Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI - Marin Preda vol 1

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
AGATHA CHRISTIE - CUTITUL IN CEAFA
Max Blecher - INTAMPLARI DIN IREALITATEA IMEDIATA
REEDUCAREA DE LA AIUD - DEMOSTENE ANDRONESCU
ZIDUL
Rudolf Steiner - FRIEDRICH NIETZSCHE, UN LUPTATOR IMPOTRIVA EPOCII SALE
CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI - Marin Preda vol 1
Palimpsest - Personaje
Piata de pacate
Arta fictiunii de Henry James (traducere de Luminita Plesca)
Singur pe lume

TERMENI importanti pentru acest document

: : ce documente trebuie pentru a invita un prieten din Gruzia pe ospete la Moldova : : “cel mai iubit dintre paminteni“ de marin preda - mitul implinirii prin iubire :
loading...

CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI

Marin Preda

vol. 1

PARTEA INTIIA

I

Moartea e un fenomen simplu in natura, numai oa­menii il fac inspaimintator. Vorbesc de moartea naturala, care adesea e o dulce ispita. Inainte de a fi depus aici in aceasta celula, din care nu voi mai iesi decit pentru a intra intr-o captivitate perpetua, in plimbarile mele soli­tare pe la marginea orasului, pe poteci, uitindu-ma in jos si privind pamintul, un sentiment senin se insinua in su­fletul meu, la inceput de dragoste pentru el, pamintul negru, tacut, linistit, apoi de atractie, de dorinta, un fel de melancolie, de nostalgie blinda, de a ma culca pe el si a ramine acolo intins pentru totdeauna. Ceea ce si faceam, stind cu ochii spre cer, pina ce adormeam. Ma trezeam coplesit de un adinc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?

Dar moartea violenta, sinuciderea, la care esti impins de catre oameni? Tandra nepasare fata de lume te poate stapini intr-adevar numai cind te simti strain de pro­pria-ti fiinta, dar cind, dimpotriva, ai constiinta ca ea este totul? Si stii cu certitudine ca acest totul nu va mai fi liber niciodata? Inchisoarea pe viata! Oricit m-asi stra­dui, mi-este cu neputinta sa-mi imaginez ca, odata verdictul pronuntat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepasator.

Am mai avut de a face cu anchetele si justitia si am mai fost condamnat, dar nu pe viata si nu fara speranta de a iesi curind. Nu fusese chiar curind, dar nici prea tirziu ca sa nu pot uita. Acum insa descopar cu groaza ca ei, cei care ma interogau, erau liberi (si asta se vedea din pofta cu care imi consemnau depozitia, acele infame ges­turi ale fiintei animalice care se simte traind fara opre­listi, gestul cu care aplicau o stampila, rasfoitul hirtiilor, mincatul unui sendvici, inghiortaitul unui pahar cu apa, scirtiitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine in rea­litate, uitatul pe fereastra, cascatul, rigiitul, gindul la mu­ierea tinara pe care o vor stringe in brate la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodata ca ei, toate gesturile mele vor fi sau imi vor reaminti ca sint condamnat sa nu mai fiu liber pina la moarte

Stiu insa ca exista pentru mine o scapare: sa fac sa retraiasca in sufletul meu dulcea dorinta de a intra in pamint, sa retraiasca apoi marea mea dragoste pentru ea, suferintele indurate si apoi puterea exaltarii de a muri. Prietenul meu, fostul judecator, m-a sfatuit sa scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, si sa-i dau lui, care mi-e avocat, marturisirea, s-o aiba pentru ultima infatisare la proces. Nu stiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar imi face bine mie. Scriind, simt ca traiesc si intr-adevar gindul mortii inevitabile isi diminueaza puterea de a-mi ingrozi constiinta, care imi sopteste: mii de oameni mor pe pamint chiar in aceste clipe, oameni umili, dar si oa­meni mari; nu se poate spune ca n-ai trait din plin trei­zeci si cinci de ani, altii au murit mult mai tineri, nu trebuie sa accepti sa traiesti oricum

Poate ca marturia aceasta va aparea odata, impreuna cu eseul meu Era ticalosilor si voi trai astfel si prin cei care ma vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetita mea, deci mai mult, fiindca familiile se sting si ele, une­ori atit de repede incit se justifica pe deplin existenta acelor artisti care se lasa devorati de demonul creatiei si nu mai au timp, sau nu-i mai intereseaza sa se lase ispi­titi de perpetuarea fiintei lor efemere, posedati de ideea durabilitatii ei in spirit. Caci cultura e o forma de viata, prin care o colectivitate umana isi exprima forta crea­toare. Tatal meu, fost monteur de avioane, avea, in mod straniu, o aversiune fata de cultura si mai ales fata da scriitori, al caror statut social actual il scotea din sarite. 'Ce rost au astia?', zicea. Adica ce rost are sa acorzi un statut social unor insi a caror activitate nu e strict nece­sara? Nu citea nimic, in afara de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel il pasiona. I-am vorbit intr-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca si a lui, si atunci a rinjit cinic: 'Ce Eminescu?! Eminescu e mort!'' Vroia sa spuna ca el va asambla avioane in eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindca astazi asambleaza tractoare, sugerind adica o mentalitate foarte curenta, a unei civi­lizatii tehniciste, care se putea lipsi fara paguba de poeti. 'Asa ne putem lipsi de multe, i-am raspuns. Ce ramine din activitatea voastra dupa ce muriti? O gramada de fiare. In timp ce Eminescu nu va muri niciodata, cind il citesc simt ca e printre noi, aievea.' 'Ba e mort de-a binelea, ingropat in cimitir.' Puteam atunci sa accept aceasta gindire a lui ca pe ceva straniu, venea parca din alta planeta si adolescentul din mine o resimtea ca pe un soc: era o enigma a acestor timpuri. Simteam ca in alcatuirea intima a fiintei mele exista o lege si in a lui nu, si cum putea trai fara aceasta lege, sau ce lege il calauzea?

Dar iata-ma atingind, chiar si pe un plan secund, mie­zul existentei mele si, ca intotdeauna la cei loviti, gindul mi se intoarce inapoi, la vremea inocentei pierdute, cind am savirsit prima infamie

II

Am fost un adolescent dur si turbulent, dar rau con­stient nu i-am facut pe atunci decit mamei, fiindca pen­tru duritatea mea am fost pedepsit (fara sa mai spun ca violenta gindirii imi era respinsa, nu intotdeauna usor, e adevarat, dar patrundea greu in suflete si cind patrundea aparea ura impotriva mea, aversiunea instinctiva de apa­rare). Fetele ma ocoleau, adica nu se indragosteau de mine, nu stiam pe atunci de ce, pentru ca nu eram urit, toc­mai de aceea, pentru aceasta duritate de care nu eram constient, iar turbulenta era socotita de cei intelepti pro­prie virstei si rareori imi atragea vreo pedeapsa prea grava. Eram chemat in cancelariile scolilor prin care am trecut, moralizat cu grija si persuasiune, fiindca eram un elev bine pregatit si reinviam in constiinta pedagogilor mei principii care cu cei buni (considerati ca toti ar fi fost buni!) erau pe stinse.

Tineretea e o trufie, rareori o valoare. Cel putin in cazul meu. Trufia mi-a aparut in constiinta intr-o zi cind am citit in Platon urmatoarea afirmatie: 'Daca moartea ar fi sfirsitul a tot, cei mai in cistig ar fi ticalosii, moartea i-ar elibera si de trup si de suflet si de pacate si tacerea care s-ar lasa peste mormintele lor ar fi egala cu a celor care au fost virtuosi'. Citatul e exact pina la punctele de suspensie, restul e o adaugire a mea de acum, dar si de atunci, cind am inchis cartea si am gindit cu neasemuit orgoliu: 'Ei bine, Platon, moartea nu e sfirsitul a tot? Adica ce mai urmeaza? Intrucit virtuosii ar avea alt des­tin final decit al ticalosilor?' Aici e cazul sa adaug' ca, desi aveam pe atunci abia saisprezece ani, imi pierdusem de mult credinta in Dumnezeu si in viata viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimtite, prin lipsa simpla de credinta a altora, care spuneau de pilda, la un pahar, cu veselie, sau fara vreo zguduire: ai murit, te maninca viermii sau: sufletul nu se duce nici in rai, nici in iad, fiindca nu s-a intors nimeni de-acolo sa ne spuna cum e. Sa zicem ca doua mii de ani credinta Nazarineanului ne-a cutremurat constiintele, si inca ni le mai cutremura (pe a mamei mele intr-un fel adinc, o sa ma opresc curand asupra acestui lucru), dar ce il determina pe Platon sa creada ca moartea nu e sfirsitul a tot? Hadesul si Cimpiile Elizee erau niste simple mituri si apoi cine sa co­boare acolo si sa le dea singe sa bea acelor jalnice umbre si in acest fel sa poata sa mai reinvie in ei viata, cum po­vesteste Homer? Aveam pe atunci in scoala un subdirec­tor cam brutal, profesor de gimnastica, singurul care ma umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupidi­tatea lui sigura de sine, dispretul agresiv fata de lecturile mele din afara programei scolare; imi rascolea cartile in pupitru, le silabisea titlul cu scirba si le scutura de coperti ca si cind s-ar fi asteptat sa pice din ele fotografii porno­grafice (am acum un moment de falsa memorie, parca au mai trait si altii o astfel de scena, parca am citit-o undeva) si ma ameninta cu eliminarea din toate scolile daca mai citeam astfel de astfel de si de indignare nu-si gasea cuvintele si imi arunca pe jos cartile, stirnind in mine o astfel de ura incit nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus in clasa, dupa ce dadusem de pasajul lui Platon, 'daca e sa fim nemuritori impreuna cu domnul Latcu (era numele subdirectorului), daca adica si sufletul lui e nemuritor, prefer sa ne manince viermii pe amindoi si ne­murirea sa inceteze'. Am fost chemat in cancelarie de pa­rintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blindete (fusesem, bineinteles, turnat). 'Cum, baiete, tu nu crezi ca sufletul e nemuritor?' 'Nu cred, parinte!' 'Rau trebuie sa fi trait tu in cei sapte ani de acasa! a exclamat el cu sincera compatimire. Mama si tata nu te-au invatat sa te inchini?' 'Ba m-au invatat, i-am raspuns, am trait bine in cei sapte ani si mama se inchina ori de cite ori se aseaza si se scoala de la masa.' 'Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu sa Ce sint parintii tai?' a schim­bat el vorba, nevoind parca sa reformuleze lipsa mea de credinta, care era poate doar o bravada si nu trebuia sa fiu judecat aspru. I-am raspuns ca tatal meu e monteur la uzina de asamblat avioane si mama casnica si ca sint sin­gurul lor baiat 'Aha, zice, te-au cam rasfatat, asa se intimpla o sa vezi tu cum o s-o patesti cind o sa te faci mai mare, cum o sa-ti aduci aminte de Dumnezeu si o sa te rogi' Am vrut sa-i raspund ca asta n-o sa se intimple, dar mi-am dat seama, adica am gindit ca parintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei si ca n-avea rost sa-mi pierd vremea cu el. 'Bine, parinte', i-am raspuns si am iesit rinjind

In loc sa fiu nelinistit, turmentat ca un erou dostoievskian ca daca Dumnezeu nu exista totul ne este permis, dimpotriva, simteam o jubilatiune linistita ca sint liber de credinta si nici un imbold de a savirsi ceva nepermis nu ma ispitea. Mai tirziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenta lui Dumnezeu pe cale ratio­nala, ba chiar de a pune oarecare ordine in viata noastra afectiva, precum Mendeleev in elemente, ma pufnea risul: cum sa demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astazi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit sa descopere tainele universului si avea dreptate scriitorul rus care isi pierduse credinta, ca ar dori sa fie o cirnatareasa grasa care se duce duminica la biserica si aprinde cu evlavie o luminare sub icoana lui Cristos. Cred si eu. Pen­tru ca nu mai stia ce sa faca singur si gol intr-un univers de catran, pitit pe o planeta pe care n-o pretuia, o planeta de vis in care gazele din jurul ei fac sa apara o lumina intr-adevar divina dar reala, fizica, si un cer albastru care naste in inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternitatii fara religie, fara evaziune mistica. Dar asta s-a intimplat ca urmare a primului soc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea socul n-a mai avut nici un efect si nu invidiam nici pe departe pe cirna­tareasa in chestiune, existenta si azi pe ici, pe colo

Aici insa revin asupra mamei. Si ea aprindea o lumi­nare sub icoana Maicii Domnului, fara sa fie o cirnata­reasa grasa.

III

Invatase si ea la liceu (facuse citeva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, parintii n-o mai putusera tine) ca pamintul e rotund, ca e o planeta care se invirteste in ju­rul soarelui si ca distanta dintre pamint si cea mai apropiata stea da' nu, aceste lucruri  n-o turburau deloc, n-avea sentimentul ca sint adevarate, erau simple lectii, care trebuisera sa fie invatate, in timp ce Dumnezeu era real, nu fusese invatat, ci se nascuse cu el in suflet Cum? Tot asa de simplu cum nu se nascuse in mine; cuvintele 'daca da Dumnezeu' sau 'daca ne-ajuta Dumnezeu' sau 's-a suparat Dumnezeu pe noi', rostite in casa, auzite si pe strada si confirmate solemn in biserica, prinsesera in ea radacini adinci, in timp ce la mine nu prinsesera, fu­sesera spulberate de primul gind care imi venise intr-o zi cind ma intrebasem asupra locului propriu-zis unde putea sa stea Dumnezeu. Raspunsul ca statea 'in ceruri' ma facuse sa dau capul pe spate si sa izbucnesc intr-un ris sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu afla­sem ca era unul singur, de citeva sute de kilometri inal­time, dupa care urma intunericul. Unde statea deci Dum­nezeu, unde erau raiul si iadul, in Sirius, in Vega? Sau poate mai departe? In Dostoievski un personaj ironizeaza pe altul care il suspecta ca ar crede in acel Dumnezeu cu barba si in acel iad cu tavan in care dracii infig furca in tine si te tintuiesc cu ea de acest tavan. In primul rind chiar cuvintul furca ar naste nedumeriri. Furca are o coada de lemn si virfurile cu trei brate de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn si cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pamint, unde puteau fi facute furcile? Nici Dante nu se turbura de aceste detalii in Infernul lui. Dostoievski are aerul sa spuna ca aceste intrebari sint naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama sa nu fi stiut ca fulgerele si tunetele din timpul unei revarsari a cerului aveau o cauza precisa, totusi, inspaimintata, se inchina cind geamurile casei noas­tre erau zgiltiite de suflul trasnetelor apropiate. In ace­lasi timp stia ca exista o lume invizibila de fiinte care ne puteau imbolnavi. Se scula dimineata de tot, in plina iarna, si deschidea toate geamurile odaii in care dormeam si la intrebarea furioasa a tatei: 'ce te-a apucat?' raspundea decisa: 'sa iasa microbii'. In acelasi timp eu venisem pe lume ca 'un dar al lui Dumnezeu'.

Casa din care fusese petita era plina de fetele unui functionar de la primarie, ea fiind cea mai mare si, desi avea surori mai mici si mai frumoase, monteurul de avi­oane se lasase prins in complotul subtil al familiei func­tionarului. Cind se ducea in vizite, surorile ei il primeau prost imbracate si pieptanate, tacute si absente, in timp ce numai sora lor mai mare arata eleganta, servind ea la masa musafirul, vorbind numai ea, si inca cum, ca sa se arate apoi dupa maritis ca nu-i placea nici sa se imbrace asa de bine si nici sa vorbeasca atit de mult ca in acele vizite ale tatalui meu. Dorinta unei fete de a se marita poate sa fie atit de vie, sa porneasca adica atit de mult din adincul fiintei ei, incit poate sa para si in cele din urma sa fie chiar indragostita. Furios dar si amuzat de slabiciunea lui, in fond incintat si nepasator, tata nu inceta s-o in­tepe chiar si dupa ce eu ma facusem mare: 'fa, intr-o zi tot te trimit eu acasa si o divortez pe sora ta mai mica si ma insor cu ea'. Aceasta sora, maritata cu un mototol, era cu adevarat indragostita de tata. Cind venea in vizite la noi, desi o insotea barbatul, sub adapostul rudeniei il pupa pe tata si il stringea in brate si il tragea de par prinsa de o veselie atit de mare incit ai fi zis chiar ca e o stricata, daca spre sfirsitul vizitei n-ar fi aparut pe chipul ei un fel de tristete grava si resemnata. Asta e, parea sa spuna, nu ne maritam cu cine vrem, puteam eu sa fiu nevasta aces­tui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simtea bine cu aceasta dragoste a cum­natei, dar nu se lasa ispitit sa-i raspunda, cum auzea ca se intimpla in alte case. Ii ajungeau, se pare, acele clipe

cind mama, inca in casa parintilor ei, il intimpina plina de viata si de afectiune. Afectiunea ramasese, dar stralucirea ei de atunci se potolise. Intr-un fel, ii lasa lui libertatea de barbat, putea face ce vrea, sa-i dea doar atatia bani cit avea el chef, sa lipseasca de-acasa, sa intirzie in bodegi la aperitive cu prietenii, sa n-o imbrace luxos, sa n-o scoata in lume Ce barbat putea parasi o astfel de fe­meie? Dar care erau bucuriile ei in aceasta viata? Cum, dar nu erau putine! Cind spala, de pilda, cu capul aplecat in cazan (o gaseam adesea astfel venind de la scoala) mama arata atit de linistita si de frumoasa incit acest spa­lat mi se parea un ritual misterios si nu truda umilitoare. Mica noastra casa cu gradinita mi se parea un colt al pa­radisului si totdeauna se intimpla s-o gasesc aplecata asu­pra a ceva; stia sa insufle viata lucrurilor. Toata copilaria mea am baut cafea cu lapte dintr-o frumoasa ceasca de portelan, cu flori rosii si albastre. Miscarile miinilor ma­mei, cind mi-o punea inainte, erau atit de incetinite si imi sugerau atit de curios sentimentul ca aceasta ceasca nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, incit fara sa stiu de ce (fiindca mama nu-mi spunea nimic) im­pulsurile mele de copil se armonizau si-mi beam cafeaua aplecat cu grija asupra mesei. Nu obiectul mi se parea de pret, ci sufletul mamei imprastiat in lucruri. Aceasta ceasca exista, cred, si astazi, desi mama a murit Nu toti oa­menii se simt bine intr-o implicare in viata obiectelor create de miini umane destoinice care le facusera, pe cit era mama in a le feri, in a-si pastra bogatia sufletului avind grija sa n-o risipeasca de desordinea pe care ar crea-o eliminind un lucru din viata ei, de care sint legate clipe de pret, ziua cind l-a cumparat, cind era poate fericita, cind afara era poate primavara, cind vocile oamenilor, zgomotul strazii, zborul vrabiilor aveau in ea un ecou magic, mina barbatului care o stringea pe-a ei ii dadea un fior subtire, adinc, diafan Mama a murit lasind in sifo­nier o scurteica de catifea din tinerete, mai durabila decit viata ei Poate ca starea de spirit a generatiilor se schimba? Oricum, se cristalizeaza diferit, din amalgamul de pasiuni care o domina. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu.

IV

Tatal meu nu se gindi s-o goneasca pe mama nici dupa ce anii trecind ea nu-i darui copii. Mama nu se nelinisti si nici nu se duse la doctor, ci la biserica. Femeie tinara, statea printre babe si lunga vreme ingenuncheata in fata icoanei Maicii Domnului, cu gindul indreptat spre ea, cea preacurata care, fecioara fiind, nascuse prin sfintul duh . Sfint sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, si e de inchipuit ce se intimpla cu mama cind nu mult dupa aceea ramase insarcinata. Fara sa devina bigota agresiva, cum erau atitea altele, i se deslega totusi limba si pastrindu-si secretul sufletului, adica nedorind sa con­verteasca pe nimeni spre lumea de miracole a credintei, incepu sa interpreteze timid, dar cu hotarire nenorocirile altora ca fiind o consecinta a grelelor pacate pe care le savirsisera in viata, ei sau inaintasii lor, mergind inapoi pina la noua neamuri si care nu intirziau sa-si ceara 'rasplata'. 'Cine te-ar auzi vorbind, ii spunea atunci tatal meu, ar crede ca neamurile tale de-acum si cele noua din urma au fost niste sfinti!' Tata nu era sarcastic si nici ispitit sa faca speculatii de acest fel, dar ceva nu-i placea din spusele mamei. 'Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzita. Ai tacut atitia ani ca sa inceapa min­tea ta sa cada in doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi tre­buie baba in casa'

Si incepea sa-si repete vechile amenintari, voalate acum, fiindca eram mare si nu trebuia sa aud eu, dar destul de clare ca sa le inteleg. 'imbraca-te si tu mai bine, con­tinua, mai du-te si tu la coafor, da-ti cu pudra si cu ruj si mai lasa biserica.' Mama avea destul humor ca sa surida de furia lui, ii spunea 'e numai gura de tine!'; nu-i urma sfatul decit in parte, isi mai cumpara cite-o rochie, dar sprincenele ei erau subtiri de la natura si bine ar­cuite, parul si-l spala si-si facea singura un coc la ceafa, iar chipul alb n-avea nevoie de pudra si buzele frumoase, care ma sarutau si imi sopteau cuvinte de alint, ramineau asa cum i le stiam si cum i le vedeam de-aproape, curate, putin deschise parca de extaz cind ma pieptana, inainte de a pleca la scoala si seara cind ma culca si ma inchina, stind umila, adesea in genunchi in fata mea ca in fata unei zeitati care in mod bizar ii si semana la trasaturi, copilul ei si in acelasi timp 'al lui Dumnezeu'

Sa fi avut treizeci si sapte de ani mama, sau poate treizeci si opt, cind intre ea si tata se intimpla ceva. Sau abia atunci ghiceam eu ca intre ei se intimplase ceva inca mai demult. Veneam toti de la o nunta, la inceputul unei toamne, eram licean in marele nostru oras de provincie, aveam paisprezece ani si am inteles bine scena care a avut loc acasa, noaptea tirziu, trezindu-ma din somn. Casa noas­tra avea o odaie mare in care dormeam toti trei, fiecare in patul lui, o sufragerie si o bucatarie si o odaie mai mica, cu lucruri bune in ea, un fel de salon unde tata isi bea cafeaua, citea ziarul si primeam musafiri. De obicei ador­meam toti indata ce stingeam lumina. De asta data insa am simtit ca tata se foia in asternut, am atipit si m-a tre­zit scirtiitul podelei: tata se sculase si statea pe marginea patului, parca la pinda. Eram mare, mi-am dat seama ce astepta: sa auda daca dorm eu. Mi-am facut respiratia simtita poate chiar mai tare decit trebuia si atunci l-am vazut ca se ridica, se apropie de patul mamei si se culca alaturi. Nimic altceva, s-a culcat chiar intors cu spatele. Tacerea s-a asternut o vreme asupra casei. Si deodata mama s-a trezit si i-am auzit glasul parca inspaimintat: 'Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?' Tata nu i-a raspuns, parea adormit bustean (poate chiar adormise, bause la nunta, totusi ceva imi spunea ca nu dormea nicidecum) si atunci, indignata, vocea mamei a revenit: 'Ce cauti aici? Scoala-te si du-te in patul tau! Ce inseamna asta?' Asteptam sa aud cuvintele (nu stiam de unde le auzisem, oricum niciodata de la ei): E copilul aici! Sau: nu ti-e rusine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pro­nunta. Deci nu din pricina mea nu trebuia sa vie el in patul ei. Il zgiltii: 'Pleaca de-aici!', cu un fel de oroare inspaimintata ca s-ar fi putut ca el sa nu plece si atunci ce se va intimpla cu ea? Tata scoase un fel de miriit, tusi, se misca si tacu mai departe. Si atunci mama pronunta cuvintul 'rusine', dar nu cu intelesul pe care il asteptam eu: 'Nu ti-e rusine, om batrin?!'. Astfel ii zise. Am ince­tat sa mai respir, atit de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om batrin? Tata nu era nicidecum om batrin, era subtirel si tinar, abia trecuse de patruzeci de ani, avea parul negru, pasul elastic si era sanatos, aperitivele lui erau inocente, nu-l vazusem niciodata beat, sau oftind, sau vaitindu-se, cum fac oamenii care simt cum incepe sa-i apese greutatea anilor si incepe sa le piara gustul pentru munca. Dimpotriva, el isi iubea din ce in ce mai mult avioanele lui si pleca si se intorcea voios de la uzina. Dar mama? Ea se considera batrina!? Pentru mine era neschimbata, obrazul ei n-avea zbircituri, privirea ii era vie, gura la fel de frageda si plina de caldura cind ma saruta ca si atunci cind eram mic, nu linceda si cu ceva de iasca, asa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se parea straniu, strain, al unei straine, parca nu mai era mama, sotia tatalui meu, ci o femeie intr-adevar necunoscuta de noi doi, caci, desi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem nici­odata facind sau numai dorind sa faca dragoste, cum auzisem ca se intimpla in alte familii, banuiam ca asta se intimpla totusi in lipsa mea sigura de acasa, cind plecam pe la rude sau la vreun coleg Dar iata ca nu ! De cind oare? Si de ce? Desigur, dupa petrecerea de la nunta, fusesem eu gata sa gindesc, tatal meu uitase sau crezuse ca nu-l puteam auzi si se dusese in patul ei. Dar ceea ce ii spunea ea ma facea sa inteleg limpede ca inca mai de­mult mama si se parea chiar, din surpriza pe care i-o simtisem in glas, ca intre ei doi acest lucru se limpezise odata si el acceptase acest lucru nefiresc Mi-am reluat rasuflarea, in timp ce, cu ochii deschisi si cu auzul incor­dat, asteptam sa vad sfirsitul. Tata s-a ridicat in cele din urma si a ramas vreme indelungata pe marginea patului. Apoi cu miscari intr-adevar de om batrin s-a intors in patul lui si si-a aprins o tigare. 'Cine stie, mi-am spus, poate ca intr-adevar sint batrini amindoi si mama are dreptate' Asa am gindit in clipele acelea, dar dimineata, cind i-am vazut pe amindoi, acest gind s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observa treptele virstei si confunda, adica nu fac nici o deosebire intre o femeie de treizeci si opt de ani si una de saizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci si ma uitam (adica se uitau si altii) cu un fel de ameteala la trupul ei inca tinar, aplecat asupra coridoarelor pe care le spala. Si odata cind am prins-o singura am incetinit pasii s-o vad mai bine; a intors capul si s-a uitat la mine cu un suris de compli­citate si, ca din intimplare, m-a atins cu soldul Mi-am vazut de drum cu fruntea sus, dar surisul si atingerea ei m-au facut sa inteleg ca muierea dracului ar fi vrut sa faca dragoste cu mine Avea viata in trupul ei si am auzit mai tirziu ca unii dintre colegii mai mari stiau unde sta

V

Azi pot sa spun cu certitudine ca nu multi ani dupa intimplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schim­bare. Curios, m-am pomenit urmarind viata tatalui meu. Cauta el alta femeie? Lipsea noptile de-acasa? Sau se ducea undeva unde nu putea fi gasit? Nicidecum, la ora unu iesea de la uzina, si de la liceu treceam pe la bodega lui preferata unde isi lua aperitivul cu prietenii. Veneam impreuna acasa, luam masa, urma tabietul cu cafeaua si rasfoitul ziarului, dormea o ora, apoi se imbraca si la ora cinci era din nou printre avioanele lui, dupa care la opt si jumatate seara se intorcea acasa. Duminicile sau sarbato­rile mergeam in vizite, cu mama, sau primeam la noi Vreo urma de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una

Tocmai in perioada aceea incepea sa creasca in mine trufia de care am pomenit. Mama a inceput sa-mi devina straina si in acelasi timp glasul meu spart si orgolios de adolescent care il dispretuia pe Platon a inceput sa se auda tare in casa. 'Si tu ce crezi, mama, am spus odata pe neasteptate, ca dupa moarte o sa ajungi in rai?' Ea ramase o clipa nemiscata cind ma auzi prima data pronuntind in fata ei asemenea cuvinte, tata se uita si el la mine, dar cu alta privire, amestecata, ar fi trebuit sa-mi dea una peste bot, dar se abtinu. Totusi spuse nehotarit: 'Nu ti-e ru­sine, magarule, sa vorbesti asa cu maica-ta?' 'Sigur, am spus, vechea istorie, nu ti-e rusine, magarule! Intii ca magarul e un animal simpatic, trimiterea noastra in reg­nul animalier nu stiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar daca mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gidilam noi pe burta toata ziua si il mingiiem? Ramine cuvintul ru­sine. De ce mi-ar fi rusine?' 'Cum de ce, mi-a raspuns tata, te-a facut, te-a sters la cur, astea sint vorbe la un baiat bine crescut?' 'Ei na! am exclamat batjocoritor, simtindu-i slabiciunea, parca aici e vorba de buna cres­tere' 'Dar despre ce e vorba?' 'E vorba despre religie.' 'Si ce-ai tu cu religia?' 'Am! Religia slabeste forta vi­tala a oamenilor.'

Atit am spus atunci si m-am ridicat de la masa ametit, ca si cind as fi baut o sticla cu vin. Nu-mi dadeam seama cum se copsese in mintea mea ideea ca religia slabeste forta vitala a oamenilor, de la ce pornise, fiindca preotul nostru care slujea in biserica din cartier era un om foarte vital, bea si minca zdravan si o istovise pe coana preo­teasa facind-o sa nasca o puzderie de copii. Poate parin­tele isi facuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adica n-ar avea credinta? Ce vroisem sa spun? Si pe urma stiam ca religia nu slabise nicidecum forta vitala a oamenilor. Cruciadele, inchizitia, razboaiele religioase in general aratau dimpotriva o imensa forta vitala. Puterea papilor, excomunicarile lor, care puteau speria si distruge un rege care venea sa se umileasca zadarnic la Canossa, nu insemnau nicidecum slabiciune fiindca se sprijineau pe credinta oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, desi s-a intimplat sa si aiba, dar puterea lor era in alta parte Era adevarat, se intimpla ca unii printi sau regi sa prinda cite-un papa mai slab si sa-l loveasca peste obraz cu manusa de fier, sau sa-l sileasca sa paraseasca Vaticanul si sa-si mute resedinta la Avignon. Oricum, sa dai ordin sa fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astazi curajul s-o faca? Poate vrusesem sa spun ca crestinismul a degenerat si cu el si forta vitala a celor care mai credeau in Dumnezeu? Nu, gindul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clara: prinsesem aver­siune fata de mama si nici pentru tata nu mai aveam res­pectul din copilarie.

Credinciosii insa nu resimt primul soc cind li se da o lovitura. Mama nu se supara pe mine. Dar aversiunea mea era abia la inceput. Intr-o seara, cind ma inchina ca de obicei inainte de a adormi, ii dadui una peste mina cu care facea crucea. Gestul violent n-o descumpani si nici nu ma spuse tatei. Continua sa se inchine singura, se lasa in ge­nunchi in fata icoanei din odaie, sub care ardea vesnic o candela cu untdelemn, si ramase astfel cu capul plecat spre pamint vreme indelungata. 'Da, i-am soptit, roaga-te pentru mine, ca o sa-mi vie mie credinta de o sa pot muta muntii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindca cine nu stie ce e pacatul nu inseamna ca e un sfint, ci un neputincios, nu-l savirseste fiindca nu e in stare, nu fiindca are credinta puternica Apoi intru tirziu: Sfintul apostol Pavel intii i-a casapit pe crestini si pe urma a trecut in fruntea lor si a inceput sa le trimita plicticoasele lui epistole catre corinteni si efeseni. Era ceva de capul lui, si-a dat seama ca turma umana pornise irezistibil intr-o directie si ca risca sa nu mai poata gusta si el din puterea pe care cezarii incepusera sa n-o mai aiba asu­pra oamenilor.'

Nu mi-a raspuns decit dupa citeva luni, cu o tristete posomorita, dar cu toate puterile adunate in ea si reduse la esenta credintei, si nu la idei despre credinta. 'Daca o sa ma duc in rai sau in iad, eu nu stiu, un singur lucru stiu, pe care tu nu-l intelegi acuma, zapacit cum esti de invatatura, ca Isus a indurat calvarul pentru pacatele noastre.' Eram numai noi doi acasa si ma prinsese bine, uitasem de citva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva fru­mos, Les miserables, tocmai il terminasem in acele zile si simteam nevoia sa recitesc inceputul, care mi se paruse cam plicticos, sarisem, dar pe parcursul lecturii imi dadu­sem seama ca era cheia de bolta a acestei epopei si eram la scena in care simpaticul Myriel, un juste, se descurca formidabil cind politia ii aduce acasa pe Jean Valjean, ocnasul pe care cu o seara inainte il pusese la masa lui; vrusese sa-l omoare in timpul noptii si in cele din urma doar il jefuise si fugise dimineata cu argintaria in traista. Cum, exclama acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am daruit si inca ceva, iata, a uitat sa ia si sfesnicele, si zicind acestea s-a intors din prag, a revenit cu pretioasele obiecte de rugaciune si i le-a virit in desaga. Zimbeam. Imbatrinind, gindeam, unii oameni se agata de lucruri, dar altii se desprind. Myriel, pesemne, facea parte din aceasta a doua categorie. Dar era posibila si interpretarea pozitiva, asta era frumos, alte fapte ale lui indreptateau tocmai aceasta capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuitie adinca a abisurilor umane. El traia in lumina, pe care o si raspindea. Credinta era ceva secundar. Mama, vazindu-ma zimbind, se invirtea pe linga mine si, prins de un elan, dar rizind, i-am povestit scena si i-am tradus si pa­sajul de soc. 'Si tu de ce rizi?' m-a intrebat. 'Asa, i-am raspuns, e scris frumos. Omul asta avea sa-l salveze in acest fel pe ocnas, nu numai de lanturile in care urmau sa-l puna oamenii pentru tot restul vietii, ci si de cele in care firea, instinctele lui bestiale ii inlantuisera sufletul.' 'Asa a facut si Isus', mi-a raspuns ea si dupa o tacere si-a continuat gindul ei ca nu stie daca o sa ajunga in rai sau in iad, dar stie cu certitudine ca Nazarineanul s-a lasat rastignit pentru pacatele noastre.

 Am sarit din pat. 'Care pacate, marna, i-am strigat in fata, ce pacate ai facut tu? Ce intelegi tu prin pacat? Trebuie sa-mi spui, fiindca trebuie sa stii, altfel nu ti-ar fi atit de frica sa-l faci! Ai omorit pe cineva, sau ai vrut sa-l omori? Ti-ai omorit barbatul ca sa traiesti cu altul? Ce esti tu, Clitemnestra, care l-a injunghiat pe Agamemnon in baie, ca pe o vita, ajutata de iubitul ei, dupa ce i-a aruncat o plasa in cap si a inrosit baia cu singele lui? Trezeste-te si raspunde-mi, sau daca nu poti acum, incepe prin a te gindi si intr-o zi, tot gindindu-te, o sa poti sa-ti raspunzi si sa-mi spui si mie'

Am inceput sa ma plimb prin odaie, sa ma uit afara pe geam, sa ma intorc, sa ma uit iar. Mama impaturea ceva, un cearceaf, cu miscari care nu se mai sfirseau, cu barbia in piept, posomorita si mihnita. N-avea de gind sa-mi raspunda si mi-am reluat strigatele. 'Ce e pacatul, mama, spune-mi si mie, dar sa nu vorbesti de de­calog: sa nu furi, sa nu minti, astea le stiu. Tu nu minti si nici nu furi si nici nu-ti nesocotesti parintii. O fi pa­catul originar? Izgonirea din rai? Simti ca ai fost pedep­sita fiindca ai muscat din mar? De-aia nu cricnesti tu si muncesti de dimineata si pina seara, ca sa-ti cistigi piinea cu sudoarea fruntii, cum a zis Dumnezeu cind v-a prins ca ati mincat din pomul cunostintii binelui si raului? Si eu iti spun tie ca e mai bine ca ati mincat din acel pom, abia atunci ati devenit fiinte vii, ce dracu era de facut in Eden de dimineata si pina seara? Fara noi Dumnezeu s-ar plictisi, asa se mai distreaza si el vazind cum unii il injura, altii ucid, altii se imbata ca porcii si grohaiesc Crezi ca ii pedepseste pe cei care il sfideaza? Sau crezi ca ii ocroteste pe cei care il iubesc? Am optsprezece ani, dar am vazut destule ca sa-mi dau seama ca Dumnezeu, daca exista, nu rasplateste si nu prigoneste pe nimeni, ne lasa liberi si in fata virtutii si in a pacatului si numai timpitul de Iov a putut sa creada ca «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat si sa-i fie numele binecuvintat». Dumnezeu nu i-a dat si nu i-a luat nimic, aici e toata chestia si ticalosii inteleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi si sint mai simpatici decit virtuosii, ceea ce explica atractia pe care o simte toata lumea pentru ei. N-ai bagat de seama? Cind se aduna citiva insi la un loc despre cine vorbesc cu admiratie? Despre un ticalos! Cel mai iubit elev de la noi din clasa e un pungas, fiindca e vesel, stie ce e bautura (si i-a invatat si pe altii), fumeaza, se culca cu fetele, e omul subdirectorului, turnator, e simpatizat de profesori (multi din ei nici nu-l asculta la lectii si cind il asculta si o incurca il ajuta cu bunavointa, ii pun intre­bari care contin in ele si raspunsul), n-are griji in ceea ce priveste viitorul, o sa-si ia toate examenele si o sa ajunga departe. El a inteles ca blestemul cu cistigarea piinii prin sudoarea fruntii e o inventie si ca in viata orice ocupa­tie e buna, cu conditia sa nu se transforme in munca Sint singurul sau printre cei putini care nu-l admira si in ceea ce ma priveste i-as sparge teasta! Fiindca cei ca el ne vor calari, acum si totdeauna'

M-am oprit, imi pierdusem sirul. Uitasem ca astep­tam un raspuns de la mama. Ce era pacatul? Ea trebuia sa stie, sa cunoasca aceasta temere subterana, care facea sa existe pe lume virtuosi sau doritori de virtute. 'Ei, am repetat, imi spui si mie ce este pacatul? Inteleg ca nu poti sa-l spui pe-al tau, dar ce inseamna, in general, a pa­catui?!' 'Esti un copil, zise ea, o sa afli singur ce e.'

Stiu de pe acum, sint in numar de sapte, numite pacate capitale, invidia, zgircenia, desfriul, pofta, furia, lenea, inselatoria si altele de acest gen si care n-au nici un haz daca le iei in serios si, dimpotriva, ne distreaza cind vedem ce forma imbraca de la un individ la altul. Am ris de m-am prapadit cind am citit prima oara Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea ca sa se taie coada pisicii ca e prea lunga, pina intra ea in casa se facea frig si trebuia sa cheltuiasca cu un lemn mai mult ca sa se faca iarasi cald Ce timpenie! Si pofta? Ei na, mare pacat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mincat intr-o zi toata tabla cu alvita a unui alvitar si de pofta a uitat ca n-are cu ce plati. A intrat alvitarul in curte dupa el si Camburu, ca sa scape, s-a urcat pina sus pe stilpul pavilionului de strajerie, pe care ridicam noi in fiecare dimineata drape­lul. Eram in pauza cea mare si ne-am strins toti sa ne uitam. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, da-te jos de-acolo, a strigat subdi­rectorul. Nu ma dau, striga ala cu burta plina de alvita si uite asa se clatina stilpul cu el. Bine dar. a zis subdi­rectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar Adica avea sa alunece singur, ca nu putea sa stea mult, gras cum era, si intr-adevar, incepuse sa alunece, tipind de groaza ca nu se mai putea tine. Cind a ajuns jos, subdi­rectorul zice, platiti-i, domnilor, alvita, acestui ticalos, si noi, rizind, in fond incintati de spectacolul oferit de Cam­buru, am bagat miinile in buzunare si l-am scapat de al­vitar. In ce priveste lenea, sa nu mai vorbim. Noi avem in literatura numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care lenesul intreba, cind i s-au oferit pe gratis de catre o cucoana, daca sint muiati si a preferat sa se lase spinzurat decit sa si-i inmoaie singur. In realitate, daca esti sanatos, lenea e o mare dulceata si e un produs natu­ral al amintirii paradisului. De ce s-o consideram pacat capital?' 'Lenes mai poti sa fii, mi-a raspuns mama, lenea trece, dar sa nu fii puturos. Stii tu cum se zice: pute pamintul dupa el.' 'Da, am convenit, asta e scirbos'. Si curiozitatea mea de a afla ce pacat o urmarea pe mama s-a stins pentru un timp.

A fost o zi buna pentru ea. Ii citisem din Les miserables, avusesem un suris, retorica mea era de copii, exem­plele mele inocente.

VI

Se insenina si reveni seara asupra patului meu, con­tinua sa ma inchine si eu o lasai. Curind insa ii dadui o lovitura care o rani adinc. Nici nu stiu daca aceasta rana s-a mai inchis vreodata in sufletul ei. Astazi sint inclinat sa cred ca nu, fiindca abia acum, in linistea celulei mele, imi dau seama cu adevarat ca in sufletul ei cuvintul pacat insemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fara sa fi banuit vreodata ca putem savirsi ceva abject raminind curati, daca, bineinteles, curati sintem si, dimpotriva, pu­tem fi puri in faptele noastre si murdari in noi insine. Miscarea sufletului ei, fata de acest amestec dintre bine si rau, pe care nu-l ghicea ca poate coexista intr-un om, avea ceva spectaculos, as zice fatal, cum a fost hotarirea ei, a carei cauza n-am descifrat-o si n-o inteleg bine nici acum, de a inceta, inca tinara, sa-si mai primeasca bar­batul in pat. Nimic n-a clintit-o si nici nu i-au ajuns vreo­data la ureche soaptele care ar fi facut-o sa afle ca in cele din urma tata, fara s-o paraseasca si sa inceteze sa tina la ea, isi gasise totusi o alta muiere cu care traia. Pe vremea aceea insa tata se pare ca se resemnase cu acest gind, su­gerat de ea, ca adica era batrin si ca ciclul lui se incheiase, si el fu acela prin care primi ea lovitura. Nu-l crutai nici pe el in reactia mea, care fu de o mare violenta, dar el su­feri mai putin, nefiind prapastios in gindire, desi era la fel de curat ca si mama. (N-o luase el de sotie fiindca il miscase mai mult dorinta ei de a se marita, decit dragos­tea, desi ii placuse mai mult una din surorile ei mai mici?) Trebuie sa reamintesc, inainte de a povesti ce s-a intimplat, ca inca de pe atunci, de la optsprezece ani, baga­sem de seama ca fetele ma ocolesc. Erau foarte intepate cind incercam sa le fac curte, pur si simplu imi intorceau spatele, ca sa fie vesele cu altii si ma trezeam intr-un grup singur, vorbind fara sa fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta. Asta se petrecea cind ne plim­bam sau cind faceam acele mici excursii pe la marginea orasului si prin padure. Eram treaz, nu ma pierdeam in psihologia de grup sa nu-mi pese sau sa nu-mi dau seama ca un cuvint de-al meu nu stirnea nici o reactie si sa ma multumesc sa fiu vesel fiindca erau ei, sa ramin adica un simplu figurant. Taceam. Si atunci se observa si in mod stupid eram luat la vale, se ridea in mod neglijent de izo­larea mea, care era opera lor Ma infuriam, nu mai ti­neam seama ca erau si fete cu noi si le spuneam la toti ca sint niste imbecili; deveneam astfel de prisos si incomod. Desigur ca nu mai asteptam sa fiu evitat si renuntam dinainte sa mai ies cind mi se propuneau astfel de plim­bari. In reuniunile inchise, la asa-zisele ceaiuri, se petrecea acelasi lucru. Intr-o zi totusi ma indragostii de Paula, o fata care imi arunca din cind in cind cite-o privire si in­cepui sa trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un bat in mina (din pricina ciinilor!). Cu acest bat faceam sa se auda prezenta mea in cartier, lasindu-l sa alunece pe gri­lajele portilor si, fireste, stirnind ciinii. Dar Paula nu se arata. Un an de zile a durat aceasta dragoste a mea neim­partasita, pe urma am renuntat. Mai tirziu (desigur, mult mai tirziu!) ea insasi mi-a povestit. Insurat fiind, de aceste vizite ale mele si ridea si acum de faptul ca foloseam acel bat ca sa-mi anunt prezenta. Asadar ma vedea. 'Si tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieseai, daca iti dadeai seama ca pentru tine veneam?' 'Pentru mine, a exclamat ea surprinsa. De unde sa stiu eu ca veneai pentru mine?' Si mi-a spus acest lucru cu aceeasi neintelegere pe care o avea si atunci, desi acum era o eminenta in pedagogie, fa­cuse cariera in aceasta directie. Dar tot idioata ramasese. Astfel am inceput sa ma interesez de altfel de grupuri, de altfel de baieti si fete, grupuri pe care pina atunci le dispretuisem. Nu se interesau ei de filozofie si cultura, cum sa spun, nici ceea ce invatau in mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor si absolut, fie ca erau baieti de la tara, fie ca erau din orasul nostru. Ramineau asa cum ii facuse ma-sa, greu de explicat cum, daca ar fi sa-i idea­lizez putin si sa spun cum i-ar fi placut lui Rousseau, ramasesera adica oameni naturali, cu fondul primar nealte­rat. In minte, cultura nascuse trufie, ei erau niste animale. Cu tot ceea ce au animalele in bine si in rau, frumusetea corpului pe care le-o dadea tineretea, mugetul cind aparea dorinta, iar constringerile, adica invatatura si citeva no­tiuni morale elementare, le acceptau fara probleme, cum accepta boul jugul. Aici trebuie spus ca grupurile in care esuasem inainte aveau o aura. Pentru a fi scurt as putea sa spun ca respectul lor fata de valori semana cu al preo­tului cinstit, care, daca s-a hotarit sa traiasca oficiind in biserica si sa primeasca pentru asta bani, macar sa creada in Dumnezeu, chiar daca nu total in el insusi, dar cel putin in fata oamenilor, si sa nu-si dea in petic niciodata. E un pas spre virtute, prin imitatie, cum ii spune Hamlet mamei sale pacatoase, indemnind-o sa inceapa prin a nu se mai duce in patul regelui, chiar daca dorintele nu pot fi inca domolite in constiinta.

Apropierea mea de cei pe care ii dispretuisem mai ina­inte se facu, as putea zice, prin telepatie: adica de indata ce in sinea mea incetai sa-i mai dispretuiesc, fara sa fi vorbit vreodata cu vreunul din ei. Venira ei la mine atit de spontan si cu atita caldura incit inima imi batu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care intr-o recreatie se apropie de mine, ma apuca pe dupa umeri si imi sopti: 'Petrini, imi spuse, nu vrei sa vii diseara undeva sa ne distram si noi? Mai lasa cartile Stii ce spune Goethe, o privire in carti si doua in viata Zau! Ai sa vezi ce placut o sa fie!' Si chipul lui exprima atita sinceritate in dorinta lui de a ma face sa ma simt bine, incit surisei si o emotie puternica ma cu­prinse 'Cine mai vine?' il intrebai. 'Szekely!', zise el mirat, ca si cind ar fi trebuit sa stiu. 'Si mai cine?' 'Pretorian!' exclama el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian, adica, auzi, cine altul, vedeta scolii la fotbal, supranumit Pulos (fiindca in meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, in chiloti, se impiedica pe extrema, cind fugea, de propriul lui organ procreativ si noi strigam: hai Pulos! hai Pulos!) si in plus baiat plin de viata, cu toate ca mediocru la invatatura. Era regatean, taica-sau, un om cu stare, proprietar de moara sateasca, pe undeva prin Teleorman. Avea rude in orasul nostru si de aceea venise aici, in loc sa se fi dus la Pitesti sau Turnu-Magurele. Szekely era un ungur distins, de o eleganta deosebita, simpatizat in tot liceul pentru ca vorbea romaneste perfect si preferase liceul nostru in locul celui ungu­resc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent si cu cele mai alese maniere. Asanache era baiat de popa de tara, tot regatean, se stia despre el ca are o droaie de frati prin licee si ca parintele tragea din greu sa-i tina pe toti. In timp ce Szekely si Pretorian schimbau cos­tumele in fiecare saptamina, Asanache nu si-l schimba pe-al lui niciodata. In ceea ce ma priveste, eu ma aflam pe undeva pe la mijloc, adica eram tot timpul curat, mama avea grija sa-mi puna alt costum pe pat o data la trei luni. 'Si, zic, unde mergem?' Asanache se uita la mine cu pri­virea lui de bivol mirat (de spectacolul vietii, de bucuria de a trai, cu toate ca, brunet masiv si posomorit cum arata, ai fi zis ca e o bruta care nici macar n-avea constiinta ca exista) si imi spuse cu acelasi patetism soptit si mirat ca cum nu stiu: 'Cum, la «Mama ranitilor»!' 'Ce e asta?' 'Ai sa vezi! E o circiumioara!' 'Bine, dar eu n-am bani!' 'Au Pulos si Szekely! Dar, adauga el, Petrini, daca vrei sa te distrezi bine, nu strica sa vii si tu cu ceva bani.'

'Mama ranitilor' nu era deloc o circiumioara idilica asa cum crezusem, desi locul unde era asezata, undeva la marginea orasului, printre casele acelea rare si sarace, dar in care verdeata si mirosul florilor acopereau totul, era intr-adevar idilic: de-acolo se vedeau dealurile impadurite, simteai curentii vailor in nari, iar cerul instelat sporea ta­cerea locului dindu-ti acel sentiment, pe care il simtim totdeauna in mijlocul naturii, de pace launtrica si de dimi­nuare a obsesiilor, de scadere a importantei gindirii si im­pulsurilor vietii noastre interioare: sintem mai mici decit vasta natura, dar si mai mari cind ne contopim cu ea, fiindca stim, in timp ce un deal minunat, un munte superb nu sint astfel decit fiindca ii vedem noi

Cind am intrat inauntru mi-am dat seama, fara sa fi stiut dinainte ce insemna acest lucru, ca 'Mama ranitilor' era un local de petrecere. Era lume multa, incaperea mare, peretii innegriti de fumul tigarilor si la tejghea, intr-adevar o 'mama', o doamna intre doua virste, grasa, cu pri­virea de o duiosie intensa care se opri insistent asupra mea; parca ma intreba: esti intr-adevar ranit? Sper ca nu esti un destrabalat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singuratate care ii chinuie, un vis care a fost sfarimat; vei gasi ceea ce n-ai crezut ca poate fi gasit, cu conditia sa nu te imbeti si sa incepi sa urli, sau sa arunci cu paharele in pereti Ma uitai in jur. In timp ce Pulos vorbea ceva in soapta cu aceasta femeie si chiar asa era, nimeni nu striga, nu cinta ca la betie, nimeni nu vor­bea cu glas tare. Clientii erau aceiasi pe care ii vedeai in restaurantele bune, domni bine imbracati, si era de mirare ca nu vazui nicaieri oameni din cartier, adica muncitori sau mahalagii. Femei putine. Gasiram o masa pe care o chelnerita o sterse si puse peste ea o fata alba si ni se adusera vin si fripturi. Ciocniram 'De ce ii spune «Mama rani­tilor»?' incepui eu conversatia. N-ai fi zis ca era necesara, la toti ne juca bucuria in priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simti bine asa, privind la ceilalti si tacind. 'Nimeni nu stie. zise vinjosul si pate­ticul, in aparenta sumbru, Asanache. A fost geniul ei cind a nascocit firma de afara.' 'O fi datind, zic, de pe vremea razboiului mondial si o fi fost facuta special pentru raniti?' 'Nu, zise Pulos, cladirea e noua, e construita spe­cial de patroana pe un teren proprietatea ei, revenita de la o mostenire. «Mama ranitilor»- are si o bacanie in centru, unde si sta deasupra, aici vine numai seara, ziua e inchis. N-are barbat, e vaduva si are un baiat care o stoarce de bani, un ofiter cam zurliu A, ce surpriza! exclama el ridicindu-se in picioare, intr-adevar cu o surpriza extrema pe chip, ce faceti domnisoara, poftiti, luati loc Permi­teti?' Si trase un scaun si toti facura loc unei fete care aparuse la masa noastra ca din pamint, nu bagasem de seama cind venise.

Isi scoase pardesiul usor, de toamna, un pardesiu verde, elegant, il puse pe spatarul scaunului si se aseza. Zimbea, avea un chip luminos, usor alungit, nasul mic, ochii usor adormiti, dintii ca de copil. O fetita! Daca bluza decoltata n-ar fi lasat sa se ghiceasca sinii care ma ametira chiar in clipa cind o priveam. 'Nu cunosti pe toata lumea - zise Asanache cu o voalata, soptita voce fraterna, plina de acea caldura invaluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnisoara Nineta Romulus, eleva pe-a sasea' Nu mai spuse la ce scoala, la ce liceu, turna vin in pahare si continuaram masa. I se aduse si fetei o frip­tura. Nu-mi dadeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca si cind am fi sarbatorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un suris fermecator si dupa primul pahar ochii ei adormiti se trezira si glasul i se auzi, inocent, cind era intrebata daca a mai vazut-o pe o cunostinta co­muna, ce-a mai facut de-atunci (care atunci? am gindit eu) a fost nu stiu unde, sau a stat acasa si a citit

Petrecerea era simpla; se rise indelung cind eu, la un moment dat, adresindu-ma lui Pretorian, ii spusei domnule Pulos si in alt moment, cind trecind la anecdote, Szekely, cu o distinctie rara, ne povesti cum odata, pe timpul impe­riului, un ofiter roman fiind invitat intr-o inalta societate, il rugase pe un camarad al sau, ungur, sa-l invete sa spuna in ungureste gazdei citeva cuvinte frumoase cind avea sa fie intimpinat. Si acela il invata sa pronunte urmatoarea expresie: Lofososeghedbe. Ofiterul l-a intrebat ce in­seamna si acela i-a raspuns ca e ceva intraductibil, dar are semnificatia de urare, de bine v-am gasit. Romanul se prezinta deci la receptia respectiva, gazda ii iesi inainte si ii intinse mina, el i-o saruta, apoi ridica fruntea, i se uita in ochi si pronunta distinct expresia. Inalta doamna a scos un tipat si s-a indepartat; i se spusese, si aici Szekely tra­duse exact si direct ce insemna acea expresie, adica o por­carie, in romaneste bizara, organul calului in curul dumitale. Domnisoara Romulus rise tare, in cascade, cu risul ei cristalin, cind auzi expresia pe sleau.

Era placut, oricum eram ascultat cind vorbeam, fireste nu despre filozofie, ci despre lucruri obisnuite, palpabile, care aveau grosime, in stilul care convenea spiritului lor ancorat in concret. Ce era mai curios e ca ei nu palavra­geau, cu pretentii de subtilitati, cum faceau cei dintii, si platosa inca subtire, totusi platosa, care le acoperea gindirea secreta (aveam sa-mi dau seama curind ca aveau o astfel de gindire) sporea sensul cuvintelor obisnuite. Cind Pulos spuse: ce parere aveti, ne imbatam?, ceilalti reflec­tara, apoi cind Asanache raspunse, hai sa ne imbatam, eu izbucnii in ris, fiindca un humor irezistibil dar si involuntar tisnea din patetismul lui sumbru. Distinctia cu care Sze­kely spunea anecdote desucheate si fara un suris facea mai mult decit aroganta neacoperita de nimic a celor care ar fi vrut ca eu sa fiu in grupul lor un simplu figurant.

S-au imbatat, dar pe mine m-au prevenit ca o sa-mi faca rau si mi-au spus: 'Nu-ti mai turnam, sa nu ne injuri pe urma'. Si mi-au luat paharul din fata. Stiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Betia l-a facut pe Pulos sa ne povesteasca incredibile istorii de amor din satul lui, al caror erou credibil era el insusi, virit in istorii cu vaduve ale caror reactii in fata lui ma fac si acum sa rid in celula mea, pe Asanache sa inceapa sa injure discret in voce, dar plastic inventiv in continut, uluit el insusi ca suportase niste magarii ale unor colegi si chiar profesori fara sa le zica nimic (se framinta furios pe scaun si parca se desmeticea, se trezea la viata si devenea constient ca era un om prea bun, prea iertator, cind, voinic cum era, putea sa-i faca pe toti pilaf), pe Szekely sa inchine intr-un stil voit bombastic in cinstea domnisoarei Nineta Romulus, care, desi bea ca si ei, nu se imbata deloc, spre nedumerirea mea totala. 'Odata, continua Pulos dupa un timp, m-am in­curcat cu o farmacista din Costesti care prima oara cind ne-am pomenit desbracati in odaia ei, a spus ca, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapa, mi-ar trebui in orice caz ceva asemanator, mai degraba din regnul decit cel al femeilor. Nu, de ce, sa ma imbrac si sa plec Era furioasa, cu toate ca eu eram blind, nu ma repezisem la ea, stateam cuminte in pat si ii ascultam protestele, care nu mai incetau, si nici nu se grabea sa se imbrace la loc Stii ce, mi-a spus ea in cele din urma, exact ca intr-o situatie din Boccaccio, pune-ti o glamnica si atunci A, nu stiti ce e o glamnica un fel de basma neagra infasurata in forma circulara, o pun muierile pe cap cind vin cu vadra cu apa de la fintina sa nu le doara crestetul Si ea vroia sa-mi infasor cu o glamnica Si-mi da un batic de-al ei A inceput sa ma sarute, pe urma nu-mi mai dadea drumul de dupa git si in toiul iubirii o aud ca imi sopteste la ureche: stii ce, poti sa dai la o parte glamnica Da?! Numai ca eu, de la inceput, fara sa vada ea, o dadusem de mult la o parte Alta, tot asa, cu toate ca stia bine cine sint, a intors la un moment dat capul inapoi spre mine in timp ce o iubeam tiindu-i spinarea in brate s-a holbat: Cine esti tu, zice, de unde vii?' Szekely izbucni intr-un ris subtire, piti­gaiat, inalt Asanache il potoli: 'Sandor, mai incet, nu uita unde sintem'

Totusi, nu se clatina nimeni cind am plecat, iar eu am facut bine ca i-am ascultat si n-am mai baut. Au luat-o toti trei inainte, discreti dar hotariti, spunindu-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnisoara Nineta acasa. Am in­teles de indata (si m-am impacat senin in aceeasi clipa cu acest gind) ca ceremonia petrecerii noastre ascunsese gindul lor secret, de a sarbatori intrarea mea in grupul lor si a-mi face cunostinta cu aceasta ocazie si cu o fata fru­moasa care sa ne cimenteze prietenia.

Ea m-a apucat strins de brat si s-a lipit de mine. Statea prin apropiere. Intr-o casa fara lumina electrica, dar altfel bine cladita, mare si asemeni celor din cartier scaldata in flori si pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa si a inceput sa se desbrace. I-am spus in glas cu ceva care ii cerea parca nici eu nu stiu ce, ca traiesc o clipa de irealitate si n-as vrea sa se spulbere asa curind Si atunci ea mi-a raspuns intr-o soapta minunata: 'Nici nu se va spulbera'. Si s-a apropiat de mine, m-a inlantuit si inceput sa ma sarute intr-adevar fara graba, dar cu o pa­tima pe care nu i-o banuiam, potolindu-mi bataile prea puternice ale inimii, care ma paralizau. Si abia astfel trupul ei gol care imi paruse brusc inaccesibil in primele clipe cind ea se desbracase deveni tangibil si trezi in mine, cu vio­lenta, dorinta care ma torturase atitia ani in singuratate si in vis

Era chiar ca in vis cind ma trezii in intimitatea fiintei ei, ca intr-un miracol care intr-adevar nu se spulbera si ea care nu iubea ca mine pentru intiia oara scotea suspine ca si cind eu eram cel puternic si experimentat si ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pina atunci ii fusese frica. Dar eram, chiar fara sa stiu, experimentat, fiindca dupa primul val care trecu repede, nu-i dadui drumul din brate si in minutele care urmara bucuria care ma napadi fu atit de covirsitoare incit in chiar acele clipe ma indragostii de ea cu toata puterea sufletului.

VII

Nineta nu era eleva, adica nu mai era. Traia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum imi spuse chiar ea, si avea si rude instarite care o tinusera pina nu de­mult in liceu Atit imi povesti din viata ei, nu mai mult, dar pe mine nu ma interesa viata ei de pina atunci, pre­zenta ei ma acapara, adica prezentul, ochii ei, dogoarea sarutarilor, dulceata ametitoare a trupului ei inepuizabil in daruire

Am inceput s-o vizitez seara de seara fara sa mai stau toata noaptea; cum sa le spun parintilor de fiecare data ca am fost la un ceai care s-a prelungit, pina in zori? Nu puteam sa-mi revin din vraja primei imbratisari care, daca s-ar fi petrecut altfel, poate ca ar fi fost ultima pe care as mai fi trait-o cu ea. Stiam si de ce, dar asta imi sporea si nu imi potolea adinca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru ca era simpla, ci pen­tru ca isi purta sufletul desgolit. Desigur, o sa spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai sa spui: ei, ce e un izvor? Nimic, il vezi numai daca ti-e sete si pe urma dupa ce bei treci pe linga el. Dar cite femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie sa si-l fereasca, si cu cit strategia pe care o folosesc e mai complicata si ele mai greu de cucerit, cu atit sint mai pretuite. Am inteles mai tirziu, ca noi toti: placerea consta in a cu­ceri aceasta cetate si fericiti sint doar cei care dupa aceea gasesc in ea comori de pret, cind abia incepe adevarata dragoste. Si daca nu gasesti in aceasta cetate decit un imens pustiu, plin de circiieci si coropisnite? Dar despre asta, mai tirziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare si misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Si incotro curgea? Stia ea ca dragostea e unica, nu se im­parte? Ca in viata noastra de oameni izvorul trebuie pastrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotarise acest lucru? Nu stiam si nu stiu nici acum si viata mea se va pierde tocmai din aceasta pricina: e in noi un ani­mal care ne musca mortal, cumplit, cu atit mai tare cu cit iubim mai mult si eu n-am stiut sa ma pazesc, sau mai bine zis n-am stiut sa raspund la intrebarea: ce e cu acest animal, ce cauta in noi si ce legatura are el cu dragostea?

Nineta traia petrecind si cind i-am spus ca acest lucru trebuie sa inceteze a dat capul pe spate si a ris. Am in­cercat sa descifrez acest ris. 'Sa examinam, i-am spus, cel mai bun caz si cel mai rau caz pentru tine. Cel mai bun ar fi ca se poate indragosti de tine un batrin singur si bogat, caruia nu i-ar mai pasa de ce zice lumea si te-ar lua de nevasta. Inconvenientul aici ar fi ca batrinul sa traiasca mult' Nineta ma intrerupse cu risul ei in cascade cristaline, cu pofta mare. Ochii ii jucau in cap. Se gindise si ea la acest lucru. Se gindise, dar nu prea mult. O pura idee. Asta insemna ca se gindise si la cel mai rau caz. 'Duci viata de acum, am reluat eu, mai multi ani. Imbatrinesti. Petrecerile se vor rari, apoi vor inceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decit daca ai fi o mare poetesa si ai descrie in versuri frumoase viata ta de curtizana, ca Bilitis, exprimind in esenta ideea ca asa ai inteles tu datoria ta de femeie, sa luminezi viata barbatilor inca­tusati de familii si sa ti-o traiesti pe-a ta in dragoste si poezie.' Amintisem de Bilitis fiindca printre cartile ei, putine, gasisem intr-o buna traducere prescurtata celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care il luasem acasa si il citisem si eu; aveam impresia ca aceasta carte era Biblia ei; Nineta traia, cum am spus, cu o bunica batrina, mama ei murise cind o nascuse, iar tatal, necunoscut de ea, nu se aratase niciodata; fusese eleva, dar se incurcase la paisprezece ani cu un profesor si o eliminasera; profesorul scapase doar cu un transfer in Basarabia. 'Mare curtizana, am continuat eu, n-ai sa fii, ca Aspazia, care il primea la ea pe Pericle si ii sugera noi legi intelepte pentru atenieni, si nici ca Theodora Bizantului, care a ajuns imparateasa dupa ce prin bratele ei, ca tinara fata, au trecut intr-un desmat fara sfirsit intii cei de jos, apoi si cei de sus desi daca ma gindesc bine la tine, nu se stie In acest caz o sa ma pui in lanturi sau o sa ma ridici si pe mine si sa ma faci mare dregator. Nu te gindesti?' am intrebat-o. 'Nu ma gindesc, zise, batrinetea e o mizerie oricum, bunica face citeodata pe ea, ce folos ca a fost toata viata o femeie de treaba? Eu o sa mor tinara.' 'De unde stii?' 'Stiu eu! Cind o sa vad ca nu mai merge iau un tub, ma culc si nu mai ma scol. E ceva mai simplu decit asta?' Si rise iar, de asta data cu o intensa expresie de triumf in privirea ei care devenise brusc iluminata, ca o revelatie care se re­peta dupa ce avusese prima oara acest gind. 'Asta pentru ca acum esti tinara si vezi in tine puterea de a face acest lucru. Dar poti sa stii daca aceasta putere nu va slabi? Odata m-am oprit si m-am uitat la un orb si mi-am spus: ce mai inseamna viata pentru el? I-am dat cinci lei si l-am intrebat: Esti din nastere fara vaz, sau s-a intimplat mai tirziu? Mai tirziu, mi-a raspuns. Si nu te-ai gindit sa nu mai traiesti? Stii ce mi-a raspuns? Ca acum poate sa mai bea un pahar de vin si sa o femeie, dar daca moare cine (adica cine din el) o sa mai bea paharul ala si sa acea femeie? Avea dreptate!' 'Sigur, mi-a raspuns Nineta, cind bei nu te mai gindesti la nimic si te simti bine, iar cind faci dragoste moartea isi ia talpa­sita.' 'Ei, eu m-am gindit la moarte, am reluat, dar in mine, in maruntaiele mele, am simtit o slabiciune, un lesin, la gindul ca n-as mai fi. Da, mi-am spus ca pe la treizeci de ani o sa ma sinucid, daca viata mea pina atunci ar fi un esec. Dar pe urma m-am intrebat: ce e un esec? O intrebare de capitulare. De obicei, esecul e ceea ce con­sidera altii ca e, fara sa ne dam seama ca daca am schimba directia barei si s-o luam pe alt drum, esecul ar fi pre­misa unei adevarate victorii. In acest sens sintem si noi orbi ca orbu`acela, fiindca esecul ne face sa nu mai vedem nimic inaintea ochilor.' 'Da, mi-a spus Pretorian ca tot­deauna te plimbai in recreatii singur si noi, s-au gindit ei, hai sa-l ducem pe Petrini la «Mama ranitilor».' Am izbucnit si eu in ris, gindind in acelasi timp ca, adevarat, iata ce baieti buni acesti Pulos, Szekely si Asanache.

Dar discutia alunecase si am revenit incercind s-o fac sa inteleaga pe Nineta sa nu ma iubeasca decit pe mine pentru totdeauna si sa-i explic ca pe vremea Gre­ciei antice Aspazia era respectata, in timp ce astazi, la noi, in Europa, femei ca ea poarta un nume rusinos si va incepe sa-l poarte si ea daca nu se va opri la timp. I-am spus ca peste un an voi fi student si ca ne puteam casatori, o sa fiu profesor, si aveam de gind sa fac cariera universitara si ca ma pasiona filozofia, aveam ceva de spus in acest domeniu si anume sa elimin din filozofie etica bazata pe ideea de Dumnezeu si sa aduc in locul ei cunoasterea pe baza descoperirilor stiintifice. O noua gnoza care sa redea integritatea constiintei umane in fata universului, fara constiinta disperata, care se vintura acum in Europa, zguduita de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de forta vitala 'Con­stiinta nu e dubla si nu se scindeaza, cum crede si Dos-toievski, din pricina ca putem in acelasi timp sa facem si bine si rau, sau sa urim fiindca ni se face binele si alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele sau spirit.

Constiinta e unitara, dar, ca si in natura, ca este zgiltiita cind de furtuni si cataclisme, cind invadata de inseninari miraculoase. Cine nu cade nu se poate inalta, iar faptul ca un boier rus dadea ordin sa fie sfisiati copiii de catre ciini ,arata mai degraba ca se nascuse intr-o lume inca neiesita din barbarie, decit ca ii e proprie omului crima abjecta. Cristos a fost un barbat vinjos, daca a putut strabate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mincind putin si predicind neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slabiciune, s-a simtit singur in fata mortii, iar noi, reintegrati in univers, putem trece mai usor pe sub pod, cum spune Stendhal.' 'Si mai usor cu un tub, ca in vis', a reluat Nineta, care ascultase distrata tirada mea, din care, desigur, nu intelesese mare lucru. Se pare ca era un gind cu care traia si care n-o impiedica sa fie vesela, acel tub dimpotriva urca parca in ea tensiunea vietii cu un grad fata de mine, care imi proiectam viata prezenta in viitor, in timp ce ea il alunga, fiindca n-a reactionat cum doream eu, n-a facut-o sa tresara pro­punerea mea de casatorie, viata pe care ar fi putut-o duce intemeind impreuna o familie. 'Nu ma iubesti?' am intrebat-o. 'Te iubesc acum, mi-a raspuns, dar nu stiu daca si miine; nu vreau sa ma casatoresc niciodata, vreau sa iubesc pe cine vreau eu si cind n-o sa mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara in alta directie. Du-te la universitate, fa-te profesor, filozof Soarta mea asta e, ca nu stiu ce-o sa fie si mie imi place asa.'

Deci si ea era o cetate care trebuia cucerita, am gindit, dar una mai grea, caci imi sugera legatura ei strinsa cu moartea. Atit, alte ziduri nu avea, dar asta, singurul, cum sa-l escaladezi? Am inceput sa iesim, sa ne plimbam impreuna prin oras. Nineta era bine imbracata, chiar ele­ganta si strada o schimba, devenea grava, aproape straina, placuta si veselia ii pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetator, imobil cind se uita la ceva. Se uita cu o laco­mie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia ca nu mai era cu mine si nu stiam incotro ii zburau gindurile si ce fel de ginduri. Apoi acasa la ea devenea alta fiinta Aceste plimbari au adus ruptura, neasteptata pentru mine, incredibila. Iesirea in lume e plina de surprize, da, e bine intre noi doi, dar impreuna cu altii privirea ei nu-ti mai apartine, surisul ei nu-i mai infloreste pe chip cind o privesti, ride pe neasteptate de ceea ce spune altul si esti stupefiat sa descoperi ca desi e aceeasi nu-ti mai apartine, aici e drama, e aceeasi Dar asta avea sa ma chinuie mult mai tirziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simpla, dar nu inexplicabila, fiindca fusesem avertizat.

S-a oprit intr-o zi in dreptul unei strazi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupata, impenetrabila, si mi-a soptit: 'O luam pe-aici!' Era o strada laterala, rau pavata, fara trotuar si n-am inteles de ce trebuia s-o luam pe-acolo. Am raspuns: 'Nu!' 'Daca nu vrei, am auzit-o spunind, atunci n-ai ce mai cauta pe la mine.' Chiar asa? Ce putea fi atit de important? 'Nu!' am re­petat. Atunci ea s-a rasucit pe calciie, s-a uitat in jos linistita, s-a uitat chiar la mine, dar fara sa ma vada si mi-a spus: 'Singur ti-ai dat foc la valiza!' Si s-a inde­partat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am ramas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem sa merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de alta parte, simteam in mod obscur ca daca ea, fara s-o spuna, ar fi luat-o pur si simplu pe strada aceea as fi urmat-o fara sa observ ciudatenia de a ne fi plim­bat pe o anumita strada. Dar chiar si asa, ce-mi pasa mie ca e anumita? Eram totusi senin. Cu aceasta senina­tate am ramas apoi totdeauna in fata rupturilor, dar numai atunci, in clipele cind primeam lovitura, dezastrul incepea mult mai tirziu. Citeva zile la rind am intrat apoi in curtea ei, dar n-am gasit-o decit pe bunica, iar odaia era incuiata. Am revenit dupa o saptamina, crezind ca era plecata din oras. Zadarnic. Am cautat-o seara la 'Mama ranitilor', patroana a dat din cap si a ridicat din umeri: nu stia unde e.

VIII

Si abia intr-un tirziu aflara parintii mei ca nu la ceaiuri ma duceam eu cind veneam acasa dupa miezul noptii si aflara si unde fusesem cind ma intorsesem in zori: la 'Mama ranitilor', dupa care dormisem toata noaptea cu 'o depravata'. Cuvintul acesta il rosti tata. De unde afla­sera? Si de ce asa de tirziu? Oricum aflasera atunci, in ziua aceea, cind ma intimpinara indata ce intrai in casa cu acea stare de spirit bizara, care ne arata cit de putin fluid e sufletul omenesc si cum deplasarile in el seamana cu deplasarile geologice, surpari de roci sau de pamint ireversibile. 'Bine, ma, incepu tata, fara introducere, ca o eruptie, adica fara intelegere, departe de orice gind ca mai exista pentru mine vreo speranta, de-aia te-am crescut noi si muncim pentru tine; ca tu sa te faci de risul orasului cu o curva? Maica-ta te inchina in fiecare seara ca pe-un copil cu sufletul curat si drept orice rasplata tu cazi in noroi si iti terfelesti cinstea in patul unei fete de­pravate? Ce-ai sa te faci tu acum, striga el ridicindu-si bratele in sus ca in fata unei nenorociri ireparabile, cind toata lumea stie si o sa te arate cu degetul? Ce-ai sa te faci tu daca se afla la liceu si tocmai acum, cind trebuie sa-ti dai bacaloriatul, te da afara din toate liceele din tara? Ce-ai sa ajungi, cu studiile neterminate si cu obra­zul tau de cavaler murdarit? Ce fata o sa se mai uite la tine, cind tu te-ai plimbat cu aia prin oras si te-a va­zut toata lumea?'

Mama statea nemiscata la masa, cu lacrimi care ii curgeau siroaie pe chipul impietrit. Isi tinea o palma pe jumatate de gura, care era crispata de o suferinta cople­sitoare, pe care o indura insa cu mai multa intelegere pentru mine, suferinta in adincurile careia ea contempla pacatul si nu urmarile lui, cum facea tata. Aceasta palma care ii acoperea numai jumatate de gura, n-am uitat-o! Parca se ruga, in acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parca sfintei fecioare, intr-o implorare muta, sa-i salveze copilul. Dar numai in amintire, in viata mea ulterioara, a inceput sa tresara acest gest, in clipele acelea insa eu simteam cum incep sa jubilez, dindu-mi seama cum creste in mine o furie rece si orgolioasa 'Ce e, mama, am spus eu cind tata s-a oprit. Ma adresam ei, care suferea cu adevarat, si nu lui, care era doar jignit si inspaimintat ca lumea o sa ma arate cu degetul, ca si cind n-as fi fost barbat, ci fata mare. Cum s-a purtat, mama, Cristos cu femeia desfrinata? Te duci la biserica si nu inte­legi nimic din invatatura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncati cu piatra, sa arunce primul cu piatra cel care se considera in sinea lui fara pacat.'

Stiam ca era fara pacat si ca n-ar fi aruncat cu pia­tra, dar nu stiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o ranesc si mai tare, caci cu adevarat gestul ei imi facea rau. Vro­iam sa i-l alung, sa-si ia palma de la gura, fiindca nu stiam cum sa raspund la suferinta ei, in timp ce pentru tata pregateam, mintal, ceva violent, sa-l invat minte pen­tru totdeauna sa mai ridice bratele in aer si sa-mi spuna el mie ce este si ce nu este nenorocire pentru mine. Ne­norocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul si nici macar el, care mi-era tata, sau cu atit mai putin. 'Trebuie iertata, fiindca a iubit mult, asa a spus Cristos', am continuat citind o replica din Dostoievski. 'Nu despre o astfel de iubire vorbeste Cristos', mi-a raspuns atunci tata exact ca in Dostoievski, pe care nu-l citise. Si eu am strigat: 'Ba da, si despre o astfel de iubire.' 'Cristos nu e o pavaza pentru toti dezaxatii, a strigat atunci si tata. Ai sa ajungi un dezaxat, o sa vezi, ai pornit-o bine.' 'Cu tine o sa vorbesc pe urma, i-am raspuns cu o voce sardonica, acuma vreau sa-i spun ceva mamei. Crezi, mama, ca nu ti-am ghicit pacatul? Te-ai maritat fara sa iubesti si nici pe urma nu l-ai iubit pe tata, si nu fiindca ti-ar fi placut altul, ci asa. Dar de maritat te-ai maritat, in loc sa te fi dus intr-o minastire. Dar aia e, ca nici minastirea nu ti-a placut si, femeie tinara, ti-ai gonit barbatul din pat, si el tinar, crezi ca nu stiu?' 'Nu ti-e rusine, a strigat tata, sa vorbesti cu maica-ta ca un dezmatat?'

Si a sarit in sus si m-a izbit peste fata de citeva ori la rind facindu-se palid si gifiind de furie. Am rinjit; 'Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi ca sint mai voinic ca tine si daca mai incerci sa dai in mine o sa te impiedic. Esti un tata admirabil, te respect, dar si eu am fost un copil bun si nu te-am silit sa ma lovesti cind eram mic. Nu te gindi acum ca o sa mai indrepti ceva cind sint mare. Stai li­nistit, ca discutam noi. Ti-am spus ca vreau sa-i spun ceva mamei.' 'Spune-i, nefericitule, dar daca nu-ti pui friu la vorba in casa asta n-ai ce sa mai cauti!' 'Da, i-am raspuns, cunosc, clasica gonire de-acasa a unui fiu care a apucat pe cai gresite, plecarea lui, apoi suferinta mamei si neinduplecarea parintelui, care are principii si nu vrea sa-l reprimeasca. Numai ca eu n-o sa mai ma intorc, aici e gresala ta, asa ca ai grija de mama, care o sa moara de dorul meu si n-o sa te ierte!' 'Tu de ce il asculti? a intrebat-o el atunci pe ea. Lasa-l sa stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc.'

Mama si-a acoperit si restul gurii cu palma si a soptit: 'Lasa-l sa spuna. E un copil.' 'Da-da! am exclamat, mai ramine sa inteleg ca am cazut 'in ispita, dar ca prin rugaciunile tale Dumnezeu o sa-mi indrepte pasii' 'Macar esti sanatos? s-a holbat tata la mine. Fiindca asta ti-ar mai fi lipsit.' Eram perfect sanatos, dar nu i-am raspuns. 'Revin, mama, asupra pacatului tau, de a nu fi putut iubi Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e pa­catos?' 'Te-am facut pe tine!' a raspuns ea atunci. Atit a spus si a tacut mai departe. Ce trebuia sa inteleg? Ca pacatul ei era izbavit si ca odata cu venirea mea pe lume dorintele ei trupesti se stinsesera? Sau nu se stinsesera si se chinuise sa le alunge? Era taina ei. 'Bine, i-am raspuns, m-ai facut, esti mintuita, dar eu nu sint nici Isus Cristos si nici adeptul lui. Animalele nu cred in Dumne­zeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat com­portari care seamana cu morala crestina. De pilda intr-o lupta daca un animal cedeaza, celalalt il lasa in pace, nu-l ucide, e tolerant.' 'Vrei sa spui ca tu ai de gind sa te porti ca un animal, mai departe nu poti sa mergi?' a zis tata. 'De ce sa merg? i-am raspuns. Crezi ca tu o sa mergi sau ai mers mai departe? Adevar iti graiesc tie, am reluat batjocoritor, ca o sa cauti si o sa gasesti o alta femeie cu care sa traiesti ca un barbat in putere cum esti si in felul asta o s-o inseli pe mama. Asta o sa fie mai rau decit ce am facut eu. Si acum sa vedem ce-am facut de imi promiti cu atita convingere ca o sa ajung un de­zaxat. Toata conceptia ta se reduce la ce-o sa zica lumea. Dar ca eu ma simt de fapt curat asta pe tine nu te intereseaza. Nu ca o sa ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Si daca n-o sa patesc nimic la liceu si mai tirziu o sa ma ca­satoresc cu o fata de buna conditie, totul o sa fie in re­gula.' 'Ba, uite ce e, m-a intrerupt el strigind, eu cu un nerusinat ca tine nu mai vorbesc. Sint oameni pe care invatatura ii face oameni! Pe tine te-a facut un nerusi­nat! Numai maica-ta poate sa mai creada in indreptarea ta, eu unul mi-am luat mina de pe tine. O sa te tin pina o sa ajungi sa-ti cistigi singur piinea, dar tu cu mine nu mai ai si nici n-o sa mai ai nimic de impartit. Poti sa te inhaitezi cu cine vrei, sa faci ce vrei, din moment ce asa consideri tu ca trebuie sa vorbesti cu parintii tai si eu consider ca nu mai esti baiatul meu, si o s-o spun la toti, sa nu creada lumea ca ma uit in curul tau si nu-mi pasa, te indemn sau sint mindru de tine, cum sint altii'

Si s-a sculat de la masa intunecat, insingurat, dar hotarit. Daca mi-as fi dat seama atunci ca violenta gindirii mele putea sa duca la o ruptura cu el m-as fi retinut. Intr-adevar, prorocirea mea ca o s-o insele pe mama avea in ea ceva atit de jignitor, era o astfel de impudoare incit cel mai pasnic parinte (si el era unul din acestia) m-ar fi gonit imediat de-acasa, mai ales ca in anii aceia el nici macar nu se gindea la alta femeie, criza i-a venit mai tirziu, pe la patruzeci si sapte de ani.

N-am patit nimic la liceu. Adica nu s-a aflat nimic, asa se intimpla, uneori nu se afla nimic, alteori se afla cea mai mica prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes si am intrat la Facultatea de litere si filozofie. Tata s-a tinut de amenintare, nu vorbeam impreuna, insa n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindca dupa istoria mea cu Nineta, fara sa fi rupt-o cu grupul lui Pulos, Asanache si Szekely (de altfel in anul urmator ne-am imprastiat. Asanache s-a inscris la Teologie, Pulos a murit la el in sat in vara urmatoare lovit de roata morii tatalui sau, iar Szekely s-a inscris la Drept) si fara sa fi evitat sa ies din cind in cind cu ei la 'Mama ranitilor', nu m-am mai in­dragostit de nici o fata, amintirea Ninetei staruind in su­fletul meu ca o arsura: era al ei sufletul care ma tulburase atit de adinc, dezgolit, intens, fierbinte, cu traire prezenta si fatala, fara grija de catastrofe, impotriva carora gasise un remediu total, acel tub de care imi vorbise parca jubilind. Nu era ceea ce credea tata si ceea ce crezusem si eu la inceput in sensul propriu, o prostituata. Era mai putin grav, adica nu era cuminte, dupa formula celor ingadui­tori, ceea ce e cu totul altceva.

Intr-adevar, parasise orasul, atunci sau putin mai tirziu dupa ce ma parasise pe mine, lasind-o pe bunica in plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucuresti si, dupa cum aveam sa aflu mai tirziu, se mari­tase cu un maior batrin, asa cum ii prezisesem. Cum o luase acel maior, cind se stia ca militarii constituiau o casta aproape inchisa, in care nu putea sa intre o fata care nu era de conditie buna? Dar nu traise mult cu acel ofi­ter, il parasise in timpul razboiului si teologul Asanache imi scria ca daduse de urmele ei la Iasi, casatorita cu un negustor foarte bogat, dar nu asa de batrin ca maiorul, totusi batrin, caruia ii facuse si doi copii. Avea deci atrac­tie pentru intensitatea finala a barbatilor, nu-i placea tineretea sigura de ea, pusa pe viata lunga si cu flacara mai scazuta, sa ajunga multa vreme. L-a parasit si pe acel negustor, abandonindu-si copiii, si a inceput sa traiasca cu doi insi deodata, care acceptau acest lucru, unul inginer, barbat intreg, sot, pe care il manipula, du-te incolo, vin incoace (si aceluia ii facea o placere deosebita sa se lase manipulat fiindca murea dupa ea), si al doilea, un inte­lectual fin, dar care devenea neputincios indata ce o lua in brate, adica barbatia tisnea din el la simpla atingere, fara implinire,  lucru care pe ea n-o impiedica sa-l iubeasca, sa-si petreaca cu el chiar si noptile, fiindca avea totul de la celalalt, atrasa insa irezistibil de intelectualul fin, caci acesta o iubea intr-un mod bizar, se imbraca cu rochiile ei, se imbrobodea, iar alteori o intimpina in cos­tume fanteziste, de pilda cisme inalte pina sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator si haina cu broderii si lavaliera, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten si buzele rujate. Inginerul ridea in hohote, dar ea nu ridea deloc, si ii spunea ca acela 'e cu un cap mai presus decit el' si ca 'avea o inima de aur' Dupa razboi Nineta se intoarse singura la Bucuresti si curind aventurile ei mari ince­tara, intii auzii ca intrase intr-o filatura de bumbac ca simpla muncitoare, ca sa mi se spuna, cind o cautai acolo, ca acum e redactoare la o revista de literatura, unde ajun­sese nu se stie cum O cautai la acea revista Nu mai era nici acolo Dar cum ajunsese ea totusi intr-o redactie literara, intrebai, si unul dintre redactori imi raspunse cu un vag suris cinic ca o angajase directorul revistei 'ca sa imbunatateasca componenta sociala a redactiei'. 'Adica cum?' intrebai. Nu mi se raspunse. Ii pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, asa cum spusese? Citi ani sa fi avut? Poate ca nici treizeci si cinci

IX

Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viata e uitare de sine! In realitate, in mod obscur, nu amintirea faptului ca am chinuit-o pe mama m-a facut sa ma intorc atit de mult inapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fara indoiala ca l-a folosit, fiindca in acei ani i-am cautat copiii si pe tatal lor: stirile pe care le aveau toti despre ea se opreau acolo unde se oprisera si ale mele: era clar, Nineta nu ezitase sa curme singura o viata care 'nu mai mergea'.

Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adica n-ar mai merge chiar daca printr-un miracol as evada si reusi sa fug din tara. Ii voi trimite prietenului meu, fostul judecator, un biletel pe care sa scriu un singur cuvint: Nozinan. El stie ce este acest calmant; e 'un baiat foarte bun', cum ii spuneam adesea, cind luam cite-o pastila. Sterge toate nelinistile si toate temerile si poate da si un somn final, daca iei chiar mai putin de un tub. Astfel voi inlatura printr-un act de violenta supliciul care ma as­teapta, caci nu pierderea totala a libertatii ma sperie, ci atasamentul meu fata de viata, care m-ar tortura: esti incatusat, vei muri fara speranta. Completul de judecata care ar pronunta sentinta, adica figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinte condamnarea, desi in forul meu interior, speranta n-ar pieri Dar cum sa scapi de in­telesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea in perpetuitate, chiar si o pietricica Ei da, pietricica aceea va fi de-aici inainte vazuta de altii cu un ochi liber, in timp ce eu as gindi: chiar si aceasta pietricica e mai libera decit mine

Mai bine s-o sfirsim inainte!

Fiindca aproape de moarte am mai fost si nu m-am temut, desi era o moarte naturala care ma astepta si, e adevarat, cu ea ne impacam, e ceva in noi cu care ne-am nascut si care apare in mod miraculos indata ce simtim ca ea se apropie de patul nostru. Am auzit ca altii intra chiar intr-un fel de extaz cind le suna ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireste, altii se chinuiesc pina in ultimele clipe, despre ei se spune ca 'au murit greu'. N-am ajuns pina acolo am scapat, sau mai bine zis scadenta a fost aminata Dar sa-mi reiau firul intrerupt, voi ajunge si la acest episod al vietii mele care a fost greu de suportat abia dupa ce am revenit printre cei cu sperante.

In universitate interesul meu pentru filozofie, cum era si firesc, spori, iar lecturile din adolescenta, considerabile, ma ajutara sa patrund adinc in culoarele culturii si siste­melor filozofice si sa-mi iau examenele cu stralucire. Fanatismul legionarilor din facultate ma lasa indiferent si nu-i puteam intelege pe acei colegi care in loc sa se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se parea stupid sa consider ca moartea pentru Capitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpa dintre nunti. Noroc ca acest Capitan fu suprimat de Carol al II-lea, si dictatura sa, care urma mai potoli pe unii. Eu ma incurcai intr-o istorie cu o colega, un fel de preludiu a ceea ce avea sa ma astepte mai tirziu (astazi vad acest lucru limpede, pe atunci epi­sodul nu-mi patrunse in constiinta), desi se sfirsi tragic pentru fata; constiinta noastra este adesea atit de blin­data incit poti sa tragi si cu tunul in ea si nu se clinteste si asta nu pentru ca sintem atunci ticalosi, monstri sau pur si simplu canalii (e un fenomen natural si misterios), intr-o zi disparu de la facultate o studenta. In ciuda cer­cetarilor minutioase care incepura, nu se reusi sa se dea de urma ei. Nimeni nu vroia sa dezvaluie anchetatorilor detalii concludente cel putin intr-o prima faza a cerceta­rilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiati si nici parintii, care locuiau pe undeva printr-un sat .Se zvoni, si auzii si eu acest lucru, ca politia judiciara primea scrisori in care se spunea ba ca fata se afla in orasul cutare, unde fusese vazuta plimbindu-se pe strazi cu un barbat, ba ca studenta fugise in strainatate (aceasta scrisoare venea chiar de peste hotare, judecind dupa tim­brele si stampilele de pe ea). Pina ce sosi un individ de la Bucuresti, care nu se multumi cu datul din umeri al celor care o cunosteau pe fata si afirmau cu o masca per­fect mimata a nestiintei ca nu stiu nimic. El isi incepu an­cheta pornind de la ideea simpla ca un oarecine din antu­rajul fetei trebuie sa stie unde e sau ce se intimplase cu ea si, din motive despre care experienta lui ii spunea ca sint puternice, acest cineva nu vroia 'sa-si deschida pliscul'. Ii fu usor acestui anchetator abil sa afle ca fata se indragostise de un student cu care vroia sa se casa­toreasca, si sa-l ia pe acest student sub focul strins al in­trebarilor.

Eu eram acel student. Spre uluirea mea, aceasta fata de o frumusete deosebita (am sa folosesc aici o comparatie uzata, dar perfect, adica obiectiv, potrivita), care semana si la trasaturi si in firea ei cu o caprioara, incepu sa-si opreasca privirile asupra mea. Trebuie sa spun ca din experienta de adolescent trasesem concluzia ca trebuie sa stau linistit, nici o fata nu se va indragosti de mine si ca lucrul cel mai bun pe care il aveam de facut era sa-mi vad de treaba, sa-mi urmaresc telul meu, adica sa ajung ci­neva in filozofie si cind uneori noaptea mi se intimpla sa dorm asaltat de cosmaruri (visam ca rasturnam muieri in pat, prins de o dorinta cumplita de a le patrunde si, cum acest lucru nu se petrecea, ma trezeam gifiind, transpirat si disperat), atunci ma duceam la 'Mama ranitilor' im­preuna cu un nou Pulos si, cu toate ca nu mai gaseam la ea o Nineta, ci doar adrese de taranci esuate si cam tre­cute, sau de mahalagioaice betive, dupa aceea simteam cum gindurile imi zburau din nou cu elan spre lumea pura a ideilor si uitam multa vreme ca pe lume exista si o alt­fel de dragoste. Da, exista, vedeam eu insumi; cum grupuri de baieti si fete coborau impreuna de pe treptele universitatii cu privirile sticlind, ghiceam ce inseamna acea sticlire, dar nu-mi mai pasa. Da, exista, iar frumu­setea divina a unei astfel de priviri a unei fete catre un baiat, ca un fulger, si surisul care urma, curat, de fetita, ma faceau parca sa imbatrinesc, eu cel caruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire si nu-i adresa un astfel de suris. Ma uitam totusi, adesea, in oglinda, indelung, sa descopar de ce nu inspiram macar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasa fizic, dar urita in expresie. Frumusetea era a trasaturilor, uritenia consta in ceva inefabil. Aveam sprincene groase, de timpuriu barbatesti, dar puternic si armo­nios desenate, ochii mari si negri, cu focarul parca intune­cat, ca o oglinda in care nu te puteai zari, dar totusi lim­pezi, deschisi, nu se fereau, nu alunecau cind ma uitam printr-o masca pe care n-o puteam lepada, fiindca si res­tul trasaturilor erau la fel, nasul si barbia prea voluntare, gura bine desenata, dar lipsita de cea mai vaga senzuali­tate (care zacea totusi in mine), obrazul tras, laminat, ascetic, desi numai ascet nu eram. Cine sa vrea sa cu­noasca un astfel de om, cind Vauvenargues spune ca sintem prea neatenti sau prea preocupati de noi insine ca sa ne cunoastem mai profund unii pe altii? Cine a vazut niste masti la un bal, dansind prieteneste impreuna si tinindu-se de mina fara sa se cunoasca, zice mai departe filozoful, ca sa se desparta dupa o clipa si sa nu se mai vada sau sa le para rau unora de ceilalti, isi poate face astfel o parere despre lume

Si totusi aceasta caprioara, nu era nici o indoiala, imi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul suris), totusi priviri care intirziau asupra mea mult mai mult decit o clipa, ca sa ma pot insela: avea ceva cu mine! Dar ce? Ma placea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se intimplase odata cind vazusem la alta aversiunea, dus­mania chiar. 'De ce te uiti tu asa la mine?' o intrebasem in cele din urma; fiindca, fara sa fie frumoasa cum era caprioara, nu era lipsita de farmec si pe de alta parte ma facuse curios sa aflu pricina acestei aversiuni accentuate si instinctive (nu-i facusem nici un rau, nu schimbasem cu ea niciodata nici un cuvint). 'Tu, tu, tu!', mi-a soptit atunci acea fata abia stapindu-si bucuria ei neroada ca ma putea, in sfirsit, defini 'Ei, da, i-am raspuns eu, eu, ce e cu mine?' 'Stii tu ce e tandretea?!'' mi-a spus. Am izbucnit intr-un hohot de ris sarcastic si i-am con­firmat: 'Ei, da, tandretea, da, nu stiu, dar n-o sa ma in­veti tu ce e, hai sictir!'

Caprioara isi misca privirea ei catifelata si dulce intr-o parte si avu alt raspuns cind ii pusei aceeasi intrebare, adica de ce se uita asa de insistent la mine. 'Cum stii tu atita materie!?' Asa deci, era admiratia Intr-adevar era cam dezolant sa vezi cum o fata a carei frumusete era un mister, cum spune Dostoievski, sa aiba un cap total lipsit de mistere, iar mintea coala alba de hirtie, pe care nu se inscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolita frumoasa curtizana prin fata judecatorilor atenieni nein­duplecati. Caprioara nu-si arata decit capul, si profesorii, privind-o, cedau aproape fara sa-si dea seama, punindu-i intrebari puerile si terminind cu sfaturi afectuoase ca trebuie sa invete mai bine etc. Ii raspunsei ca natura nu ingramadeste decit rar asupra unui singur individ mai multe calitati. Eu stiam carte, dar eram urit, ea nu prea stia, dar era frumoasa. 'Dar cine ti-a spus ca esti urit?', s-a mirat ea. Am ris sardonic, s-o indepartez de mine, dar ea a stat linistita si m-a privit cu ochii ei langurosi, fara sa clipeasca si a adaugat: 'Esti un barbat bine, sa-ti scoti din cap ca esti cum ai zis'. Tocmai asta doream si eu, si ea tocmai asta imi si spusese. O fata sau o femeie acostata, desi ii place insul care o ataca fara veste, se tine in re­zerva tocmai pentru ca sa nu faca vreo impresie ca ar fi usor abordabila. Dar de ce s-ar tine in rezerva un barbat si mai ales unul ca mine? incit din primele clipe am tre­sarit adinc si, turburat, m-am indragostit imediat de ea; am cazut in extrema cealalta. Desigur, imi spuneam, de aceea nu placusem pina atunci fetelor, fiindca eram bine si pe deasupra si tinar savant (un profesor imi spusese asa, la un examen, ei, tinere savant, ia sa schimbam citeva idei, sa indeplinim o formalitate si sa-ti dau examenul) si numai o fata frumoasa cum era Caprioara putuse prin urmare indrazni sa se uite la mine.

X

Fata era cam rece si desigur nu mai era fecioara, dar eram eu inflacarat si de teama sa n-o pierd ii facui pro­punerea sa ne casatorim de indata ce imi luam eu licenta, adica chiar in toamna care urma si ea putea sa-si continue anul pe care il mai avea de urmat fiind casatorita. Zise da. Curind eu imi luai aceasta licenta, dar pentru intiia oara Caprioarei i se intimpla sa dea peste doi tineri universitari noi care se intorsesera de pe zona, unde fusesera concen­trati, crunti si indirjiti si n-o crutara, ba chiar, cu un limbaj dur intrebara cum a ajuns ea pina in anul trei fara sa stie nimic, care era secretul si, rinjind cu o ironie grosolana, ii cerura sa li-l spuna si lor si o vor trece si ei.

Petrecuram impreuna ceasuri in care ea tacea, uitindu-se in gol si degeaba incercai sa-i spun ca putea renunta la studii, ne casatoream si, cum eu aveam sa intru in invatamintul universitar, nimic nu ne impiedica sa in­temeiem impreuna o familie fericita, tacerea ei se pre­lungi si privirile nu revenira la prezent din golul in care se pierdeau. Abia a doua zi cind ne revazuram arata mai insufletita si spuse bine proiectului meu. Apoi ea pleca la tara, la parinti, urmind ca dupa vacanta sa-l punem in practica.

'De-atunci n-am mai vazut-o', declarai anchetatoru­lui. .,Si totusi fata s-a intors la facultate, zise el, fiindca de la facultate a disparut, nu din sat.' 'Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce sa mai caut acolo', i-am raspuns. 'Nu trebuia sa va casatoriti?' 'Nu, fiindca intre timp, acolo la tara, a cunoscut pe altcineva si mi-a scris ca intre noi nu mai e nimic.' 'Aratati-mi scrisoarea!' mi-a cerut anchetatorul. 'N-o mai am!' 'Bineinteles!' 'De ce bineinteles?' 'Pentru ca nu v-a scris nici o scri­soare. Ati continuat sa va vedeti si dupa ce ea a venit la cursuri, de ce negati? Sinteti acum profesor, va pericli­tati in cel mai fericit caz cariera in invatamint daca va puneti in situatia de banuit, si va asteapta puscaria daca sinteti complice la crima.' 'Care crima? Fata a fugit din oras, am auzit ca e in strainatate.' 'Da, e adevarat, pose­dam o astfel de scrisoare din care ar reiesi ca disparuta a fugit peste granita, dar nu uita, tinere, ca politia stie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se infaptuieste o crima decit criminalul. Procedeele sint va­riate, dar nu infinite, de pilda simplul fapt ca anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine ca pista porneste de-acolo. Scrisoarea in chestiune e scrisa de criminal, sau de un complice al lui, sau de o cunostinta careia i s-a cerut acest lucru ca sa indeparteze cercetarile de locul unde crima s-a infaptuit. Un procedeu naiv! Pen­tru noi e neinteresant deocamdata sa intram in amanuntele relatiilor dumneavoastra cu victima, aveti de raspuns doar la o singura intrebare si depinde de sinceritatea ras­punsului daca veti fi sau nu inculpat. Iata intrebarea: cind v-ati vazut ultima oara?'

Eram nevinovat, dar speriat. Dupa acest anchetator, Caprioara era moarta. Daca marturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? I-am raspuns ca nu-mi amintesc ziua cind ne-am vazut ultima oara, ca n-a exis­tat intre noi o astfel de zi deosebita, pur si simplu legatura noastra s-a stins pe nesimtite si sint complet strain de soarta ei. 'Bine, a raspuns anchetatorul deodata, ca si cind s-ar fi convins ca nu ascund nimic, e posibil, sinteti liber.'

Dar increderea unui anchetator, retrasa brusc, neli­nisteste. Aveam sa retraiesc aceasta neliniste si mai tirziu. Fusese convingator: un criminal infaptuieste o singura crima, in timp ce anchetatorul cunoaste o multitudine. E imposibil ca anumite semne sa nu-i aminteasca de anumite procedee, in afara cazului cind nu are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu sa tin piept unui astfel de an­chetator care nu era un imbecil? Pe de alta parte ma gindeam ca nimeni nu stia adica ma gindeam, dar deodata mi-am dat seama ca adica nu, puteam sa spun ca da, o vazusem ultima oara la acel bal, da, iesiseram impreuna, ne plimbaseram putin si ne despartiseram Si de-atunci Ei da, de-atunci Caprioara disparuse. Ce facusem dupa aceea? Urma sa-mi justific orele petrecute in acea noapte, atitea filme si carti politiste incepeau de aici. Ma dusesem acasa si ma culcasem. Hm! Desi noaptea aceea fusese neagra si ploua tare, puteam eu fi sigur ca nu ne vazuse nimeni ratacind? Am iesit din biroul anchetatorului hotarit sa marturisesc, dar nu atunci, sa nu spun vreo pros­tie, ci dupa ce o sa ma gindesc bine.

Dar pe urma mi-am dat seama ca n-aveam la ce ma gindi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat mo­ral, stiam de mult, si acest lucru nu mai putea fi ascuns, in ce consta vina mea morala? O, da, in dorinta oarba de a n-o pierde pe Caprioara, sau mai bine zis in neputinta de a renunta la ea, acceptind cu lasitate, in pragul tine­retii mele, un compromis rusinos, cu toate ca nu aveam in fata mea nici un echivoc sub care sa ma ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care E foarte curios, cum tinerii Dar mai bine sa relatez ce s-a intimplat. Erorile fatale nu apar, adica nu se savirsesc pe neasteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? Intocmai ca intr-o piesa geniala, preludiul nu ne face sa ghicim desnodamintul, ci il lumineaza doar ulterior.

XI

In mod bizar, de Caprioara nu se indragostise pina atunci nimeni. In acest punct uneori fetele frumoase au aceeasi soarta cu cele urite. Frumusetea poate intimida, o fata prea frumoasa poate fi ocolita, ca si una prea urita. Desigur, e vorba de un anumit gen de frumusete si de un anumit gen de uritenie si anume de acel gen in care su­fletul care o poarta e neclintit, amorf Incolo, un suflet care se misca imprevizibil, indiferent cu ce masca l-a da­ruit natura, ne poate face sa asistam la drame sau fericiri incredibile, dar firesti in ordinea pasiunilor umane. Cele nefiresti apartin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a patit Caprioara. Inselindu-se asupra ei, un me­dicinist stralucit (student care isi asista deja profesorul la operatii) se indragosti de ea luind-o drept ceea ce nu era si traira impreuna la tara in timpul vacantei. Asta in timp ce Caprioara raspunsese da cererii mele in casatorie si fara sa-mi scrie si sa-mi spuna ca acel da devenise nu. Cind se petrecusera toate acestea? Desigur in perioada cind eu imi luam licenta si ea cadea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna cind se produc tradarile. Exista un astfel de timp mort, nestiut si nebanuit de cel tradat, cind sentimentele aluneca si nu sint marturisite celui care va fi lovit. Ar fi trebuit sa retin acest adevar, dar inca o data piesa care se joaca tocmai de aceea place, fiindca eroul nu retine legea in spiralele careia desti­nul sau se inscrie. Nu pentru el e aceasta lege, cum nu e nici moartea care il loveste pe semenul al carui dric il intilneste pe strada. Asadar Caprioara nu ma iubea, desi ma abordase. Dar nici nu-mi spusese ca nu ma mai iubeste. Neglijenta totala, nepasare oarba In timp ce eu ma pre­gateam s-o primesc in casa parintilor mei, mindru dinainte ca ma casatoream cu o fata atit de frumoasa, ea, lovita ca o gaina de dragostea stralucitului medicinist, ma uitase absolut, ca si cind nici n-as fi existat, un zero, desi stia ca zero nu eram; dar iubirea instraineaza cumplit, ne arunca parca intr-o alta planeta si facem ochi uluiti cind dam de cineva cu care ne-am culcat in pat, de a carui gura am lipit-o pe-a noastra.

Cu astfel de ochi uluiti ma intimpina Caprioara in toamna cind o cautai la facultate si ne intilniram. Nici macar nu-mi dadu explicatii despre schimbarea ei, in trei minute totul se consuma fara cuvinte, fiindca nu e nevoie de mai mult ca sa-ti dai seama de o instrainare: ochi care nu te vad, gura lovita de un mutism absent, o uritenie a chipului pe care o observi stupefiat (si era curios cum vedeam pentru intiia oara ca aceasta fata era de fapt urita, fara sa-mi dau seama de ce, fiindca era aceeasi), sugestia ca nu e nimic de spus si ca trebuie sa intelegi exact ceea ce vezi si sa nu-ti faci iluzii, nu te inseli, asta e, altceva nu va fi, chiar daca altadata a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, si orice explicatii ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universitatii, pe trotuarul larg, pereche tacuta pe linga care foiau veseli si nepasatori, intr-un du-te-vino neincetat, studentii si studentele. Atunci am vazut norii pe cer si mi-am ridicat fruntea. 'Da, mi-am spus senin, nu ma mai iubeste, foarte bine.' Si n-am mai observat cine s-a indepartat cel dintii, eu sau ea. Cred ca amindoi in aceeasi clipa.

Daca am ramine la aceasta seninatate care ne atinge ca o aripa dulce sufletul! E cel dintii adevar, cel adinc, care nu doare. Daca am trai, daca ne-am ghida viata dupa el! Dar nu facem asa, fiindca apare curiozitatea, asa-zisa luciditate care ne indeamna sa aflam de ce 'Cita luci­ditate, atita suferinta!' Da, asa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeste? Ce stupid, cind totul ar fi atit de simplu daca am pastra in noi revelatia acelor clipe su­blime, acea seninatate izbavitoare. Trebuie sa spun ca iubeam frumusetea acestei fete, atit, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf si nici corpul si cu atit mai putin mintea, si mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viata, cu conditia, ei da, ca ea sa accepte sa fie iubita. Nimic mai mult. Refu­zul ei, dupa ce ma lasase sa cred ca ar accepta, incepu dupa citeva zile sa ma chinuie. Ispita luciditatii care te in­deamna sa afli de ce nu te mai iubeste cineva consta in faptul ca ai sentimentul acut, irezistibil ca, dupa ce vei afla, vei inceta sa suferi. Poate, iti spui, ai facut vreo gre­seala care se poate repara. Poate la mijloc e o neintele­gere. Poate ca iubeste pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie baut, il bei, te incovoi de durere, pe urma te re­dresezi.

Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un baiat admi­rabil, pe care il cautai la spital si bauram impreuna un coniac la un bar. Auzise si el de mine, incit conversatia care urma ne apropie repede. Imi semana, numai ca purta alta masca, de invidiat: ii licarea de pe acum in priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate joviala in vocabular, o franchete de macelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decit al meu, descins, sincer si vesel fara crispari. Incit cind spunea de pilda: astazi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvintul dovleac, care insemna un cap uman, iti stirnea risul si dupa marturisi­rea lui il inveselea si pe pacient cind era anuntat in acest fel de ceea ce avea sa i se intimple a doua zi: 'miine iti deschidem dovleacul, pregateste-te!' In timp ce eu cre­deam ca lucrurile se petreceau insotite de infinite pre­cautii si delicateturi. Ii spusei medicinistului acest lucru. 'Nu, zise el, e mai rau, se sperie daca il iei altfel.' 'Bine, zic, asta cu un taran care vede lucrurile mai dur si poate ride fiindca are humor in fata mortii eventuale, cum am auzit ca glumeau pe front in timp ce obuzele le cadeau in cap, dar cu un om mai evoluat?' 'In asemenea cazuri taranul e cel mai evoluat, fiindca stie mai multe despre moarte decit altii. Brazda aceea pe care o intoarce el in fiecare an ii spune lui ceva, un lucru tainic pe care oraseanul nu-l stie decit in mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai stim acest lucru: pamint, materie' 'Spiritul nu exista?'' 'Mais si, certainement E acolo! rise medici­nistul. Dar cind apropii prea tare lampa de operatii de un creier desgolit si ochii pacientului se holbeaza din aceasta pricina, ai unele indoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, mate­rie, nu stim ce e, dar pe masa de operatii, hm! descoperi

doar legi fizice si fiziologice. Restul ne scapa!' 'Dar cum se explica un aspect ciudat; multi dintre dumneavoastra, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul in misti­cism, in ciuda practicii lor stiintifice, pozitiviste.' 'Vorbiti de unii savanti? Da, am auzit si eu. E ceva inexplicabil.' 'Fiindca, am continuat, credinta in ceva divin o ai sau nu, n-o poti capata pe cale stiintifica!' 'De, cine poate sa stie? mi-a raspuns el. Si pe urma cred ca va inselati, o anumita intimplare, dar nu una obisnuita, poate sa pro­duca in cineva revelatia Ce stim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale rationala, a unui proton sau neutron Nu stiu, n-am idee!' 'O iubiti pe' l-am intrebat eu pe neas­teptate si am pronuntat numele Caprioarei. Ne simteam bine amindoi si intrebarea mea nu avea in ea nimic abi­sal, tenebros 'Da, da, a raspuns el repede, sinteti cumva ruda cu ea?' 'Nu, am fost prieteni' 'A, da, imi pare bine ca acum in toamna si-a luat examenele Era sa piarda anul.'

Am ramas tacut fara sa stiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am baut restul de coniac si ne-am despartit zimbindu-ne, urindu-ne reciproc succes. Intr-adevar, cind vezi omul de care s-a indragostit iubita ta, te linistesti oricum, doar daca nu descoperi ca e un ticalos. Daca e o nulitate iti spui ca e cu atit mai bine ca ii plac nulitatile, daca e un om de valoare ceva cavaleresc din tine te in­deamna sa-ti spui ca a avut dreptate, era firesc sa se intimple asa, i-a placut mai mult etc.

Totusi purtarea ei fata de mine nu fusese curata Ar fi putut sa ma previna, dar, imi spuneam, asta e o pro­blema de educatie, nu de puritate. Intre oameni civilizati nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, imi spuneam, se dau totusi, iar altii chiar riposteaza, si in riposta lor dispare orice urma de civilizatie. M-am gindit s-o fac si eu, s-o caut si sa-i spun cuvinte triviale, s-o injur de mama si astfel sa ma racoresc. Caci jignirea persista, de cite ori ma gindeam ramineam incremenit, ca intr-o para­lizie, intepenit si cu ochiul mintii contemplindu-i chipul trufas, asa cum imi aparuse in ziua cind o revazusem in fata universitatii. Da, imi aminteam de ce mi se paruse atunci ca de fapt era o fata urita, aparuse pe chipul ei trufia, care o facea sa nu mai semene cu o caprioara, ei da, parca imi spunea, cum am putut sa ma leg de tine, care nici macar nu ma iubeai, a trebuit eu sa ma uit la tine ca sa ma vezi si tu In timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine si are o inima mare, nu ca a ta, neagra cum ti-e chipul Gindurile mi se invalmaseau, faptul ca facusem cunostinta cu medicinistul dadea aceste roade otravite, in loc sa ma fi linistit, cum crezusem. Totusi n-am cautat-o si n-am incercat sa-i inapoiez lovitura... Am inceput sa uit. Profesiunea ma acapara, predam logica la o scoala normala de invatatori si eram respectat de profesorii mai batrini ca fusesem numit in invatamint indata ce imi luasem licenta, iar elevii, unii dintre ei, imi placeau, era adica o surpriza pentru mine sa-i vad cum se uita in ochii mei hipnotizati de limpezimea de cristal a lectiilor mele, de unde deduceam ca pina atunci obiectul logicii li se paruse plicticos si superfluu.

XII

Pina intr-o zi, cind ma cauta la scoala Caprioara. Era tacuta ca si in ziua revederii noastre, dar trufia ii dispa­ruse, fara sa mai fie insa caprioara de altadata. Am intrebat-o ce s-a intimplat. Mi-a raspuns incercind sa mimeze nedumerirea: ca de ce am plecat atunci si m-am purtat asa de urit cu ea? Am tacut indelung, incercind sa ghi­cesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despartise de medicinist? Ii fixai o intilnire si in timp ce ne plimbam prin parcul orasului ii spusei ca stiu ce i s-a intimplat, dar nu stiu cine pe cine a parasit, ea pe chirurg, sau chi­rurgul pe ea? Imi sopti cu un glas sugrumat ca ea pe el. 'De ce?' o intrebai. 'E o canalie!' Ei da, am gindit, cit timp ne iubeste e un om minunat, pe urma, ei da, o ca­nalie 'Nicidecum, i-am raspuns, l-am cunoscut, am stat de vorba cu el, e un baiat fara cusur' 'L-ai cunoscut?!' se mira ea. 'Bineinteles! Vroiam sa stiu cu cine m-ai tradat' 'Nu te-am tradat, zice, mi-am dat seama ca de fapt pe tine te iubesc!'

Pleosc! Iata-ma, am gindit, virit intr-o situatie vul­gara. In timp ce traia cu acela acolo la tara isi dadea seama ca de fapt pe mine ma iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? Nici n-am mai intrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindca o parasise, imi dadeam seama clar, si nu cum spunea Caprioara, ca ea il parasise pe el. M-am uitat bine la ea. Caprioara era ranita si deodata mi s-a parut mai frumoasa ca inainte, cu suferinta pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altadata, fara suris, ci cu acea imperceptibila miscare a buzelor care preves­teste sau stapineste hohotul disperat de plins. Intr-o clipa am uitat totul, m-am inmuiat si am apucat-o pe dupa umeri. 'Nu e nimic, i-am spus, trebuia sa faci si prostia asta ca sa-ti dai seama ce inseamna sa tradezi. Cine tra­deaza va fi tradat. O sa vedem daca intre noi mai poate fi ceva. Linisteste-te, se intimpla, esti frumoasa, o sa ga­sesti oricind un altul, daca eu n-o sa pot sa te iert.'

Dar o si iertasem si am reinceput sa ne vedem zilnic. Insa Caprioara tot ranita arata, fapt care ma puse pe ginduri, fiindca suferinta ei nu parea sa-i vie din iubirea pentru celalalt, in acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau aceasta presupunere. Inainte rece, acum redescopeream in ea o pasionata, turna flacari in mine, mie care le aveam pe ale mele si imi ajungeau. Ma indragostii de suferinta ei si ghidul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o parasise medicinistul se stinse sub ardoarea imbratisarilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam ca se va vindeca, si rana ei ciudata al carei inteles imi scapa se va inchide: da, ma iubea cu adevarat, vedeam bine acest lucru, nimeni nu se inseala in aceasta privinta, stim cind sintem iubiti, dupa cum stim tot atit de bine cind iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinta, mai bine zis de ce aparea dupa ore de efuziune si imbratisari? Dormea adesea in apartamentul meu, fiindca dupa li­centa i-am reamintit tatei ceea ce imi spusese, ca dupa ce o sa ajung sa-mi cistig singur piinea, va trebui sa plec de-acasa. 'Bine, mi-a spus mohorit, pleaca.' Venea mama si imi aducea mincare gatita, eu ii dadeam bani, imi spala si facea curat ca inainte acasa. 'Muta-te la mine, i-am spus Caprioarei intr-o zi, mai asteptam putin si ne casa­torim. Daca vrei iti urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum iti place.' 'Le urmez!' mi-a raspuns. 'Totusi lasa ca­minul, inveti mai usor la mine.' 'Nu pot', a zis si am inteles din glasul ei, din intonatia hotarita dar care ascun­dea ceva care nu se putea marturisi, ca intr-adevar nu pu­tea, ceva o impiedica, ceva nu era in regula.

Si am luat-o la intrebari. De fapt de ce se despartise de chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i facuse? Tacea dar de asta data n-o mai slabii. Ea se uita la mine cu o ex­presie dubla, de disperare si in acelasi timp de recunostinta, ca si cind m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, sa insist cu intrebarile, dar s-o protejez, sa am grija de ea, o sa-mi spuna, dar ii e frica, o sa-mi spuna  negresit, dar sa nu uit, dupa ce o sa aflu, ca mi-a cerut protectie si sa n-o lovesc si eu Si imi spuse: a ramas in­sarcinata. 'Cu mine?' am strigat in aceeasi clipa. 'Nu', raspunse ea in clipa urmatoare. Si intelesei: cu celalalt 'Si n-a vrut sa se casatoreasca cu tine?' 'Nu, mi-a spus ca nici nu s-a gindit.' 'Dar tu te-ai gindit?' 'Da!' 'Si i-ai spus-o inainte sa te culci cu el?' 'Nu i-am spus.' 'De ce?' 'Ma iubea, am crezut ca o sa ma ceara singur.' 'Cum de-ai crezut?'' 'Ma iubea foarte tare, zise ea, si toti ai mei, parintii si fratii, credeau ca o sa ma ceara, altfel n-ar fi acceptat sa vie la noi.' 'Iar el nici nu s-a gindit!' 'Ba sint sigura ca s-a gindit, e un om cinstit, dar dupa ce a devenit medic si a intrat in spital s-a intimplat ceva cu el.' 'Ce anume?' 'Nu stiu. Cind i-am spus ca sint insar­cinata, atunci mi-a dat lovitura. Si ce sa fac eu cu tine acum? Asa mi-a spus', zise Caprioara cu o inconstienta detasare de sine: adica auzi ce se poate spune in astfel de situatii! Lucru de mirare! Si avu un suris bizar, parca n-ar fi fost vorba de ea. Arata chiar intr-un mod nevero­simil vesela. Am mai intilnit la oameni asemenea reactii, nu uit pe unul care povestea in casa noastra cum i s-a in­timplat de-a pierdut un picior, privirea ii stralucea de viata, gura care povestea lasa sa i se vada dintii ca si cind ar fi ris, ca si cind piciorul acela care ii fusese taiat i-ar fi fost pus la loc si acum putea sa fie si el bucuros, cind in realitate, in clipele acelea, miinile lui tineau cirjele de care n-avea sa se mai desparta. I-am strigat Caprioarei: 'E tot ce ti-a spus? Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul chirurg?' 'A fost sincer', raspunse si ea sin­cera, adica neascunzind ca il mai iubea si acum si ca il scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis ca incepind cu ea aceasta idila, n-a exclus casatoria, dar nu s-a gindit ca va fi asa de curind. 'Da, ma iubeste si acum, dar in ce priveste casatoria'

XIII

'Reveniti la seara balului, cind ati vazut-o pentru ul­tima oara, ma intrerupse anchetatorul, caruia ii relatam toate acestea; pe el nu-l interesa decit atit, momentul disparitiei fetei. E inutil, adauga el, sa va mai previn ca noi stim totul si va spun dinainte ca nu veti aparea ca martor in procesul care va urma. Cel putin asa speram. Ucigasul e in miinile noastre, dar marturia dumneavoastra e totusi necesara pentru cazul cind el va nega in instanta ceea ce a recunoscut la cercetari: se poate intimpla, e un individ nesigur, noi cunoastem astfel de reveniri cind cri­minalul se sperie de judecatori si incearca in mod ab­surd sa se salveze in ultimele clipe.'

'In timpul balului ei i s-a facut rau si s-a speriat, am continuat eu atunci, si cu toate ca ne hotarisem sa mer­gem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a spus ca trebuie sa ne ducem imediat, sa nu fie prea tirziu. Am iesit deci de la bal si ne-am dus la doctorul A., renumit in aceasta profesiune' 'Inutil sa-i spuneti A., fiindca il cunoastem!' zise anchetatorul, dar eu nu-l luai in seama si continuai: 'Doctorul A. o examina pe fata si refuza sa-i intrerupa sarcina. Eu o asteptam in strada. Iesi dupa scurt timp si imi spuse ca i-a recomandat sa se duca la doctorul B., care se ocupa tocmai cu astfel de cazuri grele si ii reusesc totdeauna. De ce grele? Pentru ca sarcina e cam inaintata. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea intunecata si prin ploaie si am strabatut strazile cautind adresa. Am gasit-o si am sunat. De asta data am intrat si eu, nu stiu de ce Stiam de ce; eu ii cerusem Caprioa­rei sa scape de sarcina, altfel nu ma puteam casatori cu ea, nu i-o spusesem nici direct, nici indirect, dar ea intelesese, iar eu nu-i spusesem: pastreaza copilul tacusem si iata-ne ratacind in noapte, de la un doctor la altul, batind, fara sa ne gindim, la portile nenorocirii; caci spre uimirea mea in chiar clipele cind imi destainuia secretul suferintei ei, adica sarcina, in loc s-o dau afara din casa si sa rup cu ea pentru totdeauna, gindeam, n-o pot alunga, o iubesc acum si mai mult, sufletul ei mi s-a predat mie total si definitiv; dar n-o sa pot totusi sa suport niciodata sa vad copilul, intruchiparea tradarii ei. N-o iubeam atit de mult! A urmat intre noi o tacere grea ca o lespede, tacere care venea de la mine si ea a inteles ce are de facut. Dar doctorul B., dupa ce a cerut o suma mare, pe care fata, care avea parinti bogati, a spus ca o va plati, m-a dat afara si a retinut-o pe ea pentru operatie. Am asteptat in strada pina in zori. Am sunat la usa, a iesit un individ care m-a intrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a injurat si mi-a raspuns ca acolo nu se afla nici o fata. Abia pe urma mi-am amintit ca doctorul B. spusese ca operatia va avea loc in seara urmatoare. Am plecat acasa linistit. Am asteptat-o sa vina, dar n-a mai venit. Am crezut ca dupa operatie s-o fi dus pe la tara, ca sa aflu tirziu de tot ca la facultate se si daduse alarma si ca politia facea an­cheta. Nici atunci n-am crezut in moartea ei, mai ales dupa zvonurile ca ar fi fost vazuta in alt oras si pe urma ca ar fi fugit in strainatate'

'Nu va punem acum sa dati o declaratie scrisa, ar in­semna sa va inculpam si sa va zdrobim cariera, a zis an­chetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu sintem anchetatori orbi, sintem oameni, ati gresit neanuntind imediat unde ati dus fata, dar fiindca noi, politia judiciara, am prins medicul criminal, consideram ca ar fi excesiv sa va dam pe mina Curtii. In afara de cazul, repet, ca acest medic in­constient n-o sa se poarte cum trebuie la proces'

'Ar avea sanse sa scape?' l-am intrebat. 'Ar avea!' 'De ce?' 'Pentru ca tot nu stim unde e fata. Numai el stie, dar refuza sa spuna' 'Atunci cum de stiti ca el a omorit-o? Poate traieste?' 'Avem alte dovezi ca fata e moarta, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul inca treaz, nu vrea sa ne desvaluie ce-a facut cu ea Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare si el stie, sau presimte ca pina in ultima clipa s-ar mai putea apara sau scapa cu o condamnare mai usoara.'

Cind iubita ta a ajuns proba, ce mai ai de facut? Desi mintea imi spunea ca ea de mult e moarta, eu tot mai cre­deam si n-as fi suferit sa fie adevarat ca ea se afla in alt oras si se plimba cu altul la brat, desi pentru mine era absurd, fiindca ea nu era Nineta. Curind orasul puse mina pe toate stirile si eu nu tremuram la gindul ca numele meu va fi amestecat in moartea ei. Si nu tremuram nici la gindul ca va trebui sa depun marturie in proces si sa fiu apoi inculpat. Desi exista proba ca ea era moarta (crimi­nalul fusese arestat) si ca soarta n-o protejase pe aceasta fata in deruta, eu ma simteam protejat, neatins si in­tangibil cu toate ca ar fi trebuit sa-mi dau seama ca fu­sesem atins si ca puteam nimeri curind la puscarie. Iata ce se povestea. A doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Caprioara statea intr-una din odaile lui si astepta sa i se intrerupa sarcina. Gazda si musafirii au inceput sa joace pocher si sa bea. Bairamul s-a terminat noaptea tirziu, dupa ora unu. Doctorul B. cistigase dar si bause, si in loc sa se duca sa se culce si sa amine ope­ratia pentru a treia zi, pune mina pe instrumente (se stie cit curaj da alcoolul, desi el nu avea nevoie de cu­raj, ci de prudenta) si opereaza pe fata, care face imediat o hemoragie mare si intra in coma. Alarmat, doctorul B. da un telefon la un spital doctorului C. si il convoaca si pe doctorul A., cel care ne refuzase primul cind ne dusesem la el. Acesti trei medici, A., B. si C, erau prieteni, cel din urma fiind si director de spital. Doctorul B. ii cere prin telefon doctorului C. sa trimita o ambulanta, s-o ridice pe fata, s-o duca la spital si s-o salveze, sau sa moara acolo sub un diagnostic care sa-l scoata pe el din cauza. Ambulanta vine impreuna cu doctorul C. si doctorul A., patrund inauntru si gasesc fata aproape moarta: prea tirziu s-o mai duca la spital, ar fi murit pe drum si pe urma doctorul C. nici nu vroia sa-l acopere astfel pe gineco­logul B.

Sosit in orasul nostru, anchetatorul din Bucuresti ba­nuise imediat, aflind ca fata avusese in acel an doua le­gaturi cu doi studenti, ajunsi in toamna unul chirurg, iar altul profesor, si nici unul cu aere de criminali, ca cheia enigmei disparitiei fetei se afla undeva in cabinetul unui ginecolog. Puse deci sub urmarire chiar casa doctorului B., bineinteles dupa ce afla usor ca era nu foarte cunoscut in oras, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani Si curind i se raporta urmatorul fapt. In fata casei banuite pe care o supraveghea un politist sub pretextul reglarii circulatiei se produse la un moment dat un acci­dent intre o masina, o caruta si un camion. Stupid, poli­tistul scapa casa din vedere, si in timp ce lumea se aduna si el incerca sa faca ordine, in fata casei se opri brusc o furgoneta sanitara, poarta se deschise, aparura doi insi cu un sicriu, il virira in furgoneta, se urcara si ei si dispa­rura. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grabi citusi de putin sa perchezitioneze imediat casa, pen­tru simplul motiv ca de aproape o saptamina cel banuit, doctorul B., nu se mai afla acolo, se internase intr-un spital de boli nervoase, de unde un alt om al anchetatorului, deghizat in bolnav si mai putin stupid, ii si raportase lu­cruri interesante. Ca la citeva zile dupa internare docto­rul B. primise vizita misterioasa a doi tipi care dupa

semnalmente erau doctorii A. si C, vizita care dura citeva ore lungi. Nu se stie ce discutara ei trei in rezerva docto­rului B., dar, banuitor, politistul deghizat in bolnav, vazind dupa plecarea acelora ca doctorul B. nu mai iese din rezerva ca de obicei la caderea serii, intra peste el si il gasi fara respiratie si palid ca un mort: se sinucisese. Dadu alarma si ginecologul fu salvat si pus sub ancheta. Nu se mai afla prin ce mijloace se smulse de la el recunoasterea ca fata fusese intr-adevar operata de el, dar ca a plecat din cabinetul lui bine sanatoasa. Dar cosciugul? Nu stia nimic, nu credea sa fi iesit de la el din casa. A fost ju­decat si condamnat fara sa se poata obtine impotriva lui 'proba zdrobitoare' si ca atare a luat doar citiva ani. Nu­mele meu si al fostului medicinist n-au fost pomenite.

Il vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se purta cu mine distant si rece si nici eu nu insistai, ci­tind in privirea lui ca riscam sa mi se spuna ceva dur la care n-as fi avut ce raspunde, de pilda: 'nu mi-amintesc sa va fi cunoscut vreodata', sau pur si simplu sa-mi in­toarca spatele si sa ma planteze pe coridor. Asa, se mar­gini, cu o urma de jovialitate, sa ma intrebe: 'Doriti ceva? Aveti vreun bolnav pe care il pot ajuta?' 'Nu, i-am ras­puns, multumesc Va urez succes in cariera' ,.Si eu dumneavoastra! mi-a replicat fara ezitare si fara cinism, semn ca daca se considera primul vinovat de caderea Ca­prioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele dumneavoastra de a va realiza in filozofie'', mi-a mai spus cu orgoliu detasat, ca intre doi reprezentanti stra­luciti ai generatiei lor, care se cunosc intre ei si se pretu­iesc, dar nu se vor mai intilni niciodata

Prins de detalii politiste care mi-au navalit dezordonat sub condei, am uitat sa desvalui mai clar adevaratul in­teles al vinovatiei mele. Am omis alte detalii. De ce traise atit de mult timp Caprioara cu mine fara sa-mi spuna de la inceput ca era insarcinata? Ar fi putut sa se duca de indata la un medic fara sa-si riste viata. Imi amintesc ca in acea perioada am fost izbit de un gind: fata asta sufera de ceva, dar nu vrea sa-mi spuna pina nu ma cucereste. Iubirea ei e simulata si vinovata. Si in loc sa incerc sa aflu adevarul, m-am complacut. Un suflet care ti se preda il iei in stapinire cu mare apetit. Cele citeva saptamini cit a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindca in ast­fel de cazuri saptaminile Daca acest suflet mi se predase (si in acest sens nu exista nici o indoiala, fusesem fericit de prada mea), atunci de ce n-o acceptasem asa cum era? Si nu pot sa invoc scuza ca nu cunosteam riscul, docto­rul A. ne avertizase prin refuzul sau in mod clar. Si totusi am condus-o in noapte spre fatalul doctor B., cind ar fi fost atit de usor sa-i spun: nu, nu mai mergem nicaieri. Si ea ar fi fost fericita si poate ca si eu. In orice caz cursul vietii mele ar fi fost altul. Repet insa, pe atunci si in tot timpul si dupa incheierea acestui episod tragic, eram bine blindat

Un gind proaspat ma izbeste insa acum cu putere (si nu m-a izbit atunci, ce curios!), Caprioara a venit la mine destul de tirziu, trebuie sa fi fost in luna a doua, spre a treia Ce facuse timp de doua luni? Nu pot sa descifrez nimic, afara de faptul ca biata Caprioara purta rochii cam largi, iar dragoste nu facea decit cu lumina stinsa. Se hra­nise ea oare in acele doua luni cu iluzia ca tinarul chirurg, viitor desfacator pe cont propriu de dovleci umani, nu o va parasi totusi vazind-o ca pastreaza sarcina si o va lua in cele din urma de sotie? E o ipoteza extrem de vero­simila

PARTEA A DOUA

I

Era chiar in anul cind razboiul se termina; in prima­vara urmatoare primii ordin de chemare: trebuia sa ma prezint la Bucuresti, la o scoala de ofiteri de artilerie. Fusesem bine nascut, imi facusem studiile universitare tocmai cind aceasta sinistra conflagratie era in toi. Dupa licenta ar fi trebuit sa fiu incorporat, dar armata, dupa cum aveam sa aflu, intra in criza, si contingentul meu, adica nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fusesera aminati. Am spus sinistra conflagratie nu pen­tru ca am despre razboi aceasta viziune. Bolile si foame­tea pot fi mai rele decit glontul. Gripa spaniola de dupa primul razboi mondial se pare ca a omorit mai multi oa­meni decit murisera pe cimpul de lupta, iar dupa Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a inceput in Europa un razboi cumplit intre populatie si paduchii si sobolanii aducatori de ciuma. Jumatate din europeni au pierit. Alianta microbilor intre ei poate fi mai rea sau in orice caz tot atit de rea cit un razboi modern, adica nuclear. Dar astea sint fatalitati naturale, ce poti face? Mori si esti bun mort. In timp ce gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam sa aflu abia dupa incheierea pacii ca avusese loc in timp ce noi audiam linistiti cursurile, nelinisteste spiritul nostru. Ce-a facut civilizatia europeana, ce i s-a intimplat de a putut asista parca adormita, in orice caz picotind, la ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a inceput sa ucida oamenii dincolo de necesitatile razboiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionanta, ce poti sa spui despre ea? Scene monotone de oroare si cifre statistice despre hecatomba in care au pierit milioane de fiinte umane. Un mesager din Romeo si Julieta, un calugar, sare in ajutorul unui bolnav. Intra sa-i aline su­ferintele. Imediat dupa el apar insa niste insi care incep de indata sa bata usile si ferestrele in cuie. Resemnat, ca­lugarul isi pleaca fruntea, intelegind: nimerise in casa unui ciumat si nu mai putea iesi, trebuia sa moara cu el. Shakespeare nici macar nu da aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazindu-se doar pe citeva rinduri in care ni se spune de ce n-a mai ajuns calugarul unde trebuia. Ei unde? Intr-un loc unde era necesar sa poata primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era in­dreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atentie Bineinteles In timp ce razboiul peloponeziac sau campaniile lui Napoleon ne fas­cineaza si rareori istoricul spune: Imparatul facu cale in­toarsa, holera secera rindurile armatei sale! Atit! Ce e glorios in a muri de holera? Totul se dezagrega, solidari­tatea umana, curajul, loialitatea, toata lumea fuge si nu domnesc decit cei imuni, care svirle cadavrele in carute si le duc la groapa comuna, peste care arunca var. In timp ce mesagerul de la Marathon va ramine in istorie, ca si generalul de garda napoleonean Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo cind i s-a cerut sa se predea. Sint deci partizanul istoriei calitative, desi inteleg bine pe Marx, care ne demonstreaza ca istoria o constituie to­talitatea evenimentelor si fenomenelor in care sint impli­cati oamenii si nu numai initiativele lor de expansiune, fiindca intr-adevar topirea ghetarilor de pilda in urma cresterii cu un grad sau doua a temperaturii terestre ar pune in umbra intreaga istorie calitativa a omenirii Ar pune-o si totusi n-ar pune-o Odata restabilit in noile conditii create de seism, furnicarul uman si-ar reincepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea im­paca cu infringerea din primul razboi mondial si cu locul ei in lume. Dar gazarile, uciderea prizonierilor, inrobirea tarilor cucerite?

Si cu toate acestea, razboiul nu m-a traumatizat. Fiinta umana seamana in acest sens cu nisipul. Trebuie luat din gramada un fir, pus pe o suprafata plana si lovit cu un ciocan: atunci se poate sfarima. Furtunile il pot doar im­prastia, dar se depune in alta parte, iar calcatul in pi­cioare nu produce in masa lui decit gauri care practic nu-l ating. Comparatia insa se opreste aici. Omul e facut sa traiasca si daca nu si-ar uita ororile de care este respon­sabil ar trebui sa se sinucida. Unii au fost pedepsiti, dar asta nu i-a invatat minte pe cei care au venit dupa ei, sa comita altele si inca dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strins de existenta mea.

Imediat dupa razboi nu banuiam cit de strins va fi, intr-adevar ani senini au urmat pentru mine, in ciuda secetei si a saraciei care insotesc aproape in mod fatal pacea care urmeaza. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totusi, nu in regiunea noastra, ci in Moldova si in marea Rusie, lovita adinc de invazia trupelor lui Hitler. Inainte insa de a fi incorporat, la putin timp dupa disparitia Caprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea sotie.

II

Un filozof francez, de origine romana si care si-a trait tineretea in tara, influentat de Kierkegaard, se intreba, intr-unul din aforismele lui, cu dispret la adresa roman­cierilor si a pretentiei lor ca spun ceva descriind vietile oamenilor: ce este o viata? Iar eu intreb: ce este alt­ceva? O viata este totul si felul cum se desfasoara ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat si lupta care se da este pentru salvarea lui. Gindirea altui filozof care declara ca abia dupa ce a incetat sa mai caute fericirea a putut in sfirsit sa fie fericit e ispititoare ca gindire; in realitate cit timp exista viata in noi, fericirea, ca si neno­rocirea ne urmaresc in birlogul in care sa zicem ca am fi reusit sa ne retragem si ne afuma la gura vizuinii cu atita viclenie incit ne silesc sa iesim fara macar sa ne dam seama ca o facem.

N-as putea sa spun ca dupa disparitia Caprioarei m-as fi hotarit sa nu ma mai casatoresc, dar imi spuneam ca acest eveniment va trebui sa aiba loc tirziu, pe la trei­zeci de ani si numai daca, bineinteles (fireste, toti gindim la fel), voi gasi o femeie care sa ma iubeasca si s-o iubesc nu impins de circumstante, ci in mod lucid, cunoscindu-ne bine unul pe celalalt. Pina atunci aveam de lucru: sa-mi dau doctoratul, sa intru in invatamintul superior si sa-mi incep lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al constiintei umane si a reintegrarii ei intr-un univers in care spiritul este prezent in mod egal in tot ce exista, intr-un om ca si intr-un carabus.

Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba si literatura romana, autor al unui volum de versuri pu­blicat inalte de razboi de catre un editor generos din Sighisoara, volum intitulat in mod ridicol Glod si empi­reu de-azur. Omul insa nu era deloc ridicol, avea in el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul intr-o stare acuta de indignare. Impotriva cui? La inceput mi s-a parut ca impotriva a marunte lucruri, de pilda impotriva sicanelor la care era supus de unii dintre colegii sai, cu care se afla in permanent conflict de prio­ritate si fireste mai ales impotriva directorului Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amanunte, cu un humor furios si involuntar, facindu-ma sa izbucnesc in ris. Acele infinite fatete ale existentei umane nelinistite, imposibil de memorat, ar fi trebuit sa am, pentru a le reda, memoria misterioasa a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelatia acestor lucruri deja stiute, dar uitate de noi. De pilda: lupta de a dovedi cine e cel mai inteli­gent, credinta ca tu esti unul dintre acestia, apoi socul, cind un altul, un individ grosolan, imbecil, un magar in­solent, al carui loc ar fi trebuit sa fie mai degraba la plug si nu printre profesori intr-o scoala normala de invata­tori, nu se sfieste sa-ti spuna in fata, in auzul tuturor ca Ei bine, ce? Aici e aici! 'Cu pregatirea dumitale care lasa de dorit' Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Si un altul care, auzind aceasta cretinie, sa rida. Iar direc­torul, superior (Superior prin ce? Prin faptul ca e mai magar decit toti ceilalti si a ajuns director facind politica in judet cu prefectul, cu care e prieten?) 'Incetati, dom­nilor!' Asta tocmai in clipa in care proaspatul meu prie­ten spunea: 'Am impresia ca prin aceste cuvinte vrei sa-ti maschezi propria-ti lipsa de pregatire'

Veselia mea auzind toate acestea era secreta. Repli­cile prietenului meu (caci ne imprieteniseram, ma insotea zilnic pina acasa, mergind impreuna pe jos, el povestind si eu ascultind) in convingerea lui erau zdrobitoare, cind in realitate erau puerile, sau in orice caz expresia unei gindiri sensibile, care nu concepea sa spuna o grosolanie in stare sa-l faca macar egalul celorlalti si in ultima in­stanta prieten cu ei. Daca i-ar fi raspuns de pilda pe un ton de dispret, neglijent si afabil: hai sictir! sau: du-te-n ma-ta!, s-ar fi ris si starea conflictuala ar fi disparut. Asa credeam, dar observindu-i indirjirea aveam indoieli I-am citit volumul de versuri, care nu era atit de ridicol cum te facea sa crezi daca il judecai dupa titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenta lui Arghezi, de care in mod surprinzator pentru mine nici macar nu era constient, cu toate ca recunostea in autorul Florilor de mucigai si al 'blestemelor' un geniu. In rest, spunea ca Arghezi era retoric Avea deci spirit critic, dar nu si pentru volumul sau de versuri si mai ales deloc pentru sine, caci indignarile lui ascundeau o discreta hipertrofie a eului, silit mereu sa se apere si sa vada in ceilalti numai imbecilitate si prostie. Desigur, imbecilitatea si prostia nu ocolesc in general pe nimeni, dar noi, romanii, ne salvam adesea luind-o in deridere la ceilalti si acceptind cu humor ca nici noi insine nu facem exceptie. Rezulta o comedie care ne distreaza pe toti si prin asta ne deosebim de alte popoare, fireste, una din deosebiri Petrica Nicolau, caci asa il chema pe profesorul de limba romana, credea ca el face exceptie, fara sa-si dea seama ca astfel se ridea si de el si rideam eu insumi, bineinteles lasindu-l sa creada ca eram de partea lui si risul mi-era stirnit de cretinia ce­lorlalti.

Acest izvor al indignarii in relatiile lui cu colegii se epuiza insa curind si pe nesimtite ,Petrica Nicolau incepu sa se indigneze de manifestatiile din oras si impotriva cursului pe care presimtea ca il va lua de-aici inainte is­toria tarii noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o sa trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost invins, dar Stalin a ramas si o sa ne faca el sa trecem de partea lui

Si lumea, inconstienta, pune chiar entuziasm in aceasta trecere. 'Inteleg, zicea Petrica Nicolau sumbru, ca n-avem incotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, si lasa dracu­lui entuziasmul deoparte. Stalin nu e inca batrin, eu il simpatizez ca om politic rus care a inteles ca Ardealul e al nostru, dar el e si comunist si o sa ni-l vire si noua pe git, comunismul, fara macar sa ne lase ragazul sa-l asi­milam In materie de cuceriri, nu exista progres in is­torie. S-au schimbat doar metodele. Unii timpiti cred ca or sa vie aici anglo-americanii, cind se stie ca paraliticu-ala pe rotile, Roosevelt, s-a inteles perfect cu Stalin sa imparta intre ei zonele de influenta ca si cind planeta asta ar fi fost mosia lui tat-sau. Si asta datorita cretinului de Hitler si cretinilor de nemti care au atacat Rusia, crezind ca or s-o cucereasca in trei luni. In loc de cucerire au scos-o in lume, cind mult mai bine ar fi fost sa se fi mul­tumit cu Austria si regiunea sudeta si sa fi cucerit lumea prin expansiunea economica si stiintifica si nu prin'' Si Petrica Nicolau se poticni de indignare si o ploaie de in­juraturi de care nu-l credeam in stare se abatu asupra lui Hitler si a idiotilor de nemti care il urmasera. Se racori insa si dupa o tacere relua: 'Am cea mai mare admiratie pentru Rusia lui Dostoievski si Tolstoi si o adevarata prietenie intre noi si rusi n-ar fi de neconceput, dar nu exista prietenie intre un colos si un pitic. Fiindca toate tarile din Europa, cu rusii la Berlin, au devenit pitice; in douazeci si patru de ore, daca Stalin s-ar decide, ar­mata rosie ar fi la Paris. Cine i-ar putea impiedica? Eu­ropa e istovita, Anglia e si ea la pamint Englezii si ame­ricanii s-au bilbiit doi ani in nordul Africii ca sa goneasca de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armata, ce-ar putea ei face in fata rusilor, cu o imensa experienta de razboi, cu o armata calita si perfect dotata? Sa foloseasca bomba atomica? Ar insemna sa moara toti la un loc, rusi, italieni si francezi si sa trans­forme Europa intr-un desert'

Petrica Nicolau nu-mi facea impresia ca ar fi stapinit de o viziune apocaliptica. Fusese pe frontul de vest ca ofiter de rezerva si se intorsese neatins la incheierea pacii. Nu era singurul care gindea astfel si ceea ce spunea el mai spuneau si altii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispozitie sufleteasca acuta, gindirea lui nu era speculativa, ci nelinistita Si cu toate acestea, ascultindu-l, nu stiu de ce imi venea sa rid, in timp ce o adinca simpatie se nastea in mine pentru el. Fireste, nu ma convingea nici cu o iota, fiindca eu stiam din istorie ca evenimentele po­litice si sociale sint imprevizibile si nimeni nu e in sigu­ranta fata de desfasurarea lor, fie ca esti popor mare sau popor mic. Iar cine conduce un popor stie acest lucru, sau mai degraba are instinctul primejdiei si se abtine in­delung inainte de a-si trimite armatele, oricit de pu­ternice, sa cucereasca pe altii. Stalin de pilda daduse or­din in 39 sa fie atacata mica Finlanda, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesara securitatii Lenin­gradului. Cistigase acea fisie de pamint, dar dupa ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite daca ar fi dat ordin armatelor sale sa cucereasca Europa, avind de infruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricit de slabite, ca si a pu-ternicei Americi care o proteja si care suferise putine pierderi, practic neinsemnate, in timp ce Rusia era economiceste vorbind grav atinsa. Hitler intr-adevar nu avu­sese acest instinct al primejdiei declansind razboiul, dar aparea ipoteza ca un lucru straniu se petrecuse cu el si cu poporul german care il urmase, si anume ca in ciuda aparentei unor determinari politice si economice care le usurasera accesul spre putere, nici Hitler si nici acea minoritate activa care pusesera mina pe Germania nu erau sanatosi la cap. Stalin insa, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze si luciditatea ne­atinsa. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el si trebuise sa se apere si sa cistige. Ca dorise (si Roosevelt fusese de acord cu acest lucru) ca tarile limitrofe sa intre in sfera de influenta a Rusiei nu mi se parea o abe­ratie. Totul era daca aceasta influenta va fi benefica. Aveam sa vedem.

Nu ideile lui Petrica ma pasionau, ci iritarea lui, care le colora intr-un mod particular. Eram curios sa vad spre ce zone se va extinde, cu adevarat curios, ca si cind asi fi citit pe viu un roman-foileton si asteptam a doua zi, ne­rabdator, urmarea.

III

Se extinse un timp asupra destinului intelectualului in noul regim care, dupa parerea lui, avea sa se instaleze foarte curind si definitiv in tara noastra. El nu facea parte, imi declara, nici dintre cei care se si grabisera sa se inscrie in partidul comunist, nici in partidul social-democrat al lui Titel Petrescu, in care intrau o multime de fripturisti crezind ca acest partid e de viitor, fara sa-si dea seama ca social-democratismul, care fusese puternic in Germania inainte de 1933 si fusese strivit de Hitler fiindca nu se putuse uni cu comunistii, era acum invinuit (dar fusese si inainte de catre Lenin) pentru oportunismul sau, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere. Invinuirea aceasta, zicea Petrica, avea sa se extinda si asupra social-democratiei contemporane, deci si asupra celei romanesti, asa, din principiu: prin simplul fapt ca esti social-democrat esti oportunist. Ce s-ar cere ca aceasta invinuire sa fie redusa la neant? Sa se uneasca partidul social-democrat cu cel comunist! Ei, striga Petrica triumfator, pe strada. Se va uni!

N-am fost mirat mai tirziu cind previziunea politica a prietenului meu avea sa se implineasca. Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, si nu numai cei cultivati, cum era Petrica Nicolau, ci si cei ca tatal meu, care stind zilnic la un aperitiv se pasio­neaza de politica fara s-o faca, avind deci mintea elibe­rata de corsetul partizanatului. In general unui cetatean liber si cu mintea vie i se poate intimpla foarte rar sa aiba in acest sens, si in linii mari, surprize. Fireste, nu poti face previziuni si asupra detaliilor, de pilda modul cum se facuse acea unire.

In ceea ce priveste aderarea cuiva la Partidul Natio­nal Taranesc al lui Iuliu Maniu si la cel liberal, al Bratienilor, partide numite 'istorice', Petrica Nicolau o con­sidera o adevarata prostie: vor sfirsi intr-o celula, daca nu si mai rau. Care va fi soarta intelectualilor, adica a noas­tra, profesori, medici, oameni de cultura etetera, care consideram, politica drept ceva murdar? Intii ca ni se va cere de-aici inainte, la inceput cu blindete, mai apoi cu persuasiune s-o consideram ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza urmatoare, a aderarii. Si toti oportu­nistii nu numai ca vor adera, dar vor mima fanatismul si curind ne vor inlatura pe noi, cei mai buni, intii pe cei care au avut nesansa sa fi facut politica inainte, apoi si pe ceilalti, a caror politica e sa nu faca politica, si astfel se va adinci revolutia, care ne va arunca in excese cine stie pentru cit timp, cum s-a intimplat totdeauna in istorie. Cum noi sintem romani si nu francezi, vom adera toti, va adera si el Petrica Nicolau, si eu, cu preocupa­rile mele filozofice, fiindca romanul stie multe, de la cro-nicari si din propria istorie, ca vremurile trec si impor­tant e sa scapi cu viata. 'De ce p ma-sii crede el ca viata lui e atit de pretioasa incit e dispus sa faca toate compro­misurile pentru a si-o salva, nu stiu, exclama tare Petrica Nicolau, furios. Poate crede mai mult decit altii ca viata e pretioasa in sine, mai mult decit toate valorile spiritu­lui? Ca poti trai si intr-o grota, numai sa traiesti? Ca demnitatea, idealurile, libertatea, mindria de a fi om vor renaste si ca numai cine exista mai poate sa renasca, in timp ce un mort e mort de-a binelea si nu mai are cum sa recucereasca aceste valori? Poate ca are dreptate, fara sa putem afirma ca atunci cind a putut sa ia arma in mina n-a ezitat s-o faca, ba chiar a facut-o bine, punind in vigoarea luptei si viclenia si toate armele unei inteli­gente ascutite, diplomatia abila, tradarea la timp a ve­chiului aliat si alaturarea de altul nou, mai puternic. Ast­fel i-am batut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tatari si am fost batuti de acestia, insa am existat si multi s-au trezit astazi in timpurile moderne uluiti ca un popor tinar aparut in Europa, dar a carui batranete, al carui trecut crincen nu le cunoaste nimeni, iar altii ne contesta drep­turile.'

Ajuns la astfel de tirada, Petrica Nicolau isi ridica nasul sau fin in aer si indignarea facu sa-i apara pe chip o expresie surprinzatoare de noblete care ma impiedica sa mai rid de misterioasa sa iritare care rar il slabea. Ideea lui fundamentala pe care o formula cu claritate era ca am putea fi un mare popor daca am scapa de lichele si de lichelism si am invata sa renuntam la stupidul nostru humor: 'Dimpotriva, i-am raspuns, humorul ne salveaza. A sti sa rizi in clipe tragice inseamna a stapini tragicul.' 'Da, mi-a replicat el, si a evita astfel maretia si a cadea in trivial. Se spune ca un arhitect neamt, prieten cu Carol I, dupa ce a stat vreo zece ani la noi si a construit citeva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea sa se intoarca in Germania. De ce, Frant, l-a intrebat suve­ranul, nu-ti place tara asta? Maiestate, i-a raspuns ar­hitectul, tara e frumoasa, oamenii veseli, femeile atraga­toare, dar prea mult p mo-ti! Adica cum? s-a mirat regele. Pai, i-a explicat neamtul, deraiaza un tren, morti, raniti, romanul zice p mo-ti! Seceta, inundatii, incendii, p mo-ti! Prea mult p mo-ti! Suveranul a ris si el, cum rizi si tu acuma'

Intr-adevar, rideam, in timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el isi traia ideile cu intensitate, ai fi zis ca spiritul sau nu cunostea relaxarea, aceasta stare care ne apropie de contemplare, fara de care n-am mai putea ve­dea cerul minunat, norii de pe el si chipul frumos al unei  fete. Chiar ma intrebam in clipa aceea cum traia el cu sotia lui, cum arata, daca iritarea ceda si cunostea clipe de destindere.

IV

Aborda el insusi acest subiect chiar atunci cind eu, desi il ascultam cu atentie, nu ma putui stapini sa nu in­torc capul dupa o silueta une passante, cu splendide pi­cioare in cisme de iarna, picioare vizibile doar intre haina de blana si negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parca ma orbira pentru o clipa. Dar si chipul era frumos, vazut intr-o strafulgerare, zimbitor, cu gene mari, care clipisera o data in timp ce fulgi de zapada ii cadeau chiar in ochi Ca si pe poetul damnat, ma stapini un sentiment brusc de melancolie ca ea a trecut si n-o voi mai vedea niciodata, trecatoarea iubita cu un destin necunoscut J`amais! Se pierdu in multimea care umplea strada intr-un du-te-vino neincetat 'E nevasta-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-ma. Si isi ridica spre cerul plumburiu chipul sau mic, deodata dispretuitor si indirjit. E ora cind stie ca eu vin acasa si cu toate astea nu sint niciodata sigur daca ma asteapta sau nu. Si niciodata nu stiu daca, asteptindu-ma, o sa-mi inghit in liniste borsul nenorocit pe care mi-l serveste in farfurie, sau daca exista sau nu acel bors, desi ii platesc o servitoare care sa-l gateasca.'

Aproape ca nu auzii aceste cuvinte care ma introdu­ceau deodata, fara ocolisuri si fara falsa discretie, in viata intima a prietenului meu. Mai tirziu aveam sa cunosc si eu aceasta stare in care un barbat isi dezvaluie relatiile cu sotia fara sa-i mai pese ca aceste relatii ar trebui sa ramina secrete. Secretul, credem noi, invaluie ca un abur misterios o casatorie fericita, fara sa ne dam seama ca fericirea e un secret comun care nu mira pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevarat ascunsa, ca si cind ar fi o rusine sa fii nefericit si s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasa. Eram consternat, nimeni din scoala nu aflase pina atunci ceva despre felul cum traia profesorul Nicolau cu sotia lui, adica nu se soptise nimic, sa zicem, despre vreo tradare sau despre vreun scandal Ii cistigasem eu deplina incredere ca sa se destainuiasca astfel? Sau nu-i mai pasa? Da, aveam sa aflu si eu mai tirziu: apare o perioada in viata unui cuplu, cind conflictul interior sparge cadrele vietii in doi si se revarsa in viata din afara din pricina intensitatii insuportabile la care sunt supusi cei in cauza; nu eram atit de prieten cu Petrica adica prietenia noastra era prea proaspata ca sa-i devin confident. Si apoi intilnirea noastra cu ea Sotii nu nu­mai ca nu schitara gestul de a se opri si a schimba macar citeva cuvinte de forma, cum obisnuiesc chiar cei in con­flict, dar nici macar nu se salutasera. Brusca destainuire a prietenului meu nu avea insa in ea ceva acut, parea ceva cronic, n-as fi zis ca desvaluia o cearta recenta care ar fi putut explica o astfel de instrainare. In acelasi timp ea se aratase zimbitoare, parca fericita sub ninsoarea care cadea peste noi si peste oras. Da, avea pe chip un suris parca de beatitudine si in ochi o sclipire enigmatica. Pe atunci insa nu stiam nimic despre viata cuplurilor si in clipa aceea am gindit ca fara indoiala el ii purta pica pen­tru ceva, se certasera si desigur, cum el era usor de jig­nit, ea il jignise, nu in sensul ca nu era sigur de borsul zilnic sau de prezenta ei acasa (lucru care putea fi ade­varat, dar cu care el se obisnuise), ci il jignise in persona­litatea si in orgoliul lui, unde era atit de vulnerabil. 'Lasa, Petrica, i-am spus, nu mai fi si tu atit de susceptibil,  cind ai o sotie atit de frumoasa, astea sint fleacuri pe linga fericirea de a te culca cu ea in pat 'Nu sint magar, zise el, sa nu fiu susceptibil, cu toate ca si magarul rabda sa-i pui tot felul de poveri in spinare, dar nu uita ca i le pui si cind te astepti mai putin arunca si poveri si tot si iti aplica si doua copite in cur, daca nu si mai rau. Un om e un om, continua el parca ranit iremediabil in inalta sa conceptie despre fiinta umana, daca nu res­pecti un om, atunci ce mai respecti? Nu te injosesti si pe tine insuti in clipele acelea? Ea nu are nici cea mai ele­mentara notiune despre respectul reciproc, fara de care totul se duce dracului', exclama deodata prietenul meu atit de scirbit si cu atita lehamite incit de simpatie pentru el il apucai de brat si izbucnii in hohote inalte de ris. Ast­fel era pe atunci natura mea primitiva, nefericirea cuiva, bine exprimata si sincera, imi stirnea risul spontan, ire-presibil, asa cum ni se intampla sa izbucnim in ris cind cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pina jos de un automobil. Desigur, in forul meu interior eram incredintat sau doream ca risul meu sa-l antreneze si pe celalalt si sa vada si el ca, iata, se putea ride de comedia umana, nu trebuie niciodata sa iei lucrurile in tragic, mai proprie ii e omului inclinarea spre ris, starea de inocenta uitati-va la copii, unul il pune pe altul jos, il gituie, ii trage pumni in cap, il gheruie pe fata, apoi se ridica amindoi si cel lovit, te uiti la el ca deodata suride ca un prost Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de tru­fie, de sentimentul umilintei Nu i s-a intamplat nimic, fata  de tot ceea ce simte el in clipa aceea. Fireste, viata nu e o joaca de copii, dar mai intii de ce n-ar fi? Nu sintem noi toti copiii pamintului? Si apoi cine le-a spus oamenilor ca trebuie sa ramina inlantuiti de cei cu care se afla in stare de conflict? 'Pai, Petrica, i-am spus, e foarte simplu, nu esti sigur ca o gasesti acasa, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasa, nu esti sigur de borsul tau, da servitoarea afara si maninca-l la restaurant!' La aceste cuvinte prietenul meu se infunda pentru prima oara intr-o tacere insingurata si orgolioasa pe care n-o mai rupse pina ajunseram in dreptul casei mele. Imi veni o idee: sa urce la mine si sa luam masa impreuna. La ora aceea, unu si jumatate, cind ne intorceam noi de la scoala, ma astepta totdeauna mama cu masa pusa, iar la trei era acasa si il astepta pe tata. Pentru seara imi lasa ceva usor de incalzit, sau imi ajungea un sandvici cu unt si brinza, sau jambon, un pahar cu lapte

Petrica accepta. Apartamentul meu de doua camere era confortabil, desi inca sarac mobilat. 'Fa-ti totul sin­gur', imi spusese tata, desi avea ceva bani si desi vedea cum de la o luna la alta se devalorizau, ajunsese o pe­reche de pantofi sa coste aproape cit un salariu de-al sau de altadata. Imi cumparasem strictul necesar, mobila de ocazie, un divan-studio, un birou, o masa si citeva scaune. Cartile  imi  stateau  inca  ingramadite  pe linga pereti.

Bauram cite-o tuica si mama ne servi ciorba de pur­cel ardeleneasca si tocana cu mamaliguta. Cartelele de piine adusesera pe tarani in piata cu malai. Apoi la cafele mama ne parasi. Nu fumam niciodata dimineata, iar Pe­trica era doar fumator de ocazie. Aprinseram tigari.

'Iar Marghiloman spunea, in legatura cu neseriozi­tatea noastra, relua Petrica revenind la ceea ce discuta­seram inainte de intilnirea cu nevasta-sa, ca in Romania n-ai nici o placere, nici macar pe aceea de a avea un ad­versar, fiindca daca il invingi, trece de partea ta Abia daca voi, ardelenii, sinteti mai fermi Dar n-o sa mai conteze Sa-ti dau sa citesti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne asteapta pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezerva adica noua revolutia proletara. Vom fi pusi la coada. Ginditorii, oamenii de cultura nu vor avea ac­ces la putere si in general li se va refuza orice incercare de a gindi altceva decit ceea ce a gindit deja Marx. In­treaga gindire a umanitatii va fi reanalizata prin aceasta prisma si in acest sens vor avea si ei ce face, sau cum spuneti voi, ardelenii (Petrica era regatean), or sa aiba de lucru cit ii haul, cu iluzia ca inseamna si ei ceva. Nici vorba, Marx a fost un mare om si in forul lor interior nu se vor simti umiliti ca nu li se va da voie sa se abata de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetari filo­zofice si sociologice si vor fi viriti in ele toti, sa le treaca apetitul ca ar putea face si ei politica cum au facut Balcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogalniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor tre­bui sa-si puna pofta in cui. Cel mult functii de decor. Li se va lasa doar libertatea sa se manince intre ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi incurajati, cu instinctul sigur al conducatorilor de totdeauna, sa-si sape reciproc autoritatea, fireste pina la o anumita limita, caci vor avea nevoie sa existe totusi valori pentru a exalta noile idea­luri. Cei cu adevarat nelinistiti de soarta culturii, de va­lorile absolute, vor fi izolati sau inchisi, bagati la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi impuscat, dar vor trece prin infernul adaptarii, daca va fi chiar infern, dupa parerea mea, marii maestri vor da din capetele lor albite de intelepciune si vor zice: aiasta este foarte bine, altii vor intirzia sa vada daca nu vin anglo-americanii, pe urma geniul pamfletar al unuia va spurca pe tradatorii de tara transfugi si dusmani platiti. In general, toti vor fi inghititi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin' 'Chiar asa a spus Lenin?', l-am intre­rupt eu. 'Da, chiar asa, noi avem stomacul tare si vom inghiti pe toti individualistii si sovaielnicii, citez din me­morie. Nu sint Mafalda sa ghicesc ce-or sa faca cei care au creat pina acum o mare literatura. N-ar fi exclus sa devina optimisti' (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam sa ne dam seama mai tirziu. Petrica, dupa ce a aderat si el, a uitat totalmente de profetiile lui, ca si cind o stranie amnezie i s-ar fi abatut pe constiinta, ca si cind un altul, strain cu totul de el, ar fi facut acele profe­tii; dar soarta lui avea sa devina pe atunci tragica. O sa revin asupra acestui lucru)

Se lasa o tacere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea ca nici el nu credea in propria-i viziune neagra pe care i-o inspirase reactionarismul maurrasian din cartea l'Avenir de l'intelligence (carte pe care mi-o impru­muta chiar a doua zi), sau in orice caz facea eforturi sa-si indeparteze gindirea de la ceva. De la ce? Aveam sa aflu curind Nu mai statu mult si pleca.

V

De la sotia lui, bineinteles. 'Metode fara efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fara sa-mi dau seama daca era un elogiu sau o invinuire la adresa ei. Nici n-a observat ca am lipsit de-acasa, am gasit-o trintita cu fundul in sus in pat, rasfoind reviste de arhi­tectura si de decoratii interioare. Mi-am scos paltonul si mi-am aruncat manusile injurind. Asta nu e viata! Aiu­rea, degeaba am dat eu servitoarea afara, de doua ori am facut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Citeva luni am mincat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fara nici un rezultat, afara de tristetea care te cuprinde cind vezi la mesele vecine pe altii cu sotiile lor si tu sin­gur. De ce dracu te-ai mai insurat? Si in general ce rost are insuratoarea? Sursa de epuizare a ceea ce e mai bun in tine, credinta in rostul vietii, in idealuri ca omul e in­comparabil Ba e perfect comparabil, cu un catir de pilda. Sa nu faca nimic. Se uita la mine cu coada ochiului cind ma vede ca nu pot sa mai rabd si ma apuc eu sa fac ordine. In dulapuri, in bucatarie, in camara, in biblioteca pe care tot timpul o ravaseste Imi dispar cartile, imi descompleteaza cele mai frumoase editii. Unde sint cartile mele? Nu zice nimic, se uita la mine cu ironie si are o putere colosala in a tacea, in timp ce eu ma epuizez, pe toate gamele, ale blindetii, ale apelului la ratiune, ale in­telegerii, ale amenintarilor. Tirziu de tot am aflat ca le imprumuta. Editiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a daruit tata, care a calatorit la Paris, avocat bun, a cistigat bani in viata lui si a cumparat tablouri si carti Mi-a dat si mie si din unele si din altele Circula prin casele priete­nelor si prietenilor ei arhitecti si se intorc, daca se mai intorc, patate, rupte la coperti, cu foi smulse si lipite gro­solan cu pap A trebuit sa perorez luni de zile pina sa aflu ca le imprumuta si ca nu ea le aducea in halul in care le descopeream prin rafturi. Si alte luni sa mi se spuna cu privirea incarcata de patima stranie: ca de ce sa nu se bucure si altii de ele? Ei, de ce? Toti sintem oameni, eu le-am citit, aceste carti, sa le citeasca si altii Egois­mul asta al meu e insuportabil. Fii generoasa pe cont pro­priu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui ii place sa citeasca, sa se ghiftuiasca mai putin si sa-si cumpere carti. N-ai decit sa-ti faci biblioteca ta si pe urma s-o dai cu imprumut tuturor vitelor din oras care sa ti le inapoieze pline de caca A incetat cu cartile, au inceput sa-mi dispara camasi, costume, pantofi, chiar si ciorapi, exclama prietenul meu cu un humor disperat Acum trei zile, continua el, cobor in pivnita sa tai lemne. Eu le cumpa­rasem de la depozit, insotisem camionul pina acasa, le stivuisem cu un om pe care il platisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme Ea venise acasa ca o cucoana, se ui­tase cu ironie la mine cum imi curgea sudoarea de obo­seala Ironie, suris, dispret Fara sa ma intrebe, tu ai mincat, esti obosit, sau nici macar atita, sa-si fi vazut de arhitectura ei, n-am pretentia la tandretea femeilor, care nu e decit o cursa Pisicile sint superioare, cind simt nevoia de tandrete se mingiie singure de piciorul scaunului si torc pe cont propriu, nu inseala pe nimeni S-a retras in dormitor si cind spre seara am iesit si eu din biblio­teca si m-am asezat la masa, la masa nimic Tu n-ai mincat in oras? zice. Ba am mincat, i-am raspuns. Si m-am culcat la mine in birou, flamind, dar fara dorinta de a minca, cu speranta ca o sa vina la mine si sa ma cheme in bucatarie, sa-mi infirme ideea care imi dadea tircoale, ca femeia asta nu stie ce e o casnicie si de ce dracu s-a mai casatorit cu mine N-a venit. Nu vin, sa stii de la mine, nu le astepta niciodata, fiindca nu vor veni, in in­tunericul odaii tale astepti zadarnic un semn, acest semn nu-ti va fi dat Pare neverosimil, iti contrazice intreaga ta conceptie despre viata, dar e adevarat, asa cum e ade­varat ca trebuie sa mori, nu-i pasa de tine si degeaba nu dormi, chinuit sa afli adevarul. Nu exista nici un adevar, nu te inseala nimeni, nu iubeste pe altcineva, si totusi nu vine cind o astepti, idioata credinta ca o sa apara si o sa-ti puna mina pe fruntea infierbintata e o inventie pe care nu stiu cine ne-o inculca inca de mici, inca din adoles­centa, cind visam iubirea si armonia Duca-se dracului, mi-am spus si am hotarit ca mai bine traiesc singur, si am aruncat in noaptea aceea peste bord gindul de a fi fericit cu o femeie Dimineata insa m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul ca nu s-a intimplat nimic. Tandretea ei era indiferenta si gestul de a-mi drege cra­vata mi-a facut greata. Ia mina de pe mine, i-am spus. Si am plecat injurind Si acum trei zile, cobor eu in pivnita sa tai lemne. Servitoarea plecase la tara, ii murise ma-sa. Cind ma uit stiam ca in pivnita abia aveai loc sa pui lemnul pe butuc acuma, loc berechet Ma uit eu mai bine stiam ca abia vedeai ferestruica. ferestruica mica era degajata si toate lemnele din partea aceea, un perete intreg, lipseau. Ma uit mai bine si vad ca si peretele stivuit din stinga era injumatatit Am inteles intr-o clipa ce se intimplase. De la carti si lucrurile mele personale de imbracaminte, trecuse la lemne, carate si aranjate de mine. Am urcat sus, indignat ('Aoleo, Petrica, am gindit in clipa aceea uitindu-ma la el si vazindu-i indignarea reaparindu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia sa urci sus cu o bucata de lemn in mina si s-o croiesti cu el ca unica solutie a chestiunii tale insolu­bile!'). Cui ai dat lemnele? am intrebat-o. ('Cui sa le dea, am gindit eu, altor oameni, de ce sa te bucuri numai tu de ele la gura sobei si sa-l citesti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?' Dar Petrica nu mi-a urmat, nici macar acum, tirziu, acest gind si a repetat) Cui ai dat lemnele? Ea statea ca de obicei in pat, cu fun­dul spre usa, ca un semn de dispret pentru cel care ar fi intrat peste ea si cel care putea intra eram numai eu In clipa aceea mi-am adus aminte cum matusa-mea, la tara, unde imi petreceam vacantele, punea mina pe-un rete­vei si il arunca furioasa in ciinele care dormea in mijlo­cul bataturii cu spatele la casa («Asadar totusi ti-ai dat seama ce-ar fi trebuit sa faci!») Am apucat-o de mina si i-am spus: ridica-te cind stai de vorba cu mine! S-a ri­dicat si gura ei s-a facut subtire ca o lama de cutit Nu te agita, mi-a raspuns cu pleoapele coborite, cind n-o sa mai avem lemne ma ocup eu sa fie iar pivnita plina' Ajuns aici Petrica se opri. Asteptai insa zadarnic sa continue. Ma uitai la el: avea falcile inclestate. Intelesei ca nici pina astazi nu rezolvase, in el insusi, acest episod, care era proaspat. De aceea poate sotii, intilnindu-se pe strada, nu se oprisera, nu-si spusesera nimic? Da, dar ea avea un suris rapitor Cu ce gresesti tu, Petrica, fata de ea? m-am intrebat. Ce lipseste, ce nu-mi destainui? Ce-ti scapa din fiinta ei, care iti produce o indignare uni­versala? Fiindca, e clar, ea e sursa iritarii si pesimismului tau furios, pe care il extinzi in relatiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice si cu l'avenir de l'inteiligence

Surideam, curios sa aud ce-o sa-mi spuna miine.

VI

A doua zi insa, lovitura de teatru: pentru intiia oara de cind il cunosteam, Petrica era nu numai vesel, ci o lumina care ii facea chipul deosebit de frumos ii transfi­gura parca trasaturile. Inalt cum era, subtirel si distins, ai fi zis ca umbla cu capul in nori. Radios, imi spuse ca a vorbit cu Matilda despre mine Parca ar fi obtinut o vic­torie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca si cind demult as fi insistat eu pe linga el, ca numita Matilda sa accepte sa i se vorbeasca despre mine. Si ca el si ea ma invitau la masa Chiar in acea zi, adica acum, la prinz. 'Bine, Pe­trica. zic, multumesc.'

Era clar pentru mine, se impacasera. Dar se impa­casem de tot, adica tot ceea ce imi povestise el nu mai exista, n-avea sa se mai reintoarca? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el stie ce e intre ei. O luaram deci spre el, strabatind centrul orasului. Eram cam plictisit: Petrica nu mai avea verva lui care ma atrasese atit de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care isi tinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vaga expresie de dispret pe chip la adresa multimii prin care treceam, tacerea lui care se voia superioara il facea putin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Ma gindeam chiar sa pretextez ca am uitat ca am ceva urgent de facut si sa ma scuz, sa ramina invitatia lui pentru alta data. Numita Matilda, cu sufle­tul ei generos pe seama cartilor si chiar a lemnelor lui Petrica, nu-mi stirnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viata acestui cuplu mi se parea ca are in ea ceva minor si stupid, in ciuda faptului ca erau amindoi intelectuali, fiindca nu-mi trecea prin cap sa pun la indoiala ceea ce imi dezvaluise Petrica. Desigur, in conceptia mea si in ceea ce priveste viata sentimentelor nu exista deosebire intre un om cul­tivat si unul cu o meserie simpla si fara cultura. Intelec­tualul putea doar complica meschinaria vietii in care traia, perorind si vorbind despre idealuri, in timp ce omul simplu putea recurge la vointa sau sa sufere in tacere, fara gene­ralizari filozofice.

Ma intelesesem cu mama sa ma astepte totdeauna pina la ora doua si, daca nu veneam, sa-mi lase un bilet in care sa-mi spuna ce am de facut ca sa maninc si sa plece. Parca imi parea rau ca n-o s-o vad decit miine, fiindca, in mod natural, neiubind pe nimeni, incepusem s-o iubesc pe ea, prezenta ei ocrotitoare, tacerea chipului ei care era atit de elocventa: esti fiul meu, parca imi spunea, si dupa Dumnezeu la tine tin si am uitat de mult ca nu mai ai credinta si nu te-ai impacat cu taica-tau Dar esti tinar, si nu se stie daca intr-o zi n-o sa-l intelegi pe Mintuitorul.. Ii ghiceam aceste ginduri si o ocroteam acum si eu, spunindu-mi ca daca Mintuitorul a invatat-o sa fie atit de rabdatoare si sa tina astfel la mine, care o chinuisem pina mai ieri, inseamna ca totusi pe ea credinta o inaltase cu adevarat, in timp ce tata era in stare sa-mi poarte atita vreme ranchiuna, desi era un om de treaba. Da, dar oamenii numiti de toata lumea de treaba nu sint de treaba deloc, daca pot pastra in sufletul lor, atit de multa vreme, o jignire, chiar daca e grava.

Ma trezi din aceste ginduri Petrica: ajunsesem. Locuia pe o strada apropiata de centru. Ceea ce ma izbi de la inceput fu eleganta si somptuozitatea intrarii (era o intrare laterala, din curte, spre al doilea etaj al cladirii, o vila impunatoare), scara larga in spirala, cu trepte parca de marmora, in orice caz nu erau din ciment obisnuit, cu ferestre imense de o parte si de alta. Uimirea mea insa crescu cind intraram inauntru. Tot etajul de patru ca­mere era al sotilor Nicolau. Nu mai vazusem pina atunci ceva atit de atragator, atit de artistic as zice, camere mari cu draperii violete, cu peretii plini de tablouri si rafturi de carti, cu plafoanele ornamentate, fotolii si sca­une aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal urias, o sufragerie si un hol cu drugi negri de lemn transversali in plafon, nise nenumarate cu geamuri vechi, parca din secolele trecute, colorate ca in vitraliile catedralelor, sobe de teracota alba; nici n-ai fi zis ca sint sobe, atit de fine erau placile si briiele cu incrustatii si semne ornamentale Biroul lui Petrica era atit de spatios incit simtii invidia, mi-ar fi placut si mie sa am ceva asemanator. Oricum, ai fi zis ca un mare savant lucra in el, cu biblioteca lui facuta dintr-un lemn pretios, probabil nuc, care se intin­dea pe doi pereti. Ma asezai pe canapeaua in care ma in­fundai, in timp ce repetam: 'Frumoasa casa ai, Petrica, n-am mai vazut asa ceva'. El isi tinea o mina in buzunarul de la pantaloni, zornaind niste chei. Tic nervos, de care aveam, mai tirziu, sa ma satur. Nu-mi raspunse. Veselia lui radioasa se mai topise si il aud ca zice: 'Ar fi in stare pur si simplu sa nu vina (intelesei ca se referea la sotia lui.) si nici macar sa telefoneze. Ea te-a invitat, dar parca la ea conteaza ca ti-ai luat o obligatie si ca trebuie s-o respecti?'

Dar chiar atunci se auzi zgomot la usa de la intrare si ma ridicai de pe canapea. Petrica imi confirma: ea era. Iesiram din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse ca 'domnu`, nu ghesit vin, mereti dumneavoastra si chcutati' Crunt, Petrica ii lua plasa din mina, ne imbracaram paltoanele si plecaram noi sa gasim vin. Nu gasiram ici, dar gasiram dincolea Totusi Petrica, contemplind norii, parca nu voia sa ne mai intoarcem acasa. Dar nici nu spuse ce-ar trebui sa facem. Ne plimbaram in ta­cere cam vreun ceas. Tacere, fiindca incercarea mea de a spune ceva, de pilda despre faptul ca rusii erau iritati ca aliatii lor, anglo-americanii, taraganau procesul crimi­nalilor de razboi (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietica in care se spunea 'ar trebui scos din celula banditu-asta de Goering si spinzurat ime­diat'), nu avu nici un ecou la Petrica. Era insa rindul meu sa vorbesc si continuat interminabil pe aceasta tema. Aveam insa sentimentul ca prietenia noastra se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stapinit de o mutenie care parca nu prevestea ni­mic bun. Parea hotarit in sfirsit s-o bata acum pe Matilda lui, daca bineinteles s-o fi intors. Se facuse ora trei si jumatate. Ma uitai discret la ceas: mi se facuse foame. Eram pe punctul sa-l invit eu la mine acasa, cind el isi cobori deodata privirea din nori, surise strimb si imi facu semn: ne intoarcem. Dar fara graba, intelesei, ii lasa timp sa vie si sa pregateasca masa. Astfel ne opriram intr-o librarie din centru, care tinea deschis toata ziua, rasfoiram carti, cumpararam reviste literare si ziare proaspete, ne uitaram la pozele de reclama ale unui nou film american cu cowboy si pe la patru Petrica suna la propria lui casa, desi avea cheile in buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de repros: 'A venit, fa, doamna?'' o intreba Pe­trica grosolan, fara sa treaca pragul. 'Nu, domnu`, ras­punse ea, dar telefonat ca vine mintenas, domnii nu plecat, vine, vine' 'Ce e, draga, ce s-a intimplat?' auzii atunci in spate un glas de femeie incarcat de o mare veselie de­gajata si ma intorsei si o vazui.

Era ea. Venea agale, imbracata in haina ei de blana, trecatoarea pe care o clipa crezusem prima oara ca n-am s-o mai vad niciodata. Avea aerul ca venea de la o petre­cere unde se simtise minunat si acum se intorcea acasa plina de generozitate pentru toti si pentru toate, dispusa sa ierte pe oricine si pentru orice, cu forta pe care ti-o da sufletul cind viata ti-a daruit o clipa de intensa fericire. Se uita la mine cu aceasta bogatie de expresie pe chipul ei de o frumusete care ma coplesi si exclama: 'dumneata trebuie sa fii domnul Petrini! Buna ziua!' Si imi intinse mina pe care i-o sarutai. Avea o mina a carei greutate n-o simtii, imponderabila, dar care mi-o strinse pe-a mea intr-o scurta inclestare, stringere fraterna, care transmitea forta feminina, dar si forta fizica, mina groasa, ai fi zis o laba O lua inainte, isi arunca haina pe un fotoliu si disparu. Petrica fusese ignorat in aceste clipe, dar observai la el o curioasa transformare: parea stapinit de o bucurie jenata si confuza, impotrivirea lui crunta se retrasese (nu dispa­ruse, vedeam bine), un vag suris ii flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumusete minora, daca pot sa spun asa, caci astfel imi aparea in acele clipe. 'Hai, zise el in soapta, ca si cind s-ar fi ferit sa nu trezeasca pe cineva din somn, sa-ti arat cartile mele.'

Intraram in biblioteca si incepu intr-adevar sa mi le arate, una cite una, editii rare, din clasicii francezi, legate, cu tiparitura veche de prin 1860. Le desfacea coperta, intirzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, imi dadea, tot in soapta si cu religiozitatea aceea curioasa a livromanilor, explicatii asupra personalitatii, nu a auto­rilor, ci a acelora care ingrijisera si prefatasera editia, biografia lor, polemicile lor din epoca etc, ca si cind aceste personalitati erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine De ce vorbea el in soapta? ma intrebam. Ce sentimente il stapineau pe Petrica, de arata ca si cind un devotament straniu pentru cineva scump si drag care za­cea bolnav in camera vecina il impiedica sa fie firesc, sa dea curs ca altadata gindirii lui libere, sa vorbeasca cu un timbru normal?

Deodata lasa cartea si se intoarse: intrase ea. Chipul lui Petrica inflori brusc si de asta data bucuria lui jenata fu inlocuita de o bucurie plina si spuse: 'Matilda, bine ca ai intirziat, ne-am plimbat prin oras, am cumparat vin, am fost prin libraria din centru Credeam ca o sa gasesc cele doua carti vezi, asta e, cind traiesti in provincie, trebuie sa te multumesti cu farimiturile din capitala, daca mai vin si farimiturile acelea' 'Petrica, imi explica ea, asezindu-se, nu doarme de citva timp din pricina a doua carti Vrea sa se duca la Bucuresti dupa ele' Si spu­nindu-mi asta isi arata deodata chipul, pe care pina atunci nu-l vazusem bine si ramasei impietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumusete la Caprioara era ceva palid, sters, inexpresiv, fata de bogatia stralucitoare a chipului acestei femei. Exista chipuri intr-adevar frumoase care nu exprima decit atit, adica ceea ce a facut natura fizic, dar un chip frumos prin care sa izbucneasca dinlauntru o lumina a unei vieti a gindirii si sentimentelor, care arunca parca intr-o transa privirea unor ochi lucind, ai zice, in triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parca sa stea inchisa din pricina tensiunii launtrice a poftei de viata si de comunicare, un astfel de chip si o astfel de frumusete nu mai vazusem. Un fior rece de invidie grea ma strabatu. Cum de nu intilnisem eu o astfel de femeie si o intilnise Petrica? Cum dracu au noroc unii si dau peste astfel de femei fascinante, cum se intimpla, unde le gasesc, sau, culmea, cum de sint gasiti de ele? Si, ce era mai rau, intelegeam acum vorbirea in soapta a priete­nului meu: aceasta femeie in propria lui casa, hm! desi­gur, nici vorba, intelegeam prea bine, il subjuga; in pre­zenta ei gindirea lui se topea, revolta impotriva ei si tot ceea ce ii tortura sufletul, asa-zisele fapte pe care mi le povestise zile in sir, deveneau, desigur, o amintire palida. El incepu sa-mi explice ca nu era vorba de carti obis­nuite si se insufleti, inceta sa mai vorbeasca in soapta. Ea isi aprinse o tigare si il asculta cu un minunat si ironic suris afectuos, uitindu-se adesea si la mine, care ma fa­cusem in forul meu interior crunt si dusmanos. 'Unde sint, Petrica, invinuirile tale? ma intrebam. Ce-a mai ra­mas din superba ta revolta?'' 'Hai, Petrica. Continuam la masa, zise ea intrerupindu-l, domnul Petrini, vad eu, nu are acum gindul la carti, ca tine, ci probabil i se profi­leaza mai degraba in minte, prin telepatie cu bucatareasa, imaginea unei supe fierbinti si a unui muschi de porc im­panat, care sint gata. Poftiti la masa!'

VII

'Unii oameni, continua Petrica deodata patimas, in timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supa, desi au cul­tura, sint analfabeti prin conceptia pe care o au despre cultura. Ei confunda civilizatia, pasta de dinti, cu cultura si am intilnit chiar creatori de cultura, pictori si scriitori, care nici ei nu sint mai prejos de analfabeti. Dotati de la natura cu talent, traiesc si mor in ignoranta, alergind toata viata dupa muieri si intre o opera si alta petrecind in chiol­hanuri nemaivazute care le ruineaza sanatatea si ii trimit in mormint inainte de vreme. Si ne mai plingem ca valo­rile noastre nu intra in circuitul universal! Cum sa intre daca inaintea ta intra Proust si tu nu faci decit sa-l imiti? Cit apare pe lume un scriitor mare, romanii imediat ince­teaza orice cautari proprii si il imita pe acela. Cultura e o forta si ca atare atrage in sfera ei gravitationala pe cei slabi, care nu mai au nici o sansa. Pentru a scapa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastra, trebuie sa faca un efort urias pentru a deveni independente, si anume incepind cu violenta prin a fi polemice cu valorile do­minante ale occidentului. Scopul final, sarcina a tuturor generatiilor, ar fi mutarea culturii si artei europene aici in rasarit, sau macar impartirea ei in doua'. 'Nu se poate, Petrica, ii raspunsei, cultura e un fenomen natural, a ca­rui forta nu poate fi schimbata prin simpla vointa.' 'Te inseli, zise el fara sa reflecteze, semn ca reflectase inainte, literatura rusa e o literatura polemica, si zadarnic a igno­rat-o un timp occidentul: a cucerit lumea si acum fran­cezii se uita uluiti la sufletul rus, ale carui adincimi son­date de un Gogol, Dostoievski si Tolstoi ii ametesc, fiindca se simt rusi, asa cum bunicii si strabunicii rusi ai lui Tol­stoi se simteau francezi, a caror limba o vorbeau si in in­timitate Si atacul rus asupra literaturii europene, se grabi Petrica sa precizeze, este premeditat, antagonic, deci 'ne­natural', desi e perfect natural prin desvaluirea altor ade­varuri despre om.' 'Petrica, chiar ideea ta despre muta­rea culturii in rasarit nu e originala, e a lui Spengler, tot un occidental, numai ca el o revendica pentru Germania. Si nu uita ca marele Tolstoi, inainte de a ajunge sa-si cristalizeze propriile lui reflectii despre cauzele razboiului, l-a citit pe un Proudhon, a carui idee, ca razboiul e de origine divina, si-a insusit-o cu entuziasm; dupa cite imi amintesc, Tolstoi l-a intilnit in 1861 la Bruxelles pe Proud­hon, cu care probabil ca a discutat indelung si de la care a imprumutat chiar titlul de Razboi si pace, care pesemne ca i-a placut atit de mult incit n-a ezitat de asemenea sa si-l insuseasca. Acest scriitor francez suferise la rindul lui influenta lui Joseph de Maistre, care in Du pape si Soirees de Saint-Petersbourg se arata adversar al revolutiei fran­ceze. Noutati, deci, in materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afara doar de faptul intr-adevar coplesitor al geniului sau epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecinta a unui spirit polemic, premeditat si antagonic.' Credeam ca il strivisem pe Petrica, dar el avu un suris spontan de superioritate, nu se grabi sa-mi raspunda, as­tepta ca Matilda sa ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase ca ii venise in cap un gind, mai degraba o intrebare pe care astepta sa i-o puna la urma sotului ei; in aceasta aminare savura parca reactia lui, cu care urma sa se delecteze si prin priviri neascunse pe care mi le arunca din cind in cind, imi promitea ca si eu o sa ma distrez; sotia isi cunostea sotul, punctele lui vulnerabile; fireste, nu le va dezvalui, sa-l faca de ris, dar nici nu va ezita sa-i atinga putin morga aceea a lui despre care, probabil, stia multe; devenisem curios, incit ma hotarii ca dupa replica lui Petrica sa nu mai raspund. Totusi nu ma putui stapini sa adaug, fara sa-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectind mai tirziu, ma facu sa in­teleg de ce prietenul meu ma evita apoi citeva saptamini la rind. 'Si apoi, Petrica, cum sa te smulgi de sub influ­enta marilor culturi, cind chiar tu insuti ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenta lui Arghezi? E o lege naturala!' 'Nu recunosc aceasta influenta, rinji el deodata si frumusetea chipului sau se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit in spatiul nostru poetic balca­nismul. Influenta lui, da, o recunosc si nu vad nimic rau ca, in cadrul unei literaturi, unul mare sa ne influenteze. Spiritul polemic trebuie indreptat impotriva culturilor straine dominante, chiar insusindu-ne de la ele idei, cum nu neg ca a facut-o Tolstoi. Asta e, in lume e cunoscut astazi Tolstoi, in timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu sa spun'

Se lasa o tacere. Bine, fie, gindii, dar de unde porni­sem? Da, el incepuse prin a afirma ca unii oameni, desi au cultura, sint de fapt analfabeti. Ce vroise sa spuna prin aceasta idee, careia apoi, dupa obiceiul lui, ii daduse pro­portii europene? 'Eu sint analfabeta aceea, zise atunci Matilda facindu-ma sa tresar cu putere (gindurile se ghi­cesc!). Eu, continua ea cu o veselie extraordinara pe chip, desi am cultura, sint o analfabeta care rid de el ca nu poate dormi fiindca nu gaseste aici la noi in oras doua carti des­pre care se face vilva in Franta si vrea sa se duca la Bu­curesti sa le caute' Toata veselia ei deveni apoi brusc generoasa, ai fi zis dincolo de limite, cind adauga: 'Dar du-te, Petrica, ti-am spus de la inceput si nu stiu de ce si atunci te-ai simtit jignit' Intinse mina, i-o puse pe brat si il mingiie: 'Du-te chiar duminica viitoare, si luni intoarce-te'. Sub aceasta mingiiere Petrica se relaxa. Dar ea relua imediat: ..Si lasa-i pe acesti artisti si scriitori care alearga toata viata dupa muieri si petrec in chiolha­nuri nemaivazute. Ce-ai tu cu ei? Poate ca altfel n-ar putea crea!' 'Pe dracu, rinji Petrica, batjocoritor. Cu ce te ajuta curul unei muieri sa creezi! Balzac nu s-a insurat pina n-a dus la apogeu Comedia umana. Toata forta spiri­tului trebuie concentrata in creatie, daca vrei sa nu ramii vesnic la marginea marilor culturi. Intrucit burta unei mu­ieri, unde zac toate fortele turbulente si distructive, poate stimula un artist?' 'Bine, exclamai eu, dar despre idolul tau, Ion Barbu, se zice ca' ..Da, ma intrerupse el ime­diat, stiu, poti sa alergi dupa curul unei muieri, dar sa nu te indragostesti de el! E ridicol!'

Devenise parca furios, insa avea o furie rece, iar chipul sau arata acum duritati de cremene. In acelasi timp glasul avea tonalitati de un sarcasm ucigator. Matilda zimbea, dar imi evita privirea. 'Tolstoi, continua el, a rezistat, cu toate ca era dotat cu o neobisnuita forta virila, careia insa i-a pus friu, a convertit-o in spirit si a invins. La noi, ro­manul lucid a descoperit raul, dar nu-i poate rezista. Mu­ierile au sa-i manince capul, spune el cind vede un barbat inzestrat, dar care alearga ca un smintit dupa ele, in timp ce dupa el alearga ratarea. In care el nu crede. Cum sa creada? Femeia e idealul, ce e mai frumos in viata? Nu e ea floarea pamintului? Facind confuzie intre femeia care naste si care in timpul sarcinii ne e superioara, traind in apropierea mortii pe care, nascind, o sfideaza, si muie­rea stapinita de toti dracii cu care bea, chefuieste si dan­seaza' 'Cu cine, Petrica, bea, chefuieste si danseaza? ii intreba Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artistii?' Dar Petrica, sardonic, rise din plin, cum nu-l auzisem pina atunci, si nu raspunse. 'Petronius e un naiv descriind mo­ravuri romane naive. Ei da! exclama el, ca eroul nime­reste printre vestale, care ca sa-l vindece de impotenta ii vira un falus de lemn in cur tavalit prin ardei pisat si ur­zici si el o ia la goana urlind, in timp ce vestalele il urma­resc cu tipetele lor: hotul, hotul Saracul, era constient ca impotenta lui fata de femei venea din faptul ca iubea un baiat cu care traia. Dar ar fi vrut sa faca fata si unei frumoase matroane, indragostita de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiintei umane este, practic, nelimitata, dar numai la noi, la romani, care avem simtul humorului. Cunosc un bun tata de familie care te poate distra la infinit cu amestecul de humor si abjectie care il caracterizeaza. Si fiindca sintem admiratori ai lui Zola, care a scos afara matele fiintei umane, ca sa depasim faza, sa nu strimbam din nas, stapiniti de un idea­lism puturos. In fata scenelor memorabile pe care le traiesc semenii nostri'

Matilda se uita la mine cu o privire rapida si alarmata. 'Retrag, parca imi spunea ea, invitatia sa te distrezi pe seama spuselor lui Petrica. Vrea sa ma jigneasca, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele doua carti din pricina ca­rora nu doarme si acum ma ataca.' 'Petrica, ii zisei, dar poeziile tale sint atit de pure, de idealiste' Petrica primi elogiul, dar nu renunta. 'Citi oameni, continua el, mai sint impresionati de codul moral pe care putini dintre noi il mai ridica in fata abjectiei? Humorul e suveran! Ho­hote de ris se aud in casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul ride cu noi, singurul supravietuitor dintre ingeri. Sintem singurul popor din lume care avem granita nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul ca am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv demolator, al oricarei inaltari. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodata ca o sa pot ride cu pofta cu un ticalos care imi povestea zilele trecute, uluit el in­susi, uimitoarea sa aventura cu o gagica'

'Dar chiar acum, in celula mea, nu ma pot stapini eu insumi, in fata perspectivei apropiate a mortii, sa nu rid de povestirea pe care Petrica ne-a relatat-o atunci dupa masa cu lux de amanunte. Cunoastem toti asemenea intimplari scabroase si in acelasi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Rid acum, cind sint detasat de tot (si aceasta detasare imi aduce in suflet, ca o scurta zguduire, o suferinta insuportabila ca n-o sa mai pot trai si n-o sa mai ma pot bucura de viata, tocmai cind ii redes­copar secretul, care e tocmai aceasta detasare, secret pe care ea m-a facut sa-l pierd si sa ma pierd) si cind simt eu insumi, ca acel erou al lui Albert Camus, ca e cu putinta, in fata mortii chiar data de oameni, sa cistigi o tandra ne­pasare fata de lume Dar atunci nu rideam, Petrica mi se parea batrin si uzat in starile lui contradictorii, de la umilinta si adoratie fata de Matilda, la peroratie sceptica si misogina, tot impotriva ei, din motive care imi scapau, caci cele relatate de el mie pina atunci apareau meschine in fata noii lui stari de spirit.

Ne-am baut cafeaua in biroul lui si conversatia a ur­mat mai potolita pe tema celor doua carti, una de Camus, L'Etranger, si a doua L'Existentialisme c'est un humanisme de Sartre, o brosura, un dialog cu un public dintr-o sala, cum aveam sa aflu mai tirziu, al acestui indignat om de litere si filozof francez care incerca inca de pe atunci cu frica in oase, sa se impace cu marxismul.

'Si unde stai dumneata, domnule Petrini?' ma intreba ea la plecare, in timp ce isi tinea cu tandrete sotul de brat, care sot ma privea parca de sus, nu stiu de ce, ca si cind ar fi obtinut asupra mea o victorie. 'In orice caz, doamna, i-am raspuns, nu intr-o casa asa de frumoasa ca a dumneavoastra.' 'Si puteti fi vizitat?' N-am inteles sau n-am auzit bine intrebarea, sau eram brusc plictisit si dis­pretuitor fata de acest cuplu bizar ca sa nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, daca era vorba de o vizita a lor impreuna, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a parut din capul locului absurd Am uitat sa-i raspund.

VIII

Si totusi acest lucru absurd avu loc: intr-o dupa-amiaza, cam la o luna dupa vizita mea la ei, ma pomenii cu ea la usa. 'Buna ziua, domnule Petrini, mi-a spus sotul meu ca te-a invitat la noi de citeva ori si ne-ai refuzat, incepu ea chiar din prag. E adevarat?!' ma interoga in timp ce ii tineam blana, cu care ma lasa in mina si intra in biroul meu cu pasi fermi, ca si cind ar mai fi fost pe la mine si era familiarizata cu casa. Se aseza chiar pe scau­nul meu si isi ridica fruntea sa-i vad chipul fascinant, cu intrebarea in frumosii ei ochi verzi neclintiti si ametitori.

Uitai sa-i raspund, prins de o turburare care ma indigna si din care nu-mi reveneam; deschisei gura sa vorbesc, dar glasul imi pierise. Si totusi in acelasi timp, in forul meu interior, eram stapin pe mine, desi imi dadeam seama ca sint paralizat. Simteam in clipele acelea, intr-un mod aproape fizic, diferenta de virsta dintre noi (ea mergea, dupa spusele lui Petrica, spre treizeci, in timp ce eu abia ma apropiam de douazeci si cinci), o astfel de cucoana era pentru mine batrina si in mod straniu bariera celor cinci-sase ani in plus dintre noi mi se parea greu de trecut. Miinile ei cu palmele mari si corpul care vedeam acum ca era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care ma stapinea ca aceasta vizita n-avea nici un rost; numai ca n-o dadeam afara prin tacerea mea mohorita, fara sa-mi pese insa ca purtarea mea putea fi jignitoare.. Ei si? 'Sa nu spui ca te-am deranjat, cu toate ca ai aerul', relua ea si izbucni intr-un hohot de ris de o sinceritate cuceritoare. Parea sa spuna ca stie ca sint turburat si ca de aceea nu pot vorbi si se uita deodata la mine cu o intensa afectiune, care ma elibera brusc din paralizia mea.

Da, iata, afectiunea, sentimentele pot sari usor barierele daca oamenii nu-si poarta sufletul intr-o carapace. Stiam ca si eu o aveam pe-a mea si desigur turburarea venea de-acolo ca aceasta femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea risului ei si afectiunea cu care ma privi ma imblinzira: nu, nici vorba, nu venise cu aceasta intentie, ci din pura simpatie. 'Nu, doamna, ii raspunsei, n-am refuzat invi­tatia. Am asteptat doar ca Petrica sa precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum sa viu daca nu spui cind si la ce ora?'' 'Dar ce rost are formalismul asta? zise ea. Vino cind vrei, sinteti doar prieteni. Dai un telefon sa vezi daca sintem acasa si poti veni imediat. Petrica era nedu­merit, tine mult la dumneata si mi-a spus: du-te tu pe ia el si invita-l.' 'Da, doamna, o sa vin cu placere Nu stiam In fine Doriti o cafea?'

Si ma ridicai si intrai in bucatarie. Ceva nu era in regula in toata chestia asta. Dupa doua saptamini de instrainare, Petrica ma abordase din nou si plimbarile noastre impreuna, dupa terminarea orelor, reincepura. Nici vorba de armonie intre el si Matilda, cum imi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispret sub masca acelei generozitati care numai el stia ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc intre ei doi (si pe care le ascultam ca si cind as fi citit un roman pasio­nant), de la o zi la alta tot mai indirjit impotriva ei. Sen­sibilitatea lui era zilnic ranita si n-ar fi fost nimic, ar suporta totul daca ar putea sa scrie. Daca ar fi un om obisnuit ar cuceri in forul lui interior nepasarea, ar lasa sa apara in sufletul lui cinismul si dispretul si ar trai ca oricare altul. Dar el e poet, vrea sa scrie si cum poti sa scrii cu nepasare, cinism si dispret? Foaia de hirtie ramine vesnic alba in fata ta, seara de seara, cind te retragi si, impins de dorinta de a scrie, vrei sa scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris inainte de casatorie.

De cind traieste cu ea, adica de trei ani, n-a mai scris un rind 'Petrica, i-am spus, asta e grav', in timp ce imi era din ce in ce mai limpede ca nu femeia era cauza, ci el insusi. Femeia era asa cum era, dar el de ce era asa cum era si nu un altul, care sa vada lucrurile in finalitatea lor si nu in necontenita ciocnire, care intr-adevar pe el il putea, daca continua astfel, sa-l uzeze definitiv, sa-l epui­zeze. De ce nu se despartea de ea? 'Bineinteles ca o sa ma despart, raspunse el, dar iata cum s-au dus dracului trei ani din viata mea, in care timp n-am putut nici sa citesc ca lumea. Ar fi fost o compensatie.' 'Bine, i-am raspuns, dar n-o mai lungi si inceteaza sa mai vorbesti in soapta in propria ta casa, cum ai facut atunci cind ai uitat ime­diat tot ceea ce iti facuse, ceea ce imi povestisesi si altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil ca dureaza de mult, si asta numai la simpla ei aparitie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai facut-o analfabeta.' 'Pentru ca real­mente conceptia ei despre cultura e a unei analfabete, cu toate ca a citit ca si mine e arhitecta, dar parca ai zice ca nivelul ei spiritual nu se ridica deasupra zidarilor cu care lucreaza Intr-o seara, de bine de rau, am scris o poe­zie si m-am dus la ea sa i-o citesc. A ascultat, dar pe urma a pufnit-o risul. Ridea in hohote fara nici o jena si nici o rusine. De acord, poezia era proasta, dar nu asta era im­portant, ci faptul ca o scrisesem totusi. Am aruncat-o furios la cos si am iesit de la ea injurind.' 'Bine, zic, dar de ce trebuia sa i-o citesti ei?' 'De unde sa banuiesc cum va reactiona? Orice om de bun-simt mi-ar fi spus ca poezia e buna si ca trebuie sa continui, pe ideea ca pe urma, scriind altele mai bune, singur mi-asi fi dat seama ca aceea pe care i-o citisem era timpita.' 'Bine, Petrica, nu e o muza, dar' 'Dar bun-simt poate sa aiba? ma in­trerupse el. Citesc o carte care ma entuziasmeaza, o ia s-o citeasca si ea, casca si se mira ce mi-o fi placut mie, ceva asa de idiot n-a mai citit de mult Adica ma face pe mine idiot?! Bunul-simt ar trebui s-o indemne sa spuna ca n-a inteles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie sa treci la insulte?'' 'Rupe, ca sa zic asa, relatiile culturale si traiti mai simplu, ca barbat si femeie: un profesor, o arhitecta, fiecare cu profesia lui.'

El tacu in ziua aceea, dar a doua zi relua: ..simplu, ca barbat si femeie asta inseamna sa fac eu totul si ea nimic Am facut si asta, nu mi-a fost rusine, dar mi-a spus cu ironie ca ea a luat un barbat, nu o fata in casa.' Divortul, Petrica, rezolva totul. I-ai pus problema?' 'Un divort e un esec!'' murmura el si isi ridica privirea spre nori si tacu vreme indelungata. Aha! Asadar el spera in indreptarea ei, nu suporta gindul unui esec? 'Un esec, spune filozoful, poate fi, Petrica, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea sa ai surprize, sa-si dea seama ca nu se poarta bine cu tine si sa se schimbe.' 'Nici vorba, zise Petrica, i-ara pus problema.' 'Si?' 'A ris ca de o gluma reusita.' 'Perfect, du gluma pina la capat si las-o sa rida. Stii ce spune Puskin: poet care indragesti lucrurile pe care le faci, esti tu multumit? Esti rege, traieste in singuratate si lasa lumea sa rida, nu te increde in elo­giile ei si nici sa nu-ti pese daca iti darima altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol si Dostoievski.' 'Ma duc chiar miine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfirsit cu groaza, decit o groaza fara sfirsit.' 'De ce groaza?! risei eu. De ce sa-ti dramatizezi singur un act simplu de vointa?' 'De-un mormint toti avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur.' Am dat din umeri. Incepea vag sa ma plictiseasca si el simti acest lucru si citeva zile nu ma mai conduse acasa

Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Ii adusei cafeaua si ea isi deschise poseta si isi aprinse o tigare. Se vedea ca nu era fumatoare si ca fumul de tutun nu-i fa­cea nici o placere. De altfel o si stinse dupa ce trase din ea de citeva ori. 'Nu vrei sa iesim? zise. E soare afara si e asa de frumos orasul nostru sub zapada.' 'Ba da', ras­punsei si ii adusei haina.

Zapada scirtiia sub pasii nostri. Chipul ei se imbujora din pricina gerului, care parca ii pria, nasul i se facu de statuie, obrazul ii deveni si mai frumos sub o noua sime­trie si mai armonioasa a trasaturilor; numai privirea ii ramase aceeasi, neclintita ca un diamant verde. Ma inde­partai de ea si merseram astfel la distanta unul de altul, intr-o tacere pe care nici unul n-o rupse vreme indelun­gata. Intr-un tirziu ea spuse cu un glas in care razbatea, ai fi zis, o patima mistica: 'Petrica sufera mult'. 'Da, doamna, stiu', raspunsei si tacerea se asternu din nou. Orasul stra­lucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, in contrast cu albul orbitor al zapezii, pareau incendiate in amurgul care se lasa cu repeziciune. Marea biserica din piata, cu statuia ecvestra a regelui maghiar de odinioara mi se parura ca sint aparitii ciudate, pe care le vedeam pentru intiia oara si melancolia mi se strecura in inima, ameste­cata cu o vaga, nedefinita deprimare. Ceva ma infiora, dar nu stiam ce. Poate faptul ca ma simteam atit de strain de aceasta femeie cu care ma plimbam, trecatoarea care ma facuse sa tresar si pentru care apoi simtisem o atractie turbure si o invidie grea ca astfel de femei le intilnesc altii si nu eu? Ea era a lui Petrica si imi dadeam seama ca a lui Petrica va ramine. Petrica sufera mult, spusese ea. Era deci in gindul ei

Iesiram spre marginea orasului. 'Iata, zise ea la un moment dat, cita tristete zace peste casa aceea.' Ma ui­tai si intr-adevar casa aceea parea, cu acoperis cu tot, scufundata in tristete. 'Pamintul pe care calcam, relua ea apoi, nu stie nimic de dramele noastre. Nu exista reme­diu Ambitiile, vanitatea, egoismul ne maninca viata Cind viata e o bogatie, o revarsare de daruri, un riu cu ape bogate si vesnice, sa ajunga pentru toti noi ne facem ziduri, ne inchidem in ele, ne urim, ne detestam si uitam prezentul, astfel bucuria vietii ne scapa.'' 'Da, doamna! murmurai intr-un tirziu. Asa este' Tot gindind: e si filozoafa pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrica, dar in­tr-un sens exact contrariu, vazind viata ca pe-un ospat, in timp ce Petrica era un idealist auster, amenintat de scepticism agresiv. Am gindit: hedonismul tau. Matilda, miroase a apropierea toamnei cum esti si analfabeta, ai putea fi impinsa sa faci ceva necugetat

Ne intoarseram si plimbarea se termina in aceeasi ta­cere. La despartire imi intinse mina, pe care i-o sarutai si ea mi-o strinse pe-a mea scurt, si pastrai apoi in minte inca o data marimea si vigoarea palmei si in acelasi timp imponderabilitatea turburatoare a bratului, ascuns in blana Ratacii apoi singur pina ajunsei acasa. Luminile reclamelor, foiala de pe strazi, vitrinele luxoase (in ciuda saraciei) imi alungara bizara melancolie, vraja depresiva care ma stapinise tot timpul in lunga mea plimbare cu Matilda, sotia detestata a prietenului meu. Ii uitai pe amindoi, ca pe doi straini a caror drama de fapt nu ma in­teresa. Desigur, imi spuneam, si imi aminteam cum ob­servasem acest lucru la oameni, la tatal meu mai ales, dar si la Caprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasa. Casatoria o o temnita in care oamenii, cu vini diferite, se inchid si se urasc reciproc crezind ca au fost pedepsiti sa ispaseasca pe nedrept pedeapsa celuilalt

Am adormit cu gindul ca acest lucru, mie, nu trebuie sa mi se intimple niciodata

IX

Dar nu numai acest lucru. Iata, citesti un bun roman, vezi un excelent film eroii se cauta besmetici unii pe altii savirsind exact ceea ce bunul-simt ar trebui sa-i in­demne sa nu faca. N-a venit la intilnire, a prins-o cu al­tul, a descoperit niste scrisori, i-a descoperit un trecut in­famant, nu-l poate lua fiindca sint din clase sociale diferite sau se inchina la dumnezei diferiti, ea e prea frumoasa ca sa nu doreasca situatii inalte, el e un cinic si un destra­balat, copiii se opun parintilor si ii parasesc Nimeni nu rezista in fiinta lui la astfel de dezastre, ca si cind viata din ei n-ar avea alt continut. Nici vorba, gindeam, asta e doar ceea ce are exterior viata. Ceea ce are ca specta­col. Asta li se intimpla lor, dar nu mi se va intimpla mie. Eu stau doar in pat sau in scaunul teatrului si cinemato­grafului si citesc sau privesc cu pasiune de spectator. Iata, apare o ceata de ticalosi, minuitori de pistoale, care tero­rizeaza o regiune indepartata de pe pamint, apare insa si un tip inteligent si abil care nu da nimanui de banuit ca poseda si alte calitati decit ale acelora, aparator innascut al ordinii si al legilor, plus minuirea si mai fulgeratoare a pistolului, de care nu se va folosi decit in final, intr-o scena uluitoare de tensiune insuportabila. E perfect! Bine ca m-am nascut intr-o alta regiune a globului, unde ordi­nea si legea domnesc demult si unde forta noastra vitala se poate converti in valori ale spiritului, care ne pot in­gadui sa privim in intemporal si sa sfidam nelinistea mor­tii, a sfirsitului, traind cu intensitate sentimentul eternei intoarceri, cum spunea Nietzsche.

Incit dupa vizita Matildei prinsei aversiune impotriva ei si o dorinta de asta data vie se nascu in mine sa-l scap pe prietenul meu de ea. Il intrebai daca se dusese la avocat. Nu se dusese. 'Pai de ce, Petrica?! ma mirai. E clar pentru tine, un talent, dupa cum bine stii si tu, daca isi indreapta cu toata energia puterea intr-o directie unica, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenta polemica si antagonica. Pune-o in practica! Indreapt-o intii impotriva conditiilor care te impiedica sa scrii. Uita-te la sudorul acela, exclamai eu aratindu-i un sudor pe linga care tocmai treceam, sudeaza o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacara! Dar e o flacara albastra, care topeste fierul. Una obisnuita nu arde decit lemnul si paiele. Ast­fel se transforma si flacara talentului, din galbena cum e de la natura, in flacara albastra sub taria puterii de con­centrare a vointei intr-un singur punct Eu nu zic sa te desparti neaparat de Matilda, reluai prudent observindu-i tacerea. Numai tu singur stii ce inseamna ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce inseamna ea rau in existenta ta. Mai precis, sa ramii sensibil la ceea ce iti place la ea si absolut insensibil, de gheata, la ceea ce te face sa suferi

Ma oprii, uitindu-ma indiferent in jurul meu. Pasii nostri continuara multa vreme, batind asfaltul ud al tro­tuarelor pe care zilele babelor topisera zapada. 'Opera­tiune de scindare a constiintei care imi repugna, exclama in cele din urma, indirjit, Petrica. Ori totul, ori nimic.' 'A, bine, exclamai si eu, consideri deci ca Matilda e totul. Trebuie sa raspunzi in sinea ta la intrebarea daca nu cumva te inseli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu insumi, desi in forul meu interior nu vad de ce n-as fi. Numai ca natura e vicleana si pentru un om inteligent se pune intrebarea care i s-a pus si lui Arhimede, sa afle, fara sa topeasca o coroana de aur, cit aur si cit argint are in ea, fiindca regele avea banuiala ca bijutierul il inselase sustragind o parte din aur si inlocuind-o cu argint. Trebuie sa fim ca acel rege al Siracuzei si sa punem la indoiala chiar exemplarele cele mai reusite ale naturii (si Matilda pare sa fie un astfel de exemplar) si sa strigam evrika, fireste in sinea noastra, pentru noi insine cind ne vom trezi in posesia adevarului crud Da, toata lumea o poate admira, dar noi stim ce se ascunde sub stralucirea aparenta. Putem sa suridem sardonic cind vom vedea barbatul ametit de privirea ei dispus sa-i puna viata la picioare Da, sa i-o puna O sa vada el pe urma; ba chiar acest «pe urma» sa fie un «indata», lasa-l sa-i devina sclav, daca are suflet de sclav. Poate ca, Petrica, Matilda chiar asta doreste, un sclav, desigur fara sa fie constienta Lasa-i deci pe altii sa admire coroana. Numai tu singur vei sti cit aur contine'

Ma oprii. In mod straniu, simteam nevoia sa-i spun mai multe, dar imi dadeam seama, din instinct, ca mai multe ar fi putut trezi in celalalt banuieli. Or, ce banuieli? La acest gind izbucnii in hohote lungi de ris, la fel de stra­nii pentru mine insumi, ca si dorinta de mai inainte de a-i vorbi inca, de a-l convinge. El se uita la mine cu o expresie de deruta care tinu cel putin citeva secunde, pe urma se gindi poate ca rid de el, asa, cum rid cei mai tineri de dramele celor mai in virsta, intr-un fel stupid, dupa ce mai inainte ai fi zis ca stateai de vorba cu un om matur si cu gindirea grava si adinca, si rise si el prin reflex Ii apucai de brat cu simpatie si il invitai la mine

'Mi-a facut o vizita, ne-am plimbat prin oras', con­tinuai in timp ce mama ne servea. 'Da, mi-a spus, zise Petrica, tine foarte mult la tine si ma bucur' Auzindu-l si vazindu-i si chipul, usor topit intr-un sentimenta­lism dulceag, izbucnii iar in ris. Mi se pareau de asta data ridicole si tinutul ei la mine, si faptul ca el se bucura spunindu-mi acest lucru. Risul meu jignitor nu-l mai deruta insa, expresia inmuiata de o tandrete ai fi zis gene­roasa {'o imita', gindii) i se accentua chiar si relua: Zice ca esti un om orgolios, dar ca orgoliul tau e o platosa, nu-ti altereaza fiinta interioara' 'Ce de mai banalitati, Petrica, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios si la cine orgoliul nu e platosa care ascunde fiinta interioara?' 'N-ai dreptate, zise mereu cu aceeasi tandrete care ince­pea sa ma irite (intuiam, aceasta tandrete era pentru ea, gindul ii era la ea), exista orgoliosi care nu ascund decit un vid, in timp ce' Urma sa spuna ca la mine ascun­dea nu stiu ce comori sufletesti. Devenea penibil si il in­trerupsei cu un nou hohot de ris, izbindu-l puternic pe umar, sa-l trezesc din narcoza dostoievskiana in care cazuse si la care ar fi vrut sa iau si eu parte, eu, el si Matilda, bineinteles de la ea ii venea starea aceasta. 'Petrica, zisei, Matilda n-are cumva singe rusesc?' 'Ba are, dupa tata, ca fata o chema Matilda Dimitrievna.' ,.I-auzi ! Te pomenesti ca stie si ruseste!' 'Stie! Cind ne viziteaza rude de-ale ei, vorbesc intre ei ruseste.' 'Casa, adica apar­tamentul, al cui e, Petrica?' 'E al ei!' 'Nu mai spune, de unde a avut atitia bani sa-l cumpere?' 'Primul ei sot i l-a cumparat, un profesor universitar evreu, care a fugit din tara cind au venit legionarii la putere.' 'I-auzi! Si ce e al tau din casa?' Petrica nu raspunse si se lasa o tacere. 'Incit, continuai eu, trebuie sa iesi intr-un fel din istoria asta. Suferinta, dupa Dostoievski, e singurul remediu, dupa mine suferinta e o criza din care trebuie sa iesi cit mai rapid, adincimile ei ne ratacesc spiritul. Ce e de fapt suferinta? O depresiune. Ce rost are sa zaci in ea si, mai rau, sa te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gindul ca omul, redevenit liber, n-o sa stie ce sa faca cu liber­tatea. E un gind pur rusesc. Ia vezi!' Dar Petrica nu vazu nimic si masca sa, altadata indirjita, cu profil de cremene, continua sa ramina bleaga, iar expresia de sentimentalism dulceag care ii inmuia trasa­turile persista pe chipul sau. Mai rau era ca ma plictisea. Unde era pornirea lui impotriva tuturor, incepind de la sotia lui, continuind cu profesorii care ii erau colegi, iesind afara din scoala in istoria contemporana si terminind cu Stalin? Curios cum o prietenie se naste si apoi se hraneste dintr-o anumita stare de spirit a cuiva, ca sa se stinga in­data ce flacara acelei dispozitii, care ne-a facut o vreme sa credem ca avem inaintea noastra un om inteligent, cu mintea scaparatoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva pretios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic si ne miram ca avem in fata noastra un ins obis­nuit si tern! Intelesei ca trebuie sa-l vizitez (n-am inteles cum de a tisnit in mine aceasta intelegere), ba chiar avui banuiala ca sufera fiindca nu-l vizitam. Dorea in mod obscur sa-l vizitez, sa-l vad acasa, sa fim noi trei impre­una, el, Matilda si cu mine. Ba da, acum imi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit intr-o zi, adica intr-una din acele zile cind ai mare pofta sa vezi un prieten, si daca nu ai, e ziua cind ti-l faci, cind esti disponibil (si acest lucru se simte), disponibil chiar sa te impaci cu un dus­man sau sa te imprietenesti cu cineva pe care pina atunci il dispretuiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare pofta sa vad iar apartamentul atit de artistic mobilat si decorat al sotilor Nicolau si in acelasi timp ceva imi spunea ca voi intilni in casa lor neprevazutul.

Bineinteles, l-am intilnit chiar din prag: era Petrica, desfigurat de furie. Petrica cel de altadata, mi-a deschis, mi-a intors spatele, si cu mina in buzunar, semet, zornaind niste chei, a intrat in hol si a continuat sa strige. Nici prin cap nu mi-a trecut sa ma retrag, fusesem invitat, veni­sem, acuma n-aveau decit sa se descurce cu mine. 'Ia loc, domnule Petrini', zise Matilda cu un glas care ma facu sa ghicesc ca era altul decit cel pe care il avea in acele clipe, facuse o sfortare ca sa si-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe alta lume, 'Petrica', zise ea mai departe Dar ce striga Petrica? Mi se parea oribil, auzii cuvintele, 'dar ce crezi tu, fa? Ca o sa mai suport ca pina acuma ani de indobitocire sistematica? Daca iti pocnesc una te invat eu minte sa mai stai cu curul spre usa cind iti intra bar­batul in dormitor Cum dracu de n-am pus eu mina atitia ani pe curea si sa te croiesc peste buci pina la singe, sa nu poti sa stai pe scaun decit pe-o dunga, sau pe-o vanga, pe zbant Un intelectual e un imbecil cind crede ca o femeie poate sa-l inteleaga, eu am fost, in orice caz, un astfel de imbecil (si-si zornai cu putere cheile in buzunar in timp ce masura holul cu pasi rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) pina au fost atinse si distruse cele mai fine coarde ale sensibilitatii mele' 'Dar, Petrica, ti-am spus, o sa fie asa cum vrei tu, reusi Matilda sa-l intrerupa. Pot sa vorbesc si eu? Ce mai e de facut? Vrei sa ma con­vingi ca ti-am facut rau? Cum ar fi posibil? Cine ac­cepta sa fie convins ca a facut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost asa cum spui tu ca a fost, dar a fost fireasca, ridica ea vocea rostind acest cuvint. Poti tu sa afirmi daca o singura data ti-am reprosat purtarea ta? Era asa, nu aveam dreptul, cu toate ca si eu sufeream ca si tine' 'N-aveai ce-mi reprosa, iata se­cretul', striga Petrica. 'Da. Crezi?', rosti ea si in clipa aceea o raza de soare ii aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neinduratoare ii lumi­nase ochii din interior. Gura i se subtie, gura ei acum parca mare, se apleca brusc inainte in fotoliu si un suris secret, ai fi zis feroce, ii inflori la colturile gurii. Se pieptanase lins, pe spate, eliberind complet figura de podoaba parului si i se vedea chipul intreg, transfigurat de ten­siunea clipelor

Inlemnisem si parca ma cuprinse spaima ca ar fi putut spune ceea ce mi se parea iminent in acele clipe, si ceea ce o femeie nu poate spune fara enorme riscuri. Petrica insa nu-i vazu surisul si nu-i auzi raspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit sa-l ingrozeasca sau s-o ucida, caci din glasul ei nu se ascundea totusi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reprosa, un singur repros, unul singur, nu mai multe Sursa tuturor relelor cind femeia vrea sa ramina totusi fidela Pe el insa il scotea din sarite dialec­tica gindirii ei, sau mai bine zis absurda ei gindire in care punea ca si el patima, dar, desigur, prea putina minte. Ei si? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia cautata cauza adincului conflict 'A fost fireasca, rinji el cu o veselie feroce ca si zimbetul ei pe care el nu-l vazuse sau il igno­rase, ca si cind daca un ticalos e firesc, n-avem dreptul sa ne legam de ticalosia lui.' 'Da, sopti ea, n-avem dreptul. Asa e el, trebuie sa cautam sa-l intelegem, el poate ca su­fera, si daca noi facem pe virtuosii si nu incercam sa ni-l apropiem, sporim ura si ticalosia din el.' 'Nu mai spune! rinji Petrica. Si de ce nu aplici pe propria-ti piele aceasta teorie? Eu, da, eu am facut exact ceea ce spui tu, am in­cercat sa te inteleg, sa ma apropii de tine. Si nu o data sau de doua ori, he, he, mai mult de saptezeci de ori cite sapte. Cristos credea ca cifra asta masoara puterea rabdarii umane Eu am depasit aceasta cifra si nu numai eu, nu sint singurul timpit care a facut-o din dragoste pentru o muiere. Daca ar fi trait cu una, Rastignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui si ar fi facut semnul lui opt culcat infinitul Infinite sint greselile pe care un indragostit le iarta iubitei lui, dracul le numara, cite o mie pe zi, in mis­carea privirii, in intorsul capului, in miscarea degetelor, in melancolia glasului De ce melancolie? Ce cristosul ei o apuca? La cine se gindeste? De ce nu-si ascunde gindirea infidela? De ce beleste ochii spre perete dupa ce a facut dragoste cu tine? Nu i-a placut? Sa caute pe altul, dar nu dupa framintari sufletesti, ci chiar atunci, de in­data, ca sa fim lamuriti (izbucnii, din fotoliul meu, intr-un hohot de ris nemasurat . Il iubeam in clipa aceea pe Petrica. Verva lui il ridica deasupra conflictului in care era implicat; gindirea lui era libera; intelegeam bine, price­puse ca locul lui nu mai era in acea casa, alaturi de acea femeie Risul meu ii aduse si lui un ris care ii decontracta falcile inclestate; deveni aproape liric). Rezultatul! In loc sa te indrepti, exclama cu humor, cuvintul indreptare nu numai ca era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificata formula lui Hamlet, usurinta, numele tau e femeie, prin: incapatanare, numele tau se inscrie intre sprincenele unei muieri; dimpotriva, cheful, placerea de a-ti bate joc de barbatul tau cresteau invers propor­tional sau direct proportional (cu tine si formulele mate­matice se incurca) cu incercarile mele de apropiere.'

In secundele acelea cineva suna lung, insistent. Petrica parasi holul si in curind auzii, eu si Matilda, schim­bul de cuvinte din antreu. Intii glasul celui care sunase, indignat, intepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar magulitoare daca indaratul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: 'Domnule, foarte in­teresanta discutie, am ascultat-o si eu si sotia mea, ore intregi, dar prea tare!!! Nu pot sa dorm, e inadmisibil!' Apoi glasul lui Petrica de un calm brutal, neasteptat: 'Du-te, dom`le, sa te calce vaca neagra, sa poti dormi!' 'Domnule, am sa te dau in judecata' 'Cara-te si da-ma in judecata.' 'Insulta, o sa te coste' ,.Hai sictir!' Si usa trintita.

Petrica reveni si isi viri iar mina in buzunar zornaind cheile. 'Ati auzit?! Au ascultat si el si nevasta-sa ore in­tregi.' .'Si esti mindru ca l-ai injurat, cu toate ca omul a fost extrem de politicos', zise Matilda. 'Vezi sa nu te tri­mit si pe tine sa te calce un bou baltat, daca asta te inte­reseaza, ca n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am inteles ! Ei, na! Planseul e gros de-un metru', adauga el ca sa savureze pentru sine inca o data scena (La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita si avea pumnii strinsi si intr-adevar la radacina nasului parca se inscri­sesera cuvintele care dupa Petrica trebuiau sa inlocuiasca formula hamletiana; nimic nu se clintea din ceea ce gindea ea, comportarea sotului insa ii marise privirea, care de incordare interioara nu mai clipea: deruta? Nu, nici­decum. Uimire? Stranii lumini ii luceau in ochi, ca si cind si-ar fi privit sotul cu un telescop si ar fi perceput cu tris­tete si de la imensa distanta jocul teatral la care el se deda, nefiresc dupa simturile ei, inutil, fara inteles.) 'Cum poate el auzi o discutie de-aici, continua Petrica, si inca sa-si dea seama ca e interesanta si, culmea, ca e prea tare, nu poate dormi? N-are treaba, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, sa iesim si sa ne plimbam.'

Si se duse si se intoarse de indata cu fulgarinul pe el. Imi statea inca in git o mare veselie, o satisfactie groasa, daca nu grosolana, ca disparuse Petrica cel bleg si duios, care ma plictisise destul si reaparuse cel care ma incintase atita vreme. Ce i s-o fi intimplat? Buna idee sa iesim sa aflu si sa ma inveselesc din plin. Il urmai uitind sa-mi iau la revedere, sa-i dau buna ziua Matildei.

Petrica insa nu-mi comunica decit ca despartirea era iminenta, dar fara sa fie indirjit, ci linistit si senin si de asta data il crezui. Intelesei ca facuse cu ea o ultima incer­care, se pliase adica pentru ultima oara in fata firii, carac­terului, ideilor ei, putine, dar tenace De aici, ca sa zic asa, umanismul lui dulceag, tacerile lui nesarate, senzatia parca a topirii personalitatii lui Si ca nu iesise nimic. Ne distraram, vazuram un film impreuna, luaram masa la restaurant si goliram cite-o sticla. Verva lui Petrica era egala, domoala, sarcastica, dar nu-si mai tragea sursa din viata lui cu Matilda, ci, ca la inceput, din lumea noastra de profesori, din cea a oamenilor de cultura, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda parea definitiv inchis

XI

Eram insa extrem de curios sa aflu totusi ce se intimplase intre el si Matilda si daca intr-adevar era ultima in­cercare prin care trecuse Petrica si aflind ,sa-mi dau seama daca dupa o saptamina n-aveam sa-i vad iar figura 'uma­nista', cum ii spuneam in sinea mea, in dosul careia do­mina indefinit Matilda, dominatie al carei secret imi scapa. Ii dadui un telefon dupa citeva zile de la scena presupus decisiva la care asistasem fara sa ma jenez citusi de putin 'Ce s-a intimplat, doamna, o intrebai cu o veselie neincre­zatoare in glas, ce e cu Petrica?' 'Petrica, imi raspunse ea, a plecat' Voce neutra, oare nu se ferea sa-mi spuna totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsita de orice dramatism. 'Unde a plecat?!', insistai. Si atunci ea imi raspunse intr-un fel ciudat: 'A plecat la taticu` si la mamica!' 'Unde, la Bucuresti?' 'Nu, parintii lui sint din Bucuresti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat si in afara zonei seismice' 'Asta ce mai e?' 'Dupa cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial in chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni in serios), ca in zona Vrancei, dupa nu stiu ce calcule ale lui, dupa o anumita periodicitate a cutremurelor cu epi­centrul acolo, distanta de la un cutremur la altul se va micsora din ce in ce mai mult si Bucurestiul va fi ras, pamintul se va casca, si un fluviu va tisni peste ruinele lui Cica a intocmit si un fel de harta cu imobilele care se vor prabusi la cutremurul apropiat (printre care si blocul in care domnul Nicolau poseda un vast apartament) si a de­pus acea harta unde trebuie si unde bineinteles ca i s-a ris in nas Cica e un tinar foarte inzestrat, dar ca, asa cum se intimpla adesea la noi in tara, e blocat in cercetarile lui de mafia gerontocratiei academice Un nebun' 'Si de ce «la mamica si la taticu`»? Ce, e fata mare, nu s-a in­teles cu barbatul si a fugit la parinti?' 'N-am spus-o cu ironie, e o istorie intreaga, raspunse ea cu un glas de asta data confesiv. Unde esti dumneata, de unde vorbesti?' 'De la Telefoane! As vrea sa va vad, adaugai, nu puteti sa repetati vizita si sa veniti pe la mine?' Raspunse afir­mativ dupa o tacere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixa

Veni spre seara. De asta data aparitia ei nu ma mai turbura ca intiia oara, incepusem s-o vad cu ochii lui Petrica Nu intelegeam pe atunci de ce dau oamenii intre ei o lupta atit de nemiloasa, de inversunata si adesea otra­vita pentru opinie. Fiinta noastra e la discretia celorlalti, nu apari tu in ochii unuia asa cum esti, ci asa cum au reu­sit altii sa sugereze o imagine despre tine. Si astfel viata noastra se scurge intr-un efort permanent si adesea dis­perat de a demola aceasta imagine (caci rar se intimpla sa nu fie rea, in timp ce tu crezi cu naivitate ca esti un ino­cent), actiune de reusita careia depinde totul, realizarea in societate, fericirea si adesea evitarea primejdiilor mor­tale. Iata, pina si frumusetea unei femei se altereaza din pricina unei imagini despre ea pe care altul ti-a transmis-o. Matilda imi aparea de pilda acum in primul rind ridicola, pe linga faptul ca nu imi mai parea fascinanta fiindca opi­nia ei, ca un ticalos nu poate fi invinuit daca e firesc in ticalosia lui, imi staruia in amintire ca o mare stupiditate, care lasa sa se ghiceasca in spatele ei un sir nesfirsit de alte stupiditati, cum ar fi aceea ca nu avem dreptul sa in­vinuim un astfel de om ci, dimpotriva, sa ne purtam fru­mos cu el De aici si pina la ideea culpabilitatii noastre eterne nu mai era decit un pas, fiindca atita timp cit exis­tau pe lume ticalosi, noi trebuia sa ne umilim mereu, crezind ca putem Hm! Stupid! O lume ideala, dupa parerea ei, se putea realiza deci numai daca fiecare, nici mai mult, nici mai putin, ar fi gindit ca ea N-a exprimat atunci aceasta convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea gla­sului, sau mai bine zis din lipsa de nuante, din refuzul de­taliilor; atit, ideea si nimic mai mult, ca si cind o idee singura nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, in cazul dat aceea ca un ticalos trebuie silit sa-si invinga pornirile, pus cu botul pe labe si nu sa-i cautam in coarne. M-am uitat in ziua aceea, in mijlocul ciocnirii ei cu Petrica, foarte atent la ea. Era rigida (tinea pumnii strinsi!), facea impre­sia ca nu aude, semn ca un dialog cu ea era daca nu im­posibil, in cele din urma ineficient, cadea in apa. (La demonstratia stralucita a sotului ei ca el trecuse in viata cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de sapte­zeci de ori cite sapte, nu raspunsese nimic.)

Si acum o aveam in fata mea si ma simteam stapinit de o mare curiozitate: Ecuatia fiintei ei interioare imi apa­rea simpla, de ce totusi se chinuise cu ea Petrica atitia ani? 'Spuneti-mi, doamna, incepui eu, ce intelegeti dumneavoastra prin ideea ca firescul comportarii noastre ne justifica si cele mai rele comportari?' 'N-am spus ca ne justifica, ci ca nu ne justifica pe noi, ceilalti, sa ne cre­dem superiori si sa devenim intoleranti cu cel care este impins in mod inconstient la cele mai rele comportari. Cina ne da noua dreptul sa ne credem mai buni!?'

Zbang! Spusese totul pe un ton inalt agresiv si intole­rant, adica exact cum afirmase ca nu trebuie sa fim. Iz­bucnit in ris, ma dadui chiar pe spate, lucru care o deruta cel putin citeva secunde, apoi redevenii tacut, dar conti­nuind sa zimbesc, si ii spusei: 'Cine ne da dreptul? Cum, doamna, chiar faptul ca in mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastra, adaugai cu ironie, trebuie sa inchida ochii si in fata celor care, crezindu-se la rindul lor mai buni (in mod firesc), vor sa-i reprime pe cei rai. Sau la dumneavoastra firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?' 'Nimeni nu e bun, raspunse ea cu acelasi glas inalt si de asta data ma privea de sus, si aerul acesta al ei deodata ma irita. Nimeni n-are dreptul sa dea lectii altora, continua ea si mai peremptoriu, si cei care in mod sincer se cred mai buni, cu atit mai putin. Ei trebuie sa dea dovada de intelegere, daca vor sa micsoreze raul din lume.' 'A, si dumneavoastra sinteti hiperbuna, daca va arogati dreptul de a-i judeca si pe cei care se cred in mod firesc buni, dar care pacatuiesc prin intoleranta in fata raului.'' 'Am spus ca nimeni nu e bun, deci nici eu.' ..Doamna, asta o spuneti cu trufie, rinjii eu si adaugai batjocoritor: nu sinteti fireasca!'

Ma racorii astfel de iritarea pe care o simteam privindu-i chipul care pina atunci ma turburase atit de tare. Statea, ca si la prima vizita, pe scaun si eu pe pat, cu coa­tele pe genunchi. Si asta, gindeam despre iritarea mea, nu­mai dupa citeva minute de conversatie. Dar sa stai cu ea

in casa permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care insa nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care iti soptea: de fapt era fireasca, asa era ea, isi traia ideile cu toata fiinta, nu vedea ce i se poate reprosa, conceptia ei, ca sa zic asa, despre lume era generoasa si nimeni nu te obliga sa discuti sau sa traiesti cu ea sub acelasi acoperamint daca nu-ti placea. Nu era 'scrintita', cum ai fi fost tentat sa crezi la prima vedere, si de acest lucru imi dadui seama continuind conversatia, care, odata iritarea mea trecuta, se mai potoli. Nu se supara de repli­cile dure sau ironice si te ispitea sa-i dai altele de-a drep­tul grosolane (intelegeam astfel verva in acest sens a lui Petrica). O intrebai daca ideile ei ii veneau cumva din Biblie. 'Nu, zise, Biblia e depasita.' 'In ce sens?' 'Nu accept, daca mi se trage o palma, sa intorc si obrazul cela­lalt.' 'Si ce faceti?'' 'Nu stiu, nu mi s-a intimplat acest lucru niciodata!' 'Si totusi?' 'Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, dupa caz. Poate sa-mi stirneasca ura, dar tot atit de bine si mila, compatimire sau poate rusine ca am impins pe cineva s-o faca. In nici un caz n-as intoarce si celalalt obraz'. 'Si de ce credeti dumneavoastra ca nimeni nu e bun? E o idee disperata, cum ati ajuns la ea?' 'N-am spus ca nimeni nu poate deveni bun. Daca n-am crede acest lucru, ca putem sa ne depasim pe noi insine, atunci, da, ar fi o idee dispe­rata.' La intrebarea mea daca si ce filozof a citit, raspunse ca n-a citit nici unul. De-aici ii venea deci trufia, din cre­dinta ca ideile ei erau o descoperire proprie

Am observat aceasta exaltare trufasa la multi oameni, mai ales, desigur, la cei inculti, care nu o data treceau, in societate, drept foarte inteligenti, chiar superiori celor cul­tivati. La o privire superficiala, cei cultivati pareau cei mai anonimi indivizi, blocati in forul lor interior de jena de a nu parea ridiculi exprimind idei despre care ei stiau ca nu sint ale lor, si cum a avea idei proprii nu era o gluma, si in nici un caz sa faci cu ele parada in societate, ei discu­tau pasnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le statea in fata, aveau nu o data un limbaj voit vulgar, chiar desucheat, se injurau de mama si stirneau nedumerire si desamagire fiindca se stia ca sint totusi mari specialisti in medicina, biologie, matematici etetera In timp ce incultul aborda cu verva, dar bineinteles amestecindu-le, idei din istorie, filozofie, politica, etnografie, culese dupa ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe altii Astfel mi s-a intimplat o data sa aud cum cineva ar fi spus ca de nenumarate ori s-a stra­duit el sa-mi explice mie ca Platon si Plotin nu e unul si acelasi filozof, ca sint doi filozofi deosebiti si ca eu ma incapatinam sa nu inteleg Era un asistent de la Litere si filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, in orice caz foarte rapid, desi se stia ca era un dandy super­ficial si ignorant L-am pindit si invitat in aceeasi casa unde stiam ca o sa vina si el, l-am intrebat, dupa ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce carti scrisese Plo­tin? 'N-o sa ti le insir acum pe toate', a zis el rizind bat­jocoritor si plin de sine. 'Nu trebuie sa le insiri pe toate, i-am raspuns sarcastic, fiindca n-a scris decit una singura Dar acum am un lapsus, nu vrei sa-mi spui dumneata cum se numeste?' 'Despre suflet', zice. 'A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice ca fiecare filozof a fost tentat sa scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singura, nu despre suflet, are alt titlu' S-a facut o tacere penibila, fiindca imbecilul nu stia cum se numeste acea carte stia insa ca Platon e unul si Plotin altul, asta, ce e drept, era adevarat.

Matilda insa imi declarase fara ocol: nu citise pe nimeni, adica nici un filozof Dar ma inselam cu ea. Aerul ei de sus disparuse si vazui cu surprindere cum i se ac­centua pe chip o boare de tristete, expresie parca a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea ca n-avea de gind sa vorbeasca, desi sugera ca era strins le­gat tocmai de discutia care avusese loc, discutie care nu mai putea continua. Isi lasa fruntea in jos si tacu vreme indelungata. 'Doamna, ii spusei, vroiam sa va intreb in legatura cu Petrica' Ea clatina imediat din cap, semn ca se asteptase sa abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem sa-si repete vizita. 'Nu, zise, alta data'

Si se ridica si pleca si abia la usa imi spuse, dar cu un glas neasteptat, incarcat brusc de o tandrete care venea parca de la o alta Matilda, nebanuita si coplesita parca de o trista soarta: 'Idei blestemate! Fara ele sintem orbi, cu ele ne instrainam de noi insine! La revedere, domnule Petrini. Astept telefonul dumitale

XII

Nu ma grabii insa s-o caut. Gindul mi-era la Petrica. El ma insoti ca de obicei in drumul meu pina acasa, dar se feri sa-mi spuna ceva de plecarea lui. Se pare insa ca se produsese in el o armonie intre starea de iritare universala care il facea atit de interesant si 'umanismul' sau de ul­tima era, care il facea total plicticos: era linistit, ironia mai domoala, insotita de un suris care nu se stergea, lim­bajul cu tresariri caustice si adesea memorabile. In acele zile fusese gasit de catre sotia lui, spinzurat de plafoniera, un flautist al Filarmonicii din orasul nostru. Petrica imi povesti cu lux de amanunte aceasta drama, dar fara sa se infioare de ea, ba chiar rise de detaliul care o declansase. Cica acest flautist era un om pasionat de meseria lui si avea si el un vis: ca orchestra simfonica a Filarmonicii sa faca un turneu in strainatate si sa vada si el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, tinea la familie etetera. Si intr-o zi se intimpla cu el la o repetitie ceva ciudat. De atitia ani de cind era flautist niciodata dirijorii nu avusesera dificul­tati cu el, era extrem de constiincios, isi studia atent par­titura si rar i se intimpla sa i se spuna, ei, flautul, mai ac­centuat, sau, flautul, ssss, piano. De asta data insa flautul nu numai ca era prea forte sau prea pianissimo, ci pur si simplu nu cinta partitura, ci cu totul altceva Dirijorul batu enervat in pupitru, crezind ca flautul fusese pur si simplu neatent, adica deschisese din greseala la alta pa­gina. Si orchestra se pregati sa reia a, a, a, si apoi incepi ataca respectiva simfonie, flautistul insa aiurea, tot asa cinta. Atentie, flaut, striga dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Pai ce dirijez eu aici? Atunci flautistul iesi in fata orchestrei, isi dadu pantalonii jos si se indoi: mie, zise el, sa-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, il dadu afara (el era si director al Filarmonicii). Ce se intimplase? Se afla mai tirziu, il luasera niste colegi, insistind mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se inchise in casa si intr-o zi citi intr-un ziar ca Filarmonica avea sa plece curind la Paris. Fara el, bineinteles, care visase o viata tocmai aceasta clipa, ratind-o chiar in preziua impli­nirii ei. Si se spinzura. Am relatat aceasta istorie gogoliana sau cehoviana nu pentru interesul ei, epuizat in literatura, ci pentru starea de spirit a lui Petrica. El o povesti cu o veselie care ma intriga, cu acea superba nepasare pe care o avem, cind sintem foarte tineri, fata de dramele altora, din care nu retinem finalul tragic, ci amanuntul declansator, deraierea, grotescul psihologic; putin ne pasa ca aceasta deraiere care in mod normal nu putea sa aiba cine stie ce urmari, in cazul de fata flautistul dat afara se putea angaja in alta parte, da, dar omul avusese si el un vis Petrica mi se paru ca povestise intimplarea stapinit de un sentiment de eliberare Era liber, adica era el insusi, iata, putea ride linistit de o drama, daca avea chef Stia el de ce risese, nu trebuia nici sa-si explice cuiva reactia si mai ales nici sa si-o reprime si cu atit mai putin sa fie pus sub acuzatia, de pilda, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o faca? Matilda, bineinteles Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrica, este acum hat de­parte, si ce bine era fara ea, sa simti cum intreaga ta fiinta se poate manifesta in toata libertatea si complexitatea ei intima, fara sa te pliezi cuiva sau sa lupti impotriva cuiva ca sa te faci inteles. Avea dreptate. Auzind povestirea dra­mei flautistului puteam eu insumi sa ghicesc acum ca Ma­tilda ar fi spus: 'nu e nimic de ris aici'. Bineinteles ca nu era, si totusi ridea. 'Mie sa-mi dirijezi' Nu totdeauna receptam in primul rind drama, ci in mod stupid declan­sarea ei stupida. Oricit te-ai stradui sa ignori faptul evi­dent ca constiinta noastra are si o periferie (si la noi, la romani, aceasta periferie e mai intinsa ca la altii, si acolo, cred, se afla cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reusi sa faci abstractie de ea. Matilda receptiona probabil faptele vietii direct in miezul constiintei si con­funda la altii periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest ade­var al reactiei ei fundamentale in fata existentei aveam sa-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tirziu, acum doar il intuiam observind schimbarea lui Petrica.

Astfel, totul se terminase intre ei? ii dadui un telefon.

'Am iubit la el inca din primele clipe cind ne-am cu­noscut sensibilitatea si delicatetea sufletului lui, incepu Matilda cind ne vazuram iarasi fara alta introducere. Stiu, continua ea, eu am in mine si ceva grosolan si cred ca aceasta trasatura de care nu eram pe atunci constienta s-a agatat de Petrica, asta a fost greseala mea, fiindca sa vezi ce s-a intimplat'

De indata ce intrase in odaia mea intelesesem de ce data trecuta daduse din cap cind venise vorba de Petrica si dupa aceea si plecase! Nu-si daduse seama de la inceput ca eu o judecam cu ochii barbatului ei si ca o destainuire in astfel de conditii era imposibila. Iar a doua greseala era ca acceptase o discutie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tirziu aveam sa aflu ca discutiile pur si simplu o indirjeau, nu le putea birui, adica nu-si putea birui nici ad­versarul, nici pe sine, care, zicea ea, era constienta ca pro­duceau o stranie surpare in simpatia celuilalt; nu stia de ce, dar era un fapt, dupa cum tot un fapt era si acela ca le declansa, aceste discutii, uneori doar printr-un singur cuvint rostit sau o simpla remarca.) Acum venise asa cum plecase, ca si cind tot timpul ar fi trait in aceeasi stare, cu tandrete pentru mine, nu atit de rece si de straina ca atunci, si cu aceeasi boare de tristete pe chip si fara acel aer de sus pe care il avusese, iritindu-ma, in tot timpul discutiei. Incepuse fara introduceri sa-mi povesteasca is­toria casniciei ei cu Petrica.

'Primul meu barbat era de o grosolanie inimagina­bila, si cind nu rezistam, si grosolania lui se intilnea cu a mea, parca eram paralizata. Fara sa-mi faca nimic propriu-zis, fiindca altfel era plin de atentie si ma iubea, eram foarte nelinistita, aveam sentimentul ca iubea numai ceea ce era rau in mine; ma impingea spre aceasta zona, spunindu-mi ca e mai bine sa traiesc de pe acum asa cum sint, si voi fi fericita, decit sa fac din viata mea o lupta, al carei sfirsit e tot acolo, unde ma tem sa nu fie Or, cu stiam ca nu e adevarat, in realitate eram dominata, fiindca nu grosolania lui ma atrasese, ci momentele de extraordi­nara puritate, pe care insa el repede si le alunga, spunin-du-mi ca asa ceva nu se arata Cit de surprinsa am fost cind l-am cunoscut pe Petrica! Nu spun ca nu-l iubeam pe fostul meu barbat si daca n-ar fi trebuit sa plece nu m-as fi despartit de el niciodata, dar Petrica era un om a carui fire imi aparea cu totul opusa lui. Traia cu ceea ce avea mai bun in el si ai fi zis ca intreaga lui fiinta vibra de sensibili­tate si puritate. («Aha, am gindit, te obsedeaza puritatea, Matilda, ca si cind n-ai sti ca puritatea nu exista, ca sa zic asa, in stare pura Dar sa vedem ce-a urmat, m-ai facut cu­rios) Nu-mi venea sa cred ca poate sa existe un astfel de om si cautam zadarnic sa provoc in el ceea ce credeam ca ascundea Am fost turbulenta o lunga perioada, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, il jigneam fara motiv, rideam cu rautate cind imi spunea ca ma iubeste Petrica, tu te iubesti pe tine si iti inchipui ca te daruiesti (dar el chiar se daruia, asta e), nu ma cunosti, ce stii tu cum sint eu?! Avea un suris de copil, care ma desarma. Da, fara sa ma cunoasca, ma iubea, se daruia (<Aoleo, Matilda, am gindit iar, ce mai limbaj folosesti fara sa clipesti din ochi, ridicolul nu te viziteaza, daruire, puritate> Imi venea sa rid, dar ma stapineam, o ascultam cu o gravitate fortata, fiindca imi dadeam seama ca altfel n-as mai fi aflat nimic.) Am incetat sa mai fiu turbulenta si era pentru mine o bucurie sa-l vad cu fruntea sus, putin ironic cum il stii, stapin pe el, degajat si fericit, trebuie s-o spun. Am hotarit sa ne casatorim si el s-a mutat la mine. Tatal sau mi-a pus o singura conditie, care m-a uluit: sa trec apartamentul pe numele lui Nu, nu al lui Petrica, ci al lui, al tatalui. Cum adica, am sarit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru ramine, mi-a raspuns el, nu-ti inchipui ca o sa va dau afara, dar a fost al unui evreu si s-ar putea sa-l pierdeti. Razboiul nu merge bine pentru nemti, nu l-au cistigat in citeva luni si se vor incleia in Rusia; or sa fie invinsi si se vor intoarce jidanii si vor reclama bunurile care le-au apartinut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun inceput, i-am raspuns, fostul meu sot mi l-a cumparat inainte sa ne casatorim, pe numele meu N-are impor­tanta, zice, toata lumea stie ca ti l-a daruit si cind o sa se intoarca si o sa te vada casatorita cu altul, o sa ti-l ia. Vor veni la putere, n-o sa poti face nimic. Foarte bine, am zis, daca o dori sa i-l dau inapoi, i-l dau si gata. Tocmai asta e, a zis el, daca il treci pe numele meu, n-o sa mai poti face acest lucru si apartamentul va ramine. Eu sint avocat, o sa cer in cel mai rau caz sa mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem in act o suma mare. Facem si-o clauza: in caz de divort, ti-l dau inapoi. Nici nu ma gindesc, i-am spus, nu vad rostul acestei masinatii. Asta l-a jignit, cuvintul masinatie. S-a uitat la mine cu o privire de otel, a tacut o vreme, pe urma a revenit: ca daca refuzam sa-l trec pe numele lui, sa-l trec atunci pe numele lui Petrica. M-am uitat la Petrica: tacea. N-am inteles de ce tacea, ar fi tre­buit sa protesteze. Petrica, i-am spus, daca tu doresti acest lucru, eu il fac. Nu, a zis. S-a lasat o tacere de gheata. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat sa plec. M-au lasat. Petrica m-a condus o suta de metri si s-a intors inapoi. Mi-a spus ca vrea sa-l convinga pe taica-sau sa renunte la ideea lui. Ce idee, i-am spus, si daca il lasi neconvins ce-o sa se intimple? Nimic, zice, dar nu e bine sa-ti poarte pica. Dar n-are decit, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e ticnit? Cum o sa-i dau eu lui apar­tamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, sa nu-l faci ticnit. E tatal meu! O fi, zic, dar trebuie sa-ti dai si tu seama ca e sarit de pe sina. Ce, te crede o comoara, sa-ti daruiesc eu, chiar si tie, apartamentul? Nu cumva vrea sa te inzestrez? Eram grosolana, dar ma scotea si el din sarite; in loc sa vina cu mine, ma lasa singura, sa-l

«convinga» pe taica-sau. Ca si cind, daca nu l-ar fi convins, imi pasa mie ca o sa-mi poarte pica! Am avut banuiala ca discutasera intre ei acest subiect si ca in ultima instanta, adica in fata mea, Petrica isi retrasese acordul. Probabil ca mai degraba asta il tragea acum inapoi, sa dea soco­teala ca nu s-a tinut ferm pe pozitie. Am plecat nedu­merita. Imi scapa ceva, dar nu-mi dadeam seama ce. Nu, nu-mi scapa doar ceva, imi scapa totul, acum cind iti po­vestesc e foarte clar, ar fi trebuit sa lamuresc scena care avusese loc acasa la Petrica pina in pinzele albe si sa vad adevarul in fata, fara sa-mi fie frica de ceea ce o sa des­copar. Dar asa se intimpla, adevarul nu e usor de su­portat. Puteam sa descopar ca nu trebuia sa ne casato­rim asa curind, sa mai fi asteptat un timp, dar mie mi-era frica (o frica nelamurita) ca Petrica sa nu puna alta mina pe el Orice s-ar zice, un barbat care sa-ti placa, sa te simti cu adevarat bine cu el, sa ai ce vorbi si nu sa fii numai rob al naturii, sa faci copii si sa descoperi cu­rind ca totul s-a sfirsit si sa inceapa istoria cu divortul, cu tot alaiul, copiii sa vada pe urma in casa mamei un alt barbat, in casa tatalui o alta femeie, un astfel de bar­bat, care sa-ti dea sentimentul plenar ca e pentru tot­deauna, e greu de gasit O femeie e mai usor, ea cu­noaste de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natura si iti da acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate disparea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a invalui. Spune-i unui barbat cit e el de inteli­gent, cit de bine ii vine costumul, cum nu seamana el cu nimeni altul, si daca nimeresti peste unul care tocmai vrea sa se insoare, gata, nu rezista, in timp ce o femeie e mai putin dispusa sa-si piarda capul la astfel de trucuri, chiar daca sint sincere. In paranteza, de aceea am fost eu turbulenta cu Petrica si n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindca vedeam ca se indragostise foarte tare de mine si vroiam sa-l trezesc putin, sa ma vada asa cum sint si sa se gindeasca: chiar e buna aceasta femeie pentru mine? In ceea ce ma priveste, Petrica imi placea, fiindca simteam o mare liniste linga el, si asta nu pentru ca as fi dus inainte o viata furtunoasa, ci pentru ca fostul meu barbat rar ma lasa linistita o zi intreaga. Alternau in firea lui cind nepasarea (dar ce nepasare, se uita la mine ca la un obiect pe linga care trecea), nepasare care ma ranea, cind gelozia furibunda, gelozie pe tot, pe un telefon pe care il dadeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te imbraci cu atita grija? - si imi smulgea rochia de pe mine), pe tacerile mele (la ce te gindesti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresata Cind grosolania, care ma exaspera, pur si simplu nu pu­team s-o mai suport, imi pierea glasul, parca ma sufo­cam («Ei bine, am gindit, cum se manifesta, Matilda, aceasta grosolanie?» Ea imi ghici gindul si continua.) Erau intii injuraturile, in special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispret, sau furios, sau cind nu mai avea replica, sau cind eram exaltata de ceva frumos, si mai ales atunci ma soca foarte tare: du-te in p ma-tii! Nu ma puteam obisnui, era peste puterile mele. Intr-o vreme parca ma ingrasasem putin. Vezi, Matilda, mi-a spus, ca ai facut un fund cit o banita. Nici nu stiam ce e aia banita, am intrebat pe cineva si am inteles de unde stia el. Taica-sau, din Braila, fusese ne­gustor de cereale. M-am desbracat, m-am uitat in oglinda si m-a apucat furia. Nu ma ingrasasem nicidecum, dar asta era limbajul lui'' 'Era o grosolanie de fond sau de forma?' o intrebai. 'Cum sa nu fie de fond?!' se mira ea. 'Se poate intimpla, raspunsei. Spuneai ca era profesor universitar. Un intelectual se poate distra injurind, ca sa puna in oarecare armonie gindirea, satula de abstractiuni, cu sentimentele, care nu sint tot timpul la inaltimea gindirii.' 'Nu vad intrucit o injuratura poate sa-ti aduca armonia. E absurd, mai ales cind vezi cum, cineva, propria ta sotie, sufera din pricina lor' Am tacut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie sa fi fost un tip incintator. 'M-am grabit sa ma casatoresc cu Petrica, desi acum, imi dau seama ca de fapt chiar daca mai asteptam, tot n-aveam cum sa descopar din scena aceea ceea ce am descoperit indata dupa casatorie, continua Matilda. Da, repeta ea, indata . Adica dupa doua saptamini. Era intr-o seara, cind cineva suna. Am iesit eu, crezind ca e doamna Cherestesiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dadu buna seara si-mi spuse ca ar vrea sa vor­beasca trei minute cu fiul sau Glas mieros, dar extrem de prevenitor si distins, imi facuse o plecaciune cind ma vazuse si imi mai facu una dupa ce isi debita frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiti inauntru, fiindca rigidi­tatea cu care statea pe loc ma facu de indata sa inteleg ca ori avea nevoie de invitatie speciala, ori nu vroia sa intre, cine stie de ce. Intr-adevar, nu vroia. Nu, zise, nu e ora de vizite Dar ce importanta are, poftiti inauntru Nu, zice cu un glas dulceag de Iuda inselatoare, mereu zimbaret, numai cinci minute vreau sa fac o plimbare si sa vorbesc cu fiul meu Era a doua oara cind nu spu­nea Petrica, ci fiul meu. M-am intors, i-am spus sotului meu despre ce e vorba, el si-a imbracat haina si a iesit Dupa un timp observ ca plimbarea tatalui si a fiului se prelungise de la cinci minute la o ora. Sonerie. Cine pu­tea fi? Petrica avea chei Cobor, tot el, socru-meu, care imi spuse, tot asa, fara sa intre, de asta data vag ofensat, ca Petrica s-a intors singur la parinti, ca fiul lui se simte cam prost cu ficatul si ca «il gaseste» cam palid si cam obosit, si ca el, tatal, de mic a avut grija de el cu ficatul Ce ficat, zic, de cind il cunosc nu mi-a spus nimic niciodata ca ar suferi de Am tacut deodata, intelegind: Petrica fugise de-acasa, fara un cuvint, fara o explicatie. In fata muteniei mele, Iuda relua ca nimeni nu poate sa ingrijeasca de un baiat mai bine ca tatal sau, pro­priul lui parinte, ca o sa revina, sa nu iau lucrurile in tragic, si acestea zise s-a inclinat si s-a carat (<Bravo, Matilda, 's-a carat' e un limbaj cam incongruent, daca ma pot exprima astfel, dar vad ca ti se potriveste perfect.>) In­tr-adevar, eram dispusa sa iau lucrurile in tragic, continua ea, nu stiam ce e, era o despartire? Ce se intimplase? Cele doua saptamini de miere fusesera chiar asa cum visa­sem, o bucurie intreaga, o daruire, si deodata, hop, aceasta scena inexplicabila. Am pus mina pe telefon Sint lucruri care, cind ni se intimpla, ne fac sa ne dispara orgoliul, umi­linta nu ne mai umileste, adevarul, oricare ar fi el, e sin­gurul care ne poate linisti. Auzisem si eu de casatorii care se desfaceau a doua zi dupa incheierea lor si iata-ma si pe mine, imi ziceam, in aceasta situatie incredibila. Cu Petrica, va rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine il cauta? Matilda! Nu e acasa! Si, pac, imi inchide telefonul in nas. Am sunat din nou. Trebuia sa reactionez. Stiu sigur, i-am spus domnului avocat, ca Petrica e acasa. Transmiteti-i ca nu accept comportarea lui si fara sa iau lucrurile in tragic, fiindca ceea ce s-a intimplat nu e o tragedie, este in primul rind din partea dumitale o necuviinta ca ai refuzat sa intri la noi in casa, iar din partea lui un lucru pe care daca nu-l explica imediat, sa pofteasca totusi miine dimineata, daca nu chiar acum, sa-si ia lucrurile, fiindca eu chem chiar in seara asta avocatul si introduc divort. Nu accept sa fiu eroina ridicola de comedie. Si pac, i-am inchis si eu tele­fonul in nas. Imi spuneam ca daca nu telefoneaza intr-un ceas ii string eu insami lucrurile, il chem pe Boris si pe Mitia sa faca rost de o furgoneta si i le trimit sa i le descarce in fata casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot sa-mi vizitez si eu parintii intr-o stare de urgenta? Cine e intr-o stare de urgenta, tu sau parin­tii? Tatal meu, raspunde el, si cind a spus «tatal meu» a spus-o cu uimire si evlavie, ca eu nu inteleg ce inseamna un tata, parca ar fi zis ca e Dumnezeu din cer. De acord, i-am raspuns, daca ar fi intrat in casa, daca s-ar fi com­portat intr-adevar ca un tata care stie ca fiul sau s-a casa­torit, ca are o sotie care trebuie, daca nu iubita, cel putin respectata, si ar fi explicat, fara amanunte, ca are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, as fi acceptat, desi el mi-a spus ca intr-o stare de urgenta esti tu, ca <te gaseste cam palid> si ca vrea sa te ingrijeasca de ficat. Dar asa, vine la usa, nu intra, te cheama, tu te duci si nu te mai intorci, macar sa-mi invoci un pretext, fiindca adevaratul motiv vad ca mi-l ascunzi Petrica, ce e cu tine? Nu pot, zice, sa-ti explic la telefon... M-am gindit citeva clipe. Bine, zic, ramii acolo pina miine, dar nu uita ca imi oferi o noapte intreaga in care o sa ma gindesc ca taica-tau e un om necuviincios, iar comportarea ta anormala. Te rog, zice, sa nu vorbesti astfel despre tatal meu. Indignat. Iar eu iti spun, zic, ca vorbesc despre el asa cum merita. Si, la raspunsul meu, pac, imi trinteste si el telefonul in nas. Am gindit linistita: am intrat intr-o casa de straini, care ma trateaza ca pe-o straina. Am sa ma retrag, mi-am spus, fiindca oricit incercam sa ghicesc <starea de urgenta> care mi se invocase, ceea ce vazusem eu cu propriii mei ochi imi spunea altceva, ca nu era vorba despre nici o stare de ur­genta. Atunci ce era? Am ramas doar curioasa, fiindca hotarirea mea era luata: orice-ar fi fost, purtarea lui Pe­trica nu era de inghitit A tatalui sau mai degraba, dar asta il privea, nu traiam cu el, ci cu Petrica N-a venit a doua zi, ci peste doua zile, cu aerul ca nu s-a intimplat nimic (si aerul asta, cind il vezi la cineva, e un semn ca lucrurile pe care ai de gind sa i le reprosezi nu numai ca el le va respinge, dar considera normal sa le repete si in viitor). Ei, Petrica, zic, ce s-a intimplat? Ma uitam la el cu adevarat curioasa si, curios lucru, dispus sa trec peste cele intimplate Cine stie, imi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudatenii, un barbat, pina se formeaza, iti ofera tot felul de surprize, chiar comice. Ne laudam cu inteli­genta, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrica, in subconstient si in biologic (cind vorbea de Zola) O colega a avut ambitia taraneasca sa nu faca dragoste cu iubitul ei decit in noaptea nuntii. Dar in noaptea nuntii, pe la patru dimineata, tinerii casatoriti au chemat Salvarea care i-a gasit stind unul linga altul disperati si casti! Ce sa le faca salvarea? Medicul le-a ris in nas si le-a reco­mandat batjocoritor sa bea si ei un pahar de vin Pina la urma, desi se iubeau, s-au despartit si au fiecare, el cu alta sotie si ea cu alt barbat, copii Si tot se mai iubesc, dar'

Matilda se opri. Era vesela, ii sticlea privirea, parca ui­tase ca ajunsese cu povestirea ei intr-un moment culmi­nant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem si retrospectiv pe care o avem totdeauna cind relatam ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaste si ne e greu sa-l evocam, fiindca am facut-o de-atitea ori Pesemne ca se distrasera mult pe socoteala celor doi si desigur, mai ales, chemarea Salvarii ii inveselise copios. Bravo, Matilda, am gindit, va sa zica rizi de nefericirea altora

'Petrica imi oferise si el o surpriza, continua ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat in legatura cu taica-sau. La intrebarea mea imi raspunse foarte grav ca tatal lui e un om sensibil si ca insuratoarea fiului sau a fost pentru el un soc pe care nu l-a suportat. Ca era, in seara aceea, foarte agitat si ca trebuia sa se duca si sa stea cu el citeva zile ca sa-l linisteasca. Si de ce, ma rog, era agitat? am zis eu. Din contra, mie mi s-a parut foarte calm si refuzul lui de a intra in casa premeditat Parca venise sa te fure, parca erai fata mare care cazusesi pe miinile unui capcaun si venise sa te salveze Toate astea puteau fi de inteles, nu era nevoie de o astfel de punere in scena. Bine! Raspunde-mi: de ce n-a vrut sa intre in casa? Tacere. Repet, am repetat, ca tatal tau nu arata nicidecum agitat, dimpo­triva, ii flutura pe figura un suris subtire, cum au oame­nii in virsta cind te ucid cu acest suris in care se distileaza ironia, batjocura fina, sfidarea, protejati cum se cred de anii si parul lor alb, care i-ar face intangibili. Ti-o spun ca s-o stii, pentru mine cineva care jigneste nu e intangibil si in casa lui n-o sa calc, si nici el intr-a mea, pina nu-si cere scuze. Petrica se plimba indirjit prin fata mea. A tacut. Bine! Am tacut si eu Nu stiu insa pentru cine casatoria aceasta fusese un soc, pentru tata sau pentru fiu? Peste doua luni, de sarbatorile Craciunului, surpriza, chiar in seara de Ajun cind il asteptam sa aduca vin, n-a mai adus nici un vin M-a lasat singura, cu toate ca pregatisem si eu, stind pe la cozi, tot ce era nevoie ca sa ne simtim bine. Asta e, cine cedeaza prima oara, cedeaza pe urma mereu, a pornit-o gresit, trebuie sa se intoarca indarat Drumul parcurs de mine cu Petrica nu era lung, m-am gindit sa fac acum ceea ce nu facusem prima oara, dar m-am trezit ca n-aveam impotriva lui Petrica un sentiment suficient de puternic ca sa pot rupe aceasta casatorie Ba nu, ceea ce facea el acum mi se parea incredibil, un alt Petrica, nu intelegeam acest infantilism care in convie­tuirea cu mine nu se manifesta, ca sa-l pot ajuta sa scape de el, era normal, stapin pe sine, orgolios, batos si de­odata clic! din nou fuga acasa, fara sa ma previna, fara sa-mi explice (<Bravo, Matilda! Pac! Clic!>) Bineinteles ca am pus iar mina pe telefon. Bineinteles imi raspunde taica-sau, care imi sopteste la aparat, cu imensa satisfactie, l-am ghicit rinjind: il despart eu de tine, n-ai nici o grija. Stiu ca lupta e mai grea, imi dau seama, esti frumoasa, te iubeste, dar pina la urma tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scapat aceasta nuanta revelatoare. Insemna ca il mai despartise si de alta si ca lupta fusese usoara, acum era mai grea. Uite, ii spun si eu, sa vedem care pe care. Nu stiu daca o sa ma inteleg cu Petrica in viitor, daca o sa pot sa-l iert pentru ceea ce mi-a facut, dar mai intii il des­part eu de dumneata si te asigur ca lupta va fi usoara si pe urma mai vedem. Esti un batrin inconstient, care nu-ti iubesti copilul, abuzezi probabil de afectiunea pe care ti-o poarta si il impiedici, dar pentru cit timp?, sa-si intemeieze o familie, fara sa-ti dai seama ca pina la urma tot te va pa­rasi si nu se stie daca nu te va detesta. Mi-a raspuns printr-un hi, hi, hi si a inchis. M-am imbracat si m-am dus la ei. Am sunat. M-au tinut la usa crezind ca o sa plec. Am sunat insistent si n-am plecat deloc. Mi-a deschis batrinul dupa o jumatate de ora, parca as fi venit la Canossa sa-mi pun cenusa in cap si mi-a spus din prag ca Petrica nu e acasa. Dar eu am intrat in hol, si de-acolo l-am zarit pe barbatul meu prin glasvandul care despartea holul, pro­babil de sufragerie, umbra i se plimba nervos incoace si incolo. M-am asezat fara sa ma dezbrac si i-am spus batri-nului (care de fapt nu era chiar atit de batrin) ca am fost furioasa la telefon si imi cer scuze, n-am nici un drept asupra nimanui, casatoria e un petic de hirtie care se poate anula in doua saptamini. Ar fi fost insa corect ca Petrica sa-mi spuna ca de fapt el nu-si iubeste sotia si ca regreta pasul facut, ne desparteam in mod civilizat, fara sa fie nevoie sa ma lase singura de sarbatori, putea in orice caz sa ma previna Umbra agitata de dupa glasvand se oprise si asculta. Poate ca el nu stie ce inseamna sa te insori, am continuat, se intimpla, se pare ca si insuratoarea se invata, dar dumneata, ca tata, poate ai auzit mai bine decit el ce-a spus preotul la cununie in biserica: iti lasi parintii, pe mamica si pe taticu`, si te unesti cu barbatul sau femeia ta, ar fi trebuit sa i-o spui Tu, zice batrinul rinjind, care te-ai maritat cu un jidan, n-ai dreptul sa ne dai lectii. Ti­calosia dumitale, i-am raspuns, nu ma jigneste. Pentru mine un om nu e mai prejos decit altul, fiindca e evreu sau de alta natie. Numai trogloditii din Africa se ucid intre ei fiindca fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindca si tu esti troglodita. O (facea aluzie la familia mea). Atunci a aparut Petrica, a deschis usa glasvandului, palid, si a stri­gat la mine: iti interzic sa-l insulti pe tatal meu. M-am uitat la el zimbind si i-am raspuns: Petrica, ar fi trebuit sa te exprimi invers: tata, iti interzic s-o insulti pe sotia mea. Da, da, am insistat, sint sotia ta, trebuie sa ma aperi, chiar daca sint jignita de tatal tau. El a scos atunci un strigat, si-a dus miinile la cap si a disparut din hol intr-una din odai. M-am ridicat si m-am dus dupa el. Cind m-a vazut s-a precipitat spre sifonier, a deschis usa si s-a virit in el. Asta nu e barbat, am gindit uluita, e inca in scutece. Are dreptate taica-sau Si m-am intors in hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrica ii e frica de mine, s-a virit intr-un dulap. Sa veniti dupa sarbatori si sa-i luati lucrurile. Dar in aceeasi clipa a reaparut Petrica. Ma intorc, zice, cu con­ditia sa nu-mi mai insulti niciodata parintii. Am tacut. M-am gindit ca Petrica era un barbat admirabil, in afara de cultul acesta al lui anormal pentru taica-sau. Ar putea sa se schimbe. Bine, i-am spus, sper sa nu mai am ocazia sa-l vad sau sa-l aud pe socru-meu. O sa-l evit. Si ne-am intors acasa Cu mine Petrica era absolut natural, asa cum il cunoscusem, dar eu stiam acum ca in mintea lui exista un tabu, despre care nici macar nu puteam dis­cuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o sa-i treaca in clipa cind o sa devina el insusi tata si la urma urmelor alti barbati au pacate mai grave, sint superficiali, muieratici, betivi, hahalere, mediocri in profesiune, ca sa nu mai vorbim de alte trasaturi de caracter oribile, de pilda, sa se spuna, si sa fie si adevarat, ca barbatul tau e un min­cinos. N-as suporta! Prin martie, a plecat iar de-acasa. L-am lasat in pace. De asta data a stat vreo doua luni, s-a intors prin mai, cind n-am mai trait impreuna decit o saptamina, fiindca a fost concentrat A plecat direct pe front. Iata o catastrofa, am gindit cind am primit intiia scrisoare Citeam tremurind listele de morti si raniti care apareau in jurnale. Gindul ca Petrica putea sa moara (era ofiter de rezerva la transmisiuni) ma facea sa-mi dau seama cit de tare ma legasem de sufletul lui, asa cum i-l cunos­team, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glont il putea stinge pentru totdeauna Ma simteam ratacita la gindul ca il puteam pierde si il intelegeam mai bine si pe taica-sau, ca nici el nu vroise sa-l piarda de linga el prin casatorie. Ce era? Ce ma turbura in amintire? Ameste­cul de barbat si copil, cind indignat de oameni, si atunci vorbea mult si te pasionau ideile, gindurile lui, puritatea spre care nu numai ca aspira, dar o si avea si iti cucerea sufletul, cind duios, renuntind la orice inversunare, retras intre cartile si manuscrisele lui, si atunci era blind, tacut, generos, gata de daruire, cu acel farmec al fiintei neatinsa de orgoliu si care nu stie ce daruieste, asemeni florilor (<Gata, Petrica, iata-te floare, pesemne asta numeste ea starea ta de blegeala, 'umanismul'' tau, care pe mine ma plictiseste total.>) Prinsa de aceste sentimente am sunat intr-o zi la usa socrilor mei. Le-am spus ca mi-e greu fara Petrica si ca tremur de teama sa nu-l gasim intr-o zi pe lungile liste de morti sau disparuti Ramii la noi, mi-a spus soacra-mea, si noi tremuram si ne gindim ca scrisorile lui pot veni in urma si noi sa tot credem ca traieste Da, a zis si batrinul, numai sa se intoarca Vroia sa spuna ca sa-l vada iar viu printre noi, ca vechiul conflict nu va mai exista intre mine si el Citeva zile a fost bine Pina ce socru-meu mi-a cerut sa-i dau tot salariul. Eu tocmai ter­minasem facultatea si fusesem angajata de eforia spita­lelor, sa construim niste cladiri noi Aveam datorii fata de rude, care ma ajutasera in timpul studentiei si acum asteptau sa-i ajut si eu pe ei, fiindca le era si lor greu Dimpotriva, domnul avocat Nicolau cistiga bine, era seful unui contencios si avea si procese, dar m-am gindit ca dupa ce impacarea noastra se va consolida, o sa-i explic care era situatia mea fata de rude si Curind insa a tre­buit sa plec. Omul era de o zgircenie insuportabila: intii ca la ei in casa totul era incuiat si cheile erau la el, dor­mea cu ele sub perna, si-un morcov, daca raminea de la masa, il lua si il incuia in dulap cu cheia, ca sa nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dadea el, mie si soacra-mii, sa gatim si cum chiar si dupa aia mi se uita in farfuria in care imi punea trei fire de macaroane fara unt, ca si cind ar fi suferit ca acele macaroane vor fi totusi inghitite si va ramine fara ele. Scirbita, dadeam farfuria la o parte si ramineam dusa pe ginduri. Ce sa fac? Unde sa ma duc sa maninc? Fiindca ii dadusem toata chenzina si econo­mii nu aveam. Fara sa clipeasca, imi lua farfuria dinainte si mi-o servea seara din nou, cu vadita incintare ca facuse o economie. Sotia lui, am surprins-o cu un furou cirpit Se tot urca si cobora pe scara podului si intr-o zi cind lipsea de-acasa m-am urcat sa vad ce e acolo N-avea ca­pacul incuiat, in sfirsit o mizerie colectii de ziare foarte vechi, roase de soareci, cutii pline cu pantofi scilciati si descompletati, nasturi de toate marimile si culorile, rufarie zdrentuita, broaste, lacate, sirme ruginite, toate in lazi si cutii Era clar pentru mine, le adusese de la Bucuresti cind se mutase, nu le putuse stringe aici intr-un an Ma intrebam cum traise Petrica toata copilaria si adolescenta linga acest tata sordid si in ce consta fascinatia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar in ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus ca tre­buie sa fac curatenie acasa, am plecat si n-am mai revenit. Dupa un an Petrica s-a intors de pe front, detasat in interior, la un batalion de instructie. Nu patise nimic. Era insa mai tacut si mai dur, dormea putin si momentele de duiosie erau rare si scurte, dar si cele de revolta erau la fel de rare. Nu stiu cum, dar parca aveam sentimentul ca regreta frontul, sau parca nu mai gasea ca viata era ca inainte, i se parea searbada si cu sensul micsorat. Luna de permisie si-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decit o singura zi pe la parinti, unde n-a stat decit citeva ceasuri. Batalionul lui de instructie unde fusese detasat se afla la Birlad. O data pe luna luam trenul si ma duceam la el, ieseam undeva la marginea unei paduri si puneam masa la iarba verde, destupam o sticla de sampanie. Odata a trecut pe linga noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit masina, s-a apropiat si a inceput sa-i faca lui Petrica reprosuri. Se putea? De ce n-a raportat ca a ve­nit doamna? Cum, un ofiter sa n-aiba si el unde sa stea in asemenea situatie si sa iasa la cimp, ca orice soldat? Si ne-a poftit la el, unde am ramas pina a doua zi 23 August, cu intoarcerea armelor, l-a gasit pe Petrica la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat in muntii Tatra pina la incheierea pacii. Ba, mi-a spus ca si dupa ce nemtii fusesera infrinti la Berlin, ei tot mai rezistau in acei munti si ca ar fi fost caraghios sa mori tocmai atunci cind toate armatele incetasera focul. Popor smintit, nemtii astia. Cica in acele zile l-au cuprins pe Petrica la­sitatea si furia. S-a intors cu aceasta furie in el, care i-a trecut greu. Numai ca la nici o luna dupa, a plecat iar la parinti, unde a stat si a tot stat Va sa zica barbatul meu trecuse printr-un razboi in care luptase o data la rasarit si a doua oara spre apus, vazuse moartea cu ochii,  anii trecusera peste el si il intarisera, devenise barbat intreg, facuse creturi la ochi, avea acel ten batut de vinturi si ploi si ars de soare care ma facuse sa ma indragostesc de el a doua oara, si el deodata reincepea istoria cu taica-sau. Atunci m-am simtit eu de fapt lovita... Nu m-am despartit de el, dar ceva s-a inchis in mine, m-a cuprins un fel de nepasare. Bine, Petrica! Fa ce vrei!' (Si atunci ai inceput sa stai cu fundul spre usa cind intra el in dor­mitor, am gindit, nu e bine, Petrica, ai omis in relatarile si indignarile al caror martor am fost, acest aspect esential al vietii tale cu Matilda.) 'Si aceste plecari au continuat?' 'Da, zise Matilda, exact ca inainte Razboaiele nu schimba nimic intr-un om, sint ca niste furtuni pe care, odata trecute, le uitam ca si cind n-am fi fost prinsi chiar in mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam Dar uite ca n-am murit si ne intoarcem la vechile''

Dar Matilda nu-si mai termina fraza. Cu o expresie vie de oboseala pe chipul ei frumos se ridica si pleca.

XIII

Totusi eu stiam ca de asta data Petrica nu se va mai intoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur ca va divorta curind. Ii spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tacu citeva clipe lungi, apoi imi spuse ca pot sa am dreptate, 'oricum, adauga ea, daca n-o s-o faca el, atunci voi intenta eu actiunea'.

In acele zile primii ordin de chemare. N-as putea sa-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi dupa o luna Matildei si am intrebat-o in ce stadiu se afla despartirea. In nici un stadiu, mi-a raspuns ea imediat. Petrica sta mai de­parte la parintii lui, dar de divortat nici gind. Atunci am luat-o la rost. Bine, si cit are de gind sa-l mai astepte? Ea se arata mai degraba impaciuitoare, lucru care ma scoase din sarite. 'Nu trebuie, imi scrise ea, facut nimic cu violenta'' 'Ce violenta? ii raspunsei, ce e violent in faptul ca divortezi de un barbat care a fugit de-acasa?'' 'Nu e asa simplu, imi raspunse ea laconica, nu fi impulsiv, un proces daca nu-l cistigi, daca una din parti se opune, intii ca poate sa dureze si doi ani, si al doilea te poti trezi cu o hotarire care respinge actiunea si atunci Ei? Ce-i mai faci? Lasa-ma pe mine ca ma descurc eu'

Asadar ea nu credea totusi ca Petrica se va decide usor si ca trebuia lasat s-o faca el, sa nu reactioneze ca o pisica, adica sa se intoarca acasa si sa nu mai vrea, de indata ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea sa dureze cine stie cit Dupa trei luni incepui sa-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrica, pline de injuraturi si insulte. 'Cum, idiotu-asta credea ca are dreptul sa tina astfel incurcata o femeie? Cu moaca lui stupida de poet minor se crede sultan, sa te tina inchisa in casa, stapin atotputernic, cu gindire medievala? Trimite-i lucrurile, schimba cheile apartamentului si inten­teaza imediat actiunea de divort'

Nici vorba! Matilda incerca sa-mi explice cu rabdare ca exista mari pericole pentru ca daca face pasul, rasu­ceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit Gindul ca in realitate nici ea nu vroia sa divorteze nu-mi trecea prin cap Matilda era a mea, o simteam pina in adincul fiintei mele si nu mai exista nicaieri in constiinta loc pentru indoieli. Eram pur si simplu scos din pepeni ca femeia mea isi avea numele legat de un altul si ca acest altul nu se grabea citusi de putin sa ia o decizie. Lasa ca te gra­besc eu, gindeam, o sa-ti placa. Nu mai am mult si ma intorc in orasul nostru. Si deodata primesc o telegrama: 'Nu-mi mai scrie, Petrica s-a intors acasa'. Numai ca o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gindit, lasa-l s-o prinda, s-o citeasca si sa vada. De asta data nu mai erau referinte brutale, la el, totusi erau.

Tocmai imi faceam planul sa ies la raportul generalului si sa-i spun ca o chestiune urgenta ma chema pen­tru trei zile acasa, cind chiar generalul ne anunta ca scoala de ofiteri ne da o permisie de zece zile. Cind ajunsei ii dadui, chiar din gara, un telefon Matildei. 'Asteapta-ma acasa, imi sopti ea, viu indata.'

Acasa avui timp sa-mi schimb uniforma si sa ma rad. Era spre seara. Acest ras, precum si odaia, cartile si lu­crurile mele parca ma trezira dintr-un vis. Imi dadui seama, avui o brusca iluminare ca mai aveam inca timp sa dau inapoi, ca timp de citeva luni savirsisem un lucru foarte urit injurindu-mi prietenul, ca poate ei doi se iu­besc asa cum sint si ca intrusiunea mea brutala in viata lor n-avea nici o justificare. Ce ma apucase? Dar o boare de fericire se abatu asupra acestor ginduri, care se spul­berara si imi ramase numai bataia inimii, pulsatia ei inalta si nebuna Cum, dar o iubeam demult, inca din clipa cind o intilnisem pe strada sub ninsoare, si apoi scena din birou, cind devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe sotul ei, si privirile pe care mi le aruncase ea tot tim­pul, si vizitele, si plimbarea Rupt de ea uitasem ca niciodata nu-i spusesem ca o iubesc, dar ca stia, dovada raspunsurile ei la scrisorile mele, putin speriata de vio­lenta lor, violenta care in fond continea declaratia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin raspunsuri cu mult mai turburatoare decit daca mi-ar fi desvaluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine era complice cu ceea ce nu-i spuneam lasa-ma pe mine ca ma descurc eu Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, intre noi nu e nimic Era, scrisorile ei semanau cu o soapta, te iubesc si eu, parca imi spunea, dar fii cu grija, o gre­seala se indreapta greu, lasa-ma pe mine s-o indrept, eu care am facut-o

Soneria sbirnii. In prag era Matilda, imbracata de vara, cum n-o vazusem si cum nu mi-o puteam inchipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar ca semana cu un fluture mare; aducea cu ea pajistea, gradina, cimpul plin de iarba, soarele de primavara. Matilda stralucea ca o floare si nici urma de drama pe chipul ei si simtii de indata ca aceasta stralucire care iradia din intreaga ei fiinta era in legatura cu mine. O luai in brate si imi lipii fata de a ei, cu sufletul la gura. Ea imi raspunse la imbratisare, ceva ii cazu din mina si rochia ei pirii, pe undeva pe la spate. De citeva ori intoarse capul, de citeva ori isi feri gura, corpul ei voinic se intari, se impotrivi fara sa se retraga, imi primi sarutul inclestat si in cele din urma ii simtii palmele in piept; nu ma respingea, dar era vadit ca nu-i placea asaltul meu, rasuflarea mea nestapinita, sarutarile mele pe gura reinnoite, strinsoarea bratelor care o inlantuisera. Ma cuprinse o furie, stirnita de un presentiment obscur: nu venise sa-mi daruiasca iubire, venise cine stie pentru ce Ma asezai pe pat tacut si sumbru, hotarit la orice, sa rup chiar cu ea si sa ma smulg din aceasta istorie si sa nu-mi mai amintesc de ea. Imi simteam spi­narea strabatuta de fulgerari scurte, descarcari electrice tot mai adinci, pina in mate. Niciodata nu mai simtisem o astfel de violenta care venea din mine insumi si ma ameninta tot pe mine.

Matilda insa era vesela. Isi ridica poseta de pe jos, se aseza pe scaun si imi spuse dind si din cap, subliniind cu un repros amuzat sensul cuvintelor:

Fire-ai sa fii, mai baiete.

Ca ma sarutasi cu sete

De-mi rupsesi rochita in spete

Si trei nasturi de la ghete

Stupiditatea acestor versuri (probabil un cintec) si mai ales datul ei din cap mi se parura incredibile. Ma uitai la ea in sfirsit stapin pe mine, trezit din socul prin care tre­cusem. 'Da, da, continua ea dind din cap, de asta data cu alt inteles (adica nu ma inselam in gindurile mele), e cam stupid, dar asa este, din contra, am crezut ca esti un bar­bat puternic si stapin pe tine, ca sa ma pomenesc ca Petrica a pus mina pe scrisori si mi-a declarat ca nici gind sa divorteze si ca se va opune la proces daca divortez eu. Ai vazut ce-ai facut? Si doar te-am sfatuit, ti-am scris' 'Cum a pus mina pe scrisori?'Tu unde-ai fost?' 'A venit acasa fara veste, cind eu lipseam, a lipsit si el de la scoala, a scotocit, peste tot si a dat de ele. Si te asigur ca le ascun­sesem bine. Se pare ca l-a avertizat cineva sau a banuit, in privinta asta intuitia celor aflati in situatia lui este extraordinara. Dar fii linistit, nu e suparat pe tine (tine la tine!) si nici pe mine nu e, a zis doar atit: <gata, Matilda, mi-am platit datoria fata de tatal meu, de-aici inainte nu mai plec Aveam eu o datorie de platit fata de el, o sa-ti povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sint liber> Vezi ce-ai facut? repeta ea parca bucuroasa de ceea ce facusem. Si acum nu pot sa mai stau, nu e exclus sa vina

aici, stie unde am plecat N-a auzit telefonul tau, dar cind am plecat (statea la biroul lui si citea) s-a uitat la mine, a zimbit cu blindete si m-a intrebat: a venit? Transmite-i salutari si invita-l duminica pe la noi Ti-am spus, intui­tia Asa ca esti invitat duminica Vino!'

Si Matilda isi scutura parul. In tacerea care se lasa cind ma trezii, ma pomenii singur Ce sa fac eu acuma cu mine insumi? ma intrebai. Incepui sa ma plimb prin odaie, ma uitai la carti, ma asezai la birou Gindul imi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viata mea, o cantitate uriasa de ani Acest gind imi umplea sufletul si multa vreme uitai ce mi se intimplase, apoi sufletul mi se goli si scena al carei erou fusesem reinvie cu toate amanuntele. Ce mi se intimplase?

Cind iubesti si te stapineste un sentiment de triumf, are grija femeia sa te faca sa te simti ridicol. Astfel ma simteam ridicol Pentru a da un raspuns care sa-l salveze, un barbat are nevoie de ani de meditatie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu raspuns, nu va mirati, citeva cuvinte Ei da, dar cuvintele acelea daca nu le stii, nu le spui, si ramii singur si inregistrezi la partida ta: sint ridicol! Ce era ridicol in postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte ca in timpul imbratisarii simtisem mirosul rochiei si al pa­rului ei, miros turburator de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el si al parului spalat cu un sapun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, si acea dulce moliciune a buzelor, ca si cind as fi sarutat un trandafir cu invaluitoare catifelari Ce catifelari? Ceea ce facusem scriindu-i era bine, o astfel de declaratie de dragoste era singura potrivita, calci peste tot ceea ce iti sta in cale si mergi drept la tinta, dar nu te impiedici de un Petrica Ea nu numai ca se impiedicase, dar se imbracase bine, se parfumase sa vina cu el la mine in protap. Da, asta era imaginea, in protap Ca Petrica da­duse de scrisori Cum, dar asta fusese si intentia mea ascunsa, sa dea peste ele, si cind colo ma trezisem spunindu-i ca de ce n-a avut grija Cind iubesti, iubirea tre­buie implinita, orice-ar fi, fiindca nu se stie daca te vei mai intilni vreodata cu clipele acelea. Matilda insa nu ma iubea si altfel trebuia primita O varianta: venise sau nu pentru mine? Trebuie lasata sa arate ce insemnam eu pentru ea, pina la capat, si nu ce insemna ea pentru mine. Alta varianta: venise sa vada ce insemnam eu pentru ea, prevazuta in acelasi timp cu toate armele seductiei. Dar duca-se dracului toate aceste arme de seductie. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe solduri, cu bustul gol si cu crema de ras pe fata. Si sa astepte Apoi intrarea intr-un halat elegant dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetita sedusa, care putea fi primita in timp ce imi radeam barba, intre noi nu se petrecuse nimic A treia varianta putea fi si cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac sa-mi auda raspunsul si sa nu ma trezesc singur cu o invitatie care ma facea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevarat? E un om fara solutie, fara un raspuns pe care ar fi trebuit sa-l dea, fara puterea de a-l da in singuratate si a-l urma. Rece, linistit, rasucit asupra adevarurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tau, care ti-e dat, fara sa-l cunosti, sa-l parcurgi pina la mormintul de care ai parte: 'Doamna, resping invitatia dumneavoastra, nu doresc sa va mai vad, ma bucur ca prietenul meu nu-mi poarta pica, e cu atit mai bine, ardeti scrisorile pe care vi le-am trimis, nu asteptati sa va salut daca va intilnesc pe strada, nu aveti teama ca adevarurile intime pe care mi le-ati desvaluit vor fi aflate de altii Complicitatea dumneavoastra la violenta mea ramine un vag secret pe care vi-l inmin, scrisorile primite de mine, iata-le' O consecinta: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, sa lichidezi o eroare intr-o clipa si nu sa traiesti cu ea ani .Dar se insi­nueaza intrebarea daca la acei ani ai vietii mele n-as fi trait savirsind alta eroare. Cine poate sa stie? Filozofia comuna raspunde ca viata unui om e un nesfirsit sir de erori. Un cintec imbecil spune ca 'de-ar fi sa ma mai nasc odata, acelasi om as fi, pe tine te-as iubi'' si se incheie cu un oftat inecat in aplauzele publicului: 'mai tata, ma!', inseamna ca asta a trait in adevar, daca acelasi om ar fi si tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cind scriu aceste rinduri am sentimentul ca daca as fi, printr-o minune, eli­berat, as putea trai in sfirsit in afara erorii, uitind ca acest lucru se si intimplase, ca traisem multi ani eu acest sentiment, pina intr-o zi, cind o fata a pus pe biroul meu o floare Dar mai e pina acolo Sa revin la Matilda. Alta consecinta: nimic nu s-ar fi terminat intre noi, si ea m-ar fi urmat; poate ca eroarea ar fi fost eliminata, in orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care il aveam de trait urmind poteca ei sinuoasa. Expresia m-ar fi ur­mat e plina de grele intelesuri. Taranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea sa-i urmeze, el merge inainte si muierea vine cu o jumatate de pas in urma taranului. De aceea au si reusit taranii sa ne aduca pina aici, pose­sori ai unei morale severe al carei cod ar trebui sa-l pre­luam si sa-l descifram, acum cind in acest secol misiunea lor va inceta.

Bineinteles ca. m-am dus, adica am acceptat invitatia sotilor Nicolau. Trebuie sa spun ca n-au fost deloc ridicole intilnirea si orele petrecute cu ei in acea duminica me­morabila si decisiva. Cel putin atunci nu mi s-a parut

XIV

Dimpotriva, m-a stapinit tot timpul un sentiment de sarbatoare din chiar clipa cind am iesit din casa. Orasul, sub soarele unei dimineti de august, parca sarbatorea si el ceva. Era o proiectie a starii mele de spirit? M-am intrebat totdeauna ce simte de pilda un sinucigas intr-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trait, seara fiind hotarit sa se culce si sa nu se mai scoale. Poate amina totul pentru o zi mohorita? Acum pot sa spun ca ziua n-are importanta, sentimentul meu ca e sarbatoare coincidea doar cu al orasului Exista in noi ceva autonom si mai puternic decit natura si locurile, de pilda am putea muri rizind, daca moartea ne-ar surprinde intr-o astfel de stare si, dimpotriva, la nasterea copilului nostru sa ne simtim doboriti de o tristete de moarte. Mama de pilda, in chinu­rile facerii si chiar pindita de primejdie, a pufnit-o risul, cica nu vroiam sa viu pe lume decit cu mina la timpla. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios si mi-am retras-o, dar pe urma iar am revenit: 'Ce faci, ba, a strigat me­dicul cu un astfel de glas incit mama a incetat pentru o clipa urletele si a pufnit-o risul, vrei sa ne arati ca o sa ajungi general, a continuat acela, ia mina de la timpla', si m-a ciupit din nou, bineinteles atit de tare incit mi-a pierit cheful s-o mai scot si am iesit pe lume precum toti copiii Mai curios era de unde stiuse ginecologul, vazindu-mi doar virful capului, ca sint baiat si nu fata

Nu era o proiectie, fiindca am citit pe chipurile oamenilor, pe strazi, aceeasi descoperire care ii incinta: orasul traia ceva deosebit, o bucurie a lui secreta. Vo­cile noastre, de pilda, gaseau in el un ecou parca muzical, pasii pe trotuare sunau invaluiti parca in vata, acoperisurile pareau aeriene, ai fi zis gata sa zboare, vitrinele ai fi zis ca te privesc si clipesc, uriasi ochi ai orasului care traia ca un singur tot insusindu-si si topind in corpul sau toate casele, pietile si bulevardele, impreuna cu noi, cei vii. Ginganiile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele stralucea proaspat si viu, racoros si vesel: orasul nostru e asezat intre dealuri inalte si impadurite care ne aduceau vara curentii de aer proaspat, iarna zapezi linistite, ferite de crivatul de din­colo de lantul Carpatilor.

Ii gasii pe sotii Nicolau trebaluind, proiectasera o excursie, impachetau in rucsac fripturi, tacimuri, sticle, o patura. Tocmai picase o doamna care le aducea un co­zonac rumen, auriu, care stirni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm isi gasi un pretext ca sa se exprime (era entuziasmata dinainte). 'Ah, Tasia, exclama ea rapita, ce cozonac frumos, draga mea, c'est de tres beau cozonac, o dadu ea pe frantuzeste, apoi imediat pe ruseste, crasivaia, davai, nu stiu cum si de indata incepu sa cinte, tibiaaa' (aveam sa-l mai aud peste ani, acest tibia, era parca un laitmotiv al vietii ei care aparea cind te asteptai mai putin, n-am avut niciodata timp s-o intreb ce dracii insemna). Petrica o ajuta aferat, cu o expresie pe care o banuisem de ieri, cind ea imi spusese ca nu e suparat pe mine, umanista, dar mult mai accentuata ca in alte dati, as putea sa spun hiperumanista

Numita Tasia, o doamna grasa, tip gospodina, detina­toare de mari secrete in ale bucatariei, se retrase insotita de mai multi 'spasiba, Tasia, ocin spasiba', ai Matildei, Petrica se inhama cu rucsacul, Matilda isi lua pe brat o haina scurta de vint, din gabardina albicioasa, si porni­ram Numai eu eram crunt, in ciuda sentimentului de sarbatoare care ma stapinea. Vedeam ca o pierd pe Matilda, ca era bucuroasa de intoarcerea sotului, cu care proiecta excursii si nu intelegeam ce mai cautam eu acolo. Totusi ceva nou aparuse in comportarea lui Petrica fata de mine: ma privea fara a dori sa ma vada, cu pleoa­pele lasate, adormit, in timp ce trasaturile ii curgeau si ele parca in jos, ai fi zis ca daca mai continua asa o sa inceapa sa-i pice din chip picaturi din el, ca si cind ar fi fost din ceara. Cum a fost in armata, cit mai am pina termin, cum e acum o scoala militara (vroia sa spuna acum dupa razboi, sub noul regim), pentru care arma ma pregateam, cam despre asta discutam urcind intortocheatele poteci ale dea­lului. 'Da-mi, ii spusei la un moment dat, sa mai duc si eu rucsacul.' Mi-l dadu si o lua vadit inainte. Tot atit de vadit, Matilda, care mergea inainte, ramase in urma: 'Poarta-te frumos cu el, imi sopti, tine foarte mult la tine'. Furios si drept raspuns trasei o injuratura groso­lana la adresa tinutului lui Petrica la mine. 'N-am nici o incredere in el, ii spusei, e topit de dragoste pentru tine, ii cunosc eu aceasta expresie bleaga, care bineinteles nu e de durata, iar daca e de durata cu atit mai rau pentru el si pentru tine. Eu o sa stau putin dupa ce ajungem la poiana unde o sa ne oprim si am sa plec.' 'Te porti ca un copil, zise, e bine asa, iti spun eu ca e bine, ai rabdare' Petrica ne astepta ca sa ne arate o veverita. Suridea cu gura pina la urechi. Matilda il lua de brat si Petrica imi facu impresia ca se sprijinea de ea, atit de tare se lipi si se facu parca mai mic linga umarul ei, desi era mai inalt. Pe urma, dupa lungi minute se oprira sa ma astepte, tot la brat, dar de asta data Petrica se desprinse si ramase cu mine. Mirosea puternic a brazi Se auzeau chemari inde­partate, acel stupid olareti al excursionistilor, risete gilgiitoare de fete de pe alte poteci. 'Sa nu fii suparat pe mine, imi sopti Petrica, stiu ca Matilda te iubeste, stiu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis si unde imi

faci un portret nu prea agreabil Poet minor Si Eminescu era minor pina nu si-a dat masura Erai furios, te-am inteles si aveai dreptate, trebuie insa sa ai mai multa rabdare. N-o cunosti pe Matilda, desi ti-am poves­tit destule despre ea''

Si cu asta tacu. Parca vroia sa ma previna? Da, asta era, imi sugera sa fiu prevazator. Mi se paru superior mie si ma imblinzii. In acelasi timp vedeam ca figura lui nu mai era hiperumanista, ca pina atunci, ci doar umanista. 'Noi ne despartim, relua el vazind ca tac. Nu te lua dupa linistea aparenta dintre mine si Matilda, o sa ne despar­tim, dar dar asta e o chestie intre noi doi. Ce-o sa faca ea pe urma nu ma priveste. Iti spun eu: nu va potriviti, ea are cinci ani mai mult decit tine si e o fire In fine, ai sa vezi, daca o sa ai timp vreodata sa vezi' incheie el cu aceasta prevestire obscura, pe care n-o luai in seama 'Petrica, ii raspunsei, te rog sa ma scuzi, tin la tine tot atit de mult ca si tine si sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situatii, ca o sa raminem prieteni''

El nu zise nimic auzind aceasta declaratie si in tacerea care se lasa ne astepta Matilda. Brazii se rareau. Petrica o lua incet inainte, noi ramaseram, tot incet, inapoi. 'Ti-a spus?', ma intreba ea. 'Da, mi-a spus', raspunsei si tacui. 'Si ce ti-a mai spus?', insista. ..Atit, ca o sa va despartiti, ca sa nu ma iau dupa linistea aparenta dintre voi.' 'Da, asa este'', si tacu si ea devenind ginditoare.

Si dupa acest repetat dialog cu unul si cu celalalt, ur­caram apoi impreuna si curind ne opriram in virful dea­lului. Era foarte frumos. Vintul spulbera rochia si parul Matildei, care imi aparea ca o zeitate a padurilor Natura n-o diminua, cum se intimpla de obicei cu un om aflat in mijlocul ei, cind bolta uriasa a cerului, norii din zare, pa­durile pline de maretie micsoreaza parca chipul uman, mai ales daca acest chip nu se spala de o gindire meschina, de un sentiment marunt sau trivial. Matilda, trebuie sa spun, era rapitoare, abia ma puteam uita la ea mai mult de-o clipa. Petrica, in schimb, o ignora de asta data.. Credeam ca o sa-l vad in sfirsit ridicind fruntea spre cer, ca odinioara Nu, statea cu ea plecata, dar n-as fi putut spune ca reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parca la un lucru strain, din afara lui, totusi prezent, apropiat.

Ne plimbaram citva timp pe coama dealului, tacuti toti trei, apoi Petrica spuse ca trebuie sa coborim putin si sa gasim o poiana unde sa putem minca, aici vintul Si ga­siram o poiana linistita, in care printre brazii care o in­conjurau se gaseau si mesteceni inalti, cu coaja lor alba, te intrebai cum de crescusera pe-aici acesti arbori de cim­pie Incetul cu incetul, in timp ce Petrica intindea masa si scotea din rucsac pui fripti, mujdei de usturoi, oua fierte, cozonacul si sticlele cu vin si cu apa, privirea mea se deschise in sfirsit indrazneata si se holba la chipul Matildei. Ea nu ma vazu la inceput, se uita flaminda in jur, si cu toata puterea sufletului meu incercai s-o res­ping, s-o vad asa cum e, fiindca traind cu Nineta si Ca­prioara, si nu numai de la ele, ci prin simpla postura in care ne pune esecul, invatasem ca adevaratul chip al fe­meii nu apare cind sintem indragostiti, ci, ca in basme, de asta data in sens invers, nu intr-o baba vrajita care ne cere un ajutor umil, zace o tinara si rapitoare prin­tesa, ci intr-o printesa divina in frumusetea ei zace o co­toroanta urita si respingatoare. Ca Matilda putea fi o co­toroanta imi sugerase inca de la inceput Petrica, fireste prin optica lui bizara, chiar si prin ceea ce omisese sa-mi povesteasca, fuga lui alaturi de taica-sau, viritul lui in dulap, deci o anumita groaza de ea, apoi generozitatea ei exasperanta care umilea dragostea lui pentru ordine si mai ales pentru cartile care ii dispareau din biblioteca si i se intorceau ferfenitite sau nu se mai intorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat sa ingrozeasca pe cineva? Vedeam cu uimire ca puritatea de care vorbea ea (si care mi se paruse ridicola) exista cu adevarat pe chipul si in privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindca nu-mi scapa ca acest chip de fapt nu era frumos fizic, asa cum era al Caprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pilda fruntea si nasul ei erau cam mici, nu intr-o proportie prea favorabila cu gura, ai fi zis prea mare intr-un obraz si el mare si cam prea ro­tund, iar radacina nasului, separata de rest, putea fi a unui barbat. Dar impreuna? Tisnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trai care hipnotiza. Putea o cotoroanta ascunsa sa schimbe toate acestea? Nu intr-o baba, fireste, dar in ceva hidos, am vazut femei care, desi tinere si deloc urite, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care ma intrebase cu indignare daca eu stiu ce este tandretea

Tot uitindu-ma la ea, deodata privirile noastre se intilnira si nu se mai putura parasi clipe lungi: poiana si brazii si bolta cerului parca se clatinara si, daca n-as fi intors, cu un efort de vointa, capul intr-o parte, cred ca s-ar fi rasturnat totul cu mine. 'Domnul Petrini e, ca in­totdeauna, foarte suparat pe noi, rupse ea vraja, care in realitate nu se rupse deloc, sa bem cite-o tuica, poate ii trece.'

Si Petrica turna si bauram. O foame animalica, dar nu stiu daca tot atit de curata ca a animalelor, ne cuprinse, infulecaram, oricum, in tacere, ca ele. In mod curios sim­team, adica ma uitam la puiul fript din mina si gindeam: il maninc. Si gindul acesta rupse tacerea: 'Ei bine, Pe­trica, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, cind trebuie sa raspundem la intrebarea pe care si-a pus-o inca demult un mare filosof bulgar: mincam ca sa traim, sau traim ca sa mincam?' ...Nu cunosc, zise el parca miriind ca ii intrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el si bulgar, care sa-si puna o astfel de intrebare cretina.' Pleosc! vorba Matildei, s-a timpit Petrica, gindii si ramasei multa vreme chiar ginditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecind acum in capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a facut cretin, dar de ce? Am vrut sa glumesc 'Pe­trica, ai uitat ca sint bine pregatit in filozofie, l-am citit eu insumi pe acest filozof bulgar, il cheama Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact Pot sa-ti mai spun unul din aforismele lui, de pilda acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?' 'Cine poate sa spuna ce este, ca sa afirme apoi ca este?' mirii el din nou, aruncind un os in iarba. Formidabil! Ma as­teptasem sa ma insulte din nou, cind colo el chiar lua lucrurile in serios. 'Ceea ce ti se pare ca este, con­tinua el deodata sarcastic, se termina de pilda intr-o balta de sperma. Si totusi te trezesti ca nu mai este.' Da, iata, era mai rau decit o insulta, o lovitura bine data. Am in­teles: vroia sa ne maculeze, pe Matilda si pe mine, chiar in pragul idilei, si sa ne reduca la neant. Am ramas fara replica. Luam cunostinta ca Petrica nu era cel care afirma Matilda ca este, un prieten care tinea mult la mine. De ­altfel, nici nu crezusem acest lucru, totusi ma prinsese dezarmat, putin tot crezusem. In astfel de situatii femeile tin cu cel parasit, ii atribuie sentimente nobile si te in­deamna si pe tine sa crezi in ele. Te dezarmeaza instinctiv, si nu-l poti lovi pe fostul sot sau fostul iubit. Si Petrica ar fi avut aceeasi stare de spirit chiar daca nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iata unde ma adusese Matilda, la acest dejun la iarba verde in care eram inca o data pus intr-o situatie ridicola. Ar fi trebuit sa intuiesc ce avea sa urmeze si sa ma ridic imediat si sa plec, dar bineinteles ca n-o facui. Petrica relua: 'Filozoful tau bulgar Stancio Stancev nu face o ceapa degerata pe linga filozoful ceh Ian Sprjna, care in cartea sa Asupra moravurilor vorbeste despre propensiunea omului de jos, care vrea sa ajunga sus calcind peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu exista, dar o mimeaza, stie ca e o forta si o foloseste cu perfidie fara cel mai mic scrupul, lovind cu barosul in fisura pe care un prieten imprudent i-o desvaluie, viata sa intima. Exista pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu ex­presia a tot ceea ce avem mai bun in noi. Iata ce scrie un asemenea individ, continua Petrica scotind din buzunarul vindiacului un plic pe care il puse alaturi, se sterse pe miini cu un servetel si deschise o scrisoare in care de departe recunoscui propriul meu scris: «In chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net» Omul de jos, rinji Petrica, vorbeste franceza Si continua: <altfel aluneci fatal intr-o istorie in care cistiga totdeauna cel care are mai multa rabdare, ale carui sentimente pot suferi o puternica reviviere, care iti pot da iluzia unei iubiri mari pentru tine si iti pot strecura teama ca savirsesti o eroare parasindu-l> Dupa cum se vede, comenta Petrica, tinarul, desi are abia douazeci si doi de ani, are experienta des­partirilor, precum si a duratei si eroziunii sentimentelor supuse rabdarii celuilalt fiindca el nu urmareste decit un scop, dar, imprudent, sigur de sine, isi desvaluie involun­tar ceea ce vrea sa ascunda, putina adincime a propriilor lui sentimente, caci iata ce scrie mai departe: «Or, eu, Matilda, (si aici Petrica sari ceva, dar eu imi aminteam: te iubesc atit de mult incit) trebuie sa-ti marturisesc te­merea ca rabdarea lui, confuzia starii lui de spirit, intre adoratie fata de tine si firele care il atrag cu putere mis­terioasa inapoi linga tatal sau, vor fi mai puternice decit noi doi» .Se exprima eufemistic, comenta iar Petrica, in loc sa spuna ca n-are rabdare sa astepte, o implica si pe ea amenintind-o ca pe-o eleva de liceu Si inca aici stilul e retinut, dar in alta parte originea lui roturiera iese la iveala cu violenta, prietenul pe care il denigreaza are moaca in loc de chip, nu ma injosesc sa mai citez si altele'

Si se opri si viri la loc in buzunarul de sus al vindiacului acest document pretios pentru el (in ce sens mai era pretios, dupa ce il utilizase, nu intelegeam), incheie adica cu grija nasturele, sa nu cumva sa-l piarda! Ce ticalos! Premeditase totul, venise deci de-acasa cu scrisoarea in buzunar si, dupa ce ma anesteziase pe drum cu marturi­sirea ca se va desparti de Matilda, parasise starea lui uma­nista si ma lovise cu atita abilitate incit ramasei atit de uluit si in continuare dezarmat, ca nu raspunsei nimic. As fi putut de pilda sa-i spun ca tatal meu e monteur de avioane, o meserie de inalta calificare, iar mama e fiica de functionari, cu o inalta conceptie morala despre lume, mai nobila decit aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam sa-i spun? Da, as fi putut sa-l intreb incotro si in ce masura o casatorie a mea cu o arhitecta, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situatie sociala la fel de mo­desta ca si a mea. Atunci ce? Si deodata avui revelatia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatal lui Petrica vrusese sa puna mina inca de la inceput Pen­tru asta deci vroiam eu sa trec peste cadavre Ce nemer­nic! Inseamna ca el insusi se gindise la asta impreuna cu taica-sau si renuntase tocmai la timp cind ea le risese in nas! Si acum imi atribuia mie acelasi gind.

'Bine, zise Matilda joviala, vad ca ati terminat inalta voastra discutie despre filozofii bulgari si cehi, Stancio Stancev si Ian Sprjna, acum tu, Petrica, retrage-ti insinuarile, si tu, Victor, cere-ti scuze ca ai vrut sa-l umilesti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus si sa bem im­preuna un pahar de vin. Mai crestinilor, continua ea vazind ca vorbea copacilor, dar toate astea ce importanta au? E curios cum abia dupa multi ani rosim ca n-am ris cind trebuia de femeia pe care o iubim. Mai crestinilor! asa se exprimase Matilda, adica ma punea pe acelasi picior de egalitate cu barbatul ei. Devenisem 'crestin'. Si ne lua de sus, ironizindu-ne pentru calitatea discutiei noastre. Arbitra! Ne cerea sa ne impacam, in stil dostoievskian, eventual sa plingem si sa ne imbratisam: Victor Petro-vici, sa exclame el cu glas gituit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborit, Piotr Nicolaevici, sa-i raspund si eu strangulat de emotie, o iubim, o iubim amindoi, sa fim mindri de ea Sa uitam totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie sa facem, sa fim demni de ea si sa-i sarutam piciorusele

Brusc, ma ridicai 'Ma scuzati, doamna, spusei eu rece, trebuie sa plec.' In aceeasi clipa se ridica si el: 'Nu, zise, te rog sa ramii, Matilda are sa-ti spuna ceva, plec eu, ne vedem acasa Nu in mijlocul naturii superbe se dis­cuta astfel de chestiuni, continuam intre patru pereti, e mai potrivit, acolo se varsa toate murdariile.'

Si dadu sa plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci ca in­triga in care cazusem era atit de Aveam sa murim toti trei. 'Stiti ce spune Fortinbras, adauga ei rinjind: ridicati de aici lesurile, care pe cimpul de lupta sint firesti, aici vederea lor e sinistra.' 'Venim si noi, Petrica, ii striga ea din urma, apoi mie, cu humor: n-o sa ma lasi singura prin padure Tu esti vinovat, continua ea dupa ce pasii lui Petrica nu se mai auzira, l-ai jignit, stii cit e de susceptibil. I s-a parut ca iti bati joc de el si in fata mea n-a putut sa suporte' 'Aha, zic, si atunci si-a pregatit scrisoarea de-acasa, stia ca o sa-l jignesc, si atunci ce si-a fi zis: ia sa iau eu cu mine documentul' 'Bineinteles, zise ea simplu, nu mai are incredere in tine Ce te miri?' 'Si atunci de ce mi-ai spus ca tine la mine?' 'Fiindca tine! Ce, nu poti sa concepi?' 'Nu, e o prostie sa crezi si sa aluneci in acest gen de lucruri spre care te impinge un om care vrea sa imparta despartirea sa cu altii, adica cu fe­meia care il lasa si cu iubitul ei. Despartirea se suporta, daca nu, du-te si te spinzura! Cum, strigai eu indignat, dupa ce luni de zile a facut din relatia cu tine un caz uni­versal, povestindu-mi mie ce blestem esti tu pe capul lui si cum ar face sa scape de tine, scapa in cele din urma, fuge de-acasa, arata multumit si echilibrat, eu iau drept buna si definitiva aceasta schimbare (nu mi-as fi permis sa-ti scriu daca n-as fi crezut sincer ca ruptura era reala) si apoi deodata se razgindeste, se intoarce acasa si' 'Potoleste-te, ma intrerupse Matilda. Iti repet, scrisorile tale l-au tulburat' 'Da?! strigai. Daca erai convinsa de acest lucru si nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?'' 'Nu eram con­vinsa, m-am lasat influentata de torentul furiei tale Imi placeau, cum sa le rup?!'

Ramasei posomorit, desi inima imi batea. Ma asezai alaturi. As fi vrut s-o imbratisez, dar imi venira in minte versurile ei de-aseara cu textul acela care ma asemuia cu un taran nestapinit, care saruta 'cu sete'. Dar cum ar fi vrut s-o sarut? Si gustul bizar de migdale al gurii ei imi reveni, o apucai de umeri, o intinsei in iarba si il regasii intr-o sarutare care ne sufoca pe amindoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur si o dorinta inexora­bila de a fi in fiinta ei ma imbata. Traisem cu doua fete, care erau acum uitate, aveam acum in brate o femeie, o muiere al carei corp imi lua mintile. Incepui sa trag furios de rufaria ei intima. O clipa avusei senzatia ca ea se impotrivea, doar o clipa, ca de indata sa-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, desi uimit nu era 'Ei, ei, ei!' Si se zbatu, raminind totusi intinsa, intelesei intr-o clipa, privindu-i ochii limpezi, ca nu vroia si ca vointa ci de a se impotrivi era totala; nici nu se gindise macar. Ridica bratele relaxindu-se: o comoara bine inchisa, cu un cifru secret care mi-era strain. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta si ciocanul, n-as fi reusit in cele din urma decit sa descopar imensa oboseala a trupului, biciuita de dorinta neistovita, dar neputin­cioasa, de a ma afla in posesia bogatiei ei ascunse. Tre­buia gasit 'pergamentul', descifrat codul de pe el. Dar erau chiar in fata mea si cutia si codul si gifiind exasperat ii soptii: 'Te omor'. 'Ei si?' raspunse ea si izbucni in­tr-un hohot de ris care, in cascadele lui, duse cu sine si vraja care ma stapinea. Gindii, si imi vazui parca si cu o mare claritate gindul: 'O voi parasi! O parasesc chiar in aceasta clipa.' Si ma linistii.

Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stateam alaturi simtind in preajma doar padurea. Da, era si ea alaturi, dar ma aruncase mult inapoi, in timp ce eu crezusem ca sint aproape Inapoi. Inapoi mult, spre gradul zero al intilnirii noastre care nu ma mai interesa, ii spusei: 'Din clipa aceasta te dau uitarii'' Ea se indigna: 'Dar e firesc!!!! Cine sintem noi? Cu ce drept venim unul spre altul? Trebuie sa aflam totul, dar totul 'Afla tu totul, ii raspunsei, eu nu sint amator', si izbucnii la rindul meu in ris, satisfacut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Ramasei apoi tacut in timp ce ea isi continua soaptele. Ca in fata acestui cer minunat doua inimi nu se pot apropia daca nu arunca, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat inainte ca zgura, vanitate, porniri oarbe, incon­stiente, si nu ajung la fel de pure ca si el, cerul nu avem dreptul Trebuie sa ardem ii da zor cu acest drept si cu acest ars, vorbea aiurea, ca si cind un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost inainte si nu si-ar cuceri astfel dreptul de a fi neingradit de nimic Da, vedeam si eu cerul si ma simteam la fel de curat ca si albastrul lui intens, ce mai trebuia sa simt? Dar cine era asta care venea spre noi? Petrica 'Petrica', ii soptii Matildei, dar ea nu se ridica si nu tresari 'Da, zise, fara nici o sugestie, stiam ca n-a plecat' Dar sugestia mi se transmise totusi: vezi? iti dai seama? atita timp cit exista Petrica

Petrica nu veni spre noi cum credeam, se opri la mar­ginea poienei si deodata il vazui cum, cu o agilitate uimi­toare, incepu sa se urce intr-un mesteacan, ajunse in virful lui si de-acolo scoase un urlet. De asta data Matilda se redresa si se uita intr-acolo. Petrica urla din nou, infiorindu-ma. Copacul se clatina cu el ca batut de vint, fiindca animalul care se catarase in el se tinea pur si simplu de virful lui, acolo ajunsese. 'Nu te mira', imi sopti Matilda. Petrica scoase iar un urlet. Apoi deodata incepu sa coboare la fel de iute cum se urcase, si cind ajunse la jumatatea lui se arunca, sari de-acolo, credeam ca o sa-si rupa pi­cioarele. Dar nu, cazu doar in patru labe, ca o pisica. (Aveam sa inteleg mai tirziu, prins de spaima, semnifi­catia fatala a imboldului lui de a sari de sus: avea sa sara de foarte sus, si aveam sa gindesc atunci ca noi trei, eu, Matilda si el, protagonisti ai unei tragedii, trebuie sa mu­rim Acum insa nu avui decit o tresarire buimacita, strain, cum ma simteam, parasind-o pe Matilda.) Se ridica ime­diat si disparu la vale in fuga, facind sa-i trosneasca sub pasi cracile uscate 'Ce e cu el?' o intrebai pe Matilda. Imi staruia in auz urletul, ceva de cosmar, urlet de ciine, dar si de berbec care iti apare in vis si behaie la tine apropiat, insistent, in fata, cu amenintari de iad, ale ca­rui porti se deschisesera si dracul era acum linga tine, dracul in care nu crezi, virit intr-un berbec. Ma infiorai: Ce era cu Petrica? Nu cumva innebunise? Ma uitai la Matilda. Ea era linistita. Incepuse sa vire in rucsac tacimurile si farfuriile si sticla de vin de care nu ne atin­sesem

Coboriram in oras in tacere. Soarele cobora si el cu noi, il vedeam cum cu fiecare pas se misca pe deasupra virfurilor padurii de brazi. Nici nu stiu cind am coborit, sint clipe cind sufletul nostru maninca timpul fara sa ob­servam: in fata mea vedeam spinarea si pulpele Matildei, ca o parere, si abia in amintire mi-a aparut chipul ei: si-a intors de citeva ori capul inapoi, dar privirile noastre nu s-au intilnit, ceea ce ii spusesem nu era doar o replica de efect, cu adevarat incepusem s-o dau uitarii. Am apucat doar sa observ ca expresia ei era intrebatoare. Nu i-am raspuns. Nici macar nu gindeam ca o dadeam uitarii, ci o dadeam pur si simplu, fara sa simt in fiinta mea vreun regret. Ii vedeam de pilda rucsacul gol in mina, care de fapt nu era chiar gol, si abia mai tirziu, dupa ani, aceasta coborire mi-a revenit in minte cu acest amanunt: trebuia sa duc eu acest rucsac, nu, i-l lasasem sa-l duca ea, atit mi-era de straina

XV

Clipe rare, de neuitat: nici nu stiu cind si unde ne-am despartit si daca macar i-am spus buna ziua. Clipe mi­nunate! Fara sa stim ne cucerim in noi insine un teri­toriu inatacabil in care ne retragem apoi ani in sir, cind, dupa ce am fost inlantuiti, cautam in urma, in momente de criza, libertatea pierduta. Iar eu l-am largit mult acest teritoriu al meu in orele care au urmat. M-am plimbat prin oras, desi mersesem destul in ziua aceea. M-am plim­bat prin oras! Credeti ca e putin lucru o plimbare? Ur­mariti un om singur care se plimba, de pilda pe mine. Intii ca Dar sa eliminam din capul locului plimbarile melancolice, singurele care nu ascund starea noastra sufleteasca, nu ne jenam sa aratam astfel, in timp ce de pilda un om furios, iesit sa se plimbe, isi va ascunde de indata aceasta stare, in afara desigur de indivizi rari, carora nu le mai pasa cum arata, furia fiind mai puternica decit ei Sau plimbarile in grup, cind de cele mai deseori se povesteste si se ride tare, grupul excita, personalitatea indivizilor se amplifica, cu toate ca singuratatea ar trebui sa le fie mai proprie, fiindca la inceputuri animalul numit om traia izolat Ma intereseaza plimbarea in libertate, fara ginduri si fara tinta si mai ales fara reverie, fiindca intr-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur Cind singura bucurie de care esti constient consta in insusi faptul ca atare, ca mergi, restul, ca auzi, vezi si mirosi, constituind doar, din cind in cind, o surpriza li­nistita; vezi un om alunecind si cazind, surizi sau chiar rizi, cineva tipa, te intorci sa vezi ce e, o boare de vint iti aduce in nari miros de piine calda sau de ceva care se prajeste, ceapa in untdelemn sau jumari de porc, ti se face, pentru o clipa, foame In noi insine, dar fara sa ne dam seama, inceteaza sa bata ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost intors pentru noi din chiar secunda cind am fost scosi din neant, acolo in pintecul matern, si a carui durata este inscrisa chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o stim, la maladie mortelle, de care vorbea danezul gind de oprire care nu e moarte, gind intim acoperit zilnic de ba­taia vulgara a ceasului genetic E o stagnare, in timp ce electronii isi continua in noi viteza halucinanta in jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest cosmar destinat fiintei umane, inceteaza sa mai existe. Ceva misterios cen­zureaza activitatea interioara a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o suprema armonie? dar cum apare ea? si cind apare cum o putem retine?) si iata-ne liberi, descatusati Imi aparea neverosimila violenta pornirii mele impotriva lui Petrica Cum de tisnise din mine si ma tinuse inlantuit atitea luni? O iubeam pe Matilda? Bineinteles ca nu, mi-era straina, dar altcineva de mine, un alt eu insumi imi soptise tot timpul ca da. Contemplam, in timp ce rataceam pe strazi, in timp ce ramineam minute lungi in fata vitrinelor, a caselor frumoase pe care mi se parea ca nu le mai vazusem pina atunci, sau dimpotriva mi se pareau familiare desi imi erau necunoscute, in timp ce ma uitam la un ciine prost si fara stapin, care nu stia ce sa faca, incotro s-o ia si de cine sa se ataseze, oprindu-ma sa ma uit la un copil timp si galagios care isi chinuia niste parinti tineri, dar profund dezamagiti de existenta, atit de scirbiti chiar incit li se parea inutil sa-si corecteze odrasla, in timp ce ma intre­bam intilnind oameni foarte batrini daca e bine sa ajungi foarte batrin si ce-or fi gindind ei de sfirsitul lor foarte apropiat, asupra caruia nu mai puteau avea indoieli, nu mai puteau alunga gindul cu superba nepasare (cum il alungam eu), in timp ce intilneam perechi inlantuite prin parc, perechi tacute, frumoase, dar cu o expresie opaca pe chipuri (te pomenesti, gindeam, ca aceasta expresie oi fi avut-o si eu in apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fara graba, acest alt eu insumi care imi facuse aceasta figura, datorita careia irupsesem in existenta altora, vrusesem s-o dezagreg si sa pun mina pe femeie.

Sotul se urcase intr-un copac si urlase. De ce ai facut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu stiu, mi-a raspuns. Trebuie sa stii, am reluat. N-a fost o halucinatie, a fost real. Ai fost violent! Si atunci s-a lasat o tacere si am gindit impreuna: asa este, ai facut-o si sa nu ne mai gindim la asta! Ai fost impins de ei amindoi, intii de el, prin marturisiri neincetate, apoi de ea, prin alte marturisiri, complice cu un gind al tau pe care ti l-a ghicit chiar din prima clipa cind ai vazut-o pe strada si sotii nu s-au salutat intre ei: ea ti-a suris! Alunga acel suris!

Era insa prea tirziu, acel suris, ca un graunte biblic cazuse pe un teren care daduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperira si intoarsera pe dos acest cintec al libertatii mele cind am revenit, la o ora tirzie, pe strada mea, am vazut-o pe Matilda plimbindu-se prin fata casei mele! Avea acel pas rar care sugereaza trecatorilor ca fiinta aceea e in prada unei atit de mari nenorociri incit nu-i mai pasa de nimic si de nimeni; o ocolesc cu grija, cuprinsi o clipa de un fior, si trec mai departe. M-a cuprins si pe mine un fior. Teritoriul pe care il cistigasem in lunga mea plimbare se inchise brusc, se ascunse adinc in fiinta mea si de indata inima incepu sa-mi bata cu putere. Fara un cuvint o luai inainte, deschisei usa si ii facui loc sa treaca. Aprinsei lumina, sa-i vad chipul. O, nu, nu numai ca era prea tirziu pentru mine sa ma retrag, dar ajunsesem prea departe: arata asa cum visasem eu ca trebuie sa fie o femeie si cum visasem sa fie chiar ea. Era Matilda, adica o straina, dar o straina de la inceputurile lumii, alta nu mai existase inaintea ei, privirea mare, albita, halucinanta, sugera tocmai acest lucru, ca venea de foarte departe, din ceata veacurilor. 'Am venit, zise, pen­tru ca toata furia ta sa-ti elibereze sufletul.'

Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eli­berase de furie in timpul indelungatei mele plimbari, dar aparuse acel fior despre care numai eu stiam ca nu e al nenorocirii, in clipa cind o vazusem plimbindu-se parca ratacita prin fata casei mele: nu stia ce face, nu stia ce-avea sa i se intimple, cine poate sa stie? (de aici pasul ezitant, leganat de o nesfarsita lentoare), dar nu putea su­porta ceva, un gind care ii aparuse, un sentiment chi­nuitor Ca in vis si ca si cind as fi fost singur, am inceput sa ma desbrac, foarte incet, atins de o singuratate cople­sitoare dar miraculoasa (fiindca in acelasi timp facea si ea acelasi lucru), singuratate in care intirziam luptind cu fiorul care crestea in mine ca un val inspumat Straini cum eram, nu ne imbratisaram, n-o atinsei, dar ea nu ma slabea din ochi, privirea ei albita imi spunea parca tot timpul chiar acest lucru: sintem straini, ce urmeaza sa se intimple e in afara fiintei noastre, o sa ne prabusim, e moartea care urmeaza, ceea ce ai si spus, ca o sa ma omori Si ce-ai vrea sa fie, gindeam in timp ce ea se su­punea fara sa i se ceara, se intindea pe patul meu cu aceeasi lentoare in miscari cu care venise, ce altceva decit moarte Si in clipa cind dorinta mea reprimata din pa­dure si care se nascuse in mine din clipa cind o vazusem se implini intr-adevar cu o mare brutalitate furioasa, Matilda scoase un tipat de spaima, ca si cind ar fi fost violata

Acest tipat in abandon aveam apoi sa-l caut ani in sir in viata mea cu ea si adesea avea sa se repete, sau mai bine zis avea sa treaca cu timpul in fruntea dusmanilor cu care lupta Matilda. Caci avea destui, aveam sa aflu, dusmani, bizari din interiorul fiintei ei si care ii chinuiau puternica ei forta vitala. In acele ore insa uitase de ei, ii biruise si venise la mine. Si numai o clipa violenta mea daduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului si la lumina lui ii vazuse foind si tipase. Or eu, abia in acea clipa, auzind acel tipat, ma indragostisem cu adevarat de ea. Si aveam sa traiesc cu aceasta amintire, tot asa, ani in sir, biruind conflicte care nu credeam ca pot fi acceptate

Singuratatea miraculoasa nu ma parasi in minutele care urmara, tinind-o in brate pe Matilda, si nici in anii care venira. Ea ma intreba doar, atunci, daca am incetat s-o dau uitarii, asa cum spusesem in padure, si daca furia mea s-a topit. 'Bineinteles, i-am raspuns jubilind in teritoriul meu cucerit si in care ma intorceam stapin, bine­inteles, te iubesc si nu te-am dat o clipa uitarii'

Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care ma casatorii abia peste doi ani, caci Petrica se opuse cu o abilitate as zice diabolica la divortul pe care tot ea il intenta, nu fara intirziere, tot sperind ca el va fi de acord si despartirea va dura doar o luna. Ma mutai in casa ei intr-o frumoasa zi din toamna anului 48

PARTEA A TREIA

I

Era intr-o duminica, in ajunul zilei de 7 noiembrie. Putinele mele lucruri si cartile incapura toate intr-o ca­mioneta, fiindca dupa despartirea mea de parinti nu mai cumparasem nimic; inflatia, care fusese curmata abia in 7, redusese atit de mult valoarea salariilor noastre, incit abia imi ajungeau banii pentru mincare si pentru unele carti strict necesare pregatirii doctoratului meu. Cu un an in urma fusesem numit asistent la catedra de litere si filozofie, intii la catedra marelui poet si filozof, de filozofia culturii, creata mai demult special pentru el (el ma numi), apoi la istoria filozofiei, fiindca adeptii marelui poet si filozof ma izolara curind de el si intelesei fara sa mi se spuna ca era mai bine sa trec la alta catedra. La istoria filozofiei era titular N.B., care ma cunostea din studentie si ma aprecia, el fusese acela care ma numise 'tinere savant' Cit despre haine, universitatea avea un asa-zis economat, un magazin in care gaseai stofa pe care o puteai cumpara la preturi mult reduse fata de cele din comertul inca necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atitea puncte, atitia metri, trebuia sa calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ti-ajungeau si pentru unul si pentru altul. Aceste puncte aveau sa dainuie multi ani in amintirea contemporanilor, cu ex­tensie de-sens si asupra altor activitati. Cutare inginer, avea sa se spuna (sau arhitect, sau profesor), e un ingi­ner pe puncte, adica facut prea repede si cu rabat asupra inteligentei si valorii lui profesionale, in raport cu un in­giner cu studii anterioare regimului.

Aranjatul lucrurilor mele in apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese nationalizat in 11 iunie, desi altii o patisera, se considerase, se pare, ca parterul in care statea familia Cherestesiu nu era de fapt un par­ter, ci un demisol) nu dura mai mult de citeva ore, fiindca rafturile mele sarace, divanul-studio si masuta zisa birou le trimisesem parintilor, sa le vinda sau sa le pastreze, nu mai aveam acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese Petrica poezii (de fapt nu scrisese!), biblio­teca, pe care o umplui cu cartile mele, erau ale Matildei. 'Sper, ii spusei eu vesel in timp ce goleam sacii cu carti in fata bibliotecii deschise, ajutat de ea, ca nu vei gasi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune!'' 'Cine stie, rise ea, poate mai tirziu!'' 'De ce mai tirziu?' 'Pina se termina epurarea bibliotecilor in oras si a anticariatelor. N-ai auzit?'

Auzisem. Functiona o comisie de epurare in oras, dar nu ma gindisem si nu stiam pina la ce limite se epura, credeam ca erau epurate doar cartile naziste si rasiste ceea ce mi se paruse firesc. 'Vrei sa spui, o intrebai pe Matilda, ca se epureaza si cartile de filozofie?', 'Bine­inteles! Si cele pornografice, mai adauga ea, chiar si cele de valoare, adica ilustrate de pictori si gravori celebri, ne-a aratat zilele astea o colega a carei sora lucreaza in aceasta comisie un astfel de exemplar. Distrati-va, zice, ca miine o dau indarat la ars.' 'Era interesant acel exem­plar?'' 'Foarte! Era comic! Ca in Boccaccio. Se epureaza si cladirile', continua Matilda. 'Cum cladirile?!' facui eu mirat. 'Da, cladirile. Cunosti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide Ei, cariatidele acestea, din pricina sinilor, vor fi darimate zilele astea. Tovarasul Calcan, presedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin sa terminam cu «porca­riile» astea' 'Nu i-a explicat nimeni?' 'Ce sa-i ex­plice? 'Sa i se arate albume de orase, cladiri antice, temple' Matilda drept raspuns isi dadu capul pe spate si rise, semn ca ori il cunostea bine pe acest Calcan si ar fi fost comic sa incerce cineva sa-i explice, ori chiar i se explicase si Calcan daduse un raspuns intr-adevar comic. 'Mie, continua Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu stiu de ce a casunat pe mine, te pomenesti ca i-oi fi pla­cut, m-am gindit, si i-am spus ca o opera de arta etetera nu se darima, e ceva frumos Aiurea! Cum frumos, to­varasa, zice, daca dumneata ai umbla cu curul gol pe strada, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus ca intre sini si rest el nu face nici o deosebire, ca si cind nu din sini ar fi supt laptele cu care l-a hranit ma-sa cind era in fasa). Executati ordinul, zice, si in trei zile sa nu mai vad chestiile astea in plin centrul orasului.' 'Si le-ati darimat?' 'Inca nu! Mai incercam sa intervenim, dar nu cred ca vom reusi'

Matilda facea parte dintr-o comisie pentru arhitec­tura, se inscrisese in partid cu un an in urma si i se da­deau tot felul de sarcini. Ii placeau, asi putea spune chiar ca o inveseleau, ca si cind ar fi fost vorba de o comedie. Imi povestea tot felul de lucruri de acest gen, in care eroii semanau cu acest Calcan. Nu stiu de ce era ea ve­sela, fiindca eu ma indignam. Auzisem indata dupa natio­nalizare ca niste comisii de inventariere a bunurilor mo­sierilor de prin conace socotisera de pilda cartile acestora drept ceva daunator, din moment ce le gasisera intr-un conac mosieresc, le aruncasera in curte si seara taranii faceau cu ele un foc pasnic, taifasuind la lumina lor fi­zica, in timp ce stramosii lor culturali le scrisesera pen­tru lumina lor spirituala. Desigur, imaginatia mea mer­gea departe, exagera. Cine stie ce editii de valoare pie­risera, poate chiar carti foarte vechi, imi spuneam, hirtii, documente de pret Poate ca nu, dar era exclus sa-ti imaginezi ca atitea generatii care trecusera prin aceste conace sa nu fi mostenit asemenea valori? Locul lor era in bibliotecile publice, nu sa le arunci pe foc. Auzisem de insusiri de covoare, mobilier, tablouri, dar si de arestari in legatura cu aceste insusiri Matilda, 'analfabeta', cum ii spusese Petrica, ai fi zis ca se distra povestind. 'S-a dat ordin sa vopsim zidurile orasului, continua ea, zidurile vechii cetati. Nu i-au placut tovarasului Calcan, a spus ca sint «urite», sa le vopsim in rosu. Cred ca s-au si apucat de treaba asta, exclama ea in hohote. Asa ca pastreaza-ti bine cartile, si te sfatuiesc sa nu vorbesti despre ele.' Nu stia ce spune, n-avea sa treaca mult si dar mai bine sa nu anticipez, fiindca nu trageam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai incepusem sa-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin si mai ales pe Stalin, a ca­rui figura ma fascina, citeam despre el alte carti decit cele oficiale, decit scurta lui biografie, nesarata si plicticoasa, departe de adevarul vietii lui atit de spectaculoase si teri­bile, si desi nu ma distrau aceste semne ca pe Matilda, gindeam ca n-aveau nici o semnificatie neobisnuita. In­tr-o revolutie se intimpla multe, revolutia si le asuma, erau inevitabile, cind pe scena istoriei apareau masele da, puteau calca in picioare citeva carti, se darima o ca­riatida, ei si? Aveam sa le retiparim acele editii, ceva mai tirziu, desigur, si construi alte cariatide, cind tipi asa de proaspeti si idioti ca de-alde Calcan vor fi inlaturati Putin pot totusi sa anticipez. Nu numai Matilda ridea si nu numai de Calcan, ci si de ministri, cum era celebrul Zaroni, asupra caruia circulau un numar incredibil de anecdote, reinnoite aproape zilnic: revolutia parea sa aiba am caracter pasnic; parea, dar curind risul avea sa le in­ghete multora pe buze .

Prin anii 53, adica la cinci ani dupa moartea lui Stalin, sau mai precis dupa ce Hrusciov isi dadu acordul ca tru­pele sovietice sa se retraga de pe teritoriul nostru (deta­liile acestui fapt senzational cu importante, consecinte pentru noi nu se cunosc inca), Gheorghiu-Dej invita intr-o zi la el un scriitor notoriu si statu cu el de vorba indelung la o cafea, nu despre literatura, bineinteles, in care nu se amesteca direct, ci despre politica si anume despre politica sa, politica inceputului, adica tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice dupa nationalizare. Scriitorul povesti intimplarea, cu amanunte care nu puteau fi nascocite, extraordinara istorie, depasind cu mult talentul sau care excela in pitorescul murdar, nu avea adica acces imaginativ spre astfel de sfere politice ametitoare ca s-o poata inventa, cu toate ca pasiunea politica si insusirile de a o face le avea; era membru in Comitetul Central al Partidului si de multi ani deputat in Marea Adunare Nationala, dar nu mai mult, cu toate ca aspira sa conduca Ministerul Culturii.

'Multi nu stiu, ma, cit de greu ne-a fost noua sa punem tara asta pe picioare dupa razboi, isi incepuse Gheorghiu-Dej destainuirea. Poporul a simtit-o, a strins cureaua, a inteles idealurile noastre, adica au inteles muncitorii, intelectualii cinstiti, taranii mai putin, si burghezia doborita, cum era si firesc, n-a inteles deloc, mai exact se bucura de dificultatile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine sa-ti spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte si daca am fi fost mai puternici si daca Stalin ar fi murit mai curind, o colaborare mai larga si mai indelungata cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimanui. Asteptam un moment favorabil ca sa dam drumul din inchisori tuturor condam­natilor politici si sa nu mai bagam pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, da-o dracului, nu vrem ca in constiinta generatiilor tinere ideea de socialism sa fie aso­ciata cu aceea de dictatura. Vom fi condamnati de istorie daca nu urmam si practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului si comunismului. Acest lucru il putem gindi acuma in liniste si cu calm, fara isteria de atunci a Anei Pauker, care ne intreba in plina sedinta a Biroului politic cum se explica faptul ca in conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un dusman, nici un tradator. Bulgarii l-au descoperit si impuscat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spinzurat pe Rudolpf Slansky si odata cu el pe nenumarati altii. Ana Pauker si Vasile Luca vroiau sa ma descopere pe mine si tovarasi de-ai mei de inchisoare si de lupta. Era primejdie mare. Sa vezi, m-am hotarit atunci sa ma duc la Stalin M-am urcat in avion, am ajuns la Moscova si am fost cazat intr-un hotel, fara protocol special si fara comunicate in presa. Acolo in hotel am stat nemiscat linga telefon trei zile. Mi s-a spus ca tovarasul Stalin ma va primi indata ce o sa aiba timpul necesar ca sa ma primeasca, sa am rabdare si sa nu ma nelinistesc, fiindca e foarte ocupat cu pregatirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curind. Ce puteam sa fac, ma? Asta e soarta unei tari invinse in razboi, in ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc intre ele. O doresc, dar conducatorii puternici, cind simt ca esti la cheremul lor, au grija sa nu te scuteasca sa simti tocmai acest lucru. N-aveam voie sa parasesc odaia, sa ies si eu sa ma plimb; un sef de stat poate fi expus sur­prizelor, am asteptat si, in sfirsit, in a patra zi sint anuntat sa ma pregatesc, tovarasul Stalin ma asteapta. M-a primit singur in biroul lui din Kremlin si m-a intrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: «Ce e, ma Gheorghe?» Adica ce s-a intimplat, de ce ai venit? Asa ne spun ei noua, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile «Tovarase Stalin», i-am raspuns, si am inceput sa-i spun tot pe sleau, fiindca nu se putea face cu el diplomatie abila, sint sigur ca agentii lui, dintre care unul e si acum adjunct la Interne si ne urmareste pe toti si raporteaza tot. Ii si raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, si grupul Anei Pauker, Vasile Luca si cei pe care se bizuiau in sinul CC. Dar n-am inceput cu acest conflict, dimpotriva, l-am lasat la urma, ca pe un lucru nu prea important, desi era important Am in­ceput cu chestiunea economica: tara n-are mijloace pentru o crestere economica, pentru subventionarea pri­mului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, string cureaua, taranii stapinesc piata alimen­tara, urca preturile, in timp ce noi le vindem produse in­dustriale ieftine, altfel am fi siliti sa marim salariile, sa recurgem din ce in ce mai mult la fabrica de bani, fiindca n-aveam nici unde sa le marim. Am si recurs si taranii au si pus mina pe ei; inflatia, curmata acum doi ani, a reaparut Numai un imprumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastra rugaminte, fiindca la capitalisti nu putem recurge A doua chestiune, politica. Am luat noi puterea politica, am nationalizat industriile, uzinele si fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii mi­nistri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uita la noi si ne pindeste, ride de noi, lanseaza anecdote Fostii ei ministri, fostele cadre politice si militare, fostii demnitari intelectuali; fostii politisti sint in picioare si ii asteapta pe americani. Au din ce trai, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintarii, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o sa facem altele, cind o sa revenim la putere. Americanii au bomba, rusii n-o au. La toamna in­cepe razboiul, la toamna, la primavara, la vara, dracu sa-i ia, agita chestia asta. In marea Uniune Sovietica toti astia au pierit in razboiul civil odata cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar citiva legionari fanatici s-au re­fugiat prin munti, citiva ofiteri cautati pentru crime de razboi, dar n-au pe nimeni in spate, sint in curs de lichi­dare, nu astia sint problema, ci cei pasnici, care tot mai au influenta asupra micii burghezii ezitante, asupra unei parti din taranime. Ce sa facem? Cum sa procedam, tovarase Stalin? Si a treia chestiune si ultima, problema devierii de dreapta, care a aparut in sinul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoala prin birou, si-a scos pipa din gura si m-a in­trebat: <Cacaia deviatia?> Ce deviere?! Nu parea mirat, dar stiam ca era mai mult decit mirat. Stiam ca la auzul cuvintului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviationistilor din partid de dreapta sau de stinga si pe care ii zdrobise pe toti prin anii 26 si 30 ii improspata su­fletul lui impietrit si ca acela care cistiga in fata lui, cu asemenea problema, cistiga totul. Si i-am spus: Grupul Ana Pauker si Vasile Luca au deviat spre dreapta in ches­tiunea taraneasca si in chestiunea finantarii primului nostru plan cincinal. Ei sustin ca nu e momentul sa ince­pem colectivizarea agriculturii si nici industrializarea. Teza buharinista sadea. Stalin s-a oprit iar si a clatinat din cap, parca s-ar fi intristat: da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da Si a ramas mult timp pe ginduri. Pe urma a ridicat o sprinceana, si-a pus pipa la loc si mi-a spus tot asa ca la inceput, ca unui frate: «Bine, Gheorghe, o sa ma gindesc la problemele voastre, intoarce-te la hotel si iti dau eu de veste cind ne revedem». M-am intors in odaia mea si am mai asteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap ca s-ar putea foarte bine sa nu-l mai vad niciodata pe Stalin si sa nu ma intorc in tara decit ca sa imparta­sesc si eu, dupa un proces rasunator, soarta lui Kostov, a lui Rayk si a lui Slanski. M-am gindit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, ma, trebuie sa risti cind inte­resele maselor o cer Nu stiu ce a cintarit la Stalin, in orice caz simpatia lui pentru moscovitii Ana Pauker si Vasile Luca se pare ca n-a contat in fata devierii lor. In asta a stat, ma, intelepciunea lui, stia sa se orienteze rapid si sa nu ezite sa sesizeze ceea ce e nou intr-o situatie data. M-a primit iar. Am inteles ca partida era clstigata. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ti sugerez eu sa faceti voi. Intii: chestiunea cu taranii care urca preturile: fa o noua reforma monetara si luati-le banii indarat. Schimbi banii la nivelul unui salariu putin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. Si mai respiri, pina te in­taresti. Bani sa va dau n-am nici eu. Doi: in chestiunea cadrelor burgheze care rid de voi si lanseaza anecdote reusite (si aici Stalin avu un gest, isi netezi rizind mustata, ca si cind le-ar fi auzit si el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem daca sint reusite sau nu si i-ar fi placut si lui), si ma lua de brat si ma duse in fata unei mese cu harta Romaniei in relief, executata special pentru aceasta intilnire. El lua in mina un bat, il puse pe undeva pe linga Cernavoda si apoi de-acolo facu harsti cu el pina pe linga Constanta. Pe-aici, zise, faci-un canal care sa lege Dunarea de Marea Neagra, si ii trimiti acolo sa-l sape pe toti astia care rid de voi. Sa lanseze de-acolo anecdote daca or sa mai aiba chef, si dai doua lovituri deodata, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus ca sufera de lipsa de apa, si deschizi o cale spre mare si scapi si de acesti insi glumeti O sa-ti dau si unele excavatoare si echipament electric, sa ridici ici colo uzine electrice, si o sa-ti dau ceva cadre de-ale noastre care au mai facut canale. Trei: in chestiunea devierii: cunosti pericolele unei devieri. Lenin a fost impotriva lor, imi spuse Stalin cu modestie, ca si cind el ar fi fost ceva mai indulgenta decit Lenin si nu facuse bine ca nu-i urmase invatatura: era in masura sa ma sfatuiasca sa nu fiu indulgent. Li-chidati, zise, printr-o discutie in Comitetul Central si apoi in adunari de partid largite acest grup de deviationisti.' Esti multumit, Gheorghe?» «Sint multumit, tovarase Stalin.» Dupa cum stii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresindu-se scriitorului, partidul a actionat unit in toate aceste trei chestiuni si a invins. Numai canalul dupa citiva ani a trebuit sa-l abandonam: mergea greu, costa scump si ar fi durat cine stie cit si devenise si impopular Dar cindva tot va trebui facut cind ne va costa, datorita dezvoltarii noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin -Asta e, ma! Asa se face istoria. Voi, scriitorii, sinteti neinformati, de-aia cartile voastre nu sint bune, dar din pa­cate nici noi nu va putem pune la dispozitie unele docu­mente si materiale care v-ar inspira. Ce sa facem? Nu putem! Istoria e inca prea cruda si lucrurile ar putea fi intelese gresit. Dar intr-o zi se vor deschide multe arhive si nu cred ca ziua asta o sa fie chiar asa de indepartata' Astfel se incheiase acea destainuire al carei continut mie mi s-a parut de indata senzational. In orice caz, aco­perea cu o viziune de sus, in linii foarte mari desigur, eve­nimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adica punerea in practica a marilor decizii implacabile, astea le-am trait noi, dar despre ele mai tirziu

II

Lucrurile mele se topira deci repede in dulapurile Matildei. Ne asezaram la masa. Sotia mea (caci ne casa­torisem cu trei zile inainte) continua, in timp ce aceeasi fata de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viata lui de familie, despre meseria umila pe care o avu­sese inainte Aici o intrerupsei: 'in politica n-are im­portanta situatia umila de la care a pornit cineva, dim­potriva, in revolutia proletara asta e un atu.' Dar Matilda parca nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei con­cret, de-acolo, de la arhitectura, ideile generale cind o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credin­ciosi, habotnica, in discutiile obisnuite, intratabila; acum insa pentru ea si pentru colegii ei era pur si simplu ca­raghios ca un fost placintar sa ajunga primar al orasului. 'Stii unde tinea placintaria? Chiar in spatele facultatii noastre, toti cumparam de la el seminte prajite si sarate de dovleac si mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mincat'? 'Nu!' 'Atunci nu stii ce bun era! Si pe Matilda o pufni iar risul, pesemne ii era greu sa asocieze in mintea ei figura placintarului de-atunci cu aceea a pri­marului actual. 'Numai in tarile inapoiate este de necon-ceput ca un fost vinzator de ziare sau fost miner sa ajunga presedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo insa orice ocupatie e nobila, daca prin ea ajungi sa cistigi bani.' 'Pai da, zise Matilda, cred ca placintarul cistiga destul de bine, fiindca toti studentii cumparau de la el seminte si felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine imbracate decit mine si aveau, asa, un tupeu, un nas pe sus si un dispret chiar si pentru tatal lor incit ai fi zis ca ii reprosau ca se nascusera intr-o placintarie de dovleac Nu ele serveau' 'Ei, tocmai, cred ca un ameri­can le-ar fi gonit de-acasa' 'Nu zici, continua Matilda fara sa ia in seama generalizarile mele, ca le tinea la liceu?! Muncea pentru ele ca un rob, sa le faca cucoane, disperat ca invatau prost' 'Chestie banala de nerozie paterna, mi-am continuat eu ideea, foarte frecventa in toate tarile fara cultul muncii, unde boieria, adica aspi­ratia catre boierie, consta tocmai in asta: sa nu mun­cesti! Ce deosebire ar fi- atunci intre un muncitor si un boier, daca un boier ar munci si el? N-ar mai avea nici un haz! Notiunea de reusita are alt sens la noi in Europa, unde avem o bogata traditie feudala, decit la americani reusita la ei, a caror traditie e de cuceritori ai unui vast pamint, inseamna bani care sint expresia unei activitati productive, si nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienta, investitia In acest sens, placintarul, vazind ca fetele lui invatau prost, in loc sa le trimita la munca si sa cistige si banii sa-i investeasca in altceva, sa ajunga nu boier, ci bogat, si asta sa nu insemne lux, trindaveala si risipa, ci' 'Pai singur spui, ma intrerupse Matilda, ca n-ar avea nici un haz daca odata ajuns bogat ar continua sa munceasca'  'Nu asta spun, replicai deodata iritat, una e ce spune placintarul tau de dovleci si alta e ce-ti spun eu tie ca ar trebui el sa gindeasca.' 'Cum o sa gindeasca el ce vrei tu!? rise ea batjocoritor. Asta e gindirea lui, si daca el se simte bine asa, de ce sa venim noi sa-i impunem gindirea noastra?' Tresarii. In­vatasem sa surprind la ea clipa cind o ispiteau ideile generale. Pericol, gindii, atentie mare. Totusi izbucnii: 'Il bag in ma-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turcesti si cu fetele lui cu tot, spusei totusi. Unde ma vezi tu pe mine ca vin sa-i impun gindirea mea? Eu rationez, nu ma duc peste el sa-l invat ce trebuie sa faca in viata. De ­altfel a ajuns primar, ce s-a ales de placintaria lui?'' 'O vreme a facut ce-ai spus tu, adica si-a largit-o si a facut si o cofetarie, dar cofetaria nu prea a mers, ii stateau pra­jiturile nevindute pina se rincezeau, nu i le cumpara ni­meni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e! facu Matilda agresiva si triumfatoare. Asa ca ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit si lui,dar a dat faliment.'

Dadui si eu capul pe spate si izbucnii in hohote. Traiam cu Matilda marea mea perioada cind aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se pareau nespus de vesele si cind cedam, o lasam sa triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cit un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atit, nu stiu ce dracu vroia. In cei doi ani cit durase divortul, solutia mea fusese simpla: 'Bine, Matilda, ii spuneam, ai dreptate (si ii da­deam efectiv dreptate in sinea mea chiar), acuma tu tre­buie sa pleci' Ne vedeam la mine si totdeauna seara si totdeauna spre sfirsitul intilnirii si pe nesimtite cuvin­tele o impingeau spre mine si se ciocneau cu ale mele scotind nu scintei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a caror lumina vie ideile mele erau nu o data anihilate, topite, reduse la neant: nu mai stiam niciodata, atunci pe loc, ce sa-i mai raspund, abandonam si ne desparteam. Ramas singur, incepeam sa-mi amintesc, dar atunci mai pu­ternica era amintirea imbratisarilor noastre, simteam ca nu merg, ci plutesc si uitam restul. 'Hm! gindii, acum nu pot sa-i mai zic sa plece, gata, sintem sot si sotie, ia s-o las sa vedem ce vrea de fapt acum de la mine?'

'Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit si lui, ei si? Dar mai intii cofetaria era in acelasi local cu dovlecii?' 'Bineinteles!' zise Matilda parca in­dignata. 'Nu e asa de bineinteles. Vadul lui comercial, daca ne putem pronunta astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetaria trebuia s-o faca in alta parte, in alt vad, intr-un local sic, curat si atragator, cu cele doua fete imbracate in alb ca serveoze, fara tupeu insa, fara nas pe sus, zimbitoare si sarmante, cu o firma afara pe care sa fi scris eventual: Cofetaria la cele doua fete' 'De ce, zise Matilda (si observai cum vorbea cu palmele strinse), idealul lui era sa le faca intelectuale, o aspira­tie nobila. Ce e gresit aici? Afla ca le-a si facut, sint amindoua profesoare de liceu, cum ai fost si tu' 'Asta nu inseamna ca sint si intelectuale, continuai cu sa rid. O meserie ca oricare alta si care n-o sa le faca niciodata bogate.' 'Nici pe tine n-o sa te faca, asa ca nu vad deose­birea, cu toate ca esti profesor universitar. Tot o mese­rie ca oricare alta.' Tot o meserie ca oricare alta?! Tresarii din nou si ramasei tacut. De la dovlecii turcesti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine. Asadar nu dadea doi bani pe idealul meu de a ma afirma ca filozof, cum nu daduse nici pe activitatea poetica a lui Petrica. Intre mine si fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu stiam ca pentru o femeie aspiratiile unui barbat sint litera moarta atit timp cit nu devin un fapt social cert. Petrica publicase el un volum de poezii, dar tot Petrica ramasese, nu venisera nici gloria, nici consideratia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totusi ma atinse un vag sentiment de tristete. Dorisem, adica implicasem dragostea mea pen­tru ea in aspiratiile mele intelectuale intime. Pretuirea celor pe care ii iubim e un sprijin, chiar daca aceasta pretuire nu masoara exacta noastra valoare. Bineinteles ca nu doream pretuirea unei proaste, care nu intelege nimic, in timp ce se lauda cu tine peste tot, in mod ridi­col, cum se intampla cu unele sotii. Matilda insa nu era o proasta, avea gindirea vie, chiar daca incerta in ma­nifestari, cu urcusuri si coborisuri spectaculoase, de la prostie la intuitii si adincimi care te uluiau. Ma adincii in reflectie si hotarii ca niciodata sa nu-i dau Matildei sa citeasca ceea ce aveam sa scriu, sau sa abordez vreodata in vreo discutie cu ea acest subiect. A fost o hotarire cu grave consecinte, pe care insa nu le intrezaream in acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensa, fara sa clipeasca. O evitai linistit. Imi traiam dezamagirea fara sa-mi treaca prin minte s-o exprim, dar nici sa-i port sotiei mele pica si in cele din urma imi revenii, ii zimbii si o intrebai mirat: 'Ei, ce e?'. Palma ei dreapta rama­sese cu servetul in mina, pe care il stringea. Isi aminti brusc de acest servet, il arunca, se ridica de la masa fara sa-mi raspunda si disparu in bucatarie. Cunosteam aceste indirjiri mute: nu-mi erau adresate. In cei doi ani le pusesem pe seama exasperarii la care ne supusese Petrica. Avocatul sau, ales de domnul Nicolau, reusea sa obtina termene, atit de indepartate incit nu ma miram cind la intilniri Matilda pur si simplu tacea ore intregi fie nu vroia sa stam nici acasa la ea, nici la mine. Ne plim­bam, eu incercam s-o consolez spunindu-i ca avem viata inainte, ca iubirea noastra o traiam de pe acum si ca nu trebuia sa ne sinchisim de Petrica, ca el crede ca aceasta iubire o sa se termine si ea se va intoarce atunci la el: mi-o spusese el insusi cind intr-o zi avusesem impreuna o discutie. Dupa acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la citeva luni dupa ce ea intentase divortul. Cind auzisem ca el declarase in fata instantei ca n-are sotie de lasat, il abordasem si, foarte linistit, zimbitor el imi dezvaluise fara ocol stra­tegia sa: cind se va convinge ca intr-adevar o iubesc pe Matilda (caci aceasta era teza lui, ca eu n-o iubeam, ca sint un cinic care, cel putin la aceasta virsta, nu stiam ce inseamna sa iubesti o femeie), atunci isi va da acordul, si divortul se va pronunta imediat 'E ridicol, ii spuneam Matildei, indirjita si tacuta, n-o sa ma apuc eu acuma sa-i fac lui o demonstratie ca te iubesc, ca el sa-si dea acordul.' 'E dreptul lui', imi spuse ea pe neasteptate si zadarnic incercai timp de citeva saptamini sa aflu, adica sa-mi explice ce vroia sa spuna cu asta. Tacea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne asezam si o lua inainte fara sa-mi spuna unde se duce; ma lamuream curind: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca in acea prima seara cind o gasisem plimbindu-se pierduta prin fata portii mele, si scena de atunci se re­peta, cu o violenta sporita Dar iata ca intr-o zi aflaram ceva care ne uimi: Petrica isi gasise si el o alta femeie, il vazui eu insumi cu ea plimbindu-se pe bulevardul cel mare, ma oprii, el ma prezenta incintat cu masura, fiindca femeia era intr-adevar frumoasa, si nu se sfia sa-si arate printr-o gravitate supusa si orgolioasa dragostea ei pentru el, si in sfirsit il auzii ca imi spune: 'Chestia aia se va aranja rapid'. Nici pomeneala ca s-ar fi convins ca eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar sa se aranjeze el insusi. Matilda nu se bucura cind ii povestii, fireste, nici nu se infurie, avu doar un suris inghetat si sarcastic: 'Stiam, zise ea, ca asta astepta'. Dar nu zise ca bine ca gasise ceea ce cauta, ca si cind n-ar fi avut nici acum in­credere in el, dupa ce isi batuse joc de noi atita vreme. Nu se destindea. Probabil ca asta va veni treptat, gindisem (si gindeam si acum), dupa ce eu ma voi muta la ea si vom incepe sa traim, zilnic, impreuna, aceasta incor­dare nestiuta poate nici de ea insasi va ceda si incetul cu incetul va reveni la Matilda din acea clipa cind ma in­dragostisem eu de ea: cind fusesem prima oara invitat de ea si intirziase si aparuse la usa apartamentului venea agale, trecatoarea pe care crezusem ca n-o s-o mai vad niciodata ca si cind ar fi venit de la un mare bairam unde se simtise minunat se intorcea acasa plina de gene­rozitate pentru toti si pentru orice, dispusa sa ierte pe oricine, coplesita ea insasi de clipa de fericire intensa care ii atinsese sufletul. Se uitase la mine cu aceasta bogatie de expresie pe chipul ei a carui frumusete ma orbea si-mi spusese: 'Dumneata trebuie sa fii domnul Petrini! Buna ziua!' Da, eu eram domnul Petrini si ea era acum sotia mea Nu inca, eu o vroiam pe trecatoarea

Ma sculai de la masa, scosei din rafturi Baudelaire si ma infundai intr-un fotoliu din imensul hol. Matilda se intoarse cu fata care tinea in brate o tava cu prajituri si cafele, si ma invita, spunind ca sint placinte cu prune, specialitatea ei, fragede si pufoase. Privirea Matildei se inseninase, chipul i se spalase de indirjirea anterioara. Pusei volumul pe masuta si intr-adevar, gustind din pla­cinta, o si infulecai, atit era de buna. Fata se intoarse cu o noua tava cu doua cupe de cristal si cu o sticla de sam­panie. Matilda ii spuse sa-si ia si ea un pahar, dar fata refuza: 'Asta da la mine ameteala, nu-mi trebe!' 'Da vinarsul nu te ameteste?' zise Matilda. 'Nu, doamna!'' 'Atunci adu-ti un pahar de vinars!'

Destupai sticla. Ana, caci asa o chema pe fata, ne ura sa fim fericiti, ridicaram cupele si bauram. Ana isi bau vinarsul dintr-o inghititura si se retrase, in timp ce Ma­tilda ii spunea sa lase acum totul asa cum e, sa plece si ea in oras, si miine dimineata sa se intoarca sa spele va­sele; imi amintii ca dupa masa imi placea sa fumez, ma cautai in buzunar, ii oferii si Matildei, aprinsei si ma lasai ametit in fotoliu. 'La ce te gindeai adineauri? zise Ma­tilda cu o veselie care ii sticlea in priviri. Poti sa-mi spui si mie?' 'Ma gindeam la tine si mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire!' Si ii aratai volumul. 'No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte!' Stiam la care adineaure se gindea, dar ridicai dintr-un umar mirat: 'Cind?', zisei.'Cind ai ramas asa, pierdut in noaptea unei lumi ce nu mai este!' Si rise in cascade si nu mai insista, dar parca aceste cascade spuneau: Stiu la ce te gindeai, luai o hotarire, dar n-o sa-ti mearga cu hotariri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri in noi insine, o sa aflu eu, n-ai nici o grija, adica nu-ti face iluzii zadarnice, o sa fim fericiti sau nefericiti impreuna, intelegi, impreuna, domnul meu 'Mai toar­na-mi, te rog' Sugestia acestui impreuna facu sa creasca in mine dorinta ca un val inverzit si invinetit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, ma pomenii la picioarele ei sarutindu-i genunchii cu patima 'Ce hotarire, care hotarire', murmuram, iar ea, cu miinile in parul meu, ma mingiia si imi soptea, pierduta, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaima fericita, un fior terifiant 'Sa nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, imi spunea, sa nu fugi de mine, sa nu-mi eviti privirea, sa nu ma intrebi ei, ce e? ca si cind n-ai sti ce e, ca si cind mi-ai fi strain, departe de mine, scrutindu-ma cu ochi nemilosi Caci eu voi fi pierduta daca nu ma iubesti, daca nu-mi daruiesti tot ce ai mai bun, daca ma vei sili sa nu-ti mai pot darui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu'

Era intiia oara cind imi facea o astfel de declaratie. Spuneam da, da, da, printre soaptele, printre suspinele ei, care nu incetau, ma copleseau. Si, ce era mai bizar, imi alungau dorinta in care se varsa toata iubirea mea si incepeam sa gindesc ca ar trebui sa taca, sa-si dea seama ca dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasa, conto­pirea lor ne poate face sa tipam si firul vietii sa se des­faca vertiginos de pe ghem ca in acel cosmar al unui copil care in citeva clipe a devenit mosneag cu barba. Dar ea nu tacea, mingiierile ei nu se opreau. Ca eu stiu? Ca eu am inteles? Ca de-atunci, o, de-atunci cind ne aflam in biblioteca si eu o priveam cu dusmanie si-a dat seama ca e pierduta, ca o iubeam cum n-o iubise nimeni pina atunci si ca Da, da, da, raspundeam din ce in ce mai furios si ca atunci, o, da, atunci, daca am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gindii uluit, ce-i trecea, prin cap in acele clipe, si nu-i mai ascultai soaptele, trasei exasperat de ce-avea pe ea si o violai acolo in fotoliu, caci se impotrivea ca o leoaica, realmente, si fu un viol nesfirsit insurubat si crincen care o domoli in cele din urma, soaptele aprinse ince­tara, inchise ochii si doar un murmur fara cuvinte, ca un cintec de fetita abandonata in padure, inspaimintata, dar inocenta, i se mai auzea parca direct din adincul fiintei Apoi intelesei, adica mi se confirma ceea ce ca nu in­tuise ca i se poate intimpla: pentru intiia oara de cind o cunosteam avea parca fortele sufletesti istovite. Imi spuse ca ii era somn, o luai in brate, o dusei in dormitor, o dez­bracai, ma dezbracai eu insumi si adormi in bratele mele. Ii ridicai apoi capul, i-l pusei pe perna si revenii in hol. Nu uitasem de dorinta mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alaturi de trupul ei care ardea, o recitii de citeva ori in privirea ei, cer livid din care se naste ura­ganul, la doaceur qui fascine, et le plaisir qui iue.

Un éclair puis la nuit! - Fugitive beauté

Dont le regard m'a fait soudainement renaitre,

Ne te verrai-je plus que dans l'éternité?

Aïlleur bien loin d'ici l trop tard! jamais peut-être!

Car j'ignore où tu jais tu ne sais où je vais,

O toi que j'eusse aimée, o toi qui le savais!

Dar nu, n-aveam, s-o vad doar in eternitate, trecatoarea mea era aici, nu cine stie unde, nu departe, nu prea tirziu, nu niciodata! Caci daca chiar impreuna nu stiam unde mergem, nu regretul sfisietor (daca ai fi trecut pen­tru totdeauna pe linga mine si nu te-asi fi putut iubi, o tu, care stiai) imi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfatoare si linistita.

III

A doua zi ne-am sculat mai devreme, sa mergem la manifestatie. Pe atunci 7 Noiembrie se sarbatorea cu ace­easi amploare ca 23 August. Vrusesem sa nu ma duc, dar Matilda ma sfatui sa nu fac o asemenea imprudenta. 'Nu vad ce imprudenta ar fi', i-am raspuns. 'Cum, s-a mirat ea, nu stii?' 'Nu!' 'Te noteaza.' 'Si ce daca ma noteaza? Dar mai intii cine ma noteaza?' 'Cum cine? N-aveti acolo o organizatie de partid? Sau nici asta nu stii? 'Ba avem, dar nu-l vad eu pe caloriferistul facultatii (fiindca el e secretarul celulei de partid) ca o sa indrazneasca sa noteze pe cineva.' 'Ai sa vezi ca o sa indrazneasca!'.'Bun, si ce e cu asta?' Matilda se gindi, apoi imi spuse: 'Nu e bine!'. Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine in ce sens? Ce mi se putea face? 'Profesori in virsta, unii dintre ei somitati in medicina, in filologie, in matematici sa fie notati ca nu se vor duce?!' ma mirai eu. 'Se vor duce, zise Matilda, si daca nu te vei duce, vei fi singurul absent si nu e bine', repeta ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau in ele o amenintare cu atit mai nelinistitoare, cu cit nu pre­ciza nimic: in primul rind nu era bine asa in general, si cine nu va tine seama de acest general va avea necazuri asa in particular. 'Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, asi putea avea?'' 'Asta ai sa vezi tu singur mai tirziu, dar nu prea tirziu, in timp ce toti ceilalti vor fi la adapost de ele si nimeni nu-ti va lua apararea', raspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi in universitate o astfel de at­mosfera de amenintari care sa stirbeasca in vreun fel li­bertatea cuiva. Era adevarat ca nu putini aderasera, in frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stinga, ca si Parhon, la Bucuresti, marele endocrinolog, fara sa ajunga insa demnitar ca acela, se spunea ca ar fi refuzat.

Totusi, din curiozitate, hotarii sa ma duc, mai ales ca nu ma dusesem niciodata, ma uitasem odata la mani­festanti de pe trotuar si starea mea de spirit fusese contra­dictorie, intii, in primele minute strigatele lor, traiasca Stalin, traiasca tovarasa Ana etetera, nu-mi placusera de­loc, nu pentru ca aveam ceva contra lui Stalin si a altora, ci pentru ca nu intelegeam cui erau adresate aceste stri­gate. Nu erau de fata nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Si acele pancarte? Daca toti acesti lideri ar fi fost in opo­zitie, sensul ar fi fost clar: ii aclamau sa auda masele si sa-i ajute sa ia puterea, cum se intimplase indata dupa razboi. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obti­nut? Si apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine sa le mai auda daca toti erau in strada, incolonati? Sa se auda tot ei, pe ei insisi?! Da, se putea, asa cum se intimpla sa cintam in singuratate, exprimind o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferinta, de aspiratie spre ceva, de dor Desigur! Ma uitam la chipurile lor, sa descifrez ce fel de sentimente ii stapineau. Intii ca nu strigau toti, dar acestia erau mai putini, apoi erau unii care strigau prea tare, insa cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lasau sa se auda ceea ce striga prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pilnii metalice de rezonanta, apoi erau unii stupizi, care dupa ce strigau aratau o figura timpa de veselie, al carei mobil numai ci il stiau, rideau, faceau o pauza, apoi iar acla­mau Am inceput insa treptat sa vad si alte chipuri, figuri mai umile, ale caror trasaturi se transfigurau expri­mind o credinta adevarata, o convingere, o mindrie, proaspata, spontana Da, parca spuneau, am venit la putere noi cei carora trecutul nu ne-a adus decit suferinta si mizerie jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilintele si cu cei care ni le aduceau distilind din ele numai pentru ei si-ai lor mierea si luxul in care traiau. Am inceput sa urmaresc doar aceste figuri, prins de soc, caci chiar numai vederea maselor, fara a face parte din randurile lor, incepe, daca te uiti mai mult la ele, sa miste ceva adinc in tine, sa-ti nasca o emotie fara nume, o solidaritate nestiuta pina atunci de tine cu ceilalti, o adeziune fundamentala la mis­carea, trezirea la constiinta de sine a tuturor oamenilor. Si incepusem sa simt chiar atunci, pe loc, ca aceste chipuri simple care semanau cu al tatalui meu si mai ales cu al mamei mele insemnau totul, ei erau ceea ce avea pamintul mai stabil, ei nu disparusera niciodata, in timp ce regi si oligarhii pierisera, ei aveau ciolanele tari, miini puter­nice si eterna speranta in inimi; le-o citeam acum in pri­viri, stralucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii com­plice, prefacute, vrind sa spuna, nu se stie cui, ca striga ei, dar nu cred o iota din toate astea si ca dovada (nu se stie cui vroiau ei sa aduca dovezi) rinjeau ambiguu, caci nici sa rida din plin, total, nu indrazneau. Ici, colo se vedeau ta­cuti, gravi, atenti, oamenii de ordine: ei nu strigau si nu aclamau, sarcina lor era ca totul sa decurga bine, totul sa fie in regula, manifestantii sa fie disciplinati, sa tina bine pancartele, manifestatia sa-si atinga scopul, coloanele sa ajunga in fata tribunelor, sa fluture miinile, batistele, unii sa-si arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, ii purtau pe grumaji si care fluturau si ei din minutele lor. 'Important e ca oamenii simpli au lepadat de pe umeri umilinta, restul, am gindit, adica realizarea unei lumi fara aceasta umilinta rusinoasa care a alungat din multe camine fericirea simpla la care are dreptul orice om pe pa-mint, urmeaza sa se infaptuiasca: depinde de ei sa nu accepte o alta forma de suferinta si umilire.' Si m-am indepartat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit in constiinta mea si care avea sa tresara des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare in adincurile fiintei mele, o imensa durere, in anii care aveau sa vina. De uitat insa nu l-am uitat nici acum chiar, in celula mea in care scriu aceasta pagina incercind sa alung moartea care ma asteapta

Imi spuneam atunci ca stiu ce este o manifestatie de mase, nu simteam nevoia sa ma incolonez si eu. Totusi, am hotarit, odata tot trebuie sa fiu si eu printre ei, nu pentru ca n-ar fi fost bine sa nu ma duc, cum imi spusese Matilda (in acest sens nu-mi pasa si nici nu credeam in amenintari), ci pentru ca una e sa privesti miscarea stind pe loc si alta poate fi sa faci parte chiar din miscare.

Cu gindul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmind pozitia in care ne aflam, o luai spre locul de intilnire unde ni se spusese sa ne adunam noi, cei din invatamint. Nu vedeam mis­carea din jur coloane de manifestanti care si incepusera sa se deplaseze, cind ma pomenii strigat: 'Dom'profesor, dom'profesor, unde mergeti?' Nu eram profesor, ci doar asistent, dar asa ni se spunea la toti la facultate de catre personalul administrativ. Mai tirziu si chelnerii in res­taurante, cind aveau clienti al caror grad in invatamint nu-1 cunosteau, dar banuiau ca aveau de-a face cu inte­lectuali, spuneau tot asa. Pina si Matilda se lauda cu mine rudelor ei in acelasi fel: Victor e profesor universitar!

Era caloriferistul facultatii, secretarul celulei de partid, care ma strigase: 'Poftiti, dom'profesor', zise el aratindu-mi rindurile, care deocamdata erau in asteptare, si unde recunoscui intr-adevar, asa cum imi spusese Matilda, aproape pe toti universitarii nostri, amestecati cu personalul administrativ. Nu era asa ca daca nu veneam asi fi fost singurul care ar fi lipsit. 'Petrini, ridica mina un coleg care tinea capatul unei pancarte, haide, draga, nu vezi ca nu putem porni din pricina ta?'

Regatenii spun despre noi, ardelenii, ca n-avem hu­mor. N-avem humorul lor, il avem pe-al nostru, care, e adevarat, e o combinatie intre humorul pur, daca exista asa ceva, si lipsa de humor sau humorul involuntar care da nastere unui humor specific, cind se ride atit de per­soana care vorbeste cit si de ceea ce spune aceasta per­soana. Regateanul nu poate fi prins in acest sens, in fla­grant delict, sa rizi adica si de el. Persoana considerata la noi de un humor irezistibil are tresariri cind isi da seama ca ea insasi e subiect de comedie, dar nu stie cum se pe­trece fenomenul, se irita si devine caustica, aceasta caus­ticitate sporind insa, si nu diminuind hohotele celorlalti. De aceea, in mod curios humoristul nostru, adica acest tip de humorist, caci se disting si altele, spre deosebire de un bucurestean, e plin de ranchiuna, foarte obraznic, desucheat si plin de sine, mai ales daca a baut un pahar; in acele clipe intreaga lui persoana cere palme si picioare in, care adesea i se si dau, palme si picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, in timp ce bucuresteanul arata o figura blazata si te trimite cu un dispret suveran la origine, fara sa-ti poarte pica. Nu sint absolut sigur de aceste caracterizari, dar astfel imi parea colegul meu care tinea un capat al pancartei si care ma chemase linga el. Aparind in trasaturi ingrosate, fusese totusi pri­mul pe care il cunoscusem mai bine si mai indeaproape, fiindca imi placea de el, semana cu bietul Pulos, fara ino­centa acestuia, ma distra, mergeam adesea cu el la o be­rarie. Daca si-ar fi scos pantalonii si si-ar fi pus cioareci, ar fi semanat cu un taran. Chiar si era, ajunsese asistent la universitate nu stiu prin ce mister, fiindca un student bun stia mai multa carte decit el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studentii il simpatizau, nu numai pentru humorul lui taranesc, ci si pentru ca auzisera ca era ba­iat de viata, la un pahar de pilda, pe linga alte nazdra­vanii, cinta cu cutitul in dinti, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam sa-l fi auzit luind parte la vreo discutie despre literatura, care totusi era obiectul pe care il preda studentilor. Insist asupra lui fiindca in acea zi avea sa-si dezvaluie o latura nebanuita, care avea sa-l puna intr-o situatie neasteptata si foarte turbure. Nu spun tragica, deoarece tragicul, in acei ani, isi pierduse incetul cu incetul sensul obisnuit si capatase un altul Se va ve­dea mai incolo, voi incerca adica sa sugerez acest nou in­teles sau aceasta noua atitudine a noastra fata de tragic. Revolutia e si o purificare morala si cel lovit de ea dar mai bine sa arat asta treptat

Era de-ajuns numai sa-l vezi pe Cubles (caci asa il chema) si sa simti aproape fara sa vrei ca in general gra­vele probleme hm! nu sint atit de grave si ca exis­tenta putea fi abordata si sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ti-l sugera intii infatisarea sa. Parul abundent, negru, ii crestea aproape de linga sprincene, privirea vi­cleana, dar limpede, nu lipsita de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolenta), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhait, cu pometi rosii, cu o mustata groasa care masca o gura hilara, gata sa se in­tinda in rinjet (caci de ris cu gura mare nu ridea aproape niciodata) Vorbirea ii era mieroasa, exclamatia si ac­centul puternic dialectal, si in loc de virgula frazele sale erau punctate de un ie, care era cind persiflator, cind tradind un cinism care reducea totul la universul sau si te facea, in conversatia cu el, ori sa-i intorci spatele definitiv, ori sa renunti, pentru o clipa, la universul tau, spre a te distra, daca nu te costa prea scump aceasta dis­tractie, caci nu stiai sigur daca, cine stie din ce pricina si cu toate ca te aratai prietenos cu el, nu va deveni mus­cator si nu-ti va insinua o magarie sau chiar ti-o va for­mula direct, cu o brutalitate desantata de golan satesc. Acceptai insa sa platesti, distractia era mare. Ceea ce avem in noi murdar si abject, te pomeneai ca se trezeste si isi cere drepturile si iti spuneai ca decit sa risti ca acest gust pentru ceea ce e urit si josnic sa se manifeste in tine insuti fara sa vrei si cind te asteptai mai putin, mai bine sa iei parte la un spectacol produs de un altul, platesti pre­tul, contempli scirbit, dupa ce ai ris, josnicia umana si te simti eliberat pentru multa vreme ca dupa o spovedanie. 'No, Petrini, continua el, pune mina si tine pancarta, de 23 August ai lipsit Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul Filozoful trebuie sa-si verifice sistemul cu practica, praxismul'', adauga el rinjind si incerca sa-mi vire in miini batul. 'Nu, zic, ti s-a incredintat, du-ti sar­cina la bun sfirsit. Daca ai sa cazi in nas de atita efort, preiau eu' 'Mergem pe urma la o bere?' imi sopti. 'Mergem! Dar sa nu mai inviti, ca data trecuta, cine stie ce tipesa iti dau cu halba in cap si te las cu ea sa-i cazi in genunchi extaziat.' Era casatorit si avea si copii, si era un bun tata de familie, asta nu-l impiedica, fireste, sa aiba tot felul de aventuri desucheate Data trecuta crezusem ca o sa rup cu el. Il gasisem la masa cu o fata a carei in­fatisare (era draguta!) iti spunea una, iar vocabularul alta. Era o legatura, dupa cite mi-am dat seama, ii facea reprosuri ea lui si el le inghitea tacut, invins, incercind zadarnic sa plaseze din cind in cind cite-un cuvint. Indi­vida trona 'Nu ti-e rusine asa un pic?! ii spunea. Nu ti-e rusine asa un pic? Da' nu ti-e rusine? Nu ti-e rusine? Ce? Eu sint minora? O sa vedeti voi! Ca eu o sa ma intorc cu toate acele Mi se filfiie Cum iti permiti? Da' ce-am ajuns eu? Sint libera si fac ce vreau! Si maica-mea va deschide singura discutia asta! (deci juca tare, o avea pe maica-sa drept scut!) Pleaca! Si-o sa vezi ce-o sa iasa! Futu-te'n cur! Lasule! De-aici inainte musc in carne vie! in carne vie! Sa stai in banca ta! Sa nu ma dadacesti pe mine! Sint libera si fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!' Mi-am intins picioarele pe sub masa sa-mi fac loc sa-mi rida si pantofii si am izbucnit intr-un hohot mare. Nu rideam atit de ea, cit de figura redusa la tacere, obidita, a lui Cubles. Isi gasise nasul. Era vocabularul lui, dar fara humor (individei nu-i ardea de gluma!), si il ataca cu o violenta soptita si feroce. El se uita la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc si imi spuse: 'Ie! Rizi, ai? Ai venit la masa mea sa rizi! Rizi ca un ratat! In curind or sa te dea afara de la universitate si or sa te trimita invatator la curatul calului, sa tii blidul salajanului. Te rog sa pleci, nu merita sa stai la masa cu o domnisoara ca ea!'' Credeam ca glumeste, dar el isi ie­sise cu adevarat din pepeni. Mai intii ca nu era masa lui, ne dadusem intilnire, si acum se grozavea ca un magar, sa-l admire, daca se mai putea, tipesa de care se pare ca era indragostit. Ma uitai la ea, avea o expresie complet straina si cind tacea parca era ceva de capul ei, nu era chiar atit de hida cum mi se paruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate in care fusese jignita. 'Ce te uiti? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, daca nu, cara-te!' 'Asculta, ma paiata, i-am soptit, eu cu tine n-o sa mai vorbesc. Numai a universitar nu arati si de fapt nici nu esti, nici de invatator nu esti bun! Taranii au bun-simt, nici taran nu esti, dar satul are si el maha­laua lui, traiasca mahalaua, golania intoarce-te in maha­laua de unde ai venit, gainarule' Si m-am ridicat si am plecat. Imi parea rau, asi fi vrut sa mai stau, nu trebuia sa rid, spectacolul pe care il dadea tipesa era rar, merita sa ma stapinesc si sa iau parte la el pina la capat Ne impacaram insa chiar a doua zi, cind ne intilnisem pe culoare ridicase bratele in sus de entuziasm si exclamase cu regret sincer: 'Petrini, scuza-ma, dar umblu ca un nebun dupa fata aia s-o regulez, si ea, auzi (si aici Cubles se lua cu miinile de cap si scoase un fel de muget de furie), cica sa divortez de nevasta-mea si sa ma insor cu ea!' Si o injura de dumnezei si se dracui pe sine de timpit ce era Bineinteles ca il iertai.

Coloanele se pusera in miscare. Ne miscaram si noi, dar dupa o suta de pasi ne opriram. Trecura, venind de pe o strada laterala, alte coloane, care aveau prioritate: erau textilisti, cei de la uzina de tractoare reconstruita in locul celei de montat avioane si unde lucra acum tatal meu, dupa o scurta perioada de readaptare, cei care con­struiau vagoane si cisterne, cei de la utilajul petrolier 'Pina la urma, zic, ce-ai facut cu tipesa aia?' 'N-am fa­cut nimic, zise, rizind de el insusi furios, sa vedem dupa masa.'

In sfirsit, drumul se elibera si urmaram in pas mai viu pe cei din fata, de unde se auzeau strigindu-se lozinci 'Petrini, zise Cubles la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri inaintea noastra?' Dadui din umeri. Ii vazu­sem si eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi in ungureste, desigur, numele universi­tatii lor si lozinci, Eljen a Roman Muncas Part Eljen nu stiu ce. Asa era, fusesera plasati inaintea noastra 'Ce importanta are, zic, nu e cazul sa-ti manifesti sovinismul pentru atita lucru!u 'Eu sovin?' protesta el. 'Intreaga ta infatisare e a unui sovin. Dar nu numai infatisarea, mai am un argument, continuai eu vazind ca se enerva.

Cind te duci la un chiosc sa-ti cumperi tigari si vinzatoarea e unguroaica vorbesti cu ea ungureste.' 'O singura data s-a intimplat, fiindca unguroaica era draguta.' 'Da' de unde, in chestia asta eu am o parere formata. Exista un anume tip de intelectual ardelean care stie ungureste. De ce? Ei, de ce! Asa! Nu strica! Cine stie?' Ma asteptam sa se holbeze la mine si sa-mi spuna ceva plastic, taranesc, dar observai ca nu ma asculta. Se uita inainte foarte con­centrat, parca la pinda. 'Petrini, imi spuse, tine tu, te rog, pancarta asta. Ma intorc imediat.'

Si disparu, o lua inainte. Se intoarse curind si imi spuse foarte agitat: 'Da, asa este, astia striga lozinci contra noastra.' 'Cum contra' dar nu avui timp sa ma mir, deodata Cubles racni: 'Traiasca Ardealul intors la patria muma'. Apoi iar racni de citeva ori repetind In clipele acelea Cubles nu mi se mai paru ca are infatisarea lui obisnuita, a unui juisor cinic si egoist, incapabil de a gindi si la alta cauza decit a propriei sale persoane. Si ma po­menii gindind: 'Da, foarte bine, de ce sa nu traiasca Ar­dealul nostru intors la patria muma? Era firesc, destul suferisera romanii ardeleni, populatie de doua ori mai mare decit minoritatea maghiara, atitea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leaganul romanismului, aici inflorisera statul dac si dacii, stramosii nostri, care puse­sera de-atitea ori in pericol imperiul roman. Din ei, din daci si romani, ne trageam, si faptul ca in anul 1000 na­valisera pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu stiu de ce imi veneau in minte toate acestea, poate pentru ca agitatia lui Cubles mi se trans­misese? Poate pentru ca dupa razboi, dupa ce recuceri­sem acea parte smulsa din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minoritatile noastre, in loc sa tra­iasca pasnic in tara care era si a lor, trecusera la actiuni care mi se pareau cel putin bizare? De pilda navalisera in numar mare in partid Nu puteai sa zici nimic, intrarea in partid era ceva pozitiv, revolutionar, dar urmarea fu­sese ca ne trezisem cu un numar mult prea mare dintre ei in posturile-cheie ale orasului, in industrie, in comert, in administratie si chiar in politie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu sa deschida gura pe ro­maneste (limba pe care o cunostea perfect), sa-ti ia co­manda si sa te serveasca civilizat. Serile, adesea, aveau loc batai. Se crease nelinistitoarea senzatie ca ocupasera orasul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucuresti si tinu aici un discurs dur, in care declara ca inainte de a fi comunist ei era roman, declara­tie care fu considerata eretica, i se puse in sarcina si fu curatat aproape indata ce se intoarse in capitala. Se luara totusi unele masuri, dar sovinismul unor elemente mino­ritare nu fu combatut decit mult mai tirziu, dupa zece ani, si anume intr-un moment politic foarte prielnic, indata dupa turburarile contrarevolutionare din Ungaria; abia atunci se restabili in orasul nostru o convietuire normala si pasnica intre noi si minoritatea maghiara din oras, cele doua universitati se unira, in mod firesc limba romana reveni in institutii, comert si administratie. In acel an insa nu era asa si ma pomenii si eu strigind impreuna cu cole­gul meu Cubles: Traiasca Ardealul, pamint romanesc! Glorie vesnica martirilor nostri, Horia, Closca si Crisan Din fata ni se raspundea: Eljen, nu stiu ce Cubles imi traducea: Traiasca Ungaria., traiasca Buda-Pesta tra­iasca marele popor maghiar vremelnic despartit Si foarte rar si anemic: Eljen a Roman Muncas Part, traiasca Parti­dul Comunist Roman. Dupa noi incepura sa strige indig­nati si ceilalti universitari. Nimeni nu observa ca intre timp tovarasul Pascu, caloriferistul nostru, disparuse

Deodata auzii un racnet. Aparuti parca din senin doi indivizi intrasera printre rindurile noastre si pusera mina pe Cubles, il apucasera de brate, unul din dreapta si altul din stinga, si il trageau sa-l scoata afara. Cubles racnea si se zbatea. 'Ce e asta, striga, ce-aveti cu mine, nu merg nicaieri, domnilor'', isi intoarse el capul inapoi catre cole­gii lui care, ca si mine, priveau stupefiati aparitia acestor intrusi, cu infatisari de brute, cu raglane pe ei, tacuti si parca plictisiti de spaima cu care striga Cubles. Ii soptira ceva. Cubles urla: 'da' de ce, nu merg nicaieri, nu nu merg Traim in Romania, nu in Ungaria' Pe acest ul­tim racnet Cubles fu aproape tirit dintre rinduri, desi se zbatea cu energie pasii totusi il duceau spre trotuar acolo il vazui ca se propti cu picioarele in bordura, se opinti din rasputeri sa scape, se svircoli, chiar fu gata sa-si elibereze bratele incepu insa sa vomite si unul din indivizi ii primi jetul care tisnise din Cubles drept pe piept, un jet de salata verde, amestecat cu oua nedigerate inca si clabuci vineti de fiere ii dadura drumul, credeam ca chiar o sa-i dea drumul si in clipa aceea Cubles ar fi putut fugi, dar i se facuse rau, se indoise de spinare si con­tinua sa vomite. Individul murdarit se stergea repede pe piept cu o batista pe care o si arunca scirbit, dar impasi­bil si cu o miscare rapida scoase un pistol de sub raglan si i-l infipse lui Cubles in coasta. 'Tovarasi, striga atunci caloriferistul care reaparuse ca si cind n-ar fi disparut, nu opriti coloanele, inaintati'

Inaintaram si nu-l mai vazuram pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capat al pancartei pe care Cubles nu-l mai reluase si ne urmaram drumul in tacere. Tacere se facuse si in fata, nu se mai auzi nici un fel de eljen, si astfel ajunseram in centru si trecuram prin fata tribune­lor. Surizatori, radiosi, liderii orasului si invitatii fluturau din miini in timp ce in spatele lor filfiiau atinse de cu­renti de aer drapele rosii amestecate cu tricolorul. De pre­tutindeni se auzeau urale. De la noi, si nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram putini, si lipsa noastra de entuziasm trecu, desigur, neobservata. Ne imprastiaram indata ce trecuram de tribune, in afara de cei care purtau steaguri si pancarte cu lozinci, pe care trebuira sa le duca inapoi la universitate. Staruia in mine o nedumerire: de ce se speriase asa de tare si mai ales asa de prompt Cubles? Daca m-ar fi luat pe mine si nu pe el, asi fi mers dind din umeri: cu ce eram vinovat? Nu noi incepuseram. Si intr-adevar, vorba lui Cubles, traiam in Romania, si nu sub ocupatie maghiara, nu cumva n-avem dreptul sa ne manifestam sentimentele fata de martirii si eroii nostri, cind cei care ii martirizasera de-a lungul secolelor ne provocau? Nu intelegeam groaza animalica a colegului meu.

IV

Probabil, gindeam pe drum, ca au vrut pur si simplu sa-l scoata pe Cubles din rinduri, sa nu mai faca agitatie, i-or fi dat drumul mai incolo, desi pistoalele pe care i le infipsesera in coaste nu promiteau nimic bun Da, dar cum ar fi putut altfel sa-l convinga? Pina la urma imi ramase in minte doar momentul cind colegul meu ince­puse sa vomite si il improscase pe politist pe piept si pe cravata Pastram risul in mine sa-i povestesc si Matildei, sa ridem impreuna eram foarte vesel Adica abia as­teptam s-o vad si sa ne imbratisam, ca totdeauna in cei doi ani cind ne revedeamAcasa scosei cheile, dar imi veni un gind si sunai De ce sa nu fie tot asa? Aveam sa-i aud pasii pe trepte, usa deschisa, eu ceremonios: 'Va rog aici sta doamna Matilda?', 'Da, domnule, eu sint, ce doriti?' Apoi deo­data strigate soptite: Matilda, Victor Ne imbratisam foarte tare, eu 'cu sete', ea pierduta Victor, iubitul meu, Matilda, fetita mea si ne desprindeam cu greu, eu iesind s-o astept la un loc stiut numai de noi, 'cei trei copaci' pe o straduta ceva mai incolo, al carei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fintina lui Chereches, sau Bereches, primele litere al acestui Nemeches fiind adinc rugi­nite pe tablita indicatoare. Pina la divort nu trebuia sa fiu vazut ca am intrat in casa ei si am stat mai mult de trei minute. Petrica putea folosi acest lucru s-o minjeasca cu noroi in fata instantei.

Sunai a doua oara, fiindca Matilda intirzia. Ii auzii apoi pasii. Deschise usa si cind ma vazu 'Va rog, zisei, modest, cu un glas de strain, aici sta...' Dar ea nici macar nu tresari si nimic nu mai recunoscui in privirea ei din ceea ce stiam ca exista nu mai departe decit cu citeva zile in urma: neclintirea surprizei, strania bucurie a reve­derii (caci era stranie, imi sugera sentimentul nelinistitor ca o vedeam pentru intiia oara). Acum expresia si privirea ei nu mai aratau nimic, desi erau aceleasi. Din acest nimic ii tisnira scintei reci din ochi si o voce neta: 'Ai cheile, de ce ma faci sa cobor de pomana?'

Si imi intoarse spatele, nu grabita (si acest lucru ma surprinse, graba, treaba complicata, de gospodarie sa zicem, de la care o smulsesem dinauntru putind sa justifice aceasta rasturnare), nu, urca agale si o alta ciudatenie, dupa ce deschise usa si intra in hol o inchise la loc, desi stia ca eu voi veni din urma, ba chiar o inchise bine cu incetineala insistenta, nu cumva sa nu se inchida perfect, ca si cind ar fi uitat ca eu trebuia, s-o deschid din nou Da, avui aceasta impresie si din felul cum urcase, cu acele miscari greu de descris pe care le are un om care este, se stie, si se simte singur Era imbracata de oras, probabil ca abia sosise si ea de la manifestatie

Nu intrai. Inchisei usa si o luai agale spre poarta. Acest 'agale' ma surprinsei ca era reflexul unei dorinte si anume sa ma fac auzit de sus, sa se deschida o fereastra si sa fiu oprit, dar nu oricum, ci Nu se deschise insa nici o fereastra si gindii: da, iata, astfel de ferestre nu se des­chid, sa nu mai astepti niciodata deschiderea nici unei fe­restre Iesii in strada. Asadar, de ce am facut-o sa coboare de pomana! Bucuria cu care o asteptam era prin urmare Cum adica de pomana?! A te gindi la cea pe care o iu­besti si a dori sa-ti exprimi bucuria intr-un fel stiut, era ceva zadarnic, adica participarea ei era ceva de pomana? Ce se intimplase? Amnezie? Si inca una asa de clara, fara fisuri? Atunci acele intilniri ale noastre in fata usii deschise fusesera false, jucate, premeditate?! Bratele ei care ma stringeau faceau doar un exercitiu de gimnastica? Chiar asa, un timp atit de indelungat? Si inca mai vro­iam sa-i povestesc, sa ridem impreuna O sa rizi singura de-aici inainte, gindii, simtind ca incep sa ma infurii. Cum poti sa uiti ceea ce pina mai ieri insemna iubirea, dragos­tea insasi, expresia ei turburatoare care iti atinge si iti vrajeste sufletul? Ce mai ramine atunci? Simtii ca o luasem razna. Cine stie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e ra­tional, trebuie sa existe o explicatie. O fi fost obosita dupa manifestatie? Ei si? Oboseala, stare pasagera, fara adincime, nu poate alunga ceea ce constituie insasi ratiunea pentru care doi insi stau impreuna, trecutul minunat care ii leaga si caruia nu poti sa-i dai cu piciorul decit daca acest trecut, impreuna cu prezentul nu se mai proiecteaza in viitor, adica nu-l mai vezi, acest viitor, linga cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu alta lume, alte sperante, altcineva. Altcineva? Dar era absurd, abia ne casatorisem. Hotarit ca o luasem razna O fi patit ceva in timpul manifestatiei? Da, asta se poate, si scena pe care eu vroiam s-o reinviu la usa putea fi nepotrivita. Bine, dar altfel asi fi reactionat eu in acest caz: 'Victor, iubitul meu, sint necajita, am patit ceva, hai vino sus sa-ti povestesc.' Nu, nici vorba, chipul ei nu exprima de­loc un necaz. Atunci ce? Era clar, numai ea putea sa-mi explice. Dar avui in aceeasi clipa o senzatie bizara, pe care n-o avusesem decit cind eram mic, sub sapte ani, o nedu­merire. Ma jucam in strada cu alti copii, de-a caii; cu o sfoara in gura trebuia sa nechezi, sa alergi si sa topai, in timp ce calaretul din urma tinea friul si din cind in cind te atingea cu o nuia daca nu faceai toate astea cu ardoare. Dupa un timp rolurile se schimbau, dar dupa cit timp? M-am pomenit apucat de mina si smucit: era mama, fu­rioasa (ea cea atit de stapinita), care imi porunci 'acasa' cu o voce aspra, necunoscuta. Ma impotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mina celuilalt, il croi intii pe acela o data (gest de violenta care ma uimi) si ma croi apoi si pe mine peste picioare dar nu o data, ci de trei-patru ori la rind. Am plins citeva ore asteptind o explicatie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine? De ce m-a luat de la joaca? Ea care totdeauna ma lasa sa fac ce vreau si care nu ma batuse niciodata Abia dupa multi ani mi-a spus: 'pentru ca erai un prost, nu vedeai ca ala facea mereu pe calaretul si tu mereu pe calul, si te croia pe cap si tra­gea de sfoara asa de tare ca iti iesise singe la gura. Tre­buia sa-l pui si pe el sa fie cal si sa-i tragi si tu cu nuiaua peste capul lui de rau si de prost ca si tat-sau' 'Si de ce nu mi-ai spus atunci?' 'Asa, ca sa intelegi si singur.' Fara a forta prea mult aceasta amintire, imi dadui seama ca si atunci ca asteptam de la Matilda o explicatie. Fusesem lovit de ea, dar de ce? Trebuia sa inteleg singur. Ei bine, zisei, ce era rau in faptul ca dorisem sa-mi des­chida ea si sa retraim

Imi prelungii, turburat, plimbarea. Imi amintii de fe­lul neasteptat cum ma parasise Nineta Romulus fara vreo explicatie plauzibila: vrusese s-o luam pe o anumita strada si eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se paruse ca avea anumite 'interese' pe strada aceea urita si nepietruita. Ce fel de interese? Nu-mi dadeam seama, dar am avut sentimentul obscur ca sint dus pe-acolo, ca nu vroia din pur hazard sa ne plimbam prin hirtoape si hamaituri de ciini, si am spus nu. Atunci ea, absenta, ginditoare, fara sa ma mai vada, a rupt-o cu mine sugerindu-mi vinovatia printr-o replica de tinut minte: 'singur ti-ai dat foc la valiza'. Si a plecat si de-atunci n-am mai vazut-o. Nici Caprioara nu ma scu­tise de enigme, de ce de pilda il preferase, fara macar sa ma anunte, pe eminentul desfacator de dovleci umani, care, dupa spusele si comportarea lui pe care n-aveam de ce sa nu le cred, nu-i promisese nimic si ea chiar dupa ruptura cu acela si reintoarcerea la mine intirziase nepermis de mult sa-si intrerupa sarcina, enigma pe care o luase cu ea in mormint - daca avea un mormint, fiindca nu s-a aflat niciodata ce-a facut cu trupul ei gine­cologul

De cind o iubeam pe Matilda, niciodata nu-mi daduse vreo enigma de dezlegat, in afara de viata ei cu Petrica. De ce, de pilda, divortul durase atit de mult? A fost o lunga enigma, care m-a insotit multa vreme si s-a dezle­gat greu. Matilda n-a stiut de ea. De cite ori veneam la o intilnire, o data mai tare, alteori mai potolita, nesiguranta imi turbura bucuria de a iubi, punindu-ma, fara vreun in­diciu din afara, in garda: si daca ea, gindeam, cu aceeasi aura vitala pe frumosul ei chip, fara macar sa-si ascunda dragostea pentru mine (si asta mi se parea absolut insu­portabil), imi va spune: 'dragul meu, m-am gindit bine, nu ma pot desparti de Petrica' Dupa care sa urmeze, peste inima mea care batea sa-mi sparga pieptul (in rea­litate imi batea atunci, cind gindeam, inainte s-o vad), ex­plicatiile pe care nu le-asi fi auzit si nu le-asi fi inteles si nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la intilniri pregatit dinainte sa aud obsedanta declaratie, sumbru, inghetat, mortificat si treceau multe minute pina sa-mi vin in fire. Ea se invatase cu infatisarile acestea ale mele, nu le lua in seama (nu tot astfel aratasem si in acea zi in biblioteca, in ziua cind venisem prima oara la ea in casa?) si sub puterea vrajei pe care prezenta ei mi-o in­spira presentimentul meu se retragea in adincuri pentru ca la despartire sa nu mai gasesc in mine nici un fel de indoieli. In seara aceea, in ziua urmatoare. A treia zi insa, cu citeva ore inainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, si din aceasta precipitare reaparea indoiala, chiar spaima de a nu auzi astazi un lucru care de fapt existase tot timpul, si anume declaratia ei de neputinta ca un dat care nu pu­tea fi invins, de a-l parasi pe Petrica. Prin repetire insa aceasta nesiguranta acuta s-a mai tocit, nefiind alimentata de Matilda cu nimic, nici macar cu o ispita de a-mi pune la incercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea si infe­rioritatea de a chinui) si pina la urma am descoperit un adevar simplu, care a alungat orice fel de enigma si anume ca impacarea cu sotul ei nu mai era posibila obiectiv: Petrica stia ca traim impreuna si chiar daca ar fi vrut amindoi sa nu se desparta, aveau intre ei aceasta realitate peste care nu se putea trece: dragostea dintre mine si Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrica amator de astfel de compromis, chiar daca ea ar fi varsat apoi peste el o mare de iubire. Raminea faptul cert ca el intirzia divortul si o facea cu abilitate si indirjire, iar Matilda imi dadu intr-o zi explicatia, facindu-ma parca sa ma indragostesc de ea a doua oara, atit de imensa fu usurarea pe care o simtii. Cert, nici el nu mai vroia sa se impace cu ea, dar vroia sa-i demonstreze ei ca de fapt nu ma iubea si mie asijderea, ca n-o iubesc, cu alte cuvinte astepta sa ne despartim. Pe loc, am izbucnit atunci intr-un ris mare. Asa era. Si i-am spus: 'Daca i-am fi ghicit mai demult acest gind, ne-am fi prefacut ca ne despartim, ca totul adica s-a terminat in­tre noi si n-ar fi trebuit sa asteptam atita, pina s-a indra­gostit si de el alta.' Dar ea a clatinat din cap: 'Nu, ar fi fost in stare sa se intoarca acasa!' 'Ar fi fost?!' 'Da, ar fi fost! Nu stiu pentru cit timp si cu ce scop, dar nu e si­gur ca s-ar fi grabit sa ma lase libera.'

Aceste amintiri sporira in mintea mea enigma com­portarii ei de azi, adica intelegeam si mai putin intimplarea, dar in acelasi timp ii micsorara si importanta pe care i-o dadusem. Simteam, instinctiv, ca sufletul ei mare tre­cuse printr-o mica eclipsa. Imi spusei ca trebuie sa ma pre­fac ca n-am bagat de seama nimic si fireste, sa nu mai sun niciodata la usa sau sa mai incerc sa reinviu amintiri similare. Aceasta hotarire putea fi excesiva, dar nu mai aveam nici un chef sa fiu pus in situatia de a suferi ca un adolescent care ridica la proportii cosmice un gest; vine sau nu vine acest gest al iubitei? Vine, e perfect, nu vine, n-are decit, n-are rost sa pui sub semnul intrebarii, e chiar ridicol, o mare iubire de care esti legat prin radacini care se pierd in adincul fiintei tale. Ar fi ca si cind un copac ar suferi din pricina unei adieri care ii misca, ici-colo, ramurile

Numai ca la intoarcere nu gasii un copac fie el chiar si nelinistit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsa. Nu gasii pe nimeni. Matilda nu era acasa. O cautai prin toate odaile, la bucatarie, deschisei in mod absurd si usa de la camara, unde nu putea fi, deoarece pe masina de gatit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea in odaia ei. Ma plimbai citva timp prin vastul apartament care de­odata mi se paru strain si pustiu si imaginile mele cu co­pacul si eclipsa mi se parura ridicole. Imi venira in minte destainuirile lui Petrica. Erau deci adevarate. Formida­bil, chiar atit de curind, ma intrebai, chiar de indata ce incepuseram sa traim sub acelasi hm! acoperamint, bine­inteles, intre aceleasi ziduri? Chiar a doua zi? Credeam ca o sa ma astepte cu masa pusa! Iata-ma deci in aceeasi situatie ca predecesorul! Ce sfaturi ii dadusem eu atunci lui Petrica? A-ha! Sfaturi stim sa dam si in orice caz ,gindim in sinea noastra ca nu ne aflam noi in situatia care ni se povesteste, ca am sti noi! e-he! i-am arata ce inseamna sa Unde s-o fi dus? ma intrebai oprindu-ma din plimbat si uitindu-ma la ceas. In mod curios simteam in mine o veselie. Dadui din umeri. Primul soc, pricinuit de primirea la usa, il anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit sa fie mai puternic. ..In orice caz, Petrica, ma adre­sai eu aceluia, n-o sa se astearna peste sufletul meu o neagra mihnire. Si n-o sa-mi parasesc eu Lucrarile ca sa analizez cu o neliniste universala mobilurile comportarii Matildei. Spre deosebire de tine, o sa lucrez.'

Si in clipa aceea simtii o mare pofta de cartile si de caietele mele. Ma smulsei din loc, intrai in bucatarie, cau­tai piine, brinza, unt, imi facui un sandvis, baui un pahar cu apa si ma retrasei in birou. Inca de ieri il populasem cu autorii mei, pe care ii imprastiasem peste tot, pe cana­pea, pe birou si chiar pe jos pe covor, fiindca in ciuda dorintei mele de a citi sistematic, se intimpla uneori sa fiu prins de cite-o carte cu atita putere incit o sorbeam acolo unde ma aflam, fara sa ma desbrac, fara sa maninc si fara sa schimb locul. Asta la mine acasa. Aici, aranjindu-mi ieri cartile, pusesem o gramada cu copertile in sus, acolo unde ma intrerupsesem, spunindu-mi ca foarte ra­pid trebuie sa-mi pun ordine in lecturi, un gind asociat in mintea mea cu un sentiment de stabilitate si de durata, ma casatorisem, aveam sotia mea, postul meu la univer­sitate, o situatie materiala buna, trebuia sa intrerup lec­turile care ma pasionau si sa intru in lecturile grele (grele pentru ca erau obligatorii) si sa inving ispita pe care o simteam, citind unii autori, de a-i expedia. Imi dadeam seama foarte clar, de pilda, ca apologia lui Socrate, a lui Xenofon, batea apa in piua in comparatie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totusi odata cu foarte mare atentie: si inca Xenofon era Xenofon, mare figura, ge­neral atenian care lupta contra alor sai fara sa bea cucuta, avu timp sa scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric si chiar incercari despre tehnica, dar ocolisem tot­deauna pe cei mici, fara sa mai pomenesc ca de la cei vechi sarisem la cei moderni, evitind reluarea scolastici­lor, care ma plictisisera in facultate si din pricina asta ii uitasem, acel vid care se produce adesea in cunostintele noastre si care ne supara, rod al unor lecturi silite Vroi­am insa sa-mi iau doctoratul si simteam ca trebuie sa si trudesc, nu numai sa ma marginesc la ceea ce ma pa­sioneaza.

N-apucai insa sa ma desbrac, ca suna telefonul. Iesii in hol si ridicai receptorul. 'Alo, Victor, auzii in pilnie vocea uimita a Matildei, ce faci tu, draga, acolo? Nu trebuia sa mergem azi la Tasia? Unde ai plecat? Te-am asteptat aproape o ora' 'Care Tasia'', raspunsei eu mohorit.

'Cum care Tasia, nu stii cine e Tasia? rise ea foarte ve­sela, pe un fond de voci care strigau ceva, rideau in timp ce Matilda le spunea fara sa indeparteze receptorul: Nu stie cine e Tasia Apoi iar strigate si exclamatii. Draga, mi se adresa, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o intr-o zi, he, mai demult, e adevarat, cind mi-a adus ea un co­zonac mare si am mers intr-o excursie. Ti-amintesti ex­cursia?!' 'Da, stiu, raspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba' 'Pai vezi? Ti-ai adus aminte.' 'Da, dar cind a fost vorba sa mergem noi azi la ea?' 'Nu ti-am spus ca sarbatorim casatoria noastra la ea?! Draga, oi fi tu filo­zof, dar uituc n-ai dreptul sa fii decit hat, incolo, pe la batrinete, cind o sa-ti pui vata in urechi!' Ramasei stu­pefiat. Dimpotriva, imi spusese ca aranjam noi asta mai tirziu, dupa ce stringem ceva bani. 'Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodata ca o sa sarbatorim' Dar ea ma intre­rupse: 'Ba ti-am spus, lasa, te-ai suparat ca vacarul, nu stiu ce ti-a venit' Am vrut sa-i raspund ca supara­rea vacarului e pe sat, bine, iata-ma vacar, dar unde e satul? Vroia sa spuna ca ea e mai multi? Simtea in ea o colectivitate intreaga, iar eu eram unul singur? Dar am tacut, contemplind linistit in mine insumi aceasta stupi­ditate. 'Lasa supararea, relua ea intre porunca si tandrete, uite, Tasia nici n-a pus masa, te asteptam. Eu am plecat singura, fiindca am crezut ca n-o sa mai vii, te-o fi invitat vreun coleg' Asadar pot s-o fac in viitor, gindii, sa plec fara sa-i spun si ea sa considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obisnuit. Dar asta mai inseamna ca si ea putea sa faca acelasi lucru, dupa cum il si facuse, cu o vaga scuza ca nu stia unde plecasem eu. Hm! Ar fi trebuit sa stie! 'Nu, zic, am treaba, nu pot sa viu' 'Dar tu n-ai mincat nimic, imi sopti ea atunci, de asta data cu o voce care ma facu sa tresar (cine nu-si aminteste soapta iubitei?). Nu stam mult, mincam ceva, bem un pahar si ne intoarcem.' Ultimul cuvint ma decise. O, da, ne intoarcem, noi doi, si vom fi iarasi impreuna, cite promisiuni intr-o inflexiune de voce. 'Bine, zisei, da-mi adresa.'

V

Din primele clipe insa fui primit cu raceala, iar Matilda, desi vesela, nu-mi arunca privirea pe care o astep­tam. Ce privire asteptam? Una singura, in care ametim o clipa, apoi putem sa ne ignoram o vreme, ca sa nu stin­gherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e aceasta privire? E o marturisire: te iubesc, nu mai lunga si nici mai insistenta decit ar trebui ca sa se rosteasca aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, desi am vazut soti care isi marturiseau unul altuia cit de mult se iubesc chiar ocolindu-si privirile, fara sa mai spun ca atunci cind li se intilneau ai fi crezut ca o lumina, ca sa zic asa, sepia cadea asupra lor si ii invaluia; o soapta, un mic gest, o tacere a unuia din ei drept raspuns, totul era atit de intim si in acelasi timp detasat, incit, privindu-i, nu te puteai stapini sa nu te intrebi: care e de fapt starea normala a oameni­lor, a noastra, sau a astora? si sa ai o clipa banuiala ca a lor este, si sa te simti micsorat. Imaginatia iti sbura cu invidie spre patul lor, ce faceau astia cind erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce imbratisare totala, ce sarutari duioase, fierbinti si abandonate Nu chiar o astfel de imagine gindeam eu ca o sa oferim noi in lume, cu si Matilda, expresia unei astfel de iubiri care sa ne arunce in anonimat. Fiindca la drept vorbind astfel de perechi sfirseau prin a fi usor evitate: partenerii erau vag plicticosi. Intuiam doar ca Matilda, fara a dori sa placa si altora, avea o prea puternica personalitate ca sa se plieze unui singur sentiment, sa nu-si exprime din plin aceasta personalitate si nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei ex­presii care reprezenta pentru ea aproape un concept fi­lozofic, asa era ea, si se lasa din plin in voia tuturor im­pulsurilor care o stapineau. Da, intuiam fara vreo experienta de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitectilor si activistilor de partid, ca nu va arata cu mine ca o femeie coplesita de iubire, desi cind ne iubeam era chiar mai mult, asi fi zis pina la disparitia con­stiintei de sine, ca si cind ar fi coborit in alt tarim, dar nu credeam ca nu-mi va arunca macar o privire de recunoas­tere, o sclipire macar, o clipire, adica iata, el e sotul meu pe car il iubesc si ma iubeste si apoi sa continue ritualul gestu­rilor si cuvintelor care se fac si se spun cind sintem cu altii. Socul fu mai puternic decit cele doua anterioare si nu-mi ajuta cu nimic gindul ca stiam ca ma iubeste, ca ma iubeste foarte tare, ca doi ani a fost fericita cu mine si ca vom mai fi, de asta data pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pina la batrinete si moarte. Oglinda in care ma uitam se turbura. Ma uitai la ea de citeva ori, insis­tent. Da, era tot ca Matilda, dar arata ca si cind ar fi fost vaduva, nu prin decesul sotului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. Il avea, acel sot, uite-l colo, statea tacut si poso­morit, dar intre, ei demult nu mai era nimic, traiau im­preuna fiindca se luasera si fiindca aveau interese comune, dintr-o casnicie nu prea lunga, dar nici prea proaspata: copii, doi sau trei, casa, si apoi zadarnicia unui divort, fericirea nu exista, iei pe altul sau pe alta si tot acolo ajungi

Chiar asta si zicea, raspunzind in discutie cuiva care nu intelegea de ce nu se desparte nu stiu cine, ca aia nu e viata pe care o duc ei impreuna; discutie pe care ca­zusem si care se reluase dupa ce eu, fara sa dau mina cu nimeni, nu din nepolitete, ci fiindca nimeni nu se deran­jase sa se ridice de pe scaun cind intrasem - vorbesc de barbati -, ma asezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o alta nepolitete de-a lor, si incepusem sa maninc fara pofta din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese inainte

Matilda isi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o patita ajunsa cu barbatul ei pe drojdie si cu care traia cu stoicism si fara speranta, o trufie care o facea sa se creada pe deasupra tuturor. Privirea ei ii stralucea parca in fulgere verzi, chipul ii era aprins si fumusetea ei din acele clipe semana cu a unei preotese de secta. Ai fi zis ca intreaga ei fiinta exprima o fericire netraita, neinfrinta, dar nerealizabila. 'Matilda, n-ai dreptate, striga Tasia, din picioare, punind pe masa farfurii noi, cit traieste, omul e dator sa nu inghita ce nu trebuie. E rea, hai, inghiti, nu stie sa faca o mincare, nu e nimic, o sa invete de nevoie, e proasta, ei si ce, prostii nu trebuie sa traiasca si ei? fru­moasa, hm! parca el e urit, dar sa te mai si insele, sa nu te iubeasca, sa-ti intoarca dosul, ce dracu, Doamne iarta-ma, te mai tine linga ea?' 'Iti spun eu!', striga Matilda (si in clipa aceea inchisei pleoapele: n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea in strigatul ei ceva atit de victo­rios incit avui o secunda, ca un scurtcircuit, un fior de spaima: imi parea odioasa, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la infatisarea stiuta), dar Tasia n-o lua in seama, admirabila femeie, se apropie de mine si imi sopti: 'Ce e, nu sint de treaba icrele astea?'' Ii zimbii: 'Ba nu, sint bune'. 'Bea un pahar de tuica! Ia hai noroc', spuse ea dindu-si seama ca trebuia sa se ciocneasca si in cinstea mea si ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, falcosi, dar bonomi, nu ciocnii insa cu unul roscat, care imi arunca o privire rapida si dispretuitoare si tot atit de rapid il evitai si eu, ma intinsei peste masa si doar ridicai mina cu paharul spre cineva mai binevoitor care ma observa demult

Bauram! Matilda statea in capul mesei, ea nu bau. Observai ca pumnii ei, pe jumatate ascunsi de dunga mesei, erau inclestati. 'Orice-ai zice, Matilda, intr-o situa­tie ca asta iti iei boarfele si te duci, zise Tasia fara respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnata-sa. Iti iei boar­fele, ca sa nu mai ai discutie intr-o zi cind aia nu e acasa, si paidiom!' 'Asa crezi tu? zise Matilda. Si daca eu iti spun ca o iubeste fiindca nu-l face sa sufere?' 'Cum sa nu-l faca? Atunci de ce se plinge in dreapta si stinga? Vine la mine, uite-aici si incepe Tanti, uite ce-a mai facut Nusia' 'Spune si el asa ca sa nu zicem noi ca e un bleg'', raspunse Matilda triumfatoare inainte de a fi trium­fat, fiindca nici Tasia nici ceilalti n-o urmareau, infulecau sarmale, pe care o fata, nu intelesei cine era, o ruda sau o servitoare, mi le aduse si mie. 'Baiatu-asta il cunosc eu mai bine decit voi toti, relua Matilda, de-aia tine la ea, fiindca n-o iubeste.' 'Parca spusesi ca o iubeste', zise atunci roscatul. 'Tocmai de-aia, zise Matilda mutind tacimurile dintr-o parte in alta, vizibil intr-o dificultate care o indirji, daca ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere si o iubeste tocmai de-aia, fiindca n-o iubeste'. Roscatul facu ha, ha, cu sarmalele in gura, in timp ce Ma­tilda, descumpanita, dar numai pentru o clipa, se apleca inainte si relua: ,.Da, Petea, cum de nu intelegi?!'' De ce o fi strigind asa, ma intrebai, ca si cind ar fi fost vorba de viata sau de moarte, cind ceilalti mincau linistiti si bine dispusi, nu le pasa de acel baiat si de nevasta lui, in orice caz nu era o chestie care le statea pe cap. 'Numai cineva pe care il iubim ne poate face sa suferim, continua Matilda, Tamara e pentru Artimon o straina. Totusi tine la ea, dar daca ar iubi-o cu adevarat, s-ar chinui, ori asta e datorita ei, nu l-a facut s-o iubeasca, putea sa-l faca, ori ea nu l-a facut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sen­sibil Si atunci el are asa un sentiment de chiar o iubeste pentru imensa cantitate de suferinta de care ea l-a aparat E o fata cinstita' 'Cum l-a aparat, cum e cinstita, mugi parca roscatul agresiv, f mama ei daca in locul lui Arti­mon nu i-asi fringe gitul' Matilda vrusese sa spuna ca acel Artimon ii purta numitei Tamara o recunostinta vecina cu iubirea fiindca ea inselindu-l cu altii il impie­dicase astfel s-o iubeasca, fusese deci loiala, lipsita de per­fidie. Dar roscatul nu intelesese sau nu vru sa inteleaga un astfel de lucru care, se vedea cit colo, aparea in ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca si cind numai el ar fi putut sa

In clipa aceea sbirnii soneria. ...Gata. zise Tasia, taceti, ei sint' Si se ridica si se duse jos sa deschida. Eram si eu curios sa-l cunosc pe cel care iubea fiindca nu iubea, precum si pe cea care ii inspira un astfel de sentiment rasucit. Cautai privirea Matildei, sa-i confirm prin pro­pria mea privire ca intelesesem ce vroise sa spuna, i-o intilnii dar ea si-o deturna in aceeasi fractiune de secunda, parca mi-ar fi spus: nu pentru tine am vorbit, si cu o astfel de expresie incit imi sugera ca eu asi fi fost ultimul de-acolo care sa sesizeze asemenea adincimi ale sufletului. Ma uitai si eu in alta parte, dar mai putin sumbru, simtind cum urca in inima singuratatea intre acesti oameni straini, acesti basarabeni (caci credeam ca toti sint basarabeni) pe care imi propusei linistit sa nu-i mai vad niciodata. Fiindca nu stiu ce intuitie imi spunea ca ei nu ma simpatizeaza, desi nu le facusem nimic si cu toate ca le eram ruda, ros­catul de pilda, dupa felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (in minutele urmatoare aceasta impresie mi se confirma si imi amintii ca de fapt stiam ca are un frate Petea, dar uitasem), or el ma privise de la inceput cu o osti­litate neascunsa si Matilda bineinteles ca observase si totusi, ca sa zic asa, putin ii pasa, ca sa nu zic mai rau, dimpotriva, ii vorbise cu o vie afectiune. Aceste socuri, care se inlantuiau, sfirsira prin a ma anestezia, dindu-mi sentimentul aproape infantil, bizar si nou pentru mine, ca nu stiu nimic despre oameni si despre Matilda si ca surprizele abia ma asteapta. 'Sa vie, gindii, nu putem pretinde ca tot ce se intimpla in jurul nostru sa fie doar un reflex, o confirmare a gindirii si simtirii noastre. Viata e o perpetua surpriza.'

Si ma destinsei, uitai toate socurile din ziua aceea, incetai s-o mai urmaresc pe Matilda si ramasei doar cu o vie curiozitate sa-i vad aparind pe cei doi. Intii intra el pe usa, ma asteptam sa vad un barbat normal, nici frumos, nici urit (Tasia spusese: da' ce, el e urit?), cind colo vazui un ins pipernicit, imbracat intr-o uniforma de padurar, urit asa cum sint prostii, adica atit de inexpresiv incit nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o alta calitate. 'O fi sensibil, gindii cu ironie, te pomenesti.'

Dupa el intra imediat numita Tamara, care ma facu sa intorc deodata capul uluit. Ma uitai in farfurie sa-mi ascund o surpriza: era parca Nineta Romulus, dar mai fru­moasa, mai tacuta si mai

Tacerea i-o ghicii dintr-o data, ii era asternuta pe chip ca o lespede, si nu neaparat pentru ca gindea, ci pentru ca chiar daca era in ea un vid, peste el stapinea o masca de bronz. Pe linga ea, care indata ce se aseza isi duse miinile la gura si intr-adevar nu scoase un cuvint (nu spuse buna ziua nimanui, nu se uita la nimeni), Nineta era o sufletista, cu moartea in poseta, in timp ce aceasta Tamara, daca gindea ceva, cred ca se gindea nu cum sa-si dea ei insasi moartea, ci cum s-o dea altora, in orice caz sa-i ajute cit se poate de eficient sa si-o ia singuri.

O asezara linga mine si i se turna tuica. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mina pe sticla, imi turnai si mie si ciocnii cu ea. Imi arunca o privire. Avea ochi somnolenti, gura carnoasa, dar cu frumoase buze arcuite in jos, sa exprime un dispret pro­vocator obrazul tras, pupilele linistite, dar atit de apropiate de tine cind te priveau, incit toate cuvintele nu mai insemnau nimic, intrau aceste pupile in tine ca niste emi­sari care raportau atit de rapid ce-au vazut, incit stiai si tu ce gindeste: cine e individul de linga mine, ce viata duce, ce idiotenii zac in capul lui, si ce deosebire e intre el si alti nerozi care populeaza acest pamint? Gindii, ca sa-i raspund: 'Pot sa pun mina pe tine chiar aici si sa-ti musc fatala, vulgara si ispititoarea ta gura fara sa-mi pese de nimeni, ce-ai sa faci?' Ea isi intoarse capul si clipi lung, acoperindu-si pupilele. 'Nu esti in stare, imi spuse, fiindca ai aici o nevasta pe care o iubesti. Este aceea din capul mesei, care se uita la tine cu furculita in mina'

Intr-adevar, Matilda se uita la mine cu o furculita in mina, pe care o tinea in mod ridicul cu virful in sus Ma pufni risul, ma aplecai la urechea vecinei mele si ii soptii: 'Aveti un drac care va serveste?' Ea nu-mi raspunse, ca si cind nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slabii: 'V-a vazut intr-o zi la girla, un drac tinar si nestiutor, s-a speriat si a fugit si i-a spus lui Scaraoschi: intunecimea ta, am vazut la girla un om cu coarne in piept Prostule, i-a raspuns Scaraoschi, te duci la omu-ala si il servesti trei ani de zile pina afli ca nu e om, ci muiere' Tamara izbucni in ris si indata se apleca si-mi raspunse: 'Credeti ca ajung trei ani ca sa cunosti o muiere?' Dar ea nu ridea de sensul acestei intrebari, ci ridea de naivitatea micului dracusor, care credea ca pe lume nu exista decit barbati. Rise iar, cu mare pofta, isi deschise poseta, scoase un pachet de tigari si incepu sa fumeze. In clipa aceea roscatul scoase un urlet: 'Sa bem in cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care nu ne tine minte, caruia ii cer permisiunea sa ma recomand imi dati voie? mugi el. Va rog sa-mi dati voie'

Si se ridica de la locul lui cu paharul in mina, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi si care protesta si il impinse la loc. 'Petea, vezi sa nu-ti rastorn asta in cap' 'De ce Tasia, striga Matilda, el vrea sa spuna ceva, dar trebuie sa intelegem ca oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul sa' 'Matilda, hai, in loc sa' striga Tasia. 'Dar Tasia, o intrerupse Matilda cu o insistenta aproape tipatoare, ce vezi tu rau ca Petea' 'Permiteti, domnilor, striga Petea, imi dati voie, Tasia, o apuca el de mina, vreau sa ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne ono­reaza' 'Dar ciocneste odata, draga, ca nu e obligat baiatul sa stie ca tu esti marele Petea, care ai ramas repe­tent de doua ori la Chisinau, ca nu te tineai de carte, stii tu de ce, nu ma face sa-mi aduc aminte, ca te plesnesc acuma de vezi stele verzi' 'Tasia, dar asa e el, ce te supara pe tine? striga Matilda. Tasia, nu te inteleg O, Tasia, cum nu poti tu sa pricepi ca Petea'

In acest timp Petea ajunsese linga mine. N-avea deloc infatisarea pasnica, si faptul ca avea aprobarea asi zice aproape mistica a Matildei sa vie la mine in numele nevoii de apropiere, ma decise sa-l resping cu brutalitate. Cunos­team tipul: era dintre cei care dupa un pahar de tuica isi dadeau pe fata vanitatea smintita si cereau sau isi luau singuri satisfactia jignind fara teama, la adapostul bunei-cresteri si retineri a celorlalti, care in afara de faptul de a se lasa jigniti de el nu vor reactiona, considerind scan­dalul care s-ar naste mai penibil decit insulta. Acesti indi­vizi speculeaza ceea ce am cistigat noi in civilizatie si discretie si strica o petrecere cu mare pofta, fara sa le pese de impresia pe care o pot face. Impresie? Care impresie? Nu exista impresie, nimeni nu e altfel decit el si atunci de ce sa nu traim in largul nostru, asa cum sintem? Pro­babil ca de aceea ii purta Matilda atita afectiune. Cum n-aveam sa-l mai vad vreodata, ma decisei sa-l pocnesc chiar daca in perfidia lui acest Petea nu vroia decit sa ma provoace prin cine stie ce gest sau cuvinte dispretuitoare acoperite. In alte imprejurari l-asi fi evitat 'Asculta, ii spusei, cum te cheama? Ce e asta, Petea, te cheama Petea sau Petre? Ce Petea? Esti rusnac sau roman? Daca esti rusnac sa fii sanatos, vorbeste atunci ruseste, de ce vor­besti romaneste, ce e asta, Petea, in sus, Petea in jos Asta inainte de orice. Ei? Ce vrei de la mine? Vad ca ai un gind, care se clatina cu tine cu tot, de la inceput de cind m-ai vazut ti s-a infipt in cap ca un piron, scoate pironul, da-l pe fata, crezi ca e asa de misterios fiindca ii dai tu tircoale si nu esti in stare sa-l exprimi? Da, nu stiu cine esti si nici nu ma interesezi, n-am avut timp sa ma gindesc la tine, treci la locul tau si nu-mi viri paha­rul in nas ca n-o sa ciocnesc cu tine'

Dar ma si apucase de git si ma pupase, lucru care ma scirbi si ma infurie atit de tare ca ma ridicai si il impin­sei cu violenta. Dar nu-l darimai pe el cum asi fi dorit, ci scaunul pe care stateam. Asta ma facu sa vad rosu. Ii infipsei mina in cravata, il impinsei spre perete si il facui sa se holbeze in strinsoare, din roscat se facu vinat. Ma retrasei, imi ridicai scaunul si spusei: 'Nu-mi place sa fiu pupat cu sila. Imi ramin balele, nu vreun sentiment' Si ma stersei ingretosat pe obraz.

Spre uimirea mea nimeni nu se indigna, desi se asternu o oarecare tacere in marea sufragerie plina de lume. Cind il impinsesem descoperisem ca numitul Petea, desi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se si pra­busise scaunul pe care stateam si nu el. Acest scaun ma umilise si nu Petea si de aceea ma ridicasem apoi si-l virisem pe acesta in perete si il gituisem. Masa corpului sau era inerta, nu fizic era el violent, altfel ar fi reactionat si ne-am fi batut, ci psihic, desi cu astfel de tipi nu se stie niciodata in mod sigur daca chiar fara sa-i raspunzi la pro­vocari, nu te apuca el de git si nu te scuipa in ochi. Elev si chiar student ma batusem nu o data cu ei. Ultima oara se intimplase la scoala de ofiteri cu un ins care chiar de la venire nu incetase sa ma provoace: imi fura ciorapii, imi cauta in portofel chiar sub ochii mei si imi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas si bineinteles ca nu mi-i mai dadea inapoi, spre risetele celorlalti. Raportai coman­dantului care imi rinji dispretuitor sa ne lasam de glume de-astea Intr-o zi sari el in locul meu si lua din mina ofiterului de serviciu care impartea posta o scrisoare de la Matilda. Eram la masa si dupa ce ofiterul pleca se ridica in picioare cu gesturi pregatitoare de a rupe plicul cu inten­tia vadita de a-l citi in auzul tuturor. Ma apropiai si cu un glas umil ii cerui sa-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decit mine si umilinta mea era un truc, sa-i inlatur orice banuiala de violenta din partea mea. In acest timp privi­rea imi alunecase repede intr-o parte, unde zarisem polo­nicul in marmita. 'Sa vedem, se sclifosi el, incurajat de umilinta mea si rupind plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso' In clipa urmatoare pusei mina pe polonic si il pocnii intre ochi cu atita furie incit linguroiul de alama se rupse in locul unde era lipit de brat, lovitura ratata, care nu ma descumpani, apucai marmita care mai avea in ea bors si i-o virii pe cap, in timp ce il izbeam cu picioarele la turloaie, cu bocancii duri si nu ma oprii pina nu-l vazui la pamint. Ridicai apoi linistit scrisoarea de pe jos, o virii in buzunar si revenii la locul meu sa-mi maninc ciorba. Am facut amindoi trei nopti de carcera, cu reprosul sec si distant al comandantului ,ca oameni superiori, cu stu­dii, se comporta mai rau decit simpli soldati. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineinteles, inutil, mi s-ar fi raspuns ca trebuia sa raportez. Ce? Ca mi s-a rupt si citit scrisoarea in fata tuturor? Ce-ar mai fi fost de dres? Plus ca s-ar fi putut sa mi se raspunda acelasi lucru, ca, adica, sa ne lasam de glume. In filme am revazut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau sa devina buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exercitiul cutare, de lupta, la care asista insusi generalul E, daca venise insusi marele comandant? Asta era esenta, restul, copila­rii, glume de cazarma. In realitate individul, fara sa stiu de ce, ma ura, dar si eu pe el. Abia dupa ce am terminat scoala, la masa de despartire a venit la mine si cu o privire intunecata si-a cerut scuze. Erau nesincere, dar ne intor­ceam acasa si nu e bine, asa in general, sa ai dusmani Cine stie? Eram tineri Viata e lunga, pamintul e mic Te mai intilnesti si

Nu cred ca numitul Petea avea in el o astfel de filo­zofie de ultima ora. Si nu m-am inselat asupra acestei judecati. Matilda insa am aflat chiar de la ea, mult mai tirziu Erau cam de aceeasi virsta. Petea mai mare cu un an In adolescenta, cindva, intr-o noapte, fata isi trezise speriata parintii si le susotise: 'Petea ma asteapta in gra­dina'. Era in vacanta mare, era zapuseala S-au dus in gradina, l-au gasit acolo pitit printre pomi si la intrebarea ce facea el acolo singur la miez de noapte, pe cine astepta, a raspuns 'pe nimeni' cu atita groaza, incit l-au luat la bataie si l-au snopit pina l-au lasat lat Nu i-a trecut insa si atunci l-au gonit din sat la niste rude din Chisinau. Dar se intorcea si de-acolo, tot asa, noaptea, si o astepta tot acolo, in aceeasi gradina Matildei i se faces mila de el si nu-l spunea, dar il ruga, il implora S-a poto­lit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, incit in clipa cind Matilda imi povestea toate acestea, pers­pectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar si asupra Matildei. In acea zi tocmai asta sa fi fost cauza pentru care nu vrusese ea sa-mi dea nici cel mai mic semn de recunoastere, ca eram barbatul ei si ca ma iubea, ca sa nu sufere Petea, care era totusi un om normal, ere casatorit si avea si doua fetite? Iar Petea de aceea ma privise de la inceput cu ostilitate si mai ales de aceea sarise la mine, fiindca eu ii spusesem Tamarei ceva la ureche facind-o sa rida in hohote? Fiindca insemna ca n-o iubeam pe Matilda? De aceea scosese el un racnet? La ora cind mi se facea acea destainuire, aceste intrebari cadeau in gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecusera intre timp in viata mea cu ea, ca sa mai tresar la o astfel de sugestie. Simteam doar satisfactie ca il mirosisem si il gituisem izbindu-l de perete pe roscovanul de frati-sau si nu incetasem apoi s-o fac sa rida pe tacuta Tamara cit timp durase masa si apoi si dupa aceea, cind se desfacuse damigeana cu vin.

VI

Petea afecta ca nu facusem decit sa-i stric cravata si cu cea mai mare naturalete se duse la locul lui, cu aerul ca un lucru foarte vesel se petrecuse: ..dom' profesor, zise el, baga de seama si nu fii antisovietic (si clatina din cap ingrijorat pentru mine), noi sintem in masura sa-ti spunem ca' .Ce esti tu in masura sa-i spui? il intrerupse Tasia. Ia taci din gura! Si tu, Matilda, de ce il indemni! Nu oricine are chef de pupaturi, ti-e barbat, va cunoas­teti de doi ani, nu stii ce fire are barbatu-tau?' 'Dar a vrut sa ciocneasca, se apara si il apara Matilda cu o voce patetica, am vazut eu ca e cam posomorit si Petea a vrut sa-l faca sa se simta bine!' 'Mai bine l-ai fi facut tu!' 'Dar Victor nu e un copil,' relua Matilda cu un glas care sugera contrariul, ca adica reactia mea a fost copilareasca, intelesei insa ca Tasia si desigur si ceilalti bagasera de seama felul cum ma primise Matilda printre ai sai si ca desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a ma pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvint cu mine si ma hotarii sa nu schimb nici eu, iar acasa sa ma prefac ca toate acestea sint atit de firesti incit mi-au lasat o exce­lenta impresie, raminind in sinea mea la hotarirea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodata.

'In orice caz, isi desveli atunci dintii unul din zban­ghii, Petea era s-o incaseze, noroc ca nu s-a gindit sa ridice mina Profesorul nu pare sa fie filozof, desi preda filozo­fia! o spun in sensul bun! Hai noroc, dom' profesor! ridica el paharul. Sper ca nu mi-o luati in nume de rau! Ne cerem scuze; Matilda, sau Tasia ca e gazda, ar fi trebuit sa faca prezentarile. Eu sint Vasile Lemnaru, cel mai in virsta dintre Lemnari, si sint inginer agronom, conduc o ferma de stat (toate bunatatile de-aici, arata el masa plina cu frip­turi de curcan, sint de la ferma mea). Petrica (aveti drep­tate, ce e aia Petea, sintem romani toti, dar asa ne-a spus mama cind eram mici, cu toate ca era si ea romanca; oa­menii nu prea isi dau seama de semnificatia unor lucruri), Petrica e contabil la (si spuse un nume lung de directie, aperecea sau asa ceva pe linga Ministerul Minelor si Petro­lului). Tasia, adica Nastasia, continua el, e sotia mea (Tasia de-aici inainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o sa-ti spunem toti, s-a terminat cu Tasia!), de profesiune formidabila casnica. Are o carte despre vitamine, din cind in cind o anunt: gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mincam numai vitamine! Si atunci, da-i cu morcovi, da-i cu gulii, da-i cu pastirnac, da-i cu telina, pina ne umflam de vitamine! Pe urma gata cu vitaminele, da-i acuma cu purcel'

Nu stiu de ce, tot clanul izbucni in ris. E adevarat ca seful lui, acest Vasile (fiindca, fara sa arate, avea totusi aerul ca el a fost si a ramas seful clanului, si nu numai pen­tru ca era frate cu Matilda, Artimon si Petea, ci si pentru calitatile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toti, simtul humorului. Raminea de vazut daca acest humor depasea granitele familiei. De pilda eu nu vedeam ce era de ris in istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindca, daca era ade­varat si el se supunea la acest regim alternativ intre purcel si pastirnac, era cam stupid Il simpatizai insa, fiindca nu-i luase partea lui Petea si acum se ocupa de mine. 'Cine a mai ramas? cauta apoi el parca in jur, si iar se rise. A! Artimon! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin padurile astea, ceilalti, adauga cu un gest neglijent de mare sef, spre doi zbanghii mai tineri ca el si care ii stateau in fata, sint ajutoarele mele de la ferma, ingineri si ei, asta e zootehnist, il arata el cu degetul pe unul, astalalt e de cimp Iar doamna e sotia lui Petea, sfirsi el cu un semn din cap spre o cucoana incredibil de urita si de batrina, daca te gindeai ca roscatul era mai mic decit Matilda, care inca nu impli­nise treizeci. Urita, coafata inalt, par negru, figura plata si obosita, parea sa aiba patruzeci. Cum putuse sa se insoare cu asa ceva, el care, trebuie sa recunosc, pe linga faptul ca avea trasaturi frumoase si expresive, avea in felul lui de a fi o mindrie naturala de mascul dintr-o specie reusita, voinic fara sa fie gras, cu privire insolenta si provocatoare de cuceritor? Ce dracu cucerise? Abia multi ani mai tirziu traiectoria vietii lui avea sa explice aceasta casatorie inexplicabila . De fapt nu avea vocatie pentru viata de familie si crezuse ca a te casatori era o gluma, puteai oricind sa te descasatoresti si se pare ca, dupa spusele Matildei, fata asta urita si care nu era nicidecum batrina cind se luasera si nici asa urita nu era, nasterile o slutisera, il iubea foarte tare pe Petea Avea sa-mi explice Matilda prin una din formularile ei lapidare si patetice, ce era cu Petea Fapt e ca urita pusese stapinire pe cele doua fetite pe care le facusera impreuna si le crescu im­potriva lui, roasa in acelasi timp de o gelozie fara vinde­care, desi la data aceea Petea n-o insela cu nimeni. Dar incepu s-o insele si atunci il alungara din casa. De fapt el abia atunci iesea dintr-o intirziata adolescenta, dar tot nu stiu sa-si gaseasca pe cineva cu care s-o ia de la inceput, schimba vreo cinci si toate sub o forma sau alta il umilira si il dadura afara, luindu-i lucrurile si chiar hainele de pe el. Pe-asta din urma, care ii lua si hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu insumi, le-am facut o vizita la invitatia lui insistenta, intilnindu-ne  intimplator pe strada. Tipesa era gen bibelou, sau mai degraba bibilica, oricum greu de dibacit scorpia din ea, fiindca oricum scorpie era. Dar si Matildei ii placuse, se parea ca in sfirsit Petea si-a gasit femeia care sa-l iubeasca si sa se casato­reasca cu ea, sa-si intemeieze si el o familie a lui, cu copiii lui, care sa-l iubeasca, nu sa-l birfeasca in oras, ba chiar si mai rau. Petea tinjea dupa iubire! Ei, da! asta era cheia sufletului lui Petea! Auzind-o pe Matilda exprimindu-se astfel, ai fi putut crede ca Petea era un suflet ales, ca in timp ce noi ne balacaream in pasiuni urite si mici, el tinjea dupa ceva inalt, sigur, iubire, mai e vorba? Dar ce dracu se intimpla intre el si tipesele cu care incerca sau credea ca il vor face fericit, de il dadeau afara porcaindu-1, aruncindu-i la inceput lucrurile in strada, in prada unei mari furii, saltea, palarii, cozondraci (acestea nu suportau sa-l mai vada o clipa nici pe el, nici ceva care sa le mai aminteasca de el), pentru ca apoi Petea sa aleaga altele care ii opreau tot ce avea, iar cea din urma, bibe­loul, si hainele de pe el, caci asa il daduse afara in strada, in pijama, si incuiase usa pe dinauntru si nu mai deschi­sese nici la insistentele Matildei, care veni cu un taxi si cu un costum de-al meu sa-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignata vrusese totusi sa-i ia si lucrurile Intuitia mea era ca Petea avea un suflet iremediabil tur­bure si violent, fara sa stiu ce forme exasperante imbraca de stirnea in partenerele lui aproape una si aceeasi reac­tie Pina la urma s~a intors acasa, unde, bineinteles, a inceput sa duca o viata infernala cu urita si batrina lui sotie pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele insa, cum se intimpla adesea cu copiii, facindu-se mari, incepura sa tina ia el si s-o dezaprobe pe mama Nu stiu daca batrinetea avea sa le aduca vreo alinare, fiindca dupa mariti­sul fetelor, cei doi aveau sa ramina iar singuri fata in fata

Ceva imi spunea ca odata pornit numitul Vasile avea sa puna irezistibil stapinire pe toti cei de fata si ca nu va inceta sa vorbeasca pina nu-l vor durea falcile, cind ne vom ridica si pleca. Ceea ce se si intimpla. Dupa ce ter­mina cu prezentarile, infulecind, ma ignora, spunind ca de altfel el il cunoaste bine pe N.B., seful meu de catedra, ii trimite din cind in cind peste si cite-un purcel, fiindca e prieten cu care e cel mai bun prieten cu unul din astia fiind fost coleg de liceu cu el la Chisinau, prieten de nadejde, e cel mai bun internist din Ardeal dupa Hateganu, e elevul lui 'Intr-o zi lui Hateganu, inlantui el dind pe git un pahar de vin, cit e el de mare, i-a facut figura un taran, care a venit la el cu plaminul ciuruit de oftica. I s-a aratat radiografia, nu si-a dat seama ca taranul era acolo, alaturi pitit in suita lui, si zice, moare, asta e, domnilor, moare! Dupa un an se intoarce taranul sanatos si zice: domnu doctor, acum mi-e bine, sa va dea Dumnezeu si dumneavoastra multa sanatate si sa traiti o suta de ani. Ce e cu tine? zice Hateganu. Ce e cu asta? Si doctorii ii explica, e ala de anul trecut, care stiti dum­neavoastra, asa si-asa si cum arata acum radiografia? zice Hateganu enervat (asa sint astia, daca nu mori cind zic ei ca ai sa mori, se enerveaza). Se uita el la radiografie, se enerveaza si mai tare, toate cavernele se cicatrizasera, ce-ai facut, ba, zice, ce tratament ai urmat? Pai ce-ati spus dumneavoastra, zice taranul, am baut moare! Ce e asta, moare? Zeama de varza! zice taranul. Du-te in p... ma-tii, zice atunci Hateganu si-i arunca radiografia in nas si se cara, nu-i placea sa-si bata cineva joc de el, fiindca el asa credea, adica nu-i venea sa creada ca Unul tot asa, un chirurg mare, l-a taiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cind sa-l trezeasca, ala daduse ortul popii La morga cu el, zice. Anunta familia sa vie sa-l ia Dimineata' Da, banuiesc, gindii, dimineata ala care murise inviase, la morga, si izbucnii in ris si turnai vecinei mele in pahar. Ea tresari, surprinsa. 'Ai de gind sa asculti mai departe vorbaria astuia?' ii soptii. Tacerea ei deveni atenta: spui tu ceva mai interesant? parca imi raspundea. 'Bine­inteles, zisei. Cum traiesti tu cu gringalelul tau?' (ca sa nu-i zic pe romaneste pipernicit - prudenta cu femeile fatale!) Tacerea ei se adinci, nu-mi raspunse. Imi placea cum minca, intr-o totala absenta, desi pofta avea. Tot asa isi goli paharul. Numai cind isi aprinse a nu stiu cita tigare, degetele ei devenira vag nervoase, semn ca gindirea ei insondabila era la pinda si ca masca ei cu senzuale buze trase in jos se misca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascutite curiozitati. Ce poate fi? ma intrebai. Bine­inteles, rinjii in sinea mea, cuvintul gringalet, la care adaugasem tau, adica al ei, barbatul ei, ratacea ca o bila in cautarea unui inteles care nu se desvaluia. Barbatul ei era un gringalet?! Adica cum? Cum insa nu intra in legea care o calauzea sa se mire, se redresa, masca se reaseza, pleoa­pele se lasara greu peste pupile si numai fumul tigarii, din care tragea cu pofta nestapinita, arata ca vointa pe care o pusese ca sa nu intrebe era uriasa. Ma inselam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam sa aflu mai tirziu Continuai: 'Intr-o circiuma, doi poeti nu aveau ce bea. Si atunci vad prin fereastra un tip care scria si el poezii, pe care insa nu le tiparea nimeni, care la rindul lui ii vede pe cei doi. A, pupaturi, ce faci mai frate, ce bem noi aicea? Lasa ca bem, zice noul venit si se duse acasa, veni cu bani, dar si cu un caiet. Se comanda vin, fripturi, in timp ce unul din cei doi rasfoia caietul. N-are! zise el deodata . Chelnerul le destupa sticla, le puse in fata fripturile, salata N-are! repeta acela, n-are! si arunca alaturi caietul. Proprietarul lui intelese si nemaistiind ce spune striga necajit: ce-are, dom`le, de n-are? Aici e aici! facui eu filozofic, ce are de n-are! Cine poate sa stie?'

Tamara se intoarse si imi arunca o lunga privire lan­guroasa. Tot ceea ce era in posesia ei se ingramadi in aceasta privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda incerca o diversiune, sa-i smulga fratelui ei dreptul de a palavragi: 'Dar nu e asa, Vasia (deci nu Vasile!), striga ea, in realitate el vroia sa caute putina liniste, ce inseamna agitatia asta fata de dorinta omului de a fi el insusi' Implacabil, Vasile ii raspunse ca vazuse el cum vroia acela sa fie el insusi, adica sa-l dea afara pe el, directo­rul fermei, si sa vina el si sa dea totul de ripa 'Mai mincam noi aici un curcan, si mai beam o damigeana de vin, ridica el vocea brutal, daca ne luam dupa' 'Dar ce mul­tumire avem noi daca el' 'Matilda, striga Tasia, du-te, draga, la el acasa si' 'Partea cea mai tare e ca cel care spusese ca ala n-avea, n-avea nici el, strigai eu. Si nici celalalt. Nici unul din cei trei n-avea! Dar cei doi cre­deau ca aveau Ei, gringalet-ul tau are sau n-are?' 'Dar dumneata ai? spuse ea rar si-i simtii pupilele pipaindu-ma indelung; intrebare neasteptata, in orice caz greu sa raspunzi la ea. Daca raspundeai afirmativ, exista loc in acele pupile pentru indoiala, care ii si licarea in ele, daca ziceai ca nu, atunci de ce rizi de altii. 'N-ai inteles, zisei, e vorba de talent, doamna!'

Mersesem prea departe cu sugestiile mele si ma infun­dase. Ea izbucni in hohote, isi dadu capul pe spate. Dinti lati, colti carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absoluta si totala. Avui, o clipa, o senzatie de cosmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, inca de la inceput, sa-i spun ceea ce ii spusesem? Nu-mi aminteam sa fi fost vreodata atit de vulgar, nu fata de cineva, ci fata de mine insumi, fiindca mi se intimplase nu o data sa gindesc: sint vulgar cu asta sau cu asta, cu intentia de a insulta, eu nu sint ceea ce exprim, cuvintele nu ma ating, desi eu sint acela care le rostesc. Nu pretuiesc aceasta persoana si ca atare nu-i ofer despre mine decit o viziune vulgara, deoarece o parere a ei buna ar turbura sentimentele nete, prin slabiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc sa ma apropii! O parere rea despre mine e un scut de aparare impotriva amestecului si a compromisului cu cei pe care ii dispretuiesc. Le dau sansa sa ma dispre­tuiasca si ei. Ce facusem insa aici? Simtii ca rosesc, fiindca imi dadeam seama ca imi placuse, si vrusesem sa plac si eu. Si, desigur, toata lumea vazuse si ma dispretuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindca desi hotarisem sa nu-i mai vad de-aici inainte, nu dorisem sa le ofer o astfel de imagine, erau totusi rudele Matildei, careia nu puteam sa-i cer sa rupa cu ei fiindca nu ma primisera ei bine Desi pina la urma Tasia si Vasile se straduisera sa faca sa dispara acel ceva nefiresc creat de Matilda si Petea inca din primele clipe ale aparitiei mele

Mai intirziai un sfert de ora, timp in care ramasei tacut fara sa-i mai acord Tamarei vreo atentie, apoi ma ridicai de la masa si ma adresai Matildei grav, ca intre sotii care traiesc de mult impreuna si au invatat sa-si respecte li­ber si fara vreun resentiment obiceiurile: 'daca tu vrei sa mai stai eu trebuie sa plec!' 'Nu', tresari ea si avu pe chip o expresie neasteptata de supunere, pe care nu i-o cunosteam si care o facu sa se ridice de pe scaun. As­teptai linistit linga usa sa se termine pupaturile si salamalecurile de despartire, nu dadui mina cu nimeni, fiindca nici ei nu dadusera cind venisem, spusei global buna ziua si iesiram.

VII

Merseram multa vreme pe jos. Matilda arata mai de­parte supusa, avea pasi sovaielnici, pasii ei de-atunci, cind o gasisem plimbindu-se prin fata casei mele. Cum ea nu spunea nimic si nici eu n-aveam de gind sa spun ceva, o lunga tacere se asternu intre noi, nepasatoare la mine, ingrijorata, se pare, la ea. In cele din urma ea ma intreba deodata cu un glas care infirma ceea ce mi se paruse mie ca e supunere: gindire sigura pe ea, judecata fara apel: ..De ce te-ai purtat asa de urit cu Petea?' Nu era totusi chiar un repros sigur, ci o nedumerire, parca un regret ascuns sub o fermitate afisata. Vrusei sa-i raspund ca ea se purtase urit cu mine si nu eu cu cineva, dar nu dadui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse in acea zi, incepind cu intoarcerea mea acasa, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicatie care se putea da de ce o sotie nu schimba un cuvint cu sotul ei intr-o vizita, nu schimba o privire, un gest, un suris, o exclamatie Nu era ceva care putea fi inteles, trebuia doar inghitit, iar in ceea ce priveste urmarile si sensul, nu putem forta nimic de pe acum. Vom vedea mai tirziu. Vrusei sa-i spun: 'Niciodata nu mi-asi fi putut inchipui ca' dar ma oprii iarasi. Prac­tica pitagoricienilor de a tacea imi placuse cel mai mult la ei. Nedind expresie gindurilor care ti se imbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine si descoperi cu o mare bucurie ca exprimarea lor nu era necesara. Matilda se nelinisti: 'Esti suparat pe mine?'

Daca eram suparat pe ea! I-auzi! Vroia sa smulga de la mine ceea ce ar fi trebuit ea sa desvaluie. Ei bine, gindii, da-i drumul, daca poti, spune ceea ce nu poate fi spus, explica ceea ce nu se poate explica! 'Te-am astep­tat o ora sa te intorci, nu stiam ce e cu tine' Nu stia! Dar de ce sunasem in loc sa deschid? Nu stia, o lovise amnezia Si cum urcase scarile uitind ca trebuie sa vin si eu si inchisese bine usa in urma ei? Explica, Matilda, curaj, incearca imposibilul. 'Bine, zise ea, Petea e un ne­simtit, dar in cazul de azi nu vroia decit sa' Se poticni singura. Ei, ei, de ce te-ai oprit? Lasa-l pe Petea, mai e pina acolo! 'De la inceput, relua ea, ai intrat cu o figura de inmormintare, m-am mirat si eu, n-ai dat mina cu ni­meni' Trece la atac! O fi vrut sa fac inconjurul mesei in timp ce toti stateau ca niste placinti pe scaune, sa arbo­rez o incintare maxima, sa sarut mina la cucoane Sint obisnuit de la parinti, Matilda; gindii mai departe, sa ma ridic in picioare cind imi intra un musafir in casa. Iar figura de inmormintare eu nu aveam cind am intrat - si ti-am cautat chipul si am asteptat de la tine un semn de recunoastere. Oi fi avut dupa aceea, asta e posibil

Simula oboseala (fiindca mersesem foarte putin), se opri si se aseza pe bordura unui mic havuz secat din mij­locul unui scuar cu un arbore foarte batrin. Se insera. O lumina galbena de noiembrie linistit se zarea in departare, marind parca, largind bulevardul care ducea spre centru si inecind acest centru in mister, ca si cind acolo s~ar fi petrecut cine stie ce imi amintii de teritoriul meu cu­cerit in acea plimbare dupa excursia cu Petrica si mi se facu dor sa ma plimb singur, ca atunci cind o dadusem pe Matilda uitarii, dupa ce ma facuse toata ziua ridicol. Si astazi mi se intimplase acelasi lucru. Ii aruncai o privire. Statea nemiscata ca o statuie, cu obrajii in palme, parul bogat, castaniu, i se revarsase peste miini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stateau strinsi unul linga altul, si privirea mea piezisa intirzie cautind frumoasele ei glezne. Ca un val care spala in citeva clipe o plaja mur­dara si ii reda frumusetea ei de la inceputuri, amintirea primelor clipe cind o zarisem pe Matilda prin ninsoare sterse aceasta zi din prezent si o dorinta vie mi se urca in inima sa-i vad pleoapele clipind si surisul inflorindu-i enig­matic in coltul gurii.

Ma asezai alaturi si ii apucai miinile. Ea nu si le des­prinse, dar se abandona, cauta adapost la pieptul meu. O tinui astfel citva timp Dar n-o puteam tine la infinit, ii dadui capul pe spate. Imi arata un chip devastat; cu ochii pe jumatate inchisi, acest chip, care nu era frumos decit printr-un misterios suflu interior, era parasit acum de armonia lui si mi se arata ochilor cu oribilele trasaturi ale unui barbat Da, gindii, ce cosmar! Apuca-te sa mingii si sa saruti un barbat Simtii un val de repulsie si o lasai din brate. 'Da, stiu, zise ea, sint odioasa. Dar nu ma pot stapini Lumea ma admira, colegele, toti care ma cunosc Matilda, mi se spune in fata, tu esti un om si jumatate! Dar eu stiu, aproape ca striga ea, si mai ales de cind te iubesc pe tine, ca nu e asa, ca nu sint un om si jumatate, fiindca nu sint stapina pe mine.' 'De ce ar trebui sa fii stapina pe tine din moment ce toata lumea te admira?' rupsei eu tacerea. Si nu spusei mai mult. Stapin pe sine, gindii, trebuie sa fie acela care da la iveala fara sa vrea lucruri straine firii lui. Or, Matilda, ce e strain de tine din ceea ce ai facut tu, de pilda, azi? Nu timp de o clipa, fiindca ne putem pomeni ca savirsim intr-o clipa o enorma gafa, sau chiar timp mai indelungat, sa alune­cam pe o panta aiurea, pina ne trezim rosind, cum facusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmareste dupa cite inteleg mai demult, ca un blestem, aceasta alunecare; esti con­stienta de ea, dar nu vrei sa-i spui pe nume. 'Ei, risei eu, e usor sa spui ca esti oribila, dar ia incearca sa spui de ce, apuca sarpele de coada' Si fiindca imi dadui seama imediat ca vorbisem zadarnic, fiindca nici un semn nu arata ca a inteles ce asteptam eu de la ea, adaugai cu iro­nie: 'Cum, dar esti fireasca, tu care ii intelegi pe toti fiindca asa sint ei, nu vad de ce nu te-ai accepta si pe tine!', tot gindind: in fond te accepti, plesnesti de trufie cind esti asa cum sugerezi ca n-ai fi, te-am vazut, oho, te-am vazut din plin, asa cum nu mi-am putut inchipui in doi ani de zile ca o sa fii la prima noastra iesire in lume! Nu e grav, acum sint prevenit, pe viitor cind vom iesi ma despart de tine pe timpul cit va dura vizita, apoi ne reintilnim ca acum indata ce ne vom afla in strada

'Hai sa-i punem punct, zisei, nu s-a intimplat de fapt chiar nimic, nu vad motive suficiente sa-l imiti pe Marmeladov! Nu te inteleg, continuai, si te rog sa ma crezi ca nu e pe gustul meu sa vad pe cineva turburindu-se si acuzindu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici forma, vreau sa spun nu au nici o concretete.' 'Da, zise ea, dar au consecinte, o, eu stiu, simt' 'Pai sigur ca au, zisei, dar ce poti face? Ei, da, e ca si cind am avea drep­tul sa cerem si sa ne cerem ca toate actele noastre sa se consume intr-o perfecta armonie cu ceilalti.' (Trebuia atit de putin, gindii, ca totul sa fie in ordine! si nici acum nu trebuie mai mult, dar vad ca nu-l faci, putinul acesta, si continui sa-mi arati acest chip de barbat care imi stirneste repulsie!)

Revenii insa asupra acestei gindiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afara, poate, de un singur lucru si anume o transfigurare, sa revina Matilda de dinainte de casatorie! dar cine se poate transfigura cind asupra lui apasa masa brutala a unei realitati sufletesti in stapinirea careia este? Doar un puternic seism poate determina sa se spulbere firea, caracterul care ne tine inlantuiti si sa elibereze ceea ce zace in noi incatusat, acea simtire diafana, profunda si pura care ne face sa cadem aproape in perplexitate cind invaluim cu privirea chipul iubit Aveam o singura nedumerire: ce se intimplase de fapt cu Matilda? Fiindca una erau discutiile noastre din care ieseau scintei (nu ma nelinisteau, ba chiar ma pasionau, fiindca nu e lipsit de interes sa invingi o rezistenta; in mod normal gindim ca astfel de rezistente nici n-ar trebui sa existe, dar uite ca oamenii le au, si anume in chestiu­nile cele mai puerile) si alta aceasta schimbare care, nu ma inselam, venea din adincuri. Din primul soc ramase­sem insa cu un fir de intelepciune si.imi spusei ca Ma­tilda n-are alta treaba decit arhitectura ei si, desigur, obiceiul de a-si contempla cu un sentiment catastrofic deplasarile sufletesti. in loc sa-mi spuna simplu, Victor, te iubesc, nu lua in seama ce mi se intimpla mie, lucru­rile astea n-au importanta fata de ceea ce stim noi ca sim­tim unul pentru altul, ea continua sa stea alaturi de mine cu chipul desfigurat, straina si mortificata, cu toate ca eu o acoperisem spunindu-i ca de fapt nu s-a intimplat chiar nimic si n-avea rost sa se complaca in starea aceea. Nu, ea avea timp, imi sugera chiar ca timpul tocmai de aceea exista, pentru astfel de stari. Pentru ce altceva? Ce e mai important decit asta? Aici e-aici! Restul e nerozie. 'Uite ce e, ii spusei, eu am treaba, ti-am spus de la inceput cind mi-ai dat telefon ca n-aveam chef sa vin. Si ti-o spun si pentru viitor, ca in general am treaba, pe care insa sint gata oricind s-o parasesc ia chemarea ta. Da' tu acum esti departe de mine si ai timp de pierdut exagerind intimplarile unei vizite nereusite, despre care nici macar nu vrei sa vorbesti, sa-ti explici tie, daca mie nu crezi ca mi-esti datoare vreo explicatie, ce anume ti-a facut rau, ce s-a intimplat de fapt. Hai sa mergem!'

VIII

'Numai ca aceasta stare n-o parasi decit dupa vreo saptamina, timp in care nu descoperii nimic si vazui zilnic si cu neliniste chipul ei uritit, de pe care fugise lumina de altadata. Si daca ramine asa? ma intrebai. O fi bol­nava. Dar nu era, minca zdravan, cu pofta, si tot asa facea si dragoste, dar fara exaltarile de altadata. Se purta fi­resc, ca si cind nimic nu se petrecuse cu ea si ma pomenii ca un fior rece imi strinse inima si un gol insuportabil nascu in mine intrebarea: dar daca nu ea s-a schimbat, ci eu? Daca ea a fost asa totdeauna si eu am vazut-o altfel? Citeva zile ma simtii ca si cind asi fi avut in sto­mac un copil mort. Conversatia cu ea era terna, tacerile intre noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecti, si cind incercai sa fac eu acest lucru relatindu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, desi nu era ab­senta, ma asculta cu atentie. Nu iesiram nicaieri, eu citeam in birou, ea vorbea indelung la telefon cu tot felul de cu­nostinte, cind nu statea in bucatarie cu Ana si pregatea masa. Alteori dadea drumul la radio, lua o carte si se infunda in fotoliu sa citeasca, dar renunta dupa un sfert de ora, se scuza ca in seara aceea o sa ma lase sa iau masa singur, ii era somn, se simtea obosita, se ducea sa se culce.

Spre sfirsitul saptaminii o vazui la un moment dat in fotoliu cu oglinda in mina (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atentie minutioasa si indelunga, se strimba, se uita cind foarte aproape, cind de la distanta, punea mina pe nas, belea ochii Nu parea nici surprinsa, dar nici cu totul indiferenta, avea doar o vaga curiozitate scirbita si reflexiva Cind aproape ca arunca oglinda, de asta data plictisita, si spuse cu un soi de nepasare care venea parca de foarte departe: 'Arat oribil!' Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis peretilor si se ridica din fotoliu, imi arata un spate care se indeparta lenes spre dormitor si disparu lasind usa deschisa. Deci era adevarat, arata asa cum era ea, nu cum credeam eu ca o vad Adica nu eu ma schimbasem Si simtii cum din nou fiinta mea res­pira liber, fara acel ghem din stomac. Ma pufni chiar risul. Felul cum ea se privise in oglinda, asi zice plictisita ca era plictisita, fara vreo cutremurare, arata, dezvaluia adica o comica stagnare a sufletului, ca si cind ar fi fost o iapa batrina care se uita in golul cel mare al cimpiei si nu mai vroia nimicMa dusei peste ea sa vad ce face, cu veselia care ma napadise reprimata, dar care nu se stingea. O gasii asezata pe taburetul din fata oglinzii de toaleta, cu un ruj in mina. Si-l dadu peste buze, se con­templa, isi supse gura Buzele reaparura, se uita, ii placura sau nu, opera iar cu rujul, de asta data desenindu-si o gura de vampa 'Cum arata o curva, zise, tu tre­buie sa stii Ai fost la curve, nu? Sa nu minti, toti ati fost' Izbucnii in ris. Vorbea tot asa, taraganat, ca si atunci cind constatase ca arata oribil si nu-i pasase, sau prea putin. Tot asa si acum, putin ii pasa daca am fost sau nu la 'De ce rizi?!' ma intreba cu o nedumerire amorfa, impersonala, in timp ce incerca sa-si faca o gura cum credea ea ca trebuie sa arate o Se uita astfel la mine, dar numai o clipa, apoi incepu sa se stearga cu vata, pe care o inmuie intr-o sticluta, reusind sa se boroscaiasca pe obraz si pe barbie, enervindu-se, o enervare rece, fleg­matica, amestecata cu nedumerire ca gaseam ceva de ris in toate acestea Rideam fiindca o iubeam, desi o sim­team departe de mine, dar mi se parea ca se trezise totusi ceva in ea si cine stie, poate

Intr-adevar asa se si intimpla, a doua zi dimineata cind deschise ochii chipul ei se limpezi si inflori sub un straniu sentiment de renastere, uitindu-se la mine? 'Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee' striga, un vechi strigat al ei, la inceput de interdictie, apoi de stupoare, la telefon, cind ma cauta la facultate si ne auzeam vocile. Ma redes­coperea? Vedea ca exist? Descoperea ca ea insasi exista si nu oricum, ci alaturi de un barbat pe care il iubea si de care era iubita? O uluia acest fapt?

Totusi in saptaminile urmatoare descoperii ca intoar­cerea nu era totala, ca si cind ceea ce cistigase instrainindu-se de mine aproape indata ce incepusem sa traim in aceeasi casa era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia sa renunte. Referirile mele la un trecut care imi umplea su­fletul, desi foarte prudente acum, nu-i aduceau decit o exclamatie scurta, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pina cind intr-o zi imi spuse chiar mirata: 'Parca ai fi un mosneag care traieste din amintiri. Sintem tineri, traim in prezent Nu pot sa-i inteleg pe cei care vorbesc me­reu de trecut si de viitor, nu mai vad clipa de fata, care singura e viata; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ti-o faci. Si de trait cind traiesti?' 'Sint trei dimen­siuni componente ale constiintei umane, care ne deose­besc de animale, ii spusei. Ne nastem si asfintim odata cu ele, nu numai batrinii se gindesc la trecut, nu numai ti­nerii la viitor si nimeni nu poate trai ca un cal juganit, numai in prezent, viata noastra ar fi ca si a lui, mincare, ham, apa, somn, apoi iar mincare, ham, apa si din cind in cind bici, daca l-ar vizita, tragind caruta si auzind necheza­tul unei iepe,- cine stie ce reverie de pe vremea cind era armasar.' 'Deci armasarul are constiinta?' zise ea iz­bucnind in ris cu o satisfactie stupida, pe care o au toti cei Ce nu pot urmari pina la capat o idee, si care cred ca

te-au prins ca a ta e falsa. 'Calul si tot ce exista ne este egal in spirit, zisei, in sensul ca totul e spirit, dar asta e altceva. Retine numai cuvintul <juganit>, care ti se poate aplica, daca chiar crezi ca numai prezentul conteaza.' 'Bine ca esti tu armasar', rise din nou Matilda si parasi brusc si discutia si locul, cum nu facea de obicei, lucru care ma bucura, fara sa-mi dau seama de ce. Abia acum pot sa spun ca ideile erau blestemul ei, si cind reusea sa se fereasca si sa nu intre in jocul lor si mai ales cu mine, insemna ca ma iubea foarte tare in acele clipe sl se temea de ceva

Bine, imi spusei, haideti asadar sa traim acest prezent. In duminica urmatoare facuram o vizita parintilor mei, care bineinteles ca se suparara fiindca nu-i anuntasem din timp sa ne primeasca si ei cu masa pregatita. De asta data Matilda cazu in extrema cealalta, ma sorbea, cum se zice, din priviri, punea mina pe mine, ba chiar la un mo­ment dat isi lasa capul pe pieptul meu

Credea ca o sa fiu incintat, eu sau parintii mei? Pu­tin lipsi sa nu ma scoata din pepeni si scurtai vizita, crezind ca din pricina asta, ca ne aflam la parintii mei, vroia ca sa arate ca ma iubeste asa tare.

Dar nu. Asta o tinu citeva saptamini. Incercai s-o scot din casa. Teatru, cinematograf, plimbari Dadea din cap scurt, nu, n-am timp, desi pe urma se vedea ca avea destul, ba chiar, dupa ce imi dadea acest raspuns, se im­braca si iesea la plimbare dar plimbare ii oferisem si eu cu o ora inainte. Si nu zicea vino si tu, daca de plim­bare era vorba. Ridicai din sprincene: omul are chef sa se plimbe singur, da, singur, si sa mai taca dracului din gura, caci ajunsesem sa simt cum se strecoara in mine regretul ca pierd vremea ascultindu-i vorbaria. Fireste ca incepui sa ies si eu singur, fara sa ma obosesc s-o in­vit. Primeam vizita cite unui arhitect, cu sotia, fireste. Matilda ridea cu gura pina la urechi de nu stiu ce, si dupa ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca si cind eu asi fi silit-o sa rida astfel de te miri ce idiotenie spusa de musafiri.

Fiindca era un decembrie frumos, ii propusei o excursie, crezind ca in mijlocul naturii o sa doreasca mai putin sa-mi arate cit ma iubeste! Nici vorba! Ii dadea inainte cu libia si mi se agata de brat impiedicindu-ma sa urc 'Ai vrut dragoste, imi spunea (dar nu-mi spunea, nici macar nu avea aerul), ei, iata dragoste! satura-te! Dar nu era asa, nu era nimic demonstrativ in acest exces si ma intrebam ce e mai rau, instrainarea sau apropierea aceasta sufocanta? Devenii brutal in fata acestei revar­sari de tandrete, incit dupa acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dind cuvintelor doar valoarea lor, ca sa zic asa extrinseca Treptat incetai sa-i mai pindesc reactiile, ba chiar erau zile cind nici nu mai stiam daca Matilda e vesela sau trista nu mai observai si ce anume stare noua luase locul celei sufocante, care la rindul ei sa dispara dupa un timp- si sa vie alta. Se instala, adica, in­tre noi o anume nepasare variabila, asemeni zilelor si ano­timpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, caci altfel n-am putea vietui cu cineva in aceeasi casa, atitia amar de ani, cit dureaza o casnicie activa (batrinetea e sfirsitul ei)

Dar asta si din pricina ca la facultate incepu sa se intimple ceva, evenimente senzationale, care ma surprinsera si ma aruncara intr-o stare extrema de tensiune laun­trica, si nu mai aveam timp sa despic firul in patru in relatiile mele cu Matilda.

IX

Predasem pina atunci linistiti, treceam si noi, ca si ar­hitectii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tirziu ca apartinind perioadei Matilda. Adica?

Adica, Marx spune ca omenirea se desparte de trecu­tul ei rizind. Se refera la perioada de dupa revolutia pro­letara, cind vechii idoli si mai ales vechii stapini devin obiectul de ris al maselor, infatisati ca niste paiate, in arta, filme, teatru, spectacole de circ si de estrada. A dis­parut aura in care erau invaluiti, puterea, luxul, banul, si ne apar acum asa cum erau de fapt in realitate, adica ridiculi, marginiti, caraghiosi. Numai ca marii artisti fa­cusera acest lucru totdeauna, dar masele, masele se dis­trasera prea putin, asta vroia sa spuna Marx, aura persista atit timp cit conditiile sociale ramineau neschimbate. Perioada Matilda insa arata contrariul, nu se ridea nu­mai de vechii idoli, ci si de cei noi. Cel putin ea ridea, si la inceput n-o intelesesem, pina intr-o zi cind ma intorsei si eu acasa in prada unei mari veselii.

Ma incrucisasem in dimineata aceea pe culoarele fa­cultatii cu dentistul la care ma duceam de obicei cind aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut in oras, avea o bogata clientela, om cu carte, iubitor de literatura si filozofie, ma oprea adesea minute lungi in cabinetul sau dupa ce ma plomba, sa tre­cem in revista noutatile, cu toate ca salonul sau era plin de clienti in suferinta. Dar ne si imprieteniseram, ne facuseram vizite reciproce, schimbaseram carti 'A, doc­tore, il intimpinai, salut' In loc de raspuns el imi zimbi, ma apuca pe dupa umeri cu un gest hotarit si protector si ma strinse si ma batu usor pe spinare, grabit dar atent:

'Cum merge?' ma intreba. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani in sir si ma pome­nisem ca nu mai puteam minca intr-o parte. Pierdusem o masea si trebuise sa-mi imbrace doua ca sa mi-o in­locuiasca, operatie extrem de dezagreabila, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. 'Merge bine, ii raspunsei, acum pot sa sparg si simburi de masline.' El rise cu pofta si disparu pe usa pe care scria decan. Nu ma mirai ca se ducea acolo, desi mi se paru nefiresc felul natural cu care o deschise, fara sa ezite si mai ales fara sa bata in usa. 'Decanul nostru sufera rau de masele, spusei in birou co­legilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub.' Era tacere. Nimeni nu-mi acorda atentie si nu stiu de ce parca fumau toti ca niste turci, desi nu erau toti fumatori. Ta­cerea se prelungi, unul se uita pe fereastra, altul isi ras­foia niste notite, ceilalti se plimbau de colo pina colo cu chipurile alterate parca de nesomn, nu stiu ce asteptau de nu-si vedeau de orarul lor Secretara deschise usa si ne anunta: 'domnul decan va asteapta!' Aha! Asta era deci. Iesiram si ne indreptaram spre decanat, intraram Acolo insa nici un decan, la biroul lui, intimpinindu-ne cu un suris cordial, statea dentistul Vaintrub.

Se ridica in picioare si dadu mina cu noi toti. Ni le cam zgudui pe-ale noastre 'Domnilor, ne spuse, sint, dupa cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastra de­can Luati loc Sint in masura sa va spun ca unele ma­suri preced reforma invatamintului pe care partidul o pregateste. In iunie, cind s-a produs actul nationalizarii, uzinele si fabricile erau deja in cea mai mare parte con­duse de comunisti. In invatamint, in cadrul revolutiei culturale, reforma invatamintului si desigur mai ales a invatamintului superior trebuie si ea pregatita in preala­bil. Prima sarcina este introducerea marxismului in filo­zofie si combaterea energica a filozofiei idealiste. Pina nu de mult marxismul fusese considerat o simpla filozofie de referinta doar pentru curiosi. De-aici inainte, marxismul, pe care se bazeaza conceptia despre lume materialist-dialectica a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui sa devina filozofia de baza care se va preda in filozofie, in stiintele economice si sociale. Vom incepe printr-o ana­liza a materiei cursurilor inscrise in program in acest an si treptat le vom schimba. Pentru inceput va recomand'

Si ne recomanda, fara sa citeasca de pe vreo lista, lucrari de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi si altii 'Nu notati, zise el, desi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afisate, iar cartile le veti gasi fie prin biblioteci, fie direct prin librarii' Si tacu. Apoi adauga: 'Dom­nule Petrini, vreau sa viu acum la orele dumitale'

Veni si arata studentilor, intrerupindu-ma din cind in cind, ca noul decan stia filozofie. 'In acest sens, spunea el, iata ce scrie Marx sau iata ce scrie Lenin dialectica lui Hegel, daca o rasucim cu susul in jos, abia atunci pu­tem restabili eficient dialectica si putem opera cu ea. Hegel e mare numai daca este astfel rasturnat Conti­nuati.'

Hegel rasturnat! Nu rideam cu gura pina la urechi, cum facea Matilda, dar rideam foarte tare in forul meu interior, vazind cum un dentist ii amenda pe marii filo­zofi luind drept litera de evanghelie ceea ce un geniu po­litic cum fusese Lenin spusese, pentru necesitati dictate de lupta ideologica pentru cucerirea puterii, in cutare sau cutare imprejurare. Dentistul le scotea filozofilor dintii, ii plomba si in cele din urma le muta si falcile fara macar sa clipeasca. Era foarte sigur de sine, daca nu mai mult, si asta era cu atit mai curios cu cit il stiam pasionat de marile sisteme de la Platon si Aristotel, pina la ontologia existentiala a lui Martin Heidegger. Aceasta stranie si rapida transformare, care il facea in primul rind antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se intimplase? Si cind? Cum isi inabusise el ardoarea gindirii sale libere, care ma facea sa-mi amintesc adesea de el cu acea bucu­rie pe care ne-o da ideea ca undeva in orasul in care traim cineva are aceleasi preocupari ca si noi, desi meseria lui e alta si ca oricind te puteai duce sa-l vezi, si el sa te pri­measca cu acea sticlire in ochi pe care i-o dadea pasiunea nobila pentru cultura? Cum de renuntase si la meseria lui si la aceasta pasiune si acceptase sa vina la noi si sa Abia acasa deschisei si eu falcile si risei cu gura pina la urechi de mai multe ori: ha, ha, ha ha, ha, ha, ha ha, ha, ha, ha 'Ei, ce e, ma intreba Matilda. Ce te-a apucat?' 'Avem un nou decan, ii spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha hi, hi, hi, hi, hi N-are dreptate Marx, nu ne despartim numai de trecut rizind, ci intram si in viitor tot rizind insa de noi insine' Si ii povestii intilnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub si cum ii spusesem ca stau bine cu dantura, pot sa sparg si simburi de masline 'Se pregateste o reforma a invatamintului, continuai in timp ce mincam flamind. Ce-ar putea sa aduca nou aceasta reforma. Ce putea sa aduca? Elevul si studentul trebuiau oricum sa invete? Bineinteles! Acest adevar nu putea fi reformat. Atunci?!' 'Cine ti-a spus ca acest adevar nu poate fi reformat? rise Matilda mai tare parca decit mine. Seful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent?' 'Nu, lipseste de vreo doua saptamini, are o sciatica infectioasa, care il tine la pat.' 'Hm! Asa credeti voi! De sciatica de care sufera el n-o sa se mai vindece niciodata. Marele vostru filozof a fost intimpinat intr-o zi la poarta universitatii de catre nu-ti spun cine si i s-a spus: din clipa asta dumneavoastra n-aveti ce mai cauta aici.' Ma posomorii, avind intr-o secunda sentimentul ca pentru mine perioada Matilda fu­sese foarte scurta. Cum, marelui poet si filozof i se luase catedra? 'Chiar e adevarat?!' spusei. 'Bineinteles! zise Matilda care continua sa fie vesela, ieri am aflat, dar am uitat sa-ti spun.'

Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca pro­fesor, desi el ma sustinuse sa fiu numit la catedra lui. Nu-mi placuse insa ca era distant cu mine si se complacea sa fie inconjurat de adulatori gaunosi, care in afara de opera lui, din care ii citau chiar in fata fara nici o jena, stiau prea putina filozofie. Era adevarat ca in sinea mea consideram lipsita de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoasteri limitate de o cenzura transcendenta, precum si adaptarea la spatiul romanesc a gindirii spengleriene conform careia culturile si civili­zatiile sint determinate de spatiul geografic, dar avuse­sem grija din politeta pentru marele poet si om de cul­tura sa nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adeva­rat insa ca pastrasem si tacere cind vreun adept cu pri­virea sticlind de ignoranta incerca sa abordeze cu mine acest subiect. Pesemne ca i se transmisese tacerea mea, daca nu mai mult. Nu ma invita la el, cum auzisem ca facea cu ceilalti, imi arunca doar, din cind in cind, abia clipind din pleoapele lui palide si transparente, cite-o pri­vire rece si vag interogativa. Scoaterea lui brutala de la catedra era insa cu totul altceva. Era clar ca in locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, si nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pilda, care mai fusese sef de catedra inainte de razboi si la cursurile caruia invatasem noi filo­zofie. Era un umanist blind si cu vasta cultura, moderat om de stinga, necompromis de vreo miscare politica, ar fi fost cit se poate de firesc sa fie numit el, or, de doua saptamini, titularul lipsea si dupa spusele Matildei nu din motive de boala, si nu se auzise nimic de o eventuala nu­mire a profesorului N. 'Poate ca nu e adevarat!' ii spusei Matildei prins de neliniste si indoieli. 'Nu-ti spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursa. Darea lui afara isi are originea in prelegerea lui de deschidere a cursuri­lor, cind vorbind in introducere la istoria filozofiei, po­menise pe cine vrei si pe cine nu vrei, in afara de Marx si marxism. Nici asta nu e zdravan la cap!' rise Matilda sugerindu-mi astfel ca pentru ea sursele comediei erau diverse, nu ridea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Ma retrasei in biroul meu si in timp ce imi beam ca­feaua si Matilda rasfoia ziarele (caci la serviciul ei unde era sefa evita sa citeasca Scinteia in colectiv si sa comen­teze articolul de fond, la orele opt dimineata, lasa pe alt­cineva s-o faca si disparea presata, motiva ea, de treburi) imi aprinsei o tigare si ramasei tacut vreme indelungata. Era clar, imi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou den­tist (si inca acesta era bun, nu era neinformat, era fami­liarizat cu filozofia), ci cine stie ce obscur profesor secun­dar sau cine stie ce ziarist galagios, cum se intimplase la Litere, unde e drept ca titularul, un celebru specialist in cercurile romaniste din strainatate si pe deasupra om de stiinta agresiv, nu putuse fi gonit, dar ii fusese impus un jurnalist, un putoi care nu se jena sa-l ia peste picior si sa-l invete pe el, marele savant, cum e cu marxismul in lingvistica. Ignorasem aceste semne, considerindu-le acci­dente fara importanta. 'Chestia asta mi poate sa ramina asa, ii spusei Matildei. Raspundem de soarta culturii si a invatamintului si daca nu reactionam, vom avea ceea ce ni se cuvine, adica exact ceea ce meritam.' 'Ce vrei sa faci?' ma intreba ea de asta data doar zimbind sceptica, vrind parca sa spuna ca de facut, fireste, se putea face orice, dar rezultatul ea il cunostea dinainte. 'Sa vorbesc cu marele poet, sa-i spun ca trebuie sa protesteze si ca noi il vom sustine.'

Matilda lasa ziarele, isi aprinse si ea o tigare si intre noi se asternu o tacere. In cele din urma imi spuse ca un avertisment: 'Mai gindeste-te!' 'M-asi mai gindi, ii ras­punsei gindindu-ma, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Daca miine ne vom pomeni la catedra cu cine stie ce gine­colog sau inginer de poduri si sosele, o sa fie prea tirziu.' 'Treaba ta, imi spuse, vezi sa n-ai o surpriza incepind chiar cu titularul pe care vrei sa-l aperi.' 'Ce surpriza?' 'De unde sa stiu eu? Tot ce stiu e ca traim vremea sur­prizelor, in orice caz, continua ea repede, ca sa nu-i cer amanunte, nu uita sa-l intrebi de ce considera el marxis­mul nedemn de a fi citat intr-o prelegere de filozofie!' Avusese in glas tonalitati necrutatoare, pe care i le auzeam pentru intiia oara si tresarii. 'In cultura, ii raspunsei eu ginditor, daca nu e liber, nu mai e om de cultura capabil sa exprime ceva propriu, ci un simplu truditor intr-o pro­fesie ca oricare alta, care nu solicita optiuni individuale.' 'In orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (isi amintise cum rostise ea insasi aceste cuvinte in ziua cind ma mutasem la ea?), se cer optiuni individuale. Poti sa faci o casa urita sau una frumoasa, asta are o mare im­portanta pentru aspectul estetic al unui oras. De ce e fru­mos Parisul? Fiindca bulevardele si casele lui au fost resistematizate in urma unei optiuni a baronului Ilaussmann.' 'Bine, zisei, si intrucit absenta lui Marx intr-o prelegere trebuie sa determine Bucurestiul sa ia catedra unui vestit poet si filozof? Era suficient un avertisment.' 'Si de unde stii ca nu i s-a dat? Sint patru luni de-atunci. Intreaba-l, mai zise ea de asta data cu un glas pasnic, discuta cu el'

X

Intr-adevar, marele poet nu suferea de nici o sciatica, imi deschise el insusi si spre surpriza mea ma intimpina cu un repros: 'in sfirsit, zise, ai catadicsit si dumneata sa ma onorezi cu o vizita.' 'N-am indraznit, dom'profesor, sa va deranjez neinvitat', ii raspunsei. 'Uite ca ai indraznit, zise el, si imi face mare placere. De cind am fost dat afara de la universitate, vechii mei discipoli m-au si parasit, de unde pina atunci ma agasau zilnic cu vizi­tele lor. Oricit am filozofa pregatindu-ne de moarte, nu ne pregatim deloc, ideea e o pura vanitate a gindirii, care ne sugereaza falsa certitudine ca prin filozofie putem trece bine inarmati Marele Prag, ti-o spun cu majuscule. In fata mortii nu mai esti nimic, nu mai esti poet, esti un simplu om care trebuie sa dispara Totdeauna m-am uitat cu neliniste la tabloul lui Sandro Botticelli, in reproduceri, caci originalul e la New York, care infatiseaza imparta­sania sfintului Jerome. Cei din jur, in special preotul ii intinde agresiv lingurita cu o expresie neascunsa de sa­tisfactie ca el e viu, gras si sanatos in timp ce sfintul va fi in curind mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea ra­tacita nu mai e sfint, ci un biet batrin muribund, intru totul in ghearele mortii neinduratoare Desfrinatii, prin cinismul lor, continua marele poet in timp ce ne asezam in fotolii, sint mult mai bine pregatiti, pe ei nu i-a exaltat aceasta viata pe care au scuipat de-atitea ori in toiul pe­trecerilor lor desantate, incit aparitia celei cu coasa si cu rinjet perpetuu le provoaca cel mult un nou hohot de ris descreierat si un ultim scuipat aruncat Aceleia drept in figura'

Chipul marelui poet nu exprima insa nici regret, nici amaraciune si mi se paru ca niciodata nu-l vazusem atit de senin si de spiritualizat. Ramaseram citva timp tacuti. Asadar eu eram ultimul care aflam si foarte tirziu ca i se luase catedra. In ceea ce ii privea pe discipolii lui, ma simteam indignat. Chiar asa, il si parasisera? Era ade­varat, nu i se daduse marelui poet si filozof sa bea, dintr-odata o cupa de cucuta, ca lui Socrate, dar i se daduse s-o bea cu incetul, sa moara adica in fiecare zi, un supli­ciu, existential care si incepuse sa-i atinga (acestui iubitor al luminii si al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsa. Ce insemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrinatilor? 'Sper, dom'profesor, zisei, ca nu sinteti, adica nu va simtiti in postura lui Faust, care isi regreta o tinerete petrecuta in asceza si studiu (gindind: v-ati bucurat de glorie, desi ati avut si detractori care insa nu v-au turburat exaltarile spiritului, v-ati bucurat de onoruri, v-ati casatorit si aveti si o fata si dupa cite am auzit sotia va adora si acum). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesarat, absolut neinteresant, dupa ce redevine tinar continua sa nu traiasca nimic, fiindca el nu se implica in tragedia Margaretei, la sfirsit il vedem cum se cara spre noi aventuri. Ce fel de aventuri? Nu poti spune niciodata clipei: opreste-te, sint fericit, atits timp cit Mefisto sta linga tine, sa inmoaie bratul adver­sarului, ca sa-l rapui tu cu usurinta'. 'Nu in asta consta mitul faustic, zise marele poet deodata inviorat. E o re­inviere a mitului dionisian, a eternei intoarceri si a trairii in afara tragediei. Goethe iubea Grecia antica, dar in ace­lasi timp stia ca vremurile se schimbasera, aparuseri Dumnezeu si puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urma.' («Inteleg, am gindit, felul cum ati fost dat afara de la catedra unde oficiati in numele spiritului v-a sugerat ca, dupa Nietzsche, sa ginditi: Dumnezeu e mort! Si sa vedeti o mare turburare in lume.») 'Nu se poate incheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, si de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva si de bucuriile victoriei. Forta sta in noi insine: dumneavoastra ati si semnat un pact inca din tinerete cu puterile spiritului, trebuie sa recurgeti la ele, sa recititi acest pact si sa-l respectati. Cultura e o faclie care arde! N-o aruncati din miini si nu invidiati desfrinatii'

Marele poet surise si o lumina se intensifica pe chipul lui. 'Asa mi-am spus si eu, zise, o sa stau acasa si o sa-mi scriu memoriile. Nu e o indeletnicire care incalca pactul, cum bine ai spus. Proust a facut acest lucru timp de un deceniu, si a trait inca o data si cu ce iluminari si bucurii, toata viata lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizindu-le. O singura indoiala ma nelinisteste. Voi suporta izo­larea, singuratatea? Proust era un monden, avea prie­teni, un anturaj pe care chiar daca nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca inainte, cind se simtea mai bine iesea seara tirziu, imbracat bine, pomadat, cu o floare la buto­niera si se intorcea in zori fericit. Nu discutam aici unde se ducea si ce facea, fapt e ca avea unde se duce si ca se intorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei ca m-au parasit, poate ca nici nu m-au parasit, sint, pesemne, desorientati. Or sa-si revina poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arata in divinul sau Socrate bind cucuta un barbat inconjurat de prie­tenii sai, in timp ce eu sint singur («ce curios, am gindit, iata, si el s-a gindit la Socrate»), semnele pentru mine sint rele. Nu inca foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte inca puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte ca firul gros si esential care il lega de societate, de cei tineri; fiind taiat, viata i se va scurge in singura­tate, nu mai poate, nu mai are cum sa innoade altul. Daca mi s-ar da o revista! Dar cum sa mi se dea o revista, cind mi s-a luat o catedra?' 'In paranteza fie spus, dom' pro­fesor, zisei, de ce in prelegerea dumneavoastra la deschi­derea cursurilor n-ati pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism? Se discuta in oras despre asta si nu in fa­voarea dumneavoastra'

Marele poet si filozof nu raspunse indata. In biroul in care ne aflam, captusit cu rafturi pline cu carti, intra fiica lui, care ii semana, dar cum se intimpla adesea, aceleasi trasaturi nu mai dadeau aceeasi expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeata de statuie indelung slefuita de impulsurile luminoase ale vietii sale interioare, in care marimea nasului nu mai avea importanta, buzele subtiri nu mai exprimau ascutimea rea a celor cu o astfel de con­formatie a gurii si barbiei in timp ce pe chipul fetei, desi totul semana fizic cu tatal, nu aparea in expresie decit comunul: o fata oarecare, nici frumoasa, nici urita, pe care insa poetul o invalui cu o privire tandra si ii trans­mise si ei din bogatia acestei tandreti, care ii fu intoarsa, si tatal si fiica semanara cu adevarat citeva clipe, unul cu celalalt. Ma ridicasem in picioare, dar tatal nu facu nici un fel de prezentari. Ca mama intreaba cum sa-i faca diseara piureul de cartofi, cu lapte si unt, sau numai cu lapte Si putin unt, daca e proaspat, aha, bine, dar sni­telul, il vrea natur, sau cu ou si parmezan fara ou si parmezan, fiindca a mincat doua oua dimineata..., dar sa­lata de andive, cu putina maioneza, sau da, cu maioneza, n-o sa mor, dintr-o salata de andive cu maioneza

Fata iesi, imi arunca o privire bleaga, iar eu ma ase­zai la loc in fotoliu. 'Iata deci, continua marele poet, ca si dumneata te-ai exprimat in asa fel incit sa sporesti singuratatea mea.' Ramasei surprins. Cum ma exprima­sem? Ii pusesem doar o intrebare A, da, se discuta in oras, si nu in favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. 'Vorbesti ca si cind ora­sul hm! Petrini, murmura el, vin vremuri grele, pen­tru noi, filozofii Am citit Das Kapital demult si nici­odata nu mi-a trecut prin cap ca intr-o zi va trebui sa-l tratez pe Marx altfel decit ca pe un economist si doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrin­seca analizei pe care o face societatii capitaliste decit ex­trinseca, pornind de la un concept, existenta, dupa el, de­termina constiinta, ceea ce, daca ne gindim ca societatea, in timpurile moderne, tinde sa acapareze individul, sa-l subjuge, nu e aberant sa afirmi ca intr-o anumita masura, uneori decisiva, dar alteori nu, ii determina constiinta). Determinismul nu e o noutate in filozofie. Nou la Marx este faptul ca asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revolutionare. Programul sau insa e o imensa utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pamint de unde va izbucni revolutia proletara, ignorind, tocmai el, conditiile istorice si sociale in care traieste proletarul englez, si anume intr-un imperiu, intr-o tara liberala, cu o mica-burghezie numeroasa, care n-are nici un chef de revolutie si nici nu va avea vreodata, decit daca o va face ea insasi. Teza lui Marx: acolo unde proletariatul e mai numeros si mai evoluat, acolo va izbucni revolutia, a fost infirmata de revolutia rusa, unde proletariatul era cel mai putin numeros si cel mai putin evoluat. Ce ne dovedeste acest lucru? In primul rind ca Rusia avea totusi nevoie de o revolutie si a devenit proletara fiindca in acel timp nu exista in lume o alta teorie revolutionara mai eficace si mai utopica pe care rusii sa si-o insuseasca. Si-au in­susit-o pe-a lui Marx, fiindca intr-adevar frumoasa lui utopie putea seduce masele si le putea atrage in lupta. Acum, intrebarea care se pune unui om de cultura: poate el sa pomeneasca numele lui Marx fara ca asta sa nu in­semne adeziune? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a nascut din el. A vorbi in mod liber de Marx si marxism nu e posibil. Ca sa justi­fice teoretic de ce revolutia proletara a izbucnit tocmai in Rusia si nu in Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o noua teorie a evolutiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al sau cel mai inalt, dupa care va veni descompunerea, formind deocamdata un lant puternic de con­tradictii si ca revolutia proletara, in aceste noi conditii, a izbucnit acolo unde acest lant avea veriga cea mai slaba. Sa admitem ca nu se putea altfel si ca revolutia a izbucnit acolo unde lantul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garanteaza care va fi lumea viitoru­lui, dupa ce capitalismul, ajuns in stadiul sau cel mai inalt, va putrezi? In noile conditii de evolutie specta­culoasa a tehnicii, numarul muncitorilor cu psihologie clasica se va micsora, vom trai intr-o lume de tehnicieni si ingineri cu alta psihologie si alte moravuri. Marxismul, desigur, va dainui, ca un excelent instrument de analiza a raporturilor sociale si economice, concluziile politice is­torice si filozofice vor fi insa altele, conceptul.: existenta materiala determina constiinta, va ramine un adevar controversabil ca atitea alte mari adevaruri' 'Dom' profe­sor, spusei indata fara sa mai reflectez in detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident ca in cele din urma si soarele se va raci, va deveni intii rosietic, apoi galben si inainte sa se produca cu el un accident final in univers, viata pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va intimpla cu generatia dum­neavoastra si a mea pina sa ajunga marxismul o doctrina limitata la sociologie si economie. Ce facem insa pina atunci? Sinteti tinar, abia ati trecut de cincizeci de ani. Trebuie sa va intoarceti la facultate! Nu va costa nimic daca staruiati in prelegerea dumneavoastra si asupra marxismului.' 'Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut si altceva si anume sa starui si asupra leninismu­lui.' 'Ei bine, puteati sa faceti si acest lucru!' exclamai eu. 'Tot nu era suficient, trebuia sa afirm ca si Stalin si-a adus icontributia in filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin!' 'Bun, Stalin e un tip urias, se putea vorbi si despre el. Eu l-am citit tot si paginile in care e vorba de Trotki sint pasionante. Nu-mi place Trotki, n-a avut curajul sa atace dogma partidului unic, si el gindea ca si Stalin ca toti cei care aveau alte pareri decit ale lui tre­buiesc suprimati. Macar Stalin venea din Georgia si pen­tru el dictatura era ceva firesc, natural, in timp ce Trotki colindase occidentul liberal si Statele Unite, statuse mult prin biblioteci, avusese deci cind sa se gindeasca ce lume noua vroia sa aduca el in Rusia si in restul omenirii. Cind spun «restul» am in vedere marimea uriasa a teritoriului in care revolutia proletara trebuia declansata si ce in­fluenta va avea ea in lume. Nu e prima oara in istoria cind o mare figura politica e pomenita in biserici si scoli. Nimeni nu v-ar fi inteles gresit daca o faceati.' 'N-ar fi fost de-ajuns' raspunse, uimindu-ma, marele poet si fi­lozof. 'Nu inteleg, dom' profesor! Ce-ar mai fi trebuit sa faceti?' 'Ar fi trebuit pur si simplu sa nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci sa prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la impartirea lumii in doua lagare, cel al socialismului, pe de o parte, si cel al imperialismului, pe de alta parte, si discursul aceluiasi referitor la revistele Zvezda si Leningrad, si sa combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al carui continut nu-l cunoaste nimeni'

Marele poet se opri si se uita la mine surizind de ta­cerea fara iesire in care ma aruncase aceasta desvaluire.

'Mi s-au dat cele doua brosuri ale lui Jdanov, continua marele poet, chiar rectorul mi le-a inminat si, colega, zice, iata obiectul prelegerii cu care veti deschide cursurile. Va declar in mod formal si confidential ca prelegerea dumneavoastra va fi urmarita. Si daca refuz? i-am repli­cat. A dat din umeri, dar nu intr-un fel fara sens. A in­chis si ochii in timp ce isi ridica sprincenele si isi inde­parta bratele. Adica riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus sa semnez ca am primit cele doua bro­suri, incit, dupa cum vezi, n-a fost vorba, acolo asa, de o simpla citare a numelui lui Marx, pe care l-asi fi omis si l-am omis dintr-o simpla neatentie, trebuie sa marturi­sesc, dar n-avea importanta, puteam intra in fondul ches­tiunii, pe larg, in prelegerile urmatoare, in cursul anului. Mi-am inceput cursul in mod normal, acceptind in sinea mea, fara vreo desbatere de constiinta, orice risc. Fireste ca ma asteptam si la o sanctiune grava, adica sa mi se ia catedra, dar nu credeam ca o sa fiu intimpinat la poarta universitatii de un individ brutal, care sa-mi notifice cu o dusmanie personala ca n-aveam, de-aici inainte, ce mai cauta in aceasta cladire. Ce-i facusem eu astuia? Ce-avea cu mine? Nu-l vazusem in viata mea si nu-mi aminteam sa fi facut cuiva rau, unui necunoscut, care nu putea fi parintele unui student trintit de mine, era prea tinar sa fi fost parintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semana cu un intendent! A aparut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a injurat pe-ala intr-un mod si mai brutal decit imi vorbise acela mie spunind: du-te in la mine-ta! Cine te-a trimis pe tine aici?

Si reproducind aceasta injuratura privirea marelui poet sticli de satisfactie si se opri din povestit. Ii placuse caloriferistul atit de mult incit tinuse sa-i repete populara noastra trimitere la origine? Era evident, bruta care il intimpinase si ii spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof! Nu banuia ca acela fusese pus tot de caloriferist sa formuleze exact gonirea din Univer­sitate a poetului, adica faptul sa fie clar, sa nu mai intre adica acolo, sa protesteze, sa ceara explicatii etc. Dar bru­tal, la acest nivel al paznicilor si nu, sa zicem, in biroul rectorului neputincios. 'Caloriferistul, continua marele poet, m-a poftit in biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineinteles, mi-a confirmat ceea ce imi spusese celalalt, el era in masura sa-mi spuna ca pot ocupa postul de sef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine sa citesc, nu-i asa, sa scriu poezii, sa-mi continui studiile care ma intereseaza Umfla vocabulele, parca ar fi vrut sa-mi arate ca nu e asa grav sa treci dintr-un post intr-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se in-timpla, nu e nimeni batut in cuie pe locul unde isi face serviciul Desigur, nu el, Pascu, a luat aceasta hotarire, hotarirea a venit de sus, mi-a spus el, fara sa-mi pre­cizeze de unde de sus, de la rector sau si rectorul primise un ordin de la forurile bucurestene ale invatamintului 'Nu stiu, dom' profesor, mi-am incheiat si eu vizita posomorit. Trebuie sa va intoarceti la catedra. Oricum, noi vom reactiona'. 'Care noi?' zise marele poet atent, dar fara sa ma priveasca. 'O sa aflati!' 'Bine, faceti ce credeti, dar daca e sa actionati inutil si in schimb sa in­fruntati doar riscurile, ar fi mai bine sa nu actionati.' 'E bine sa stim si noi la ce ne putem astepta de-aici inainte, odata pentru totdeauna. Bineinteles ca pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar in cazul dumneavoastra n-are rost sa-l calculam.'

XI

Ma simteam mult mai inflamat decit aratasem. N-asi putea sa spun pe ce se baza instinctul meu, care ma in­demna sa nu accept anomalia, caci asa imi parea situatia care se crease la facultate in urma indepartarii marelui poet si filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate si n-are durata, conditia sa-l facem sa dispara e sa nu-l ac­ceptam si mai ales sa nu cedam tentatiei de a-l justifica, prin recurgerea la principii inalte. Aceasta din urma gindire anticipeaza primul meu contact cu unul din cei pe care ii numisem noi. Era un tinar de virsta mea, numit la facultate odata cu mine si cu care ma si imprietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formula mai tir-ziu, dupa moartea si reintegrarea poetului in circuitul cul­tural, aceasta formula avea sa constituie subterfugiul ge­neral al acelei reintegrari Idealism? Agnosticism? Da' de unde! Filozofia lui e tot poezie, e o metafora poetica. E stupid sa cautam confirmarea teoriei plusvalorii intr-o opera poetica inspirata de sentimentul misterului existen­tial. Plin de respect pentru marele poet si filozof, acest tanar, marxist convins dar cu spiritul critic ramas intact, caustic, inteligent, avind darul formularilor memorabile, incerca astfel sa-l fereasca pe seful catedrei noastre de loviturile pe care el parca le stia, desi nu-mi spusese niciodata nimic clar in acest sens, dar eu intelesesem din unele taceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de' hm, sau bietul dom' profesor, ca nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor La el ma gindii sa ma duc in­data ce marele poet inchise usa in urma mea.

Ii dadui un telefon, statea departe de centru si s-ar fi putut sa nu-l gasesc acasa. 'No, badie, acasa esti?' il intrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscindu-i vocea la aparat. 'Acasa mi-s, tu esti, Petrini?' 'Da, ce faceai?' 'Citeam!' 'Pot sa te deranjez?' 'Pentru un prieten, musai sa lasi cititul, caci el este un om viu si miscatoriu, in timp ce cartea sta linistita acolo unde o pui si nu da semne de suparare ca o parasesti. Vino! Mintenas ma imbrac si iesim la o preumblare.' Vorbea adesea ast­fel, persiflindu-i pe ardeleni, desi era el insusi ardelean, incercam si eu acest limbaj cind ma intilneam cu el, dar numai atunci, fiindca n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa carturarului neaos ardelean cum facea el, imitindu-i de fapt gindirea, si bineinteles ca n-aveam nici un haz. Mai stiam ceva, ca Ion Micu (caci asa il chema, si cind se prezenta adauga si particula Klein iritindu-i pe unii, caci ei credeau o clipa ca o fi descendent al marelui Inocentiu, si cind aflau ca nu) cind folosea acest jargon era la el un semn ca isi pastra neatinsa si ascunsa adeva­rata gindire, pe care n-o expunea oricui, incit ma bucu­ram cind vedeam ca il paraseste pentru mine si discuta normal: semn de pretuire si prietenie. Nu stiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent nu-mi dadeam seama in ce consta, dar nu numai ca nu ma supara, ci in mod bi­zar parca chiar simteam ca mi-era necesar. Poate pentru ca dintre toti universitarii era singurul care imi sugera certitudinea ca putea raspunde la orice intrebare pe care i-asi fi pus-o, in acei ani cind de pretutindeni rasareau semne de intrebare? El era singurul linistit, destins, iro­nic, adesea sarcastic chiar si cu cei batrini, care, foarte nervosi, preferau sa nu-i dea replica, sau poate ca nici n-o aveau atunci pe loc Era membru de partid, fost utecist in ilegalitate, n-avusese deci timp sa-si ia licenta, fusese totusi numit direct asistent la Litere, unde, imi spunea el, n-avea sa stea mult, pasiunea lui fiind presa literara Lectiile ii erau incarcate de glume pe care studentii seriosi nu i le apreciau, in schimb rideau ceilalti Vorbind de pilda de Caragea Voda, expediase astfel analiza mar­xista a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care ii poarta numele (Ciuma lui Caragea) si prin faptul ca acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile usoare (ceea ce era riguros exact.) Studentii seriosi ridicasera sti­lourile din caiete. 'Sa scriem asta?' intrebase unul poso­morit, parca indignat Intr-o zi venise de la Bucuresti in vizita in orasul nostru un membru al Biroului politic, insarcinat cu invatamintul si cultura. Ca de ce nu stim inca ruseste? ne intrebase el sever dupa ce ne adunase pe toti in aula universitatii. Ne citase la un moment dat in timpul conversatiei libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc in ruseste, apoi vazind ca nimeni nu l-a inteles, ni-l tradusese in romaneasca lui nu atit stricata, cit marcata dezagreabil de un dublu accent, evreiesc si in acelasi timp rusesc. 'Dar dumneavoastra, cind aveti de gind sa invatati romaneste?' raspunsese atunci Ion Micu, creind cu seninatate un moment penibil de tacere, caci li­derul nu avusese in primele clipe replica: apoi se infu­riase. 'Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mindrii de dracusorul mic-burghez care zace in ei si care isi scoate cornitele ori de cite ori e vorba de lucruri serioase.' Ion Micu ii replicase: 'in orice caz vad ca si dumneavoastra, ginditi prin sistemul de imagini care face parte din opiu­mul popoarelor: dracusor, cornite Or, noi, marxistii, stim ca nu exista draci si nici fii de-ai lor, dracusori' ' Dumneata esti marxist?'' il intrerupsese liderul, ca si cind ar fi fost convins ca are in fata un impostor. Micu surisese candid: 'Da, ca si dumneavoastra!'

Il gasii gata imbracat sa iesim, totusi, mai intirziaram, nu vroia sa plece, se uita de cite va ori discret la ceas si nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gindea la ceva, tacut, si pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toti la un rendez-vous, cind sintern pusi sa as­teptam pe cineva care a depasit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou si ma intreba cite ceva, eu ii ras­pundeam, dar el nu avea aerul ca m-a auzit. Intru tirziu, dupa vreun ceas, se auzi la intrare cheia rasucindu-se in usa apartamentului si aparu Ivona, sotia lui, care intra in birou fara un suris ca isi vedea sotul, fara o tresarire ca avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese si ea utecista in ilegalitate, dar fara sa fi fost in­chisa, cum se intimplase cu sotul ei. Femeie tacuta, fara sa fie placida, o bruneta, statea si asculta conversatia fara sa intervina, nu pentru ca n-ar fi avut ce spune, dar parca tot timpul se gindea la altceva, care, fara s-o obsedeze, ii acapara totusi gindirea. Cind deschidea gura, o facea ca sa-si contrazica, in felul ei absent, sotul, sau sa-i spuna ca are niste telefoane de dat si o sa treaca in hol, unde intr-adevar nu mai termina de vorbit. Cind era prezenta, intilnirea mea cu Micu era stricata. 'Mi-ai dat telefon ca vii, nu ca intirzii', zise Ion linistit, fara repros. 'Am mai avut treaba', zice ea cu un glas alb, fara sa mai adauge ceva, de pilda sa explice de ce a telefonat atunci ca vine, sau de ce n-a telefonat ca intirzie. 'Ai avut ne­cazuri?'' 'Nu!' 'Eu ies cu Petrini sa facem o plimbare.' Mai tirziu am aflat ca el o iubea, iar ea nu, insa o iubea mai mult decit se putea banui, iar ea nu-l mai iubea deloc cind il cunoscusem eu si ma intrebam daca il iubise vreodata. Ma intrebam chiar cum dracului o fi aratat atunci, in timpul idilei, caci daca aratase ca si acum, sau pe-aproape, de ce se indragostise el de ea atit de tare? O pereche mai nepotrivita nici ca se putea imagina (intre­barea populara 'ce-o fi gasit la ea' ti se punea indata ce-i vedeai impreuna), cu toate ca Ivona nu era deloc urita, insa un anumit voluntarism in felul ei de a fi. vocea putin ingrosata, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispret fara adresa precisa, o faceau net antipatica: dispret de ce? Al unei gindiri adinci, al unei sensi­bilitati deosebite? Nimic! Doar siguranta de sine, vag stupida, a omului comun Si totusi, ea avea sa-l para­seasca in cele din urma, fireste pentru un altul, si Ion sa sufere multi ani, dupa aceea, desi se recasatorise el insusi, aproape imediat, cu o studenta pasionata ca si el de lite­ratura, de alta rasa decit Ivona, dar fireste, a aparut si un dar, insa ceva mai tirziu; fapt e ca alaturi de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau inca la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pilda starea timpului si ca Ion sa nu iasa fara sa-si puna la git un fular gros intr-o zi ea chiar i-a trimis acasa un peste Dar despre istoria cu acest peste o sa mai am, poate, timp sa vorbesc

Ion era un tip afectuos; in prietenie, cind ne plimbam, de pilda, ma lua de brat, lucru care ma jena. 'Ioane, ii spusei degajindu-ma, marele poet nu sufera de nici o scia­tica, acum vin de la el, a fost dat afara de la catedra fiindca n-a acceptat sa deschida cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie sa-l para­sim!' 'E prea tirziu, raspunse el indata, semn ca stia to­tul. E prea tirziu, repeta, in locul lui a fost numit domnul Rosu Decebal, care prin numele lui a lasat sa se inteleaga unde trebuie ca e rosu si in gindire, iar cu prenumele ca e un neaos urmas al marelui rege dac. Natiunea, ne in­vata Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdata nu va dispa­rea, incit e nevoie inca de nationalisti rosii ca domnul Decebal, ce-a infrint popoare multe, de jos si de pe cal...'

Astuia ii ardea sa fie el spiritual intr-un asemenea moment, desi, e adevarat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci cauta doar sa-mi sugereze ca inflamarea gindirii nu ne duce spre decizii rationale. Dar intelesei ca aprobase, in sinea lui, hotarirea. Ai fi zis ca, in ciuda iro­niei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profeso­rul Rosu Decebal. Era firesc! Faceau parte din acelasi partid, caci nulul profesor se inscrisese prin primavara Totusi continuai: 'Ioane, numirea unui dentist in postul de decan nu ma deranjeaza. In general, orice numire de acest gen a unor personalitati politice, dar care au totusi o cultura, in locul, sa zicem, al unor titulari nu prea stra­luciti si mai ales compromisi in vechiul regim, in orice caz reactionari fatisi, cum era fostul decan, are un sens. Dar sa dai afara un mare poet si filozof care are dificultati in adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal.' 'Petrini, spuse el atunci sever, observind pe­semne ca incepusem sa ridic vocea, revolutia, ea insasi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem ca e un lucru inaltator, desi, cei lucizi stiu ca e o maladie, dar nu sintem noi vinovati ca am mostenit o societate bolnava in mod fatal, curentul care se creeaza impotriva mentalitatii vechii societati ia cu sine pe toti cei care nu accepta sa-si insuseasca noile principii. Nu exista revolutie pasnica, chiar daca ea, sa zicem, nu e sangeroasa.' 'Exista valori absolute, strigai eu, de care nici o revolutie nu trebuie sa se atinga. Filozofia e una din ele.' 'Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi', raspunse el si nu stiu de ce, pronuntind cuvintul unii rise. 'Dar cum am putea sa le cerem sa se dezica de ei insisi, de gindirea lor libera, de opera lor si sa puna in locul a toate acestea doua brosuri, ale unui oarecare Jdanov? Tie nu-ti pasa, predai linistit limba si literatura romana: nu esti pus sa vorbesti studen­tilor in locul lui Eminescu despre impartirea lumii in doua lagare' ,.Paun-Fincio', zise el sec. ..Ce e cu Paun-Fincio?' 'In locul lui Eminescu. Si Neculuta.' .,Ce e cu Neculuta?' 'Si Cezar Bolliac'. 'Adica?' 'Adica toti astia in locul lui Eminescu,' 'Si tu ai acceptat?' 'N-am acceptat inca.' 'Dar ai de gind sa accepti!' 'Mda!' 'De ce mda? Da sau nu! 'Cred ca da, daca n-or sa ma dea... afara' 'Tocmai pe tine? De ce? 'Parce que la republic que c'est le diable et moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable l' 'Si daca nu te da afara, vrei sa zici ca vei juca rolul diavolului predind pe Paun-Fincio, Neculuta si Cezar Bolliac in locul lui Eminescu? Cum? E ridicol!' 'Am citat gresit: «La Republique c'est la pensee et la pensee c'est le diable». Le voi preda studentilor pe Neculuta, dar prin gindire ii voi determina sa se duca la Eminescu.' 'Tot e ridicol! N-ar fi mai bine sa pleci?' 'In zilele, noastre, rise el, nimeni nu mai pleaca, esti dat afara, dar sa pleci tu singur, prin propria ta vo­inta, nu se accepta, asa incit, relua el dupa o pauza vazind ca tac, nu mai spune ca nu-mi pasa, ca predau linistit limba si literatura romana'. Asadar, gindii eu, am ajuns, fara ca eu sa-mi dau seama, foarte departe! In lumina acestor revelatii gindul meu de a actiona in apararea marelui poet, pe linga ca era net riscant, n-avea nici cea mai mica sansa de a ralia pe cineva. Daca pina si acest coleg care era membru de partid vedea posibila chiar darea lui afara, inseamna ca a altora si mai ales cea efectuata, a ma­relui poet, nici nu mai intra la socoteala, nimeni n-avea sa protesteze. ..Totusi, spusei brusc indirjit, eu voi pro­testa.' ,.Daca ai s-o faci, raspunse atunci Ion Micu foarte grav, ma vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apara cind vei fi tu insuti amenintat.' 'De ce asi fi eu insumi amenintat? spusei deodata sumbru. Daca vor dori sa nu mai fie cultura, continuai indignat si deodata nepasator de soarta mea, ma voi duce sa predau copiilor abecedarul, unde cred ca nu voi fi silit sa le vorbesc despre cele doua lagare (oribile cuvinte, cu putin efort, de gindire se putea evita apropierea aceasta de lagarele de concentrare, daca chiar era necesar sa se declare astfel scindarea lumii in doua) si nimeni nu ma va putea impiedica sa realizez ceea ce chemarea mea ma va indemna sa realizez.'

Se lasa o tacere. Dupa citiva pasi, Ion Micu exclama: de! Ca si cind pozitia mea ar fi semanat cu a acelui mosier al lui Rebreanu care isi creeaza in fata taranilor in revolta o imagine despre sine idilica, provocind acel raspuns du­bitativ. Ajunsesem in centru si pasii proaspatului meu prieten se indreptara spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea orasului nostru, braseria unde ne mai intilnisem, ii placea lui, zicea ca are cel mai bun filtru - ii placea cafea filtru, bea cite doua sau trei la rind Mie imi placea aici berea, care era totdeauna rece si parca intr-adevar si ea mai buna decit in alte parti.

Ion Micu clipi iritat cind vazu ca masa la care ii placea lui sa stea intr-un colt pe o canapea de trei persoane era ocupata. Imi explicase si de ce: acolo puteai discuta li­nistit, erai pazit de pereti din doua parti, nu se putea aseza alaturi de tine unul cu urechile lungi Dar ne intimpina chelnerul care ii cunostea preferintele si ne spuse ca masa va fi imediat libera, clientii au cerut plata. Da, dar platind mai cerusera bere, pe care se vedea ca n-aveau de gind s-o bea repede. Ion incepu sa-i injure, in timp ce chelnerul ne sfatuia sa ne asezam undeva si indata ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu intelesesem, adica nu crezusem pina atunci ca in timp ce clienti ca noi isi beau linistiti cafeaua sau berea, alaturi de ei, la masa vecina, se putea aseza unul cu urechile lungi. 'Dupa ce ii recunosti?' il intrebasem pe Ion. 'Nu achita nota', imi raspunsese el. 'Bine, dar cum ii recunosti inainte de a achita nota?' 'Au urechile lungi!' 'Chiar?' 'Da, deformare profesionala.' Risasem, dar asteptind sa ni se elibereze masa, in timp ce 'lingeam' o bere, cum spunea prietenul meu, observai ca la masa libera de alaturi se si asezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar caruia chelnerul ii si adusese o cafea, scosese un ziar si sta cu nasul in el, in timp ce o ureche era intr-adevar vizibil rasucita spre noi. 'Ioane', zisei si ii facui semn discret cu capul spre masa vecina. 'Un timpit, zise el tare, e asa de bou incit isi in­chipuie ca nu-l ia nimeni in seama si poate el sa traga cu urechea si sa-si faca pe urma linistit raportul catre sefi N-o sa afli nimic, ba, esti asa de prost ca or sa te dea afara, aseaza-te si tu linga altii, eu va cunosc din ilegalitate, sinteti aceiasi idioti si fara fler, cu toate ca serviti acum alta cauza Du-te si ma spune ca ai fost mirosit de unul si te-a injurat

Trecuram in sfirsit la masa noastra si chelnerul ne si aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnaram in cesti... 'Ar fi prea simplu', zise Ion. 'Adica?' 'Sa te duci sa predai copiilor abecedarul.' 'Si de ce n-ar fi simplu?' 'Lucrurile sint mai complicate', rosti el sibilinic si se ridica incet, ai fi zis ca un mosneag cu umerii incovoiati de atita intelepciune si se indeparta si disparu dupa o perdea. Ramasei singur citeva minute si ma uitai sa vad ce facea individul cu ziarul. Disparuse, lasind in urma lui ceasca de cafea pe care o bause, ca o enigma: era sau nu; era cel care o comandase un Hm! gindii, Ion exagereaza, nu poate un om sa-si bea linistit o cafea si sa rasfoiasca un ziar, fara sa-l suspectezi ca I se vedea urechea rasucita spre noi, ei si? Ce sa faca la urma urmelor si el cu ure­chile, sa si le taie, sa bage un mototol de vata in ele, sa si le astupe cu palmele ca sa ne convinga pe noi ca nu era un 'Lucrurile nu sint atit complicate, cit complexe, spune prietenul meii revenind. «L'enfer, c'est Ies autres», spune domnul Sartre si are dreptate, uitind insa sa adauge ca treptele infernului incep de sus, unde mai poti inca respira si, cu cit cobori, cu atit aerul e mai imputit, pentru ca jos de tot, in infern, Ies autres sa te impiedice literalmente sa respiri. Te sufoci si iti dai duhul. Or toata chestiunea e sa supravietuiesti!' 'Nu te inteleg, zisei, dimpotriva, faptele arata ca «L'enfer ce sont Ies idaes qui viennent du haut. Les autres», cu cit cobori mai jos, cu atit sint mai straini de ele. In fond avem un regim popular in care intr-adevar masele se simt bine. Ce-i pasa otelarului cu­tare ca un mare poet si filozof a fost inlaturat de la ca­tedra, sau ca Hegel trebuie rasturnat cu fundul in sus ca sa se mai poata spune ca filozofia lui are oarecare valoare? Dupa acest otelar, Hegel poate foarte bine nici sa nu mai existe, el isi vede de otelul lui, participa la sedinte unde are dreptul la cuvint, isi iubeste nevasta si copiii si cind ia chenzina se duce cu prietenii la o bodega unde se cinstesc si discuta despre ale lor. Stiu asta de la tata, care e mun­citor specializat, dar cu o psihologie care nu difera de a altora. Ca invatator intr-o scoala oarecare nu ma voi deosebi nici eu de ei si ma voi simti perfect.'

Ion sorbi din cafea si isi bulbuca ochii intr-o parte, semn ca gindirea ii aluneca rapid si trebuia sa faca un efort sa-i domine toate nuantele. 'Pentru ca, zise el, ne aflam intr-o faza inca idilica. Masele n-au venit inca pe deplin in contact cu ideile care guverneaza regimul nostru popular, in care ele, dupa cum zici tu, se simt atit de bine.'

XII

Deodata ridicaram amindoi privirea si vazuram ca linga masa noastra se oprise un pitic care tinea un chibrit in mina si se uita la noi . Un cersetor care da tircoale pe-aici, il mai vazusem si in alte dati. De cind se oprise linga noi si nu-l simtisem? Si de ce tacea? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem? 'Ce vrei, ba?' se rasti Ion , la el. Piticul lasa sa-i iasa din git un fel de zumzet, era, adica, mut, nu putea articula cuvinte, nu era insa si surd, fiindca raspunsese prompt la intrebare si intinsese insis­tent chibritul inainte. 'Nu-ti dau nimic, cara-te de-aici', zise Ion scos din sarite, la care presupusul mut isi spori brusc zumzaitul in semn de protest si o lua spre alte mese. ..L-am vazut in tramvai intr-o dimineata, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigura, a zis pardon si a inain­tat printre pasageri fara mutra cretina pe care si-o ia aici' 'Crezi ca e un' 'Bineinteles! Ortega y Gasset a formulat in Revolta maselor (caile oarecum depasite de consecintele razboiului) o idee foarte interesanta. Masele vor pune stapinire pe tot, au si pus mina pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe salile de cinematograf, pe hotelurile si statiunile care altadata le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transocea­nice Le mai ramine, adaug eu, sa puna mina si pe puterea politica si marea putere financiara si economica, pe care insa nu o vor folosi in mod liberal. Masele sint satule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplina si adevarata, nu le intereseaza de pilda democra­tia parlamentara, cu alegeri si alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e ca dispui de soarta altora. In ale­geri vei obtine 99,80 la suta si vei fi singurul partid care candideaza. Liberalii burghezi sint niste imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum insa ele nu mai sint oprimate si au alte apetituri, nu le mai intereseaza pe ele libertatea. Ce sa faca, in fond, cu aceasta libertate? Citesc in ziarele lor libere ca ministrul cutare e compromis, ca insusi guvernul isi face de cap si ca trebuie sa paraseasca puterea. Ei si? Ce le iese lor din toate acestea? Ce le pasa lor de agitatia electorala (cosmarul li­derilor burghezi) care trebuie sa aleaga un parlament ne­putincios, iar majoritatea sa propuna presedintelui repu­blicii un guvern si mai lamentabil, care poate intra in criza la nici trei luni dupa votul de incredere? Sa faci sa se incolaceasca la picioarele tale masele, cu strigate isterice de adoratie si tu, ca un «parinte», sa le dai pe hirtie legi extrase din viziunile utopice ale umanitatii, si in reali­tate sa le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masa, dar selectionati dintre cei mai primitivi, mai cruzi si mai fa­natici si sa terorizezi aceste mase, sa vii in intimpinarea pornirilor lor obscure de autoritate si dominatie, iata ce inseamna pentru unii, in timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fara cricnire, iar in fata plutonului de exe­cutie cei mai puri dintre ei vor striga traiasca, adica sa traiesti tu, 'parintele' lor, care ai bifat in acea zi printre numele celor care trebuie sa dispara si pe al acestor revo­lutionari puri, care cit au fost sefi nu pe putini au trimis si ei la moarte. Discutam data trecuta despre lipsa de substanta a dorintei lui Faust de a redeveni tinar. Daca ar fi fost mai evoluat, daca ar fi intuit ceea ce e esential pe aceasta lume, adica puterea, puterea deplina si totala, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto sa-l ajute sa cucereasca pe o oarecare stupida Margareta, care se sperie ca a ra­mas insarcinata si isi ineaca progenitura intr-un riu. Iu­bire lamentabila! Goethe ii spune tragedie, dar nu e tra­gedie nicidecum. Sa-ti vinzi sufletul pentru atita lucru denota neintelegere totala a germenului care a intrat inca din perioada monocelulara a aparitiei vietii pe pamint in faimosul lant de amino-acizi care trebuia sa duca la apa­ritia bipedului numit om: asigurarea pentru el a celor mai bune conditii de existenta, apoi pentru a fi sigur ca nu va mai fi amenintat, libertatea absoluta fata de cei­lalti, adica puterea deplina si discretionara asupra lor. Cum vei obtine aceasta? Cu ajutorul tot al lor, propunindu-le un tel maret, apoi biciuindu-i sa-l cucereasca. Hitler, de pilda, le-a propus cucerirea lumii: l-au urmat savirsind incredibile crime. Perioadele de democratie sint, pentru cine studiaza bine istoria, niste accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgiltiit de furtuni, cuce­riri si tiranie. E drept ca multi tirani si cuceritori au sfirsit pe esafod, Hitler s-a impuscat!'

Se opri si isi turna cafea in ceasca. 'Sint contradictii in ceea ce imi spui, ii zisei. Intii o remarca: adevarata putere nu consta in faptul de a dispune de soarta altora. Odata, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin in fata. Pur si simplu. Unchiul asta nu era nici bleg, nici ingaduitor, in plus putea pune jos un taur apucindu-l de coarne. Idiotul ala nu stia. Ei bine, nici unchiul n-a tinut ca acela sa afle, s-a sters linistit cu servetul, nu i-a spus nimic ca si cind acela nici n-ar fi existat si a continuat sa petreaca linistit si vesel. Totusi se facuse o tacere de gheata, toti se asteptau ca el sa reac­tioneze si sa-l gituie pe agresor. Puterea celui cu adevarat puternic astfel se manifesta: sa stii ca poti distruge pe cineva, sa n-o faci, si acela sa nu stie. Puterea e de origine divina, poporul naiv crede ca Dumnezeu «se minie» ca «pedepseste». Nicidecum! Asta e Dumnezeul evreilor, minios si cumplit, care trece prin foc si sabie cetatile, si nu cruta nici copiii. Al nostru isi lasa fiul sa fie rastignit, il paraseste, cu toate ca acesta se rugase in gradina Ghetsemani cuprins de o spaima atit de mare incit sudoarea care ii tisnise pe frunte era de singe, daca, zicea, ar putea sa treaca de la el paharul acesta. Nici vorba! Cum sa-l treaca? Daca el ar interveni in soarta oamenilor, chiar a celor alesi, ce valoare ar mai avea mintuirea?' 'Da, imi relua Micu ideea, si in timpul calvarului Isus se intuneca si striga: Eli, Eli, lama sabactani' 'Un mare sef, continuai eu, primeste si el ceva in sensul unei scintei divine; el nici macar nu guverneaza, preda puterea primita de la popor inapoi poporului si singura lui veghe e sa nu apara cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redaruit-o si de a ingenunchea pe altii. Pe aceia in­tr-adevar ii stirpeste fara crutare. Tiranii moderni, de care vorbesti tu, nu au in ei aceasta scinteie divina. Daca e sa continuam analogia si sa ne intrebam in ce consta totusi puterea lor eu asi afirma ca sint de acord cu tine ca o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindca' 'Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu vazind ca ezitam N-o sa spui ca au pierdut contactul initial cu fortele divi­nitatii?!' 'Ba chiar asta vroiam sa spun' 'Ca iau apoi contact cu fortele malefice?' continua el fara ironie. De aceea tineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista sa fie ironic cu altii, facindu-si dusmani: nu era ironic cu mine, chiar cind ma simteam eu insumi prins in flagrant delict de naivitate, cum se intimplase acum; raminea foarte grav si reflecta profund la ceea ce ii spu­neam, cind ar fi putut atit de usor sa ma persifleze 'Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un cosmar, turbura somnul tiranilor si chinuie printr-o infernala sin­guratate Oricind niste oameni indrazneti i-ar putea ucide ca pe niste mizerabili descreierati ce sint si ei stiu acest lucru. Iar masele sint reprimate nu din placerea ca au pu­terea, cum spui tu, ci din teama ca aceste mase se pot ori­cind revolta. Teroarea continua este deci necesara pentru a descuraja orice idee de demnitate si libertate.' 'Nu e convingator', zise el ridicindu-se si disparind iar.

In timpul unor asemenea intreruperi ma gindeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere il scula atit de des de la masa, sau eu care nu ma ridicam deloc, desi nu beam mai putin. Nu eram convinga­tor. Ba eu cred ca eram, in orice caz simteam ca, in forul meu interior, se cocea o idee in legatura cu aceasta frene­tica activitate a maselor in secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, si a aparitiei stranii a tiranilor to­talitari care infirmau orice evolutie in constiinte dupa doua mii de ani de crestinism, doua milenii in care mar­tirii umanitatii suferisera parca zadarnic. Aveam senti­mentul, presimtirea ca intrasem intr-o noua era, dar abia mai tirziu, cind o apasatoare experienta avea sa se adune in urma mea, si dupa grele amenintari, avea sa tisneasca gindul: Era ticalosilor. In ziua aceea imi dadea tircoale, dar nu reuseam sa exprim decit naivitati grave si locuri comune. 'Iuliu Cezar a fost un dictator divin?'' ma in­treba prietenul meu chiar inainte de a se reaseza pe scaun in fata mea. 'Da, a fost!' 'Si totusi a fost asasinat la idele lui marte. Da, si eu cred ca era atins de scinteia divina cind se sprijinise pe masele plebee in lupta contra lui Pompei, si chiar si ulterior, dupa ce fu invinuit ca vrea sa devina imperator. Dar masele? Ei bine, masele nu l-au sprijinit sa nu fie asasinat de puternicii aristocrati ai se­natului, cu toate ca la auzul stirii si-au exprimat revolta, si asasinii au trebuit sa fuga. Brutus. Si tu, Brutus?! s-a mirat el vazind ca printre cei care il loveau cu sabiile se afla si Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al carui frumos chip, parca de adolescent pur, ii inspirase totdeauna simpatie si incredere Ar fi fost avertizat de propria lui sotie si chiar pe drum cineva a insistat sa ci­teasca un mesaj si sa nu se duca in dimineata aceea in se­nat. Ei si? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau in alta zi, conspiratia nu se formase pentru o zi anume, fatala, s-ar fi pus in miscare cu alta ocazie, desi imprevi­zibilul psihologic putea sa schimbe totul in favoarea sa, de pilda unul din conspiratori sa tradeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care sa se fi trezit cuprins de indoieli, caci Cassius si Brutus au pierit si ei de mina lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se ca moartea lui Cezar nu era necesara. Asta arata ca puterea trebuie organizata, chiar daca o restitui maselor care ti-au dat-o, fiindca scinteia divina nu rezista fara organizare, fara un partid care sa reaminteasca tot timpul maselor ca sint libere si sa le tina sub stare de vigilenta. Acest lucru il facem noi, comunis­tii, pentru prima oara in istorie. Oamenii sint agitati de principiile binelui si raului, care nu apar decit foarte rar in stare pura, nu stii daca prietenul de azi (Brutus) nu va ridica miine sabia si nu te va lovi si, desigur, invers, dusmanul tau inversunat te va salva cind te astepti mai putin. Asta nu inseamna ca omul nu aspira la o stare de spirit de echilibru si ca odata obtinut nu doreste aceasta permanenta' 'Asta in primul rind, continuai eu (in pa­ranteza fie spus, cineva tot trebuie sa plateasca un tribut libertatii, pentru a salva ideea, si nu invers), sa organizezi si in toiul acestei organizari, ideea sa se stinga: si ce daca moare cutare sef, lovit, sa zicem, de dusmanii revolutiei? Trebuie sa institui teroarea asupra intregii tari? se prabu­seste ideea! in al doilea rind, nu sint de acord ca masele s-au saturat de liberalismul burghez si chiar de libertate in general, neavind ce face cu ea, ele fiind in realitate, in acest secol, stapinite de porniri obscure de autoritate si dominatie. Asa te-ai exprimat' 'Da, riposta el deo­data cu o unda stranie in glas, ceva dur, net si cinic, stiu ce spun, si eu fac parte din mase si am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate si dominatie.'

Aici discutia se opri brusc si urma o tacere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai ca e mare, ca ti-a inchis drumul, ca nu mai puteai merge inainte si te intrebai ce mai puteai sa faci! Cum sa-l urnesti, sa-l dai la o parte? El rosti totusi, dar nu ca sa-l inlature, ci sa mai puna parca inca unul deasupra: 'Acum comunistii nu par ne­cesari, zise el. Dar va veni timpul cind viata fara ei va de­veni imposibila. Atunci vor fi cautati, se vor forma cozi interminabile la usile birourilor lor, vor fi iubiti si res­pectati Cine are urechi de auzit, sa auda

Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spu­sese era foarte clar, ma gindeam, dar nu intelegeam nimic, incercai zadarnic sa continuu spunindu-i ca si eu fac parte din mase si am trait destul ca sa le cunosc, n-am des­coperit in psihologia parintilor si rudelor mele, a rudelor rudelor mele si a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominatie si autoritate, in afara unor prejude­cati curente, mostenite prin traditie; sa nu te vorbeasca de rau lumea, sa nu te faci de ris, sa nu te-arate cu dege­tul, chiar daca e in joc ceva care tie ti se pare ca ar fi fericirea; aceasta fericire sa fie in rindul lumii etetera, etctera! Cit priveste faptul ca n-ar avea ce face cu li­bertatea, n-am descoperit la nimeni o suferinta in acest sens, dimpotriva, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost injurati, huliti, li s-a dorit pieirea si s-au bucurat cind Antonescu i-a scapat de ei'

Tacere. El exclama, de asta data ironic: 'De!' Si goli paharul de bere, puse mina pe noul filtru care ni se adu­sese, isi turna cafea, sorbi (ma intrebam cum de nu se frigea), isi aprinse o tigare si disparu iar de la masa, nu inainte de a mai adauga, izbucnind insa intr-un ris farimitat, care nu stiai cind se va opri: 'Sa dea Marx sa nu intelegi prea tirziu cuvintele mele!'

XIII

Am ramas posomorit. Tot nu intelegeam A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate si dominatie a maselor. Ce-o fi cunoscut? Avusese in glas un puter­nic accent de om care stie multe si nu vrea sa spuna incepea, pentru intiia oara, sa ma irite Daca stia, de ce nu-mi spunea? Ce sa inteleg eu din aceasta asertiune re­feritoare la mase, irelevanta pentru mine? Mama, in blindetea ei, folosea si ea expresii dure cind nu-i placea un om, de pilda cind cineva facea pe desteptul 'Trebuie completat, zise Micu revenind: porniri obscure de auto­ritate si dominatie pe care le transfera' 'Cui le trans­fera?' spusei. 'Ai sa afli!' 'Si de ce nu-mi spui tu? Daca zici ca stii?' 'Am si spus-o, dar n-ai fost atent.' Si se uita la mine de jos in sus, fix, neclintit el insusi, foarte scrutator, dar si cu simpatie. 'Marturisesc ca n-am re­tinut' 'Multe nu se retin', zise el ca un avertisment si tacu, bitiind insa distrat dintr-un picior si strivind cu scirba tigarea in scrumiera. Ai fi zis ca n-o sa mai fu­meze cel putin un ceas, astfel de grimasa de sila facu. Dar imediat scutura pachetul si, ginditor, duse o noua tigare la gura, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. 'Multe nu se retin si un anumit timp inca nu se vor re­tine', repeta el si vazindu-i piciorul care nu inceta sa tre­mure avui senzatia neta ca si mintea ii biziia, ca un mo­tor care fusese uitat la relanti in mijlocul drumului, in timp ce soferul disparuse in ma-sa, nu se stie unde. 'As­culta, Ioane, ii spusei, tu vorbesti ca si cind capul tau a mai fost la un cur de matusa.' El se gindi o clipa: ,;Pai a mai fost, zise, in timp ce tu il studiai linistit pe Hegel, ma­tusa asta ma croia cu girbaciul, sa spun care sint legaturile mele superioare, dar si cele inferioare. Matusa a dra­cului! Dar si eu, copil incapatinat: desi imi aratase pro­bele, confruntindu-ma cu legatura mea superioara, care ori cazuse ori tradase (n-o sa aflu asta niciodata fiindca aceasta legatura a disparut si nimeni nu poate sau nu vrea sa-mi spuna unde), eu continuam sa neg spunind ca nu stiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept ca nici el nu m-a recunoscut, lucru care complica problema insa nu arata nici o urma ca ar fi fost torturat, in timp ce eu ara­tam In celula ma gindeam citeodata si la marele poet si imi spuneam: ce frumos suna sa gindesti, cunoasterea lu-ciferica; splendida metafora! Dar cunoasterea mea ce fel de cunoastere era? Dar a individului de la Siguranta? Relatiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine in argoul lui de tortionar, nici nu asista la batai, era insa preocupat, posomorit. «Asi putea sa te trimit pe front, imi spunea, adica intii la Sarata sa faci instructie, si Sarata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar cu­rata in doua saptamini de furunculoza, cel putin, pe urma daca ai scapa, direct in foc, pe linia intiia: de-acolo n-ai mai scapa, fiindca si pe linia intiia sint locuri unde mai ai sanse sa scapi, cu o rana, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapa nimeni. Te tin insa aici, dar cu o conditie..» (era mult dupa Stalingrad, dupa batalia de la Kursk-Orel, pe care nemtii n-o cistigasera, se repliau stra­tegic pe pozitii dinainte stabilite, dar oricit erau ele de stabilite si anume dinainte, erau inapoi, nu inainte, si omul meu se grabea si el: ce-o sa fie? Daca nemtii pierd razboiul?) A scos o hirtie batuta la masina si mi-a dat-o s-o citesc. Declaram in ea ca alde cutare de la Siguranta s-a purtat bine cu mine, nu m-a batut, nu m-a schingiuit etetera! S-o scriu cu mina mea si s-o semnez. I-am spus ca sint de acord numai daca inceteaza bataile si schin­giuirile. »Bine«, zice. S-a tinut de cuvint si dupa un timp chiar mi-a dat drumul. Ca sa fiu din nou arestat si sa cad in a altuia, care nu-si punea el problema ce-o sa fie si cum o sa fie. Am fost rulat, am aflat dupa 23 August, ca astia doi erau prieteni. N-a trebuit sa depun cu marturie impotriva lor, au depus altii Matusile, le-a venit si lor rindul s-o incaseze'

Ma uitam la el: totusi scapase teafar, si nu era prea voinic, gind absurd, ca si cind ar fi trebuit, ca sa-l cred, sa arate mutilat. 'Ioane, zic, asi fi studiat mai putin li­nistit pe Hegel daca asi fi stiut ca un student din genera­tia mea e torturat in beciurile Sigurantei si bineinteles daca asi fi aflat si de ce, daca, adica, experientele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atit de grave e pentru mine o enigma si nici acum nu te pot urmari. Nu te inteleg! Am fost tentat sa-l admir pe Stalin, aveam aversiune impotriva lui Trotki, si Stalin e convingator cind argumenteaza ca acest mensevic avea gargauni in cap cu teoria lui a revolutiei permanente Pe urma tu mi-ai dat carti ceva mai putin sumare decit opera lui Stalin si nu numai ca mi-ai temperat inceputul de en­tuziasm pe care il aveam pentru el, dar m-am si trezit ca dintr-o narcoza si l-am vazut asa cum il vezi tu . Totusi tu il ad­miri, simt acest lucru si nu-ti inteleg avertismentele. Iti repet, nu vad ce ar fi complicat in faptul de a parasi fa­cultatea si a invata pe copii abecedarul. Nu spun ca o s-o fac miine, dar ramin la ideea mea ca marele poet trebuie aparat, nu pentru el, ci pentru ideea ca filozofia nu poate fi desfiintata. In orice caz, eu nu voi accepta sa predau, in locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov.' 'Nu e «oarecare»', zise Micu ridicind un deget. 'Da, zic, care sint operele lui filozofice?'' 'Nu mai fi si tu asa de naiv! spuse el de asta data cu un astfel de glas incit, fara sa stiu de ce, ma intimidai. Operele lui filozofice, continua el foarte suparat (daca nu s-ar fi uitat in jos cu un soi de mihnire pentru mine), sint tancurile care stau in spatele fiecarui cuvint din discursul lui despre filozofie.' 'Si tu de ce vrei ca eu sa ma supun la toate acestea?' ridicai gla­sul indignat. 'Nu te supune, dar fii in cunostinta de cauza. Stii ce spune Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce vrei, sa te pui in postura mielului lui La Fontaine (daca nu te conving batalioanele lui Napoleon), care incearca sa-i spuna lupului ca nu poate sa-i turbure apa, intrucit ea curge dinspre lup si nu invers? «la raison du plus fort est toujours la meilleure» Revenind la ma­rele poet D-aia nu tin sa apar acum cunoasterea luciferica, prefer materialismul dialectic, care ma invata ca nimic nu e stabil pe aceasta lume, si ca totul se afla in continua miscare si transformare. Va invinge cel ce are rabdare sa astepte fara sa se lase ispitit de orgoliul de a actiona, cind timpul nu e favorabil actiunii' 'Da, dar aceste miscari sint largi si durata lor nu se masoara cu durata existentei mele pe pamint. Trebuie sa actionez!' 'Da, dar nu uita ca lumea de azi e in criza, razboiul a fost doar inceputul ei, si crizele n-au o durata atit de lunga, incit sa nu mai ai timp sa participi la ele si sa le vezi sfirsitul. In cincizeci de ani parintii nostri au trait doua razboaie mondiale, ascensiunea si caderea lui Hitler si a Germaniei, disparitia imperiului britanic, aparitia pe planeta a doua uriase puteri, Statele Unite ale Americii si Rusia si in curind China comunista Rusii cel putin au trait, in afara de cele doua razboaie (ultimul fiind salbatic prin crime si distrugeri), o revolutie, un razboi civil si doua catastrofe provocate de seceta. Avem multe de va­zut, ce te repezi asa sa te duci sa predai abecedarul? Nu e pozitia cea mai potrivita de pe care sa intelegi lumea in care traiesti.'' 'De ce nu? Spinoza a slefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pina la sfirsitul vietii.' 'Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Si pe urma te-ai gindit, sotia ta e mem­bra de partid, o sa fie de acord cu tine?' 'Ei na! Nu m-am nascut sa ma ghidez in viata dupa dorintele unei muieri!' 'Eu nu zic sa te ghidezi, dar gindeste-te totusi! Ce te costa daca te gindesti! Si gindirea nu inseamna sa-ti spargi capul reflectind in singuratate, ci sa fii atent la ceea ce se intampla in jurul tau' 'Asta e buna, tocmai ca sint foarte atent la ceea ce se intimpla in jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie insumi'

Ma oprii, se apropiase chelnerul. 'Domnul Ionica, zise el , nu luati o gustare? Avem icre negre!' 'Cum icre negre?! protesta parca prietenul meu. De unde dracu le aveti?' 'Se mai gasesc! zise chelnerul ca si cind chiar se mai gaseau. Nu le maninca bucurestenii pe toate, ne mai trimite si noua din cind in cind o cutie, doua' 'O cutie, doua?!' il ingina Ion. 'Da, doua, trei nu prea se ma­ninca, clientul se sperie de pret Nici icrele rosii nu se maninca, se usuca in vitrina' 'Si cit costa?' 'Alea rosii zece lei suta de grame' 'Nu, alea negre!' 'Alea negre douazeci si cinci de lei!' 'Da, e cam scump, reflecta prie­tenul meu, pretul a patru fripturi.:.' 'Eu zic sa luati, zise chelnerul, cit se mai da la pretu-asta. Va spun eu, cind le-o simti poporul gustul, sa vedeti cum se ridica la un sutar. Un leu gramul. Daca s-or mai gasi!' mai spuse el filozofic. 'De ce sa nu se gaseasca? zise Ion curios. Or sa moara nisetrii?' 'Ba nisetrii or sa traiasca, dar marfa asta e lux, poti sa stii ce-or sa faca ai nostri cu ea cind or afla ce pret are la Paris sau la New York? N-ati vazut cu pes­tele?' 'Ce e cu pestele?' 'Pai inainte erau pietele pline cu peste proaspat, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorim dupa el, dar, oricum, cine vrea gasea, nu era o pro­blema. Acuma e o problema!' 'De ce e o problema?'' 'Cred ca se vinde, dracu stie, sint tari sarace in peste, ne dau masini pe el' 'Bine, da-ne atunci icre negre', zise Ion.

Ni se schimba fata de masa, murdarita de scrumul ti­garilor, ni se adusera scrumiere curate, apoi, foarte cere­monios, chelnerul sosi cu icrele, cu piinea prajita, unt si lamiie. 'Doriti si cite-o tuiculita? zise el. Merge dupa bere, nu prea merge invers'' Ne aduse tuica si apa minerala si ne parasi. 'E un tip interesant, zise Ion, stie multe. Imi place de el ca judeca regimul cu blindete si nu pentru ca stie ca eu sint membru de partid. Si l-a insusit''

Mincam, ca sa zic asa, cu respect pentru icre si cu gindul la faptul (dupa prezicerea chelnerului) ca se vor scumpi sau vor disparea 'Ce anume si-a insusit?' il intrebai: 'A, domnul Jenica? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai nostri. Si imi place ca ne vede la putere si in viitor, in timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio sa vada daca nu vin anglo-americanii Ba ca vin la iarna, ba ca vin la primavara intr-o zi l-am intrebat pe domnu Je­nica Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e intelegere S-au inteles la Yalta, aici e al meu, pina aici, dincolo e al tau, cu conditia sa existe si parti­dele comuniste. Daca se incalca intelegerea, e razboi. Si nu poate sa fie? zic. Razboi? In nici un caz, abia s-a ter­minat asta, cine are chef de razboi? Poate alta genera­tie, ehe, mai incolo. Trebuie timp si pentru razboi, sa se coaca. Pai, zic, se poate coace si repede, n-ai auzit ca lu­mea s-a si impartit in doua lagare? Ei si? zice. Astea sint vorbe! Credeti ca e dupa ei? Un om inteligent... domn Jenica Mai inteligent decit altii, care isi inchipuie ca daca au citit o suta de carti si au biblioteca in casa au monopolizat ei inteligenta' ..La cine te referi?'' 'La multi! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groaza .Ne omoara, zice, sintem totalmente descoperiti. Se refe­rea la americani, care au bomba atomica si noi n-o avem, adica rusii n-o au, ca noi astialalti' 'Pai avea dreptate, zic chiar asa si e, sintem cu miinile goale, goi pusca. Ce mai putem face cu armamentul clasic si cu o armata chiar puternica, in fata unei singure bombe atomice?'

Ion Micu minca multa vreme fara sa raspunda. Avea insa un raspuns, se vedea dupa expresia senina a chipu­lui. 'Nu numai puterea de care vorbeam, dar si razboiul e de origine divina, zise el aprinzindu-si o tigare. Prin divinitate inteleg puterile cosmosului, care vegheaza in general cu atentie asupra speciei umane. Nu in sensul ca si in niste intreucideri dintre tribul Bambu si tribul Mambu vom descoperi vointa divinitatii, desi N-ai ob­servat, de pilda, ca sexul unui copil e determinat de o lege misterioasa? Nu stim ce lege, dar ii vedem efectele: de pilda indata dupa un razboi, se nasc multi copii de sex masculin; natura vrea sa-si recupereze pierderile. In ge­neral statistica arata ca se nasc dintr-o suta (bineinteles ca pe un teritoriu mare al unei tari) 49 de baieti si 51 de fete Doua fete deci ramin nemaritate, sau mai degraba, practic, toate se aranjeaza intre ele si impart maritisul Un numar de ani unele, alt numar de ani altele. Casato­riile esuate sint si ele expresia acestei legi uimitoare Are dreptate domnul Jenica, nu e dupa ei, un razboi nu poate sa se declanseze datorita avantajului pe care una din parti il are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc mi­lioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul sa se produca.' 'Adica? Starea de conflict exista, de ce nu ar degenera intr-un razboi?' 'Starea asta de conflict o sa degenereze in ceva, nu stim inca in ce, dar intr-un razboi in care americanii sa dea cu bomba. Sa nu uitam ca atunci cind au facut-o, la Hirosima si Nagasaki, tot poporul american purta in el furia impotriva celor care le scufundasera flota la Pearl Harbour, fara sa li se fi declarat in prealabil razboi. In al doilea rind, in Europa razboiul incetase, Japonia insa il continua, si inca cum, in mod normal, multi americani trebuiau sa mai moara ca sa-i faca sa capituleze. Or, ame­ricanii nu mai aveau nici un chef sa mai moara, si atunci domnul Truman, in acord cu poporul sau, a gindit, de ce sa nu moara ei, japonezii, daca continua sa le placa razboiul? (si trebuie sa nu uitam ca le cam placea si cam omorisera o gramada de chinezi timp de ani de zile), de ce sa nu le dam o bomba in cap sa-i saturam? Si le-au dat, s-au saturat si au depus armele Or, in ce fel s-ar putea acum americanii infuria pe rusi si zeii sa le dea dreptate? Fiindca impotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat si n-au nici un chef sa urmeze un Hitler-american, care nu exista si acum nici nu e posibil. Bineinteles ca bomba pe care o detin ar putea sa excite pe unii dintre ei, si sa apara in politica lor externa o anumita tendinta de dominatie asupra lumii. Asta e altceva Cine e pu­ternic nu rezista sa nu te faca sa simti aceasta putere, insa dupa cite stiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o faca oricine dispune de citiva savanti si mij­loace tehnice. Or, rusii dispun si de savanti si de mijloace tehnice, si fabricarea bombei e la ei chestie de citiva ani, poate chiar mai putin. Si atunci folosirea ei de catre una dintre parti devine si mai improbabila, in afara cazului cind fortele divine ar vedea ca inevitabila, din motive care ne-ar ramine inexplicabile, disparitia speciei umane de pe Terra. Sa ramina pe ea doar citiva trogloditi de prin pa­durile Africii sau Australiei. Dar aceasta viziune catastro­fica, apocaliptica, nu poate fi sustinuta nici de fortele di­vine, deoarece specia umana desi a dat in acest secol semne de degenerare, este inca si pentru multa vreme o specie di­namica, in plin avint si departe de a-si fi epuizat fortele creatoare. Era atomica abia incepe si cuceririle stiintei vor modifica si politic fata lumii. In bine, nu in rau. Stalin va muri si el si cele doua lagare ale lui Jdanov vor dispa­rea fara sa se infrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lasind locul unui comunism, pe care oamenii il vor face potrivit naturii lor specifice. Intr-un fel va arata cel chinezesc (desigur cu chinezarii) si altfel cel francez, care e greu de imaginat ca va parasi cuceririle anterioare ale revolutiei burgheze; africanul va trebui sa-si lepede repede belciugul din nas si conceptia tribala, daca poate fi numita conceptie, si sa cucereasca ideea de natiune si de libertate, iar mulatrimea sud-americana sa-si tempe­reze carnavalurile si sa paraseasca ideea ca amorul singur le poate ajuta sa-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urma, este imprevizibil Puterea conditiilor, care ne tine astazi inlantuiti (foamea, frigul, lipsa de locuinte salubre), va slabi treptat si va face, adica e de sperat ca va face absurda represiunea unora impotriva altora. Eu nu spun ca lumea veche, capitalista, e putreda, ea va supravietui multa vreme, atita timp cit comunismul nostru nu va fi capabil sa ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate ca aceste doua lumi, resemnindu-se cu ideea ca nici una din­tre ele nu e sortita pieirii, vor incepe prin a se apropia si vor sfirsi prin a depune eforturi comune pentru a feri civi­lizatia noastra de pericole mult mai mari decit reprezinta pentru una capitalismul si pentru alta comunismul?! Asta e insa secretul furnicarului uman si dupa cum nu stim de ce nasterile se regleaza de la sine, tot asa nu stim care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinarii lor si cit de fatale sint aceste legi si pentru cine.' 'Ioane, ii spusei, e remarcabil optimismul tau si credinta ca fortele divine nu ne vor condamna inainte de termen. Pe mine insa ma intereseaza termenul renew, desi nu sint nepasator fata de cel al omenirii. Eu vreau, adica, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, si nu poate sa te lase indiferent in forul tau interior argumentarea lui, ca filozofia nu poate sa existe fara libertate, adica gindirea filozofica nu e posibila decit intr-un stat in care libertatea si legile sint pentru toti. Omul este liber in sine si pentru sine si sin­gur acest concept este izvorul dreptului si al creatiei spi­rituale, in fata fortelor divine, toti oamenii trebuie sa fie liberi si egali, fiindca fiecare, pentru sine, are din nastere dreptul la creatie spirituala si la o moarte a efemerei sale vieti. De ce ar fi ei prin urmare impartiti in caste, ca la orientali, oameni liberi si paria, sau acum, in burghezi si proletari? Nici una nici alta. Fiinta umana care e impie­dicata sa ia cunostinta de sine ramine doar in stadiul existentei ei, cum ramine si un bou, chiar daca e Boul Apis. Ea doarme, desi se adapteaza mediului si con­struieste ca o furnica. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revolutie trebuie sa declare deodata liberi pe toti oa­menii, altfel ce se revolutioneaza? Cunoasterea de sine, conceptul ca omul este liber prin natura sa abia cistigat de constiinta noastra in timpurile moderne este deodata anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliana rau inteles ca libertatea ar fi necesitatea inteleasa. In mod vulgar se va aplica deci in practica acest concept: burghe­zia odata rasturnata, e necesara instituirea dictaturii pro­letariatului. De ce? Pentru ca individul de fapt nu e liber in sine si pentru sine, el e determinat de constiinta sa de clasa. In general e determinat socialmente si determinat istoric. Prin urmare, un numar mare de fiinte umane, adica burghezii rasturnati nu pot fi liberi, chiar daca ar vrea sa inteleaga necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sint liberi chiar daca o inteleg, pentru ca determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor impotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimati si nu asa in general, clasa adica, ci concret, particular: ai fost bur­ghez, la beci, savirsindu-se astfel o negare a insesi idealurilor revolutiei. Nu sint naiv sa cred ca o revolutie se poate face fara ca acea clasa sociala impotriva careia se ridica o noua clasa sa nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naste ura si impotrivire. Dar nu ras­punzi declarind ura ca principiu universal. Dimpotriva, ar trebui sa afirmam principiul universal al armoniei umane, stirpind astfel fanatismul trogloditilor, care il urasc pe fi­lozof stapiniti de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt! Sa admitem aceasta formulare excesiva, si con­secintele ei, o revolutie trebuie sa-i exproprieze pe ex­propriatori. Dar, odata actul implinit, toti oamenii tre­buiesc considerati liberi de vechile determinari, chiar daca in practica vietii sociale cutare burghezi izolati ar putea turbura noua societate prin incercari de restabilire a ve­chilor rinduieli. E necesara pentru asta ideea de dicta­tura? Ar insemna ca ea se va institui nu asupra burghe­zilor, putin numerosi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care infaptuieste revolutia, fiindca bur­ghezia singura nu poate «unelti»- practic nimic impotriva majoritatii cetatenilor. Comuna din Paris a putut fi re­primata salbatic de domnul Thiers pentru ca era izolata de restul francezilor, nu de catre trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, sa zicem, al taranilor, ca sa nu vorbesc de mica burghezie' 'Am inteles, ma intrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules Si totusi si in 48 a fost verde, si desi pasoptistii au cam esuat, ideile au prins viata si s-a nascut Romania moderna.' 'Da, dar cum? «Monstruoasa coalitie» s-a dovedit deci a fi fost necesara, din moment ce s-a infaptuit' 'Pe spinarea taranilor, care in 1907 au aratat cit de necesara a fost coalitia in ches­tiune. Dupa tine ar trebui ca proletariatul sa se revolte fara un tel precis, sa fie reprimat singeros, in genul Grivitei, sa astepte un moment istoric favorabil, sa-si cistige restul populatiei, sa-si defineasca mai clar telul si abia atunci sa faca revolutie si sa-i pice in gura para malaiata a puterii' 'Nu, zic, sa ia puterea pretimpuriu, sa-si calce propriile idei in picioare, sa alunge filozofii, sa suprime libertatile anterioare in loc sa le largeasca si'

Ma oprii. Ne enervaseram amindoi, simteam ca discu­tia va degenera daca nu incetam. De fapt si degenerase cum se intimpla totdeauna cind intr-o discutie se sare peste idei si perioade istorice si un gind intim, singurul care conteaza, nu mai e urmarit din aproape in aproape pentru a se ajunge la un adevar. Al meu era ca nu pu­team renunta la vocatia mea fara a renunta la mine ca om. Alungarea de la catedra a marelui poet insemna mai mult decit alungarea lui, un om care isi implinise opera, insemna, desigur, alungarea mea, care avea sa se produca inevitabil la prima mea desvaluire, la prima mea fatala opozitie Vroiam sa inteleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adapost vocatia (un pro­test organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv), intrucit asi fi fost amenintat daca m-asi fi dus sa predau copiilor abecedarul. Fiindca una e sa cunosti amenintarile din istorie si alta e sa le cunosti pe cele care te pindesc pe tine insuti, in timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tai si in tara ta. Imi pasa prea putin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere intr-o imensa tara, fusese numit de catre Lenin copilul rasfatat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare si pretimpuriu, in ecuatia luptei pentru putere multi ignora murirea Sentimentul meu profund era ca o inexplicabila sminteala ii stapinea pe protago­nisti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea in­cepea cu ei Acolo, se fierbea, ca intr-un creuzet, ideea pura, care avea sa ghideze in viitor omenirea Care ere aceasta idee pura, pe care nici unul dintre ei nu indraznise s-o infrunte, idee-balaur, care ii ucisese pe toti, zeita necrutatoare cu o sprinceana alba si una neagra, in fata careia toti trebuiau sa se inchine, chiar daca alaturi de ea se afla neantul, fiindca nimic din ceea ce fusesera ei nu trebuia sa mai existe, ideile pentru care luptasera si isi riscasera viata fiind negate de ei insisi in fata tribunale­lor si biata lor fulguranta existenta asociata cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros Ei bine, care era aceasta idee terifianta pe care acesti obsedati bizari nu indraz­nisera s-o priveasca in fata si sa-i sondeze adevaratul chip? Partidul unic! Unitatea partidului! Asta era zeita in numele careia ci insisi ii trimisesera pe lumea cealalta pe socialistii revolutionari (S.R.) si pe mensevici Asta era istoria, consumata demult, cind eu, orgolios, imi chi­nuiam mama fara sa banuiesc ca suflul ei, al acestei is­torii fabuloase, avea sa se apropie de fiinta mea intima si sa ma confrunte cu ideile ei, cu toate ca eu nu eram si nu vroiam sa fiu nici un Buharin, nici un Trotki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar in fata mea se afla un om ca si mine, pe care il pretuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictata de instinctul de conservare risese spunindu-mi ceva de neinteles

XIV

Se facuse tirziu si uitasem ca Matilda ma astepta la masa. Ma scuzai si o luai spre iesire; acolo, intr-un colt, era un telefon public. Nu se confirmasera spusele lui Petrica in ceea ce priveste grija Matildei pentru casa si pen­tru ora mesei. Dimpotriva, simteam o furie impotriva ei cind indata dupa masa se ridica si dracu stie ce facea la bucatarie cu servitoarea, in timp ce asi fi dorit sa lase totul balta si sa mai stam impreuna. Tot asa mi se parea ca sufera de mania curateniei. O camasa, de pilda, pe care eu o purtam inainte cel putin pina seara, daca ieseam undeva dupa-masa mi-o arunca la cos si imi dadea alta, schimbindu-mi ea insasi butonii, caci observase cum ma irita faptul ca pierdeam atita timp cu imbracatul in ge­neral, cu barbieritul in fiecare dimineata ('esti profesor universitar, cum poti sa te duci la cursuri cu barba nerasa!') si cu operatia inversa a descaltatului si desbracatului si infasurarea intr-un halat pe care tot ea mi-l fa­cuse cadou in ziua venirii mele in casa ei. Lungile noastre plimbari din timpul celor doi ani cit durase divortul, plim­bari incarcate de farmec care se sfirseau acasa la mine in imbratisari pasionate, incetasera cu totul. Acum, in tim­pul corespunzator al acelor ore, Matilda, obosita, casca si adormea cu o carte in mina dupa nici un minut de lectura. Aceasta ora, noua seara, devenise treptat ora instrainarii ei totale de mine, parca nici nu mai ma cunostea, ea la ora aceea trebuia sa se culce, parca intra sub o narcoza si nu suporta nici cea mai usoara mingiiere, chiar ideea ca asi putea sa-i spun ceva tandru o enerva dinainte; caci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea incepeam eu sa ma simt minunat si asta nu pentru ca in timpul zilei asi fi fost apatic, ci pentru ca seara aveam alta stare, atunci o iubeam cel mai mult si asi fi vrut sa stau cu ea pina in zori. Era amintirea fiintei ei din cei doi ani cind lucrurile se petrecusera astfel? Vroiam sa-i regasesc pri­virea albita, fascinata de apropierea mea? Sarutarile nesfirsite, spaimele care o cutreierau? Ele nu disparusera, dar aparuse incapatinarea de a le stapini, nereusind decit sa le sporeasca, ochii aceia albiti incepusera sa se in­chida, ochii care imi marturiseau ca eu, eu eram cel care o fascina, da, imi soptea cutremurata, tu, tu Eram con­vins ca instinctul ei nascocise somnul si in sinea mea ii dadeam dreptate. Nu datorita faptului ca a doua zi trebuia sa se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), in cei doi ani trebuise sa se scoale la fel, ci, gindeam eu, pentru ca in casatorie nu se putea trai ca intr-o iubire, fara sa risti moartea ei, si a iubirii si a casatoriei. Intuiam, dar nu puteam sa inteleg cum reusise, si ceea ce ma nelinistea era faptul ca seara Matilda era pentru mine o surpriza continua, caci instrainarile ei nu erau totdeauna aceleasi, totdeauna rele, dar mereu inven­tive; imi spunea, de pilda, te iubesc, noapte buna, dar nu era nici o iubire in glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperata ca nu eram linga ea si nu stiu ce faceam in biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru ca eram si trupul meu se lipea intr-o atractie ire­zistibila de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru ca imi aminteam ca si Petrica imi po­vestise ca o patise la fel incit sovaii inainte de a viri fisa in aparat. Era trecut de zece, desigur ca dormea dusa, totusi formai numarul, ii auzii insa numaidecit glasul. 'Matilda, scuza-ma, te-am trezit din somn?' 'Nicidecum!' 'M-ai asteptat? E ceva grav, o sa-ti povestesc' Tacere. Ei da, tacere, i-o cunos­team, era inutil sa incerci sa i-o urnesti. 'Te iubesc, ii soptii, noapte buna!' Si inchisei fara regret ca o lasam astfel, deoarece aceste taceri ale ei incepusera sa-mi im­puna si o invidiam si in-cercam s-o imit: la tacere, tacere si jumatate Numai ca ale ei erau naturale, in timp ce eu taceam prin vointa si in realitate nici nu taceam, fiindca gindul nu se desprindea de ea si continuam sa ma intreb ce avea, fara sa reusesc sa gasesc un raspuns

 Ma reintorsei la masa, putin detasat de discutie, asa cum li se intimpla tuturor barbatilor care in plina petre­cere si in largul lor, ai fi zis cei mai liberi si fericiti bar­bati, cei mai siguri pe sine si cei mai cinici in ceea ce pri­veste femeile, primesc sau dau un telefon si se intorc atit de schimbati incit nu-i mai recunosti si devin tinta glu­melor si ironiilor celor in mijlocul carora mai inainte ara­tasera atit de batosi Aha, va sa zica, ia uite cine facea pe viteazul, ia uite cine ridea de altii, si nimic nu-i mai descretea fruntea, atit de pe alta lume arata; si nu mai statea mult si se cara Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindca ma uitam la prietenul meu cu alti ochi si insasi starea dramatica in care ma aflasem inainte scadea in intensitate si ma domina gindul: va sa zica ea nu dormea, va sa zica la ora noua seara nevoia ei de a dormi nu mai aparuse in mod irezistibil imi trecu chiar prin minte sa-mi iau la revedere de la Ion si sa plec; dar alungai acest gind, n-avea, imi spusei, decit sa ma as­tepte, daca chiar ma astepta, si mai bine ar fi daca s-ar culca, e in joc destinul meu, trebuie sa aflu azi, si nu miine, ce-o sa fie cu mine, azi cind simt ca sint eroul fiin­tei mele constiente, cind concep ca ceea ce gindesc imi apare ca o sinteza inspirata despre ceea ce reprezinta, si nu miine, cind s-ar putea s-o iau de la cap, cu 'dar daca', si 'daca totusi', si vointa mea, cum spune Hamlet, sa in­ceapa din pricina gindirii de relatie, de imprejurari, sa sovaie si sa devin un las. Astazi pot eterniza in mine in­sumi curajul care m-ar feri de un lant de erori, suferinte si caderi: nemaiavind in forul meu interior suportul de astazi al unei idei clare si distincte (fiindca in cursul unei aventuri cu lumea in care traim, ideile nu mai ramin nici clare, nici distincte), asi putea fi alterat definitiv si arun­cat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbita unde, nefiind a mea, asi trai zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireste, sa-mi asemui persoana mea sociala cu a imparatului Chi­nei, cum am citit mai tirziu, care din imparat a ajuns simplu cetatean si comunistii, in loc sa-l impuste, l-au ,reeducat', facindu-l - credeau ei - sa simta ca bucuria simpla de a impleti un cos sau de a confectiona talpi de papuci e mai mare decit aceea de a guverna China. Chestia asta o facea si Tolstoi, cind si cind il apuca cheful si mai facea o pereche de cisme, a caror valoare, spunea el, facea mai mult decit opera lui Shakespeare. Daca imparatul Chinei si-ar fi facut talpile lui la papuci ca imparat si nu ca simplu cetatean, fara doar si poate ca s-ar fi gasit in Confucius un text care sa atribuie acestui gest nu stiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi si aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arind. Conditia de mujic insa n-avea s-o simta numai cu atat. Aratul lui raminea un simplu sport, ca si confectionarea de ciubote. Ca simplu cetatean, imparatul Chinei, aruncat de pe orbita sa, arun­cat adica, nu socialmente, ci in sine, cind datorita 're­educarii' s-ar fi convins cu adevarat ca e cu mult mai minunat sa impletesti un cos decit sa fii imparat, trebuie sa fi ajuns nu in starea simpla a unui simplu chinez, ci intr-una de indobitocire, daca e sa-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza imparatului. Orice metamorfoza are loc numai in liber­tate, concept pe care dupa Hegel nu-l gasesti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cadere a mea n-ar fi fost spectaculoasa socialmente, ca a imparatului Chinei (la noi in Europa s-ar fi ris daca noi romanii, lipsindu-l pe Mihai I de tron si pastrindu-l in tara, l-am fi 'reeducat' sa simta bucuria simpla de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasa in interior, acceptind sa nu ma las ghidat de idei clare si distincte, adica sa nu concep caderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu in noi, ca intr-o zi n-o sa mai fim vii, dar stim ca asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trai. E altceva. Eu concepeam insa in seara aceea ca voi cadea fatalmente. Dar nu era moartea, ma puteam salva printr-un act de vointa calauzit de o senina pace interioara, in­destructibila.

Rumoarea in braserie crescuse. Discutia mea cu Ion Micu devenise parca fum, iar lunga tacere care se asezase intre noi risca sa ne sugereze la amindoi o ruptura. Deodata insa el zimbi: 'N-ai retinut, zise el, fixindu-ma iar, cum statea aplecat, cu o privire de sus in jos in care stralucea o intensa simpatie pentru mine, ti-a scapat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar in care cred si anume ca totul e sa supravietuiesti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori ii ai, ori nu-l ai. Asta implica totusi, ca o consecinta, o idee si anume aceea a compro­misului. Eu asi zice ca dupa le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream sa-ti spun? Sa accepti o tranzactie in locul unui proces in care ai putea sa pierzi.' 'Ce proces?' 'De constiinta', raspunse el fara ironie, dar cu aerul ca se adreseaza unui copil. 'Nu inteleg, zisei, care ar fi datele procesului si cine ar putea sa cistige impotriva mea.' 'Cealalta parte, zise, a constiintei tale scindate.' ..Constiinta omului, spu­sei eu cu trufie, nu e scindata, asta e o inventie. Compro­misul la care recurge adesea in viata omul are alte ex­plicatii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru ca nu ma recunosc angajat in nici un fel de proces. As­culta, Ioane, eu am descoperit ceva in filozofie si vreau ca aceasta descoperire sa fie demonstrata. Nu vreau gloria, asa cum viermele de matase, dupa ce a acumulat in el in­susi substanta aceea fina din care isi va face gogoasa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu si obscur: frunza de dud de care am nevoie si pe care nu mi-o poate lua nimeni sint cartile. Mai am de citit citiva ani, apoi incep sa-mi depan firul. Nu aspir sa-mi perpe­tuez neaparat specia, adica gospodina sa ma puna deoparte, sa reinviu spargindu-mi gogoasa sub forma de, fluture, si sa depun saminta. Nu, eu accept sa fiu aruncat intr-o cal­dare cu apa fiarta si cu un bat ordinar gospodina sa-mi prinda firul si sa-l depene pe o virtelnita. Putin ma inte­reseaza ca dupa aceea corpul meu fiert va fi aruncat in gradina si cu asta procesul s-ar incheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu' 'Ai gresit doar intr-un singur punct, spuse el ridicindu-se iarasi. Si care e esentialul'

Si rise din nou in timp ce se indeparta lasindu-ma sin­gur. Braseria incepuse sa se umple de ceata fumului de tutun, dar si de acea ceata care emana parca din rumoarea vocilor, a risetelor, a fluidului existentei care se intensifica intr-un restaurant cind ora se face tirzie si nimeni nu are inca de gind sa plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece in mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient sa se treaca dincolo, in restaurant, unde erau cintareti si muzica, acolo, chiar daca ai fi vrut sa discuti ceva impor­tant, n-ai fi putut, toba si talgerele si solista te-ar fi im­piedicat spargmdu-ti urechile. Asadar putea schimba un gind. Ce anume? Ce fel de ginduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei? ma pomenii intrebindu-ma. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei carora le placea si aveau talentul sa povesteasca, cei pe care daca ii ascultai aveai la un moment dat senzatia neta ca citesti o buna nuvela, adesea un roman comprimat, atit de vie si de originala era povestirea, pauzele, mimica, insusi glasul povestitorului, subliniind cuvintul scris, su­gestia adinca a mobilurilor comportarii umane, pe care scriitorul o face folosind analiza si descriptia Totdeauna mi-a placut sa fiu in societatea acestui soi de oameni, cu conditia insa sa nu ma puna la un moment dat sa platesc un tribut prea mare, cum facea Cubles. Puteam distinge apoi si indivizi infatuati care tin, dintr-o pornire irezis­tibila, sa vorbeasca numai ei, desi astfel nu exprimau decit marea nerozie, si aceea nesarata, fiindca exista si ne­rozii interesante, a intregii lor personalitati, indivizi avind de obicei un vocabular inacceptabil, frizind nepolitetea, tutuind oameni pe care abia ii cunosteau, legindu-se de fizicul lor, care ar exprima ca nu stateai prea bine cu nu stiu ce, agitindu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spu­nea, puteai sa-i injuri si de mama fara sa-i clintesti (eu insumi procedasem astfel cu unul si, in loc sa se indigneze, afisase o politete afectata, spunindu-mi ca buna-crestere il impiedica sa-mi raspunda cu aceeasi moneda). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevarat vroiau sa schimbe un gind. Expresiile lor erau nelinistite. Cineva incerca sa explice. Doamnele stateau linistite in rochiile lor elegante, uitindu-se doar rar in jur, cu un ochi absor­bit si cercetator. Grija, un sentiment etern la cele care isi iubeau barbatii si nu mai vedeau nimic, nici in jur si nici in restul omenirii, era expresia discreta, difuza dar marcanta, care staruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau si plecau. Dar ce era cu Ion, de ce intirzia? In sfirsit se intoarse si imi spuse ca a trecut prin restaurant si s-a intilnit cu un prieten Domnul Jenica se ivi si el cu un nou filtru. 'Sa va fac cite-un snitel? zise el. Asa subtire, cit foita de ceapa? a la domnul Micu?' 'Eu nu mai maninc nimic', zisei. 'Ba mie mi s-a facut foame, zise Micu, dar asi lua snitel, am mincat si ieri Domn Jenica, fa-mi un qenie chrislianisme!' ceru el ca si cind l-ar fi implorat, dind din cap sceptic, cu sensul ca nu i se va face ceea ce cere, dar spera ca omul din fata lui il va servi to­tusi. 'Gata, domnul Ionica, am inteles, asa inalt, cum va place dumneavoastra' 'Intr-o zi nu era el si m-a servit un tampit care mi-a adus friptura de vaca taiata in felii Asta zicea el ca e chateaubriand' ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenica fara superioritate. Sint de-astia noi si nici bucatarul, daca nu-i spui, uita si el Asa a invatat, sa-l taie in felii'

'Punctul esential in care gresesti, zise Ion Micu rezemindu-se de asta data de spatarul canapelei, cu pumnul la frunte si tigarea in mina, fara sa se mai uite la mine, cu pleoapele plecate si foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea iti aduce frunzele de dud, te ia in mina gri­julie, curata sub tine (daca n-ar face-o ai muri chiar si nu­mai dintr-atit, fiindca fara curatenie aceasta simpatica ginganie ar muri) si iti pune pe urma, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care sa te poti retrage sa-ti depeni firul. Nu cartile sint frunza de dud, cartile nu-ti hranesc decit spiritul, frunza de dud ramine s-o obtii. Ei, cum s-o obtii? Gospodina, daca e sa impingem metafora ta pina la ultimele consecinte, e societatea, sint ceilalti Ei pot decide ca matasea din gogosi e un lux, si, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar daunator. Dar parasind metafora, sa zicem ca te descurci singur invatindu-i pe ccpii abecedarul. incearca! In acest sens afirm eu ca exista un proces pe care daca nu-l cistigi, pierzi totul. Daca nu vei putea sa predai abec