralului atlantic si a nord-estului Americii de Nord, precum si asupra Antilelor. Insulele Caraibe cunosc un proces de repopulare comparabil cu cel descris in cazul Braziliei: pentru a-i inlocui pe indieni, a caror disparitie va fi in curind totals, se imports masiv sclavi africani destinati muncii pe plantatiile de trestie de zahar si de tutun.

In America de Nord, nord-estul este prima mare regiune de contact intre indieni si europeni, la inceput englezi si francezi, apoi suedezi si olandezi. John Cabot exploreaza Terra Nova inca din 1497, insa colonizarea nu va incepe cu adevarat decit la sfirsitul secolului al XVI-lea. Sir Walter Raleigh intemeiaza prima asezare engleza (Carolina de Nord) in 1584; Samuel de Champlain intemeiaza colonia Quebec in 1608. Colonizarile engleze si franceze sint intru totul diferite. Sositi in numar tot mai mare, imigrantii englezi, care, la inceput, sint membrii unor comunitati religioase persecutate in Europa, trec la ocuparea sistematica a tinuturilor, intemeind orase, defrisind paduri, exploatind pamintul, nelasindu-le indigenilor, repede decimati (mai ales din cauza variolei), decit posibilitatea de a alege intre a locui in rezervatii (prima dintre acestea a fost creata in Massachusetts in 1660) sau a pleca spre paminturile ramase libere in vest. Astfel, incepind cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea, se pune la punct mecanismul colonizarii anglo-saxone: inaintarea unui front de pionieri („Frontiera”) si relatiile cu indienii, stabilite in urma unor razboaie si a unor tratate care legalizeaza spolierile teritoriale. Putin numerosi, neputindu-se baza pe un flux regulat de imigranti, francezii se ingrijesc mai ales de' stabilirea unor bune relatii cu indienii, care alimenteaza comertul cu blanuri si le servesc drept auxiliari in razboaiele impotriva englezilor si a aliatilor acestora, irochezii. Dupa Tratatul de la Versailles (1783) care ratifics trece'rea Quebecului sub suveranitate engleza, francezii pastreaza un foarte vast si foarte fragil „imperiu”, care se intinde de la Marile Lacuri, in nord, pina la gura fluviului Mississippi, in sud, ajungind spre vest pina la zonele indiene controlate de la distanta de catre spanioli. Imensa ..Louisiana” devine in 1804 americana. In sudul Americii de Nord engleze, incepind din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, dezvoltarea economiei de plantatie si insuficienta numerica a miinii de lucru albe „cu contract” dau nastere unui nou curent de trafic cu negri, astfel incit, la sfirsitul secolului al XVII-lea, sclavii negri ajung sa reprezinte 20% din populatia totala a Statelor Unite.

Condus la inceput de puterile europene, procesul subjugarii populatiilor indiene a fost continuat dupa formarea statelor aparute in urma razboaielor de independents, in contextul a ceea ce s-a numit colonialismul intern. In America de Nord, sfirsitul raz­boaielor indiene (anii 1880) marcheaza incheierea constructiei ..natiunii americane”, amenintata la un moment dat de secesiunea sudista. In America de Sud, colonizarea interiorului continentului se incheie de-abia in prezent, o data cu avansarea fronturilor pionierilor si aparitia intreprinderilor multinational in ultimele redute indigene ale padurii tropicale. In fata jafurilor si a genocidului, autohtonii nu au ramas pasivi. Peste tot in cele doua Americ'i, rezistenta armata, rebeliunile, predicile mesianice si confrun-tarile juridice au fost un rSspuns'dat dominatiei europene. Totusi, in afara citorva arii izolate, influenta europeana a impregnat profund viata populatiilor amerindiene, mai ales prin impunerea unor noi cadre de referinta economics, politics si culturala, in cadrul carora au fost reconstituite modalitStile'existentei lor sociale si fundamentele identitatii lor.

Arheologii, lingvistii si antropologii obisnuiesc sa distinga cinci mari arii culturale in America : 1) Arctica (incluzind aici si Groenlanda), populata in principal de eschimosi; 2) America de Nord, corespunzind teritoriilor Statelor Unite si Canadei; 3) America Centrala, care cuprinde Mexicul si tSrile istmului in care sint vorbite, in principal, limbi maya (Guatemala, Honduras,'Salvador); 4) America de Sud, cuprinzind totalitatea subcontinentului si, in istm, Nicaragua, Costa Rica si Panama, unde autohtonii vorbesc limbi care apartin marilor familii sud-americane chibcha si arawak; 5) aria caraibianS, care reuneste regiuni cu populatie afro-americana: Antilele Mari, Antilele Mici si litoralul septentrional al Americii de Sud.

Aceasta impartire este relativ arbitrara, caci ea oblitereaza existenta constantelor culturale panamericane (mai ales in domeniul simbolic) si fragmenteaza continentul, fara a tine seama de anumite continuitati regionale. De fapt, granitele atribuite acestor mari arii tin de comoditati de cartografiere (determinarea limitei dintre America Centrala si America de Sud) sau macroistorice, asa cum se intimpla in cazul actualei frontiere politice dintre Mexic si Statele Unite, utilizata pentru a marca limita dintre aria nord--americana si aria mezoamericana, separatie cu adevarat artificiala, daca ne gindim la rolul de vatra civilizatoare pe care l-a avut Mexicul pentru sudul Statelor Unite.

Vechile regionari ale culturilor americane erau inca si mai putin satisfacatoare. Asa stau lucrurile, de exemplu, in privinta marii dihotomii (retinuta inca de unii istorici) care, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, separa „marile culturi” mezoamericane si andine de restul Americii precolumbiene. Bazata pe o argumentatie evolutionista care'vedea in prezenta statului implinirea procesului de diferentiere socio-culturala, aceasta distinctie ignora substraturile sociologice si culturale comune „marilor civilizatii” si „salbaticilor”. Antropologia ne arata, zi dupfi zi, ca America indiana forma o totalitate culturala originala a carei unitate nu este inca suficient de perceptibila, in ciuda efectului de fragmentare indus de istoria coloniala si de traditiile nationale, pentru a le aparea descendentilor vechilor americani ca o posibila baza' a unor'noi solidaritati panindiene.

In acest dictionar, impartirea spatiului continental are intentia de a reda atit complexitatea universului american considerat in totalitatea dezvoltarii sale istorice, cit si traditiile intelectuale nascute in urma cercetarii antropologice. Articolul Pacificul de nord examineaza arcul septentrional care leaga Siberia orientala de Nord-Vestul Americii de Nord. Subcontinentul nordic este reprezentat prin articolele Inuit si Indienii din America de Nord si prin articole consacrate ariilor regionale clasice: Subarctica, Coasta de nord-vest, California, Marele Bazin - Podisul Columbia, Sud-Vest, Ctmpii, Sud-Est si Nord-Est. Articolul Indienii din America Centrala grupeaza date referitoare la civilizatiile mezoamericane precolumbiene si la indienii actuali. Articolul Indienii din America de Sud este completat prin articole consacrate unor regiuni in legatura cu care exista o mare densitate de lucrari (Anzi si Amazonia), precum si printr-un articol despre Societatea rurala latino-americana. Articolul Americile negre trateaza despre societatile negre din Caraibe si din Brazilia. Desigur, aceste diviziuni nu epui-zeaza „materia” antropologica americana, care include mai ales lumile urbane si rurale ale Americii moderne.

2. Cercetdri asupra Americii

Termenul de „americanism” este utilizat de arheologi si antropologi pentru a desemna ansamblul cercetarilor asupra culturilor autohtone din America pre- si postcolumbiana. intre americanism si studiile „nord-americane”, „afro-americane”, jatino-americane”, distinctiile nu sint intotdeauna usor de facut. Studierea societatilor moderne iese din americanismul stricto sensu; astfel, lucrarile recente nu ii mai examineaza pe indieni prin intermediul culturii lor „traditionale” si al istoriei lor, ci ca pe o minoritate, ase-menea negrilor, portoricanilor sau mexicanilor.

Americanismul se institutionalizeaza in Statele Unite si apoi in Europa incepind cu mijlocul secolului al XIX-lea, intr-o perioada in care antropologia devine o disciplina autonoma, insa studiile asupra Americii indigene au o istorie la fel de lunga ca si cea a colonizarii. In ciuda cortegiului de atrocitati care o insotesc, invadarea Americii inau-gureaza o experienta fara precedent a confruntarii intre culturi si a reflectiei asupra alteritatii, ea dovedind capacitatea Occidentului de a-i acorda Celuilalt o realitate obiectivk, pentru a-l aservi mai bine (Todorov, 1982). Se cuvine, totusi, sa introducem o distinctie intre dezvoltarea cunostintelor asupra Americii spaniole, care incepe o data cu cuce'rirea (sfirsitul secolului al XV-lea - inceputul secolului al XVI-lea) si cunoasterea societatilor indiene din America de Nord anglo-franceza, a carei istorie nu incepe decit in secolul al XVII-lea. Diferenta dintre aceste doua traditii intelectuale se datoreaza si naturii societatilor puse fata in fata. Spaniolii s-au confruntat inca de la inceput cu niste state, pe cind englezii si francezii au descoperit societati putin numeroase, care traiau pe spatii imense, din cules si vinatoare. Enorma disproportie'dintre productia de scrieri spaniole, pe de o parte, si productia de scrieri engleze si franceze, pe de alta parte, este tocmai rezultatul acestei situatii initiale. In sfirsit, ea tine si de situatiile diferite ale natiunilor colonizatoare. Istoria intelectuala a tarilor iberice este distincta de cea a restului Europei Occidentale ; Spania si Portugalia nu au fost implicate decit de departe in miscarea Luminilor, iar stiintele sociale si antropologia se constituie, in secolul alXIX-lea, in afara lor; in Lumea Noua insa,'incepind cu prima jumatate a secolului alXX-lea, se dezvolta o cercetare nord-americana care isi trage o parte din vitalitate tocmai din larga sa deschidere inspre influentele intelectuale germane, engleze si franceze. Deci istoria americanismului incepe cu descoperirea intelectuala a indienilor de catre spanioli si, intr-o masura mult mai mica, de catre portughezi. Incepind cu secolul al XVI-lea, productia scrisa consacrata Americilor „latine” este considerabile, insa, cu citeva rare exceptii, ea va fi ignorata de contemporani, pentru a nu cunoaste o difuzare efectiva decit in secolul urmator. Perioada cuprinsa intre sfirsitul secolului al XV-lea si mijlocul secolului al XVIII-lea corespunde unei epoci pe care am putea sa o numim a cronicilor. Scrierile din aceasta lunga perioada pot fi regrupate in patru mari corpusuri:

1) In primul rind, scrierile „descoperitorilor” (navigatori, cuceritori si exploratori): Cristofor Columb, Hernan Cortez (Mexic), Pedro Pizarro (Peru), Paulmier de Gonneville (Brazilia), Gaspar de Carvajal (Amazonia), Le Challeux si Chauveton (Florida). Mari-nari sau soldati preocupati inainte de orice de succesul expeditiilor lor, acesti cronicari sint atenti mai ales la notarea unor informatii de ordin practic, in stilul concis al jurnalelor de bord. Printre acestia, putini sint cei care, asemenea lui Americo Vespucci (1530) in Venezuela sau lui Bernal Diaz del Castillo (1632) in Mexic, au o viziune de etnograf si sint cu adevarat interesati sa descrie si sa inteleaga moravurile indigenilor.

2) Urmeaza opere scrise de observatori care au dobindit o lunga experienta a Americii indigene: Bernardino de Sahagiin in Mexic, Diego de Landa (1566) in Yucatan, Pedro Cieza de Leon (1533) in Peru, Andre Thevet (1571-1575) si Jean de Lery (1578) in Brazilia. Scrise de oameni cultivati, aceste lucrari sint tot atitea monografii geografice si etnografice, care au cunoscut o mare difuzare si care ramin surse de o valoare indiscutabila pentru cunoasterea culturilor astazi disparute.

3) Comparabile cu lucrarile precedente prin prisma audientei de care au avut parte imediat, marile compilatii erudite redactate in secolul al XVI-lea de savanti spanioli precum Gonzalo Fernandez de Oviedo (1526), Francisco Lopez de Gomara (1552) sau Jose de Acosta (1590) se caracterizeaza prin ambitia stiintifica pe care o au autorii lor de a descrie America atit din punct de vedere fizic, cit si din punct de vedere moral.

4) Un al patrulea grup de texte, multa vreme necunoscute, a stat, acum citeva decenii, la baza unei reinnoiri a studiilor asupra vechiului Mexic si a vechiului Peru. Este vorba, pe de o parte, de rapoarte administrative ale anchetatorilor spanioli (republicate, in mare parte, in secolul al XIX-lea, de catre Jimenez de la Espada in Relaciones Geograficas de Indias) si, pe de alta parte, de cronici ale perioadelor precolumbiene redactate in castiliana, la putin timp dupa cucerire, de membri ai inaltei societati indigene. Primei categorii de texte ii apartin „analizele” lui Alonso de Zurita in Mexic sau ale lui Garci Diez de San Miguel in Peru, documente de o remarcabila precizie, care dau informatii pretioase asupra unor probleme cum ar fi organizarea socio-teritoriala, arendarea pamintului sau inrudirea. Operele cele mai celebre care apartin celei de-a doua categorii sint cele ale lui Fernando de Alva Ixtlilxochitl si Alvarado Tezozomoc pentru Mexic si ale lui Garcilaso de la Vega si Guaman Poma de Ayala pentru Peru.

Perioadei cronicilor ii urmeaza perioada enciclopedismului. Misiunea savantilor francezi trimisi in Anzi pentru a masura un arc de meridian semnaleaza, in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, inceputul unei complete reinnoiri a literaturii consacrate Americii de Sud. Relatarile si jurnalele lui La Condamine (1745), Joseph de Jussieu sau ale confratilor lor spanioli Jorge Juan si Antonio de Ulloa (1748) se deose-besc de cele ale predecesorilor lor printr-o sistematizare stiintifica si o dorinta de obiectivitate care le elibereaza operele de orice intentie de modelare a cititorului. La fel ca si academicienii, americanistii Luminilor sint niste savanti, in general naturalisti, trimisi in America pentru a recolta esantioane botanice, zoologice sau etnografice, destinate cel mai adesea constituirii sau imbogatirii colectiilor muzeografice. Acesti oameni de stiinta impartasesc ambitia lui Buffon, care isi'propunea sa intemeieze o antropologie comparata ca ramura a istoriei naturale si de aceea se interesau extrem de putin de faptele sociale sau culturale. Imensa opera a lui Alexander von Humboldt (1769-1859) marcheaza implinirea enciclopedismului la un autor care face parte atit din epoca Luminilor, cit si din epoca dezvoltarii stiintelor sociale propriu-zise. De acum inainte, omul american este reasezat in mediul sau natural si istoric, la distanta de fictiunile filosofice care faceau din el un moralist salbatic sau'o bruta conditional de mediul sau inconjurator. Trasaturile caracteristice ale operei lui Humboldt (efortul de sinteza care se sprijinea pe o lunga experienta de teren, stapinirea a numeroase domenii ale cunoasterii) se regasesc in lucrarile unora dintre continuatorii sai imediati: A. d’Orbigny (1839) si, intr-o mai mica masura, K.F. von Martius si J.B. von Spix (1823-1831) sau H.M.' Bates (1863).

Mai ales incepind din secolul al XVIII-lea, cunoasterea Americii de Nord apuca pe o cale diferita fata de cele care tocmai au fost evocate in privinta Americii Centrale si Meridionale. In secolul al XVII-lea, principalele relatari despre indienii din Nord-Est (mai ales huroni si algonkini) sint datorate unor autori francezi: Champlain, misionari iezuiti si franciscani din Noua Franta - dintre care Sagard-Theodat (1632), Le Clercq (1691) si Lafitau (1724) -, oameni ai legii sau gentilomi precum Lescarbot (1618) sau Lahontan (1704). Englezii au aratat un interes mai mic pentru indieni decit francezii, insa dispunem, totusi, pentru secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, de o importanta documentatie alcatuita din corespondenta adresata de traficanti caselor lor de comert continentale. Cu notabila exceptie a lui'R. Williams (1643), misionarii englezi nu au studiat limbile indienilor decit pentru nevoile traducerii Bibliei.

Densitatea scrierilor de limba engleza asupra Nord-Estului si asupra regiunii Lacurilor nu creste semnificativ decit in ultima parte a secolului al XVIII-lea. In acest moment, mediile cultivate isi schimba punctul de vedere asupra indienilor. Cauzele acestei schimbari de atitudine sint atit filosofice (este vorba despre inscrierea socie-tatilor indiene in miscarea de ansamblu care conduce umanitatea de la starea sa primitiva la civilizatie), cit si politice (indianul trebuie integrat in istoria unei natiuni americane pe cale de edificare). Sub egida Luminilor - ideologii francezi fiind mostenitori ai acestei doctrine - si a idealurilor Revolutiei americane, se nasc „societa'tile”, mai degraba cluburi destinate studierii problemelor intelectuale decit societati' savante, dintre care cea mai prestigioasa va fi American Philosophical Society din Philadelphia, prezidata intre 1797 si 1814 de catre Thomas Jefferson; in interiorul acestei societati se creeaza o comisie pentru studierea limbilor si culturilor indiene; insusi Jefferson a desfasurat cercetari de arheologie, lingvistica, antropologie fizica si etnografie. Prese-dinte al societatii intre 1828 si 1844, Du Ponceau a dat un fundament stiintific analizei comparate a limbilor indiene (1819, 1838), careia i s-a consacrat si A. Gallatin (1836, 1848), un apropiat colaborator al lui Jefferson.

Antropologia nord-americana apare in anii 1840. National Institution for the Promotion of Science (1840), devenita in 1842 National Institute, rezerva un loc etnologiei si la fel se intimpla la Smithsonian Institution, fondat in 1846, caruia H.R. Schoolcraft ii supune la inceput un Plan for the Investigation of American Ethnology; in 1848, primul volum din Smithsonian Contributions to Knowledge este consacrat de catre Squier si Davis arheologiei mounds-urilor, al carei pionier a fost Jefferson. In 1842 se creeaza'American Ethnological Society. Se constituie primele colectii etnografice : in 1847, un tinar avocat din Rochester, L.H. Morgan, isi propune sa adune obiecte pentru Natural History Cabinet din New York. In 1851, Morgan scrie o lucrare despre Liga irochezilor, prima monografie stiintifica aparuta in urma unei anchete de teren.

La scara internationala, aparitia americanismului modern poate fi datata in anii 1870. In Statele Unite apar doua mari tratate ale lui Morgan: Systems of Consanguinity and Affinity of the Human Family (1871) si Ancient Society (1877). In 1873, O.T. Mason reinnoieste muzeografia culturala, inspirindu-se din conceptiile puse in practica de germanul G. Klemm la Muzeul de etnologie din Leipzig; in 1875 are loc la Nancy primul dintre congresele internationale ale americanistilor, care, tinindu-se alternativ in Europa si in America, vor da ocazia cercetatorilor sa isi confrunte lucrarile. In 1878 este publicat'primul volum din Die Kulturlander des alten Amerikas de A. Bastian, a carui opera se afla la originea problematicii ariilor culturale, centrala pentru antropologia nord-americana. In sfirsit, in 1879, la indemnul lui J.W. Powell, este intemeiat, la Smithsonian Institution', Bureau of American Ethnology, a carui memorabila serie de „Rapoarte anuale” gazduieste, in afara studiilor lui Powell, lucrarile unor cercetatori precum J. Stevenson, J.O. Dorsey, F.H. Cushing, J.E. Mooney sau F. Boas.

Daca americanismul este solid institutionalizat in Statele Unite si in Europa la sfirsitul secolului al XIX-lea, gratie unei retele dense de catedre, departamente muzeo-grafice, institutii stiintifice si societati savante, nu acelasi lucru se va intimpla si in tarile Americii'Latine.'In aceasta parte a continentului, antropologia nu se dezvolta decit tirziu, sub autoritatea unor cercetatori europeni si, intr-o mai mica masura, nord-americani. Astfel, sub auspiciile Frantei si Germaniei, se intemeiaza la Ciudad de Mexico, in 1910, o scoala internationala de arheologie si etnografie americana si savantii acelorasi tari se vor afla la originea crearii unor institute de etnologie in numeroase ta'ri sud-americane. Societe des Americanistes, fondata la Paris in 1893, se va bucura de un prestigiu considerabil, ceea ce va face ca publicatia acesteia, Jurnal (1895), sa detina multa vreme un cvasimonopol in difuzarea rezultatelor cercetarilor asupra cultur'ilor indiene din America Latina.

Pe cind antropologia nord-americana a gasit in studierea societatilor indiene, incepind cu ultima parte a secolului al XIX-lea, sursa principal a prodigioasei sale dezvoltari si a autonomiei sale intelectuale, dependenta antropologiilor latino-americane fata de Europa nu se va incheia decit in timpul celui de-al doilea razboi mondial, cind Europa savanta este dezorganizata, iar posibilitatile schimburilor stiintifice sint considerabil reduse. Tinerea la Patzcuaro (Mexic), in 1940, a primului congres indigenist interame-rican inseamna inaugurarea unei noi epoci in istoria americanismului, caracterizata prin preocuparea natiunilor latino-americane pentru pastrarea mostenirii culturale comune. Aceasta revendicare panamericana se va transpune in fapt'printr-o miscare ireversibila catre o specializare regionala a cercetarilor, care va fi accentuata de preocu-parile nationaliste.

Etanseitatea frontierelor academice dintre marile arii culturale este intretinuta de trei dispozitive institutionale de producere a cunoasterii: cercetarea nord-americana (cf articolul America de Nord), cercetarile nationale latino-americane (cf America de Sud) si cercetarile vest-europene, mai ales br'itanice si franceze. Pot fi distinse cinci mari ,,'terenuri” ale cercetarii americaniste : 1) America de Nord, care ramine domeniul aproape exclusiv al cercetatorilor din Statele Unite si Canada; 2) America Latina, a societatilor rurale indiene; chiar daca cercetarea exterioara, nord-americana si europeana, este prezenta, ea ramine terenul predilect al antropologiilor nationale; 3) America de Sud, a triburilor, in legatura cu care studiile s-au inmultit de la jumatatea secolului, ea devenind unul dintre marile terenuri exterioare ale antropologiei nord-americane si unde prezenta europeana veche de doua secole se perpetueaza activ; 4) Caraibele, sarace in institutii de cercetare locale, larg deschise cercetarii nord-americane; 5) Brazilia „neagra”, pe care o cerceteaza antropologii brazilieni, dar care continua sa atraga si numerosi cercetatori straini. Etnoistoria cunoaste o dezvoltare remarcabila, in principal in zonele andine si mezoamericane, unde s-a stabilit o strinsa colaborare intre cercetatorii locali, cei nord-americani si europeni, in rindul carora francezii ocupa un loc preponderent. Totusi, preeminenta antropologiei nord-americane in Lumea Noua este incontestabile, manifestindu-se in mod exemplar prin editarea unor lucrari enciclo-pedice despre societatile indiene: Handbook of South American Indians (1946-1959), Handbook of Middle American Indians (1964-1973) Handbook of North American Indians (in curs de publicare incepind din 1978), mostenito , are indepartata a celei din 1907-1910.

P. DESCOLA, M. IZARD

• BERNAND C., GRUZINSYI S., 1991, Histoire du Nouveau Monde ; t. I, De la decouverte a la conquete, une experience europeenne, 1492-1550, Fayard, Paris. - BIEDER R.E., 1986, Sience Encounters the Indian, 1820-1880. The Early Years of American Ethnology, University of Oklahoma Press, Norman - Londra. - CHINARD G., 1913, LAmerique et 1e reve exotique dans la litterature francaise au XVIIe et au XVIIIe siecle, Hachette, Paris. - DENEVAN W. (ed.), 1976, The Native Population of the Americas in 1492, University of Wisconsin Press, Madison. – GREENBERG J.H., 1987, Language in the Americas, Stanford University Press, Stanford. - HINSLEY Jr., CM., 1981, Savages and Scientists. The Smithsonian Institution and the Development of American Anthropology, 1846-1910, Smithsonian Institution, Washington DC. - HODGE F.W. (ed.), 1907-1910, Handbook of American Indians North of Mexico, Smithsonian Institution, Bureau of American Ethnology, Washington DC. -JENNINGS J.D., NORBECK E. (ed.), 1964, Prehistoric Man in the New World, University of Chicago Press, Chicago. - KATZ F., 1972, The Ancient American Civilizations, Weidenfeld & Nicolson, Londra. - LAMING-EMPERAIRE A., 1980, Le Probleme des origines americaines. Theories. Hypotheses. Documents, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme - Presses Universitaires de Lille, Paris - Lille. - PAGDEN A., 1982, The Fall of Natural Man. The American Indian and the Origins of Comparative Ethnology, Cambridge University Press, Cambridge. - STEWARD J.H. (ed.), 1946-1959, Handbook of South American Indians, 7 vol., Smithsonian Institution, Bureau of American Ethnology, Bulletin no 143, Washington DC. -STURTEVANT WC. (ed.), 1978, Handbook of North American Indians, 20 vol. (8 aparute), Smithsonian Institution, Washington DC. - TODOROV T., 1982, La conquete de l’Amerique. La question de l’Autre, Le Seuil, Paris. -WAUCHOPE R. (ed.), 1964-1973, Handbook of Middle American Indians, 14 vol., University of Texas Press, Austin. – WILLEY G.R., 1966 si 1971, An Introduction to American Archaeology; t. I, North and Middle America; t. II, South America, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey.

AMERICA DE NORD. Antropologia nord-americana

in termenul de „antropologie”, americanii grupeaza, in mod traditional, lingvistica, antropologia biologica, preistoria, etnologia si antropologia sociala si culturala. Emergenta reflectiei antropologice a fost favorizata in Statele Unite de prezenta unei populatii'indigene care a trezit, mai ales de la sfirsitul secolului al XVIII-lea, interesul unor amatori luminati. Astfel, Thomas Jefferson, care se sprijinea pe propriile sale observatii pentru a respinge teza lui Buffon despre degenerescenta lui homo americanus, a jucat un rol de prim-plan in dezvoltarea cercetarilor (arheologice, lingvistice, etnogra-fice) asupra indienilor. Devenit presedinte al Statelor Unite, Jefferson le-a incredintat lui W. Clarck si M. Lewis conducerea unei expeditii care avea ca misiune atingerea coastei Pacificului si, printre altele, culegerea de informatii despre populatiile indiene intilnite; pictorul G. Catlin a participat la aceasta intreprindere si, in 1837, a expus la New York sase sute de picturi consacrate vietii indigene, alaturi de alte citeva mii de obiecte. Anii 1840 aduc veritabila nastere a antropologiei americane: pe de o parte, realizarea de catre L.H. Morgan a primei anchete stiintifice de teren, la irochezii din statul New York, si, pe de alta parte, intemeierea lui Smithsonian Institution.

In opozitie cu evolutionismul lui Morgan, F. Boas, principalul „parinte fondator” al antropologiei americane contemporane, introduce, la sfirsitul secolului al XIX-lea, notiunea de „cultura”, care, pentru a reda caracterele specifice ale fiecarei societati, o va inlocui pe cea de „rasa”, inseparabila de referinta la un nivel determinat al evolutiei omului. Pentru Boas, a carui opera este dedicata in mare parte indienilor de pe Coasta de nord-vest, antropologia, pornind de la materialele culese pe teren, trebuie sa studieze fiecare cultura cu particularitatile sale, semnificatia institutiilor sociale variind de la o cultura la alta. Pina la moartea sa (1942), Boas a format mai multe generatii de antropologi, in principal la Universitatea Columbia (New York); doctrina sa, lipsita de orice dogmatism, a permis aparitia unor curente de gindire foarte diverse printre elevii sai, majoritatea acestora inscriindu-se, totusi, in cadrul antropologiei culturale.

Perspectiva antievolutionista a lui Boas a fost dusa pina la consecintele sale extreme de catre R.H. Lowie, specializat mai ales in studierea indienilor din Cimpii, pentru care tabloul civilizatiilor omenesti este un fel de patchwork facut din piese si bucati. Atitu-dinea lui A.L. Kroeber, cela'lalt mare maestru al studiilor nord-amerindiene, specialist in studierea indienilor din California, este total diferita. Excelent cunoscator al antropo­logiei germane, Kroeber utilizeaza notiunea de „arie culturala” pentru a defini un palier de integrare a culturilor indiene in interiorul grupurilor de societati particulare care impartasesc un anumit numar de trasaturi culturale comune, cu unele variante locale. Grija lui'Kroeber de a da un statut ontologic si istoric culturii il face sa vada in ea un fel de „superorganism” care inglobeaza si modeleaza diversitatea realitatilor sociale. Kroeber uita de relatia permanenta dintre individ si cultura; „culturalismul” american, si mai ales scoala numita „Culture and personality”, va face eforturi pentru a da individului sau, mai precis, „personalitatii” sale un statut antropologic. Opera lui E. Sapir, care priveste atit lingvistica, cit si antropologia, ocupa in aceasta privinta un loc de frunte in istoria culturalismului, si aceasta si din pricina interesului pe care il manifesta autorul sau pentru psihanaliza.

Scoala sau curentul „culturalist” a reunit mai multi antropologi de prim rang. Utilizind in contexte culturale determinate opozitia dintre caracterele „apolinic” si „dionisiac”, R. Benedict incearca sa identifice culturile prin tipul de personalitate pe care il construiesc. Firesc, reflectia lui Benedict avea sa se extinda la notiunea de „caracter national”, pe care aceasta a studiat-o plecind de la analiza standardelor cultu­rale interiorizate in cursul formarii tinarului japonez. Impartasind alaturi de Benedict ideea potrivit careia specificitatea unei culturi poate fi examinata prin intermediul anumitor caracteristici psihologice (agresivitate, blindete etc.) care s-ar manifesta in atitudinile si comportamentele indivizilor, M. Mead acorda un loc important in lucrarile sale despre Melanezia rolului educatiei in formarea personalitatii, precum si normelor relative referitoare la sex si la virsta.' Mead a dat analizelor sale o semnificatie generali-zatoare, ceea ce l-a condus la investigarea societatii americane „medii”, devenind astfel figura cea mai cunoscuta a antropologiei americane. Aportul psihanalizei in antropologie devine esential cind psihiatrul si psihanalistul A. Kardiner, in strinsa colaborare cu R. Linton, un antropolog care a lucrat mai ales in Insulele Marchize, introduce conceptia unei „personalitati de baza” specifice fiecarei culturi. Un culturalism mai direct psiho­logist este cel ilustrat de G. Devereux. Autor al unei celebre lucrari despre ritualul neo-guineean naven, preocupat de utilizarea antropologiei in stabilirea unor diagnostice asupra societatii (apropiindu-se prin aceasta de Mead), dar si asupra individului, G. Bateson se indeparteaza de psihologismul propriu-zis in abordarea „sistemica” a faptelor de interactiune, propunind introducerea unei dimensiuni antropologice in tera-peutica psihiatricfi. Nu putem sa nu remarcam luarea in considerare a relatiilor dintre personalitate si cultura din antropologie, dezvoltarea unui gen literar antropologic care, desi nu le este specific, este bine reprezentat in Statele Unite: povestea vietii, fie ca e vorba de o autobiografie (al carei model ramine Sun Chief a lui D.C. Talayesva, indian hupi), fie ca e vorba de povestiri „incrucisate” (croises), precum cele ale lui O. Lewis.

Sprijinul dat de antropologi (dintre care, mai ales, Bateson si Mead) cauzei ame­ricane in timpul celui de-al doilea razboi mondial a contribuit la transformarea antropologiei, intr-o oarecare masura, intr-o stiinta sociala aplicata. Dupa ce s-a dedicat analizei societatii americane, in masura in 'care'aceasta este purtatoarea unor valori umaniste care o opun societatilor totalitare, dupa razboi, antropologia a investigat „criza” mondiala si, mai tirziu, a cercetat rolul pe care putea sa-l joace ea insasi in lupta impotriva subdez'voltarii din „lumea a treia”.

Perioada cuprinsa intre 1940 si 1970 se caracterizeaza prin interesul fata de proble-mele schimbarii culturale si aculturatiei, examinate la inceput chiar in cadrul societatii americane, asa cum arata lucrarile lui R. Redfield despre lumea rurala sau cele ale lui M.J. Herskovits despre negrii americani. Tot in aceasta perioada, mai ales pe la sfirsitul anilor ’60, se dezvolta o criza legata de atitudinea antropologilor fata de ceea ce era numit pe atunci „imperialismul” american. Aceste dezbateri vor duce la constituirea unei antropologii „critice” care va cadea repede in uitare, cel putin in Statele Unite. Totusi, aceste dezbateri au avut drept consecinta dezvoltarea unei reflectii asupra eticii disciplinei.

Eterogenitatea antropologiei americane nu putea sa nu fie accentuata prin dezba-terile de dupa razboi, precum si prin tendinta din ce in ce mai accentuata de a se ocupa de toate aspectele vietii sociale si culturale a lumii americane contemporane. Totusi, pe urmele lui M. Sahlins (antagonismul intre „ratiunea practica” si „ratiunea culturala”, 1976), putem sa distingem in interiorul acesteia doua mari curente, care se opun in privinta conceptiei asupra culturii: prima cuprinde abordarile totalizante neo-evolutio-niste, socio-biologice si economice, pe cind cealalta este reprezentata de partizanii unei antropologii care vizeaza aproape in exclusivitate reprezentarile si fenomenele cognitive.

Evolutionismul a reaparut la suprafata dupa razboi, intr-un moment in care antro­pologii, criticind particularismul istoricist, au procedat la reluarea abordarii genetice a societatilor. G.P. Murdock a pus la dispozitie un instrument folositor comparatiei prin Human Relations Area Files. L. White, reactualizind tezele lui Morgan, a dezvoltat conceptia unui neo-evolutionism, combinind o perspectiva „energetista” a evolutiei cu o abordare globalizanta a culturii, preluata de la Kroeber. J. Steward introduce in aceasta miscare evolutionista un poligenetism bazat pe determinarea de catre mediul natural, ecologia stewardiana regasind in acest fel principiul kroeberian al unei teritorialitati culturale, dar inversind schemele de cauzalitate. Neo-materialismul cultural al lui M. Harris, materialism „vulgar” in sensul strict al termenului, duce determinismul ecologic la consecintele sale extreme, asociind sistemul de gindire si ecosistemul prin intermediul modurilor de adaptare. Sociobiologia, al carei initiator este E.O. Wilson, propune un alt tip de reductionism, reluind, pe baza celor mai noi cuceriri ale stiintei, vechea problema a raporturilor dintre biologic si social: comportamentele omului in societate sint determinate in mare masura de compozitia capitalului sau genetic. Se stie cit de mult au fost si mai sint discutate aceste teze, mai ales cele ale lui Harris si Wilson, in primul rind in acele sectoare ale disciplinei care le-au favorizat dezvoltarea, pentru a se elibera de povara mostenirilor culturaliste si functionaliste si, mai tirziu, pentru a se apara de pericolul structuralist.

Si antropologia economica, printre ai carei primi reprezentanti s-a numarat Herskovits, s-a aventurat pe calea sistematismului, considerind ca in economiile primitive”, la fel ca si in economiile moderne, oamenii maximizeaza randamentul resurselor lor, potrivit unei logici a utilitatii marginale. Aceasta teza, numita formalist, a fost puternic combatuta de K. Polany si de elevii sai, care propuneau o abordare „substantivista” a economiei, adica bazata pe studierea diverselor institutii care, in fiecare societate, servesc drept cadru schimburilor si circulatiei bunurilor.'

Antropologia cognitiva si diferitele abor'dari antropologice ale sistemelor simbolice au ca trasatura comuna faptul ca sustin existenta unei relatii necesare intre limba, cultura si gindire. Dezvoltarea cercetfirilor de acest fel dato'reaza mult unui impuls nascut in urma generalizarii - operate de lingvistul K. Pike - opozitiei dintre punctul de vedere „emic” (emic), cel al indigenului, si „etic” (etic), cel al cercetatorului, cunoscuta fiind inversarea de sens pe care o propune C. Levi-Strauss (1983). Punctul de vedere emic joaca un rol fundamental in abordarile cognitive ce vizeaza redarea viziunii indigenului asupra universului caruia ii apartine. Etnostiintele apartin cimpului antropologiei cognitive, fie si doar pentru ca aceasta s-a constituit, intr-o mare masura, plecind de la luarea in considerare a caracterului de sistem al stiintelor care se raporteaza la lumea naturala; in aceasta privinta, lucrarile lui H. Conklin au fost deschizatoare de drumuri.

Antropologia nord-americana a anilor ’80 se caracterizeaza mai putin prin existenta unor scoli teoretice bine identificate, cit printr-o extraordinara abundenta a cercetarilor. Este dificil de determinat ceea ce i-ar putea da astazi unitate si le-ar putea permite viitorilor istorici ai disciplinei sa mai evoce o traditie antropologica americana. Cel mult putem sa aratam ca exista in Statele Unite anumite curente de gindire care, dupa exemplul antropologiei interpretative”, de dezvoltarea careia e legat mai ales numele lui C. Geertz, ridica noi probleme, promoveaza orientari de lucru originale si, in acest fel, manifesta prezenta unei identitati intelectuale speciale in peisajul antropologic contemporan.

T. WENDLING

• GEERTZ C, 1983, Local Knowledge, Further Essays in Interpretative Anthropology, Basic Books, New York (trad. fr. Savoir local, savoir global. Les lieux du savoir, PUF, Paris, 1986). -HARRIS M., 1968, The Rise of Anthropological Theory, Crowell, New York. - MARCUS G., FISCHER M., 1986, Anthropology as Cultural Critique. An Experimental Moment in the Human Sciences, University of Chicago Press, Chicago - Londra. - MEAD M., BUNZEL R. (ed.), 1960, The Golden Age of American Anthropology, George Braziller, New York. - MURPHY R. (ed.), 1976, Selected Papers from the American Anthropologist 1946-1970, The American Anthropological Association, Washington DC. - SAHLINS M., 1976, Culture and Practical Reason, University of Chicago Press, Chicago (trad. fr. Au coeur des societes. Raison utilitaire et raison culturelle, Gallimard, Paris, 1980). - STOCKING G.W., 1968, Race, Culture and Evolution. Essays in the History of Anthropology, The Free Press, New York. 1986, Malinowski, Rivers, Benedict and Others, Essays on Culture and Personality, University of Wisconsin Press, Madison.

Culturd2- Teoriile

AMERICA DE SUD. Antropologii sud-americane

1. Antropologia columbiand

Descoperirea, explorarea si cucerirea nord-vestului Americii de Sud au suscitat o abundenta literatura datorata „conchistadorilor”, misionarilor si administratorilor coloniali. Inte­resul acestor texte depaseste cronica evenimentelor si atinge, uneori, o veritabila dimensiune etnografica (Fernandez de Oviedo, Cieza de Leon, Juan de Castellanos, Fray Pedro Aguado, Fray Pedro Simon, Fernandez de Piedrahita). Pentru secolul alXVIII-lea, putem sa mentionam lucrarile unor iezuiti despre teritoriile care le erau incredintate (preotii Gumilla si Rivero pentru savanele lui Orinoco). Luptele de eman-cipare, r'azboaiele'civile si lenta formare a unui stat columbian in cursul secolului alXIX-lea nu au fost favorabile observatiei etnografice in acest ansamblu uman de o prodigioasa diversitate etnica (amerindieni proveniti dintr-o suta de comunitati etno-lingvistice diferite, negri stabiliti in zonele joase, mai ales pe coasta atlantica si pacifica, tarani indieni deculturati, coloni albi si metisi, oraseni albi de traditie hispanica). Antropologia columbians a secolului al XX-lea se naste in urma dublei influente exerci-tate de societatile savante „americaniste”, mai ales europene, si de miscarea socialists latino-americana a anilor ’20-’30. Americanismul european s-a axat, cu prioritate, pe cercetarea societatilor indiene. El a dus la obtinerea unor cunostinte precise in arheo-logie, etnografie si lingvistica (printre altele, operele germanilor T. Koch-Grunberg, K.T. Preuss, ale suedezilor E. Nordenskiold si E. Wassen si ale francezului P. Rivet). Ultimul intemeiaza la Bogota Instituto Etnologico Nacional, unde se va forma prima generatie de antropologi columbieni profesionisti, urmata in curind de altele, ajungindu-se la constituirea unui mediu stiintific si univer'sitar destul de important (astazi exista in tara patru departamente de antropologie si cinci sute de licentiati in antropologie). In prima generatie si pe linia americanismului european, figura dominanta este cea a lui G. Reichel-Dolmatoff, arheolog si etnolog al comunitatilor indiene din Amazonia si din Sierra Nevada. Posteritatea miscarilor socialiste latino-americane produce in mediile stiintifice o orientare catre antropologia aplicata, „indigenism”, studierea fenomenelor de aculturatie a societatilor non-indiene (tarani, imigranti si mai ales negri). Putem sa citam, legat de aceste cercetari, numele unor J. Friede, O. Fals Borda, V. Gutierrez de Pineda, N.S. de Friedemann etc.

J. LANDABURU

• BERNAL S., 1969, Guia bibliogrdfica de Colombia de interes para el antropologo, Universidad de los Andes, Bogota. - FALS BORDA O., 1981, Mompox y Loba: La historia doble de la costa, Carlos Valencia Editores, Bogota. - FRIEDEMANN N. de (ed.), 1976, Tierra, tradicion y poder, Colcultura, Bogota. - GUTIERREZ DE PINEDA V., 1963, La familia en Colombia, Universidad Nacional, Bogota. - HUGH-JONS S., 1979, The Palm and The Pleiades, Cambridge University Press, Cambridge. - NORDENSKIOLD E. (editat de WASSEN H.), 1938, Comparative Ethnographical Studies; t. X, A Historical and Ethnographical Survey of the Cuna Indian, Enografiska Museet, Goteborg. - REICHEL-DOLMATOFF G. si A., 1961, The People of Aritama : The Cultural Personality of a Colombian Mestizo Village, Routledge & Kegan Paul, Londra. - REICHEL-DOLMATOFF G., 1950, Los Kogi: una tribu indigena de la Sierra Nevada de Santa Marta, Procultura, Bogota. 1968, Desana, simbolismo de los Indios Tukano del Vaupes, Universidad de los Andes, Bogota (trad. fr. Desana. Le symbolisme universel des Indiens Tukano du Vaupes, Gallimard, Paris, 1973). 1986, Arqueologia de Columbia: un texto introductorio, Universidad de los Andes, Bogota. - SIMON FP (1882), 1981 Noticias historiales de las conquistas de Tierra firme en las Indias occidentales 5 vol Banco Popular, Bogota. - WHIFFEN T, 1915, Northwest Amazons: Notes on Some Months Spent among Cannibal Tribes, Constable, Londra.

2. Antropologia peruana

Antropologia a inceput sa se dezvolte in Peru dupa al doilea razboi mondial, intemeindu-se pe ginditorii din curentul indigenist al primelor decenii ale secolului alXX-lea (J.C. Mariategui, L.E. Valcarcel, J.C. Tello, J.U. Garcia, H. Castro Pozo). Primele cercetari, sustinute de statul peruan si de institutii de dezvoltare nord-americane, au fost realizate sub'tutela lui Instituto Indigenista din Peru si raspundeau, in prin­cipal, unei cereri de informatie despre o lume rurala inca putin cunoscuta, inscriindu-se in cadrul mai larg al programelor de modernizare. Adesea monografice, aceste lucrari erau marcate de pragmatism (cercetarile lui G. Escobar, R. Galdo, H. Martinez, O. Nunez del Prado sau M. Vasquez). Progresiv, antropologia s-a dezvoltat si in universitati si institute private: la Lima, Instituto de Estudios Peruanos, fondat in 1964, apoi Centro de Estudios y Promocion del Desarollo (DESCO), dar si Centro Amazonico de Antropologia y Aplicacion Practica din Iquitos, Instituto Pastoral Andina si Centro de Estudios Rurales Andinos „Bartolomeu de Las Casas”, ambele din Cuzco.' Cercetarea s-a dezvoltat, de asemenea, insa cu mari dificultati, in departamentele de antropologie ale Universitatii „San Marco” si ale Universitatii Catolice, la Lima, precum si in universitatile din Trujillo, Cuzco', Ayacucho sau Huancayo. Adesea, ea este asociata cu istoria si arheologia. Punerea in evidenta a influentei istoriei precoloniale si coloniale asupra situatiei contemporane a populatiilor rurale a dat nastere unui puternic curent etnoistoric, ai carui reprezentanti sint: J.M. Arguedas, R. Avalos, W. Espinoza, C. Fonseca, F. Fuenzalida, L. Huertas, L. Millones, J. Osio, F. Pease, M. Rostworowski, S. Varese. Demersul acestor cercetatori consta in confruntarea datelor obtinute din sursele istorice cu cele provenite din anchetele de teren asupra societatilor despre care se crede ca provin din vechile etnii. Totusi, acest curent a privilegiat destul de des imaginea invinsilor din secolul al XVI-lea, in detrimentul transformarilor traite de succesorii lor in Peruul secolelor al XIX-lea si al XX-lea. In sfirsit, in anii ’70, inclinatia de a cerceta permanentele si continuitatile din societatile rurale a fost treptat corectata'de o noua generatie de antropologi formati in strainatate (Statele Unite, Franta, Germania), deprinsi cu dezbaterile teoretice ale antropologiei occidentale si foarte influentati de marxism: H. Bonilla, J. Flores Ochoa, L. Lumbreras, J. Matos, R. Montoya, R. Sanchez si A. Torero. Asociindu-si sociologi si economisti, aceasta generatie s-a orientat catre analiza transformarii societatilor rurale sub impactul expansiunii capitaliste.

O. CELESTINO

• ARAMBURU C, 1981, „Aspectos del desarollo de la antropologia en el Peru”, in Ciencias sociales en el Peril: un balance critico, Universidad del Pacifico, Lima: 1-33. - FLORES OCHOA J., 1977, Pastores de puna, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - MARIATEGUI J.C., 1964 (1928), Siete ensayos de interpretacion de la realidad peruana, Biblioteca Amauta, Lima. - MARTINEZ H., 1962, Tres haciendas altipldnicas: Chujuni, Cochela y Panascachi, Instituto Nacional Indigenista, Lima. - MATOS MAR J. (ed.), 1970, Hacienda, comunidad y campesino en el Peru, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - MATOS MAR J., RAVINES R., 1983, Bibliografia peruana de ciencias sociales (1957-1969), Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - MONTOYA R., 1972, „Acerca del objeto de la antropologia en el Peru”, in Proceso, Huancayo ; 1980, Capitalismo y no capitalismo en el Peru: un estudio historico de su articu­lacion en un eje regional, Mosca Azul Editores, Lima. - OSTERLING J., MARTINEZ H., 1983, „Notes for a History of Peruvian Social Anthropology, 1940-1980”, in Current Anthro­pology, 24 (3): 343-360. - ROSTWOROWSKI M., 1983, Estructuras andinas del poder, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - VALCARCEL L.E., 1981, Memorias, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - VARESE S., 1973, La sol de los cerros, Retablo de Papel, Lima.

3. Antropologia braziliana

in Brazilia au existat antropologi cu mult inainte ca antropologia sa aiba un fundament academic. Intr-adevar, inca de la inceputul secolului, intelectuali precum S. Romero (1851-1914), N. Rodrigues (1862-1906) sau E. Da Cunha (1866-1909) s-au aplecat, dintr-o perspectiva comparatista, asupra problemelor legate de diversitatea sociala si culturala a tarii. Daca Romero a fost unul dintre primii care i-a socotit pe negrii brazilieni ca'fiind demni de a fi cercetati, mai ales Rodrigues a studiat manifestarile religioase si politice ale fostilor sclavi si ale descendentilor acestora. Cit despre Da Cunha, acesta a introdus pe scena nationala figura lui sertanejo (taranul). Posteritatea intelectuala a acestor savanti se datoreaza mai putin folosirii limbajului stiintific dominant in epoca (teoriile potrivit carora inegalitatile sociale s-ar baza pe anumite diferente rasiale), cit observatiei etnografice minutioase a pluralitatii culturale a tarii (Romero, 1888; Rodrigues, 1894, 1899, 1900, Da Cunha, 1902). Integrind in genealogia lor mitica studiile acestor eruditi de formatii profesionale diverse (Romero era jurist, Rodrigues - medic, iar Da Cunha - inginer), antropologii brazilieni au vrut sa-si defineasca disciplina prin obiecte de studiu de multa vreme privilegiate : negrii, taranii, indienii. Mai tirziu si alte grupuri sociale marginale, marginalizate sau percepute ca dominate vor exercita aceeasi atractie: saracii oraselor, bolnavii mentali, detinutii Prin intermediul unui dialog permanent cu intelectualii si curentele teoretice din Europa si America de Nord, urmind o tendinta pe care un istoric a definit-o ca o „dezradacinare in propria lor tara”, antropologii brazilieni au construit o traditie natio­nala axata pe studiul celuilalt in propria societate. Aceasta traditie, care a debutat la Bahia cu cercetarile lui Rodrigues, se va deplasa in anii ’30 catre capitala tarii: A. Ramos (1903-1949), care se proclama discipolul medicului din Bahia, a publicat la Rio noi editii ale lucrarilor maestrului sau si, dobindind notorietatea cu prezentarea acestei „scoli braziliene de antropologie”, a devenit directorul Departamentului de Stiinte Sociale al UNESCO (Correa, 1982). Paradoxal, chiar in momentul in care pornesc ambitioase cercetari asupra raporturilor rasiale, sprijinite in anii ’50 de UNESCO si incurajate de Ramos, problematica antropologica se va elibera de ascendentul antropologilor de formatie medicala, care era considerabil in nord-estul Braziliei (Azevedo, 1953 ; Ribeiro, 1952), pentru a intra sub incidenta sociologilor si istoricilor din sudul tarii (Fernandes, Bastide, 1955). Intrucit antropologia braziliana a fost influentata in mod traditional de medicina, iar sociologia de studiile juridice si pedagogice, ambele au impartit, intre anii ’30 si ’50, un spatiu institutional comun, in facultatile de filosofie, si un instrument metodologic identic, „studiul comunitatii”, ca instrument de formare a cercetatorilor de teren.

Desi traditia antropologica a pus initial accentul pe studierea populatiilor de origine straina (negri, imigranti), autohtonii nu au fost, totusi, complet neglijati; din secolul al XVI-lea, societatile amerindiene nu au incetat sa fie studiate de calatori si naturalisti, majoritatea europeni. Conjugarea interesului intelectualilor brazilieni pentru populatiile de origine straina cu cel al intelectualilor straini pentru populatiile autohtone a avut ca efect constituirea disciplinei asa cum se prezinta ea astazi. Dac'a brazilianul Rodrigues este considerat parintele mitic al studiilor asupra populatiilor de origine africana, germanul Curt Unkel, zis Curt Nimuendaju (1888-1945), este omologul sau pentru cercetarile asupra societatilor amerindiene. Lucrarile celor doi au jucat un rol foarte important in definirea statutului antropologiei si a meseriei de antropolog pina in anii ’60, cind disciplina se va instala definitiv in universitati.

Influenta antropologiei culturale nord-americane a marcat, incepind cu anii ’20, lucrarile unor cercetatori izolati; stau marturie pentru aceasta studiile facute de G. Freyre, la Universitatea din Columbia, corespondenta dintre H. Alberto Torres si F. Boas, colaborarea la distanta dintre R. Lowie si Nimuendaju. Aceasta lenta patrundere a tehnicilor si temelor culturaliste preia stafeta influentei culturale franceze, astfelincit, de la sfirsitul celui de-al doilea razboi'mondial, substituindu-se „misiunilor franceze” ale anilor ’30, atit de importante pentru traditia etnologica a Universitatii din Sao Paulo (Levi-Strauss, 1955), cercetatorii americani sosesc in masa. D. Pierson si Ch. Wagley nu sint decit doua exemple in acest sens, exemple remarcabile prin continuitatea muncii lor in tara (Margolis, Carter, 1979; Pierson, 1987).

La inceputul anilor ’50, sub egida Consiliului National de Protectie a Indienilor si in colaborare cu R. Cardoso de Oliveira si E. Galvao, Darcy Ribeiro a organizat o serie de cursuri libere, in vederea formarii cercetatorilor de teren. Aceste cursuri au reprezentat inceputul miscarii de institutionalizare a masteratelor si doctoratelor in antropologie in Brazilia, la inceput la Museu Nacional, la Rio, la initiativa lui Cardoso de Oliveira, si, din anii ’60, in alte universitati, mai ales la Sao Paulo, Brasilia si Campinas.

M. CORREA

• AZEVEDO T. DE, 1953, Les elites de couleur dans une ville bresilienne, UNESCO, Paris. -CUNHA E. DA, 1979 (1902), Os Sertoes, Francisco Alves - Instituto Nacional do Livro, Rio de Janeiro - Brasilia. - FERNANDES F, BASTIDE R., 1955, Relacoes raciais entre brancos e negros em Sao Paulo, Compania Editoria Nacional, Sao Paulo. - LEVI-STRAUSS C., 1955, Tristes Tropiques, Plon, Paris. - MARGOLIS M.L., CARTER W.E. (ed.), 1979, Brazil, Anthropological Perspectives, Essays in Honour of Charles Wagley, Columbia University Press, New York. - PIERSON D., 1987, „Depoimento”, in Historia da Antropologia no Brasil, t. I, Editora da Unicamp, Campinas. - RIBEIRO R., 1952, Cultos Afrobrasileiros no Recife: un estudo de ajustamento social, Fundacao Joaquim Nabuco, Recife. - RODRIGUES R.N., 1894, As racas humanas e a responsabilidade penal no Brasil, Imprensa Economica, Salvador. 1899, „Metissage, degenerescence et crime”, in Archives d’Anthropologie Criminelle, Stock, Lyon. 1900, L’animisme fetichiste des negres de Bahia, Reis, Salvador. - ROMERO S., 1888, Historia da Literatura Brasileira, Rio de Janeiro.

AMERICA LATINA. Societatea rurala latino-americana

Antropologia americanista, preocupata inca de la inceputurile sale de culturile prehispanice, nu a abordat decit tirziu studiul societatilor rurale. Aceasta schimbare de perspectiva s-a produs in anii ’50 sub impulsul scolii americane (O. Lewis, S. Mintz, J. Nash, R. Redfield, J. Steward, S. Tax, E. Wolf), ale carei cercetari au fost consacrate, in principal, Americii Centrale (Chiapas) si Caraibelor (Porto Rico). Pentru acesti autori, taranii se disting de cultivatorii „primitivi” prin situatia lor de dependents fata de societatea dominanta de care sint legati prin diferite obligatii (tribut, plati, redevente) si retele comerciale. A studia societatile rurale inseamna a analiza aceste relatii numeroase stabilite intre comunitatile satesti, stat si sistemul capitalist. Aceasta opozitie intre lumea rurala si oras, tipica pentru monografiile clasice (Steward, 1956), este in acord cu teoriile economice'si sociologice ale epocii, care interpretau dezvoltarea inegala a regiunilor latino-americane numind-o „dualism” sau „colonialism intern”. Iruptia societatilor rurale in cimpul stiintelor sociale traduce si un climat politic special. intr-adevar, folosirea termenului spaniol pentru taran (campesino) si a echivalentului sau portughez (campones) nu se generalizeaza decit in urma miscarilor revolutionare (agrarianismul mexican, revolutiile boliviana si peruana, ligile taranesti din nor'd-estul brazilian), inlocuind numeroase denumiri de tip etnic si cu conotatie peiorativa (indio, mitayo, runa, caboclo, caipira).

Contrar opiniei lui Wolf, taranimea latino-americana nu s-a constituit doar din producatori agricoli, ci include si crescatori de animale, pescari, mineri si vinzatori ambulanti, care, incepind din perioada coloniala, nu au incetat sa practice o agricultura de subzistenta. De asemenea, trebuie sa-i distingem, in cadrul societatii rurale, pe cei care controleaza cu adevarat pamintul de care dispun in virtutea dreptului cutumiar, a titlurilor de proprietate sau a contractelor de inchiriere de cei care sint legati prin niste acorduri, calificate drept „precare”, de mari domenii de tip hacienda, bazate atit pe cresterea animalelor, cit si pe agricultura sau de plantatii consacrate unor monoculturi (trestie de zahar, cafea, bananieri etc.), ale caror produse'sint destinate pietei exterioare. De fapt, societatea rurala nu poate sa fie inteleasa in afara raporturilor pe care le intretine cu latifundiile, fie ca acestea sint traditionale, fie ca ele au fost transformate in intreprinderi agricole capitaliste.

Lui Wolf ii revine meritul de a fi stabilit o tipologie a societatii rurale latino-americane, a carei diversitate descurajeaza orice tentativa de sistematizare. Pornind de la criterii economice (volumul productiei agricole destinate pietei), el a identificat doua mari tipuri: societatile rurale din Cordilieri (America Centrala si Anzii) si cele din zonele joase tropicale (Caraibe, Brazilia meridionala). Acestor doua categorii trebuie sa li se adauge grupuri mai putin importante din punct de vedere numeric : micii proprietari din Haiti, Jamaica si nord-estul Braziliei care traiesc la marginea marilor plantatii producatoare de zahar, colonistii de origine europeana sau asiatica (sudul Braziliei si sudul statului Chile); cultivatorii primitivi” care practica defrisarea si se integreaza incetul cu incetul in economia de piata. Pentru ca societatea rurala din Cordilieri acopera arii culturale indigene, ei i-au fost consacrate cvasitotalitatea cercetarilor antropologice.

Aceasta reducere a taranului la o categorie etnica - indianul (care nu cuprinde, desigur, toate grupurile existente) - explica focalizarea studiilor asupra comunitatii, considerata ca entitate economica, politica si morala. Daca este adevarat ca irigatiile si controlul comunal asupra paminturilor sint, in multe cazuri, o realitate, mai ales in Anzii centrali si meridionali, pare abuziv sa concepem comunitatea ca o unitate naturala. Intr-adevar, istoria arata ca aceasta entitate colectiva a fost remodelata de autoritatile coloniale, incepind cu secolul al XVI-lea, cu scopul de a controla intr-un mod eficace societatile indigene si de a dizolva vechile solidaritati etnice in folosul unei organizatii satesti dotate cu terenuri, in principiu inalienabile. In perioada contem-porana, tensiunile sociale provocate de problema agrara au inspirat proiecte reformiste care vizau regruparea taranilor in institutii colective (ejidos in Mexic, comunidades sau comunas in Anzi).

Printre temele importante abordate de antropologie trebuie semnalata cea a dife-rentierii sociale in cadrul unor grupuri calificate prea in graba drept omogene, in ciuda numeroaselor contraargumente furnizate de documentele istorice. In aceasta perspectiva, agresiunile magice, invidia si vrajitoria sint interpretate ca mecanisme nivelatoare, care frineaza orice incercare de ascensiune sociala, la fel ca si sistemul de functii, mostenit din perioada coloniala si bazat pe o ierarhie civila si religioasa, sursa de prestigiu, dar si generatoare de cheltuieli considerabile din partea celor care detin respectivele functii. Noile orientari ale Bisericii catolice de dupa 1970 si impactul sectelor protestante in lumea satului au contribuit la slabirea acestor mecanisme in beneficiul militantismului politic sau al cautarii individuale a profitului. De asemenea, de citiva ani se constata un interes crescind pentru studierea potentialului insurectional al taranilor; in acest fel, se renunta la imaginea obisnuita a unei lumi rurale pasive si statice. Si aici, antropologia isi cauta sursa in contextul politic si social al epocii noastre, care, dupa triumful revolutiei cubaneze, este marcat din acest punct de vedere de o multime de reforme agrare. Astazi, cea mai mare parte a acestor proiecte au fost ingropate de birocratie, iar modernizarea satelor, foarte costisitoare, nu mai face parte din proiectele de prioritate nationala. Problema centrala a contemporaneitatii nu mai este transformarea lumii rurale arhaice, ci ponderea detinuta de populatia urbana. Ciudad de Mexico, Lima si Sao Paulo se numara printre orasele cele mai populate din lume. Cresterea demografica, exodul rural, criza productiei alimentare, politicile agri-cole dezastruoase, inflatia si extinderea somajului care atinge mai mult de jumatate din populatia activa din Peru, Mexic si Brazilia nu au provocat proletarizarea taranilor, ci pauperizarea lor. In aceasta conjunctura istorica speciala, problematicile elaborate de antropologie in ultimele trei decenii par inadecvate.

C. BERNAND

• ANDRADE M.C. de, 1980, The Land and People of Northeast Brazil, University of New Mexico Press, Albuquerque. - FAVRE H., 1971, Changements et continuity chez les Mayas du Mexique, Anthropos, Paris. - FOSTER G., 1967, Tzintzuntzan: Mexican Peasants in a Changing World, Little Brown, Boston. - LEHMAN D. (ed.), 1982, Ecology and Exchange in the Andes, Cambridge University Press, Cambridge. - MATOS MAR J., MEJIA J.M., 1980, La reforma agraria en el Peru, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - ORLOVE B., CUSTRED G. (ed.), 1980, Land and Power in Latin America. Agrarian Economies and Social Processes in the Andes, Holmes & Meier, New York - Londra. - „Paysans de l’Amerique des Cordilleres”, in Etudes rurales, 1981, 81-82. - STEWARD J. (ed.), 1956, The People of Puerto Rico, University of Illinois Press, Urbana. - WARMAN A., 1976, Y veninos a contradecir. Los campesinos de Morelos y el estado nacional, Ed. de la Casa Chata, Mexico. - WOLF E., 1955, „Types of Latin American Peasantry: A Preliminary Discussion”, in American Anthropologist, 57, 452-470.

AMERICILE NEGRE

1. Prezentarea Americilor negre

Termenul de „Americi negre” serveste la desemnarea unei foarte intinse arii geografice a Lumii Noi, marcate cultural de prezenta masiva a descendentilor sclavilor africani. Ea cuprinde estul Statelor Unite, arhipelagul Caraibelor si marginile sale continen­tal, Brazilia, precum si coastele pacifice ale Columbiei si Ecuadorului. Aceste regiuni diferite impartasesc aceeasi mostenire istorica: importarea, intre inceputul secolului al XVI-lea si sfirsitul secolului al XIX-lea, a 11 milioane de sclavi africani (Curtin, 1969) si experimentarea pe scara larga a unei economii de plantatie (Mintz, 1974). Prin urmare, Americile negre prezinta astazi o unitate datorata atit diferitelor probleme sociale suscitate de aceasta dubla mostenire, cit si existentei unei civilizatii care a raspuns discriminarii rasiale cu o vitalitate culturala singulars in domeniile religiei, muzicii si limbii.

Primele lucrari asupra Americilor negre dateaza de la sfirsitul secolului al XIX-lea; studiile de pionierat despre istoria traficului cu sclavi (J.A. Saco in Cuba, W.E.B. Du Bois in Statele Unite) vor fi urmate la scurt timp de cercetari despre culturile afro-ameri-cane contemporane (N. Rodrigues si A. Ramos in Brazilia, F. Ortiz in Cuba, J. Price-Mars in Haiti etc.) Aceste lucrari se inscriu in contextul unei anumite compartimentari geografice pe care a combatut-o, in anii ’20, antropologul american M. Herskovits. Astfel, el a considerat Americile negre o arie culturala cu toate drepturile si a intreprins cercetari comparative pentru a intelege mai bine relatiile istorice dintre Africa si Americi si pentru a analiza, cu ajutorul unor concepte precum „sincretism” sau „reinterpretare”, diferitele procese prin derularea carora culturile africane specifice se transforms si dau nastere unor culturi afro-americane (Herskovits, 1966). O lunga disputa i-a opus pe He'rskovits si E.F. Frazier, disputa care se referea la ponderea factorilor culturali si socio-economici in emergenta formelor de organizare sociala, cum ar fi familia afro-americana. Aceasta discutie a scos in evidenta dificultatea de a izola cercetarea dindomeniul stiintelor sociale'asupra Americilor negre de inevitabilele angajamente politice si ideologice (Frazier, 1942; Herskovits, 1941, 1943). Etnologul francez R. Bastide a completat lucrarile intreprinse de Herskovits ; din opera sa vom cita studiul minutios despre candomble, un cult afro-brazilian (1958), o carte ambitioasa, atit istorica, 'cit si etnologica, despre religiile afro-braziliene, in care autorul insists asupra „intrep5trunderilor civilizatiilor” (1960) si face un scurt bilant general al Americilor negre (1967).

De-a lungul anilor ’60, sub influenta framintarilor politice care au insotit intotdea-una, din subteran, dezvoltarea studiilor afro-americane, universitatile americane au oferit o baza institutional invatamintului si cercetarii in acest domeniu. A urmat, cu deosebita rapiditate, o extraordinara dezvoltare a publicatiilor stiintifice consacrate Americilor negre, in urma unor lucrari intreprinse in insulele Barbados, in Brazilia, Columbia, Cuba, Santo-Domingo, Ecuador, Haiti, Jamaica, Mexic, Panama, Surinam, Venezuela etc. Aceste lucrari sint, in general, pluridisciplinare, asociindu-i pe antropo-logi unor istorici, politologi, sociologi, lingvisti, folcloristi si specialisti in literatura. Ele au imbunatatit stadiul cunostintelor despre traficul cu sclavi si rezistenta la sclavie (Miller, 1985)'si au acumulat date comparative despre raporturile interrasiale (Hoetink, 1973). De asemenea, aceste cercetari sint consacrate miscarilor politice ale negrilor (Hill, 1983), diferitelor dialecte creole si comportamentelor lingvistice in general (Alleyne, 1980 ; Abrahams, 1983), culturii muzicale (Epstein, 1977; Warner, 1982) si artei afro-americane (Price S. si R., 1980; Thompson, 1983). S-a incercat si reformularea modelelor istorico-culturale propuse de Herskovits si de cercetatorii din generatia sa, pentru a reda mai bine fenomenul cultural afro-american in dinamica sa (Mintz, Price, 1976 ; Whitten, Szwed, 1970).

Solid implantate in institutiile universitare din Statele Unite, studiile afro--americane progreseaza si in celelalte tari ale Americii. Totusi, ele ramin intr-un stadiu embrionar in Europa, desi Marea Britanie si Olanda le-au integrat in programele diferitelor lor centre de studii caraibiene. In Franta, cercetatorii interesati de Americile negre ca univers cultural sint putin numerosi; intr-adevar, lucrarile continua sa se concentreze asupra celor trei departamente franceze de peste ocean sau sa se dezvolte, la scara statelor-natiuni, ca, de exemplu, Brazilia, in cadrul general al studiilor latino-americane.      '

R. PRICE

• ABRAHAMS R.D., 1983, The Man-of-Words in the West Indies: Performance and the Emergence of Creole Culture, John Hopkins University Press, Baltimore. - ALLEYNE M.C., 1980, Comparative Afro-American, Karoma, Ann Arbor. - BASTIDE R., 1958, Le candomble de Bahia (rite Nago), Mouton, Paris. 1960, Les religions afro-bresiliennes: contribution a une sociologie des interpenetrations des civilisations, PUF, Paris. 1967, Les Ameriques noires, Payot, Paris. - CURTIN P.D., 1969, The Atlantic Slave Trade: A Census, University of Wisconsin Press, Madison. - EPSTEIN D.J., 1977, Sinful Tunes and Spirituals: Black Music to the Civil War, University of Illinois Press, Urbana. - FRAZIER E.F, 1942, „The Negro in Bahia: A Problem in Method”, in American Sociological Review, 7 : 465-478. - HERSKOVITS FS. (ed.), 1966, The New World Negro, Indiana University Press, Bloomington. - HERSKOVITS M.J., 1941, The Myth of the Negro Past, Harper, New York. 1943, „The Negro in Bahia, Brazil: A Problem in Method”, in American Sociological Review, 8 : 394-402. - HILL R.A. (ed.), 1983, The Marcus Garvey and Universal Negro Improvem ent Association Papers University of California Press, Berkeley. - HOETINK H, 1973, Slavery and Race Relations in the Americas: Comparative Notes on Their Origins and Nexus, Harper & Row, New York. - MILLER J.C., 1985, Slavery: A Worldwide Bibliography, Kraus International, White Plains - New York. - MINTZ S.W., 1974, Caribbean Transformations, Aldine, Chicago. - MINTZ S.W., PRICE R., 1976, An Anthropological Approach to the Afro-American Past, ISHI, Philadelphia. - PRICE S., PRICE R., 1980, Afro-American Arts of the Surinam Rain Forest, University of California Press, Berkeley. - THOMPSON R.F., 1983, Flash of the Spirit: African and Afro-American Art and Philosophy, Random House, New York. - WARNER K, 1982, Kaiso! The Trinidad Calypso, Three Continents Press, Washington DC. - WHITTEN N.E. Jr., SZWED J.F. (ed.), 1970, Afro-American Anthropology, The Free Press, New York.

2. Brazilia

Descoperita si colonizata de catre portughezi, Brazilia este o tara a carei populatie de 120 de milioane de locuitori cuprinde 45% non-albi, dintre care 2% de origine asiatica, 6% negri si 37% metisi sau pardos. Printre acestia din urma figureaza si mulatrii, descendenti metisati ai sclavilor africani transportati in Brazilia intre secolele al XVI-lea si al XIX-lea pentru a inlocui mina de lucru indiana. Intre 3 si 18 milioane de africani, in functie de statistici, au fost adusi in tara pina la abolirea sclaviei din 1888, Brazilia fiind ultima dintre natiunile americane care a promulgat aceasta lege (Hasenbalg, 1979). Incepind cu aceasta data, proportia populatiei negre a scazut consi-derabil. Acest fenomen are trei cauze: cresterea imigratiei straine in cadrul unei politici demografice voluntariste, procentul ridicat de mortalitate datorat conditiilor de viata dificile ale negrilor si metisajul, avind ca efect constituirea unei populatii mulatre, care are tendinta de a se socoti parte a populatiei albe, proces ce a primit'in Brazilia numele de „inalbire”.

Negrii si mulatrii sint concentrati in regiunile cele mai sarace ale Braziliei si la periferia marilor orase. Victime ale'prejudecatilor de rasa si de clasa, ei formeaza patura cea mai defavorizata a populatiei. Cu exceptia citorva personalitati, in acelasi timp simboluri si alibiuri (muzicieni, sportivi), putini negri au cunoscut o ascensiune sociala, a carei generalizare ar fi permis formarea unei adevarate clase de mijloc negre (Fernandes, 1965). Astfel, putinii intelectuali si militanti politici care incearca sa actio-neze in cadrul partidelor politice institutionalizate sau al miscarilor sociale contestatare, pentru promovarea unei culturi negre si pentru transformarea sa intr-un instrument de rezistenta provin dintr-un strat extrem de restrins al populatiei (Valente, 1986).

Sclavii negri transportati in Brazilia proveneau din diferite regiuni ale Africii. A. Ramos (1962) a distins in cadrul lor trei mari traditii culturale: sudaneza, negro--mahomedana, bantu. In timpul traficului cu sclavi a fost elaborata o clasificare „etnica”, bazata pe presupuse aptitudini pentru munca. Diferitele reprezentari istorice ale diversitatii culturilor africane au facut loc astazi unei viziuni uniforme, contind doar categoria generica de „negru”. Intr-adevar, orice individ de culoare este perceput, tratat, evaluat ca persoana sociala pornind de la faptul ca este negru. Chiar si negrul se vede, in Brazilia, ca negru. Pornind de aici, singurul element de discontinuitate culturala recunoscut este cel care se bazeaza pe separatia intre traditia bantu si yoruba (aceasta din urma fiind tradusa prin expresia sincretica gege-nago). Totusi', doar eruditii se refera la aceasta diferenta, poporul ignorind-o in general. In mod obisnuit, influenta culturii negre asupra culturii braziliene este admisa in trei domenii: cultele de pose-siune (candomble si umbanda), muzica si dansurile populare. Aceasta reducere drastica a perceperii diversitatii culturale in cadrul populatiei negre braziliene este rezultatul a doua procese distincte de aculturatie. Primul tine de populatia neagra, fiecare grup etnic abandonindu-si identitatea proprie pentru a-si recunoaste o identitate de negru. Al doilea proces se situeaza la nivelul relatiilor dintre albi si negri: acestia ar produce impreund o cultura braziliana pe care negrii ar tinde sa o considere ca purtatoare a unei parti din propria lor identitate (Pereira, 1983).

J. BORGES PEREIRA

• FERNANDES F, 1965, A integracao do negro na sociedade de classe, 2 vol., Dominus -EDUSP, Sao Paulo. - HASENBALG C, 1979, Discriminacao e desigualdades raciais no Brasil, Graal, Rio de Janeiro. - PEREIRA J.B.B., 1983, „Negro e cultura negra no Brasil actual”, in Revista de Antropologia, 32, Sao Paulo. - RAMOS A., 1962, Introducao a antropologia brasileira, 2 vol., Casa do Estudante do Brasil, Rio de Janeiro. - VALENTE A.L.F., 1986, Politica e relaqoes raciais (O negro e as eleqbes Paulistas de 1982), FFLCH-USP, Sao Paulo.

ANIMALE DOMESTICE

„Problema domesticirii animalelor, socotita, impreuna cu agricultura, a fi criteriul de dobindire de catre societatile omenesti a morfologiei lor actuale, [este], prin aceasta, [] unul dintre punctele cele'mai importante ale studierii omului” (Leroi-Gourhan, 1949: 388). Aceasta problema este si una dintre cele mai dificile, atit in sine, cit si din pricina punctelor de vedere partiale pe care diferite stiinte, actionind in mod independent unele de celelalte, le au asupra ei. Astfel, pentru zoologie, domesticirea este starea animalului care, crescut din generatie in generatie in contact cu omul, a evoluat in asa fel incit a constituit o specie (sau cel putin o rasa) diferita de stramosul salbatic din care provine. Arheologia se intereseaza mai ales de derularea in timp si datarea proceselor tehnice care au condus la aceasta stare. Iata si citeva exemple ale primelor domesticiri, care includ numele animalului, locul primei'domesticiri cunoscute si data probabila a primei domesticiri: magarul/Egipt/5000 i.Cr.; boul/Grecia/9000 i.Cr.; camila/Asia Centrala/ 5000-3000 i.Cr. (?); pisica/Egipt/3600 i.Cr.; calul/stepele euro-asiatice/6300 i.Cr.; capra/ Iran/10.000 i.Cr.; ciinele/Europa si Orientul Apropiat/12.000-9000 i.Cr.; cobaiul/Peru/ 4000 i.Cr.; curcanul/Mexic/5000 i.Cr.; dromaderul/Arabia/6000-4000 i.Cr. (?); lama/ Peru/3000 i.Cr. (?); oaia/Grecia si Irak/9200 i.Cr.; porcul/Grecia/9000 i.Cr.; gaina/India/ 3200 i.Cr.; renul/tundra euro-asiatica/3000 i.Cr. (?); zebuul/India/6500 i.Cr.

In sfirsit, a treia mare componenta a studiilor asupra domesticirii, zootehnia, este o stiinta ce'vizeaza realizarea unei mai bune adaptari a animalelor la nevoile umane. Aceste trei discipline au la activ realizari considerabile: cercetari facute de zoologi asupra etogramelor specifice propice domesticirii si asupra notiunii de Pragung („amprenta”), identificarea de catre preistorici a principalelor procese de domesticire (vinatoarea selectiva, protectia culturilor prin corraling, protocresterea animalelor) si a efectelor lor fenotipice, aplicarea de catre zootehnicieni a rezultatelor geneticii animale in cadrul metodelor de selectie etc. Toate acestea au provocat si mai provoaca inca dezbateri pasionate : despre caracterul ereditar al anumitor trasaturi comportamentale, despre conceptia zootehnistilor asupra notiunii de „nevoie”, despre anterioritatea agri-culturii in raport cu cresterea animalelor (ordinea vinatoare -> cresterea animalelor -> agricultura a prevalat pina la sfirsitul secolului al XX-lea), despre motivele primelor domesticiri (opozitia ipotezelor religioasa si utilitara, „alimentara” si „tegumentara”) etc.

Cercetarile asupra primelor domesticiri sau asupra imbunatatirii raselor de animale in zilele noastre sint, totusi, departe de a epuiza subiectul. Investigatii mai extinse arata ca o multime de aspecte ale domesticirii animalelor ramin necunoscute sau neglijate (incluzind aici si antropologia, ale carei lucrari in domeniu au ramas putin numeroase si limitate la niste epifenomene), si multe alte specii care nu sint considerate in mod obisnuit domestice', au facut obiectul, intr-un fel sau altul, intr-o masura sau alta, unei actiuni de domesticire: domesticirea abandonata a hienei cu pete si a addaxului in Egipt, a genetei in Europa, tentativele recente si izolate de domesticire a elefantului in Africa, a elanului (Alces alces), a antilopei de Derby (Taurotragus oryx). Alte animale reprezinta cazuri-limita, fie pentru ca domesticirea lor a ramas partiala (imblinzirea, fara reproducere in captivitate, a ghepardului, a pasarilor de prada, sau, dimpotriva, cresterea si uneori selectia, fara imblinzire, a vizonului, a crocodilului, a pestilor, a viermelui de matase, a albinei, a stridiei), fie pentru ca ocupa, in raportul om- animal, o pozitie permanent, aproape normala, de echilibru instabil intre starea domestica si starea salbatica, stare cind controlata cu mare dificultate de catre om, cind intretinuta' savant de catre el (renul, vigonia, elefantul, porcul, pisica in evul mediu, dihorul). Nici cele mai bine domesticite dintre animale nu formeaza grupuri omogene.


Numeroase exemple de reintoarcere la viata sSlbaticS in momentul in care presiunea omului slSbeste (albine, iepuri, porci, ecvidee, bovidee, pisici si ciini) dovedesc ca nici o specie nu este pentru totdeauna si definitiv domesticitS. Nu toate animalele domestice, nici chiar cele din aceeasi specie,'sint plasate in mod obligatoriu in conditii identice de domesticitate : trecerea renului, de exemplu, de la situatia traditionalS de protocrestere, in care animalul este mentinut in biotipul sau si isi pastreaza comportamentul natural, la situatia de crestere industrials implica o crestere considerabie a interventiei omului asupra vietii animalului si a dependentei ultimului fata de primul. Nu toate animalele au acelasi statut in toate societatile : noi nu-i tratam pe ciini ca pe vite, pe cind pastorii africani isi trateaza vitele asa cum noi ne tratam ciinii (Levi-Strauss, 1962).

Asadar, programul care i se impune antropologiei, pentru a progresa in aceasta directie, este clar: conceperea domesticirii nu ca pe o stare a animalului, ci ca pe o actiune a omului asupra animalului, care se exercita in permanenta, antrenind, in cadrul societatilor concrete, structuri sociale, culturale si ideologice, precum si tehnice, dependente functional unele de altele si intretinind intre ele si cu elementele sistemului mai general in care se integreaza legaturi de compatibilitate. Ansamblul integrat al acestor struc-turi imbraca forma unui sistem: sistemul de domesticire. Doar in acesti termeni va fi posibil sa tinem seama de diversitatea, in spatiu si timp, a speciilor animale si a socie-tatilor examinate, precum si de formele si gradele de domesticire observate (Digard, 1988). ' Primul element constitutiv al sistemului de domesticire este consumarea (in sens larg) animalelor domestice. Insa nu acesta este aspectul care le conditioneaza pe toate celelalte, ci lucrurile se petrec invers: in marea majoritate a cazurilor', „nevoile” oame-nilor se regleaza in functie de ceea ce acestia pot sa obtina de la animalele lor si nu invers. De aceea, el permite scurtcircuitarea rationalizarilor a posteriori care insotesc in mod obisnuit discursurile despre productie, permittnd descoperirea faptului ca inven-tarele, fie ele chiar exhaustive, ale produselor (carne, lapte, oua, fanere, excremente etc.) si utilizarilor (tractiune, transport, strivire, aparare, curatare etc.) animalelor domestice (Sigaut, 1980) sint departe de a epuiza problema rolului (politic, simbolic, afectiv etc.) pe care il joaca aceste animale si a statutului de care unele dintre ele se bucura cu adevarat in unele societati.

Al doilea element este productia de animale. Mijloacele de productie sint guvernate de citeva exigente fundamentale (protectia, alimentatia si reproducerea) care trebuie indeplinite pentru a asigura supravietuirea animalelor, atit ca indivizi, cit si ca specii. Se poate considera ca stadiul cel mai avansat de domesticire este atins atunci cind nici una dintre aceste trei exigente nu poate fi satisfacuta fara mijlocirea muncii oamenilor (Barrau, 1978). Variind foarte mult in functie de resursele naturale si culturale dispo-nibile, precum si in functie de constringerile'ecologice si sociale, tehnicile astfel utilizate au in comun faptul ca sint si „mijloace elementare de'actiune” (Leroi-Gourhan) asupra animalului care, pe linga faptul ca il servesc pe acesta din urma, contribuie la supunerea sa fata de om. Prin productia de animale se produce si domesticirea, deci si ascendentul omului asupra animalului. Locul pe care acesta il ocupa in viata a numeroase societati se traduce printr-un intreg esafodaj de utilizari si idei, care merge mult mai departe decit ar fi necesar si suficient'pentru a satisface nevoile vitale ale animalului. In acest fel, sintem indreptatiti sa ne intrebam si daca nu cumva cautarea domesticirii in sine si a imaginii pe care ea o da despre puterea asupra vietii si a fiintelor este cea care il face pe om sa creasca animale.

Aspectele sociale, culturale si ideologice ale sistemelor de domesticire nu se reduc, in consecinta, la rolul pe care animalele domestice au putut sa-l joace in adaptarea ecologics (lama in Anzi, iacul in Tibet, dromaderul in Orientul Mijlociu si in Africa de Nord) si in dezvoltarea politics a numeroase societSti (calul aproape peste tot). Acest rol este, desigur, considerabil, insS interpretarea sa a alimentat uneori cele mai teribile derive hiperfunctionaliste. Un exemplu de acest fel ar fi cel al ecologiei culturale, care s-a incSpStinat sS descopere pretutindeni si cu orice pret, necrutind nici fenomenele religioase '(vaca sacrS in India,  prohibitia iudeo-islamicS a consumSrii porcului), raspunsuri rationale la constringerile mediului. Infinit mai fecunda este calea deschisa de A.G. Haudricourt (1962): distingind un „tratament horticol” si un „tratament pas-toral” al omului, acest autor stabileste o analogie intre tratamentul aplicat plantelor si animalelor, pe de o parte, si raporturile sociale, pe de alta parte. Descoperind ca in Anglia caii erau dresati la fel cum erau educati copiii, K. Thomas (1985: 55) scrie la rindul sau ca „domesticirea este [] arhetipul altor tipuri de subordonare” etc. intr-adevar, in toate sistemele de domesticire, animalele domestice apar ca parteneri ai omului, pe care, asemenea celorlalti parteneri sociali, acesta trebuie sa-i tina la distanta sau sa convietuiasca cu ei, sa-i seduca sau sa-i constringa. Si aceasta socializare'a animalelor contribuie, cel putin la fel de mult ca si imperativele tehnice sau ecologice, la orientarea alegerilor care ii confera fiecarui sistem de domesticire fizionomia sa si stilul sau particular.

J.-P. DIGARD

• BARRAU J., 1978, „Domesticamento”, in Enciclopedia Einaudi, V: 49-71. - DELORT R., 1984, Les animaux ont une histoire, Le Seuil, Paris. - DIGARD J.-P, 1990, L’homme et les animaux domestiques. Anthropologie d une passion, Fayard, Paris. - HAUDRICOURT A.G., 1962, .Domestication des animaux, culture des plantes et traitement d’autrui”, in L’homme, II (1): 40-50. - ISAAC E., 1970, A Geography of Domestication, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey. - LEEDS A., VAYDA A.P (ed.), 1965, Man, Culture and Animals: The Role of Animals in Human Ecological Adjustments, American Association for the Advancement of Science, Washington DC. - LEROI-GOURHAN A., 1949, „Note sur l’etude historique des animaux domestiques”, in Livre jubilaire offert a Maurice Zimmermann, Imprimerie M. Audin, Lyon: 379-388. - LEVI-STRAUSS C, 1962, La pensee sauvage, Plon, Paris. - PUJOL R. (ed.), 1975, L’homme et l’animal, Institut International d’Ethnosciences, Paris. - SIGAUT F., 1980, „Un tableau des produits animaux et deux hypotheses qui en decoulent”, in Production pastorale et societe, 7: 43-50. - THOMAS K., 1983, Man and the Natural World. Changing Attitudes in England 1500-1800, Penguin Books, Harmondsworth, Middlesex (trad. fr. Dans le jardin de la nature. La mutation des sensibilites en Angleterre a l’epoque moderne (1500-1800), Gallimard, Paris, 1985). - UCKO P., DIMBLEBY G.W. (ed.), 1969, The Domesti­cation and Exploitation of Plants and Animals, Aldine - Atherton, Chicago - New York. -ZEUNER F.E., 1963, A History of Domesticated Animals, Hutchinson, Londra.

ANIMISM

Desi cuvintul „animism” a fost folosit anterior pentru a desemna doctrina lui Stahl (1737 - identificarea sufletului ginditor cu principiul vital), etnologului englez E.B. Tylor (1832-1917) i se datoreaza faptul de a fi devenit unul dintre termenii majori ai istoriei etnologiei religioase. In celebra sa lucrare Primitive Culture (1871), Tylor, afirmind principiul universalitatii religiei si definind-o pe aceasta ca fiind credinta in fiinte spirituale, si-a introdus teoria sub numele de „animism”, termen care, preciza el, desemneaza in special „doctrina sufletului”. De fapt, animismul comporta doua dogme : credinta in suflet si intr-o viata viitoare si, corelativ, credinta in niste divinitati condu-catoare si in spiritele subordonate lor.    '

Intreg edificiul tylorian se bazeaza pe aceasta doctrina a sufletului. Potrivit etno-logului englez, reflectia oamenilor a fost guvernata de la inceput de doua realitati: existenta mortii si enigma viziunilor care apar in vise. In replica, „filosofiile salbaticilor” au ajuns la concluzia ca in om e prezenta o „fantoma”, mai exact, un suflet, care este imaginea sa si un soi de dublu al sau. Inerent individului, acest „suflet aparitional” este socotit a fi insasi cauza vietii. Din idei larg atestate, rezulta ca sufletul, desi este impalpabil, are proprietati fizice, poate sa se desprinda de corp, sa actioneze, sa'apara in vise si chiar sa patrunda in corpul unui alt om, sa fie manipulat, sa fie facut sa revina (prin interventia vrajitorilor sau a preotilor). In acest stadiu al credintelor, e logic ca sufletul sa poata aparea si la animale, caci si ele traiesc si mor, si ele viseaza. Mai mult, poate fi imaginata si trecerea sufletului dintr-un corp'animal intr-un corp omenesc. Acelasi rationament poate fi utilizat si in cazul plantelor: e firesc sa li se atribuie un fel de suflet, pentru ca ele cunosc moartea, sanatatea si boala. In sfirsit, Tylor se ocupa de credinta in existenta unui suflet in obiectele inanimate. Asadar'este vorba despre o credinta in faptul ca intreaga natura este animata, dar si despre o credinta in supra-vietuirea sufletului, caci, din punctul de vedere al salbaticului, vederea mortilor in vise dovedeste ca sufletul lor traieste inca. Tylor ajunge astfel la punctul cel mai delicat al teoriei sale, la cel care ramine, fara indoiala, cel mai putin convingator: conditiile in care a putut sa se efectueze trecerea de la notiunea de „suflet” la cea de „spirit”. Dupa Tylor, sufletul si spiritul sint de natura analoaga: „Omul primitiv a modelat fiintele spirituale in functie de ideea pe care si-a facut-o despre propriul suflet”. Astfel s-ar putea explica trecerea sufletului unor' defuncti la stadiul de spirite si, tot in acest proces, s-ar putea descoperi radacinile cultului manilor (suflete binevoitoare) sau ale figurilor „demonilor” (suflete rele). Insa raportul sufletelor omenesti cu categoriile mai abstracte de spirite si cu divinitatile propriu-zise ramine o pura ipoteza, care se bazeaza in mod esential pe antropomorfism. Relatia dintre suflet si spirit fiind stability Tylor, intr-o perspectiva evolutionista uniliniara, trece pe rind de la „spiritele inferioare” (spirite familiare, spirite ale naturii, spirite animale - care deschid calea catre cultele totemice) la „divinitatile-specii” (care cuprind „specii intregi de animale, plante sau obiecte”) si la „divinitatile care guverneaza cursul naturii si viata oamenilor” (divi­nitatile superioare ale cultelor politeiste, doctrine socotite de Tylor consecinte ale animismului), si, in sfirsit, la dumnezeii marilor culte monoteiste.

Animismul a respins'teoria „naturismului”, a lui Max Muller, la fel si „manismul” simplist al lui Herbert Spencer, iar succesul sau a fost considerabil si a'durat pina in primele decenii ale secolului al XX-lea. Astazi, aceasta pasionanta si ambitioasa incer-care de explicare globala a credintelor religioase nu mai este decit partial valida. Doar termenul de „animism” supravietuieste in limbajul curent, in lipsa unui cuvint potrivit pentru a desemna doctrina religiilor'traditionale.

G. LE MOAL

• KARDINER A., PREBLE E., 1961, They Studied Man, Cleveland University Press, Cleveland (trad. fr. Introduction a l’ethnologie, Gallimard, Paris, 1966). - LOWIE R., 1937, The History of Ethnological Theory, Holt, Rinehart & Winston, New York (trad. fr. Histoire de l’ethnologie classique des origines a la Deuxieme Guerre mondiale, Payot, Paris, 1971). -MERCIER P., 1966, Histoire de l’anthropologie, PUF, Paris). - TYLOR E.B., 1871, Primitive Culture: Researches into the Development of Mythology, Philosophy, Religion, Language, Art and Custom, J. Murray, Londra (trad. fr. La civilisation primitive, 2 vol., Reinwald, Paris, 1876-1878).

ANTICE (SOCIETATI ~)

Anumite cercetari asupra societatilor antice sint socotite, in mod obisnuit, in Franta, a fi antropologice. Astfel, in 1968 a aparut Anthropologie de la Grece antique, o culegere de articole ale lui L. Gernet, prefatata de J.-P. Vernant. Astazi, o directie de studii de la EHESS, condusa de N. Loraux, se intituleaza „Histoire et anthropologie de la cite grecque”. Revista Metis, numita astfel dupa cartea lui M. Detienne si J.-P. Vernant Les ruses de l’intelligence, la Metis des Grecs (1974), are ca subtitlu Anthropologie du monde grec ancien. In sfirsit, o subsectiune din interiorul comisiei CNRS insarcinate cu studierea lumilor antichitatii clasice se refera explicit la antropologie. Pe scurt, se vorbeste curent despre o antropologie a societatilor antice, careia revistele de etnologie, mai ales L’Homme, ii acorda spatii largi. Dar ce inseamna aceasta denumire care a reusit sa dobindeasca o recunoastere oficiala in cadrul institutiilor de invatamint si de cerce-tare si care se aplica unui domeniu de studii si de optiuni epistemologice a c'aror legiti-mitate este admisa in asemenea masura, incit schiteaza contururile unei discipline ?

Rezulta de la sine ca antropologia societatilor antice nu are acelasi statut ca etnologia europeana sau antropologia urbana. Grecia antica, mai exact cetatea greceasca nu intra in cimpul disciplinei ca niste terenuri noi sau ca niste societati putin cunoscute din punct de vedere etnologic, care necesita culegerea unor informatii inedite prin intermediul unor anchete facute pe linga niste informatori. Grecii dinaintea erei noastre ne-au spus deja destule prin scrierile lor. Nu ne ramine decit sa recitim, dupa secole de lecturi succesive, ceea ce au putut sa spuna despre ei insisi, prin vocea istoricilor, filosofilor si savantilor lor. In aceasta consta intreaga dificultate (dar si interesul) a unei incercari de delimitare a abordarii antropologice aplicate Greciei antice. De aceea, trebuie sa o punem in raport cu impunatoarea traditie a studiilor clasice, organizate in discipline prestigioase si depozitare ale celei mai etnocentrice imagini a tipului nostru de umanitate (si chiar a identitatii umanismului occidental si academic): pe de o parte, activitatea etnografica (studiile de teren) si, pe de alta parte, activitatea antropo-logica (examinarea tuturor formelor de alteritate sociala si compararea culturilor).

Examinata in raport cu etnologia si antropologia sociala, antropologia societatilor grecesti ridica probleme delicate in privinta delimitarii cimpului stiintei si a legiti-mitatii disciplinare. Intr-adevar, daca admitem ca etnologia se distinge de istorie prin faptul ca ea studiaza in mod obisnuit societatile fara scriere sau, intr-un mod mai general, ca ea „se ocupa mai ales de ceea ce nu este scris” (C. Levi-Strauss), trebuie sa recunoastem ca Grecia Attidografilor, a lui Tucidide si a pietrelor gravate, impinzita de legi si decrete, se preteaza prea putin unei abordari etnologice. Daca precizam ca istoria si etnologia se diferentiaza mai ales prin tipul de fapte pe care le iau in considerare, prima privilegiind „clasele conducatoare, faptele de arme, domniile, tratatele si alian-tele”, iar cea de-a doua „viata populara, moravurile, credintele, raporturile elementare pe care oamenii le stabilesc cu mediul” (ibid.), descoperim sau redescoperim in mod inevitabil ca aceasta diferenta de orientare a pus bazele - in cazul particular al Greciei antice - unei separatii de natura disciplinara. Enuntata in alti termeni, aceasta diferenta acopera, intr-adevar, distinctia dintre istorie si ceea ce, in secolul trecut, purta numele de Antiquitates. „Antichitatile”, care faceau obiectul unui invatamint foarte elaborat in universitatile europene, acopereau exact cimpul manifestarilor vietii in societate, al practicilor'si obiceiurilor. O simpla privire aruncata asupra capitolului X din Manualul de filologie al lui S. Reinach (1879), intitulat „Antichitatile Greciei”, ajunge pentru a verifica faptul ca filologia clasica rezerva o minutioasa atentie tuturor acestor subiecte familiare etnologiei de teren: inrudire, alimentatie, ritualuri etc. In cazul predecesorilor nostri, era vorba de eruditie, iar stapinirea ei presupunea dobindirea unei competente virtual exhaustive si a unor cunostinte comparabile in multe privinte cu masa de informatii pe care o'monografie etnologica trebuie sa le prezinte. Ba chiar mai mult, toate aceste cunostinte despre societatile antice se inscriau intr-o perspectiva, pina la urma, antropologica:'„Mai ales prin'intelegerea trecutului grec si roman va putea psihologia sa invete sa cunoasca omul”, scria Reinach. Iluzie, se va spune, miraj uma-nist. Totusi, daca privim mai de aproape, este vorba despre un demers care ar putea fi cel al unui antropolog. „Istoria, continua filologul, ar fi o pierdere de vreme daca nu ar cauta in studierea faptelor cunoasterea institutiilor si a moravurilor si daca in aceasta nu ar incerca sa gaseasca stiinta spiritului omenesc, care este sursa lor comuna. Ea este o psihologie experimentala ale carei documente sint furnizate de catre trecut. Aceste documente sint valoroase prin numarul lor si nici unul dintre ele nu trebuie dispretuit; istoria politica le culege si le claseaza. Insa istoria politica nu este decit un studiu preliminar, o prefata la istoria institutiilor, care se ridica deasupra acesteia, cu conditia de a se fonda pe ea.' Caci istoria ideilor nu este decit o constructie fragila atunci cind nu isi are radacinile in stiinta faptelor.”

' Fapte, institutii si moravuri, spirit uman. Daca acestea sint, in ordinea mentionata, obiectele cunoasterii stiintei filologice aplicate antichitatilor, misiunea antropologiei a putut fi formulata in termeni identici: o interogatie asupra omului pornind de la societati si institutii surprinse in unicitatea lor. Vizata inca de la inceputul secolului, apropierea dintre antropologie si studiile clasice isi gasea legitimitatea in impartasirea aceleiasi ambitii. Daca stergerea distantei dintre etnologie si studiile clasice se izbea de o dubla'piedica - inmultirea studiilor de istorie si existenta unei discipline constituite, facind imposibil sau inutil proiectul inventarii unei etnologii a societatilor vechi -, aceasta definitie propusa de filologi pentru acumularea cunostintelor despre societatile antice se apropia de perspectiva antropologica. Pe cei care vor sa scoata la lumina universaliile culturii, grecii si romani ar putea sa-i invete multe, gratie (dar si in ciuda) privilegiului de a fi socotiti modele ale umanitatii. Nu au elaborat ei'un discurs extrem de bogat despre omul social? Ei au intrat in cimpul antropologiei, din clipa in care acest discurs a incetat sa fie considerat o paradigma absoluta si a inceput sa fie comparat cu conceptiile si institutiile altor societati. Acest lucru s-a'intimplat in Anglia, unde, la inceputul secolului al XX-lea, mai ales la Cambridge, prin J. Harrison, s-a dezvoltat o antropologie a Greciei antice, preponderent religioasa si de inspiratie evolutionista. In textele si ritualurile elenice erau urmarite ramasitele acelui fond de barbarie si de salbaticie care, simultan, preceda si ameninta orice'civilizatie rafinata. In dezbaterea foarte vie declansata intre aparatorii si detractorii unei antropologii a societatilor antice, miza era raspunsul la urmatoarea intrebare: poate fi pusa lumea clasica pe acelasi plan cu societatile necivilizate ?

Intrebarea ramine de actualitate, intrucit criticile formulate de curind de M.I. Finley, la fel ca si pledoaria lui Detienne, intitulata ironic Les Grecs ne sont pas comme les autres, arata ca problema se pune si astazi ca si pe vremea lui J. Harrison: comparatismul este oare legitim ? A smulge lumea greceasca din unicitatea sa miraculoasa si paradigmatica, acesta a fost proiectul militant al Centre de Recherches Comparees sur les Societes Antiques intemeiat de Vernant si condus actualmente de P. Vidal-Naquet. Mai putin evolutionista, apropiata de tezele profesate de M. Mauss, imprumutind mult din meto-dele de analiza structural a miturilor propuse de Levi-Strauss si din „functionalismul” lui G. Dumezil, aceasta noua antropologie a societatilor antice le-a permis grecilor sa devina interlocutorii antropologilor si ai societatilor vii pe care acestia le studiaza.

G. SISSA

• DETIENNE M., 1972, Les jardins d’Adonis, Gallimard, Paris. - DETIENNE M., VERNANT J.-P, 1974, Les ruses de l’intelligence, la Metis des Grecs, Flammarion, Paris. -DETIENNE M., VERNANT J.P, 1979, La cuisine du sacrifice en pays grec, Gallimard, Paris. -FINLEY M.I., 1975, The Use and Abuse of History, Chatto & Windus, Londra. 1980, Ancient Slavery and Modern Ideology, Londra (trad. fr. Esclavage antique et ideologie moderne, Editions de Minuit, Paris, 1981). - GERNET L., 1968, Anthropologie de la Grece antique, Maspero, Paris. - HUMPHREYS S.C., 1978, Anthropology and the Greeks, Routledge & Kegan Paul, Londra. - LEACH E.R., 1969, Genesis as Myth and Other Essays, Cape, Londra (trad. fr. L’unite de l’homme et autres essais, Gallimard, Paris, 1980). - LORAUX N., 1981, Les enfants d’Athena. Idees atheniennes sur la citoyennete et la division des sexes, Maspero, Paris. - REINACH S., l879, Manuel de philologie classique d’apres le Trienium philologicum de W. Freund et les derniers travaux de lerudition, Hachette, Paris. - ROGERSON J.W., 1978, Anthropology and the Old Testament, Basil Blackwell, Oxford. - VERNANT J.-P, 1965, Mythe et pensee chez les Grecs, Maspero, Paris. 1974, Mythe et Societe en Grece ancienne, Maspero, Paris. - VIDAL-NAQUET P., 1981, Le chasseur noir, Maspero, Paris.

ANTROPOLOGIE APLICATA Australia 2 - Aborigenii australieni de astazi. Etnii minoritare 2 - Probleme juridice si politice. Interventii ale antropologiei. Urbane (Minoritati ~)

ANZI

intinzindu-se in latitudine de la coasta Antilelor pina la capul Horn, Cordiliera Anzilor prezinta o exceptionala diversitate ecologica: prerii umede si bazine cu clima temperata in Anzii Ecuatoriali (Columbia si Ecuador), podisuri inalte, uscate si reci in sud (Peru, Bolivia), vai subtropicale care 'taie versantii, piemont impadurit,' cu clima calda si umeda catre vest, o banda de coasta deser'tica si intrerupta de oaze fertile, in sud, sau acoperita de o vegetatie densa, in nord. Locuitorii Anzilor au stiut sa profite de varietatea resurselor oferite de aceste habitate diferite, fie prin impartirea teritoriilor acestora pe mai multe etaje ecologice, fie prin colonizare si schimburi.'

Veniti din nord, primii ocupanti ai Anzilor au ajuns aici in urma cu cel putin 15.000 de ani; intre mileniile al VI-lea si al V-lea i.Cr., ei au inceput sa cultive plante (cartoful) si sa domesticeasca animale (lama). Cultura porumbului, mai tirzie, va permite depozi-tarea surplusului. Intre mileniile al III-lea si al II-lea i.Cr. apare ceramica, principala marturie a culturilor andine prehispanice, pentru ca acestea nu cunosteau scrierea.

Cultura Chavin (1300-500 i.Cr.) constituie prima mare sinteza 'a descoperirilor realizate in timpul precedentelor milenii. Ea se raspindeste pornind de la un centru ceremonial situat in Anzii Centrali, unde sint grupate productii artizanale diverse, provenind din schimburi, tribut sau ofrande. Viata urbana se contureaza aici, probabil in cadrul unui stat teocratic. Arta rafinata de Chavin s-a exprimat mai ales in piatra gravata cu motive antropomorfe care reprezentau, dupa cite se pare, un panteon. Expansiunea sa pe coasta si in Anzii peruani septentrionali pare sa se fi datorat mai degraba difuziunii unui cult (divinitate felina sau caiman) decit unei cuceriri.

Omogenitatea pe care stilul Chavin a dat-o culturii andine a disparut de-a lungul unei faze ulterioare de diferentiere regionala (500 i.Cr.-900 d.Cr.). Cunoscute mai ales pentru frumoasa lor orfevrarie,' „sefiile” din Anzii columbieni s-au structurat incetul cu incetul. In Ecuador, diversele culturi de coasta par a fi marturia unui proces de integrare asemanator. Cit despre aria andina centrala, ea cunoaste numeroase si stralucite dezvoltari locale: cultura Mochica, raspindita pe desertul de coasta peruan intre secolele al II-lea si al VIII-lea, este cea mai cunoscuta, gratie unei ceramici cu niste forme si cu un decor foarte realiste. Aceste vestigii ne pun in fata unei societati ierarhi-zate, dominate de o puternica clasa sacerdotala intretinuta de tarani. Ele atesta, de asemenea, rolul central al razboiului, complexitatea ritualurilor'funerare si existenta unui cult consacrat unei divinitati cu colti de jaguar. Cei din populatia mochica erau mari constructori si fierari abili. '

Pe coasta de sud a statului Peru, cultura Paracas este cunoscuta prin textilele sale brodate cu mici motive antropomorfe policrome si preceda cultura Nazca, ce se dezvolta intre 350 i.Cr. si 650 d.Cr. Daca societatea paracas pare apropiata de societatea mochica, ceramica (dedicata, in principal, cultului si produsa in atelier) este diferita, culoarea fiind foarte variata, iar formele rigide si stilizate. Misterioasele linii si figuri trasate in pampasul din Nazca, adesea interpretate cu multa fantezie, sint, probabil, reperele astronomice ale unui calendar ceremonial.

In zonele inalte, cultura Tiahuanaco, precedata de cultura Pucara, se dezvolta in cursul primului mileniu. Situat la 4.000 de metri altitudine, pe malul lacului Titicaca, centrul sau este un ansamblu urban, probabil de origine ceremoniala, construit din megaliti ciopliti. Stilul Tiahuanaco se intinde pina in Chile, insa aceasta expansiune nu pare sa depinda de actiuni razboinice. In nord, procesul de regrupare politica s-a accelerat, in Ecuador mai mult decit in Columbia, dind nastere, mai ales pe coasta, unor regate si unor grupari urbane a caror aparitie a devenit posibila datorita tehnicilor agricole elaborate (terase, irigatii, cultura pe bilon). Aflate deja intr-o perioada de decadenta, culturile regionale din Anzii Centrali sint zdruncinate de aparitia puter-nicului stat Huari. Intre 560 si 900, aparatul sau politic si militar, centralizat aproape de Ayacucho, a unificat Anzii pina in Bolivia. Culturile regionale „clasice” au disparut in favoarea unei unitati stilistice panandine foarte standardizate.

Declinul greu de explicat al imperiului Huari este insotit de o miscare de indepen­dents in coloniile sale. Printre regatele care se dezvolta aici, Chimu, amplasat pe fostul teritoriu al populatiei mochica, are capitala la Chan-Chan, cel mai mare oras prehispa-nic din America de Sud (20 km2). Diferite dinastii locale s-au unit in cadrul acestuia prin intermediul unei regalitati sacre, al unei puteri militare predominante si al unei planificari economice bazate pe'remarcabile amenajari hidraulice. Luxul si rafinamentul acestei culturi, niciodata atinse de incasi, pot fi observate mai ales in or'fevraria gasita in morminte. In secolul al XIV-lea, Chimu controla toate oazele de pe coasta dintre Tumbes si Pativilca. El se confrunta, insa, cu „sefiile” independente din alte vai (Chancay, Chincha'sau Ica), dar mai ales cu fiul lui Inca,' Pachacuti, care, cucerind zonele inalte de unde izvorau apele vitale pentru oaze, il anexeaza vastului sau imperiu.

Se intimpla prea des ca trecutul andin prehispanic sa fie redus la Imperiul inca (sau Tawantinsuyu), desi acesta nu a existat decit timp de un secol. Este adevarat ca, spre deosebire de societ'atile care l-au precedat, studierea sa (Murra, 1978; Rostworowski, 1988; Zuidema, 1986) poate sa se sprijine pe marturiile lasate de spanioli incepind din 1532. Aceste documente au fost interpretate fara intrerupere, in maniere adesea divergente, de citeva secole incoace.

Primele cuceriri ale etniei din munti a carei expansiune a fost la originea nasterii imperiului nu sint cunoscute decit prin intermediul miturilor, ai caror eroi, dupa inde-lungi peripetii, intemeiaza viitorul centru imperial de la Cuzco. La apogeul puterii sale, sub domnia lui Pachacuti, care a creat, probabil, majoritatea structurilor statale, impe­riul Tawantinsuyu se intindea pe o suprafata de 600.000 de kilometri patrati, cucerita datorita unei savante combinatii de razboaie si tratate care imbinau strins preocuparile religioase si politice. Societatile fara stat din zonele joase orientale au stiut, totusi, sa reziste. Orasul Cuzco va atrage admiratia spaniolilor prin cladirile sale construite cu blocuri de piatra imbinate cu ajutorul unor unelte de lemn si de bronz.

Sapan Inca este fiul soarelui. El se casatoreste cu sora sa, care ii da copii legitimi din rindul carora este desemnat mostenitorul tronului, dar are si sotii secundare ne-incase. Dupa moartea sa, corpul sau mumificat este obiectul unui cult. Dispunem si de o genealogie a doisprezece suverani, considerate, in general, a fi o cronologie. Ea poate fi interpretata si ca o carta ierarhica, indicind distanta genealogica in raport cu suveranul descinzind din stramosi regali ale caror nume trimit mai degraba la reprezentari ale functiilor politice sau religioase decit la personaje istorice (Zuidema, 1986). Legaturile de rudenie guverneaza atit organizarea familiilor aristocratice, cit si principiul de ierarhizare a administratorilor, accesul la paminturi al grupurilor locale (sau ayllu) si integrarea mitologica in neamul lui Inca a popoarelor cucerite.

Statul controleaza „sefiile” locale, favorizind inchiderea circuitelor lor economice de autosubzistenta, bazate pe accesul, pornind de la un centru regional, la etajele ecologice variate unde sint instalati colonistii, un fel de insule intr-un arhipelag vertical. El se sprijina pe o structura sociala si' politica dualista, ale carei elemente sint ele insele dedublate si cuprinse unele in celelalte intr-o ordine ierarhica cu esaloane legate prin relatii de reciprocitate. Structurile preexistente sint reinterpretate intr-un context nou : cultul solar este impus de catre stat, insa templul soarelui de la Cuzco integreaza divinitatile locale ; functionari numerosi si diversi contabilizeaza resursele, gratie unui sistem de sforicele (quipu) ale caror noduri reprezinta unitati de masura; in vreme ce sefii traditionali isi pastreaza, local, rangul, fiii lor asimileaza la Cuzco cultura invinga-torilor; populatiile sint deportate, insa potrivit modelului „arhipelagului vertical”, devenit strategie de stat; paminturile lui Inca si ale soarelui, pentru care familiile trebuie sa faca prestatii in munca, se invecineaza cu cele pe care Inca le-a oferit familiilor si sefilor local'i. Caracterul totalizant al gindirii incase se exprima foarte bine in sistemul de ceque: 41 de linii din 328 de locuri sacre converg catre templul soarelui din Cuzco, determinind atit un calendar, cit si o organizare a spatiului care se intindea in cele patru colturi ale imperiului, precum si o imbinare a grupurilor sociale din Cuzco prin ritualurile 'cu a caror exercitare erau insarcinati.

Dupa disparitia celor doi pretendenti la acest imens imperiu, a caror lupta fratricida a fost in folosul spaniolilor, colonizarea a erodat, incetul cu incetul, institutiile indigene. Astazi, formele de organizare ale societatii rurale andine, din ce in ce mai reduse de emigratia masiva, sint ca niste ecouri ale diferitelor momente ale istoriei sale. Citeva etnii cunosc inca moduri de organizare si credinte prehispanice, precum controlul etajelor ecologice multiple, o structura sociala dualista, o conceptie ciclica asupra timpului si un panteon complex. Multi quechua si aymara sint organizati in sate dupa modelul colonial de grupare a populatiilor dispersate. Ei sint mai mult sau mai putin integrati in economia monetara, participind la activitatea in cooperative sau sindicate in functie de izolarea lor geografica, iar cultura lor originala amesteca elemente hispa-nice cu'traditia andina.

A. MOLINIE-FIORAVANTI

• „Anthropologie historique des societe andines”, in Annales ESC, 1978, 5-6. - BETANZOS J. de, 1987 (1575), Suma y narracion de los Incas, Atlas, Madrid. - LAVALLEE D., LUMBRERAS L.G., 1985, Les Andes de la prehistoire aux Incas, Gallimard, Paris. - LUMBRERAS L.G., 1979, The Peoples and Cultures of Ancient Peru, Smithsonian Institution, Washington DC. -MURRA J.V., 1975, Formaciones economicas y politicas del mundo andino, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - ORTIZ DE ZUNIGA, 1972 (1562), Visita de la provincia de Leon de Hudnuco, 2 vol., Universidad Nacional Hermilio Valdizan, Huanuco. - POMA DE AYALA G, 1980 (1584-1614), El primer nueva coronica y buen gobierno, 3 vol., Siglo Veintiuno, Mexico. -ROSTWOROWSKI DE DIEZ CANSECO M., 1988, Historia del Tahuantisuyu, Instituto de Estudios Peruanos, Lima. - ROWE J.H., 1946, „Inca Culture at the Time of the Spanish Conquest”, in Handbook of South American Indians, t. II, Smithsonian Institution, Washington DC. - ZUIDEMA R.T., 1986, La civilisation inca au Cuzco, PUF, Paris.

ARHEOLOGIE

1. Prezentare general*

Arheologia (etimologic „stiinta lucrurilor vechi”) studiaza trecutul pornind de la vestigiile materiale care s-au pastrat. Ea apare in Italia, in perioada Renasterii, din interesul suscitat de antichitatea greco-romana. Primele sapaturi au loc incepind din secolul alXVII-lea in Forumul roman si la Villa Hadriana. In China, inceputurile arheologiei sint si mai precoce. In secolul al XI-lea, sub dinastia Song din nord, descoperirile facute in situl fostei capitale Shang de linga Anyang (secolele al XIV-lea - al XI-lea i.Cr.) sint la originea primelor colectii imperiale de obiecte de bronz si a primelor cataloage ilustrate cu obiecte vechi. Incepind din secolul al XIX-lea, interesul lumii savante se indreapta inspre trecutul cel mai indepartat si inspre originea omului si, in paralel, etnologia se naste din interesul pentru societatile primitive. Preistoria, care se sprijina pe stiintele naturale, se dezvolta in paralel cu arheologia clasica, disciplina auxiliara a istoriei,' aflata in legatura cu epigrafia si filologia. Studierea obiectelor, clasarea si datarea lor sint preocuparile sale esentiale. Ea se indreapta astfel catre ceea ce arheo-logii tarilor Europei de Est vor numi'mai tirziu „istoria culturii materiale”. Astazi, arheologia se constituie, incetul cu incetul, intr-o disciplina autonoma, cu metode si baze teoretice specifice. Cimpul sau s-a largit in timp, in spatiu si in privinta obiectului de cercetare. De acum, de la preistoria australopitecilor pina la arheologia urbana sau industrial, toate culturile pot fi studiate potrivit acestei abordari. Luarea in consi-derare ca fapte arheologice a unor categorii de vestigii din ce in ce mai variate a imbogatit considerabil spectrul analizelor si interpretarilor posibile, de la deseuri si urme ale transformarii antropice pina la toate marturiile mediului. Cronologia absolute este construita acum plecind de la metode de datare fizico-chimice sau botanice (dendro-cronologia sau datarea copacilor prin cercetarea inelelor lor de crestere) dezvoltate in acest scop. Studierea proceselor de alterare a vestigiilor de tot felul dupa ingroparea lor (tafonomia), analiza urmelor de prelucrare si de utilizare nu sint decit citeva exemple de tehnici create pentru arheologie.

Sapaturile, ale caror decapari in straturi succesive scot la lumina vestigiile in pozitia lor originare, ramin actul central al adunarii datelor arheologice. Dar intrucit distrug obiectul cercetarii lor si nu pot fi repetate, ele trebuie sa se supuna unor exigente metodologice tot mai riguroase, care nu pot fi satisfacute decit printr-o strategie de ansamblu si o arhivare pe cit de precisa, pe atit de minutioasa a observatiilor. Intr-adevar, trebuie asigurata atit o lectura verticala (stratigrafica), cit si'una orizontala. Prima controleaza succesiunea relativa a straturilor si cronologia lor, iar a doua se concentreaza asupra analizei spatiale a relatiilor dintre vestigiile fiecarui strat si ajunge la o interpretare antropologica a solurilor (din perspectiva etnologiei preistorice). Iata de ce exista tot atit de multe strategii de efectuare a sapaturilor cite tipuri de situri exista, de la degajarea minutioasa a solurilor de habitat cu ajutorul racletelor si al pensulelor pina la vastele decapaje extensive facute cu buldozerul si cu lopata, 'care aduc la lumina resturile structural ale unor sate intregi. In toate cazurile, planurile, sectiunile, fotografiile, mulajele, inventarele si desenele permit pastrarea unei imagini analitice a sitului si a relatiilor care asociazfi in acel spatiu vestigiile intre ele.

Etapa centrala a colectarii datelor, sapaturile nu reprezinta unicul ei act. Ele sint precedate de prospectiuni sistematice care inventariaza potentialul arheologic al unei regiuni si permit alegerea siturilor in care vor fi facute sapaturi pe baza unui esantionaj si nu la intimplare. Sapaturile sint insotite de prelevari sistematice destinate'studierii mediului, fiind urmate de un ansamblu de analize si de interpretari care capata din ce in ce mai multa important*!. Recurgerea la experimentare introduce noi proceduri de verificare a ipotezelor. Elaborarea unor modele sistemice derivate din ecologie, antro-pologie, geografie umana sau etnoarheologie permite depasirea naturii lacunare a documentatiei arheologice si propune reconstruirea societatilor trecutului. Dincolo de descrierea vestigiilor, arheologia vizeaza de acum inainte reconstituirea actiunii omului asupra mediului, organizarea spatiului, lanturile operatorii de productie, viata coti-diana si comportamentul uman la un moment dat. Pe termen lung, ea cauta sa identifice procesele care conduc la schimbari tehnice, economice, sociale sau culturale.

F. AUDOUZE

• CAMPS G., 1982, La prehistoire, Librairie Academique Perrin, Paris. - EMPERAIRE A., 1964, Origines de l’archeologie prehistorique en France, A. et J. Picard, Paris. - GALLAY A., 1986, L’archeologie demain, Belfond, Paris. - „Le grand atlas de l’archeologie”, 1985, in Encyclopaedia Universalis, Paris. - LEROI-GOURHAN A., 1983, „Reconstituer la vie”, in Le fil du temps, Fayard, Paris: 234-255. - SCHNAPP A. (ed.), 1980, L’archeologie aujourd’hui, Hachette, Paris. - SHERATT A. (ed.), 1981, Encyclopedie d’archeologie de Cambridge, Editions du Fanal, Paris.

2. Etnologie preistorica

Etnologia preistorica este indisociabila de numele lui A. Leroi-Gourhan. Marcat de un anume empirism, acest curent de gindire se caracterizeaza prin abordarea etnologica a lucrarilor arheologice de teren. Unitatea sa consta mai mult intr-o seama de practici comune decit in enunturi teoretice fomulate in texte fondatoare. Intr-adevar, metodele sale au fost puse la punct in cursul sapaturilor efectuate pe santierele-pilot de la Arcy-sur-Cure si Pincevent (Leroi-Gourhan, Brezillon, 1966, 1972).

Pentru Leroi-Gourhan, „reconstituirea vietii culturale a oamenilor din trecutul anterior Istoriei” este un obiectiv care poate fi atins „printr-o analiza etnografica a habitatelor preistorice” (1983). Trei principii fundamental caracterizeaza demersul sau : primatul sapaturilor orizontale in planuri microtopografice in raport cu sapaturile stratigrafice, pentru ca doar „citirea” orizontala a straturilor succesive poate sa permita cunoasterea locurilor pe care a trait omul; stabilirea celor mai complete si mai obiective arhive posibile ale sapaturilor, pentru a atenua distrugerea sitului din pricina sapa­turilor ; analiza structurala a datelor legate de relatiile dintre vestigiile arheologice, plecind de la natura si pozitia lor. Analiza spatiala reuseste sa puna in evidenta structuri arheologice evidente (vetre, gropi, zone pentru deseuri) si structuri latente (arii de activitate, urme negative de perete). Combinarea acestor rezultate cu studiile despre mediu si cu studiile tehnologice permite redarea organizarii spatiale si alcatuirea unei imagini a activitatilor desfasurate in asezarea respectiva. Aceste metode au fost adap-tate cu succes unor terenuri preistorice foarte diverse: in Orientul Mijlociu de catre J. Cauvin, in Anzi de catre D. Lavallee, in Pacific de catre J. Garanger sau, pentru paleoliticul german, de catre G. Bosinski.


Foarte individualizata in anii ’60, etnologia preistorica tinde sa se reintoarca in sinul unei preistorii franceze unificate. Metodele sale sint aplicate in majoritatea sapaturilor solurilor de habitat. Analiza de mediu si studiile tehnologice si functionale ocupa un loc tot mai important in cadrul ei. Sapaturile din pestera Planches din Jura sint un bun exemplu pentru un studiu aprofundat de etnologie preistorica (Petrequin, 1980). Respingerea de catre Leroi-Gourhan a comparatismului etnografic face astazi loc unei utilizari moderate a modelelor etnoarheologice. Banalizarea acestui curent e intarita de fenomenele de convergent: o parte a scolii americane de arheologie antropologica, desi foarte teoretica si situata intr-un cadru ipotetico-deductiv strict, sustin astazi principle unor sapaturi si analize de date asemanatoare celor evocate mai sus.

F. AUDOUZE

• BOSINSKI G., 1979, Die Ausgrabungen in Gbnnersdorf 1968-1976 und die Siedlungsgefunde der Grobung 1968, Fr. Steiner Verlag, Wiesbaden. - GARANGER J., COUDART A., 1984, „Prehistoire et ethnologie”, in „La connaissance en devenir”, in Encyclopaedia Universalis, supliment 1984: 521-530. - LAVALLEE D., JULIEN M., WHEELER J., KARLIN C, 1985, Chasseurs et pasteurs prehistoriques des Andes, Recherches sur les civilisations, Paris. -LEROI-GOURHAN A., 1983, „Reconstituer la vie”, in Le fil du temps, Fayard, Paris; (ed.), 1988, Dictionnaire de la prehistoire, PUF, Paris. - LEROI-GOURHAN A., BREZILON M., 1966, „L’habitation magdalenienne no 1 de Pincevent pres Montereau (Seine-et-Marne)”, in Gallia Prehistoire, IX-2: 263-371; 1972, Fouilles de Pincevent. Essai d’analyse ethnogra-phique d’un habitat magdalenien (la section 36), Editions du CNRS, Paris. - PETREQUIN P., 1985, La grotte des Planches-pres-Arbois (Jura), Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Paris.

3. Etnoarheologia

Etnoarheologia este o strategie de cercetare destinata rafinarii, imbogatirii si criticii tehnicilor de inferenta arheologica. Ea realizeaza o analiza etnologica si arheologica a prezentului pentru a propune ipoteze de interpretare a situatiilor trecute ; aceste modele trebuie confruntate pe urma cu datele sapaturilor si cu toate celelalte modalitati de abordare a realitatilor antice. Dialogul preistorie -'etnologie s-a impus intotdeauna, fiindca cele doua discipline au cimpuri de cercetare vecine, in ciuda mijloacelor de abordare diferite : una se ocupa de trecut, amputat de aleatoriul conservarii vestigiilor, pe cind cealalta studiaza prezentul viu si discursul, fiind lipsita de profunzime istorica. Postulind ca evolutia umana este liniara, avind viteze de dezvoltare diferite in functie de diversele regiuni, specialistii preistoriei s-au indreptat din secolul al XIX-lea catre „primitivii” contemporani, pentru a cauta sa afle de la ei care sint functiile uneltelor gasite in timpul sapaturilor, tipurile de arhitectura neolitica de pe malul lacurilor sau semnificatia gravurilor si picturilor rupestre. Pe la 1950 se estompeaza primatul acestui tip de comparatism,'dominat de un joc de puzzle care utiliza infor-matiile adunate de peste tot din lume, in ciuda lucrarilor lui G. Childe (intre 1920 si 1950), al carui demers, de inspiratie marxista, acorda un loc fundamental interpretarii etnologice. A. Leroi-Gourhan reprosa comparatismului sumar ca paralizeaza imaginatia stiintifica, cautind sa explice totul prin analogie; sub influenta sa, cercetarea s-a indreptat spre etnologia preistorica si spre experimentare. A doua ruptura metodologica se produce pe la 1960, o data cu aparitia publicatiei New Archeology si in acelasi timp cu neo-evolutionismul lui E. Service si M. Sahlins. Pentru S.R. Binford (1968), exista o interdependenta a faptelor sociale, a tehnicilor si a constringerilor ecologice in sistemele in echilibru, in asa fel incit importanta alegerilor culturale poate fi neglijata. In aceste conditii, el propune, conform unui demers clasic in istoria stiintelor, utilizarea unei abord'ari ipotetico-deductive care sa permita trecerea de la analizele etnografice la faptele arheologice. Astfel ia nastere termenul de „etnoarheologie”, a carui aparitie este insotita de o reflectie asupra „legilor” generale ale comportamentului (Schiffer, 1976), bazata pe un principiu uniformizator cu valoare transculturala. Pentru J.E. Yellen  (1977) si A.R. Gould (1978), speranta de a defini unele „legi” transculturale se estompeazS din momentul in care se recurge 'la analogii intre populatii disparute si populatii vii despre care se presupune ca ar fi comparabile cu primele. In toate cazurile se'pune problema legitimitStii in utilizarea analizei etnografice pentru explicarea trecutului, intrucit prin natura sa rationamentul analogic nu poate furniza probe de unul singur si ar fi periculos ca variabilele culturale si ideologice sa fie trecute sub tScere. Scoala de la Cambridge, de arheologie structural* si simbolica (Hodder, 1982), intentioneaza sa reactioneze la tezele propuse de New Archeology. Ea denunta functia pur utilitara atribuita culturii materiale, ocupindu-se de studierea codului simbolurilor, a reprezen-tarilor ideologice ale relatiilor sociale, a sensului si utilizarii lor. In aceasta reevaluare, etnoarheologia dobindeste un rol-cheie.

Astazi nu mai exists nici un domeniu al cercetarii preistorice care sa nu fie conta-minat de utilizarea modelelor etnoarheologice. De la lantul operatoriu la repartitia marturiilor, de la arhitectura la fosilizarea vestigiilor, de la raporturile sociale 'la cimitire, de la exploatarea mediului la plantele cultivate, putem sa spunem ca toate domeniile de investigatie au fost abordate cu mai mult sau mai putin succes. La fel stau lucrurile si in cazul disciplinelor care se fereau sa practice compa'ratismul etnografic -etnologia preistorica sau experimentarea arheologica. S-a ajuns la concluzia ca nici stiintele aplicate arheologiei nu scapa de necesitatea de a construi modele ale inter-actiunii om - mediu. Un exemplu in acest sens este cel al poluarii antropice a polenului sau a resturilor vegetale gasite in siturile de habitat preistoric: acest polen si aceste vegetale ne ofera indicatii asupra surselor de exploatare a mediului de catre om, si nu despre mediul insusi (Petrequin, 1984).

Utilizarea modelelor etnoarheologice este la moda, dar nu trebuie sa uitam ca acestea pun in evidentS analogii sau, in cel mai bun caz, convergente. Etnologia furnizeaza un catalog al posibilitatilor (Gallay, 1986), insa nu al tuturor'posibilitatilor. Rolul ei ar trebui sa fie acela de a contribui la reducerea generalizarilor abuzive', caci riscul care pindeste etnoarheologia este acela ca ea sa se multumeasca cu o survolare a realitatilor sociale si culturale, sub pretextul ca problematica'sa nu poate sa fie etnologica. Situata la inter'fata a doua domenii disciplinare, etnoarheologia isi fixeaza astazi ca scop esential intelegerea modului in care fapte si evenimente actuale pot (sau nu) sa se „fosil'izeze”,' adica sa fie (sau nu) puse in evidenta de cercetarile arheologilor. Aceasta strategie nu poate fi productiva decit in masura in care ia in considerare atit procesele lumii vii, cit si intoarcerea acestor procese spre faptele trecutului.

P. PETREQUIN

• BINFORD S.R., BINFORD L.R. (ed.), 1969, New Perspectives in Archeology, Aldine, Chicago. -GALLAY A., 1986, L’archeologie demain, Belfond, Paris. - GOULD A.R. (ed.), 1978, Explo­ration in Ethnoarcheology, University of New Mexico Press, Albuquerque. - HODDER I., 1982, Symbols in Action. Ethnoarcheological Studies of Material Culture, Cambridge University Press, Cambridge. - KRAMER C. (ed.), 1979, Ethnoarchaeology. Implications of Ethnography for Archaeology, Columbia University Press, New York. - PETREQUIN A.-M., PETREQUIN P., 1984, Habitat lacustre du Benin. Une approche ethnoarcheologique, Recherches sur les civilisations, Paris. - SCHIFFER M.B., 1976, Behavioral Archaeology, Academic Press, New York. - YELLEN J.E., 1977, Archaeological Approaches to the Present: Models for Reconstructing the Past, Academic Press, New York - San Francisco - Londra.

ARHITECTURA

Termenul „arhitectura”, utilizat in contextul antropologiei, trimite la un ansamblu complex de fenomene care se refera nu numai la locuinte, ci si la habitat, la organizarea spatiului, la modul de viata, la formele de organizare economics, sociala si politics, la sistemele simbolice si religioase. Arhitectura este creatoare de spatiu si de relatii spatiale, este o forma de expresie in mod fundamental socials, al cSrei limbaj formal utilizeazS conceptul (cu continut variabil) de „spatiu” si tine seama de o constiintS


sociala a spatiului. Insa arhitectura nu este doar un mod de elaborare materials a unei reprezentari: definind locurile, ea face din acestea receptacule ale semnelor, de unde si bogatia semnificatiilor simbolice legate de anumite tipuri de edificii sau de spatii amenajate (sanctuare, sedii ale detinatorilor puterii, piete etc.) si, mai general, legate de casa si de amplasamentele reze'rvate diferitelor activitati sociale.

Prin 'caracterul sau primar si functional de „continator”, un obiect arhitectural nu poate fi sesizat printr-un act perceptiv unic, pentru aceasta fiind nevoie de o serie de acte care tin de o dubla abordare (din interior si din exterior), experienta perceptiva globala trecind dincolo de simpla experienta vizuala. Spatiul arhitectural dezvaluie o viziune asupra lumii si a pozitiei omului in aceasta lume. Ca orice alt limbaj, limbajul arhitectural nu poate fi inteles decit daca este pus in relatie cu contextul cultural care il produce, pentru ca ierarhia normelor si valorilor unei arhitecturi este integrata unei ierarhii care o inglobeaza, aceea a culturii corespondente. De la paravanul de crengi al bosimanilor kung la turnurile cetatilor yemenite, de la casele hipogee din Modica (Sicilia) la locuintele pe piloni din satele de pe malul lacului Nokwe din Benin, orice arhitectura permite o „lectura” a manierei in care un grup articuleaza comunicarea dintre membrii sai si relatia sa globala cu spatiul. Geometria, chiar inainte de a fi un instrument tehnic pentru constructie, este un ansamblu de simboluri susceptibile a fi codate in termeni cosmogonici sau metafizici. In satele kasena din Burkina Fasso, locuintele patrate sint rezervate barbatilor, locuintele rotunde - femeilor, circularitatea fiind asociata cu uterul, cu luna, cu notiunea de Jorigine”, cu fecunditatea si cu conti-nuitatea ca semn al imuabilului.

A intelege simetria volumelor, a elementelor modulare, a recurentelor morfologice, inseamna a pune in evidenta opozitiile elementelor ce se organizeaza in raport cu un centru, care nu se defineste in mod'necesar in termeni geometrici. In Benin, cu ocazia marilor evenimente regale care se desfasoara la Abomey, portile palatului regal prin care intra si ies demnitarii sint numite ,',de stinga” si „de dreapta” prin raportare la poarta prin care trece regele, considerata a fi „centrala”, desi ea nu este astfel din punct de vedere geometric.

Factorii de mediu (clima, natura solurilor, materialele disponibile) si gradul de dezvoltare tehnica a societatii au in mod cert un efect direct asupra tipurilor de locuinte, dar, adesea, unor conditii naturale identice pot sa le corespunda solutii arhitecturale foarte diversificate, nascute din variabilitatea constringerilor socio-economice si cultu­ral care modeleaza conditiile de producere a obiectelor arhitecturale, caci determinarea si evolutia formelor nu tin doar de factori materiali. In Apulia (Italia), doua sate vecine, Alberobello si Ceglie Messapica, au ca activitati principale agricultura si cresterea animalelor, insa in primul sat unitatea de lucru este familia, pe cind in al doilea sat unitatile economice sint fermele colective. Casele din Alberobello sint celebrele trulli, case familiale independente, pe cind la Ceglie Messapica, locuintele sint aliniate si grupate pe ferme. Casa este o forma care delimiteaza un spatiu organic de echilibru intre natura si cultura, intre omul care construieste si locuieste si persoana ca ansam­blu al reprezentarilor. Casa este, dupa caz, arca'divina (dogoni, Mali), urna funerara (Latiumul superior, Italia), uniune sexuala (lobi, Burkina Fasso); ea este zoomorfa la populatia fali din Camerun si antropomorfa la kabili, care concep corpul omenesc ca schema simbolica a oricarei structuri.

Orientarea axelor unei case poate fi stabilita printr-un ritual de intemeiere realizat de un barbat (cel mai batrin membru al comunitatii, preot, vrajitor) care cunoaste atit caracteristicile fizice si metafizice ale locului de amplasare, cit si istoria si mitul la care se refera grupul caruia ii apartine constructorul casei. Daca exista, „cartografia” indigena poate sa furnizeze indicatii despre conceptiile societatii respective in materie de repre-zentare a spatiului (geografie) si a lumii (cosmologie) si,' in consecinta, despre locul ocupat de locuinta in interiorul unui asemenea sistem. Sa ne amintim pictografiile indienilor din Cimpii, hartile pe scoarta de mesteacan ale populatiilor siberiene sau planurile militare trasate pe scoarta sau pe tesaturi de catre spionii regilor de la Abomey.


Amplasamentul locuintei este un fel de spatiu proiectiv al structurii sociale. Societatile acefale (lobi din Burkina Fasso, dagari din Burkina Fasso si din Ghana, gonja din Ghana) pot sa aiba un habitat „in nebuloase, a carui configuratie o oblitereaza pe cea a spatiului satesc. Astfel, rolul clanurilor se manifesta prin impa'rtirea spatiului comunitatii 'locale in sectoare sau in zone (indienii bororo din Brazilia, bambara si hausa din Africa de Vest). Centralizarea puterii are un efect direct asupra organizarii spatiului: de exemplu, la populatiile yoruba (Nigeria) sau fon (Benin), palatul, aflat in capitala regatului, este izolat printr-un zid de restul cartierelor, care sint dispuse in jurul lui, dupa un plan circular.

Deschizaturile, fie ca e vorba de usi, ferestre sau guri de vatra, sint elementele locuintei cel mai bine protejate. Cei din populatia lobi ingroapa sub pragul caselor lor un „medicament” specific familiei rezidente, care accentueaza separatia dintre interior si exterior, permitind recunoasterea strainului si, daca e cazul, impiedicindu-l sa faca vreun rau. In Franta, in partea orientala a Lorenei, poarta de la intrarea casei are deasupra sa un fronton monumental, pentru decorarea caruia sint folosite atit simboluri pagine (svastica cu brate curbe, soarele, steaua, rozasa), cit si simboluri crestine ; uneori, relieful ancadramentului deseneaza o cruce de talia portii.

Separind decorarea unei locuinte de conceptia sa ar'hitecturala, nu am face decit sa taiem in doua o unitate indivizibila. La dogoni, coliba pentru sfat (togu na) este conceputa in asa fel incit fiecare dintre stilpii care sustin acoperisul reprezinta un cuvint, succesiunea stilpilor unei colibe reprezinta o fraza, iar ansamblul colibelor, vazute prin intermediul drumului ritual al lui sigi, constituie un discurs.

Pe linga arhitectura reala, a proiectiei si a constructiei, exista si o arhitectura pe care am putea s-o numim „virtuala”, care, ca sub o vastfi cupola protectoare invizibila, defineste, delimiteaza si organizeaza o portiune de spatiu centrata asupra casei, in jurul careia se desfasoara drumuri, gradini, cimpuri etc. '

Conceptia arhitecturala rezulta din convergenta unui numar atit de mare de factori tehnici, socio-economici si culturali, incit ar fi inutil sa pretindem ca am alcatuit un repertoriu exhaustiv. Diferitele elemente de determinare a formelor si a functiilor arhitecturale sint considerate a fi niste elemente grafice, a caror suprapunere ar'da o epura globala, utilizabila la orice scara, iar numeroasele implicatii culturale ar trebui sa ne duca, prin intermediul arhitecturii, la descoperirea unui cod.

G. ANTONGINI, T. SPINI

• ANTONGINI G., SPINI T., 1981, Il cammino degli antenati. I Lobi dell’Atto Volta, Laterza, Bari. - BORDIEU P., 1974, Esquisse d’une theorie de la pratique, Droz, Paris. - GUIDONI E.,

1975,Architettura primitiva, Electa, Milano. - GUTKIND E.A., 1958, Architettura e societa: spazio e materia, gruppo e individuo, Edizioni di Comunita, Milano. - LEBEUF J.-P, 1961, L’habitation des Fali, Hachette, Paris. - LEROI-GOURHAN A, 1978, Le geste et la parole, la memoire et les rythmes, Albin Michel, Paris. - MOHOLY-NAGY S., 1957, Native Genius in Anonymous Architecture, Horizon Press, New York. - PAUL-LEVY F., SEGAUD M., 1983, Anthropologie de l’espace, Centre Georges Pompidou, Paris. - RAPOPORT A., 1969, House Form and Culture, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersey (trad. fr. Pour une anthropologie de la maison, Dunod, Paris, 1972). - SPINI T., SPINI S., ANTONGINI G.,

1976,Togu na, Electa, Milano.

ARIE CULTURALA

O arie culturala (germ. Kulturkreis, engl. culture area) este un teritoriu sau o zona geografica definita prin raspindirea unui ansamblu de „elemente” culturale date (obiecte materiale, caracteristici ale organizarii sociale sau credinte). Prefigurata de „provinciile geografice” ale lui A. Bastian (1860), ideea de Kulturkreis, cheia de bolta a „morfologiei culturale” (Kulturmorphologie), a fost popularizata de L. Frobenius (1898), discipol al lui F Ratzel (1899) si al lui F Schurtz, si detaliata de F Graebner (1911). Cautarea sistematica a unor asemenea configuratii avea ca scop stabilirea unei cronologii relative


a culturilor, suceptibila sa intemeieze o istorie universal a societatilor „inferioare”. Teoria difuzionista de care e legata aceasta idee respinge evolutionismul uniliniar si postuleaza o dezvoltare neuniforma a culturilor in cadrul unei transformari in stadii (Kulturstufen). Aceste stadii sint identificate, sincronic si diacronic, prin prezenta, absenta sau variatiile relative ale unor grupuri de trasaturi impuse de catre analist'si specificate in functie de criteriile: forma, cantitate si continuitate. Scoala de la Viena (Schmidt 1939 ; W. Koppers) a utilizat aceasta metodfi pentru a rezolva problema originii ideii de Dumnezeu, precum si cea a originii unor institutii (statul, familia). H. Baumann si D. Westermann (1940), ca si alti etnologi de limba germana, au incercat sa restringa aceasta abordare la studiul contac'telor specifice si recunoscute intre grupuri de societati relativ omogene.

Teoria ariilor culturale a cunoscut un oarecare succes in Europa si a jucat un rol fundamental in dezvoltarea in Statele Unite a cercetarilor nord-amerindiene. C. Wissler (1927) a introdus notiunile de „arie temporala” - pentru a explica relatiile dintre familiile lingvistice si ansamblurile culturale - si de „model” (pattern) cultural, iar maitirziu (1939, 1944) A. Kroeber, un excelent cunoscator al antropologiei de limba germana, a propus o impartire a Americii de Nord in arii culturale pur spatiale si sincronice, impartire care prevaleaza inca si astazi.

Aplicarea conceptului de „arie culturala” a facilitat, fara indoiala, compararea culturilor, insa nu a permis depasirea dificultatii aparute in urma deducerii unor secvente temporale plecind de la distributii spatiale. Punind pe acelasi plan obiecte materiale, credinte si institutii, ea a contribuit adesea la o reificare' a societatilor studiate, care au fost reduse la niste scheme ce trimiteau la imaginea unei omeniri distribuite in diferite straturi ierarhice.

E. CONTE

• BAUMANN H., THURNWALD R., WESTERMANN D., 1940, Volkerkunde von Afrika, (trad. fr. partiala: H. Baumann, D. Westermann, Les peuples et les civilisations de l’Afrique, Payot, Paris, 1948). - FROBENIUS L., 1898, „Der Ursprung der afrikanischen Kulturen”, in Zeitschrift der Gesellschaft fur Erkunde zu Berlin, 33: 111-125. - GRAEBNER F., 1911, Methode der Ethnologie, Winter, Heidelberg. - HAECKEL J., 1956, Zum heutigen Forschungstand der historischen Ethnologie. Die Wiener Schule der Volkerkunde, Festschrift, Viena. - KROEBER A.L., 1939, Cultural and Natural Areas of Native North America, University of California Press, Berkeley. - LESER P., 1963, „Zur Geschichte des Wortes Kulturkreis”, in Anthropos, 58, 1-36. - MONTANDON G., 1934, L’ologenese culturelle: traite d’ethnologie cyclo-culturelle et d’ergologie systematique, Payot, Paris. - RATZEL F., 1882-1891, Anthropo-Geographie oder Grundzuge der Anwendung der Erdkunde und die Geschichte, 2 vol., Engelhorn, Stuttgart (trad. fr. partiala: La geographie politique - Les concepts fondamentaux, Fayard, Paris, 1987). - SCHMIDT W., 1937, Handbuch der Methode der kulturischen Ethnologie, Verlag der Aschendorffschen Verlag buschandlung, Munster, Westl.

ARIE LINGVISTICA

Aria lingvistica ai este portiunea de spatiu ocupata de populatia la care se manifests faptul lingvistic i. Daca i reprezinta uzul'unei anume limbi primare, aria lingvistica si teritoriul etnic coincid, in masura in care limba este o trasatura care defineste etnia. Exista, totusi, unele exceptii. Fractiunile leeko si daka ale populatiei tchamba (Nigeria--Camerun) vorbesc doua limbi distincte ; dimpotriva, abandonarea dialectului gaelic in favoarea englezei nu a adus cu sine disolutia etniei irlandeze. Conturul ariilor limbii primare, foarte clar in cazul populatiilor stabile si omogene, se estompeaza in urma contactelor, simbiozelor si migratiilor, care, in plus, fac sa coexiste mai multe uzuri ale limbii (a doua limba, limba vehiculara, limba oficiala etc.), ale caror arii se inter-secteaza. Multilingvismul adauga la deriva specifica a limbii factori exogeni de variatie: inovatiile fonetice, lexicale sau gramaticale se difuzeaza plecind de la punctul lor de emergenta, iar dialectologia studiaza ariile lor de raspindire ai, aj, Daca aceste arii nu coincid, limitele lor, isoglosele i, j, , se intersecteaza in retea ; in acest caz, se vorbeste de continuum dialectal. Daca isoglosele urmeaza in numar semnificativ trasee identice sau asemanatoare, fasciculele pe care le formeaza sparg continuumul in dialecte dis-tincte. Extinsa la grupuri de limbi contigue, aceasta tehnica de analiza arata ca faptele de difuziune depasesc compartimentarile genetice postulate de lingvistica comparata. Astfel, consoanele'cu dubla ocluzie s-au extins de la filonul khoisan la limbile bantu vecine. Cazurile cele mai frecvente (pentru ca se refera la componenta cea mai putin structural a limbajului) sint imprumuturile lexicale ale caror arii de raspindire, poli si axe de difuziune pun la dispozitia istoriei indicii cruciale. Aceasta perspectiva, aplicata unor trasaturi sau grupuri de trasaturi extralingvistice, se apropie de teoria difuzionista a ariilor culturale.

R. BRETON, M. DIEU

• BRETON R., 1976, La geographie des langues, PUF, Paris. - SEGUY J., 1973, „Les atlas linguistiques de la France par region”, in A. Lerond (ed.), Langue francaise. Les parlers regionaux. - THOMAS J.M.C., 1970, „Aires de phonemes et aires de tons dans les langues d’Afrique centrale”, in Thomas J.M.C., Bernot L. (ed.), Langues et techniques, nature et societe; t. I, Approche linguistique, Klincksieck, Paris. - WINTER W., 1973, „Areal Linguistics: Some General Considerations”, in TA. Sebeok (ed.), Curent Trends in Linguistics; t. II, Diachronic, Areal and Typological Linguistics, Mouton, Haga - Paris.

ARTA (ANTROPOLOGIA ~EI)

Ezitarile in privinta terminologiei care trebuie adoptata pentru a desemna productiile plastice si picturale ale societatilor primitive” (care, in functie de autori, sint desemnate prin termenii „arta primitiva”,' „tribala”, „exotica”, „magica”, „neoccidentala” sau chiar, mai recent, „etnologica”) reflecta problemele pe care le pune, chiar si astazi, definirea obiectului stiintei numite antropologia artei. Este de remarcat ca, in vreme ce antro-pologii fac eforturi pentru a demonstra preocuparea disciplinei lor pentru cunoasterea oricarei societati, specialistii in antropologia artei incearca sa limiteze domeniul lor de studiu la o singura clasfi de obiecte, cele provenind in exclusivitate din societatile „traditionale”, „fara scriere” sau, mai simplu, „la scara redusa” (Layton, 1981). Impre-cizia datorata definitiilor negative (care spun ce anume nu este obiect al antropologiei artei, dar care ne permit foarte rar sa intrezarim ce ar putea sa fie) se adauga vechii probleme - al carei caracter insolubil e dovedit de istoria esteticii - a definitiei, univoce si a priori, a notiunii de „arta”. De altfel, perceperea operelor plastice provenite din rindul civilizatiilor neoccidentale a dus la aparitia a doua interpretari, care, adap-tindu-se la definitiile negative ale „artei primitive”, impiedica intelegerea acesteia: evaluarea etnocentrica a artei si negarea sa aparenta, estetica primitivista. Punctul de vedere etnocentrist rezerva termenul „arta” traditiei occidental si contesta faptul ca productiile plastice si picturale ale societatilor socotite primitive pot sa reflecte o atitudine comparabila cu cea a artistului' european. Estetica primitivista, de la C. Einstein (1915) la W. Rubin (1984), postuleaza, dimpotriva, universalitatea absoluta a limbajului artistic: orice obiect de arta poate fi inteles independent de semnificatia pe care o are in societatea in care a fost conceput. Daca enocentrismul renunta la univer-salitatea artei, estetica primitivista renunta la punctul de vedere antropologic asupra operei de arta. In nici unul din cazuri, antropologia nu isi gaseste locul. Pentru a iesi din acest cerc vicios, trebuie sa revenim la sensul prim al cuvintului „arta”. Termenul latinesc ars (din care deriva) a pastrat multa vreme doua sensuri care astazi sint distincte. Pe de o parte, cum scrie E. Panofsky (1943), ars desemneaza capacitatea constienta si intentionala a omului „de a produce obiecte [] in acelasi fel in care natura produce fenomene. [] In acest sens, activitatea unui arhitect, a unui pictor sau a unui sculptor putea inca sa fie numita, in plina Renastere, arta, la fel ca activitatea unui tesator sau a unui apicultor”. Pe de alta parte, 'ars desemneaza, intr-un sens aproape disparut astazi, un ansamblu de tehnici sau de reguli pe care gindirea trebuie sa le urmeze pentru a atinge cunoasterea si reprezentarea realului. Astfel, nu numai regulile argumentatiei logice erau pentru sofisti si stoici o ars, ci si ceea ce numim astazi astronomie a putut sa se numeasca de-a lungul vremii arta stelelor. Plecind de la dubla articulare a acestui concept, putem afirma ca studierea raportului pe care fiecare cultura il stabileste intre aceste doua aspecte ale notiunii de „arta” (intre anumite forme de cunoastere si anumite tehnici de concepere si producere a imaginilor) constituie obiectul antropologiei artei. Aceasta definitie are doua avantaje: permite intelegerea istoriei interpretarilor pe care civilizatia occidentala le-a dat reprezentarilor plastice, picturale si arhitecturale ale culturilor primitive” si se inscrie intr-o perspectiva de cercetare care, desi se aplica in principiu oricarei forme de arta, defineste cu claritate punctul de vedere al antropologului asupra creatiei artistice si distinge sarcina acestuia de cea a criticului si istoricului artei occidentale.

Incepind din se'colul al XV-lea, navigatorii si negustorii au inceput sa importe in Europa obiecte provenind din regiuni ale lumii pina atunci necunoscute. Aceste obiecte au intrat de indata in colectiile suveranilor europeni, mai ales in cele ale regilor Frantei, ale familiei de Medici de la Florenta si ale Habsburgilor. Ele au fost clasate cu grija si conservate in Wunderkammern, acele „cabinete cu minuni” in care primii colectionari asezau alaturi operele marilor pictori si obiecte feerice cum ar fi coarne de unicorn, nautili sau mandragore antropomorfe (Schlosser, 1908). Wunderkammer aspira, asa cum a aratat J. Schlosser, sa reprezinte o imagine a ordinii cosmosului, obiectul exotic gasindu-si aici locul ca o marturie enigmatica a limitelor spatiale si temporale ale universului cunoscut. El desemneaza aici, ca in primele harti geografice, o terra ultra incognita. Curiozitatii savante provocate de fildesul din Benin adus de portughezi ii urmeaza revelatia artei aztece si maya din Noile Indii. Diirer ne-a lasat o marturie a fascinatiei sale in fata acestor obiecte in jurnalul sau, care rezuma foarte bine atitudinea oamenilor Renasterii in fata acestor opere ale unor artisti necunoscuti:

„Am vazut obiectele care i-au fost aduse regelui [Carol al V-lea] din noua tara a aurului: un soare de aur de lungimea unei miini si o luna aproape la fel de mare,' toata din argint; [] obiecte minunate de toate felurile, mult mai frumoase la vedere decit miracolele. Aceste lucruri sint atit de rare, incit au fost pretuite la o suta de mii de florini. In intrega mea viata nu am vazut ceva atit de frumos:' erau minuni ale artei si m-am mirat de geniul locuitorilor acestor tari indepartate” (apud Panofsky, 1943).

In secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, colonizarea a dus la o mare acumulare de obiecte provenind din societatile primitive. Pretutindeni in Europa, un mare numar de obiecte (care constituie o parte important a colectiilor muzeelor de astazi) au fost stocate si apoi uitate. In 1851, o parte dintre ele vor fi'expuse la Londra cu ocazia primei Expozitii universale. Din acel moment, ele nu au mai fost percepute ca opere minunat realizate de niste artisti necunoscuti, ci ca marturii imperfecte ale primelor stadii ale unei evolutii (atit tehnice, cit si intelectuale) care duce la civilizatia occidentala. Aceasta perspectivk evolutionista este expusa clar in primele lucrari ale unui pionier al cerce-tarilor asupra originii artei, G. Semper. Semper (1983, 1985) este primul care a studiat (ceea ce cunostea din) arta primitiva (un sat maori si o coliba ceremoniala carib pe care a vazut-o la Expozitia universal) pentru a o situa in cadrul unei istorii comparate a stilurilor. Totusi, metoda sa de analiza nu se reduce la reconstruirea conjectural a originilor reprezentarii artistice. Urmind modelul lui G. von Humboldt (care pornea de la lucrarile stiintifice ale lui Goethe), el a combinat ideea unei dezvoltari liniare a tehnicilor cu analiza formelor elementare (Uhrformen) care stau la baza oricarei repre-zentari artistice. Nu orice stil este marturia directa a unei etape a evolutiei culturale. El realizeaza, mai degraba, la fel ca si arta maorilor, o sinteza perfecta'intre tehnici supuse evolutiei si formele mentale de organizare a spatiului pe care orice reprezentare le presupune. Daca pentru Semper in arta primitiva „nu avem o copilarie a stilurilor” (1871, apud Podro, 1982), acest lucru se intimpla pentru ca ars ca tehnica este premisa logica - inainte de a fi premisa istorica - a lui ars ca limbaj al reprezentarii spatiale. Prima apartine domeniului variatiei istorice si geografice, pe cind cealalta se supune legilor care prezideaza reprezentarea mentala a spatiului. Aceasta idee despre evolutie si despre natura artei este mai putin indepartata decit am fi inclinati sa credem de una dintre premisele operei fundamentale pe care F. Boas a consacrat-o artei primitive (1927). Intr-adevar, pentru Boas exista arta acolo unde stapinirea absoluta a unei tehnici ajunge la o forma perfecta. Atunci, aceasta forma poate sa depaseasca simpla functie de obiect utilitar si sa devina astfel modelul unui stil. Or, acesta depinde atit de organizarea particulars a unei culturi, cit si de constringerile inerente oricarei reprezen-tari a spatiului. Exista, dupa Boas, doua maniere de reprezentare a spatiului: una tine direct de vaz si reprezinta un obiect, in felul in care o face ochiul, dintr-o perspectiva unifocala, pe cind cealalta reprezinta obiectele nu asa cum se prezinta ele vazului, ci mai mult asa cum sint reprezentate de catre spirit. Astfel, de exemplu, o sculptura a indienilor de pe Coasta de nord-vest poate sa multiplice perspectivele si sa reprezinte un animal din mai multe puncte de vedere simultane. Asadar, arta primitiva nu este nici naiva si nici rudimentara; alegind o varianta specifica de organizare a spatiului, ea construieste complexitatea acolo unde privirea noastra este obisnuita sa simplifice. Ea tinde catre o reprezentare complexa a obiectului pentru ca noi sa construim mental prezenta sa reala cea mai completa cu putinta, dincolo de ceea ce poate sa faca privirea. Descoperirea acestei conceptii despre spatiu constituie adevaratul instrument al ana-lizei, cheia de lectura utilizata de Boas pentru interpretarea artei indienilor de pe Coasta de nord-vest (analiza pe care Levi-Strauss a continuat-o, in acelasi spirit, studiind dedublarea reprezentarii, caracteristica acestei arte, 1958). Cercetarile lui Boas au aratat, o data pentru totdeauna, cum studierea artei primitive poate sa se intemeieze nu doar pe cunoasterea detaliata a stilurilor si tehnicilor, ci si pe intelegerea categoriilor mentale care ii sint specifice.

Boas a stabilit intre cei doi poli ai lui ars amintiti mai sus o relatie destul de asemanatoare cu cea propusa de Semper: daca tehnicile, functiile si stilurile pot varia in timp si in spatiu, forma abstracta care rezulta in urma acestora in arta primitiva raspunde unor criterii care decurg dintr-o facultate estetica universal. Preocupat de stabilirea principiilor abstracte de organizare a spatiului care definesc un stil, Boas a dat putina atentie, in Primitive Art, semnificatiei pe care obiectele de arta pot sa o asume in contexte care le sint specifice si, in mod special, in ritualuri. Asa cum arata cele doua culegeri editate de A. Forge (1973) si D. Biebuyck (1969), cercetarea contem-porana s-a angajat pe aceasta cale. Boas a aratat ca functia reprezentativa pe care o poate asuma un obiect in contexte care ii sint specifice este cea care il face, indiferent daca este util sau inutil, interpretabil ca arta. Urmind aceasta indicatie, care reia analogia propusa de Semper intre expresia artistica si limbaj, antropologi ca G. Bateson, A. Forge sau E. Carpenter au studiat stilul artistic ca un sistem de comunicare si de semnificatie independent de limbajul verbal. Definitia propusa aici, care evita orice referire la teoria frumosului si la notiunea de „valoare estetica”, se situeaza in aceasta perspectiva si permite mai ales distingerea sarcinii antropologului de teren de cea a muzeografului sau a criticului de arta. Fie ca se ocupa de arta „antica”, de cea „contemporana” sau chiar de cea „primitiva”, criticul de arta, in functie de gustul sau, de cunostintele sale si de ritmul pietei artei, stabileste o scara de'valori. Astfel, el formuleaza o distinctie intre arta si non-arta care nu'il priveste deloc pe antropolog. Acesta din urma, care poate sa studieze variatia culturala a'criteriilor in cauza, nu considers frumosul ca scop al procesului artistic. Experienta de teren il conduce mai degraba la a considera experienta (cu adevarat reala) frumusetii un mijloc utilizat de fiecare cultura si de fiecare artist pentru realizarea acelei sinteze originale care defi-neste o ars. Cercetarea de teren a aratat ca arta nu reflecta doar satisfacerea unui ideal sau a unei nevoi estetice, ci poate sa ne descopere si aspecte legate de organizarea spatiului, de modalitatile de transmitere a cunoasterii si de registrele de semnificatie a simbolismului ritual. Bazata, de relativ putina vreme, pe o munca de teren minutioasa, cercetarea antropologica asupra artei isi impune ca sarcina studierea comparativa a formelor pe care fiecare cultura le impune exprimarii unei gindiri a spatiului. Din acest punct de vedere, domeniul artei devine, dintr-o colectie monumentala de obiecte minunate, studiere a unui anumit numar de practici traditionale care, fara sa se identifice cu limbajul, vizeaza prin mijloace proprii producerea de sens. Din aceasta perspectiva, nici o marturie a artei primitive nu poate fi citita decit in contextul unei organizari particulare a spatiului; situat in propriul sau orizont, obiectul reprezentativ devine o cheie de lectura indispensabila pentru interpretarea unei traditii. Carpenter (apud Haselberger, 1961) observa ca, daca este situata in propriul sau univers, „o sculptura, inainte de a fi un obiect, este un act”. Din aceasta el conchide ca „este absurd sa credem ca o vizita la muzeu ne pune in fata unei arte primitive”. Daca adoptam aceasta perspectiva si daca definim antropologia artei ca fiind studierea unei relatii complexe intre o ars a tehnicii si o ars a gindirii, devine posibil sa formulam dubla provocare ce o asteapta: sa restituie obiectelor exotice limbajul lor propriu si sa eluci-deze, printr-o cercetare de teren, natura acestui act.

C. SEVERI

• BIEBUYCK D. (ed.), 1969, Tradition and Creativity in Tribal Art, University of California Press, Berkeley. - BOAS F., 1927, Primitive Art, Instituttet for sammelignende kultur-foshning, Oslo. - EINSTEIN C, 1986, „La sculpture negre”, in Qu’est-ce que la sculpture moderne ?, Catalogue de l’exposition, Centre Georges Pompidou, Paris. - FORGE A. (ed.), 1973, Primitive Art and Society, Oxford University Press, Londra - New York. - GERBRANDS A.A., 1967, Eigth Asmat Carvers of New Guinea, Mouton, Paris - Haga. - HASELBERGER H., 1961, „Methods of Studying Ethnological Art”, in Current Anthropology, 2 (4): 341-384. -LAYTON R., 1981, The Anthropology of Art, Granada, Londra. - LEVI-STRAUSS C, 1958, „Le dedoublement de la representation dans les arts de l’Asie et de l’Amerique”, in Anthropologie structurale, Plon, Paris. - PANOFSKY E., 1987 (1943), La vie et l’art d’Albrecht Durer, Hazan, Paris. - PODRO M., 1982, The Critical Historians of Art, Yale University Press, New Haven - Londra. - RUBIN W. (ed), 1984, Primitivism in XXh Century Art, Museum of Modern Art, New York (trad. fr. Le primitivisme dans l’art du XX siecle, 2 vol., Flammarion, Paris, 1991). - SCHLOSSER J. von, 1908, Der Kunst und Wunderkammern des Spatrenaissance, Viena. - SEMPER G., 1983, „London Lecture: November 11, 1853”, in Res-Anthropology and Aesthetics, 6; 1985; „London Lecture: December 1853”, in Res--Anthropology and Aesthetics, 9; 1861-1863, Der Stil in den technischen und tektonischen Kunsten, Verlag fur Kunst und Wissenschaft, Frankfurt pe Main.

ASIA

Spre deosebire de Africa, America, Oceania si Europa, Asia nu face obiectul unei prezentari generale in acest dictionar. Continentul asiatic este studiat prin intermediul urmatoarelor articole vizind regiunile sale : Siberia, Asia Centrald, Asia Orientald, Orientul Mijlociu (ansamblu in care poate fi inglobat, in anumite privinte, Egiptul, care apartine Africii „albe” ; cf. Africa de Nord), Himalaya, Indiana (Lumea ~), Asia de Sud-Est continentala, China, Coreea, Japonia si Indonezia insulara. Articolul Pacificul de nord trateaza si despre Siberia extrem-orientala; articolele Oceanul Indian si Madagascar se refera, partial, la Asia de Sud si de Sud-Est.

EDITORII

ASIA CENTRALA

Asia Centrala se imparte in trei bazine marginite de lanturi muntoase (Asia Centrala sovietica, Xinjiang sau Turkistanul chinez, Mongolia), in care alterneaza stepe, podisuri si vai adinci. Relativa ostilitate a mediului nu a impiedicat nici formarea unor „imperii ale stepelor” (cum ar fi cele ale lui Genghis-Han si Tamerlan), nici contactele cu familiile de popoare din jur. Sursele cele mai vechi sint bizantine, arabe sau chinezesti; totusi, descifrarea stelelor funerare turcesti din Mongolia de Apus, inceputa in urma cu un secol, da un suflu nou abordarii istorice.


Grupul turcofon numara 110 milioane de persoane, dintre care aproape jumState in Turcia, 48 de milioane in fosta URSS si restul in Iran, Afghanistan si China. Factorului lingvistic i se adauga un alt factor de unificare, islamul, chiar daca e vorba despre un islam tirziu, marcat de un puternic sincretism cu credintele locale anterioare. Traditia mistica este foarte puternica aici (bektasismul, naksbendismul), organizarea confreriilor putind fi pusa in legatura cu ordinea genealogics ce guverneazS societatea.

Daca vSile si oazele sint propice agriculturii, practicata cu o remarcabila stapinire a tehnicii irigatiilor, majoritatea popoarelor turce ale stepei sint pastori nomazi care efectueaza ample migratii (de la o suta la cinci sute de kilometri) intre resedintele lor de iarna din cimpie (kislak) si popasurile estivale de pe podisuri (yaylak), ritmate de un calendar ale carui momente importante sint aparitia nocturna a Pleiadelor (8 noiembrie) si disparitia lor (6 mai). Iurta, un cort rotund de pisla (topakev), este cadrul vietii domestice ; citeva zeci de iurte formeaza un aul, o tabara a segmentului familial de baza (oba/obog). Societatea este organizata in „sefii” segmentare, instabile politic, insa bazate pe principii si institutii de o mare constants. Fiecare segment reproduce la scarS restrinsS functiile esentiale ale ordinii tribale: cadrul teritorial (el/ulus), comanda-mentul si titulatura (beg/kaghan).

Principiul descendentei patriliniare se exprimS prin intermediul opozitiei dintre os (soy, care provine de la tatS) si carne (care provine de la mama), opozitie utilizatS atit in domeniul politic, cit si in domeniul legSturilor de rudenie. Astfel, cazacii erau impSrtiti in „oase albe” (de stirpe nobilS) si „oase negre” (oameni obisnuiti), iar oghuzii sustin cS descind dintr-un erou fondator mitic potrivit unui sistem de douazeci si patru de oase regrupate in doua jumStSti, dreapta si stinga. Regula casatoriei traditionale exogame cere sa nu existe donatori si receptori de femei in acelasi „os” strain si se apropie de modelul schimbului generalizat. Totusi, ea este contrazisa de practica, aceasta fiind marcata de casatoria cu verisoara paralela patrilaterala, ceea ce demonstreaza o influents arabo-islamicS. CSsStoria intretine retele de dependents, de circulatie a bunurilor si de prestatii de o amploare considerabie, a cSror existentS se mentine, in ciuda legislatiilor civile ale diferitelor state. Astfel stau lucrurile mai'ales in Asia Centrals sovieticS contemporanS, unde practicile familiale, chiar fSrS referire la fundalul religios, traduc afirmarea identitStii etnice.

Elementul major al literaturii populare a popoarelor turce este reprezentat de existenta unei mari traditii epice orale, care a inceput sS fie fixatS si in scris incepind cu secolul al VIII-lea, traditie relativ bine studiatS, in contrast cu etnografia cotidianS a acestor societSti. AceastS traditie se manifests sub douS forme: povestiri mitice, arhaizante, in nordul si estul ariei turcofone ; epopei istorice, precum epopeea kirghizS a lui Manas (500.000 de versuri), epopeea lui Kbroglu (fiul orbului) si Cartea lui Dede Korkut (cunoscutS in Anatolia si in Azerbaidjan). AceastS traditie se apropie de cea care vine dinspre literatura persanS si, uneori, dinspre cea indianS, a epopeilor lirice hikdye, care comports o intrigS amoroasS si trSsSturi realiste, precum in cazul lui Ferhad si Shirin sau Sah Ismail. In ansamblul sSu, literatura popularS pSstreazS urma cre-dintelor preislamice.

Elementul mongol este minoritar: el este repartizat intre Republica PopularS Mongols (1.732.000 de locuitori in 1982), Republica PopularS ChinezS (2.500.000 de locuitori in 1982, in regiunea autonomS a Mongoliei interioare, 1.000.000 de locuitori in celelalte provincii de la vest) si fosta URSS (in 1979, 353.000 de buriati, dintre care majoritatea in Republica AutonomS BuriatS, in jurul lacului Baikal, si 147.000 de calmuci, dintre care majoritatea in Republica AutonomS CalmucS, pe malul drept al VolgSi inferioare).

Omogenitatea tehnicS si culturalS a societStilor mongole traditionale este de ase-menea remarcabilS. DacS aceste societSti se aflS astSzi in diferite raporturi de depen­dents, ele impart acelasi mediu natural (stepa) si se reclamS de la acelasi trecut (imperiul lui Genghis-Han). Idealul lor comun este cel al cavalerului nomad care, pe de o parte, isi pSstoreste turmele si, pe de altS parte, mai degrabS dornic de libertate decit minat de un spirit rSzboinic,' impinge mereu mai departe limitele  spatiului sSu.


Cresterea nomada a animalelor este un element constitutiv fundamental. Daca numarul si amplitudinea deplasarilor variaza in functie de regiune (pina la douazeci pe an pe o distanta de mai mult de o suta de kilometri in regiunea Gobi), unitatea nomada este redusa' pretutindeni la o mina de familii. Intre unitati dispersate, vizitele intretin tesatura sociala, iar practica pastorala cere din partea solidaritatilor cosangvine anu-mite forme de colaborare intre aliatii aflati in relatie de vecinatate. Viata nomada, care in timpul iernii duce la imprastie're si izolare, este marcata in timpul verii de mari adunari, atit pentru indeplinirea uno'r sarcini colective, precum fabricarea pislei sau castrarea cailor, cit si pentru desfasurarea unor ritualuri. Sezonul cald se deschide cu sarbatoarea primului lapte al iepei (laptele fermentat este bautura nationala) si cuprinde Jocuri barbatesti”, naadam (lupte, tir cu arcul, curse de cai), a caror semni-ficatie simbolica este in'legatura atit cu prosperitatea colectiva, cit si cu ajungerea indi'vidului la virsta barbatiei; aceasta perioada este si cea a casatoriilor. Toamna incep sezatorile consacrate recitarii epopeilor. „Luna alba”, care inaugureaza noul an potrivit calendarului lunar, este sarbatorita, pe de o parte, printr-o serie de vizite, care respecta o ordine de prioritati, facute rudelor, aliatilor si vecinilor si, pe de alta parte, printr-o serie de ceremonii religioase pe linga manastirea lamaista'.

Notiunea de „os” (jas) exprima principiul filiatiei patriliniare. Ea desemneaza grupul de filiatie cel mai larg la calmuci si la unii buriati. Exogamia a ramas peste tot in vigoare pina in epoca contemporana, chiar si in Mongolia, in ciuda disparitiei organizarii clanice in urma supunerii fata de China imperiala. In functie de regiune,' regula exoga-miei poate sa se intinda pina'la rudele de „carne” si sa inglobeze patriliniajul mamei, al tatalui mamei si al mamei mamei. Mai multe formule matrimoniale par a fi in vigoare, dintre care doua simple : schimbul fetelor, practicat cu rigurozitate pentru comoditatea sa, insa devalorizat din punct de vedere ideologic, si schimbul generalizat, insotit de daruri in vite, care este propovaduit, insa prea putin practicat. Opozitia bazata pe principiul vechimii a introdus o diferenta ierarhica intre „oasele albe” (ramurile alca-tuite din primii nascuti, care se casatoresc intre ei), embrionul aristocratiei, si „oasele negre” (ramurile mezine), oamenii de rind. Ea a fost utilizata in cadrul constituirii imperiului lui Genghis-Han, dar nu a dat nastere unei organizari statale proprii, asa cum a aratat perioada sfisiata de rivalitati care a urmat caderii dinastiei mongole. Diversele retele de solidaritati si schimburi'constituite pe baza inrudirii se mentin si in zilele noastre, adesea extinse si la persoane neinrudite.

Fondul religios al popoarelor mongole este samanic, apropiat de cel al popoarelor siberiene. Daca imperiul, celebru pentru toleranta sa religioasa, a cunoscut o prima patrundere a budismului, aceasta religie nu s-a implantat cu adevarat decit la sfirsitul secolului al XVI-lea, sub forma sa lamaista elaborata in Tibet. Ea a introdus o organizare clericala ierarhizata care a adus cu sine o ierarhizare comparabila a societatii si a determinat aparitia in lumea nomada a stepelor a unor vetre de sedentaritate : manas-tirile sint atit locuri pentru negot, cit si centre ale activitatii rituale care depasesc sfera clanului. Propagarea religioasa 'da nastere unor forme diverse de sincretism in care doctrina trece pe al doilea plan.

Mongolii au scriere proprie din secolul al XIII-lea, sub imperiu. Literatura lor este alcatuita mai ales din povestiri istorice, opere religioase traduse din sanscrita sau din tibetana, precum si din mari cicluri de povesti. Traditia samanica a ramas orala pina in secolul al XX-lea,'la fel ca si transmiterea epopeilor populare.

R. GOKALP, R. HAMAYON

• BAZIN L., 1986, „Les peuples turcophones en Eurasie: un cas majeur d’expansion linguistique”, in Herodote 42 (6): 75-108. - BENNIGSEN A., LEMERCIER QUEYQUEJAY C, 1968, L’islam en Union sovietique, Payot, Paris. - BORATAV P., 1959, „L’epopee et hikaye”, in Philologiae Turcica Fundamenta, Steiner, Wiesbaden. - GOKALP A., 1987, „Le dit de l’os et du clan: de l’ordre segmentaire oghouz au village anatolien”, in L’Homme, 27 (2): 80-98. -HAMILTON J., 1962, „Toquz Oghouz et son Ouyghour”, in Journal Asiatique, 210: 23-63. -HEISSIG W., 1973, „Les religions de la Mongolie”,in G. Tucci, W. Heissig, Les religions du Tibet et de la Mongolie, Payot, Paris, 337-489. - HUMPHREY C, 1983, Karl Marx Collective. Economy, Society and Religion in a Siberian Collective Farm, Cambridge University Press -Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, Cambridge - Paris. - KRADER L., 1963, Social Organization of the Mongol-Turkic Pastoral Nomads, Mouton, Paris - Haga. - ROUX J.-P, 1984, Histoire des Turcs, Fayard, Paris. - RUBROUCK G. de (1253-1255), 1985, Voyage dans l’empire mongol, Payot, Paris. - VLADIMIRTSOV B., 1948, Le regime social des Mongols ou le feodalisme nomade, Maisonneuve, Paris. - WIXMAN R. 1984, The Peoples of the USSR. An Ethnographic Handbook, Sharpe, New York.

ASIA DE SUD-EST CONTINENTALA

Asia de Sud-Est continental prezinta o diversitate culturala fara egal in lume. Este suficient sa constatam ca in aceasta zona coabiteaza cinci familii de limbi si ca fiecare dintre aceste ansambluri lingvistice ofera un larg evantai de tipuri culturale diferentiate atit din punctul de vedere al sistemelor tehnice si al economiei, cit si din punctul de vedere al formelor de organizare sociala si al religiei.

Vom intelege dimensiunile acestei complexitati si ale acestei diversitati luind in considerare exemplul familiei austro-asiatice (sau, mai precis, mon-khmere), care repre-zinta stratul lingvistic cel mai vechi instalat in ceea ce P. Mus numea „coltul Asiei”. Aceasta familie cuprinde populatiile mon, khmera, vietnameza, precum si pe semangi sau negritos si phi tong luang („spiritele frunzelor galbene”), fara a mai'socoti nume-roasele grupuri intermediare : mnong (Vietnam si Cambodgia), lawa (Thailanda), lamet (Laos), wa (China de sud si Birmania) si grupurile munda din subcontinentul indian. Populatiile semang sau negritos si phi tong luang sint populatii de nomazi care traiesc prin paduri si umbla in grupuri in cautarea plantelor salbatice comestibile si a vinatului mic, primele in jungla malaieziana, iar cele din urma in „arcul” Indochinei de nord. Cit despre mon, khmeri si vietnamezi, ei au intemeiat state puternice, care au marcat profund istoria regiunii. Primele doua populatii, puternic influentate de modelul indian, au modelat civilizatia cuceritorilor birmanezi si thai. Cele mai'recente cercetari, atit lingvistice, cit si istorice, dovedesc importanta deosebita jucata de mon in diferite domenii si mai ales in ceea ce priveste budismul. Khmerii au creat imperiul cel mai prestigios din cele care au dominat vreodata regiunea intre secolele al IX-lea si alXII-lea. Cit despre vietnamezi, dupa ce s-au eliberat de jugul chinezesc, acestia au creat un stat construit dupa modelul impus de fostii ocupanti si s-au raspindit in'„mars catre sud”, in detrimentul regatului cham (indianizat, de limba austroneziana), pe care l-au absorbit in intregime, si al imperiului khmer, caruia i-au smuls provinciile care acopereau delta fluviului'Mekong. In sfirsit, dupa un secol de ocupatie franceza, revolutionarii marxisti vietnamezi nu numai ca au pus capat acesteia, ci au si tinut in sah Statele Unite ale Americii. Totusi, dupa victoriile lor asupra celui mai puternic stat din lume, intre marxistii vietnamezi si marxistii cambodgieni (khmerii rosii) a izbucnit un conflict singeros, ceea ce dovedeste ca una si aceeasi ideologie, dispunind de mijloace de expansiune eficace, confera unor culturi diferite' si opuse in mod traditional forme extrem de contrastante.

Familia limbilor austroneziene (sau malaio-polineziene) este implantata pe conti­nent, in peninsula Malacca, cu o enclava pe coasta Vietnamului, la Hainan, reprezentata de citeva elemente de origine cham. Totusi, ea este originara de pe continent, probabil de pe coasta chineza situata in fata Formosei, acolo unde se gaseste punctul sau de maxima diversificare (intr-adevar, Taiwanul adaposteste douasprezece limbi austro­neziene). Sa amintim ca familia malaio-polineziana acopera cel mai mare spatiu insular din lume, mergind, pe de o parte, de la Formosa la Madagascar si, pe de alta parte, de la Formosa la Insula Pastelui. Cit despre societatile austroneziene de pe continent, putem spune ca ele ocupa un larg evantai de forme, de la flotilele nomazilor marini (mokenii din arhipelagul Mergui) pina la confederatiile statelor malaieziene si la regatul maritim cham astazi disparut, fara a omite nici triburile vietnameze ca rhades si jorai.


A.-G. Haudricourt i-a reunit pe thai si pe chuangi sub neologismul, creat de P.K. Benedict, „kadai”. Membrii acestei familii lingvistice, puternic reprezentate in China meridionals, s-au ilustrat prin invazii care au parcurs cea mai mare parte a ariei culturale in discutie: ele i-au condus pe ahomi pina in Assam, au creat principatele shan din Birmania si, alaturi de confederatia populatiei tai lu, regatele Laos si Siam au dominat cursul superior si mijlociu al Mekongului si bazinul Menamului.     '

Familia miao-yao prezinta o mai mare coerenta decit celelalte, atit din punct de vedere religios (predomina taoismul), cit si socio-politic (organizare pe baza de ascen­dents). Domeniul sau actual de raspindire ramine, in principal, China meridionala, insS, in urma deplasarilor anumitor grupuri mien (yao) si hmong (miao) in Vietnam, in Laos si in Thailanda, unele parti ale lor s-au raspindit, dupa razboiul din Indochina, prin intreaga lume.

Familia sino-tibetand ii cuprinde, pe de o parte, pe chinezi (sau han), al caror rol a fost si ramine capital in Asia de Sud-Est, fie si numai prin importanta migratiilor lor urbane, si, pe de alta parte, pe tibeto-birmanezi. Daca tibetanii si triburile din Nepal apartin si unei alte regiuni, cea mai mare parte a acestei fractiuni'a familiei chino-tibe-tane'domina in mare masura partile muntoase orientale si septentrionale ale Asiei de Sud-Est. Totusi, statul birmanez s-a constituit in bazinul inferior al fluviului Irawaddy in detrimentul unui regat mon. Celelalte grupuri (naga din India de nord-est, din Bangladesh si din vestul Birmaniei, marma din Bangladesh, kasin din Birmania superioara, maxi din Yunnan si mai ales yi sau lolo si pai, care au furnizat, probabil, elementul dominant din puternicul regat Nan-tchao) prezinta o varietate considerabie a formelor de organizare sociala si politics, care au facut obiectul a numeroase studii monografice. Sa semnalam cazul limbilor karen, care constituie un grup special in cadrul familiei tibeto-birmaneze ; vorbitorii lor locuiesc, in principal, in Uniunea Birmana, insa au emigrat in numar mare in nordul si vestul Thailandei, reprezentind astfel elementul cel mai meridional al acestei familii cu care se invecineazS populatiile lissu, lahu si akha prezente in Thailanda de nord.

Situatia etnolingvisticS este inca si mai complexa in masivele muntoase din pricina imbricarii acestor populatii de origini diverse. In fapt, in vaile adinci ale Chinei meri­dional si ale Indochinei de nord - in sens larg -, se intilnesc frecvent etajari ale unor grupuri etnice care vorbesc limbi ce pot sa tina de trei sau chiar patru familii lingvistice. Iata schema care este intilnita in mod curent in nordul Laosului: pe fundul vaii si de-a lungul cursului de apa traieste populatia lao de limba thai, cultivatori de orez si luntrasi, ale caror case pe piloni sint asezate in jurul unei pagode budiste; pe primele pante ale vaii, khamu si phou theng, animisti de limba austro-asiatica, defrisori; pe creste, ultimii sositi, celebri pentru broderiile lor, dar mai ales pentru culturile lor de mac pentru opiu, populatiile mien (yao) si hmong (miao), de religie taoista. Destul de frecvent, pot fi intilnite pe pantele inalte, inserate intre ultimele doua grupuri, catunele lolo (tibeto--birmaneze). De citeva decenii, lao a progresat ca limba vehiculara, indeplinind un rol care era asumat altadata de dialectul chinez al caravanierilor ko, musulmani din Yunnan, care parcurgeau regiunea si care au ravasit-o, de altfel, in numeroase rinduri in secolul al XIX-lea. Reprezentarea grafica a unei asemenea realitati este extrem de dificila, de unde si aspectul de pinza poantilista sau de tablou tasist al oricarei harti etnolingvistice bune a Asiei de Sud-Est.

Existenta limbilor vehiculare regionale nu exclude plurilingvismul, de altfel frec­vent. Aceste mijloace lingvistice de comunicare nu constituie, ca instrumente, decit un aspect al relatiilor interetnice, marcate de diferente in modul de viata, imbracaminte, credinte si practici religioase sau, mai rar, de diferente de tip fizic. Ele capata o forta special's atunci cind coloreazS raporturile dintre anumite grupuri sociale si chiar dintre unele natiuni, incluzindu-le aici si pe cele care impSrtSsesc aceeasi ideologie politics (ca aliate ale Statelor Unite sau ca state comuniste).

PinS acum nu am evocat decit situatia etnolingvisticS a zonelor muntoase. Contrastul dintre aceasta si situatia care predominS in delte si in cimpii i-a mirat pe primii geografi. Daca incercam sa comparam hartile fizica, etnolingvistica si demografica ale Asiei de Sud-Est, putem sa observam ca este posibil sa le suprapunem aproape perfect, mai ales in ceea ce priveste deltele si zonele joase. Acestora le corespund pe a doua harta suprafete intinse de culoare uniforms, care arata aria intinsa a unei limbi, variabila doar'cu fiecare dintre principalele delte. Cit despre harta demografica, zone mari de culoare mai inchisa apar chiar in aceleasi locuri, indicind densitati foarte mari-dupa unii specialisti, cele mai mari densitati rurale existente in lume -, care au furnizat baza umana necesara unor state puternice, creatoare ale unor civilizatii stralucite.

Fragmentarea orografica a peninsulei Indochina si a prelungirilo'r sale insulare, precum si extraordinara fragmentare a coastelor care leaga deltele intre ele dau origi-nalitatea geografica a Asiei de Sud-Est continental si insulare, in fata masivitatii vecinilor sai, China si subcontinentul indian. Lungile lanturi muntoase, provenite din contraforturile himalayene si despartite unele de altele prin fluvii puternice care se varsa in mare prin delte intinse, dau ansamblului aspectul unei miini gigantice cu degetele departate.

Exceptind bazinul cursului mijlociu al Brahmaputrei, la vest, si bazinul fluviului Xijiang, la est, care marcheaza limitele septentrionale ale ariei de care ne ocupam, liniile generale ale reliefului iau grosso modo o directie nord - sud (bazinele fluviilor Hong-Ha, Mekong, Menam, Salween si Irawaddy), canalizind, ca sa spunem asa, aceasta „masare catre sud” care apare drept caracteristica majora a principalelor migratii care au populat aceasta parte a lumii. De altfel, paleontologia a adus la lumina zilei resturi fosilizate, nu numai ale stramosilor actualelor populatii din regiune, ci si ale stramosilor acelora care au populat Australia si insulele din Pacific.

Pe de alta parte, Asia de Sud-Est continental si insulara reprezinta unul dintre cele unsprezece centre de origine ale plantelor cultivate determinate de N. Vavilov. Pentru Haudricourt si L. Hedin (1943: 140), acest „centru indo-malaiezian” este cea mai bogata regiune a lumii in specii botanice si in plante cultivate. El a dat nastere unui neolitic marcat de cultivarea unor tuberculi precum ignama si taroul, iar mai apoi a unor cereale precum coix-ul si mai ales orezul. C. Sauer (1952)'vede in aceasta zona leaganul domesticirii ciinelui, porcului, gainii, ratei si gistei. Acestei liste i se mai pot adauga mithan-ul, bivolul si, poate, elefantul asiatic.      '

In afara de „neoliticul'indochinez”, regiunea a produs mari civilizatii indigene inaintea tulburarilor din mileniul al III-lea i.Cr., cind populatiile han au cucerit tarile situate la sud de bazinul fluviului Hong-Ha. Printre acestea, civilizatia Dang Son (de la numele primului sau sit descoperit in nordul Vietnamului actual), nascuta la confluenta celor trei riuri care se afla la originea deltei tonkineze, se va extinde mult in nord-estul ariei despre care vorbim. Putem sa ne intrebam daca superbele ceramici si bronzuri de la Ban Chiang (Thailanda de nord-est) i se datoreaza ei sau reprezinta marturiile unei civilizatii autonome. Aceeasi problems se pune in legatura cu vasele de lut de la Sa-Huynh sau cu portelanurile din Vietnamul meridional. Pe versantul occidental al peninsulei Indochina de asta data, delta fluviului Irawaddy a revelat existenta unei civilizatii urbane cu mult inainte de interventia oricarei influente indiene.

Expansiunea militara chineza avea sa acopere si sa imparta administrativ domeniul civilizatiei austro-asiatice Dang Son. Pe cind delta si cimpiile fluviului Xijiang vor ramine'definitiv integrate Imperiului de Mijloc, vietnamezii, aparuti in urma adoptarii de catre austro-asiatici a trasaturilor civilizatiilor chinezesti, vor reusi sa se elibereze dupa mai mult de un mileniu de sub o ocupatie extrem de dura. Civilizatia chineza sub toate formele sale (morala, religioasa, politica sau literara) va continua sa influenteze clasa dominanta, care se va raporta mereu la ea ca la un model ideal.

Indianizarea, mai tirzie, a capatat o cu totul alta forma, caci ea nu este opera unui stat centralizat, ci rezultatul a numeroase intreprinderi autonome care au creat de-a lungul secolelor agentii comerciale, apoi colonii de negustori in Chersonezul de Aur si in Insulele Mirodeniilor. Ea va atinge cea mai mare parte a Asiei de Sud-Est continental si se va desfasura pe larg si in arhipelag. Chiar daca statele indianizate carora le-a dat nastere (regatele pyu si mon, Champa, Imperiul khmer, Srivijaya etc.) sint marcate de civilizatia indiana, sistemele lor religioase, operele lor literare si artistice, organizarea lor politics, toate acestea pastreaza o puternica marca a culturilor pe care ele s-au grefat si, de aceea, ne apar astazi, in urma unor studii mai aprofundate, mult mai originale decit s-a crezut pina acum.

Sinizarea si indianizarea fac si mai complexa etnologia regiunii. Cele doua fenomene aduc, in primul rind, scrierea - instrumentul prin excelenta al comunicarii cu difuzare maxima si pe termen lung -, sub doua forme: pe de o parte, ideogramele chinezesti si, pe de alta parte, reprezentarile silabice indiene, care vor fi la originea a zece tipuri de scriere locale. Vocabularul limbilor indigene s-a imbogatit in mod considerabil de-a lungul secolelor cu notiuni si cuvinte chinezesti in cazul vietnamezei, pe cind celelalte limbi aveau sa se aprovizioneze din sanscrita si mai ales din pali, limba budismului theravadin. Altfel spus, indianizarea a adus in regiune o a sasea familie de limbi, familia indo-europeana. Expansiunea islamului in cazul populatiilor cham si al popu-latiilor malaieziene si rolul pe care il va juca in acest proces araba vor adauga o a saptea familie lingvisticS, cea a limbilor semite.

Incepind din secolul al XVI-lea, un alt impact de proportii va atinge Asia de Sud-Est -expansiunea colonials occidentals. Ea va aduce rSspindirea altor douS limbi indo-euro-pene : engleza si franceza. O a treia, latina, utilizatS de catolici, nu va avea un asemenea impact, in afara unui aspect derivat, insS capital, scrierea, gratie romanizSrii vietna-mezei pusS la punct de Alexandre de Rhodes in secolul al XVII-lea.

Imperialismul occidental si-a implantat si ideologiile religoase si politice: cresti-nismul sub diversele sale forme, gindirea liberals si mai ales marxismul. Imperialismul va aduce cu sine, fSrS intentie, si noi religii, asa cum e cazul caodaismului. Totusi, terenul era deja bogat in acest domeniu. Pe multimea de credinte si practici rituale ale populatiilor zise „tribale” s-au grefat, pe de o parte, „tripla invStSturS” chinezS (budis-mul mahayanist, taoismul si confucianismul) si, pe de altS parte, budismul theravadin hinayanist si, in lumea malaiezianS, islamul. Hinduismul, care a cunoscut cindva o mare expansiune in Asia de Sud-Est, nu s-a pSstrat decit la o parte a populatiei cham, in ritualurile de curte sau ca un palid ecou in budism, pe cind acesta din urma, dominant in statele continental rezultate de pe urma indianizSrii (in afara Malaieziei), a dispSrut complet din tara sa de origine.

Dubla fas'cinatie, materials si intelectualS, exercitatS de India si China asupra impe-rialismului occidental, incS de la inceputurile sale, va marca cercetSrile asupra Asiei de Sud-Est. Aceasta nu va fi decit „India exterioarS”, „Greater India” sau „Indo-China” (Malte-Brun), care, la sfirsitul secolului al XIX-lea, se va reduce la partea sa orientals cuceritS de cStre francezi. AceastS tendintS de a nu vedea aici decit o zonS intermedial, de contact, va fi accentuatS si de valorizarea exclusivS a stiintelor „nobile” (arheologia, filologia), stiintele „de rind” (printre care si etnologia) fiind lSsate pe seama amatorilor (misionari', ofiteri, administratori). Orice date despre Sud-Estul asiatic vor fi apreciate cu unitSti de mSsurS potrivite pentru India si China sau conform unor norme extrase din lectura clasicilor acestora.

Mari eruditi ca H. Maspero sau P. Mus nu au ezitat sS explice textele pe care le studiau prin anchete de teren in societStile vii din vremea lor. Astfel, primul a studiat populatia tay, o populatie de munteni din nordul Vietnamului (raporturile dintre religios si politic in China arhaicS), iar al doilea a studiat populatia cham, ceea ce l-a fScut sS ajungS la concluzia conform cSreia cultul pSmintului era religia comunS arhaicS a Asiei musonice.

Unii „amatori” au adus contributii importante, care au fost insS neglijate de etnologi. Printre altii, colonelul Bonifacy ridicS incS din 1904 problema raportului dintre etni-citate si limbS. Dar pSrintelui L. Cadiere ii va fi acordat oare vreodatS locul pe care il merits'? Desi situat in primele rinduri ale cercetSrilor interdisciplinare din stiintele umane, fondator al dialectologiei, istoriografiei si etnologiei vietnameze, el nu a fost multS vreme luat in considerare decit gratie rolului eminent pe care l-a jucat in domeniul „nobil” - insa putin prestigios, fiindca nu tinea de sinologia pura - al textelor. Exceptionala documentatie adunata, de la sfirsitul secolului trecut, vreme de mai multe decenii, se refera la etno'logia religioasa taraneasca in cadrul unei societati bine stra-tificate si reprezinta o opera de pionierat de inalta calitate pe care, din nefericire pentru el, R. Redfield (1937) nu a cunoscut-o. Lucrarile lui Cadiere pun problema religiilor populare in tarile de influenta chineza, care au fost numite de prea multe ori taoiste. O mai buna cunoastere a acestora, in Vietnam si oriunde altundeva, ne va permite sa intelegem mai bine conditiile favorabile de care a avut parte taoismul. In gigantica lor expansiune, populatiile han au absorbit sub aceasta eticheta numeroase culte ale spiritelor locale, fie'doar si pentru a si le face favorabile, popoarele supuse socotind extrem de onoranta admiterea divinitatilor lor in panteonul invingatorilor. De ase-menea, vietnamezii si-au pus cultele de posesiune sub egida nobilului Imparat de Jad. in schimb, pare din ce in ce mai sigur ca practicile si credintele populatiilor yao reprezinta un taoism arhaic, „protejat” in oarecare masura de izolarea grupului.

Metoda etnografica aplicata studierii religiilor universaliste aduce o viziune foarte diferita de cea a filologiei, chiar daca aceasta se bucura de serviciile unor mari eruditi. in cursul ultimelor decenii, budismul theravadin a oferit exemple care afecteaza toate aspectele vietii sociale. El patrunde peste tot, dar cu mari variatii locale de dozare, intr-un sincretism armonios cu cultul prebudist al spiritelor (phi). Analiza acestuia trimite la religiile populatiilor de munte, care surprind prin diversitatea si bogatia lor, dovedite de inmultirea anc'hetelor de la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial incoace.

Aceasta complexitate se regaseste si in domeniul tehnologiei. Un exemplu va fi de ajuns pentru ilustrarea acesteia: cultura orezului, baza existentei pentru majoritatea acestor societati. Sa semnalam, la inceput, pentru toate limbile (cu exceptia acelora din domeniul thai), bogatia vocabularului legat de etapele dezvoltarii plantei. Sintem adesea frapati de abundenta formelor de cultura a acestei cereale, care nu se limiteaza la impartirea in culturi obtinute prin defrisare si culturi obtinute prin cultivarea unor terenuri umede, fiecare dintre acestea oferind o mare varietate de practici tehnice si rituale. Uneltele reflecta si ele aceasta intersectare a curentelor: plugul lao, prezent intr-o tara indianizata, este de origine chineza.

Trebuie sa tinem seama si de alte domenii ale vietii sociale de care se preocupa etnologii: inrudirea, dreptul, literatura, muzica etc. Aici am putea sa descoperim aceeasi complexitate si aceeasi bogatie, si aceasta din aceleasi motive: pe multitudinea de culturi si de spatii sociale cu caractere etnice autohtone foarte diversificate s-au grefat alte trasaturi venite din regiuni diferite ale Indiei sau Chinei sau ale amindurora. Or, chiar daca sint usor de detectat, aporturile straine apar, in general, puternic modificate. Hinduismul nu a impus in Asia de Sud-Est regimul castelor, desi acesta este un element esential al sistemului global. Din Birmania pina in Cambodgia, tantrismul a marcat budismul singalez, dar Sri Lanka a scapat de aceasta influenta. Miturile thai au incorporat anumite teme budiste; citeva cuvinte de origine sanscrita sau pali plutesc la suprafata vocabularului grupurilor proto-indochineze, la distanta de celelalte curente etc.

Fara indoiala, o asemenea situatie impune, mai mult decit in alte cazuri, confruntarea interdisciplinara, caci etnologul nu poate sa ignore bogatia documentatiei strinse de lingvisti, istorici sau naturalisti, la fel cum nici acestia nu pot sa ignore munca etnologului.

G. CONDOMINAS

• ARCHAIMBAULT C, 1973, Structures religieuses lao (mythes et rites), Vithagna, Vientiane. -BARRAU J., BERNOT L., CHIVA I., CONDOMINAS G. (ed.), 1974, Agriculture et societes en Asie du Sud-Est”, in Etudes rurales, 53-56. - BERNOT L., 1957, Les paysans arakanais du Pakistan oriental: l’histoire, le monde vegetal et l’organisation sociale des refugies Marma (Mog), 2 vol., Mouton, Paris - Haga. - CADIERE L, 1944, Croyances et pratiques religieuses des Annamites, t. I, Societe de Geographie de Hanoi, Hanoi. 1955-1958, Croyances et pratiques religieuses des Vietnamiens, 3 vol., Societe des Etudes Indochinoises - Ecole Francaise d’Extreme-Orient, Saigon - Paris; ASEMI, II (4), 1971 si III (2 si 4), 1972 : Ou en est l’Atlas ethno-linguistique ?, IV, (1 si 2), 1973 : Chamanisme et possession en Asie du Sud-Est et dans le monde insulindien, V (2), 1974 si VI (2 si 3), 1975 : Habitat-habitation en Asie du Sud-Est et dans le monde insulindien. -'CCEDES G., 1948, Les Etats hindouises d’Indochine et d’Indonesie, E. de Boccard, Paris. - CONDOMlNAS G., 1980, L’espace social. A propos de l’Asie du Sud-Est, Flammarion, Paris. - CUISENIER J., 1948, Les Muong. Geographie humaine et sociologie, Institut d’Ethnologie, Paris. - DOURNES J., 1977, Pbtao : une theorie du pouvoir chez les Indochinois jorai, Flammarion, Paris. - DUMONT R., 1935, La culture du riz dans le delta du Tonkin. Etude et propositions d’amelioration des techniques traditionnel-les de riziculture tropicale, Societe d’Editions Geographiques, Maritimes et Coloniales, Paris. - DURAND M., 1959, Technique et pantheon des Mediums vietnamiens (Dong), Ecole Francaise d’Extreme-Orient, Paris. - ENDICOTT K., 1979, Batek Negrito Religion: the World-View and Rituals of a Hunting and Gathering People of Peninsular Malaysia, Clarendon Press, Oxford. - FRIEDMAN J., 1979, System, Structure and Contradiction in the Evolution of Asiatic Social Formation, The National Museum of Denmark, Copenhaga. -GOUROU P., 1936, Les paysans du delta tonkinois. Etude de geographie humaine, Les Editions d’Art et d’Histoire, Paris. - LEHMAN F.K., The Structure of Chin Society. A Tribal People of Burma Adapted to a non-Western Civilization, The University of Illinois Press, Urbana. - MASSARD J., 1983, Nous gens de Ganchong: Environnement et echanges dans un village malais, Editions du CNRS, Paris. - POREE-MASPERO E., 1964-1969, Etude sur les rites agraires du Cambodgiens, 3 vol., Mouton, Paris - Haga.

ASIA ORIENTALA

Asia Orientala este o vasta zona geografica ce se intinde de la Himalaya la Oceanul Pacific, cuprinzind China, Coreea si Japonia. Istoricii au retinut aceasta sintagma pentru a desemna, in principal, aria'de expansiune a civilizatiei chineze si statele care s-au dezvoltat din aceasta. In acest caz, acestei zone trebuie sa' i se alature si Vietnamul. intr-adevar, raspindirea civilizatiei chineze a produs culturi originale si puternice, in ciuda profundei lor inrudiri in'privinta gindirii si a practicii. In sfirsit, influenta suzerana a imperiului si a coloniilor chinezesti imigrate a furnizat adesea un ferment si un cadru pentru dezvoltarea urbana a Asiei de Sud-Est. Nu am putea sa subestimam nici importanta istorica a modelului imperial chinez, care a fost, intre secolele alXVII-lea si al XVIII-lea, o sursa de reflectie pentru ginditorii europeni sustinatori ai despotismului luminat, dupa ce, inainte, fusese un model pentru imperiul mongol al lui Genghis-Han. Si mai concreta a fost influenta tehnica a unei civilizatii aflate cu mult inaintea evului mediu european. Populatiile han au fost deschizatori de drumuri in numeroase domenii, printre care banca si scr'isorile de credit, si ar fi putut sa inventeze capitalismul.

Pentru antropologie, tabloul este mai nuantat. De exemplu, civilizatia chineza este adesea asimilata cu cultura orezului, practicalactualmente intr-o mare parte a Chinei, in Coreea si in Japonia, uitindu-se ca leaganul acesteia, Marea Cimpie a Chinei de Nord, rece si beneficiind in mica masura de precipitatii, a fost si ramine un ansamblu de paminturi cultivate cu mei, sorg si griu de primavara si de iarna. De fapt, cultura orezului a fost initiata in sud-vestul extrem al actualului teritoriu al Chinei, in zonele subtropicale ale Asiei de Sud-Est continentale. Abia in cursul primului mileniu al istoriei sale, centrul economic si politic al Imperiului chinez s-a deplasat catre bazinul lui Yangzi (Fluviul Albastru), sub presiunea popoarelor din regiunile inalte ale Asiei. Aceasta a doua vatra de cultura si-a extins progresiv influenta asupra cimpiilor din zonele de coasta, a bazinelor interioare si a vailor, beneficiind de conditiile climatice extrem de favorabile pentru cultura orezului care caracterizeaza aceste paminturi meridionale, de la cele doua maluri ale lui Yangzi pina la Tropicul Racului. Implantarile populatiilor han, petrecute in valuri succesive, si-au gasit aici maxima inflorire si au cunoscut de atunci o expansiune demografica irezistibila.

Popoarele si culturile indigene au supravietuit in diverse grade de aculturatie. Iata de ce este dificil sa spunem astazi unde se sfirseste, la sud, Asia Orientala si unde incepe Asia de Sud-Est. Aceeasi constatare poate fi facuta la nord si la vest, inspre Siberia.

Culturile periferice'care graviteaza in jurul marii traditii han au putut sa se deplaseze foarte departe, ca in cazul populatiilor miao-yao din actuala Thailanda sau al tungusilor transbaikalieni, insa lumea chineza a fost nevoita sa se opreasca la limita stepelor inghetate din nord, a deserturilor Asiei Centrale sau a junglelor insalubre din peninsula Indochina. Imaginea de lume civilizata inconjurata de oceane barbare apar-tine in asemenea masura acestei civilizatii, incit ea poate fi exprimata si in alte limbi, in coreeana, in vietnameza sau in japoneza. Aceasta imagine avea sa fie distrusa in mod brutal de intruziunea, in secolul trecut, a puterilor occidental, aflate in faza ascendenta a revolutiei lor industrial. Tarile Asiei Orientale au trait in mod diferit (unele in calitate de colonizatoare, cum'este cazul Japoniei, altele in calitate de colonizate, ca in cazul Vietnamului sau al Coreei) „modernizarea” lor, cautind alternativ in tehnicile si in gindirea Occidentului mijloacele unei intoarceri la echilibrul trecut. In zorii secolului al XXI-lea, dupa un secol de crize, de rataciri si de confruntari interne si externe, in urma carora Asia Orientala aproape ca si-a regasit rolul civilizator, putem sa observam, dincolo de ultimele ajustari care au loc in prezent, ce va insemna in lumea de miine ponderea sa demografica, economica si institutional, de la malurile Oceanului Pacific pina in Europa.

J. LEMOINE

• LEMOINE J., 1978, „L’Asie orientale”, in J. Poirier (ed.), Ethnology regionale, t. II, Gallimard, Paris: 425-444. - REISCHAUER E.O., FAIRBANKS J.K., 1958, East Asia The Great Tradition, Houghton Mifflin Company, Boston. - REISCHAUER E.O., FAIRBANKS J.K., CRAIG A.M., East Asia, the Modern Transformation, Houghton Mifflin Company, Boston.

ASOCIATIE

Cind R.H. Lowie, in Primitive Society (editia intii, 1920), a incercat sa introduca definitiv termenul de „asociatie” in vocabularul antropologic anglo-saxon, el a precizat ca il va utiliza pentru a desemna „toate unitatile sociale care nu sint intemeiate pe inrudire ca factor determinant”. Inteles in acest sens restrins, cuvintul francez association apare in traducerea lucrarii lui Lowie, revizuita de autor (Traite de sociologie primitive, 1935). Daca referirea la conceptul de „asociatie” - faptul de a se asocia - este familiara traditiei intelectuale franceze cel putin de la Saint-Simon incoace, folosirea cuvintului corespun-zator, luat in acceptia tehnica a lui Lowie, nu s-a impus in vocabularul antropologilor francezi, poate tocmai din pricina prevalentei, in limbajul comun, a semnificatiei sale juridice. Nici la anglo-saxoni, cuvintul association nu a capatat mai usor drept de cetatenie, asa cum arata folosirea concurenta a lui sodality. Cuvintul „societate” (si acest lucru este valabil si pentru society) apartine, cel putin prin unul dintre sensurile sale, aceluiasi registru semantic cu „asociatie”, pentru ca el serveste la desemnarea anumitor forme de asociere (precum in „societate secreta”) si pune, de altfel, probleme asemanatoare de uzaj. In continuare, vom urma intelesul dat de Lowie „asociatiei”: o asociatie este un grup (sau o grupare) din interiorul societatii globale, care nu se bazeaza pe inrudire si este strain, in mare masura, marilor instante de control social. Notiunea de „exterioritate” in raport cu universul extins al inrudirii trebuie sa fie precizata: este vorba despre inrudirea reala, constituita prin cosangvinitate si afinitate, si nu despre inrudirea simbolica sau metaforica; se stie ca un cuvint precum „fraternitate” serveste la desemnarea unui grup de persoane care nu sint frati sau surori, dar care considera ca legaturile care ii unesc au forta legaturilor care ii unesc pe adevaratii frati si pe adevaratele surori. In masura in care se opune inrudirii, prietenia poate fi socotita (si a si fost) baza inclinatiei oamenilor de a se asocia. Formele de asociere tin mai mult de formele de sociabilitate (de „socialitate”, cum spunea G. Belot, 1907) decit de organizarea sociala. Ele mobilizeaza relatiile sociale in vederea unei „activitati sociale”, mai mult sau mai putin finalizate. Sensul retinut aici este apropiat de ceea ce Weber numeste Vergesellschaftung („socializare”, Freund, 1966), notiune care se afla la baza ideii'de Gesellschaftshandeln („activitate societara”, ibid.).   '

Primul teoretician al asociatiilor a fost germanul H. Schurtz (1902), iar primul autor al unei antropologii comparate a asociatiilor (de fapt, a societatilor secrete) a fost americanul H. Webster (1908). Schurtz, comentat amSnuntit de Lowie, a dezvoltat o teorie geneticS a asociatiilor, plecind de la luarea in considerare a celor doua criterii fundamental de diferentiere individual care sint sexul si virsta. Nasterea si diversifi-carea formelor de asociere se realizeaza prin luarea in considerare a noilor factori de specificare. Astfel se explica faptul cS, plecind de la grupari initiale bazate pe sex si/sau pe virsta, pot sa apara asociatii din ce in ce mai specializate'si mai inchise. Aparitia societatilor secrete marcheazs'implinirea acestei miscari de ansamblu. Lowie arata ca, daca Schurtz propune cu adevarat o alternativa la v'iziunea lui Morgan despre dezvol-tarea societatilor, acordind un loc excesiv rolului jucat de relatiile de rudenie, demersul lui se inscrie 'totusi intr-o abordare evolutionists a studierii fenomenelor sociale, marcata de pretentia de a'putea degaja principii'generale plecind de la diversitatea realului.

Lowie incepe trecerea in revista a asociatiilor de la grupurile bazate pe dualitatea sexelor, pentru ca i se pare ca datele etnografice dovedesc o relatie strinsa intre lumea barbatilor si fenomenul asocierii. Totusi, exists si asociatii m'ixte, precum si altele bazate pe perechi, o asociatie de barbati si o asociatie de femei putind sa aibSaceeasi destinatie. Interventia criter'iului virstei 'determinS si ea caracterul predominant masculin al asociatiilor, fie si doar in virtutea disimetriei de rezonanta sociala, politics si reli-gioasa a initierii masculine pe de o parte si feminine pe de al'tS parte, cind aceasta din urma coexists cu prima. Raportarea la virsta nu permite doar definirea unei stratificari mai mult sau mai putin fine a societatii, in „asociatii” sau „grupe de virsta”, adica a unei organizari sociale bazate pe existenta „claselor de virsta”, ci ea este pertinents si intr-un larg sector al activitStii sociale, prin intermediul etapelor ciclului vietii si prin dobin-direa de cStre fiecare individ a unui anumit numSr de caracteristici sociale, delimitate de determinatii precum cea de „rang” sau de „statut”. Conditiile in functie de care se poate intra intr-o asociatie - de care depinde si compozitia acesteia -'sint definite printr-un ansamblu de criterii de diferentiere care, in afars'de sex si virstS, pot sS tinS de statutul economic si social sau de anumite particularitati individual - capacitati sau angajare personal's in vederea atingerii unui scop.

In afara celor bazate strict pe virstS, formele de asociere cele mai bine atestate sint asociatiile (sau „societ5tile”) de initiere, asociatiile militare, asociatiile rituale si socie-tStile secrete. AceastS nomenclatur's nu este o tipologie, cSci denumirile prezentate aici nu tin decit de o anume comoditate de limbaj, fiind adesea dificil sS atribui unei asociatii, pe baza datelor etnografice, o destinatie univocS. Astfel, grupurile de societSti exoterice se disting unele de altele in functie de presupusele lor destinatii principale, opunindu-se in mod global societStilor secrete, iar aceasta nu in privinta destinatiei lor, ci in privinta modalitStii lor de functionare : caracterul secret sau nesecret al acti'vitStii, care determinS la rindul sSu modul de comportare al membrilor fatS de non-membri. Sintem obligati sS constatam ca asociatiile exoterice si ezoterice pot avea functii compa­rable. Foarte bogata etnografie a asociatiilor nord'-amerindiene arata in ce mSsurS desfasurarea asociatiilor sfideaza catego'risirile empirice ale antropologilor, dar si clasifi'carile lor etnice, care sint, in general, la fel de empirice.

Indienii crow, populatie matriliniara din Cimpii, ale caror asociatii au fost studiate de Lowie (1912, 1913, 1916), au o Societate a Tutunului, deschisa barbatilor si femeilor in urma platirii unei taxe, care le da dreptul sa cultive tutunul sacru. La ei pot fi intilnite ceea ce Lowie numeste „cluburi laice” (secular club), ai caror membri, barbati, practica Hot Dance, preluat de la vecinii lor, populatia hidatsa. In competitie pasnicS unele cu celelalte, aceste cluburi, in numar de patru, incearca sa atraga cel mai mare numar posibil de aderenti prin reputatia lor de prosperitate si prin caracteristica de a le permite membrilor lor sa beneficieze de daruri. Impreuna, ele isi impart cvasi-totalitatea barbatilor tribului si functioneaza ca niste cooperative de intrajutorare. Asociatiile militare ale populatii'lor crow erau si ele deschise, fiecare avind semnele sale distinctive, cintecele, dansurile si propria titulatura. Aceste asociatii erau in competitie, o competitie dura, insa strict codificata, finalitatea principals a activitStilor lor fiind realizarea unor fapte de arme. Cei din populatia hidatsa aveau si ei asociatii militare,

 ale caror denumiri erau in mare masura identice cu cele ale populatiilor crow, insa care erau ierarhizate in functie de grupele de virsta in care erau repartizati membrii lor. Pe cind femeile crow nu aveau asociatii, femeile hidatsa erau grupate in asociatii aproape omoloage celor ale barbatilor: de exemplu, desi nu existau asociatii militare feminine, societatile feminine se dedicau celebrarii unor ispravi razboinice. La populatia hidatsa se mai'intilnesc si astazi asociatii rituale masculine si feminine. Sistemul hidatsa de asociatii cu fractiuni ierarhizate se regaseste la vecinii lor mandan, gros ventre, blackfoot si arapaho ; femeile hidatsa, mandan si arikara aveau asociatii „razboinice” comparabile. Am putea continua exemplele, preluate nu doar din zona Cimpiilor, ci si din toate celelalte arii culturale ale Americii de Nord. Datele despre asociatii nu sint mai putin bogate in celelalte regiuni ale lumii. In Africa intilnim societati de initiere (do'la populatiile bobo si bwa din Burkina Fasso, bagre la populatiile lob'i din Burkina Fasso etc.) si societati secrete (Africa Centrala; Africa Occidentala, mai ales aria lui poro din zona litorala a Guineii si din Coasta de Fildes), instante mai mult sau mai putin eficiente si represive de'control juridic si moral, chiar politic, care se identifica'cu intregul societatii globale.

Dubla constatare a imposibilitatii de a opera o tipologie a formelor de asociere plecind de la destinatia lor si a inadecvarii vocabularului descriptiv care le reflects Casociatie”, „societate”, „club”, „confrerie”, „ordin”, „fraternitate” etc.) i-a condus pe unii analisti la propunerea de a clasa asociatiile in functie de trasaturile diferentelor lor formale: daca recrutarea se face sau nu prin adeziune voluntara, dupa gradul de deschidere a recrutarii voluntare, dupa natura relatiilor contractuale dintre membri pe care o determina apartenenta, dupa sentimentul mai mult sau mai putin puternic al apartenentei membrilor la asociatii, dupa caracterul mai mult sau mai putin formal al functionarii asociatiilor etc. Nu s'-ar putea spune ca aceasta abordare tipologica a dat rezultate satisfacatoare ; in fapt, ea a contribuit mai degraba la incarcarea suplimentara a vocabularului descriptiv. Totusi, incercarile de acest tip nu erau departe de abordarile sociologice ale diferitelor tipuri'de „corpuri intermediare” in societatile „complexe”, fie ca e vorba de societatile industrial (extrema varietate a fenomenului asociativ), fie ca e vorba de societatile tarilor in curs de dezvoltare, prinse intre un trecut „tribal” si un prezent marcat de'emergenta situatiei socio-economice (urbanizare, migrarea miinii de lucru), politice, religioase, culturale, care poate sa dea o noua vitalitate unui fenomen a carui universalitate a fost demonstrata si in legatura cu care antropologia e departe de a fi spus totul.

M. IZARD

• BOAS F., 1897, The Social Organization and Secret Societies of the Kwakiutl Indians. Based on Personal Observations and Notes Made by George Hunt, The National Museum, Washington DC. - LOWIE R.H., 1912, „Social Life of the Crow Indians”, in Anthropological Papers of the American Museum of Natural History, IX: 179-248; 1913, „Societies of the Crow, Hidatsa and Mandan Indians”, in Anthropological Papers of the American Museum of Natural History, XI: 145-358 ; 1916, „Plans Indian Age-Societies: Historical and Comparative Summary”, in Anthropological Papers of the American Museum of Natural History, XI: 877-984; 1920, Primitive Society, Horace Liveright, New York (trad. fr. Traite de sociologie primitive, Payot, Paris, 1935). - SCHWAB C, 1947, Tribes of the Liberian Hinterland, Report of the Peabody Museum Expedition to Liberia, Cambridge, Massachusetts.

Virsta. Initiere

ASOCIATII SI SOCIETATI SAVANTE

Subordonate de la intemeierea lor in secolul al XIX-lea dezvoltarii teoretice a antropologiei si/sau a etnologiei (in functie de denumirile utilizate in fiecare tara), societatile si asociatiile savante au fost'subordonate si circumstantelor istori'ce si traditii'lor intelectuale. Astfel, in functie de particularitatile nationale, miscarea asociativa imbraca diferite forme : in Marea Britanie si in Statele Unite, ele au avut un rol decisiv in organizarea cercetarii, pe cind in Franta si in tarile de limba germana predomina alte modele (institute, academii, centre de' cercetare) (Ogg, 1933).

Dat fiind decalajul existent intre idei si traducerea lor in plan institutional, trebuie sa constatam ca exista o stiinta antropologica ce se facea in societatile de arheologie, de medicina, de geografie si de geologie chiar inaintea aparitiei, in anii 1830, a primelor societati de etnologie. Eterogenitatea acestora dezvaluie aspectul de melanj al mai multor'traditii disciplinare care caracteriza antropologia la inceputurile sale. In fapt, daca preocuparile filantropice si umanitare sint la originea unor societati precum Societe Ethnologique de la Paris'(1839) sau Ethnological Society din Londra (1843), nu e mai putin adevarat ca la baza aparitiei societatilor Societe d’Anthropologie de la Paris (1859) si Anthropological Society din Washington (1879) au stat interese de ordin stiintific. Inglobind antropologia, etnologia si uneori arheologia (Berliner Gesellschaft fur Anthropologie, Ethnologie und Urgeschic'hte, 1869 ; Societa Italiana di Antropologia ed Etnologia, 1871), aceste societati, adevarate centre de informare si de schimburi intre cercetatori, au contribuit atit prin publicatiile lor (buletine, memorii, reviste), cit si prin lucrarile lor metodologice (instructiuni si chestionare, ca de exemplu Notes and Queries on Anthropology, a carei prima ed'itie a 'fost publicata in 1874 de catre sectiunea de antropologie a British Association for the Advancement of Science) la dezvoltarea si organizarea cercetarii. Aparitia unor departamente universitare si formarea unui corp de specialisti au adus cu ele trecerea de la o munca de amator'i la o activitate pro-fesionista, dovada fiind crearea in 1902, la propunerea lui Boas, a primei asociatii profesioniste, American Anthropological Association (AAA) si adaugarea in 1907, din nevoia de recunoastere oficiala, a adjectivului „Royal” pe linga'Anthropological Institute of Great Britain and Ireland (RAI), creat in 1871. In secolul al XX-lea, specializarea stiintei permite crearea unor societati de antropologie si de etnologie cu obiective res-trinse la domenii geografice (Societe des Africanistes, Franta, 1931) sau care urmaresc anumite tematici (Society for Applied Anthropology de pe linga AAA, 1941). Intemeierea unor asociatii cu vocatie international (International Union for the Anthropological and the Ethnological Sciences, 1948)'si continental (European Anthropological Association) marcheaza perioada de dupa razboi. Aceasta miscare institutional (de la societatile de antropologie si etnologie din Europa si Statele Unite pina la asociatiile internationale, trecind prin societatile specializate)'da seama de parcursul istor'ic al antropologiei, de conflictele sale teoretice (antropologie sociala/antropologie culturala, antropologie/ etnologie) si de raporturile sale cu alte domenii de investigatie (antropologie/sociologie, antropolog'ie/folclor).

Intr-un context marcat de dezvoltarea antropologiei sociale, in 1948 (an in care, la Oxford, Evans-Pritchard ii urmeaza lui Radcliff-Brown) ia fiinta Association of Social Anthropologists of Great Britain and the Commonwealth (ASA)', care se delimiteaza de conceptia unei antropologii „in sens larg”, practical de RAI si aparuta din fuziunea Ethnological Society of London cu Anthropologic Society of London (1863). Nu este lipsit de interes faptul ca in Marea Britanie dezbaterile teoretice se afla la originea unor impartiri institutional care acopera curente de gindire (scolile de la Manchester si de la Oxford), spre deosebire de Statele Unite, unde, pe fondul AAA, se grefeaza societati create in functie de o problematic (Society for Cultural Anthropology, 1983), de anumite tematici particulare (Society for Medical Anthropology, 1971; Society for Psychological Anthropology, 1977; Society for Visual Anthropology, 1984) sau de specializari geografice (Society for the Anthropology of Europe, 1986). De altfel, inmultirea societatilor de antropologie si de etnologie (American Ethnological Society, 1842), a institutiilor guver-namentale (Bureau of American Ethnology, 1879) si a organismelor dotate cu sectii de antropologie (New York Academy of Sciences) constituie una dintre caracteristi-cile dominante ale antropologiei nord-americane. In Franta, in absenta unui consens asupra domeniului de studii, asa cum arata existenta paralela a Societe d’Anthropologie de la Paris si Societe d’Ethnographie, ambele create in 1859, punctul de vedere geografic a fost cel care a servit drept criteriu pentru impartirea institutionala (Societe des Americanistes, Societe des Africanistes si Societe des Oceanistes), fiecare dintre aceste societati identificindu-se cu abordari si optiuni teoretice specifice. De aceea, nu trebuie sa ne mire absenta societatilor de antropologie din tarile colonizate de Franta, exceptie facind societatile de „studii” (Societe d’Etudes Indochinoises, 1883; Societe d’Etudes Melanesiennes, 1938; Societe d’Etudes Oceaniennes, 1917) si institutele (Institut des Belles Lettres Arabes, Tunis, 1931; Institut Francais d’Afrique Noire, Dakar, 1939), spre deosebire de ceea ce s-a petrecut in tarile aflate sub dominatie britanica, fie ca e vorba de India (Anthropological Society of Bombay, 1887), fie ca e vorba de Australia (Anthropological Society of New South Wales, Sidney, 1928).

Paralel cu aceasta miscare, in secolul al XIX-lea vad lumina zilei societati de folclor, de traditii populare, de Volkskunde (in functie de diferitele denumiri nationale), atit in Europa (Folklore Society, Londra, 1878; Verein fur Volkskunde, Viena, 1894), cit si in Statele Unite (American Folklore Society, 1888), cel mai adesea, asa cum a fost cazul in tarile scandinave sau in Grecia, intr-un moment de trezire a constiintei nationale. Dezvoltarea acestui domeniu de studii, largirea frontierelor sale catre istorie, geografie umana si sociologie rurala nu au ramas fara consecinte asupra denumirilor acestor stiinte. Exemplul Frantei (Societe du Folklore Francais, 1928; Societe d’Ethnographie Francaise, 1947; Societe d’Ethnologie Francaise, 1972) este o dovada a recunoasterii tirzii a etnografiei nationale ca disciplina stiintifica, spre deosebire de situatia tarilor de limba germana, care se individualizeaza prin inradacinarea lui Volkskunde'in traditiile intelectuale.

N. DIAS

• BOAS F., 1902, „The Foundation of a National Anthropological Society”, in Science, XV (386): 804-809 - THOMAS W.L., PIKFLIS A.M. (ed.), 1953, International Directory of Anthropological Institutions, Wenner-Gren Foundation for Anthropological Research, New York. - OGG FA., 1933, „Learned Societies”, in The Encyclopaedia of the Social Sciences, Macmillan Company, New York. - PIKELIS A.M., EGGAN F.R., 1962, „Ethnological and Anthropological Societies”, in Encyclopaedia Britannica, Chicago - Londra - Toronto, VIII: 781-782. - STOCKING G.W., 1971, „What’s in a Name? The Origins of the Royal Anthropo­logical Institute (1837-1871)”, in Man, 6 : 369-390. - VERREL B. (ed.), 1984, World Guide to Scientific Associations and Learned Societies, Miinchen - New York - Londra. 1955, Professional Associations”, in Yearbook of Anthropology, The Wenner-Green for Anthropological Research Foundation, New York: 764-772.

AUSTRALIA

1. Societatile australiene

Australia fiind singurul continent populat, la descoperirea sa de catre europeni, in exclusivitate de vinatori-culegatori, e usor de inteles ca studierea locuitorilor sai a dobindit o important capitala pentru dezvoltarea teoriei antropologice, de la L.H. Morgan (in legatura cu ipoteza „promiscuitatii primitive”) la B. Malinowski (despre universali-tatea familiei) si C. Levi-Strauss (despre sistemele de inrudire cu clase matrimoniale), fara a-i omite pe J.G. Frazer, S. Freud, E. Durkheim si A.R. Radcliffe-Brown.

Anchetele primilor etnografi (L. Fison, A.W. Howitt, B. Spencer si F.J. Gillen, Roth, W.E. Mathews) sint dominate de prejudecatile teoretice ale evolutionismului social cu referire la totemism, la notiunea de „tabu”, la exogamie, la casatoria de grup, la patrili-niaritate, tot atitea caracteristici culturale bine definite, a caror prezenta sau absenta in societatile studiate trebuia apreciata. Pentru mai multe regiuni ale Australiei secolului al XIX-lea, nu dispunem decit de scrieri ale unor amatori. Totusi, e surprinzator faptul ca unele dintre aceste scrieri, independent de proiectul teoretic care le ghideaza, sint surse bune de date etnografice, analizind, intr-un mod normativ, practici, obiceiuri si credinte indigene ; in schimb, foarte putin numeroase sint scrierile care relateaza despre modul in care traiau aborigenii. In general, acestia sint prezentati ca find ghidati in exclusivitate de regulile rigide ale organizarii lor sociale, ceea ce corespundea conceptiei de atunci despre un „Celalalt” exotic.

In momentul primelor contacte cu europenii, existau in Australia mai mult de 300.000 de indigeni, care vorbeau aproape cinci sute de limbi diferite. In ciuda dife-rentelor culturale destul de importante dintre aceste grupuri, pot fi degajate trasaturile comune ale diferitelor societati australiene (Maddock, 1982).

Organizare sociala. Dezbaterile despre caracterele specifice ale societatilor austra­liene s-au invirtit in jurul relatiei dintre grupurile de rezidenta si teritoriul lor. Dupa modelul „ortodox” de organizare sociala (Radcliffe-Brown, 1930), portiuni delimitate de teritoriu erau proprietatea grupurilor patriliniare si erau locuite de barbatii care se recunosteau drept membri ai acestor grupuri, impreuna cu femeile si copiii lor. Radcliffe-Brown si alti autori (Warner, 1937 ; Tindale, 1974) au studiat diferitele forme ale relatiei existente intre aceste unitati sociale.

Unii'antropologi au introdus o distinctie intre insusirea ritualica de paminturi si exploatarea acestora. Cercetari recente'(Meggit, 1962) au readus in discutie atit caracterul patrilocal al grupului rezidential sau al „bandei”, cit si presupusa relatie a membrilor grupului cu spatiul care le asigura subzistenta. Si modelul cindva dominant al proprietatii patriliniare asupra pamintului a fost reexaminat, pe de o parte, in urma cercetarilor'de teren facute in Great Sandy Desert si in Cap York (T.M. Sutton, von Sturmer) si consacrate studierii proceselor politice ale aborigenilor, iar pe de alta parte, ca urmare a modalitatilor de revendicare a paminturilor in virtutea Aboriginal Land Rights Act din 1976. Antropologia contemporana insista asupra importantei pe care o are autonomia individului in viata indigena si asupra partii care le revine negocierii si manipularii regulilor. Se pare ca, in general, argumentele juridice care stau la baza revendicarilor teritoriale sint numeroase in interiorul aceleiasi societati, impartita pe diferite niveluri pina la unitatea rezidentiala de baza.

Pamintul ca patrimoniu ritual este un obiect de proprietate, un suport al identitatii colective si al schimburilor. De aceea el este un domeniu de organizare spatiala supus unor modalitati de control si de schimb distincte de cele care se refera la alte resurse. Asa cum arata o serie de 'studii recente, anumite tipuri de relatie cu pamintul ca proprietate rituala pot fi considerate niste „diferente” organizate in ansambluri regionale. Acestea din urma transforms cristalizarile rezidentiale temporare ale nomazilor in categorii sociale permanente (B. Glowczewski, F. Myers). In aceasta privinta, harta lingvistica realizata de N.B. Tindale (1974) poate fi o sursa de erori, intrucit, stabilind ca frontierele dintre teritoriile grupurilor care vorbesc aceeasi limba le constituie pe acestea in ansambluri politico-juridice, ea utilizeaza numele limbilor pentru a desemna „triburile”, desi apartenenta lingvistica nu ar trebui sa fie considerata decit ca unul din multiplii parametri ai identitatii colective.

Religie. Autorii din secolul al XIX-lea, considernd ca aborigenii nu practicau nici rugaciunea si nici sacrificiul, au ajuns la concluzia ca acestia nu aveau „religie”. Totusi, ca interventie asupra lumii in ansamblul sau, religia impregneaza toate aspectele vietii sociale, fiind, asa cum a remarcat Durkheim, o modalitate de articulare a raporturilor sociale. Astfel, la populatia aranda, grupurile care gestioneaza pamintul sint si grupari religioase. In plus, activitatea religioasa a acestor grupuri e integrata intr-un proces mai larg, datorita faptului ca fiecare dintre ele pastreaza segmente de itinerare mitice (Strehlow, 1947). Au fost realizate cercetari despre natura „totemica” a acestei religii, pentru a intelege mai bine natura relatiilor pe care oamenii le intretin cu restul universului.'

In intreaga Australie, modul in care sint privite viata oamenilor si universul se bazeaza pe o conceptie originala si subtila despre ceea ce aborigenii numesc „vis” (dreaming). Lumea actuala si-a primit forma si semnificatia gratie actiunii unor atotputernice spirite ancestrale, care si-au pus amprenta asupra peisajului. Tot ceea ce exista (institutii sociale, spiritele oamenilor, obiceiurile, elementele geografice) s-a nascut in epoca stramosilor, in care s-a constituit cadrul existential al timpului prezent. Aceasta elaborare a ordinii ancestrale a provocat interesul a numerosi cercetatori. O parte din ei (G. Roheim, W.E.H. Stanner) s-au interesat de caracterul metaforic al unei cosmologii si al unei ontologii care s-au constituit plecind de la credintele traite si de la practicile rituale asociate acestora. Altii (Munn, 1973; Strehlow, 1947) au subliniat aspectul metonimic al unei religii bazate pe pamint, fiecare mit si fiecare rit trimitind la un reper geografic determinat. Aceste lucrari sugereaza urmatoarea idee: cautarea religioasa a unei ordini a lumii este dinamica si colectiva si duce la definirea sinelui, la situarea si la integrarea sa in cadrul unui sistem de relatii (Morphy, 1984).

Studiul despre religia aborigena pe care Stanner (1966) l-a consacrat simbolismului miturilor si riturilor populatiei murinbata este de acum clasic. Stanner arata ca „visul” este asociat unei ontologii concepute in asa fel incit toate lucrurile existente isi gasesc originea intr-o ordine a lumii atemporalfi, imuabila. Pentru aborigeni, exista'o conti-nuitate intre trecut si prezent si oamenii sint obligati sa perpetueze ordinea cosmica definita de creatorii sai.

Indeplinirea ritualurilor este o activitate sociala fundamental, iar limitarile impuse participarii la activitatile rituale si la controlul cunoasterii ezoterice au un ecou politic. In aceasta privinta, in analiza lor'asupra cosmologiei inerente simbolismului miturilor si riturilor, M. Eliade si G. Roheim izoleaza relatiile indigene de contextul lor de apropriere locala, de cautare si de invatare. Cercetatorii de inspiratie structuralist au incercat sa arate cum ansambluri complexe de mituri si de rituri asociaza unitati tote-mice locale in interiorul unui sistem unic; astfel, anumite evenimente mitice specifice capata statutul unor variante in raport cu un continuum mitic global. Cum fiecare grup isi stabileste identitatea in raport cu o parte a unui asemenea continuum sau in raport cu ceea ce este trait intr-o serie rituala completa, experienta globala a activitatii mitice si rituale corespunde vietii intregii societati ca totalitate structural (Munn, 1973). ' In ciuda insistentei aborigenilor asupra imuabilitatii lumii, antropologii au aratat ca, pentru creativitatea intelectuala, cultele religioase dinamice constituie un suport important, iar in contextele schimbarii, un mijloc de redefinire a raporturilor sociale (R. Berndt, B. Glowczewski). In opinia lui Stanner, cultele murinbata deschid calea unei constientizari acute si profunde a fundamentelor fiintei, cu toate ca „adapteaza schimbarea la formele permanentei”.

Relatii de rudenie. Primele studii despre relatiile de rudenie ale aborigenilor incercau sa afle daca in cazul categoriilor de rudenie se tine seama de existenta claselor matrimo-niale (care marcheaza o prevalent a grupului asupra individului) sau de relatiile genealogice. Radcliffe-Brown, privilegiind aportul legaturilor genealogice efective in constituirea categoriilor de rudenie, pune in evidenta importanta unitatii familiale si a grupului de descendenta patriliniara, ca elemente constitutive ale relatiilor de rudenie. Astfel, diferentele dintre sistemele de rudenie (de exemplu, dintre sistemele kariera si aranda) ar tine de niste variatii in organizarea relatiilor matrimoniale pe grupuri de descendenta. Cind a reluat analiza structurilor elementare ale inrudirii la populatiile murngin si in alte societati, Levi-Strauss a examinat categoriile de rudenie ca tinind de raporturile sociale definite prin regulile de alianta, si nu de relatiile genealogice. Dincolo de controversa care a urmat intre teoreticienii filiatiei si teoreticienii schimbului, grupul patriliniar a fost socotit in continuare baza de la care trebuie sa se porneasca in analiza inrudirii ca unitate care intervine in schimbul de femei (Maddock, 1982). Totusi, trebuie sa notam ca ultimele lucrari despre populatia murngin (W. Shapiro) au pus in evidenta rolul inrudirii ca sistem de clasificare a rudelor centrat pe ego si au propus ipoteza potrivit careia unitatile intre care se desfasoara schimburile ar fi matriliniare.

Interesul pentru regulile si principiile structural a deschis calea nu numai pentru studierea aspectelor pragmatice ale locului relatiilor de rudenie in activitatea sociala (L.R. Hiatt), ci si pentru analiza raporturilor dintre organizarea relatiilor de rudenie si organizarea productiei (F. Rose, A. Hamilton). Astfel, s-a aratat' ca exploatarea economica a tinerilor de catre batrini e validata de referirea la o ordine etica. Analiza semantica formala a sistemelor australiene de clasificare, considerate (inca o data) ca fiind bazate pe relatii genealogice (H.W. Scheffler) a pus problema articularii dintre categoriile de rudenie elaborate in raport cu egoul si un sistem de clasificare mai larg, care inglobeaza sectiunile si jumatatile claselor matrimoniale. Este posibil sa concepem realizarea clasificarii relatiilor de rudenie ca tinind de un sistem general de transfor-mare in ordine simbolica, la fel ca si clasificarile de tip totemic; unii au vazut aici indiciul unei conceptii despre viata sociala care depaseste cu mult cadrul grupului local.

Diferentierea sexelor. Recent, statutul si pozitia femeilor au retinut atentia, problema care a apa'rut fiind legata de modul cum ar trebui tratate diferentele dintre sexe in societatile care practica separarea intre barbati si femei in majoritatea domeniilor de activitate. Discutiile in jurul acestor probleme trimit mai ales la importanta ritua-lurilor pur masculine (L.R. Hiatt) sau a exploatarii muncii femeilor de catre barbatii batrini ai grupului. O idee sustinuta adesea in anii ’60 era ca dominatia barbatilor asupra femeilor se intemeiaza pe controlul exercitat de catre acestia asupra creativitatii „culturale” in domeniul ritualurilor, careia ii era subordonata creativitatea „naturala” a femeilor. Mai multi etnografi (Goodale, Kaberry), furnizind date importante asupra rolului femeilor in societatea aborigena, au aratat ca ar fi gresit sa se creada ca femeia era „subjugata”, concluzie care a fost reluata de antropologii feministi din anii 70 (Bell, 1983). Insistind asupra autonomiei femeilor in propriul lor domeniu, asupra existentei unor cai de acces la mituri si rituri care le erau specifice si asupra rolului care'le revenea in viata sociala in afara sferei domestice, Bell si Hamilton au contestat vechile opinii potrivit'carora controlul miturilor si riturilor, de care depinde insasi existenta societatii, le-ar fi revenit in exclusivitate'barbatilor, pe cind femeile ar fi'fost sortite activitfitii de reproducere biologica si urmaririi unor scopuri pur individuale.

Istorie. Interesul fata de situatia aborigenilor a fost mereu prezent in cercetarea antropologica, insa aceasta preocupare a fost exprimata, in general, independent de urmarirea unor obiective stiintifice. Intrucit cercetarea antropologica s-a dezvoltat intotdeauna intr-un context al'schimbarii (chiar daca a avut drept cadru asezarile autohtone sau misiunile), ea a fost intemeiata pe dihotomia traditional/non-traditional. Recent, studiile despre aborigeni au intrat intr-o faza mai participativa, luindu-se inconsiderare intruziunile istoriei in viata aborigenilor si incercindu-se examinarea acestora mai putin ca reprezentanti ai unei alteritati exotice, cit ca oameni in care cercetatorul recunoaste marca unei naturi umane comune. A inceput sa se acorde mai multa atentie situatiei globale a aborigenilor pierduti intr-o lume dominata de albi (Rowley) si un tip de etnografie de ultima ora arata chiar modul in care esenta culturii aborigene poate fi sesizata in situatii de schimbare (Kolig, Sansom).

F. MYERS

• BELL D., 1983, Daughters of the Dreaming, McPhee, Gribble, Allen & Unwin, Melbourne -Sydney. - GLOWCZEWSKI B., 1991, Du reve a la loi chez les aborigenes. Mythes, rites et organisation sociale en Australie, PUF, Paris. - MADDOCK K, 1982, The Australian Aborigines, Penguin Books, Ringwood, Victoria. - MEGGITT M.J., 1962, Desert People, University of Chicago Press, Chicago. - MORPHY H., 1984, Journey to the Crocodile’s Nest, Australian Institute of Aboriginal Studies, Canberra. - MUNN N.D., 1973, Walbiri Iconography, Cornell University Press, Ithaca. - MYERS F.R., 1986, Pintupi Country, Pintupi Self, Smithsonian Institution, Washington DC. - RADCLIFFE-BROWN A.R., 1930, The Social Organisation of Australian Tribes, Oceania, t. I, no 1-4, University of Sydney, Sydney. - STANNER W.E.H., 1966, On Aboriginal Religion, University of Sydney Sydney. - STREHLOW T.G.H., 1947, Aranda Traditions, University of Melbourne Press, Melbourne. - TINDALE N.B., 1974, Aboriginal Tribes of Australia, Australian Institute of Aboriginal Studies, Canberra. -WARNER W.L., 1937, A Black Civilization, Harper, New York.



2. Aborigenii australieni de astazi

Aborigenii din Australia reprezinta astazi o populatie de mai mult de 200.000 de persoane. Ei ramin puternic atasati de traditiile lor sociale si religoase, dar sint tot mai mult constrinsi sa abandoneze vechile activitati care le asigurau subzistenta.

Atitudinea autoritatilor federale australiene fata de aborigeni se caracterizeaza prin punerea in practica a unei politici sistematice de inchidere in rezervatii si de excludere din comunitatea nationala. A trebuit sa se astepte referendumul din 1967 pentru ca aborigenilor sa li se acorde statutul de cetateni. In 1976, guvernul federal a admis principiul unei recunoasteri legale a drepturilor' triburilor asupra teritoriilor lor traditionale. Cu exceptia statului Northern Territory, care aplica aceasta legislatie, celelalte state continua'insa sa ii supuna pe aborigeni controlului lor, negind, in general, temeiul revendicarilor lor teritoriale. Facuta in 1983, promisiunea unei reglementari de ansamblu, la scara federala, a problemei teritoriale a aborigenilor nu a fost inca transpusa in practica.

Proiectele de exploatare a subsolului, dezvoltarea turismului si lansarea marilor programe de dezvoltare agro-pastorala ameninta grav integritatea drepturilor abori­genilor asupra paminturilor lor si risca sa provoace disparitia unor situri sacre. In periferiile urbane, unde se grupeaza numerosi aborigeni metisati, ravagiile provocate de boli, de malnutritie si de alcoolism sint importante. Procentul de aborigeni incarce-rarati, in constanta 'crestere, este proportional mult mai ridicat decit cel intilnit in alte componente ale societatii australiene.    '

In cursul ultimilor cincisprezece ani au aparut numeroase organizatii ale aborigenilor. Acestia isi creeaza un numar tot mai mare de land councils regionale, prin intermediul carora intentioneaza sa dea mai multa greutate revendicarilor lor teritoriale.

J.-P. RAZON

• GLOWCZEWSKI B., 1985, „Droits territoriaux aborigenes”, in Ethnies, 3: 18-27; 1984, „Sur la piste des droits a la terre”, in Autrement, 7: 132-147. - „Nothing to Celebrate. Australian Aborigines Today”, in Survival International News, 1988, supliment 20.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 841
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved