Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



AnimaleArta culturaDivertismentFilmJurnalismMuzicaPescuit
PicturaVersuri


Romantismul muzical si scolile sale de compozitie, in domeniul miniaturii vocale. (Franta, Italia, Rusia, Spania, Norvegia)

Muzica

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
MUZICA UNGARA IN SECOLUL 20
Muzica intre 1890-1945
ZENIT Componenta trupei
REPREZENTANTI AI MUZICII SPANIOLE SI FINLANDEZE DIN SECOLUL 20
Michael Jackson
Darius Milhaud (1892-1974)
MUZICA CEHA SI POLONEZA IN SECOLUL 20
Scoala romantica de lied, in spatiul muzicii germane a secolului al XIX-lea
Paul Hindemith (1895-1963)
MODELUL RADIOFONIC. CONCEPTUL DE INFLORESCENTA. RADIOUL CA UN ORGANISM VIU

TERMENI importanti pentru acest document

: romantismul muzical in italia : scolile nationale muzicale : genial compozitor austriac in jumatatea a 2-a secol micii serenade nocturne : scoala nationala de muzica franceza :
loading...

Romantismul muzical si scolile sale de compozitie, in domeniul miniaturii vocale. (Franta, Italia, Rusia, Spania, Norvegia)

Franta – O dubla ipostaza a muzicii clasice si romantice.

Reprezentantul de seama al clasicismului, L. v. Beethoven (1770 - 1827) se afirma in capitala imperiului, Viena. Muzicologii asimileaza stilul artistic al epocii cu locul desfasurarii lui, asociind muzica lui Beethoven, Haydn si Mozart si declamand clasicismul pe coordonatele primei scoli vieneze de muzica. Clasicismul in muzica consta in aplicarea regulilor melodiei cu acompaniament si a omofoniei.

Discursul nou al melodiei cu acompaniament si omofoniei va functiona pe nivele structurale, unul principal, de suprafata, legat de regulile de constructie tematica, in principiu de melodie. De regula aflata la sopran, melodia este un motiv temeinic asamblat in fraze si perioade, articulatii cu totul noi in clasicism. [1]

Ele se vor indrepta catre o simetrie a contrariilor, proces deplin existent in perioada a doua de creatie a lui Beethoven. Se conditioneaza astfel bitematismul, aflat in ipostza expus – dezvoltat – reexpus. Stilul astfel exprimat, consacra forma de sonatain clasicism, valabila si in romantism.

Formele simple sau compuse de lied exista, asa cum am aratat, inca din clasicism. Romanticii vor continua si desavarsesc incercarea lui Beethoven de a subordona discursul muzical si forma muzicala unei idei poetico – pragmatice. Se naste acum poemul simfonic, adica genul muzical a carui desfasurare sonora este in intregime determinata de cerintele subiectului literar. Tiparele traditionale ale formei devin extrem de maleabile, se largesc, isi sporesc capacitatea de a se adapta celor mai variate continuturi. Forme ca liedul, sonata, rondo-ul isi pierd puritatea, se asociaza, se intrepatrund, se influenteaza reciproc dand nastere unor noi forme. Pentru romantici, esentialul nu este forma, ci intensitatea mesajului. Nevoia de redare adecvata a diversitatii vietii, obliga imaginatia romantica la noi procedee componistice. Daca adaugam ca largirea, formei muzicale merge concomitent cu amplificarea armoniei (creste rolul disonantelor) si diversificarea orchestrei (timbre noi, instrumente noi), vom intelege ca romantismul a reprezentat un mare pas inainte pe calea dezvoltarii expresive a muzicii.

Pentru intelegerea traseului muzicii de la baroc la romantism, a diferentierii dintre clasicismul si romantismul francez, a trecerii de la clasicism la romantism, rolul lui Beethoven va fi primordial. Personalitatea beethoveniana va fi modelul reprezentativ, majoritatea compozitorilor romantici germani revendicandu-l drept stramos imediat.

Personalitatea Titanului e acum puternica, complexa, reper pentru contemporanii sai. Dupa ce „dezvolta forma de sonata, bazata pe juxtapunerea si dezvoltarea temelor contrastante si pe elementele contadictorii ale fiecarei teme in parte”[2], in a doua etapa a vietii sale muzicale „intensifica contrastele si amplificand dezvoltarile, el adanceste profilul dramaturgic”.2

Ne aflam intr-o perioada cand ideile generoase, declansate de marea revolutie franceza, continua sa entuziasmeze paturile burgheziei si in special, ale intelectualitatii burgheze.

Eroul muzicii romantice va purta pecetea acestor vremuri de instabilitate sociala, de alternare a sperantelor si deziluziilor. Compozitorii romantici au scris pagini de avant eroic, cum ar fi „Preludiile” de Fr. Liszt sau „Polonezele” lui Fr. Chopin. Eroul romantic se prabuseste de pe culmea acestui avant in abisul deznadejdii, de unde cu greu se mai poate reabilita.

Pe romantici ii atrag sentimentele de mare intensitate, extremele. Sentimentele antagonice se intalnesc exprimate in aceeasi compozitie, ba chiar in aceeasi parte a unei sonate sau simfonii. Romanticii iubesc ciocnirea violenta a extremelor.

Ornamentatii melodice romantice. „Procedeul variational apare ca dominant in epoca, dar in alt fel decat in clasicism. El imbraca aspectele de ornamentatie decorativa, dar se gaseste mereu prezent in conceptia exprimarii dramatice a unui program literar. Mai tarziu, ca o consecinta directa, il vom observa in procedeul utilizarii leitmotivelor sau in constructia ciclica”.[3]

Melodia clasica are un substrat armonic, sustine dimensiunea verticala a muzicii, in schimb melodia romantica, este mai supla, mai sinuoasa, se desfasoara liber. Ea este bogat ornamentata, rafinata, amintind de cantecul popular, care patrundein aceasta ipostaza in muzica romanticilor cu intonatii si ritmuri folclorice. Indepartarea de rigorile modulatiilor clasice, caracterul improvizatoric al melodiei, sunt o consecinta a continutului emotional al muzicii romantice.

Parisul – capitala a lumii romantice muzicale

Parisul, ca urmare a unor evenimente politice si culturale, devine centrul cultural european al lumii. In Franta au loc rasturnari si framantari sociale (Revolutia si prima Republica 1789 – 1792, Imperiul lui Napoleon – 1804, Restauratia – 1815, Monarhia din iulie 1830, a doua Republica – 1848, al douilea Imperiu – 1852, Comuna din Paris – 1871).

Transformarea societatii franceze care va conduce la cunoscuta „belle epoque”, se va regasi in cultura muzicala, pe de o parte, prin dezvoltarea genurilor de divertisment, iar pe de alta parte, prin renasterea simfoniei, muzicii instrumentale si a liedului.

Salonul parizian si-a impus amprenta asupa muzicii, dar nu prin alunecarea spre arta facila, sentimentalism dulceag, ci prin filtrarea acestor sonoritati si unduiri melodice, prefigurand unele „procedee ale impresionistilor de la finele veacului”.[4] „Salonul francez” care era model pentru protipendada europeana, promova atat muzica facila ce concura cu cabaretele la moda, cat si o muzica „relevanta pentru spiritualitatea rafinata a unor categorii de oameni cu deschideri spre valori autentice”.[5] Ambianta salonului parizian a propagat genul numit de francezi melodie (corespondent al liedului german si al romantei ruse), gen demonstrat de Henri Duparc, Reinaldo Hann, Eduard Lalo, Ernest Chauston, Emmanuel Chabrier, Gabriel Fauré, Cesar Frank, Claude Debussy. Inspirate de poezia simbolista, melodiile franceze sunt delicate si rafinate. (exemple: ciclul „Cantece gri” – R. Hann, melodiile „Colibri” – E. Chansson, „Clar de luna”, „Verde” – Grecu si „Trandafirii din Ispahan” – G. Fauré, „Romanta”, „Seara frumoasa”, „Peisaj sentimental”, „Cantecul primaverii” – Cl. Debussy).

In Franta liedul va cunoaste o mare dezvoltare, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. In prima jumatate se cultiva romanta, chansoneta si nocturna. Romanta era un cantec simplu, cu tenta sentimentala sau eroica. Deasemenea s-a cultivat si romanta sentimentala de salon, cele mai celebre apartinand compozitorilor:Auber, Boieldieu, Halévy si Clapisson. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, Berlioz compune ciclul „Melodies”, in care pianul are un rol deosebit fata de acompaniamentul contemporanilor.

Patriotismul francez se remarca printr-o renastere din punct de vedere muzical. „Societatea Nationala de muzica” va face cunoscuta muzica franceza si o va impune in Europa.

Naturalismul, reprezentat de Zola, simbolismul lui Verlaine, Mallarmé, Beaudelaire, ca si impresionismul pictorilor francezi Monet, Manet, Degas, Renoir au impulsionat creatia muzicala franceza.[6]

Compozitorii acestei perioade dau o importanta deosebita genului numit „grand-opéra”, nefiind semnificativi in ceea ce numesc ei chanson, romanta sau lied.

Georges Bizet (1838 – 1875), Camille Saint-Sáëns (1835 – 1921), Léo Delibes (1836 – 1891), Jules Massenet (1842 – 1912), Eduard Lalo (1823 – 1892), Ernest Chansson (1855 – 1899), Vincent d’Judy (1851 – 1931), Gabriel Fauré (1845 – 1924) si nu in ultimul rand Claude Debussy (1862 – 1924) au fost cei mai de seama compozitori francezi ai primei jumatati de secol XIX.

Melodiile acestor compozitori francezi sunt rafinate, diafane, evita expresia viguroasa si ritmurile dure.

César Franck a fost cunoscut drept lider al unei noi scoli franceze. Muzica sa este foarte densa iar modulatiile frecvente.

Gabriel Fauré a compus, la inceputul carierei sale, lieduri in stilul lui Ch. Gounod, alaturi de piese elegante pentru pian influentate de Chopin sau Schumann. Pe masura ce a inaintat in varsta, paleta armonica a devenit mai sumbra, mai ciudata. Melodiile sale sublime sunt, pe texte de Verlaine, din ciclul „Venetia”, „Cantecul de buna-voie”, „Cantecul Evei”, „Gradina inchisa” (text Van Lerberghe) sau „Mirage” (text doamna de Brimont).

In Franta din acea perioada se cultiva muzica pentru orga, iar C. Franck si G. Fauré sunt doi dintre compozitorii ce au excelat in aceasta directie. Fauré isi trage radacinile din romantism si a militat pentru o muzica expresiva si introspectiva.

Liedurile lui Cl. Debussy par sa fie ambigue din punct de vedere al tonalitatii, dar, in acelasi timp, sunt deosebit de rafinate. „Cinci poeme de Baudelaire” (Reculegere, Balconul, Fantana arteziana, Armonia serii, Moartea indragostitilor) este un ciclu in care pianul si vocea par a se desfasura intr-o totala independenta, dar in acelasi timp creeaza un ciclu plin de lirism si poezie.

„Contrar catorva dintre cei mai inaintasi ai lui in domeniul Liedului si al Melodiei, Debussy nu a pus niciodata pe muzica poeme proaste sau mediocre”[7].

Debussy este un muzician care nu povesteste ci reda in impresii; impresia marii, a noptii cu luna, a unui pestisor auriu, a Spaniei etc. Poate fi considerat un pictor al muzicii.

Armonia nu apare ca rezultat intamplator al desfasurarii liniilor melodice ce o compun. Este o adevarata arta conducerea simultana a mai multor linii melodice. La Paris, A.D. Philidor inaugurase celebrelele „Concerte spirituale” (se ascultau doar in zilele de sarbatoare), activitate ce va continua apoi si in cadrul concertelor de la „Loge Olympique”.

Scoaterea muzicii instrumentale din saloanele aristocrate si aducerea ei in sali de reprezentatii nou infiintate, reprezinta un exemplu al democratizarii vietii muzicale. La acest amplu proces a contribuit si perfectionarea diferitelor instrumente muzicale. De asemenea, structura monotematica va fi putin cate putin abandonata, discursul muzical avand „doi piloni de sprijin”[8]si astfel profilandu-se „forma de sonata”[9]. Acest tip de constructie va deveni obligatoriu pentru prima parte a diferitelor genuri ale muzicii instrumentale (sonata, concert, simfonie). Noile forme vor demonstra dorinta de ordine si echilibru a compozitorilor. In acest sens trebuie remarcat ca o deosebita importanta o are si melodia, care devine mult mai ampla.

In Italia si Franta, creatia culta va avea o melodie specifica in „stil galant”[10]. La dezvoltarea si raspandirea formei de sonata si-au adus contributia muzicieni din Germania, Austria, Cehia, angajati in orchestrele curtilor nobiliare. In acest sens, o contributie deosebita a avut-o si „Scoala de la Manheim”. Au avut loc si importante schimbari din punct de vedere dirijoral. Stamitz a inlocuit conducerea orchestrei de la clavecin cu cea de la pupitrul primei viori. Simfoniile, concertele si creatiile camerale ale muzicienilor de la Manheim au contribuit la fixarea formei arhitectonice a acestor compozitii gandite in ciclu de miscari.

In Italia, Giuseppe Mercadante (1795 – 1870) si Luigi Gordigiani (1806 – 1860), supranumit „Schubertul Italiei”, au cultivat liedul. Ariile, canzonetele si romantele au devenit foarte populare datorita melodicitatii cantecului popular.

Sfarsitul secolului XVIII si inceputul secolului XIX nu prezinta elemente deosebit de interesante.

Compozitorii italieni de la sfarsitul sec. al XIX – lea compun cu precadere opera.

Trebuie subliniat ca opera, ca gen, este in Italia un spectacol deosebit de popular, compozitorii tinand cont de cerintele fiecarei generatii de spectatori.

In afara lui Paer, Paisiella, Cimarosa, Zingarelli ce leaga secolul precedent de primele decenii ale romantismului, mai pot fi amintiti: P. Generalli, G. Farinelli, S. Mercandante, Fr. Morlachi, C. Coccia, N. Vaccai, G. Rossi, S. Commarano.[11] Vor conferi acestui gen o noua perspectiva, prin redarea amanuntita a vietii cotidiene. Fiind un gen popular, opera inregistreaza dorintele poporului, iar compozitorii sunt alaturi de masele largi. Opera italiana, in pragul romantismului timpuriu, este reprezentata de trei personalitati: Rossini, Donizetti si Bellini, care au activat atat in Italia cat si in Franta si fara de care nu putem concepe evolutia lui Giuseppe Verdi.

Concomitent cu romantismul, in muzica europeana avea loc o alta experienta, deschizatoare de noi perspective. Este vorba de experienta realista a scolilor nationale, care se incheaga spre jumatatea secolului XIX si se dezvolta pe parcursul a trei decenii.

Apropierea compozitorilor scolilor nationale de viata si de lupta poporului incepe sa se faca simtita in muzica Europei Occidentale. In compozitiile lor se va reflecta felul optimist de a vedea viata, proprii taranimii.

Compozitorul scolii nationale face parte dintr-o alta intelectualitate decat cea aflata in sfera de influenta a burgheziei occidentale. Preocupat, nu atat de eul personal, cat de posibilitatea de a ajuta semenilor sa aiba o viata mai buna, motivul principal de inspiratie. „Vreau ca sunetul sa exprime adevarul”, spunea M. Musorgski, formuland astfel preocuparea muzicii pentru realism.

Desi exprima o ideologie diferita de cea a romantismului, muzica scolilor nationale nu este despartita printr-un zid de aceasta. Ea a asimilat unele laturi ale romantismului, care nu-i contraziceau esenta realista si democrata.

La celalalt capat al Europei, in Rusia, nobilimea ducea o opulenta viata de salon, in care coexistau cultura europeana, cu cantecul rus si tiganesc. Pe langa cantaretii si instrumentistii de tip european, existau si formatii populare ruse sau tiganesti, intretinute pe mosiile boierilor.

In Rusia, creatia de lied se va dezvolta odata cu inflorirea scolii nationale ruse.

Nicolai Titov (1798 – 1843), supranumit „bunicul romantei ruse”, este cel care compune romanta lirica sentimentala, in care gasim influenta cantecului popular rus, dar si a valsului vienez sau a boleroului spaniol.

Mihail Ivanovici Glinka (1804 – 1857), Alexandr Dargomoiski (1813 – 1869), Alexandr Varlamov, Alexei Verstovski (1799 – 1862), Arnold Alabiev (1785 – 1851) sunt compozitorii care au cultivat romanta, in prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Romanta rusa, care era des intalnita in repertorile saloanelor, capata expresie si sensuri diferite.

In cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea va fi cultivata de M. Musorgski (1839 – 1881), P. I. Ceakovski (1840 – 1893), A. Rubinstein (1829 – 1894) si S. Rahmaninov (1873 – 1943).

M. I. Glinka a fost primul compozitor rus care a creat un limbaj muzical cult, prin dezvoltarea, intr-o maniera personala, a melodiilor si ritmurilor cantecelor si dansurilor populare.

Acestui compozitor ii apartin peste 90 de romante. In continuare, pornind de la „Nu ma ispiti” si pana la ciclul „Ramas bun Petersburgului”, sunt puternic ancorate in realitate. Lideruri pe versuri de Puskin „Mi-aduc aminte clipa minunata”, „Zefirul”, „Unde e trandafirul” sunt cele mai semnificative in acest sens.

Romantele lui Alex. Sergheevici Dargomijski, prin comparatie cu cele ale lui Glinka, sunt mai variate. Genul devine mai cuprinzator, aducand si cantecul modern de la oras si pe cel tiganesc de la vodevil. Romantele sale urmaresc redarea profunda a sentimentelor, cu sensuri care depasesc simpla ilustrare a lirismului.

M. Musorgski a fost exponentul muzicii ruse intr-o perioada de adanci framantari sociale, care au urmarit daramarea oranduirii feudale. Muzica si artele in general, isi intaresc laturile realiste prin aprofundarea continutului umanis, izvorat din dragoste pentru om. Compozitorul genial, Musorgski, a compus opere cu un profund caracter rusesc.

Compune doua cicluri de cantece: „Fara soare” si „Cantece si dansurile mortii” (texte de Golenicev – Kutuzov). Primul ciclu este dominat de melancolie, de sentimentul zadarniciei vietii, in timp ce al doilea, alcatuit din patru tablouri muzicale („Cantec de leagan”, „Serenada”, „Trepac” si „Conducatorul de osti”) exprima compatimirea artistului fata de suferintele oamenilor.

Opera muzicala a lui Piotr Ilici Ceakovski prezinta anumite trasaturi specifice. El foloseste melodiile autentice populare sau inventeaza teme in spiritul cantecului si dansului popular, fiind influentat atat de romanta lautareasca, cat si de folclorul orasenesc.

Ceakovski nu-si propune ca prin valorificarea particularitatilor muzicii taranesti sa creeze un limbaj nou, precum Musorgski, ci s-a mentinut in traditiile clasico – romantice, pe care le-a imbogatit cu mijloace noi. Creatia sa, prin comparatie cu „Grupul celor cinci”, are un caracter mai putin „national” si cu toate aacestea nu este mai putin „rusa”.

Romantele lui Ceakovski sunt deosebit de bogate in continut:”Noaptea lumina slaba a lumanarii paleste”, „Sunt iar singur ca inainte”, „Deschis-am fereastra”, „Balada Boureii”, „Va proslavesc paduri”. Ele reprezinta o veriga in lantul celorlalte genuri de creatie ale compozitorului. Romantele lui Ceakovski sunt mici poeme cu un continut bogat provenite din cantecul popular rus sau ucrainian, a cantecului de strada iar acompaniamentul este conceput in stil simfonic. Rolul romantei in creatia lui Ceakovski este deosebit de important, nu numai ca gen, dar mai ales ca element de legatura intre celelalte genuri si forme muzicale.

Intre romanta „Sa visezi” si motivul din arioso-ul lui Lenski din „Evgheni Oneghin” exista o legatura usor de sesizat. Un alt exemplu este romanta „De ce te-am visat ? ”, pe care o auzim in introducerea, orchestrei din „Evgheni Oneghin”.

Oricare ar fi genul la care ne referim, simfonic, concert, opera, uvertura, elementele romantei sunt prezente reprezentand radacina stilului sau muzical.

Anton Rubinstein este compozitorul care a animat viata muzicala. La Sankt-Petersburg a infiintat o „Academie de cant” (1858) si „Societatea Muzicala rusa” care ulterior va deveni conservator (1862). A fost puternic implicat in dezvoltarea vietii muzicale ruse. A compus 19 opere si oratorii dramatice, 6 simfonii, 5 concerte pentru pian, 6 cvartete de coarde si numeroase melodii, printre care ciclul „Cantece persane” (1854) in care manifesta un simt al orientalismului pe care il vor confirma numeroase pagini vocale si simfonice.[12]

Serghei Rahmaninov este unul dintre marii pianisti ai secolului XX. Creatia sa cuprinde: opere, lucrari de muzica de camera, concerte pentru pian, simfonii. Abia mai tarziu a acordat un interes deosebit pianului, pentru care a compus 83 de piese, printre care: Preludii, Momente muzicale, Studii. Un rol la fel de important il are pianul si in numeroasele sale lieduri („Apele primaverii”, „Liliacul”, „Vocaliza”,  „Cantec georgian”, „Hristos a inviat”) care se bucura de succes si fac parte din repertoriul cantaretilor. Desi muzica lui Rahmaninov se distinge printr-un stil armonic personal, ea arata cu preponderenta, calitatile de melodist ale compozitorului.

Rahmaninov compune muzica cu solo-uri de pian pe care le interpreteaza el insusi, in traditia inceputa de Chopin si Liszt, dar apare si in postura de compozitor – dirijor, la fel ca Mahler, Strauss si multi altii.

In Spania formulele ritmico – melodice ale dansului spaniol au contribuit la dezvoltarea muzicii vocale si instrumentale.

Cantecul liric, apropiat de lied este reprezentat de Mariano Rodrighez. Acompaniamentul la cantecele spaniole se facea atat la pian cat si la chitara, fiind instrumentul preferat de spanioli.

In dezvoltarea liedului ca gen, o importanta deosebita a avut-o Eduard Grieg (1843 – 1907), compozitor norvegian. A compus 129 de lieduri, 21 coruri si doua piese vocale cu acompaniament orchestral. S-a desprins de sub tutela romanticilor germani, la un moment dat, prelucrand muzica populara norvegiana. Astfel a reusit sa creeze o arta nationala.

In „Patru cantece pentru voce si pian” (1862) pe text de A. Von Chamiso si H. Heine si in „Sase cantece cu acompaniament de pian” op. 5 (1864) – text H. Ch. Andersen, se remarca influenta lui Fr. Schubert si R. Schumann, atat din punct de vedere tematic cat si ca realizare muzicala.

Grieg este un compozitor sensibil, un maestru al miniaturii vocale si instrumentale.

„Patru romante” op (1864 – text Cr. Winther), „Patru lieduri” op. 15 (1870 – text H. Ibsen, H. Cr. Andersen, Ch. Richardt), „Patru lieduri” op. 21 (1872 B. Björnson), „Cinci lieduri” op. 26 (1876 – text J. Paulsen), reprezinta o a doua etapa de creatie vocala.

„Douasprezece lieduri” op. 33 (1880 – text A. O. Vinje) si „Aus Field und Fjord” (Din munti si din fiorduri) op. 44 (1886 – text H. Drachmann) sunt cicluri unitare ca factura, stil si limbaj muzical.

Compozitorul se preocupa de obtinerea unor sonoritati plastice, cu trasaturi impresioniste, pe care le adapteaza stilului si limbajului sau.

Intr-o alta etapa de creatie, la tematica nationala se adauga procedee specifice muzicii franceze dar si unele influente ele stilului wagnerian iar pianul are functii simfonice. („Norvegia” op. 58, „Poezii elegiace” op. 59, „Cinci lieduri” op. 60).

Cu „Sapte cantece pentru copii ” op. 61, Grieg patrunde in lumea copilariei. „Hangtussa” (Copilul simturilor) op. 67, „Cinci cantece” op. 69 si „Cinci cantece” op. 70 sunt ultimile cicluri de lieduri. Ultimile lieduri sunt „Cinci cantece” op. 69 si „Cinci cantece” op. 70 pe text de otto Benzon, poet danez.

Liedurile lui Grieg cu texte germane si engleze sunt dense, cu ambitus larg, intens cromatizate si cu o scriitura pianistica complexa.



[1] Teodorescu-Ciocanea, Livia, Tratat de forme si analize muzicale, Ed. Muzica, Buc. 2005 – pag. 26 – 27

[2] si 2 Pascu, George – Botocan, Melania – Carte de istorie a muzicii, vol. I, Ed. Vasiliana 1998, Iasi, 2003, pag. 247

[3] Constantinescu, Grigore –  Romantismul in prima jumatate a sec. al XIX-lea, Ed. Muzicala, Buc. 1985, pag. 53

[4] Pascu, George – Botocan, Melania – Carte de istorie a muzicii, vol. I, Ed. Vasiliana 1989, pag. 343

[5] Pascu, George – Botocan, Melania – Carte de istorie a muzicii, vol. I, Ed. Vasiliana 1989, pag. 429

[6] Pascu, George – Botocan, Melania – Carte de istorie a muzicii, vol. I, Ed. Vasiliana 1989, pag. 419

[7] Galea, Anoine – Muzica din noapte timpurilor pana in zorile noi, volumul II, traducere Igirosianu, Ligia, Editura Muzicala Bucuresti, 1987, pagina 17

[8], 2, 3 Stefanescu, Ioana – O istorie a muzicii universale – volumul II, Editura Fundatiei Culturale Romane, 1996 – pagina 12-13

[11] Constantinesc, G. – Romantismul in prima jumatate a secolului XIX – Buc. 1978 – pag 121

[12] Larousse – Dictionar de mari muzicieni – pag. 407

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 841
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved