Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


PRIMELE VARSTE ALE PRESEI ROMANESTI

Jurnalism

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
CONTEXTUL MASS-MEDIA
ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE
MANIPULAREA PRIN TELEFON
Comunicarea prin limbaj
BUZAU - ZIARISTI SI PUBLICISTI - Note biobibliografice -
Introducere in mass media
Предпосылки оптимизаци&#
Comunicare si dezvoltare
TIPOGRAFII SI EDITURI (1691 – 2008) - BUZAU
Televiziunea – campioana mesajelor apocaliptice

PRIMELE VARSTE ALE PRESEI ROMANESTI

In raport cu intreaga desfasurare in timp a presei – asa cum am incercat sa o marcam de-a lungul capitolului precedent – istoria presei in Romania prezinta un tablou particular, cu o extensie temporala mult mai redusa, ceea ce este perfect explicabil prin conditiile istorice in care a avut loc intreaga dezvoltare a societatii romanesti.



Si chiar daca drumurile presei pentru spatiul romanesc duc cu precadere catre secolul al XIX-lea, cand in Europa, cum am vazut, presa era o puternica realitate, impunandu-se cantitativ si calitativ, in structuri moderne, ca a IV-a putere, este cazul sa cautam radacinile si in cultura noastra, sa-i urmarim evolutia si sa evidentiem “ruperea de ritm”, care va permite in cateva decenii recuperarea decalajului.

Una dintre conditiile “sine qua non” pentru aparitia presei, cunoasterea tiparului, ne conduce catre secolul al XVI-lea.

Faptul ca romanii cunosteau tiparul inca din secolul al XV-lea, adevar atestat de mentionarea unor maestrii tipografi transilvaneni prezenti la Venetia, este interesant, dar nu permite constructia vreunei ipoteze care sa impinga relatia inainte de 1500 [1].

Tiparul devine o realitate la noi o data cu Macarie care, in 1508, tipareste la Targoviste, in slavona. Abia in 1544 se tipareste la Sibiu, in limba romana un Catehism luteran (tipografia functiona inca din 1528). Ecoul extern al acestei tiparituri este evidentiat de notarea ei intr-o foaie ocazionala din Germania [2].

Fara a insista, trebuie totusi sa amintim activitatea lui Coresi intre 1559 – 1583, atat de importanta pentru intreaga evolutie a culturii si limbii romane, trebuie sa retinem aparitia unor tiparituri in latina, maghiara si germana, la Sibiu sau la Cluj, cu remarcabila constributiei a umanistului Johannes Honterus, ca si intreaga dezvoltare a tipografiei, numarul acestora crescand in secolul urmator [3] si acoperind intregul spatiu al tarii (la Alba-Iulia – 1567, la Bucuresti – 1575, la Govora – 1675, apoi la Campulung si Targoviste – 1634, la Iasi – 1640, la Snagov – 1690, la Buzau – 1694 etc.).

Activitatea acestor tipografi se conjuga fericit cu toate implinirile culturale, stiintifice, literare si intru limba pe care aceasta perioada le-a impus definitiv. Sa nu uitam ca este momentul in care se inscrie opera unor Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino – Stolnicul, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir.

Este citata afirmatia doctorului Vasile Popp care in 1838 scria: “Nici o maiestrie (afara de maiestria scrierii) nu a ajutat atat spre cultura sufletului mintii omenesti, precum si spre inaintarea stiintelor precat a ajutat aflarea maiestriei tipograficesti”[4]

Se tipareau carti de cult, condice de legi, lucrari moralizatoare, dar si texte laice de istorie, geografie, fizica sau matematica. Despre ziar nu se poate discuta.

Abia in 1731 [5], fiind citat Calendarul imprimat in Scheii Brasovului de Petre Soanul, este fixat reperul originar al presei romanesti, considerandu-se acest Calendar ca un embrion al unei activitati pentru care se vor mai duce “lupte” aproape un secol.

Inainte de a urmari acest fenomen, poate ca ar mai fi necesar sa subliniem un alt aspect. Daca nu putem vorbi despre presa ca atare, putem accepta ideea ca in unele texte ale epocii exista, in stare embrionara, pagini care anunta atitudini si gesturi ce vor fi dezvoltate de discursul publicistic. Tine de evidenta ca anume relatari din cronici, precum  celebra “navalire a lacustelor”, „comunicata” de Miron Costin intr-o maniera care anunta reportajul modern, ca anumite pagini din memorialul de calatorie scris de Nicolae Milescu, ca tonul pamfletar din “Istoria ieroglifica” a lui Dimitrie Cantemir sau, mai tarziu, relatarile lui Dinicu Golescu din “Insemnari a calatoriei mele”, precum si pamfletele lui Ionica Tautu se constituie in tot atatea gesturi pe care o viitoare istorie a presei si le va asuma ca anticipari ce-i innobileaza traseul.

Revenind la urmarirea “traseului” trebuie sa acceptam ideea ca totul se gasea sub control. George Ionescu citeaza un pitac al domnitorului Mihai Sutu, dat la 25 iulie 1784 (!) care atesta tocmai aceasta stare: “Prea sfintia ta, parinte mitropolite, fiindca se cuvine a sti Domnia mea cele ce se dau la tipar …, iata cu acest Pitac dam prea sfintiei tale in stire ca de astazi inainte, fara de a nu ne arata prea sfintia ta intii de cu anafura si far de a nu se da voia noastra, sa nu cuteze tipografii, nici vreun vivlion, nici macar altfel de scrisori sau hartie vericum a da la tipar”[6].

Dar atitudinea este mai veche. Marian Petcu [7] citeaza din “Pravila” lui Vasile Lupu (1646) pedeapsa cu moartea pentru cei ce “suduiesc si ocarasc pre stine cu scrisoarea”. Pravila vizeaza toate formele de redactare ale unor inscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Mai mult chiar, “cel ce va gasi o scrisoare cu sudalmi sau cu ocari asupra cuiva si de nu o va sparge sau sa o arza, ci o va arata prietenilor sai sau cui-s va gasi, acesta se va certa ca si acela care o va fi facut”.

Practica interzicerii cartilor, ca si oricaror forme de inscrisuri, neaprobate de biserica sau de puterea laica, ofera nenumarate exemple in secolul al XVIII-lea [8].

Cautand date care sa ateste gesturi legate de istoria presei in intregul secol al XVIII-lea, pana la nivelul primelor decenii din secolul al XIX-lea, cercetarea intampina nenumarate greutati. Si totusi

Nu s-au gasit probe pentru a sustine ideea unor gazete manuscris sau foi ocazionale in spatiul romanesc.

Este posibil, insa, ca fenomenul, atat de raspandit in Europa, sa fie cunoscut. Este posibil ca in Transilvania acele case nobiliare cu mai puternice legaturi in Vest sa cunoasca aceste modalitati de comunicare. De altfel, faptul ca unele foi care circulau in Europa citau fapte din Transilvania, Banat sau Valahia permite afirmarea ideii ca nici ceea ce se petrecea in Apus nu era strain de noi.

Aminteam “Cartea romaneasca de invatatura” din 1646, si, pentru a sustine aceasta ipoteza nu este lipsit de interes sa mai citam cateva preziceri [9].

Se spune: “uneori se scriu hartii cu suldame si cu ocari asupra cuiva si le arunca pe ulite sau in mijlocul targului unde sunt mai multi oameni pentru ca sa citeasca multi … altii scriu si lipesc hartia pe ziduri sau pre pareti pe unde trec oamenii”.

Mai mult chiar se vorbeste nu doar de simple “scrisori”, ci de scriituri in proza, vers, de desene si cantecele elaborate cu “dascalie mare” si “tocmite cu filosofie”[10].   

Nu cumva, tinand seama si de modele lucrarii citate, identificam gesturi care fac parte din “copilaria” presei europene?

Daca acceptam ideea ca interdictia se raporta la o anume realitate, atunci nu cumva in asemenea gesturi – cu evidenta nota satirica – putem surprinde un anume inceput? Aceasta ar aseza o atitudine de tip pamfletar inca de la nivelul primilor pasi.

Pe de alta parte, este usor de demonstrat ca formele care circulau in Europa erau cunoscute si la noi. In acest sens pot fi amintiti si Miron Costin si Dimitrie Cantemir. In mod special merita sa fie citat Constantin Cantacuzino – Stolnicul (1670 – 1716), una dintre figurile enciclopedice ale culturii noastre, care a cunoscut direct fenomenul in timpul studiilor sale la Padova. El se intalnise cu publicatia de informatii  si documente a venetianului Mario Sando - Dario – si se pare ca el, stolnicul, va introduce cuvantul “ziar” in limba romana. Cercetarea operei si a bibliotecii carturarului roman[11]. indica nu numai faptul ca acesta stia despre existenta unor publicatii, ci chiar si studierea unor asemenea surse.

Dovezi care sa indice receptarea formelor de presa din epoca se intalnesc frecvent si ele sunt citate de N. Iorga, precum si cei care au studiat istoria presei romanesti [12].

Sa amintim cateva. La 25 noiembrie 1740, intr-o scrisoare a domnitorului Constantin Mavrocordat citim: “Rog sa incepi cu mine in viitor o corespondenta deasa de scrisori si sa-mi comunici vreo noutate particulara, despre stirile publice ni sunt date de gazetele din Olanda, Polonia, Lipsca, Viena si din Mantova”.

Din aceleasi surse putem mentiona existenta unor cheltuieli, prinse in bugetele domnesti, pentru promovarea unor “gazeturi”. Este, de exemplu, cazul lui Grigore Ghica Voda, care, in 1777, face trimitere la 127 lei si 60 bani pentru cheltuiala gazeturilor pe sase luni”.

In aceeasi masura sunt si boierii “abonati la ziare” sau care cumparau ziare de la Iasi sau Bucuresti. Este vorba de gazete germane, franceze , engleze etc. care prezentau un anume interes politic, economic, dar nu numai.

Constantin Antip il citeaza pe Chesarie, episcop de Ramnic, care – la 1778 – era nemultumit ca primeste doar gazete “Litteraires et politiques”, caci “sunt si alte Mercurii ce se numesc numai politiques care acelea cerem noi”[13].

Asemenea aspecte arata ca idea de presa era cunoscuta in spatiul romanesc, ca ea “era in aer”, ca se simtea nevoia unui asemenea canal de informatii. In mod firesc vor aparea, de-o parte, gesturi care sa determine aparitia unor publicatii in spatiul romanesc, si, pe de alta parte, masuri “de protectie” din partea autoritatilor.

Daca in 1789 Ioan Piuariu-Molnar a cerut Curtii de la Viena autorizatie pentru editarea unei gazete in limba romana – “Foaia romana pentru economie”, in 1795 domnitorul Alexandru Moruzzi trimite o nota catre mitropolit prin care, dupa ce se specifica ce carti sa fie tiparite, mentioneaza “in afara de cele referitoare la firi si obiceiuri turcesti si de gazeturi”.



Procesul dureaza si nu e deloc usor. Raspunzand cererii dr. Constantin Caracas, care solicita pentru “folosul obstesc” o tipografie, la 1817, domnul incuviinteaza, dar subliniaza: “gazeturi nu slobozim Domnia mea a se tipari” [14].

Spuneam ca anumite gesturi exista, ca se nasc proiecte, ca este o batalie care va dura . Ilarie Chendi [15], Ioan Lupas [16], N. Iorga [17], pentru a aminti doar cateva surse, ne ofera exemple suficiente. Este o epoca de prefaceri si, cu precadere in Transilvania unde activitatea Scolii Ardelene se impune, credinta  ca presa reprezinta un mijloc de raspandire a ideilor inaintate, ca si o cale de raspandire a culturii si stiintei, devine o realitate tot mai consistenta.

De altfel, apar si primele gazete in limba maghiara si germana. La 18 aprilie 1771 apare saptamanalul Temesvarer Nachrichten la Timisoara, scos de Mathaus Heimerl, socotit prima gazeta ivita pe teritoriul Romaniei; in 1784, la Sibiu, Siebenbürger Zeitung, scos de Michael Lebrecht, Karl Eder, Johann von Lerchenfeld; in 1790, la Cluj si apoi la Sibiu, Erdely Magyar Lirvivo, scos de Fabian Daniel si Cserei Elek.

Era firesc sa se consemneze si actiuni in favoarea unei prese in limba romana.

Am amintit intr-un alt context tentativa dr. Ioan Piuaru Molnar. Desi este sprijinit de guvernatorul Transilvaniei, Gyorgy Banffy, care a afirmat ca “cultura poporului roman este un scop atat de binecuvantat, incat aici un ziar este mai potrivit ca orisiunde” [18] , actiunea esueaza din motive financiare.

Exista ipoteza ca s-ar fi scos chiar si un exemplar de proba.  Ceea ce este insa sigur se refera la formularea unui anume program din care nu lipsesc referiri la o problematica economica, la deprinderi si moravuri, la stiri militare sau la intamplarile zilei.

O anume orientare educativ-moralizatoare nu lipseste atata timp cat se spune: “cititorul va invata a da ascultare celor bune, a dispretui cele josnice si toate acestea prin pilde bune si pilde rele” [19].

O noua incercare in 1793 a aceluiasi Ioan Piuar Molnar inseamna un nou esec. Ceea ce se va repeta un an mai tarziu, cand reactia potrivnica vine si din partea lui Banffy, care-si schimbase intre timp atitudinea.

O alta tentativa vine in 1794- 1795, cand tipograful sibian Peter Barth incearca sa scrie o revista cu numele “Vestiri filosoficesti si moralicesti”. Guvernul va impune doua conditii: episcopul ortodox Gherasim Adamovici sa supravegheze publicatia, oprind tot ceea ce “ar vatama religia, persoana domnitorului si ceea ce ar fi putut deveni pentru tara”, pe de-o parte, iar registratura din Sibiu sa vegheze ca “nici un exemplar sa nu se vanda in Transilvania” (!) [20].

Si totusi apare la Iasi Courrier de Moldavie, la 18 februarie 1790, din dispozitia cneazului Potemkin, aflat aici in fruntea armatei ruse care era in razboi cu turcii. Ea nu este o publicatie realizata din initiativa romaneasca si nu tinea seama de  cerintele tarii. Ea era “un organ de informare generala a Cartierului rus de la Iasi”.  Cateva numere se cunosc. Ele erau scrise in franceza, dar este posibil ca alte numere sa fi fost redactate partial in limba romana [21].  

Seria incercarilor, cu toate greutatile ce se iveau, continua in secolul urmator.

In 1816 si 1817 sunt marcate tentativele lui Theodor Racoce pentru un ziar politic si “Revista stiintifica in limba romana”. Peste trei ani, dupa esec, va publica o parte din material in volumul “Chrestomaticul roman”.

Tiparnita pentru care a luptat dr. Constantin Caracas nu va avea dreptul, sub Caragea, sa publice informatii care ar fi daunat stapanirii si, oricum, nu primise “slobozire pentru tiparire de gazeturi” [22].

In 1821 Zaharia Carcalechi scoate la Buda, “pentru natia romaneasca”, caietul revistei Biblioteca Romaneasca. Autorul spune ca “vreau sa slujesc neamului si sa dau la lumina istoria romanilor cea veche pe limba romaneasca de la facerea Romei” [23]. “Biblioteca Romaneasca” apare pana la 1834, dar sporadic.

Se aminteste, de asemenea, buletinul informativ “Fama Lipscai pentru Datia”, imprimata in 1827  in  Germania in cateva fascicule.

Roadele acestor eforturi si ale conditiilor noi din secolul al XIX-lea, rodele unor noi stradanii care angajeaza mari personalitati ale culturii noastre se vor ivi in curand.

In 1829 apare Curierul Romanesc (8 aprilie) la Bucuresti, sub ingrijirea lui Eliade Radulescu (autorizarea o primise, cu un an inainte, Dinicu Golescu); in acelasi an, la 1 iunie, apare la Iasi Albina Romaneasca, avand in frunte pe Gheorghe Asachi; in 1838, la 12 martie, apare Gazeta de Transilvania scoasa de George Baritiu.

Fara nici o discutie aceste trei ziare constituie fundamentul presei romanesti.

Despre semnificatia acestor aparitii vorbesc convingator documente ale epocii.

“Folosul gazetei este de obste si de o potriva pentru toata treapta de oameni: intr-insa politicul isi pironeste ascutitele si prevazatoarele sale cautaturi, si se adaugeaza in gandirile si combinarile sale; aici linistitul literat si filosof aduna si pune in cumpana faptele si intamplarile lumii, indraznetul si neastamparatul razboinic se desavarseste intr-insa povatuindu-se din nenorocirile sau gresalele altor razboinici; bagatorul de seama negustor dintr-insa isi indrepteaza mai cu indrazneala spiculatiile sale; pana cand, in sfarsit, si asudatorul plugar, si el poate afla aceea ce inlesneste ostenelile sale. Nu este o treaba, nu este nici o varsta care sa nu afle placere si folos intr-aceasta aflare vrednica si cuviincioasa cuvantarii omului, adica in gazeta” [24]. Asemenea cuvinte se gasesc in prospectul “Curierului Romanesc”. Ele indica nivelul de intelegere atins de cei care au realizat nasterea presei romanesti. Retin sublinierea relatiei dintre “placere si folos”, ca si deschiderea publicatiei catre toate zonele vietii sociale, economice, politice si culturale, stabilindu-si astfel un public tinta pe o plaja cu o extensie impresionanta.

O idee foarte interesanta se cuprinde si in “argumentarea” pentru “Gazeta de Transilvania”. Justificand nevoia presei in limba romana, se spune: ”Un strain nu scrie in limba romaneasca, cu atat mai putin in duhul romanesc; un strain de ar fi inteleptul inteleptilor … nu cunoaste scaderile noastre, nu le simte pe acelea, nici nu stie prescrie mijloace ajutatoare”.

Nevoia unor publicatii in limba romana este pusa atat in relatie cu tot ceea ce reprezentau realitatile noastre, cat si prin raportarea la ceea ce se petrecea in intreaga lume.

Aparitia presei in limba romana, parte a unui amplu proces, devine un obiectiv care ne poate asigura si inscrie in cerintele lumii.

Instiintarea la aparitia “Albinei Romanesti” mentiona: “nu se afla azi in lumea politica neam carele, intre alte ale sale folositoare institutii, sa nu aiba in limba natiei (s.n.) un jurnal periodic”.

Si proiectele, si realizarile ca atare arata ca intre cele trei publicatii, dincolo de cateva accente particulare – cum ar fi problematica limbii si literaturii sau largirea stiintelor si a cunostintelor – nu exista deosebiri de stare si orientare. Este ceea ce simt si initiatorii. Ii scria Eliade lui G. Baritiu, in 1838: “indraznesc Domnul meu, a imi da aceasta parere ca de aici inainte foile noastre sa le facem organul dragostei si fratiei romanilor de obste, ca aici este mantuirea noastra” [25].

Foarte repede apar suplimente de tipul “Buletin, gazeta administrativa” (Bucuresti, 1832) sau “Buletin, foaie oficiala” (Iasi, 1833), precum si suplimente literare, mai cunoscut: “Muzeul National” si “Curierul de ambe sexe” (pentru “Curierul romanesc”, 1836), “Alauta romaneasca” (pentru “Albina Romaneasca”, 1837), “Foaia pentru minte, inima si literatura” (pentru “Gazeta de Transilvania”, 1838).

Sa nu uitam ca printre colaboratorii acestor ziare se numara Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Catina, Iacob si Andrei Muresanu, Ion Vacarescu, Costache Negruzzi sau Grigore Alexandrescu, adica personalitati ale scrisului romanesc din aceasta perioada.

Tot in aceasta perioada se naste si primul cotidian: “Romania”. Era 1 ianuarie 1838 [26]. Acest ziar, despre care N. Iorga scria ca “face onoare epocii in care a aparut”, apare din convingerea ca “o astfel de gazeta a ajuns a fi o trebuinta”. Din instiintarea de la 20 decembrie 1837 retinem cateva precizari: “omul este curios din natura sa, voieste sa cunoasca intamplarile lumii; …doreste sa cunoasca orice aflare si nascocire”; ”dar omul este si nerabdator”; ”numai o gazeta cotidiana, care sa ese in toate zilele, poate sa multumeasca curiozitatea si nerabdarea”.

Sa retinem intelegerea moderna a nevoii de ziar-cotidian prin mentionarea factorilor curiozitate si nerabdare, care se adauga celorlalte comandamente devenite deja constante in gandirea epocii.




Cotidianul va rezista un an, adica pana in decembrie 1838, cand, la ultimul numar, apare cu un chenar de doliu. Sunt de retinut cuvintele: “singura sa mangaiere este ca oricat a fost de grea si de trudoasa sarcina … a ispravit-o cu rabdare si staruire … numai prin jertfe simtitoare”.

Ce s-a intamplat pana in 1840, cand va aparea “Dacia literara” cu atat de cunoscuta ei “Introductiune”, sta evident sub semnul inceputului. Formatul e mic, modest, cu 4 pagini, din care 2/3 reprezentau informatiile externe sau interne. Tirajul era mic, cateva sute de exemplare. Paginatia era simpla, de obicei prima pagina avand doua coloane. Se publicau stiri, reportaje, articole, poezie, dar si mici texte narative. Existau rubrici de tipul “instiintarii din launtru” si “instiintarii din afara”, sfaturi practice etc. Intre publicatii au loc preluari de materiale. Au fost si situatii cand au aparut si numere supliment – cum ar fi cel provocat de cutremurul din 1838. Grafica inca modesta se explica prin caracterul inca rudimentar al tipografiilor.

Oricum, inceputul presei fusese facut. Si el se asaza sub semnul afirmarii constiintei nationale si idealului unirii. Intregul efort nu poate fi inteles decat in contextul in care se militeaza pentru scoala in limba romana, pentru teatrul romanesc, pentru o literatura cu specific national.

Peste ani, Mihail Kogalniceanu, incercand o privire retrospectiva, ajunge la cateva consideratii foarte interesante despre conditia presei, Trecusera doar cateva decenii de la inceputuri. “In zilele noastre spiritul a ajuns a fi o putere atat de mare si cateodata chiar mai grozava decat oricare alta. Spiritul acesta se manifesta prin opinia publica, iar din organele cele mai principale ale opiniei publice, presa in general si presa periodica sau jurnalismul in special. Presa este ehul (ecoul – n.n.) prelungit al graiului omenesc, este tribuna in care glasul multimei rasuna pana la marginile lumei civilizate. Prin presa tot ce se face, tot ce se zice, tot ce se descopera in vreo parte a lumei civilizate, se raspandeste in toata intinderea globului si se face proprietate omenirei intregi. Nu nedrept s-a zis ca presa, si mai ales presa periodica, gioaca in domeniul inteligentei rolul ce l-a avut masina de aburi, aplicata la drumurile de fier, gioaca in lumea materiala; ea lucreaza a uni popoarele prin legatura puternica a ideilor … ea … pregateste asa triumful fraternitatii universale care intr-o zi viitoare are a face din tot neamul omenesc o singura familie mare” [27].

Nu putem sa nu remarcam atat inalta apreciere a presei, cat si anticiparea unor tendinte ce se vor afirma mult peste ani.

In ceea ce priveste retrospectiva propriu-zisa, Kogalniceanu vorbeste in 1855 despre “Drumul inteligentei odata deschis de Curier si de Albina”, dupa care au aparut “noi campioni” ai civilizatiei si ai nationalitatii, citand: “Foaia duminecii”, “Gazeta de Transilvania”, “Muzeul National”, “Curiosul”, “Romania” – “cea dintai gazeta zilnica” – “Pamanteanul”, “Mozaicul”, “Curierul de ambe sexe”, “Vestitorul romanesc”, “Alauta romaneasca”, “Foaia sateasca”, “Osiris”, “Dacia literara”, “Arhiva”, “Spicuitorul”, “Dunarea” etc. [28] .

Lista lui Kogalniceanu acopera in mare primele doua decenii, cand presa romaneasca iese repede din copilarie impunandu-se cu intreaga forta a unei energii adolescentine.

Este cu totul remarcabil nivelul limbajului publicistic in aceasta perioada. De altfel, se militeaza pentru “litere latinesti care ar sta mai bine pe toaleta noastra” [29], se indeamna la corectitudine, la simplitate, la unitate, la evitarea oricaror excese.

Din acest moment ritmul este deosebit, diversificarea isi face loc, apoi primele elemente de teorie a presei, genurile publicistice incep sa se delimiteze, apar rubricile fixe, articolul-program  pregateste editorialul, tiparul se imbunatateste, astfel ca numai dupa cateva decenii putem inregistra o desfasurare de forte care ne permite sa vorbim, in ultimele decenii ale secolului al XIX-lea despre “profesionalizarea” conditiei jurnalistului si de inceputurile presei moderne in Romania.

                                                                       

Intr-o prima etapa, dupa aceste inceputuri, se impun cateva publicatii care vor insemna foarte mult nu numai pentru destinul presei, ci si pentru intreaga constructie a culturii nationale. Este vorba despre “Dacia literara” (1840), “Propasirea” (1844) si “Magazin istoric pentru Dacia” (1845). Primele trei apar la Iasi si sunt legate de numele lui Kogalniceanu, ultima apare la Bucuresti si este opera lui N. Balcescu si August Treboniu Laurian.

Militand pentru o literatura nationala, pentru apelul la istorie, caci din ea “vom sti ce suntem, de unde venim si unde mergem”, dupa cum spunea Kogalniceanu, recomantand intoarcerea  la poezia populara si traditii, promovand cultivarea limbii romane, “limba maicii sale”, cum scria G. Baritiu, raportandu-se continuu la realitatile politice si sociale ale vremii [30], Iorga vorbea despre faptul ca “avem aici tot crezul acelei revolutii apropiate” [31], propunandu-si o descriere tematica din care nu lipsesc stiintele exacte, economia, dreptul, invatamantul etc., cultivand constant un spirit unionist, aceste publicatii in care au semnat si N. Balcescu si M. Kogalniceanu, si V. Alecsandri si G. Baritiu, si G. Alexandrescu si C. Negruzzi, si Ion Ionescu de la Brad si Aron Pumnul, si C. Bolliac si Ion Ghica etc. etc., reprezinta iesirea din “copilarie”, manifestarea ferma a unei adolescente entuziaste ce poarta inca de pe acum marca maturitatii, care nu se va lasa mult timp asteptata.

O sumara, si evident selectiva, trecere in revista a ceea ce se petrece la nivelul presei in etapa urmatoare poate avea darul sa indice ritmul si extensia procesului.

In perioada revolutiei apar in tara: “Pruncul roman” (12 iunie – 11 septembrie 1848), condus de C. A. Rosetti si E. Winterhalder, la care au colaborat: Ion Catina, C. D. Aricescu, Al. Pelimon etc., “Poporul suveran” (19 iunie – 18 septembrie 1848), “gazeta politica si literara”, sub redactia lui D. Bolintineanu, “Monitorul roman”, care apare la 19 iunie 1848 ca oficios al guvernului revolutionar provizoriu, la ideea lui I. H. Radulescu, “Constitutionalul” (iulie 1848), “Romania” (6 august – 10 septembrie 1848), saptamanal cu deviza “Libertate, egalitate, fraternitate” sub redactia lui G. Baronzi etc. Dupa revolutie apar apoi publicatii scoase de revolutionarii aflati in exil: “Romania viitoare” (Paris, 1850), cu Balcescu, Golescu si D. Bratianu, “Republica romana” (Paris, 1851 si apoi Bruxelles, 1853) editat de I. Bratianu si C. A. Rosetti, “Junimea romana” (Paris, 1851) scos de G. Cretianu si Al. Odobescu etc.

Sa nu uitam ca in Proclamatia de la Iasi (martie 1848) se cere la punctul 34 “ridicarea cenzurei”, ca in “Punturile natiunii romane transilvane”, adoptata la Marea Adunare de la Blaj, se mentiona la punctul 7 “Natiunea romana cere libertatea de a vorbi, de a scrie si de a tipari fara nici o cenzura” sau ca in celebra Proclamatie din Tara Romaneasca, din iunie, la punctul 8 se cerea explicit “libertatea absoluta a tiparului”. Sa retinem ca primul act oficial de stat care recunoaste libertatea presei este Decretul cu numarul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune: “Potrivit vointei poporului, cenzura este desfiintata pentru totdeauna. Orice roman are dreptul de a vorbi, de a scrie si a tipari slobod”.

In perioada care a pregatit Unirea au existat publicatii care au servit nemijlocit aceasta cauza. Sa amintim: “Romania literara” (1 ianuarie – 3 decembrie 1855, Iasi), publicatie condusa de V. Alecsandri (aici apare “Jurnalismul romanesc” o prima schita a istoriei presei romanesti, studiu semnat de M. Kogalniceanu, din care am citat anterior cateva aprecieri), “Steaua Dunarii” (1 octombrie 1853 – 11 septembrie 1856, apoi in 1858, Iasi), sub conducerea lui M. Kogalniceanu, “Romanul” (9 august 1857 – iulie 1864, cu reaparitii pana in 1905, intrat in vremea lui Eminescu intr-o ampla polemica cu poetul-publicist) editat la Bucuresti de C. A. Rosetti, avand printre colaboratori pe Gr. Alexandrescu, Al. Odobescu sau Cezar Boliac.

Sa mentionam ca printre actele fundamentale ale lui Cuza se numara si “Legea presei” promulgata in martie 1862, lege care proclama libertatea oricui de a-si exprima ideile prin presa, fara cenzura (vezi articolele 26 si 27) si care recunoaste oricarui cetatean roman dreptul de a fonda un ziar. De altfel, si Constitutia din iulie 1866 consfintea in articolul 5: “Romanii se bucura de libertatea presei, de libertatea intrunirilor” si in articolul 24 stabilea ca: “nici un ziar sau publicatiune nu va fi suspendat sau suprimat”.

Pana cand in presa romaneasca se vor auzi glasurile lui M. Eminescu si I. L. Caragiale (prin care deschidem sectiunea a doua a dialogului nostru) spectacolul presei capata noi dimensiuni, cu diversificari si specializari cu unele contributii majore (Hasdeu, Odobescu, Iacob Negruzzi etc.), cu merite deosebite, dar dezvaluindu-si, in acelasi timp, ca oriunde in lume, virusii interni. Dezvoltarea presei, faptul ca ea s-a impus ca realitate importanta in viata societatii cu toate cele bune si cele rele, o va “proiecta” si in literatura.

Dupa 1870 “calatoria” noastra in timp se va desfasura intr-o alta strategie, la care va invita partea a doua din aceasta “schita de curs”.



[1] Vezi in acest sens N. Iorga, “Istoria presei romanesti”, Fundatia Rompres, Bucuresti, 1994. Ideea este reluata de Constantin Antip, op. cit., p. 50. Sunt citati: Toma Transilvaneanu din Sbiu, Andrei Corbu din Brasov sau Martin Birseanu din Codlea, intre 1472 – 1485.

[2] Apud Constantin Antip, op. cit., p. 51.

[3] Vezi in acest sens Horia Matei, op. cit.

[4] Apud Constantin Antip, op. cit., p. 52.

[5] Cf. “Dictionarul presei romanetti, 1731 – 1918”, Editura Stiintifica, 1995.



[6] Text citat si de Constantin Antip, op. cit., p. 52.

[7] Marian Petcu, op. cit., p. 81. Vezi in acest sens si “Cartea romaneasca de invatatura”, Editura Academiei, 1960, p. 158-159.

[8] Vezi in acest sens capitolul “Regimul cenzurii in Romania”, Marian Petcu op. cit., p. 81-186, care urmareste fenomenul pana  in 1998. Interesante sunt si precizarile lui Marius Oprea, “Plimbare pe ulita tipografiei”, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996.

[9] “Cartea Romaneasca de invatatura”, ed. cit., p. 159.

[10] O scena de acest tip intalnim in piesa lui Hasdeu “Razvan si Vidra”

[11] Vezi in acest sens N. Ioarga, op. cit., dar si alte doua lucrari: Corneliu Dima Dragan “Biblioteca unui umanist roman”, 1967 si Mario Ruffini “Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino”, 1973.

[12] Vezi si Constantin Antip, op. cit., p. 50-57.

[13] Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 55.

[14] Vezi si Marian Petcu, op. cit., p. 85.

[15] Ilarie Chendi, “Inceputurile ziaristicii noastre”, 1990; vezi si “Scrieri”, vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1988.

[16] Ioan Lupas, “Contributii la istoria ziaristicii romanesti ardelene”, Editura Asociatiunii, Sibiu, 1926.

[17] Vezi N. Iorga, op. cit.

[18] Apud Constantin Antip, op. cit., p. 57.

[19] Apud Constantin Antip, op. cit., p.55.

[20] Vezi si Marian Petcu, op. cit., p. 84.

[21] Vezi Constatin Antip, op. cit., p. 59.

[22] Vezi Marian Petcu, op. cit., p. 86.

[23] Vezi Constantin Antip, op. cit., p. 60.

[24] Apud Gh. Bulgar, Despre limba si stilul primelor periodice romanesti”, in “Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, p. 79.

[25] Apud Constantin Antip, op. cit., p. 66.

[26] Vezi in acest sens Nerva Hodos si Al. Ionescu, “Publicatiunile periodice romanesti”, vol. I, catalog (1820-1906); cu introducere de Ion Bianu.

[27] Mihail Kogalniceanu, apud Gheorghe Bulgar, “Despre limba si stilul primelor periodice romanesti”, in “Contributii la istoria limbii romane literare in secolul al XIX-lea”, Editura Academiei, 1958, p. 76-77.

[28] M. Kogalniceanu, idem, p. 78.

[29] Vezi Gh. Bulgar, op. cit., p. 84.

[30] M. Kogalniceanu scria, referindu-se la “Propasirea”: “izbutise a exercita o mare inraurire asupra intregii dezvoltari a vietii sociale”. Vezi “Despre literatura”, ESPLA, Bucuresti, 1956, p. 151.

[31] N. Iorga, op. cit., p. 70.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1440
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site