Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


IDIOTUL de Dostoievski - partea 1

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic

DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
FLORICA STEFAN: ,,RADACINA”
IOAN FLORA: ,,STAREA DE FAPT”
Tipariturile lui Antim Ivireanul
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA
RADU FLORA – FLUX SI REFLUX
Max Blecher - INTAMPLARI DIN IREALITATEA IMEDIATA
IULIAN BUGARIU – DE LA ,,A” LA ,, Z”
CEL MAI IUBIT DINTRE PAMINTENI - Marin Preda vol 1
FRUMOASA CALATORIE A URSILOR PANDA POVESTITA DE UN SAXOFONIST CARE AVEA O IUBITA LA FRANKFURT - Matei Visniec
CARNAVALUL EROILOR DIN BASME

TERMENI importanti pentru acest document

: : : : :


PARTEA INTII

Era pe la sfirsitul lui noiembrie. Pe o vreme de moina, catre ora noua dimineata, acceleratul de Varsovia se apropia in plina viteza de Petersburg. Ceata era atit de groasa, incit lumina zilei razbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de-a lungul liniei ferate, nu se putea deslusi nimic la zece pasi. Printre calatori se aflau si unii care se intorceau din strainatate; cele mai ticsite erau insa comparti­mentele de clasa a treia: lume marunta, oameni purtati de nevoie si de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era si firesc, toti pareau obositi, rebegiti de frig. cu pleoapele grele ca dupa o noapte de nesomn si obrajii de o paloare alb-galbuie, ca si cind ceata si-ar fi pus pecetea si pe chipurile lor.

O data cu revarsatul zorilor, intr-un compartiment de clasa a treia, se trezira asezati fata in fata, linga aceeasi fereastra, doi cala­tori -- amindoi tineri, amindoi modest imbracati si fara bagaje, amindoi avind o figura destul de placuta si, in sfirsit, amindoi dor­nici sa lege o conversatie. Si daca cei doi ar fi banuit in clipa aceea unul despre altul cite ciudatenii ascunde fiecare, ar fi ramas desigur uimiti ca intimplarea ii pusese astfel fata in fata, intr-un vagon de clasa a treia a trenului accelerat Varsovia - Petersburg. Primul sa tot fi avut douazeci si sapte de ani - era scund si indesat: avca parul cret, batind in negru, si niste ochi cenusii, mici, dar plini de foc. Nasul il avea mare si cam turtit, pometii obrajilor proeminenti, iar buzele-i subtiri schitau mereu un zimbet insolent, sfidator, uneori chiar rautacios. Numai fruntea, mare si frumos boltita, parea menita sa compenseze intrucitva partea de jos a obrazului, atenuind asime­tria unor trasaturi prea dure. Ceea ce se arata mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaverica a fetei, care dadea chipului sau un aer de istovire, cu toate ca tinarul parea a avea o constitutie robusta; in acelasi timp insa, fata lui atragea atentia prin ceva imposibil de definit, si care lasa totusi sa se ghiceasca un temperament framintat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se potrivea citusi de putin nici cu zimbetul acela sfidator si arogant si nici cu privirea-i aspra si plina de orgoliu. Bine incotosmanat intr-un cojoc de miel larg si calduros, imbracat in postav negru, nici nu-i pasa de frig, in timp ce vecinul sau indurase cu greu vitregia noptii umede, rusesti, de noiembrie, fara sa fi fost, desigur, pregatit s-o infrunte, caci n-avea pe umeri decit o pelerina larga, cu o gluga imensa, asa cum obisnuiesc sa poarte calatorii prin strainatati, departe de tinu­turile Rusiei, si care pornind in toiul iernii sa strabata Elvetia sau, spre exemplu, nordul Italiei, nici nu-si pun macar ipoteza unei cala­torii pe o distanta atit de mare ca de la Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit si cu totul suficient pentru Italia nici pe departe nu facea fata si se dovedea absolut necorespunzator in conditiile climei rusesti. Posesorul pelerinei, tinar si el, tot cam de vreo douazeci si sase sau douazeci si sapte de ani, era mai inalt de statura, avea parul foarte balai si des, obrajii supti si o barbuta rara si ascutita, de un blond spalacit. Ochii lui mari, albastri, aveau o expresie blajina, dar si apasatoare totodata, cu acea stranie fixitate a privirii dupa care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic. De altfel, tinarul avea trasaturi placute, fine si delicate, iar fata ii era palida si, in momentul acela, invinetita de frig. in miini tinea o legaturica - pare-se tot bagajul lui - dintr-un fular decolorat. in picioare purta niste botine cu talpa groasa si ghetre, cu totul nepotrivite portului obisnuit din Rusia. Vecinul sau cu par negru si suba de miel il cerceta cu acea curiozitate a omului care nu are altceva mai bun de facut si, in cele din urma, se hotari sa intre in vorba schitind acel zimbet ironic prin care unii oameni isi tradeaza cu nepasare satisfactia lipsita de delicatete in fata situatiei nenorocite a semenului lor.

- Ti-e frig, nu-i asa? intreba el, miscind din umeri.

-  Ba bine ca nu, raspunse vecinul cu o graba neobisnuita. Si cind te gindesti ca nu-i decit vreme de moina. Ce m-as fi facut daca se nimerea sa fie si ger? Nici nu-mi inchipuiam ca-i asa de frig la noi. Ma dezobisnuisem.

- Vii din strainatate?

- Da, din Elvetia.

- Fiuu! Pina acolo ai ajuns?

Calatorul cel negricios fluiera a mirare si izbucni in ris.

Se lega o discutie. Era surprinzatoare bunavointa cu care tinarul cu par balai si pelerina elvetiana raspundea la toate intrebarile vecinului sau negricios, fara sa bage de seama ca unele dintre ele puteau fi socotite fara rost, absolut nelalocul lor, si uneori de o indiscretie cam insolenta. Din vorba in vorba, marturisi ca intr-ade­var lipsise din Rusia vreme indelungata, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis in strainatate pentru a se lecui; suferea de o stranie boala de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsii si tremuraturi. Ascultindu-l, negriciosul surise ironic de citeva ori si la urma pufni in ris cind la intrebarea: „Ei, si te-au vindecat?', cel cu parul balai ii raspunse: „Nu, nu m-au vindecat'.

-  Ehe! imi inchipui ce de-a banet ai cheltuit degeaba, iar noi, astia de-aici, ne punem nadejdea in ei, observa veninos negriciosul.

- Adevarat! se amesteca de alaturi in vorba un domn neglijent imbracat, de vreo patruzeci de ani, corpolent, cu nasul rosu si co­suri pe obraz, avind aerul tipic si infatisarea unui slujbas incaruntit prin cancelarii. E perfect adevarat, se pricep al naibii sa pompeze avutiile Rusiei!

- O, cit de mult va inselati in cazul meu! incepu pe un ton blind si impaciuitor pacientul medicinei elvetiene. N-as putea sa va con­trazic, desigur, pentru ca nu stiu exact cum stau lucrurile, insa doc­torul meu si-a dat ultimele economii ca sa ma pot intoarce in Rusia, dupa ce aproape doi ani m-a tinut acolo pe socoteala lui.

  Cum adica, n-aveai pe nimeni care sa te intretina? intreba calatorul cel negricios.

  Absolut pe nimeni. Domnul Pavliscev, care luase asupra sa grija intretinerii mele in Elvetia, a murit acum doi ani. l-am scris dupa aceea unei rude indepartate — sotiei generalului Epancin; n-am primit insa nici un raspuns, Neavind incotro, am plecat spre tara.

— Si la cine ai de gind sa te duci?

— Ma intrebati unde am sa trag? Drept sa spun, deocamdata nu stiu nici eu unde s-o nimeri

— Nu te-ai hotarit inca?

Si din nou, cei doi izbucnira in ris.

— Te pomenesti ca tot avutul dumitaie se reduce la aceasta boc­celuta? intreba tinarul cel brunet.

  Pun ramasag ca-i asa cum spune dumnealui, adauga parca jubilind slujbasul cel cu nasul rosu. Sint convins ca nu mai ai alte bagaje, desi ramine perfect valabila vechea zicala ca a fi sarac nu-i cine stie ce mare pacat.

Presupunerea celor doi calatori parea a nu fi lipsita de temei, si tinarul se grabi s-o recunoasca de indata.

  Bocceluta dumitaie ar putea sa aiba totusi o anumita impor­tanta, urma slujbasul dupa ce se saturara de ris (de mentionat ca stapinul boccelutei, vazindu-i veselindu-sc atita, se asocie el insusi in cele din urma veseliei lor, ceea ce-i facu sa rida si mai tare), si cu toate ca sint gata sa pariez ca nu ascunde inauntru nici fisicuri de napoleoni si nici galbeni olandezi sau austrieci, lucru usor de constatat judecind dupa ghetrele de pe incaltamintea dumitaie con­fectionata in strainatate, totusi caci daca la acest modest bagaj poti adauga o asemenea presupusa ruda, cum ar fi, de pilda, sotia generalului Epancin, al carui nume l-ai pomenit adineauri, atunci si bocceluta dumitaie, as putea spune, va capata o anumita pondere. Bineinteles, numai daca generaleasa Epancina iti este cu adevarat ruda, si nu te inseli cumva, asa ca omul distrat ceea ce e foarte, foarte firesc mai ales cind are multa fantezie.

- Ei bine, trebuie sa recunosc ca nu sinteti deloc departe de ade­var, se grabi sa incuviinteze calatorul cel blond. Ma bate gindul si pe mine ca ma insel, pentru ca, sa vedeti, aproape ca nici nu mi-e ruda. De aceea, nici nu m-a surprins faptul ca nu mi-a raspuns la scrisoare. Oarecum, ma asteptam la asta.

-  Ai stricat degeaba banii pe hirtie si marci. Hm! imi place insa ca esti un om blajin si sincer, si asta o spun spre lauda dumitale. Hm! de altfel, cine nu-l cunoaste pe generalul Epancin? Toata lumea il stie. Si pe domnul Pavliscev, raposatul, care te-a intretinut in Elvetia, l-am cunoscut. Numai daca-i vorba de Nikolai Andreevici Pavliscev, caci erau doi veri primari cu acest nume. Cela­lalt locuieste si acum in Crimeea. Cit despre Nikolai Andreevici, acela care a raposat, era un om respectabil, cu relatii, si posesorul a patru mii de suflete

-  Asa il chema: Nikolai Andreevici Pavliscev, incuviinta tinarul. cercetindu-l cu multa curiozitate si luare-aminte pe domnul atotstiutor.

Intr-un anumit mediu social intilnesti adesea indivizi din acestia, intotdeauna bine informati, carora nu le scapa nimic; tot neastimparul mintii lor iscoditoare se indreapta de obicei, nestavilit, intr-o singura directie, fireste din lipsa unor interese sau preocupari mai importante, cum ar spune un cugetator modern. De altfel, aceas­ta „atotstiinta' a lor se limiteaza la un domeniu destul de restrins: ei stiu unde are serviciu cutare sau cutare, pe cine cunoaste, ce avere poseda, unde a fost guvernator, cu cine e casatorit, ce zestre i-a adus nevasta, ce rude mai apropiate si mai departate are, citi veri primari si de-al doilea etc. etc De regula, domnii acestia atotstiutori umbla rupti in coate si primesc o leafa de saptesprezece ruble pe luna. Oamenii, a caror viata ei o cunosc in toate dedesub­turile, nici nu si-ar putea explica macar ce motive anume ii indeam­na sa se agite astfel; si totusi, pentru multi dintre acesti indivizi, toate informatiile acumulate cu privire la diverse persoane, care ca volum ar echivala cu o intreaga disciplina stiintifica, reprezinta o adevarata bucurie, s-ar zice chiar o suprema satisfactie spirituala.

De altfel, disciplina aceasta pare sa fie deosebit de atragatoare, caci mi-a fost dat sa cunosc numerosi savanti, literati, poeti si oameni politici care-si aflasera in ea realizarea supremelor reconcilieri si teluri si care, poate, numai datorita ei facusera cariera.

in timpul acestei convorbiri, tinarul negricios se uita cu o pri­vire absenta pe fereastra si casca intruna, avind aerul omului nerab­dator sa ajunga cit mai repede la capatul calatoriei. Parea distrat, poate chiar prea distrat, tradind o stranie tulburare, care-l facea une­ori sa priveasca fara a vedea, sa asculte fara a auzi, sa rida fara sa stie el insusi de ce anume.

- Daca-mi este ingaduit, cu cine am onoarea? se adresa deo­data domnul cel bubos tinarului blond cu bocceluta in mina.

  Printul Lev Nikolaevici Miskin, ii raspunse prevenitor cel intrebat.

-  Printul Miskin, Lev Nikolaevici? Nu cunosc. Marturisesc ca nici n-am auzit vreodata pomenindu-se acest nume, spuse cazind pe ginduri slujbasul; adica nu-i vorba de nume; numele acesta are o vechime istorica si se pare ca-l mentioneaza si Karamzin in Istoria sa, eu ma refer la persoana, in sensul ca nu prea intilnesti astazi la tot pasul printi cu numele de Miskin; le-o fi apus faima de altadata.

- Nici nu-i de mirare! relua indata printul. Acum nu mai exista alti printi cu numele de Miskin in afara de mine si, daca nu ma insel, eu sint ultimul din aceasta spita. In ce-i priveste pe stramosii mei, multi dintre ei erau odnodvorti. In schimb, tatal meu a fost sublocotenent in armata, provenit din iuncheri. N-as putea spune insa cum se face ca si generaleasa Epancina e o printesa Miskina, care, pe linie femeiasca, se pare ca e si ea ultima in genul ei.

  He, he, he! Ultima in genul ei! Foarte spiritual! zise slujbasul rizind.

Gluma aduse un zimbet si pe buzele domnului cu chica neagra. Printul se arata cam surprins ca a izbutit sa spuna un calambur, destul de nereusit de altfel.

  Inchipuiti-va c-am spus-o asa, intr-o doara, explica el oare­cum contrariat.

  Se-ntelege, se-ntelege, il incuraja vesel slujbasul.

  Dar acolo, la profesorul  acela, ai  urmat, cneaze, si vreo scoala? intreba deodata negriciosul.

      Da am urmat un curs

      Uite, eu n-am invatat nimic.

  De altfel, nici eu n-am realizat cine stie ce mare lucru in aceasta privinta, spuse printul, ca si cum ar fi vrut sa se scuze. Starea sanatatii nu-mi ingaduia un studiu sistematic.

      Pe alde Rogojin ii cunosti? il intreba tot asa de brusc tinarul cel negricios.

      Nu, n-am auzit de acest nume. De altfel, nu cunosc aproape pe nimeni in Rusia. Pe dumneata te cheama Rogojin?

— Da, Parfion Rogojin.

 - Parfion? Nu cumva esti din neamul acela al Rogojinilor incepu slujbasul cu un aer important si grav.

 - Ba da, sint chiar din neamul acela, i-o reteza grabit si nerab­dator brunetul, care din capul locului nu vorbise decit cu printul, ignorindu-l cu desavirsire pe slujbasul cel bubos.

- Cum adica? exclama slujbasul, raminind perplex; casca apoi ochii mari si, deodata, fata ii lua o expresie de nemarginita admi­ratie, de ploconire infricosata. Cum, esti chiar feciorul lui Semion Parfionovici Rogojin, om cu vaza, care a decedat acum doua luni, lasind un capital de doua milioane si jumatate?

-  Si de unde stii, ma rog, ca a lasat exact doua milioane si jumatate? il intrerupse calatorul cel oaches, fara a catadicsi sa-i arunce macar o privire domnului cu nasul rosu; aratind apoi spre dinsul printr-o miscare scurta a capului, adauga: Ca sa vezi! Nu pri­cep ce narav au toti astia de se gudura atita si la ce le-o fi folosind sa se bage unde nu le fierbe oala, ca niste trepadusi?! Ce-i adevarat e ca tatal meu a dat ortul popii acum o luna, iar eu ma intorc de la Pskov acasa fara o letcaie. Nici ticalosul de frate-meu, nici mai-ca-mea nu mi-au trimis o para chioara si nici macar de stire nu mi-au dat! Chiar si cu un ciine nu te porti mai rau! O luna incheiata am zacut la Pskov, tintuit de friguri.

— in schimb acum pui mina dintr-o data pe-un milion de ruble, daca  nu   si   mai   mult.   Doamne-Dumnezeule!   striga   slujbasul, plesnind din palme.

  Poftim, s-a mai pomenit asa ceva? spuse infuriat Rogojin, aratind din nou spre slujbas cu un gest minios. Ce te tot bagi, omu­le, ca oricum nu capeti de la mine nici o letcaie, chiar daca te-ai tiri in patru labe inaintea mea.

  Si am sa ma tirasc, am sa ma tirasc!

— Ca sa vezi! dar pricepe odata ce-ti spun: de-gea-ba! Si o saptamina-ntreaga sa topai inaintea mea, tot nu-ti dau nimic.

  Si nici sa nu-mi dai! Asa-mi trebuie; nimic sa nu-mi dai! Iar eu tot am sa topai. Imi las nevasta, copiii, dar inaintea ta am sa topai! Acorda-mi cinstea asta, rogu-te acorda-mi-o!

— Ptiu! facu tinarul brunet scuipind, si se adresa din nou printu­lui. Acum cinci saptamini, cu un bagaj aproape la fel cu al dumitale, fugisem de-acasa la Pskov, la matusa-mea. Acolo, am zacut doborit de febra; intre timp, taica-meu s-a prapadit. L-a lovit dam­blaua. Sa-i fie tarina usoara, dar pe mine cit pe ce era sa ma omoare in bataie! Ma crezi, printe? Daca nu fugeam, imi venea de hac negresit.

— Asa de rau l-ai suparat? se minuna printul, privindu-l de data aceasta cu multa curiozitate pe acest milionar imbracat in cojoc. Faptul de a fi mostenit o avere si milionul ca atare puteau stirni fireste curiozitatea oricui, dar pe Miskin il surprinse si incepu sa-l intereseze la Rogojin cu totul altceva. De altfel si acesta parea dis­pus sa stea de vorba cu printul, desi la el dorinta de a conversa nu pornea dintr-un imbold launtric, ci survenea automat, ca o tendinta instinctiva de a-si ostoi zbuciumul in preajma unei fapturi ome­nesti, privind-o si palavragind, mai mult ca o destindere decit din nevoia de a-si impartasi gindurile. S-ar fi zis ca boala de care sufe­rise nu l-a parasit inca si el se afla si acum intr-un fel de delir prici­nuit de febra. Cit despre slujbas, acesta, cum s-ar zice, il sorbea din ochi pe Rogojin si, cu rasuflarea intretaiata, prindea lacom fiecare cuvintel ce iesea din gura lui, de parca ar fi fost niste nestemate.

  S-a infuriat rau batrinul si poate ca avea si de ce, raspunse Rogojin; dar necazul al mare mi se trage de la frate-meu. Ca de la maica-mea ce pretentii poti avea! O biata batrinica. Citeste Vietile sfintilor, sta la palavre cu tot felul de babute si toate le vede cu ochii fratelui meu, Senka. El insa ar fi putut sa-mi dea de stire la timp. Las' ca stiu eu de ce n-a facut-o! E drept ca tocmai atunci zaceam bolnav, fara simtire. Se pare totusi ca mi-au batut o tele­grama. Ca un facut, a nimerit in miinile matusa-mii, care de vreo treizeci de ani isi omoara vaduvia stind cit ii ziulica de mare cu niste scrintiti intru cele bisericesti. Mai dihai ca o calugarita. Telegra­ma a inspaimintat-o si, fara s-o desfaca, a dus-o la politie, unde zace si acuma. Ii multumesc lui Konev, Vasili Vasilici, care m-a incunostintat printr-o scrisoare de cele intimplate. Ticalosul de fra­te-meu, de hapsin ce e, s-a apucat si a taiat noaptea toti ciucurii de aur de pe giulgiul de brocart cu care era acoperit sicriul tatii. Cica ,,e pacat sa se prapadeasca atita banet!' Ei bine, doar pentru asa ceva si merita sa putrezeasca in Siberia, numai sa spun o vorba, ca asta sigur e un sacrilegiu. Tu ce zici, momiie? se-ntoarse el catre slujbas. Cum scrie in lege: profanarea de lucruri sfinte, nu-i asa?

— Profanare, profanare, Inaltimea voastra! incuviinta grabit sluj­basul.

— Ajungea in Siberia pentru asta?

— Da, da, Siberia, Siberia il pastea! Cum ma vezi si cum te vad!

   Ei   si-or fi  inchipuind ca mai  zac  bolnav,  urma  Rogojin, adresindu-i-se din nou printului, iar eu, fara sa fi suflat o vorba cuiva si nici macar inzdravenit cum trebuie, m-am suit in tren si iata-ma acum in drum spre Petersburg. Ce-o sa se mai mire frate-meu, Semion Semionici, cind m-o vedea ca apar! El isi inchipuie ca nu stiu cum ma ponegrea in fata raposatului! Recunosc ca l-am infuriat atunci pe batrin din pricina Nastasiei Filippovna. Ce sa fac, am paca­tuit — am pacatuit!

— Nastasia Filippovna, zici? se stradui parca sa-si aminteasca de ceva slujbasul, cu o expresie servila in ochi.

- Ia mai slabeste-ma, ca n-ai de unde s-o cunosti! il repezi cu naduf Rogojin.

-  Ba, sa stii ca o cunosc! raspunse triumfator slujbasul cel bubos.

- Vezi-ti de treaba; parca o singura Nastasia Filippovna exista pe lumea asta! Tare nesimtit mai esti, omule! Se putea sa nu dau peste o lichea care sa se tina scai de mine?! adauga el, adresindu-i-se printului.

- Orice mi-ai spune, eu tot o cunosc! Lebedev o cunoaste, se grozavea slujbasul. Degeaba se minie inaltimea voastra, pentru ca sint in stare sa dovedesc ca am spus adevarul adevarat! E vorba chiar de Nastasia Filippovna din pricina careia tatal dumitale te-a snopit in batai, adica de Nastasia Filippovna Baraskova, adevarata doamna, ca sa spunem asa, si in felul ei tot o printesa. E incurcata cu un anume Totki, mare proprietar si arhicapitalist - Afanasi lvanovici Totki, membru in mai multe companii si societati, si pe chestia asta prieten la catarama cu generalul Epancin

- Ia te uita! facu Rogojin surprins. Ptiu, lua-l-ar naiba! O cu­noaste cu adevarat.

- Lebedev stie tot! Nimic nu-i scapa! De altfel trebuie sa stii, Luminatia voastra, ca eu si pe Aleksaska Lihaciov l-am cunoscut indeaproape, iar dupa moartea tatalui sau, l-am insotit peste tot; n-a ramas un coltisor macar unde sa nu fi calcat impreuna; pretutindeni l-am dus; un pas nu facea fara Lebedev. Acuma sta la racoare pen­tru niste datorii, dar pe atunci a avut prilejul sa le cunoasca si pe Armance, si pe Coralia, si pe printesa Patkaia si pe Nastasia Filip­povna; si cite si mai cite.

- Pe Nastasia Filippovna? Vrei sa spui ca ea si cu Lihaciov il privi infuriat Rogojin; pina si buzele i se invinetisera si-i tremurau de minie.

- N-nici vorba! N-n-nici vorba! Nici vorba de asa ceva! - sari ca ars slujbasul, grabindu-se. Nici un fel de bani nu l-au putut ajuta pe Lihaciov sa ajunga la ea! Nu, ea nu-i ca Armance. Doar Totki poate ca are trecere la dinsa. Nu se duce nicaieri, si numai seara apare, in loja ei, la Teatrul Mare sau la Teatrul Francez. Ofiterii, cit sint ei de laudarosi, nu cuteaza nici ei sa spuna vreo necuviinta, pentru ca nimeni nu le-ar da crezare. Nu le ramine decit sa-si dea cu coatele aratind spre dinsa si sa-si sopteasca: „Uite-o, asta-i Nastasia Filippovna aceea!' si atit; altceva nu spun, pentru ca nici n-ar avea ce spune.

- Asa este, in adevar, intari Rogojin posomorit, incruntindu-si sprincenele. Se potriveste intocmai cu ce mi-a spus si Zaliojev atunci. Si asa s-a intimplat, draga printe, ca intr-o buna zi, trecind pe Nevski Prospekt, imbracat intr-o scurta ponosita de-a lui taica-meu, am vazut-o iesind dintr-o pravalie si urcindu-se in trasura. Parca m-ar fi strapuns o sageata. in clipa aceea imi iese in cale Zaliojev. Nici nu ma puteam compara cu el: era ferches ca o calfa de frizer, ba mai purta si monoclu, cita vreme pe noi tata ne tinea in cizme de iuft si ne hranea cu ciorbe de post. „Nu-i de nasul tau, imi zice, e o adevarata printesa. O cheama Nastasia Filippovna Baraskova si traieste cu Totki. Acuma, nu stie cum sa se desco­toroseasca de dinsa, caci i-a venit, ghiuj batrin de cincizeci si cinci de ani, sa se insoare cu cea mai frumoasa fata din Petersburg.' Tot atunci, Zaliojev imi sugera ca, daca vreau, pot s-o vad chiar in seara aceea la reprezentatia de balet de la Teatrul Mare, unde ea avea o loja retinuta cu abonament. Dupa rinduiala lui taica-meu de acasa, pas de te du la balet - te omoara in batai, nu alta! Dar mai puteam eu sa tin seama de toate astea?! Ma strecurai tiptil si o stersei pentru un ceas la teatru ca s-o mai vad o data pe Nastasia Filip­povna; toata noaptea n-am mai putut inchide ochii. A doua zi dimineata, raposatul imi da doua obligatiuni de stat de cinci la suta, a cite cinci mii de ruble fiecare, cu porunca spusa raspicat: „Du-te de le vinde; pe urma treci si achita-i lui Andreev sapte mii cinci sute de ruble, iar restul de la zece mii mi-l aduci si mi-l predai mie in mina; nu zabovi, nu te abate pe nicaieri, de la biroul lui Andreev vii direct acasa, te astept.' Obligatiile le-am vindut cu, banii i-am luat, dar la Andreev nu m-am dus, ci am intrat direct in magazinul englezesc, am ales o pereche de cercei cu briliante, fiecare aproape cit o aluna. Costau cu patru sute de ruble peste cele zece mii pe care le aveam in buzunar; mi-am spus numele si negustorul mi-a facut credit. Apoi m-am dus la Zaliojev: „Asa si pe dincolo, asta mi-i pasul, du-ma, nene, direct la Nastasia Filippovna'. Porniram. Cum si pe unde am mers, crede-ma, n-as putea sa spun, caci mergeam in nestire, fara sa-mi dau seama ce se petrece cu mine si nu-mi amintesc de nimic. Stiu numai ca m-am pomenit intr-un salon si a aparut dinsa ca sa ne primeasca. De altfel, nici nu m-am prezentat, nu voiam sa stie ca eu sint acela care ofera darul, si atunci a vorbit Zaliojev: „Din partea lui Parfion Rogojin, adica in amintirea intilnirii de ieri, binevoiti a-i primi', zise el. Ea deschise cutia, se uita la cercei si zimbi: „Multumeste-i prietenului dumitale, domnului Rogojin, pentru amabila lui atentie', raspunse ea, se inclina si se retrase. O, Doamne, de ce n-am murit in clipa aceea? Ca doar in sinea mea, cind m-am hotarit sa ma duc la ea, ma gindisem: „Putin imi pasa; totuna, cei de acasa n-or sa ma mai vada intorcindu-ma viu!' Ceea ce mi s-a parut insa deosebit de jignitor a fost faptul ca bestia aceea de Zaliojev a cautat sa traga spuza pe turta lui. Cu statura mea mica si infatisarea de slugoi, taceam rusi­nat si nu-mi puteam lua ochii de la ea, in timp ce el, din contra, imbracat ca un filfizon, pomadat, frizat, rumen, cu o cravata in carouri la git, se tot hlizea si se tot izmenea inainte-i, incit n-ar fi fost de mirare ca ea sa-l fi luat pe el drept Rogojin. Dupa ce iesi­ram, ii spusei: „la seama, zic, nu cumva sa-ti intre in cap ca ai putea sa te bagi pe fir, ai inteles?' „Bine, bine, dar sa te vad cum te descurci in fata lui Semion Parfionici!' imi raspunse el rizind. Mar­turisesc ca atunci imi venea mai degraba sa ma arunc in riu decit sa ma intorc la tata, dar mi-am zis: „Fie ce-o fi!' si m-am intors acasa ca un becisnic.

- Vai, vai! facu slujbasul cutremurindu-se si strimbindu-se. Cind te gindesti ca raposatul, nu zic pentru zece mii, dar si pentru zece ruble, era in stare sa-i vina de hac omului, trimitindu-l pe lumea cealalta, ii explica el printului.

Acesta se uita mirat la Rogojin, al carui chip parea si mai palid in acel moment.

- Pe lumea cealalta! se strimba, imitindu-l, Rogojin. Ce stii tu! Intimplarea a ajuns numaidecit la urechile tatei; de altfel, Zaliojev isi  facuse datoria  s-o  povesteasca pretutindeni. Taica-meu ma chema in incaperile de sus si, incuind usa, ma tinu un ceas intreg intr-o buseala. „Asta-i numai un mezelic, zise, o mica pregatire pen­tru diseara, cind am sa mai vin, ca sa-mi iau ramas-bun de la tine in toata regula.' Si ce crezi ca a facut batrinul pe urma? S-a dus acasa la Nastasia Filippovna, i-a trintit o plecaciune pina-n pamint si incepu s-o implore plingind. Pina la urma, ea ii aduse cutiuta cu cer­ceii si i-o azvirli in fata: „Tine-ti cerceii, batrine, spuse ea, dar sa stii ca pietricelele astea pretuiesc in ochii mei de zece ori mai mult acuma, cind stiu la ce urgie s-a expus Parfion, pentru ca sa mi-i dea in dar. Saluta-l si multumeste-i lui Parfion Semionici.' Eu, in tim­pul acela, cu voia mamei, imprumutai douazeci de ruble de la Seriojka Protusin si plecai cu trenul la Pskov; ajunsei intr-un hal fara de hal. Batrinele se pusera sa-mi citeasca pilde din Vietile sfintilor. Dar eu, ametit de bautura, pornii sa-mi topesc ultimii banisori prin circiumi. M-au gasit a doua zi beat mort sub un gard, scuturat de friguri si pe deasupra muscat de ciini. Mai-mai sa dau ortul popii peste noapte.

-  Acu', acu' sa vezi cum ti-o mai jucam noi pe incintatoarea Nastasia Filippovna! chicoti slujbasul, frecindu-si miinile. O dam gata, la naiba cu cerceii! Ne infatisam acum cu ceva mai abitir decit niste cercei

-  Asculta! Daca te mai aud ca spui macar un singur cuvint despre Nastasia Filippovna, sa stii ca te iau la palme, fara sa ma uit c-ai fost prieten cu Lihaciov! striga Rogojin, apucindu-l aprig de brat.

-  Daca dai in mine, inseamna ca nu ma vei respinge! Bate-ma! Cind ai dat in cineva, l-ai legat de tine pentru totdeauna Dar mi se pare ca am si sosit.

Intr-adevar, trenul intra in gara. Rogojin spusese ca nu se stie inca nimic despre plecarea lui din Pskov si cu toate astea mai multi insi il asteptau pe peron.

Zarindu-l, ei incepura sa strige si sa-si agite caciulile in aer.

- Poftim, si Zaliojev e aici, murmura Rogojin, care ii privea de sus cu un zimbet triumfator si rautacios in acelasi timp. Printe, i se adresa el deodata lui Miskin, nu stiu pentru ce, dar mi-ai devenit foarte drag. Poate pentru ca te-am intilnit in asemenea clipe; dar l-am intilnit, uite, si pe dinsul, urma el, aratind spre Lebedev; si totusi nu mi-a desteptat nici un fel de simpatie. Sa vii sa ma vezi, printe. Iti voi da jos ghetrele astea, te imbrac intr-o blana de jder faina; pun sa-ti faca un frac extra cu o jiletca alba sau de alta culoare, dupa cum vei dori; iti voi umple buzunarele cu bani si ne vom duce impreuna la Nastasia Filippovna! Ce zici, vii?

-  Asculta-l, printe Lev Nikolaevici! il indemna entuziasmat si solemn Lebedev. Nu lasa sa-ti scape prilejul! Nu lasa!

Printul Miskin se salta putin de pe banca, ii intinse politicos mina lui Rogojin si rosti cu multa amabilitate:

- Vin cu cea mai mare placere si iti multumesc pentru prietenia pe care mi-o arati. Si poate chiar astazi am sa trec pe la dumneata, daca voi mai avea timp. Pentru ca, iti spun sincer, si dumneata mi-ai placut mult, mai cu seama dupa ce mi-ai povestit intimplarea cu cerceii; dar si inainte de asta mi-ai placut, cu toate ca ai o fata tare mohorita. Iti multumesc de asemenea si pentru blana, si pentru hainele pe care mi le promiti, caci intr-adevar, foarte curind pro­babil, voi avea mare nevoie si de haine, si de suba. Cit despre bani, marturisesc ca in momentul de fata n-am aproape nici o letcaie.

-  Bani  vom avea;  nici  o  grija.  Diseara capat bani.  Sa  vii neaparat!

-  Bani vor fi, nici o grija, repeta ca un ecou slujbasul, chiar in seara asta!

-  Dar in privinta femeilor, ce ai de spus, printe, esti cumva amator? Hai, zi-i — nu te sfii!

— N-u-u! Sa vezi, eu Poate ca nu stii, dar din cauza bolii mele mostenite, eu nici n-am cunoscut femeia.

- in cazul acesta, printe, striga Rogojin, da-mi voie sa te socot omul blajin desprins de cele lumesti, si pe alde voi Dumnezeu va ocroteste.

— Asa-i, Dumnezeu ii ocroteste, intari slujbasul.

-  Iar tu sa vii cu mine, contopistule, ii porunci Rogojin lui Lebedev, si coborira cu totii din tren.

Asadar, Lebedev isi atinsese scopul. in curind, ceata lor gala­gioasa porni spre Voznesenski Prospekt. Printul trebuia sa ajunga in Liteinaia. Vremea era umeda si racoroasa; intreba trecatorii si, aflind ca are de facut vreo trei verste pentru a ajunge la destinatie, se hotari sa ia o birja.

II

Generalul Epancin locuia in casa proprie, situata nu departe de Liteinaia, in directia catedralei Spas Preobrajenie. In afara de aceasta (impunatoare) cladire, din care aproape cinci sesimi erau ocupate de chiriasi, generalul mai avea o casa foarte mare pe Sadovaia, care-i aducea un venit apreciabil. Pe linga aceasta, era proprietarul unei fabrici in judetul Petersburg si al unei mosii intinse si ren­tabile, situata chiar in apropierea capitalei. Se stia ca intr-o vreme generalul Epancin se ocupase intens de niste concesiuni si acum figura printre marii actionari ai mai multor societati comerciale. Trecea drept un om foarte bogat, foarte ocupat si foarte influent prin relatiile lui. Avea darul de a se face indispensabil in anumite institutii, in special la serviciul sau. Pentru nimeni nu constituia insa un secret ca Ivan Feodorovici Epancin nu avea studii si prove­nea din copiii de trupa; acest din urma amanunt pleda, de buna seama, in favoarea si spre lauda lui; totusi, generalul, desi un om inteligent, isi avea si el micile slabiciuni - intre care si faptul ca nu-i placea sa i se aminteasca de acest lucru. In tot cazul, istetimea si dibacia lui erau de netagaduit. Asa, de pilda, isi facuse un obicei, un adevarat sistem de a nu cauta sa iasa in evidenta, de a ramine, daca era cazul, in umbra, neobservat; de aceea foarte multa lume pretuia la el tocmai aceasta modestie si faptul ca intotdeauna isi cunostea pozitia si locul. Si totusi, de-ar fi stiut aceia care-l judecau astfel ce se petrece in adincul sufletului acestui Ivan Feodorovici, care-si cunostea atit de bine locul! Desi avea o mare experienta a vietii si anumite insusiri absolut remarcabile, Ivan Feodorovici prefera totusi sa apara mai curind in chip de infaptuitor al gindurilor altuia decit ca un om cu idei proprii; ii placea sa treaca drept „omul cel mai devotat', sincer si dezinteresat, ba chiar — ca sa vezi incotro merge veacul! — drept un om de inima, rus sadea. E drept ca aceasta din urma postura i-a atras si citeva intimplari nos­time de tot, dar generalul stia sa-si tina cumpatul chiar si in cele mai anecdotice situatii. Unde mai pui ca norocul il favoriza pina si la joc: risca absolut constient sume mari si, departe de a-si ascunde pasiunea pentru jocul de carti, i se deda cu toata placerea, mai cu seama ca de cele mai multe ori acesta s-a dovedit a-i fi de mare folos. Societatea in care se complacea era destul de pestrita, for­mata insa numai din „barosani'. De altfel, totul era deocamdata o chestiune de viitor, timpul putea sa mai rabde, timpul stie sa rabde multe, si toate urmau sa vina cu vremea si la rindul lor. Generalul Epancin nu avea decit cincizeci si sase de ani. Era, cu alte cuvinte, in plina vigoare a unei virste cind, la drept vorbind, incepe ade­varata viata. Constitutia lui robusta, tenul sanatos, dintii tari, desi cam innegriti, expresia preocupata a fetei dimineata la serviciu, si vesela seara la masa de joc sau acasa la Luminatia sa - , toate astea, fara indoiala, contribuiau in chip simtitor la succesele prezente si viitoare ale generalului si-i presarau drumul vietii cu trandafiri.

Generalul avea o familie infloritoare. E drept ca aici nu chiar totul era trandafiriu, in schimb existau si o multime de lucruri in jurul carora de mult incepusera sa graviteze, cu toata seriozitatea si fervoarea, cele mai frumoase sperante si teluri ale Excelentei sale. De altfel, exista oare teluri mai importante si mai sfinte decit cele parintesti? Unde te-ai putea ancora mai bine decit in sinul familiei!

Sotii Epancin cu cele trei fiice formau o familie legata printr-o afectiune trainica. Se insurase generalul pe cind era inca tinar loco­tenent, cu o fata aproape de aceeasi virsta cu el, care nu era nici frumoasa si nici cine stie ce invatata, iar toata zestrea ei se reducea la cincizeci de suflete — care, ce-i drept, constituira temelia izbinzilor lui viitoare. Totusi, niciodata mai tirziu, generalul Epancin nu s-a aratat nemultumit de aceasta casatorie prea timpurie, niciodata n-a considerat-o drept o nechibzuinta a tineretii exaltate; dim­potriva, ii purta sotiei sale atita respect, incerca de multe ori fata de dinsa atita sfiiciune si teama chiar, incit ajunse s-o iubeasca. Generaleasa descindea dintr-o familie nu cine stie ce stralucita, in schimb foarte veche, familia princiara Miskin, si se mindrea nespus cu stirpea ei. Un personaj influent de atunci, unul dintre acei prote­guitori care au putinta sa protejeze fara sa-i coste ceva, binevoi sa se intereseze de capatuirea tinerei printese. El ii deschise portita junelui ofiter si-i dadu usurel un brinci pe calea norocului, cu toate ca acesta nici nu prea avea nevoie sa fie imboldit; ii era de ajuns un semn, o privire incurajatoare — si in ruptul capului, n-ar fi lasat sa-i scape ocazia! Cu unele mici si rare intermitente, cei doi soti con­vietuira mai bine de douazeci si cinci de ani intr-o armonie aproape desavirsita. Ca ultima mladita a unei familii nobile si poate datorita si unor insusiri si calitati personale, generaleasa reusise inca din tinerete sa-si atraga bunavointa citorva doamne influente din inalta societate. Treptat, pe masura ce situatia materiala si pozitia sociala a generalului deveneau tot mai prospere, ea se familiariza complet cu atmosfera din saloanele acestei lumi selecte.

intre timp, cele trei fete ale generalului - Aleksandra, Adelaida si Aglaia — crescura si ajunsera la virsta de maritis. E drept ca, dupa nume, nu erau decit odraslele generalului Epancin. in schimb, dupa mama apartineau aristocratiei, aveau zestre frumoasa, tatal lor putea spera sa ajunga la cele mai inalte situatii, iar pe deasupra - ceea ce nu era deloc lipsit de importanta - toate trei erau de o frumusete rapitoare, chiar si cea mai mare, Aleksandra, care numara douazeci si cinci de ani impliniti. A doua, Adelaida, avea douazeci si trei, iar cea mai mica, Aglaia, implinise abia douazeci. Aglaia era cea mai frumoasa dintre toate, si in societate incepuse sa atraga atentia tutu­ror. Dar mai era ceva: toate trei erau foarte instruite, straluceau prin inteligenta si talente. Se stia ca surorile traiesc in buna intelegere si se ajuta intre ele. Se vorbea chiar de unele sacrificii materiale facute de surorile mai mari in folosul celei mici — un adevarat idol al familiei. in societate, nu numai ca nu cautau sa straluceasca, ci, dimpotriva, se tineau foarte modest. Nimeni nu le-ar fi putut invinui de trufie sau ingimfare; se stia insa ca erau mindre si ca isi cunosc pe deplin valoarea. Aleksandra era muziciana; Adelaida avea talent pentru pictura; si totusi, aproape nimeni nu stiuse de asta si aceste insusiri ale lor fura descoperite abia in ultimul timp si cu totul la intimplare. Intr-un cuvint, toata lumea avea numai cuvinte de lauda pentru cele trei surori. Adica, aproape toata lumea, caci existau si rauvoitori, care vorbeau cu groaza despre pasiunea surorilor Epancin pentru lectura, despre acea sumedenie de carti pe care le citisera. Fiicele generalului nu se aratau deloc grabite sa se marite; stiau sa pretuiasca in modul cuvenit cercurile pe care le frecventau, pastrind totusi anumite rezerve. Faptul apare cu atit mai demn de relevat cu cit se cunosteau veleitatile si telurile pe care le nutrea tatal lor.

Era aproape de unsprezece cind printul suna la usa locuintei generalului. Acesta ocupa, la etajul al doilea, un apartament destul de modest in raport cu pozitia lui sociala. Un lacheu in livrea des­chise usa si printul fu nevoit sa intre in lungi tratative cu acest cer­ber, care se uita cu vadita neincredere la dinsul si la bocceluta lui. In cele din urma, dupa declaratia de mai multe ori repetata ca este intr-adevar printul Miskin si ca are absoluta nevoie sa-l vada pe general pentru o chestiune urgenta, lacheul il introduse intr-o incapere mica de linga anticamera biroului si-l preda in seama unui alt om, care isi facea serviciul in timpul diminetii, anuntind per­soanele venite pentru audienta. imbracat in frac, acesta parea sa fi trecut de patruzeci de ani, iar dupa tinuta lui grava si aerul preocu­pat se putea vedea cit de patruns era el de importanta functiei sale, caci era usier cu insarcinari speciale pe linga cabinetul  — Asteptati in anticamera, iar legaturica lasati-o aici, spuse el, asezindu-se in fotoliul sau cu o gravitate masurata si examinindu-l cu o privire severa si plina de mirare pe print care, fara a-si lasa din mina modestul bagaj, ocupase un scaun alaturi.

  Daca-mi dai voie, am sa astept aici, in tovarasia dumitale; caci ce rost are sa ramin singur acolo?

  Aici nu se cade sa asteptati, fiindca sinteti vizitator, adica oaspe. Vreti sa vorbiti personal cu Excelenta sa?

Lacheul, se vede treaba, avea anumite rezerve in privinta lui si, neputindu-se impaca cu gindul ca va trebui sa introduca un aseme­nea musafir, hotari probabil sa-l mai descoasa putin.

  Da, am de vorbit cu generalul Epancin intr-o chestiune incepu printul.

— Nu va intreb despre ce anume vreti sa-i vorbiti; treaba mea e sa va anunt. Dar, asa cum v-am mai spus, pina la venirea secre­tarului, nu e cu putinta.

Neincrederea omului parea sa creasca: prea din cale-afara se deosebea acest print de vizitatorii obisnuiti, cu toate ca, aproape zilnic, la o anumita ora, generalul era nevoit sa primeasca in ches­tiuni de afaceri tot felul de oameni. Desi se deprinsese cu asta, ba primise chiar si instructiuni destul de precise in aceasta privinta, lacheul avea totusi mari indoieli in cazul de fata, socotind probabil ca prezenta secretarului va fi absolut necesara.

— E adevarat ca veniti chiar din strainatate? intreba el in cele din urma, aproape fara voie si ezitind; ar fi vrut poate sa intrebe: „E adevarat ca sinteti printul Miskin in carne si oase?'

— Intocmai; am coborit adineauri din tren. Voiai, mi se pare, sa ma intrebi daca intr-adevar sint printul Miskin, dar n-ai facut-o din politete?

— Hm facu lacheul surprins.

— Te asigur ca nu mint si ca n-o sa ai nici o neplacere din prici­na mea. Iar daca ma prezint in halul acesta, cu bocceluta in mina, e numai pentru ca in momentul de fata ma aflu intr-o situatie nu toc­mai stralucita.

- Hm! Vedeti, nu de asta ma tem. Sint obligat sa va anunt si o sa va primeasca secretarul. Afara de cazul cind Aicea-i aici indraznesc sa va intreb, nu cumva ati venit la general ca sa-i cereti vreun ajutor?

- A, nu! in privinta asta poti sa fii absolut linistit! N-am sa-i cer nimic.

-  Scuzati, va rog, dar am intrebat si eu judecind dupa infati­sarea dumneavoastra Asteptati sa vina secretarul; deocamdata, generalul e ocupat cu domnul colonel, da' vine numaidecit si secre­tarul care e in serviciu la Companie.

-  Daca e vorba totusi sa astept mai mult, te-as ruga sa-mi spui daca pot sa fumez pe aici, pe undeva? Am cu mine pipa si tutun.

-  Sa fumati? il privi cu nedumerire dispretuitoare lacheul, nevenindu-i parca sa-si creada urechilor. Sa fumati? Nu, fumatul e oprit aici; si apoi, cum de a putut sa va treaca prin gind asa ceva Hm ciudata intrebare!

-  A, nu! nu m-am gindit ca as putea sa fumez in camera asta; stiu bine ca nu-i permis; te rugam numai sa-mi arati un loc unde sa-mi pot aprinde pipa, pentru ca am deprins acest obicei si n-am mai fumat de trei ceasuri. De altfel, poate ca ai dreptate, nu degeaba se spune: cite bordeie, atitca obiceie!

-  Ei bine, cum sa ma incumet a anunta un om ca dumnea­voastra? mormai aproape fara voie lacheul. Mai intii, ca vizitator, deci ca musafir, ar trebui sa stati acum in camera de asteptare si nu aici  cu  mine;  parca ma vad tras la raspundere pentru aceasta abatere! Sau poate aveti cumva de gind sa ramineti de tot la noi? adauga el, aruncind inca o data o privire piezisa spre bocceluta printului, care evident nu-i dadea pace.

- Ba nu, n-am asemenea intentii. Chiar daca mi s-ar propune, n-as raminc aici. Am venit numai sa fac cunostinta cu stapinii casei si nimic mai mult.

- Cum asa, sa faceti cunostinta? intreba surprins si din ce in ce mai banuitor lacheul. Pai, nu mi-ati spus la inceput ca ati venit cu anumite treburi?

- Vezi ca, de fapt, nu este vorba despre ceva precis. Si totusi, as avea, daca vrei, si o anumita treaba: sa cer un sfat; dar intii de toate vreau sa ma prezint familiei Epancin; sint printul Miskin, iar sotia generalului e si ea o printesa Miskin si noi amindoi am fi cei din urma descendenti ai acestei familii.

-  Vasazica, pretindeti acum ca sinteti si rubedenii? sesiza, de data aceasta aproape ingrozit, lacheul.

-  Si nici asta nu s-ar putea afirma cu toata hotarirea. Fireste, daca am incepe sa scormonim cu tot dinadinsul, o inrudire oarecare exista, de buna seama, dar e atit de indepartata, incit ar fi greu sa dai de firul ei. I-am si scris o data generalesei din strainatate, dar n-am primit nici un raspuns. Si totusi, intorcindu-ma in tara, am socotit de a mea datorie sa ma prezint. Iti dau toate lamuririle acestea ca sa-ti imprastii indoielile, pentru ca te vad tare ingrijorat. Anunta ca a venit printul Miskin si insusi numele acesta va fi cea mai buna explicatie a scopului vizitei mele. O sa ma primeasca — foarte bine, n-o sa ma primeasca - nici o suparare. Desi, nu-mi vine a crede ca va refuza sa ma primeasca; presupun ca doamnei general ii va face placere sa-l cunoasca pe unicul reprezentant in viata al neamului sau, de vreme ce, dupa cite mi-a fost dat sa aud, cu siguranta tine mult la obirsia ei nobila si pune mare pret pe spita princiara din care se trage.

Felul de a vorbi atit de simplu, sincer si deschis al printului avu, pe cit se pare, un efect cu totul contrariu aceluia pe care ar fi trebuit sa-l aiba in mod normal. Si cu cit era mai simplu, cu atit parea mai deplasat in cazul de fata, caci era exclus ca lacheul acesta incercat sa nu-si dea seama ca o conversatie foarte potrivita intre doi oameni de aceeasi conditie sociala devine cu totul nelalocul ei intre un musafir si un om. Si fiindca de obicei oamenii sint mult mai destepti decit ii cred stapinii lor, lacheului nostru nu-i raminea decit sa-si inchipuie una din doua: ori ca printul era un neispravit care umbla sa cerseasca bani, ori ca e un prostanac fara pic de ambitie, caci un print destept si care se respecta n-ar fi stat in antreu de vorba cu o sluga, necum sa se mai si intretina cu ci povestindu-i despre treburile lui. Oricum, si intr-un caz, si in celalalt, nu risca sa fie tras la raspundere el, lacheul, anuntind un asemenea vizitator?

— Ar fi totusi bine sa treceti in camera de asteptare, spuse el, de data aceasta pe un ton mult mai staruitor.

— Daca stateam acolo, nu puteam sa-ti dau toate lamuririle aces­tea, raspunse printul, rizind cu voie buna, si ramineai cu aceeasi ingrijorare din pricina imbracamintei si a boccelutei mele. Asa stind lucrurile, poate ca nici nu mai are rost sa-l astept pe secretar si te duci dumneata singur sa m-anunti?

— Nu pot sa anunt un asemenea vizitator fara voia secretarului. Apoi, chiar adineauri, Excelenta sa a poruncit sa nu las pe nimeni cit timp e ocupat cu domnul colonel; in schimb, Gavrila Ardalionici poate sa intre oricind.

— Ce este el, slujbas?

  Cine, Gavrila Ardalionici? Nu, e in serviciu particular, la Companie. Da', de ce nu puneti legaturica deoparte, uite aici.

— M-am gindit si eu la asta, daca-mi dai voie. Sa-mi scot, poate, si pelerina, ce zici?

— De buna seama, ca doar n-o sa intrati la el asa-mbracat. Printul se ridica si-si scoase in graba pelerina, sub care purta o haina destul de bine croita, desi cam uzata. De-a curmezisul vestei ii atirna un lant de otel, la capatul caruia era prins un ceas de argint, marca elvetiana.

Cu toate ca printul era un prostalau — lacheul il si cintarise in sinea lui — totusi sluga generalului socoti in cele din urma ca nu se cuvine sa stea la taifas cu un vizitator al stapinului sau, desi printul incepuse grozav sa-i placa intr-un anumit fel, de ce anume, ce-i drept, nici el n-ar fi putut spune. in acelasi timp simtea ca omul acesta il face sa-si piarda cumpatul, il scoate din sarite.

— Dar generaleasa la ce ore primeste? intreba Miskin, reluindu-si locul pe scaun.

  Asta nu mai e treaba mea. Cred ca n-are ore fixe; depinde cine vine.  Pe croitoreasa se-ntimpla s-o primeasca chiar si  la unsprezece  dimineata.   Gavrila  Ardalionici  e  si  el  primit  mai devreme ca ceilalti, ba chiar si in timpul micului dejun.

— Aici, la voi, incaperile sint mai calduroase iarna decit in strai­natate, spuse printul, in schimb, acolo, aerul de afara e mai cald decit la noi; dar casele sint tare friguroase iarna; un rus cu greu se poate deprinde cu astfel de locuinte.

— Si cum adica, acolo nu se face foc in casa?

— Ba da, sint insa cu totul altfel construite, vreau sa zic, sobele si ferestrele.

— Hm! Si ati umblat mult prin strainatati?

— Patru ani. De fapt, am stat tot timpul aproape in acelasi loc, intr-un sat.

— Cred ca v-ati cam dezobisnuit de cele ale noastre?

  E foarte adevarat. Nu stiu daca ai sa ma crezi, dar ma cu­prinde uneori mirarea cum de nu mi-am uitat limba. De pilda, acum, stau de vorba cu dumneata si mereu imi vine in gind: „Uite ca vorbesc destul de bine ruseste'. Poate chiar din cauza asta nu-mi tace gura. De ieri, in adevar, simt mereu nevoia sa vorbesc ruseste.

   Hm!  Ati  stat vreodata la Petersburg?  (Oricit se straduia lacheul sa pastreze distanta cuvenita, ii venea greu sa renunte la o conversatie atit de placuta cu un om asa de politicos.)

  La Petersburg? Aproape deloc. Am fost doar asa, in trecere. Nici inainte nu prea am stiut cum e pe aici, iar acum, aud ca s-au produs atitea schimbari, incit se zice ca si cei care cunosteau bine toate rinduielile trebuie sa invete totul de la capat. Acum se vor­beste mult, mi se pare, de niste reforme in justitie, de un nou fel de judecata.

— De! Ce sa zic, judecata - e tot judecata. Dar acolo pe unde ati umblat cum e judecata? O fi mai cu multa dreptate sau e tot asa ca pe la noi?

  N-as putea sa-ti spun, ca nu prea cunosc. Despre instantele noastre judecatoresti, am auzit insa spunindu-se lucruri foarte bune. S-apoi cind te gindesti ca la noi, de pilda, nu exista pedeapsa cu moartea.

— Dar acolo este?

— Da. Am vazut o executie in Franta, la Lyon, unde ma dusese Schneider.

- Si cum, ii duce la spinzuratoare?

- Nu, in Franta li se reteaza capul.

- Si tipa rau omul?

-  Nici n-apuca sa tipe. Totul se petrece intr-o clipita. Omul e asezat cu gitul pe butuc, de sus cade lunecind un fel de masinarie - ghilotina se cheama — un satir mare si lat cade dintr-o data cu putere Capul sare retezat cit ai clipi din ochi si se rostogoleste in cosul din fata butucului. Mai groaznice sint pregatirile; dupa ce i se comunica sentinta, condamnatului i se dau ultimele ingrijiri; e legat si dus la locul de executie, apoi il urca pe esafod Uite, atunci e infiorator! Multimea alearga sa vada, chiar si femeile, desi acolo nu prea e privita cu ochi buni o asemenea curiozitate la femei.

- Vezi bine, asta nu-i treaba lor.

-  Fireste, ele n-au ce cauta acolo! Asemenea cazne! Con­damnatul, il chema Legros, era un om in puterea virstei, destept, indraznet, voinic. Ei bine, nu stiu daca ai sa ma crezi, dar in timp ce urca pe esafod, plingea si era alb ca varul. De necrezut! E ingro­zitor! Cum e cu putinta ca cineva sa plinga de spaima? Nu mi-as fi inchipuit vreodata ca un om, un om in toata firea, la virsta de patruzeci si cinci de ani, care n-a stiut ce-i aia lacrima pina atunci, poate sa plinga ca un copil. Ce s-o fi petrecind in sufletul lui in acel minut? Ce groaza, ce cutremurare il cuprinde? La ce foloseste aceasta batjocorire  a  sufletului?!   Porunca doar spune:  „Sa nu ucizi!' Si pentru ca un om a ucis trebuie sa i se ia si lui viata? Nu se cade. A trecut mai bine de o luna de atunci si nici astazi nu pot sa uit, parca-mi sta inaintea ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.

Printul se insufletise si o usoara roseata ii colora obrazul pa­lid, desi vorbea cu acelasi glas scazut. Lacheul era numai urechi si-l asculta cu atita interes si simpatie, de parca n-ar fi vrut sa se smulga de sub vraja vorbei lui; o fi fost si el un om cu imaginatie si cu o licarire de cuget.

- E bine, cel putin, ca omul nu se chinuieste prea mult, zise el.

-  Ei vezi? relua printul cu inflacarare. Dumneata ai observat lucrul acesta si toata lumea e de aceeasi parere; tocmai de aceea s-a si inventat ghilotina. Dar, stii, mie mi-a trecut atunci si un alt gind prin minte: nu cumva, dimpotriva, e mai rau asa? O sa-ti para ciu­dat, de necrezut, poate, dar, cu putina imaginatie, te poate incerca si o asemenea idee. Gindeste-te, de pilda, la cele ce se-ntimpla in caz de tortura: durere, rani, chinuri trupesti; toate astea il distrag pe om de la suferinta morala intr-asa fel, incit, pina in clipa mortii, numai ranile il chinuiesc. Dar principala, cea mai groaznica suferinta nu ti-o pot pricinui ranile, ci constiinta, certitudinea ca peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumatate de minut, peste o clipa, sufletul ti se va desparti de trup, ca n-ai sa mai fii om si ca asta-i absolut sigur; important e ca-i absolut sigur. In clipa cind ti-ai virit capul in scobitura, ti l-ai asezat pe butuc si astepti sa cada taisul, ba ii si auzi hirsiitul, uite sfertul, fragmentul acela de secunda este cel mai groaznic. Crede-ma, te rog, ca nu-i deloc vreo fantezie de-a mea si ca multi sustin acelasi lucru. Sint atit de incredintat ca este asa, ca am sa-ti spun sincer parerea mea. Pedeapsa cu moartea pen­tru omor este o pedeapsa de o mie de ori mai grea decit insasi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinte de condamnare la moarte este infinit mai groaznic decit omorul tilharesc. Omul pe care il omoara hotii noaptea in padure sau altcum spera totusi pina-n ultima clipa ca poate scapa. Au fost cazuri cind omul avea beregata taiata si tot incerca sa fuga ori sa implore indurarea. Pe cind aici, aceasta ultima speranta, care face ca moartea sa fie poate de zece ori mai usor de suportat, iti este dinainte luata si fara nici un fel de indoiala, absolut sigur; te afli in fata unei sentinte si toata grozavia sta in faptul ca este absolut sigur ca nu vei putea s-o inlaturi si sa scapi; nu cred sa existe un chin mai ingrozitor pe lume decit o ase­menea certitudine. Pune un soldat inaintea unui tun intr-o batalie si trage asupra lui, tot va mai nadajdui inca: citeste-i insa aceluiasi soldat sentinta prin care este condamnat absolut sigur la moarte si-l vei vedea pierzindu-si mintile sau izbucnind in plins. Cine a spus ca firea omeneasca e in stare sa suporte asa ceva fara sa inne­buneasca? Ce rost are o asemenea cruzime, oribila, monstruoasa si zadarnica? Poate sa fi existat vreodata un om caruia, dupa ce i s-a citit sentinta de condamnare la moarte si a fost lasat o vreme prada spaimei, sa i se spuna pina la urma: „Du-te, ai fost iertat!' Ei bine, omul acela ar sti poate sa ne povesteasca prin ce a trecut. Hristos insusi a vorbit de acest inspaimantator supliciu. Nu, nu se cade ca omul sa fie chinuit astfel!

Desi usierul n-ar fi izbutit sa exprime toate astea asa cum le spunea printul, totusi se putea citi pe fata lui induiosata ca a inteles bine miezul chestiunii.

  Ma rog, daca aveti pofta de fumat, ingina el, puteti sa va aprindeti pipa, dar cit mai repejor, ca nu cumva sa va pofteasca inauntru. Uite, colea, sub scaricica. Vedeti usa aceea. Intrati pe usa, la dreapta e o odaita; acolo se poate, numai ati face bine sa des­chideti ferestruica, sa iasa mirosul de tutun, caci dupa rinduiala casei nu e ingaduit

Dar printul n-avu timp sa-si satisfaca gustul. In anticamera intra grabit un tinar cu niste dosare in mina. Lacheul se repezi sa-i scoata blana, in timp ce tinarul il masura din ochi pe print, aruncindu-i o privire piezisa.

— Gavrila Ardalionici, incepu lacheul pe un ton confidential si aproape familiar, dumnealui zice ca e printul Miskin si neam cu conita, a sosit cu trenul din strainatate si s-a prezentat asa, cu o bocceluta in mina, numai ca

Printul nu deslusi mai mult, fiindca servitorul continua sa vor­beasca aproape in soapta. Gavrila Ardalionovici asculta cu atentie si din cind in cind se uita la print cu multa curiozitate. Apoi renunta sa mai asculte si se apropie cu interes de musafir.

  Sinteti printul Miskin? intreba el cu o politete si amabilitate exagerate.

Era un tinar foarte frumos, tot de vreo douazeci si opt de ani: blond, de statura mijlocie, bine facut, cu o mica barbuta napo­leoniana, avea o figura inteligenta si foarte frumoasa. Numai ca zimbetul lui, cu toata amabilitatea pe care o afecta, avea ceva artifi­cial in el; dintii, prea regulati, aminteau un sirag de perle; privirea, cu toata aparenta voiosie si sinceritate, trada ascutimi iscoditoare.

„Omul acesta cred ca are cu totul alta privire cind e singur si probabil ca nici nu ride vreodata', isi zise in gind printul, retinind mai mult intuitiv o prima impresie.

Miskin se grabi sa-i dea toate lamuririle despre persoana lui, repetind pe scurt ceea ce-i spusese cu putin inainte lacheului, iar mai inainte lui Rogojin. Gavrila Ardalionovici, intre timp, parea ca se straduieste sa-si aduca aminte de ceva.

  Nu i-ati trimis acum un an sau chiar mai putin Elizavetei Prokofievna o scrisoare, din Elvetia, mi se pare?

— Intocmai.

  In cazul acesta, numele dumneavoastra nu este necunoscut in familia generalului si cu siguranta ca n-a fost dat uitarii. Doriti sa stati de vorba cu Excelenta sa? Ma duc sa va anunt Generalul va fi  liber indata.   Ar fi bine,  pina  atunci,  sa treceti  in  sala de asteptare Pentru ce l-ai lasat pe dumnealui sa stea aici? se adresa el pe un ton sever servitorului.

— Va spuneam ca asa a dorit

In acest timp, usa cabinetului se deschise brusc si de acolo iesi un militar cu o servieta in mina, care vorbea tare si se inclina mereu, luindu-si ramas-bun de la stapinul casei.

— Esti aici, Ganea? Vino, te rog! striga un glas dinauntru. Gavrila Ardalionovici schita un salut cu capul in directia printu­lui si intra grabit in cabinet.

Peste vreo doua minute, usa se deschise iar si glasul sonor si afabil al secretarului i se adresa lui Miskin:

— Va rog sa poftiti, printe!

III

Generalul Ivan Feodorovici Epancin il primi in picioare in mijlocul cabinetului, uitindu-se la el cu multa curiozitate, ba facu si doi pasi in intimpinarea lui. Printul se apropie si se recomanda.

— Ei bine, raspunse generalul, cu ce as putea sa-ti fiu de folos?

- O, nimic important nu ma aduce; voiam numai sa fac cunos­tinta cu dumneavoastra. N-as vrea sa va deranjez, caci nu cunosc nici ziua, nici orele dumneavoastra de primire. Dar vin direct de la gara, chiar acum am sosit din Elvetia

Generalul schita un inceput de suris, dar se opri ca pentru un moment de reculegere, isi ingusta ochii, il mai examina o data pe vizitator din cap pina-n picioare, apoi, cu un gest grabit, ii arata un scaun; el insusi se aseza putin intr-o parte si se intoarse spre print cu un aer nerabdator, de asteptare. Ganea, in picioare, intr-un colt al odaii, cerceta hirtiile de pe birou.

- De obicei nu prea am ragaz sa fac cunostinte noi, observa gene­ralul. Intrucit insa dumneata ai probabil in vedere un scop anumit

-  Eram sigur, intrerupse printul, ca o sa banuiti numaidecit ca vizita mea urmareste un anumit scop. Va asigur insa ca, in afara de placerea de a va cunoaste, nici un alt motiv nu ma aduce in casa dumneavoastra.

- Bineinteles, placerea e tot asa de mare si pentru mine, dar nu poti sa te distrezi intruna; stii, mai are omul si treburi In afara de asta, pina acum nu pot sa descopar nimic comun intre noi nici o legatura, ca sa zic asa

-  Nu-i nici o legatura, fireste, si nici vreun punct comun intre noi. Caci, daca sint printul Miskin si daca sotia dumneavoastra se trage din neamul nostru, asta, desigur, nu-i un motiv. inteleg prea bine. Totusi, altul nu exista. Mai bine de patru ani am lipsit din Rusia, iar cind am plecat din tara ma gaseam intr-un hal nu prea eram cu mintea limpede! Nici atunci nu prea cunosteam viata, iar acum nici atit. As avea nevoie de cunostinta unor oameni de inima; as avea chiar si o afacere de rezolvat si nu stiu la ce usi sa bat. Inca la Berlin mi-a venit in gind: „imi sint aproape rude, sa ma adresez mai intii lor; cine stie, poate ca am putea sa ne fim de folos reci­proc, ei mie si eu lor, daca sint oameni de inima'. Si am avut prile­jul sa aud ca sinteti tocmai asemenea oameni buni.

-  Iti sint foarte recunoscator, zise generalul surprins. Da-mi voie sa te intreb unde ai tras?

- Deocamdata, n-am tras nicaieri.

— Inseamna ca vii la mine direct de la gara? Si cu bagajele?

— N-am nici un fel de bagaj, doar o bocceluta cu rufarie; de obi­cei o port cu mine. Pina diseara, am timp sa-mi caut o camera la hotel.

— Vasazica, ai de gind totusi sa-ti iei o camera la hotel?

— O, da, fireste.

  Dupa vorbele dumitale, crezusem ca ai venit cu gindul sa ramii la mine.

  Asa ceva nu s-ar intimpla decit in urma unei invitatii din partea dumneavoastra. Marturisesc insa ca n-as fi primit. Nu pentru ca as avea vreun motiv, ci pentru ca nu-mi sta in firea.

  Atunci am facut bine ca nu te-am invitat si nici nu te invit, ingaduie-mi, totodata, printe - pentru ca sa fim pe deplin lamuriti si pentru a inlatura, ca sa spun asa, orice echivoc — sa trag urma­toarea concluzie din convorbirea noastra: intrucit din discutia noas­tra a reiesit si sintem de acord ca intre noi nu poate fi vorba de vreo legatura de rudenie, desi pentru mine ar fi fost, bineinteles, deo­sebit de magulitor sa ne stim rude, ar urma

— Ar urma ca nu-mi ramine altceva de facut decit sa ma ridic si sa plec, ispravi vizitatorul fraza si se ridica rizind cu multa voiosie chiar, in ciuda situatiei penibile in care fusese pus. Credeti-ma ca, desi nu am deloc experienta vietii si nu cunosc nici obiceiurile si nici felul de viata al oamenilor de aici, nu stiu de ce, exact asa mi-am inchipuit ca va decurge intrevederea noastra. Probabil ca asa e nor­mal sa fie De altfel, nici la scrisoarea pe care v-am trimis-o nu mi-ati raspuns Atunci, va las cu bine si scuzati pentru deranj. Privirea printului era in acel moment atit de blinda, iar zimbetul asa de senin si lipsit de orice urma de resentiment, incit generalul il privi deodata mai atent si in aceeasi clipa il vazu cu alti ochi; o schimbare brusca se produse in atitudinea gazdei.

— Stii, printe, spuse generalul cu un glas care nu semana cu cel de adineauri, oricum, eu nu te cunosc inca si-apoi, ma gindesc ca poate Elizaveta Prokofievna ar dori sa-l cunoasca pe omul care poarta acelasi nume ca ea Mai zaboveste putin, daca vrei si daca timpul iti ingaduie.

— O, timp am destul si-mi apartine in totalitate, n-am unde si la ce sa ma grabesc (si printul, fara multa ceremonie, isi puse pe masa palaria  moale  cu  bor  mare).   Marturisesc ca, venind incoace, nutrisem speranta ca, poate, Elizaveta Prokofievna isi va aduce aminte de scrisoarea mea. Adineauri, cind asteptam acolo, in anti­camera, servitorul dumneavoastra m-a banuit ca as fi dintr-aceia care vin sa ceara de pomana; mi-am dat seama numaidecit. Iar slujitorii dumneavoastra probabil ca au primit in privinta asta instructiuni severe; dar va asigur ca nu pentru asta am venit, ci, credeti-ma, numai si numai ca sa cunosc si sa ma apropii de oameni. Am impresia insa ca v-am deranjat si asta ma nelinisteste.

  Uite ce este, printe, spuse generalul cu un zimbet voios, ma bate gindul ca daca esti cu adevarat asa cum pari, cine stie, poate ca ne-ar face placere sa te cunoastem mai de aproape; numai ca, vezi dumneata, eu sint un om prea ocupat; uite si acum, mai am de vazut si de semnat niste hirtii, pe urma trebuie sa ma duc la Alteta sa si de acolo la slujba, incit, desi as prefera sa stau de vorba cu un om cumsecade si onorabil totusi De altfel sint asa de convins de buna dumitale educatie incit Dar ce virsta ai, printe?

— Douazeci si sase de ani.

— la te uita! Te credeam mult mai tinar.

— Da, se spune ca par mai tinar. Cred ca voi sti sa ma port ast­fel, incit sa nu va stingheresc si asta nu-mi va fi deloc greu, dat fiind ca nici nu-mi place sa plictisesc pe cineva Si pe urma, am impresia ca sintem atit de diferiti in aparenta din cauza unor anu­mite imprejurari, incit inclin sa cred si eu ca intr-adevar nu-i nimic comun intre noi; desi nu sint deloc convins de asta; caci, la drept vorbind, adesea e numai o parere ca nu exista puncte comune, in realitate insa, ele exista si inca foarte multe Numai indolenta omeneasca e de vina ca oamenii se categorisesc unii pe altii din vedere si nu sint in stare sa gaseasca Dar ceea ce spun poate ca va plictiseste? Mi s-a parut chiar

  In doua cuvinte: ai ceva avere sau, poate, te gindesti sa-ti gasesti o ocupatie? Scuza-ma ca te iau asa

-  Vai de mine, intrebarea dumneavoastra e fireasca si mi-o explic foarte bine. N-am deocamdata nici o avere si nici ocupatie, cu toate ca mi-ar fi trebuit. Bani, pina acum, am avut de la straini; profesorul Schneider, la care mi-am urmat tratamentul si studiile in Elvetia, mi-a dat atit cit era nevoie pentru drum, asa ca acum, de pilda, mi-au ramas doar citeva copeici. Am de rezolvat, ce-i drept, o chestiune si as avea nevoie de un sfat, dar

-  Si cum ai de gind sa te descurci deocamdata? Care ti-au fost intentiile? interveni generalul.

- Sa fac ceva, sa lucrez orice

- Esti filosof, cum vad; si totusi ai vreun talent, anumite apti­tudini, macar din acelea care sa-ti asigure cit de cit existenta? Scuza-ma ca insist

- O, dar n-aveti de ce va scuza. Cred ca n-am nici talente, nici aptitudini deosebite. Mai curind as spune contrariul, tinind seama ca din pricina sanatatii mele n-am putut primi o instructiune sis­tematica. Dar, ca sa-mi cistig piinea, cred ca

Generalul il intrerupse iar si-i ceru noi amanunte. Printul mai povesti o data ceea ce se cunoaste din paginile anterioare. A reiesit cu acest prilej ca generalul nu numai ca auzise de raposatul Pavliscev, dar il si cunoscuse personal. Din ce motive anume omul acesta s-a interesat direct de educatia lui, nici chiar Miskin nu putea sa-si explice — probabil in amintirea vechii prietenii carc-l legase de tatal sau. Ramas orfan de mic, printul fusese crescut la tara, caci pentru starea sanatatii lui se recomanda sederea la aer curat. Pavliscev il incredintase unor cucoane batrine, rude dc-ale lui, mosierese de provincie; mai intii i se dadu copilului o guvernanta, pe urma un pedagog. Printul declara de altfel ca, in ciuda faptului ca isi amintea aproape totul, multe lucruri nu era in stare sa le explice multumitor, deoarece au ramas pentru el invaluite ca intr-o ceata. Accesele bolii de care suferea fiind din ce in ce mai frecvente il facusera aproape idiot (printul spuse intocmai cuvintul idiot). Mai povesti apoi cum Pavliscev s-a intilnit inr-o zi, la Berlin, cu profesorul Schneider - un doctor elvetian care se ocupa in spe­cial de aceste boli si care infiintase in cantonul Valais un institut psihiatric, unde trata idiotia si deficienta mintala prin hidroterapie si gimnastica; se ocupa de instructia pacientilor sai, urmarind dez­voltarea lor intelectuala. Si astfel Pavliscev il trimise cu vreo cinci ani in urma in Elvetia, internindu-l in casa de sanatate condusa de acest doctor. Acum doi ani insa, Pavliscev a murit subit fara sa fi apucat sa-si lase ultimele dispozitii. Schneider a continuat sa-l mai tina si dupa aceea si sa-l trateze, inca doi ani; de vindecat n-a reusit sa-l vindece de tot, dar i-a fost de mare ajutor, fiindca acum se simte mult mai bine; si ca, in sfirsit, la dorinta lui staruitoare si in urma unei intimplari care l-a hotarit pe profesor sa-l lase sa plece, el s-a intors in patrie.

Generalul nu-si ascundea mirarea.

- Si cum adica, n-ai in Rusia pe nimeni, dar absolut pe nimeni? intreba el.

- Deocamdata pe nimeni dar nadajduiesc am primit de altfel o scrisoare

- Cel putin, il intrerupse iarasi generalul fara sa fi auzit ultimele cuvinte ale printului despre scrisoare, ai vreo pregatire, ai invatat sa faci ceva si crezi ca boala dumitale nu te-ar impiedica sa ocupi, de pilda, o slujba usoara, undeva in administratie?

- A! nu, fara indoiala. Chiar as dori mult sa am o slujba, pentru ca vreau sa vad ce aplicatii am. In toti cei patru ani cit am stat in Elvetia, am studiat mereu, desi nu prea sistematic, ci asa dupa pro­pria mea metoda. Am citit mai ales foarte multe carti rusesti.

- Carti rusesti? Atunci inseamna ca stii carte si poti sa scrii fara greseli?

- O, da, fireste.

- Foarte bine. Si ai un scris frumos?

-  Scrierea o am excelenta. in aceasta privinta as putea spune ca am un adevarat talent de caligraf. Dati-mi sa va scriu ceva de proba, spuse printul inflacarindu-se.

- Ma rog. De asa ceva chiar este nevoie. Si, mai ales, imi place hotarirea pe care o arati, printe; esti intr-adevar un om simpatic, zau asa.

- Aveti niste rechizite de birou extraordinare. Ce de-a creioane si condeie, ce hirtie admirabila Si ce cabinet frumos aveti! Uite un peisaj pe care-l cunosc: e o vedere din Elvetia. Tabloul a fost facut probabil dupa natura; locul acesta il cunosc, sint convins ca l-am vazut; e in cantonul Uri.

- Tot ce se poate, desi tabloul a fost cumparat aici. Ganea, da-i printului o foaie de hirtie; poftim hirtie si un condei; poti sa te asezi la masuta asta. Ce ai acolo? se intoarse generalul catre secretar, care scosese intre timp din servieta o fotografie de format marc pe care i-o arata. Ah! Nastasia Filippovna! Chiar dinsa ti-a trimis-o, chiar dinsa? Dumneaei personal? il descosea el pe Ganea, inviorindu-se si plin de curiozitate.

- Mi-a dat-o adineauri, cind m-am dus sa-i prezint felicitarile. l-o cerusem mai de mult. Nu stiu daca nu-i cumva o aluzie din partea ei ca intr-o zi ca asta m-am prezentat cu miinile goale, fara vreun cadou, adauga Ganea cu un zimbet acru.

-  Da' de unde! Cum de a putut sa-ti treaca prin cap asa ceva! Nu-i deloc in firea ei si nu-i o femeie interesata, replica foarte cate­goric generalul. Si, intre noi fie vorba, ce dar ai fi putut sa-i faci? Pentru asta trebuie mii de ruble! Afara de cazul ca i-ai fi dat si tu o fotografie de-a ta. Apropo, nu ti-a cerut-o inca?

-  Nu, nu mi-a cerut si poate ca nici n-o sa mi-o ceara vreo­data. Cred ca n-ati uitat, Ivan Feodorovici, de reuniunea de asta-seara. Ati fost invitat in mod special.

- N-am uitat, n-am uitat, fireste. Si am sa vin negresit. Ca doar e ziua ei de nastere, cum as putea sa lipsesc. Douazeci si cinci de ani! Hm! stii ceva, Ganea, am sa-ti dezvalui un secret. Pregates-te-te. Ne-a fagaduit, lui Afanasi Ivanovici si mie, ca in seara asta, cu prilejul sarbatoririi, isi rosteste cuvintul hotaritor: a fi sau a nu fi! Asa ca baga de seama!

O tulburare brusca il facu pe Ganea sa paleasca.

- A spus dinsa asa? intreba el cu un tremur in glas.

- Si-a dat cuvintul zilele trecute. A trebuit sa cedeze, in cele din urma, la insistentele noastre. Dar ne-a rugat sa nu-ti spunem nimic deocamdata.

Generalul il urmarea cu atentie pe Ganea; aerul stingherit al acestuia parea ca il indispune.

-  Amintiti-va, lvan Feodorovici, spuse emotionat si intrucitva ezitind Ganea, ca dinsa mi-a lasat toata libertatea sa decid cum vreau pina in clipa cind va lua ea o hotarire; ba si atunci chiar, ultimul cuvint il am eu

-  Care vasazica tu Care vasazica se nelinisti deodata ge­neralul.

- N-am spus nimic.

- Gindeste-te in ce situatie ne pui!

- N-am zis ca renunt. Poate ca nu m-am exprimat bine

- Cred si eu! As vrea sa te vad renuntind! spuse cu ciuda gene­ralul, fara sa-si ascunda supararea. Aici, dragul meu, nu se mai pune chestiunea ca n-ai putea sa renunti, ci e vorba cit de nerabda­tor esti sa primesti raspunsul ei, cu cita placere si bucurie astepti acest raspuns. Cei de-acasa ce spun?

-  Ce sa spuna! Acasa, totul va decurge cum vreau eu. Numai tata, ca de obicei, se tine de nazbitii, a intrecut orice masura, incit refuz sa mai stau de vorba cu el, dar il tin din scurt si, de n-ar fi mama, zau ca l-as da pe usa afara. Bineinteles, mama plinge intruna si sora-mea e furioasa. Eu insa le-am declarat categoric ca numai eu am dreptul sa-mi hotarasc propria soarta si vreau ca toata lumea din casa sa se supuna vointei mele. Surorii mele, cel putin, i-am spus toate acestea raspicat, de fata cu mama.

- Eu, unul, drept sa-ti spun, nu mai inteleg nimic, observa ginditor generalul, ridicind din umeri si desfacindu-si bratele in semn de mirare. Chiar zilele trecute, tii minte, cind Nina Aleksandrovna a venit la mine sa se plinga, ce se mai vaita, ce se mai caina! „Dar de ce atita necaz?' o intreb eu — ca sa aflu ca pentru mama si sora ta casatoria aceasta ar fi o dezonoare. Ce dezonoare, ma rog, as vrea sa va intreb? Cine ar putea sa-i reproseze ceva Nastasiei Filippovna sau sa afirme ceva rau despre purtarea ei? Numai pentru ca a trait cu Totki? Dar e absurd, mai ales daca tinem seama de anumite imprejurari! „Nu-i asa ca n-ati admite-o in societatea fiicelor dumneavoastra?' zice. Ca sa vezi la ce se gindeste! Dar nu inteleg cum de nu tine seama Nina Aleksandrovna de

- De situatia ei? il ajuta Ganea pe general sa-si ispraveasca gindul. Isi cunoaste ea foarte bine locul, nu fiti suparat pe dinsa. De altfel, chiar atunci i-am facut un scandal teribil ca sa se invete minte si sa nu se mai amestece in treburile altora. Si totusi, daca mai avem liniste in casa, poate e numai fiindca ultimul cuvint n-a fost rostit inca, dar putin mai trebuie ca sa se dezlantuie furtuna. Daca in seara asta lucrurile se lamuresc definitiv, e limpede ca atunci totul va rabufni pe fata.

Printul auzi toata conversatia asta aplecat la masuta din colt, asupra probei sale de caligrafie. Ispravind, se apropie de masa ca sa predea hirtia generalului.

  Asadar, asta-i Nastasia Filippovna? ingina el, cercetind cu multa atentie si curiozitate portretul. Frumoasa faptura! mai adauga Miskin cu inflacarare.

Si, intr-adevar, fotografia infatisa o femeie tinara de o rara fru­musete. Era imbracata intr-o rochie de matase neagra, cu o croiala foarte simpla si eleganta, dar fara pretentie; parul, probabil casta­niu, era strins intr-o pieptanatura simpla de tot, ochii ii avea negri si profunzi, fruntea ginditoare; chipul, putin cam slab si poate prea palid, exprima pasiune, lasind sa se intrevada si o umbra de trufie. Ganea si generalul se uitau uluiti la Miskin

— Cum adica, Nastasia Filippovna? O cunosti dumneata pe Nas­tasia Filippovna? intreba generalul.

- Da; sint numai de douazeci si patru de ore in Rusia si am avut prilejul sa aud vorbindu-se de aceasta femeie minunata, raspunse printul si povesti despre intilnirea cu Rogojin si tot ce aflase de la acesta.

— Ce-o mai fi si asta! zise generalul, cuprins din nou de neli­niste; ascultase cu multa atentie istorisirea printului si acum il fixa pe Ganea cu o privire iscoditoare.

- Vreo mitocanie, desigur, murmura Ganea putin tulburat; le ce te poti astepta de la un negustoras zurbagiu pus pe chefuri si dezmat. Am mai auzit eu ceva despre o isprava de-a lui.

— Asa e, am auzit si eu, isi aduse aminte generalul. Dupa intimplarea aceea cu cerceii, Nastasia Filippovna ne-a povestit totul de-a fir a par. Dar acum e altceva. Poate ca intr-adevar e vorba la mijloc de un milion si de o pasiune. O pasiune brutala, sa zicem, dar oricum e pasiune si se cam stie de ce-s capabili domnisorii acestia cind o iau razna Hm! numai de n-ar iesi de-aici vreo incurcatura! conchise generalul, cazind pe ginduri.

— Va sperie milionul? rinji Ganea.

— Tu nu te temi, fireste?

  Ce impresie ti-a facut, printe? il intreba deodata Ganea pe Miskin. Are aerul unui om serios sau e o puslama ordinara? As vrea sa stiu parerea dumitale personala.

In sufletul lui Ganea se petrecea probabil ceva neobisnuit, facindu-l sa puna aceasta intrebare. Parea ca un gind nou ii incoltise in minte si-i sclipea nerabdator in ochi. Cit despre general, a carui sincera neliniste era vadita, se uita chioris la print, ca si cum nu s-ar fi asteptat la cine stie ce mare lucru de pe urma raspunsului sau.

— Nu stiu cum sa va spun, reflecta printul, numai ca mie perso­nal mi-a facut impresia unui om cuprins de o mare pasiune, ba as zice chiar de o pasiune bolnavicioasa. De altfel, el insusi are inca aerul unui om suferind. Nu este exclus ca din primele zile la Petersburg chiar sa cada iarasi la pat, mai cu seama daca nu se cruta si se apuca de chefuri.

— Asa? Asta e impresia dumitale? se agata generalul de aceasta supozitie.

— Da, e impresia pe care mi-a facut-o.

— Ce are a face ca peste citeva zile ar putea sa cada la pat, zise Ganea, surizind rautacios din coltul buzelor. Asemenea istorii se pot intimpla fara sa fie nevoie de cine stie ce mult timp si n-ar fi exclus sa se intimple ceva chiar si in seara asta

— Hm! Tot ce se poate. Dar atunci totul va depinde de ceea ce i se va nazari Nastasiei Filippovna, murmura generalul.

  Si o stiti cum e citeodata!

  Ce vrei sa spui? striga generalul indispus la culme. Asculta, Ganea, te rog astazi sa n-o contrazici, cauta sa fii intr-un cuvint sa-i intri in voie Hm! ce te hlizesti la mine? Asculta, Gavrila Ardalionici, ar fi, cred, nimerit, ba chiar foarte nimerit momentul sa ne intrebam: in definitiv, ce anume urmarim noi? Caci, in ceea ce ma priveste, interesul meu personal in afacerea asta, intelegi, e pe deplin asigurat si nimic nu m-ar putea ingrijora; intr-un fel sau altul, ce-i al meu e pus deoparte. Totki nu-si va schimba hotarirea, prin urmare nu risc nici o pierdere si, daca totusi imi bat capul cu asta acum, e numai pentru binele tau. Gindeste-te, asadar; ce naiba, n-ai incredere in mine? Ca doar esti un om intr-un cuvint, un om destept, si m-am bizuit pe tine Or, in cazul de fata, acest lucru e e

— E lucru de capetenie, ispravi Ganea, venind iarasi in ajutorul generalului, vadit incurcat, si buzele lui se schimonosira intr-un zimbet veninos pe care nici macar nu incerca sa-l ascunda. Isi atin­ti privirea febrila in ochii generalului, ca si cum ar fi vrut ca acesta sa-i citeasca tot gindul. Generalul se facu rosu de minie.

  Da, da, precum ai spus! A sti sa fii destept este un lucru de capetenie! intari el, sfredelindu-l cu privirea pe interlocutorul sau. Nu ti se pare ca esti cam ridicol, Gavrila Ardalionici? imi face impresia ca te bucura chiar aparitia acestui fecioras de negustor, ca si cum ai vedea in el o scapare pentru tine. Aici insa trebuie judecat bine din capul locului; trebuie sa cumpanesti bine situatia si si sa procedezi in consecinta, drept si cinstit, si asta e valabil pentru amindoua partile; iar de nu e preferabil s-o spui dinainte, ca sa nu-i compromiti pe altii, cu atit mai mult cu cit ai avut vreme destula pentru asta; si nici acum nu-i prea tirziu de altfel (generalul ridica sprincenele semnificativ), cu toate ca mai sint doar citeva ceasuri Ai inteles ce vreau sa spun? Ai inteles? Chiar asa, zau, accepti ori nu? Daca nu accepti, spune si ma rog nimeni nu te sileste, Gavrila Ardalionici, nimeni nu te impinge cu forta intr-o cursa, daca ti se pare cumva ca la mijloc e vreo cursa.

  Accept, rosti cu glasul pe jumatate, dar cu un ton hotarit, Ganea, apoi tacu posomorit, lasindu-si privirea in pamint.

Generalul era satisfacut. Ce-i drept, se cam pripise si acum isi facea reprosuri de a fi intrecut masura. Cind deodata, intoreindu-se spre musafir, o neliniste subita i se asternu pe fata la gindul ca acesta auzise toata conversatia. In aceeasi clipa insa linistea ii reveni; o singura privire aruncata asupra printului i-a fost de ajuns pentru a nu-si mai face griji in aceasta privinta.

  Formidabil!  striga el, privind proba de scris pe care i-o prezentase printul. Dar e un adevarat model de caligrafie! Si inca un model din cele mai reusite! Priveste, Ganea, ce talent!

Pe o foaie groasa de hirtie velina printul scrisese cu caractere medievale rusesti propozitia:

„ Precicucernicul egumen Pafnutie si-a pus iscalitura. '

- Aveti aici, explica el cu deosebita placere si multa insufletire, iscalitura staretului Pafnutie, aflata pe un manuscris din secolul al paisprezecelea. Stiau sa iscaleasca frumos egumenii si mitropolitii de odinioara, ba cu ce gust citeodata, cu cita sirguinta! Daca aveti in biblioteca dumneavoastra editia lui Pogodin, domnule general, ati putea sa va convingeti. Mai departe vine un alt model de scriere: iata, aici aveti o proba de caligrafie ronda pe care o intrebuintau francezii in secolul trecut, unele litere nici nu mai seamana cu cele de azi; era scrisul curent de atunci, acela al scribilor oficiali; speci­menul care mi-a servit de model provine de la unul dintre ei, veti recunoaste si dumneavoastra ca nu e lipsit de unele calitati reale. Priviti acest d si acest a asa de frumos rotunjite. Am incercat sa transpun acest caracter de scriere franceza in litere rusesti, ceea ce nu-i deloc usor, dar am izbutit si vad ca iese destul de frumos. Pof­tim si o alta scriere, foarte originala si foarte frumoasa chiar aici: „Prin .sirguinta invingi orice.'  Este caligrafia cancelariilor rusesti sau, daca doriti mai precis, a cancelariilor militare. Asa se scriu documentele oficiale care trebuie adresate unor personaje impor­tante. Literele sint toate ronde, trasatura e neagra, dar sint facute cu mult gust. Un caligraf n-ar admite asemenea ornamente sau, mai bine zis, asemenea intentii de ornamentatie, vedeti, aceste codite mici neispravite - dar daca le priviti in ansamblu, aici se reflecta un caracter, se intrevede chiar sufletul unui scrib cazon; el ar fi vrut parca sa dea friu liber fanteziei, sa asculte de inspiratia talentului sau, dar gulerul vestonului de militar e strins incheiat in copci, spiritul de disciplina a razbit pina si in scris. Ce sa zic, e un lucru admirabil! Modelul acesta mi-a cazut in mina cu totul din intimplare si unde credeti? — in Elvetia! Recent de tot si m-a impresionat mult. Asta-i o scriere englezeasca obisnuita, simpla si sobra; ele­ganta nici ca ar putea merge mai departe; aici totul e superb, incintator, un adevarat sirag de perle, e perfectiunea insasi; dar iata si o varianta frantuzeasca a acestui scris, am imprumutat-o de la un comis-voiajor francez; de fapt, e aceeasi scriere engleza, cu ace­leasi caractere, cu deosebire ca linia neagra e un pic mai densa, mai ingrosata, ceea ce face ca proportiile de lumina sa nu fie respectate; remarcati de asemenea ca si ovalul sufera o usoara modificare: e putin mai rotunjit; in plus aici mai gasim si un adaos ornamental, dar ornamentul este un lucru extrem de delicat, care ascunde mii de primejdii! Infloriturile cer un gust extraordinar; dar daca sint izbu­tite, daca proportiile au fost gasite — o asemenea scriere nu mai sufera nici o comparatie, ramii pur si simplu fermecat!

  Oho! Ce subtilitati de amanunt! zise generalul rizind. Pai dumneata, cum vad, esti mai mult decit un simplu caligraf, esti un artist! Tu ce zici, Ganea?

  E uimitor, intari secretarul, si as putea spune - un artist pe deplin constient de menirea lui, adauga el cu un suris ironic.

— Dumneata rizi. N-ai decit. Nu-ti dai seama ca aici e vorba de o adevarata cariera, urma generalul. Nici nu stii, printe, carei per­sonalitati importante te vom pune sa scrii scrisori! Am putea foarte bine, chiar de la inceput, sa-ti oferim treizeci si cinci de ruble pe luna. Dar vad ca s-a facut douasprezece si jumatate, se intrerupse el din vorba, uitindu-se la ceas; sa ne intelegem, printe, caci sint grabit si poate n-o sa mai avem ocazia sa ne intilnim astazi! Ia loc putin; ti-am explicat ca nu e chip sa te primesc prea des, in schimb doresc sincer sa-ti vin cit de cit in ajutor, ca sa poti face fata, adica, nevoilor celor mai urgente; pe urma te descurci singur cum stii. Am sa-ti caut un loc intr-o cancelarie; n-ai sa ai cine stie ce mult de lucru, dar trebuie sa fii constiincios si punctual. Acum, in ce pri­veste gazduirea dumitale. Gavrila Ardalionici Ivolghin, tinarul meu prieten aici prezent, cu care te rog sa faci cunostinta, locuieste in familie; mama si sora lui au doua-trei odai mobilate pe care le dau cu chirie, inclusiv serviciul, la persoane de buna conditie. Nina Aleksandrovna, sint convins, va tine seama de recomandatia mea. Pentru dumneata, printe, e mai mult decit o comoara, mai intii pen­tru ca in loc sa fii singur, vei fi, ca sa spun asa, in sinul familiei, caci, dupa parerea mea, nu poti, la inceput, sa ramii singur cuc intr-o capitala ca Petersburgul. Nina Aleksandrovna si Varvara Ardalionovna, mama si sora lui Gavrila Ardalionici, sint niste doamne onorabile pentru care am cea mai mare consideratie. Nina Aleksandrovna este sotia unui vechi camarad al meu, generalul Ardalion Aleksandrovici, actualmente pensionar. E adevarat ca in urma unor imprejurari cu totul speciale am incetat sa-l mai vad, ceea ce insa nu ma impiedica sa-i pastrez intr-un anumit fel toata stima. Toate astea ti le spun, printe, ca sa te fac sa intelegi ca va fi din parte-mi o recomandare, ca sa zic asa, personala, care ma anga­jeaza si ca, prin urmare, raspund oarecum pentru dumneata. Costul pensiunii e din cele mai moderate si sper ca leafa dumitale iti va permite in curind sa faci fata acestei cheltuieli. E drept ca omul mai are nevoie si de ceva bani de buzunar; cred insa ca n-ai sa te superi, draga printe, daca-ti atrag atentia ca ar fi mai cuminte sa eviti banii de buzunar si, in general, nici sa nu porti bani in buzunar. Ti-o spun dupa parerea pe care mi-am facut-o despre firea dumitale. Dat fiind insa ca in momentul de fata punga dumitale e absolut goala, permite-mi sa-ti ofer aceasta hirtie de douazeci si cinci de ruble. Bineinteles, ne vom socoti mai tirziu, si daca esti intr-adevar un om asa de sincer si bun la inima cum te arata vorba, sper ca nici in privinta asta n-are sa se iveasca vreo dificultate intre noi. Si daca iti acord atita atentie, e numai pentru ca am anumite proiecte in priv­inta dumitale; intr-o zi le vei cunoaste. Vezi ce sincer sint. Sper, Ganea, ca nu vei avea nimic de obiectat ca printul sa locuiasca la voi?

- O, dimpotriva! Maica-mea va fi chiar incintata raspunse cit se poate de politicos si prevenitor Ganea.

-  Mi se pare ca pina acum nu aveti ocupata decit o singura camera; cum il cheama pe locatar? Ferd? Fer

— Ferdiscenko.

-  Exact. Dar sa stii ca nu-mi place deloc acest Ferdiscenko al vostru; un fel de mascarici ordinar. Si nu inteleg de ce Nastasia Filippovna il incurajeza atit. Sa fie oare cu adevarat ruda cu ea?

  As! e o gluma si atit! Ce rubedenie? Nici in clin, nici in mineca.

— Ei, atunci, da-l dracului! Ei bine, printe, esti multumit sau nu?

- Va multumesc, Excelenta, ati dat dovada de multa marinimie fata de mine, cu atit mai mult ca nici macar nu v-am cerut sprijinul; si nu o spun din mindrie; adevarul e ca realmente nu stiam unde sa-mi pun capul. Ce-i drept, adineauri, Rogojin m-a invitat sa ma duc la el.

-  Rogojin? Ei bine, cred ca nu face; ti-as da un sfat parintesc sau, daca ti-e mai pe plac, un sfat prietenesc: sa-l scoti din cap pe domnul Rogojin asta. Si, in general, te-as sfatui sa-ti limitezi relati­ile la familia in care ai sa stai.

- Pentru ca sinteti asa de bun cu mine, incepu printul, as avea de rezolvat o chestiune. Am primit o comunicare

— Te rog sa ma scuzi, intrerupse generalul, dar nu mai dispun de nici un minut macar. Ma duc sa te anunt Lizavetei Prokofievna; daca dorinta ei va fi sa te primeasca chiar acum (am eu grija sa te prezint in modul cel mai favorabil), te sfatuiesc sa profiti de ocazie si sa-i intri in voie, caci Lizaveta Prokofievna poate sa-ti fie de mare folos; doar purtati acelasi nume. De n-o vrea acum, sa nu fie cu suparare, vei veni alta data. iar tu, Ganea, uita-te putin la so­cotelile astea; am incercat cu Fedoseev adineauri sa le dam de capat. Ar fi bine sa nu uitam, sa le includem

Si generalul iesi, fara ca printul sa mai fi apucat sa-i vorbeasca de chestiunea care-l preocupa, desi incercase de vreo patru ori sa aduca vorba. Ganea aprinse o tigara, oferindu-i una si printului; acesta primi si, nevoind sa-l deranjeze pe secretar, incepu sa exa­mineze incaperea. Privirea lui Ganea luneca fara sa zaboveasca asupra hirtiei intesate cu cifre pe care generalul i-o daduse s-o stu­dieze. Era distrat; zimbetul, privirea, ingindurarea lui Ganea devenira si mai apasatoare pentru print, dupa ce ramasera singuri. Deodata, Ganea se apropie de print, care in momentul acela se oprise linga masuta si examina din nou portretul Nastasiei Filippovna.

-  Asadar, iti place o astfel de femeie, printe? intreba el pe neasteptate,   scrutindu-l   cu   privirea;   un   gind   tainic   paru   sa incolteasca in mintea lui.

- Ce chip extraordinar! raspunse printul, si sint convins ca nici soarta ei nu este din cele mai banale. E plina de voiosie si totusi se vede ca a suferit mult, nu-i asa? O tradeaza ochii si, uite, pometii acestia delicat conturati, aceste doua punctulete sub ochi, la curma­tura obrajilor. E plina de mindrie; ba si de orgoliu, poate; dar n-as sti sa spun daca e buna sau rea la suflet. Ah, ce mult as vrea sa fie buna! Atunci totul ar fi salvat!

- Dumneata te-ai casatori cu o femeie ca asta? relua Ganea cu privirea-i febrila mereu atintita in ochii printului.

- Eu nu pot sa ma casatoresc cu nici o femeie, sint un om bol­nav, raspunse printul.

- Dar Rogojin s-ar insura cu ea? Ce crezi?

- Cum sa-ti spun, de insurat cred ca s-ar insura si miine, numai ca n-ar trece o saptamina si s-ar putea intimpla s-o si injunghie.

Cuvintele acestea avura asupra lui Ganea un efect cu totul neasteptat: fu cuprins deodata de un tremur atit de violent, incit printul abia se stapini sa nu scoata un tipat.

- Ce ai? biigui el, apucindu-l de brat.

- Luminatia voastra, Excelenta sa generalul va roaga sa poftiti la Excelenta sa Elizaveta Prokofievna, anunta lacheul, aparut in clipa aceea in usa. Printul il urma pe lacheu.

IV

Surorile Epancin erau, toate trei, niste domnisoare inalte, de o constitutie robusta si se bucurau de o sanatate infloritoare; aveau umerii sculpturali, pieptul voinic, brate puternice, aproape barba­testi, si, bineinteles, potrivit fortei si sanatatii lor, uneori le placea sa manince bine, fapt pe care de altfel nici nu incercau sa-l ascunda, cu toate ca mama lor, generaleasa Lizaveta Prokofievna, era scan­dalizata ori de cite ori le vedea infulecind cu o pofta atit de nestapinita. Deoarece, cu tot respectul aparent pe care i-l aratau fiicele, opiniile ei pierdusera de multa vreme autoritatea indiscutabila de altadata, incit acordul tacit al celor trei fete iesea intotdeauna biruitor, generaleasa, in interesul demnitatii sale personale, socotea ca-i mai nimerit sa se abtina de la orice observatie. E drept insa ca firea omului adesea refuza sa se supuna intelepciunii; din an in an Lizaveta Prokofievna devenea tot mai capricioasa si mai nestapinita, ba ajunsese chiar sa aiba si ciudatenii; noroc ca-i raminea la indemina un sot supus si rabdator asupra caruia isi varsa de obicei tot naduful, pentru ca dupa aceea armonia sa se reintroneze in fa­milie si lucrurile sa mearga cum nu se poate mai bine.

De altfel, nici generaleasa nu se putea plinge ca n-ar avea pofta de mincare si de obicei la douasprezece si jumatate se aseza si ea impreuna cu fiicele ei la masa, in fata unui mic-dejun copios, care semana mai mult cu o masa de prinz. Inainte de aceasta, domni­soarele mai obisnuiau sa bea si cite o ceasca de cafea care li se servea la pat, la ora zece dimineata, in clipa cind se trezeau; asa le placuse si asa ramasese rinduit o data pentru totdeauna. Iar la douasprezece si jumatate, in sufrageria cea mica, vecina cu came­rele Lizavetei Prokofievna, se punea masa. Uneori, la gustarea asta intima lua parte si generalul, cind ii permiteau bineinteles ocupati­ile. Se servea ceai, cafea cu lapte, brinza, unt, miere si niste clatite care-i placeau la nebunie generalesei, pirjoale etc, ba chiar si supa fierbinte, in dimineata zilei cind incepe povestea noastra, toata familia, adunata in sufragerie, astepta sosirea generalului, care promisese ca vine la douasprezece si jumatate. Daca ar fi intirziat macar cu un minut, generaleasa ar fi trimis sa-l cheme, dar, ca de obicei, el a fost punctual. Apropiindu-se de sotia sa pentru a-i saru­ta mina, generalul observa de asta data pe fata ei o expresie stranie. Si cu toate ca presimtise inca din ajun ca intocmai asa se vor des­fasura lucrurile astazi din pricina unei „anecdote' (dupa cum obisnuia el sa spuna) si aseara chiar, inainte de a adormi, se framintase putin din cauza asta, nelinistea il cuprinse iarasi. Fetele venira pe rind sa-l sarute si, fara sa fi existat un motiv de suparare, se simtea ca nici aici lucrurile nu stau ca de obicei. E drept ca gene­ralul devenise excesiv de banuitor in ultima vreme din cauza unor anumite imprejurari, dar ca tata si sot cu experienta, care stia sa fie abil, se grabi si de data aceasta sa-si ia masurile de prevedere.

Poate ca nu vom stirbi prea mult cursivitatea povestirii noastre daca vom zabovi putin aici pentru a da unele lamuriri suplimentare, ce ne vor ajuta sa conturam mai precis raporturile ce se definisera in sinul familiei Epanein si imprejurarile in care se afla ea la ince­putul acestei istorisiri. Spuneam mai adineauri ca desi generalul nu urmase cine stie ce multe scoli, raminind, dupa propria lui expresie, un simplu „autodidact', era totusi un sot si un tata abil si cu expe­rienta. Adoptase, intre altele, sistemul de a nu-si zori fetele la maritis, adica „nu se tinea mereu de capul lor' si nu prea le plic­tisea cu dorinta lui parinteasca de a le vedea capatuite, cum se intimpla, in mod firesc si involuntar de altfel, pina si in familiile cele mai asezate carora destinul le-a harazit o numeroasa progeni­tura feminina. Generalul ajunsese s-o convinga si pe nevasta-sa sa adere la sistemul sau, desi aplicarea lui se dovedea a fi destul de anevoioasa — cu atit mai anevoioasa cu cit era impotriva firii; dar argumentele generalului aveau temeinicia lor, bazate fiind pe fapte palpabile. Unde mai pui ca, lasate in voia lor, libere de a decide ele insele in aceasta privinta, fetelor, in cele din urma, trebuia, fireste, sa le vina mintea la cap si, lasind la o parte capriciile si pretentiile exagerate, ar fi inceput sa actioneze energic si cu tragere de inima; parintilor nu le-ar mai ramine decit sa vegheze discret, dar neaba­tut, ca nu cumva sa se produca vreo alegere fantezista ori vreo tendinta nelalocul ei, pentru ca, la momentul oportun, sa intervina spre a indruma lucrurile cu hotarire pe fagasul cel firesc si dorit. In sfirsit, mai tragea in cumpana si faptul ca averea si pozitia sociala a familiei cresteau an de an, in progresie geometrica, asa incit, pe masura ce vremea trecea, domnisoarele Epanein deveneau partide din ce in ce mai atragatoare. Dar iata ca peste toate aceste socoteli si argumente de netagaduit interveni un fapt nou: fiica cea mai mare, Aleksandra, deodata si aproape pe neasteptate (asa cum se intimpla de obicei) implini douazeci si cinci de ani. Aproape in acelasi timp, Afanasi lvanovici Totki, om de lume, cu relatii inalte in societatea cea mai aleasa si pe deasupra putred de bogat, isi manifesta din nou vechea lui dorinta de a-si intemeia un camin. Era un om de vreo cincizeci si cinci de ani, cu o fire delicata si gusturi ultrarafinate. Tinea sa contracteze o casatorie convenabila si era un mare cunoscator si admirator al frumusetii feminine. Fiind in ultimul timp intr-o foarte strinsa prietenie cu generalul Epancin, intarita mai ales prin faptul ca devenisera asociati la mai multe intreprinderi financiare, ii marturisi intr-o zi intentia sa si, sub cuvint ca-i solicita un sfat prietenesc si indrumare, il intreba daca ar fi sau nu agreata o eventuala cerere in casatorie din partea lui, cu una dintre fiicele generalului.

Curgerea lina si fericita a vietii familiei Epancin intra, asadar, intr-un moment de cotitura.

Cea mai frumoasa dintre toate era, asa cum am mai spus, sora cea mica — Aglaia. Dar pina si Totki, cu tot egoismul lui nemasurat, a inteles ca nu intr-acolo trebuie sa-si indrepte privirile si ca Aglaia e sortita altuia. Poate ca o dragoste exagerata si o prietenie prea inflacarata a surorilor ei faceau ca lucrurile sa mearga prea departe in aceasta privinta, dar ele, cu toata sinceritatea, faureau in visurile lor pentru Aglaia un destin care sa fie idealul posibil al paradisului pe pamint. Viitorul sot al Aglaiei trebuia sa aiba toate calitatile, toate perfectiunile, fara a mai vorbi si de avere. Ba intre ele rama­sese chiar stabilit, printr-o intelegere tacita si fara prea multe conci­liabule, sa faca, in caz de nevoie, si unele sacrificii materiale in favoarea celei mai mici pentru a-i asigura o dota cu totul neobisnu­ita, colosala. Parintii stiau asta; de aceea, cind Totki isi destainui intentiile matrimoniale, ei erau aproape convinsi ca una dintre fetele mai mari va consimti la aceasta casatorie, cu atit mai mult ca in cazul lui Afanasi lvanovici nici nu se punea problema zestrei. Om practic si cu experienta, generalul primi cu toata consideratia propunerea lui Totki. Intrucit insa chiar Totki, silit de anumite imprejurari, manifesta multa prudenta, si demersul lui parea ca sondeaza deocamdata terenul, parintii, la rindul lor, se marginira sa-l faca cunoscut fetelor mai mult prin aluzii delicate. Raspunsul pe care-l obtinura n-a fost nici el prea precis, totusi suficient pentru a-i convinge ca, intr-o asemenea eventualitate, Aleksandra n-ar res­pinge propunerea lui Totki. Era o fata cu caracter hotarit, dar blinda din fire si intelegatoare; ar fi primit sa se marite cu Totki de buna voie si o data cuvintul dat, l-ar fi tinut negresit. Nu era deloc ahtiata dupa lux si nu numai ca nu ar fi adus in casnicie si in viata barbatu­lui ei cine stie ce griji sau schimbari neobisnuite, ci, dimpotriva, ar fi realizat un camin tihnit si plin de multumire. Fara a fi o frumu­sete rapitoare, avea totusi un fizic placut. Deci, ce ar fi putut Totki sa-si doreasca mai mult?

Si, totusi, afacerea taragana. Printr-o intelegere amicala, Totki si generalul convenisera sa se abtina deocamdata de la orice demer­suri oficiale si, ca atare, irevocabile. De altfel, nici parintii nu se hotarisera inca sa aduca vorba deschis inaintea fetelor. Pe de alta parte, incepuse parca sa-si faca loc si o disonanta: Lizaveta Prokofievna se arata din ce in ce mai nemultumita - lucru destul de grav. Era la mijloc o chestiune delicata, o imprejurare pe cit de curioasa, pe atit de incilcita, care putea sa compromita situatia, ba chiar sa zadarniceasca totul.

„Incurcatura' (cum ii spunea Totki) incepuse demult, cu vreo optsprezece ani in urma. In imediata vecinatate cu unul dintre cele mai frumoase domenii ale sale, situate intr-o gubernie centrala, se zbatea in nevoi si greutati un mic proprietar, coplesit de necazuri. Era un om care ajunsese de pomina prin necontenitele sale ghini­oane - fost ofiter, nascut dintr-o familie nobila de vita mai veche chiar decit a lui Totki, si pe care-l chema Filipp Aleksandrovici Baraskov. Plin de datorii si inglodat in ipoteci, omul izbutise, in cele din urma, datorita unei munci de ocnas, in rind cu taranii, sa-si puna intr-o oarecare rinduiala mosioara lui. La cea mai mica izbinda, nenorocitul isi recapata de obicei increderea si prindea din nou curaj. Inaripat si plin de sperante, se repezise pentru citeva zile in capitala judetului ca sa incerce a cadea la invoiala cu unul dintre principalii lui creditori. A treia zi dupa sosirea in oras, se trezi cu starostele satucului sau, venit in goana mare, calare, cu barba pirlita si fata plina de arsuri, sa-i aduca vestea ca „ieri, in amiaza mare, conacul a ars pina in temelii si ca in flacari s-a prapadit si conita, numai copilasii au scapat teferi'. O asemenea surpriza nici chiar Baraskov, care inghitise pina atunci atitea „hapuri' din partea sortii, n-o mai putuse suporta; cu mintea zdruncinata, se sfirsi peste o luna de zile, rapus de congestie cerebrala Mosioara lui, vadu­vita de tarani, plecati care incotro sa-si caute un rost in lume, fu vinduta la mezat; cit despre cele doua fetite, una de sase, cealalta de sapte ani ele fura luate prin marinimia lui Afanasi lvanovici Totki si incredintate - spre a fi crescute si educate — administra­torului sau de mosie, fost functionar, neamt de origine si tata al unei familii numeroase. Curind dupa aceea, cea mai mica dintre surorile orfane muri de tuse convulsiva, si astfel Nastia ramase singura. Totki, care se afla pe atunci in strainatate, uitase complet de existenta celor doua fetite. Trecusera cam cinci ani, cind, intr-o zi, lui Afanasi lvanovici ii veni in gind sa-si viziteze mosia, si cu acest prilej, in conacul sau, printre copiii administratorului, ii atrase deodata atentia o fetita fermecatoare, de vreo doisprezece ani, vioaie, desteapta si care promitea sa devina mai tirziu o frumusete rara; in privinta asta, Afanasi lvanovici avea un ochi ager si incer­cat. De data aceasta zabovi la mosie doar citeva zile, totusi avu grija sa dea dispozitiile cuvenite, in urma carora in educatia fetitei intervenira oarecare schimbari; fu angajata o guvernanta elvetiana, femeie in virsta, respectabila si cu multa experienta in domeniul educatiei alese a tinerelor fete si care, pe linga limba franceza, preda si diferite alte discipline. Instalata la conac, guvernanta se ocupa intens de educatia micutei Nastia. Dupa patru ani, perioada aceasta de educatie multilaterala lua sfirsit. Guvernanta pleca, iar pe Nastia, din imputernicirea lui Afanasi lvanovici, a venit s-o ia o boieroaica, vecina domnului Totki de linga o alta proprietate, situ­ata intr-o gubernie mai indepartata. Era o mosioara nu prea intinsa, cu o casuta modesta de birne, proaspat construita si mobilata cu un gust deosebit. Unde mai pui ca si satucul purta un nume semnifica­tiv — Otradnoie(imbucurator, placut.). Mosiereasa a instalat-o pe Nastia in acest camin tihnit si, cum era vaduva, fara copii, si locuia doar la o versta departare de Otradnoie, veni si ea sa stea acolo impreuna cu Nastia, careia i se dadura in serviciul ei o batrina chelareasa si o tinara, dar foarte priceputa, camerista. In conacul de la Otradnoie, Nastia gasi instrumente muzicale, o biblioteca fru­moasa cu carti instructive si romane sentimentale potrivite pentru o tinara fata, tablouri, stampe, creioane, pensule, culori, o foarte nos­tima catelusa, iar dupa doua saptamini descinse si Totki De atunci el indragi in mod deosebit acest satuc al sau pierdut in mijlocul stepelor; vara de vara venea sa petreaca acolo trei luni, si asa se scursera vreo patru ani de viata tihnita, plina de farmec si fericire.

Dar iata ca intr-o zi — pe la inceputul iernii, patru luni dupa ulti­ma vizita a lui Afanasi Ivanovici la Otradnoie, unde, de data asta, nu zabovise decit doua saptamini - se raspindi zvonul sau, mai bine zis, ajunse la urechile Nastasiei Filippovna vestea ca Afanasi Ivanovici ar avea de gind sa se insoare la Petersburg cu o tinara frumoasa si de neam, cu alte cuvinte e pe punctul de a face o par­tida stralucita. Mai tirziu, zvonul se dovedi a nu fi tocmai exact in toate amanuntele, caci fusese vorba doar de un proiect de casatorie si inca foarte indoielnic ca perspectiva de realizare. Si totusi, din clipa aceea, in firea Nastasiei Filippovna interveni o schimbare brusca si cu totul neasteptata. Ea manifesta deodata o atit de apriga hotarire si spirit de initiativa, incit vadi prin aceasta un caracter cu totul nebanuit. Fara sa stea mult pe ginduri, parasi brusc coltul ei tihnit de tara si, facind singura drumul pina la Petersburg, aparu pe neasteptate la locuinta lui Totki. Revenindu-si din uluiala primului moment, acesta incerca s-o readuca la bunele sentimente, dar de la inceput chiar, se dovedi ca in felul de a discuta cu ea totul trebuie schimbat: si limbajul, si tonul, si diapazonul vocii, si subiectele de conversatie placuta si eleganta pe care le folosise cu atit succes pina atunci, si logica argumentarii - intr-un cuvint, absolut totul. In fata-i sedea acum o alta femeie cu mult deosebita de aceea pe care o cunoscuse pina atunci si pe care de abia cu citeva luni in urma, in luna iulie, o lasase in catunul Otradnoie.

Isi dadu seama, in primul rind, ca aceasta noua femeie stie si intelege extraordinar de multe lucruri - atit de multe, incit il cuprindea uimirea: de unde putuse ea sa capete atitea cunostinte si informatii, sa-si formeze idei precise asupra atitor lucruri? (Sa le fi acumulat oare din mica ei biblioteca de domnisoara?) Dar nu numai atit: chiar si din punct de vedere juridic era foarte bine edifi­cata asupra multor chestiuni si capatase o cunoastere temeinica daca nu a lumii, cel putin a felului cum se petrec unele lucruri in societate. In al doilea rind, i se schimbase parca si firea, caracterul. Nu mai era fiinta aceea sfioasa, cu stari sufletesti nedefinite, uneori plina de farmecul unei zburdalnicii si naivitati adorabile, alteori tacuta si ingindurata, mirata sau neincrezatoare, inlacrimata, cuprinsa de nelinisti si neastimpar

Nimic din toate astea: inaintea lui Totki ridea acum in hohote si-l sageta cu impunsaturi si sarcasm veninos o faptura neasteptat de necunoscuta, surprinzatoare si care ii marturisi fara inconjur ca n-a avut niciodata pentru dinsul decit cel mai profund dispret, un dezgust mergind pina la greata, simtaminte ce s-au nascut in sufle­tul ei indata dupa surpriza primului moment. Aceasta femeie noua ii declara verde-n fata ca de fapt putin i-ar pasa daca el s-ar insura chiar acum si cu oricine, dar ca a venit anume sa-l impiedice de la aceasta casatorie, si numai din rautate n-o sa-l lase sa se insoare, pentru ca asa vrea ea si ca, prin urmare, asa se va intimpla, „fie chiar si numai pentru a-mi bate joc de tine in voie, pentru ca, in sfirsit, mi-a venit si mie rindul sa rid'.

Asa cel putin se exprimase ea, desi poate ca nici n-a spus tot ce avea pe suflet. Si in timp ce Nastasia Filippovna cea noua, cu un ris batjocoritor, ii arunca toate astea in obraz, Afanasi Ivanovici chibzuia in tacere situatia, incercind sa-si puna putina ordine in gindurile ravasite. Dar n-a fost chiar asa de usor. l-au trebuit aproape doua saptamini ca, tot cumpanind si cintarind, sa gaseasca o solutie. in cele din urma, hotarirea fu luata. Fapt este ca Afanasi Ivanovici numara pe atunci vreo cincizeci de ani, era un om cu greutate, care-si cistigase de mult o pozitie temeinica in societate. Preocupat in gradul cel mai inalt de multumirea lui personala, el tinea mai presus de toate la linistea si confortul sau, dupa cum se si cadea unui om atit de onorabil. Nici cea mai mica abatere, nici cea mai usoara sovaiala nu era de ingaduit in privinta celor ce se stator­nicisera de intreaga alcatuire a vietii, desavirsindu-se intr-o forma atit de frumoasa. Pe de alta parte, experienta si deprinderea de a privi lucrurile mai adinc il facura curind pe Totki sa se convinga ca de data aceasta avea de-a face cu o fiinta de la care te poti astepta la orice, o fiinta in stare nu numai sa ameninte, dar si sa actioneze, caci nimic, dar absolut nimic n-ar fi oprit-o sa-si duca amenintarile la indeplinire; era pornita, fara indoiala, sa sfideze orice, sa-si bata joc de toate si de toti si chiar de ea insasi, incit orice incercari de a o ispiti si cuminti s-ar fi dovedit zadarnice. Substratul izbucnirii sale ascundea, de buna seama, resorturi nebanuite de cu totul alta natura, intr-un haos sufletesc total - deopotriva protestul nesabuit al unei inimi razvratite, o indignare romantica, Dumnezeu stie impotriva cui si pentru ce, un sentiment nepotolit de ura si dispret depasind orice masura — intr-un cuvint, ceva extrem de ridicol si de neconceput in rindurile bunei societati, si care pentru orice om onorabil, daca i se intimpla sa intervina in viata lui, constituie o adevarata pedeapsa dumnezeiasca, o calamitate. Bineinteles ca ave­rea si relatiile lui Totki ii permiteau oricind sa recurga la o mica si foarte nevinovata ticalosie care sa-l scoata din incurcatura. Pe de alta parte, era limpede ca din punct de vedere juridic, sa zicem, Nastasia Filippovna nu-i putea pricinui aproape nici un prejudiciu; nici macar un scandal mai mare n-ar fi reusit sa stirneasca - atit de usor putea fi oricind facuta inofensiva. Dar toate acestea erau vala­bile numai in cazul cind Nastasia Filippovna ar fi fost hotarita sa procedeze ca orice alta femeie in situatia ei si cum se procedeaza in general in asemenea cazuri, adica sa nu forteze prea mult nota. Si uite, tocmai aici i-au fost de mare folos lui Totki perspicacitatea si ochiul lui ager, caci stiuse sa ghiceasca aproape fara gres ca Nasta­sia Filippovna insasi isi da perfect de bine seama cit de neputin­cioasa este din punct de vedere juridic si ca, de fapt, cu totul alt gind incoltise in mintea-i si in ochii ei scinteietori Dispretuind orice, pina si propria sa persoana (trebuia multa perspicacitate si inteligenta pentru a ghici in momentul acela ca, de fapt, ea nu mai tinea de mult la propria-i persoana si pentru a-l face pe el, scepticul si cinicul monden, sa intuiasca gravitatea acestei stari sufletesti), Nastasia Filippovna era in stare sa se piarda iremediabil si in chipul cel mai oribil, sa apuce drumul Siberiei si al ocnei, numai pentru a avea satisfactia de a fi reusit sa-si bata joc in voie de omul care-i inspirase o aversiune atit de inumana. Afanasi Ivanovici n-a incer­cat niciodata sa ascunda ca era cam las din fire sau, mai bine zis, conservator in cel mai inalt grad. Prevenit, de pilda, ca va fi omorit in timpul cununiei sau ca i s-ar putea intimpla altceva, foarte ridi­col, indecent si potrivnic convenientelor sociale, el s-ar speria, dar nu atit de faptul ca va fi omorit, ranit, insingerat sau scuipat in obraz in public s.a.m.d., ci ca toate astea i se vor fi intimplat intr-un chip atit de nefiresc si dezagreabil. Or, comportarea Nastasiei Filip­povna ii prevestea tocmai asa ceva, cu toate ca ea nu spusese inca nimic; el insa isi dadea bine seama ca ea il studiase si-l cunostea atit de bine, incit va sti cum sa-l loveasca. Si intrucit casatoria vizata nu era decit un simplu proiect, Afanasi Ivanovici se resemna si ceda in fata Nastasiei Filippovna.

Hotarirea lui a fost influentata si de o alta imprejurare: era greu sa-si inchipuie cineva cit de putin semana, ca infatisare, aceasta noua Nastasia Filippovna cu cea dinainte. Pina atunci paruse doar o fetita foarte draguta, iar acum Totki nu-si putu ierta multa vreme faptul ca in toti acesti patru ani nu stiuse sa vada ceea ce parea atit de evident, ba si frapant citeodata. E drept ca aici conta mult si imprejurarea ca cele doua profiluri ale ei, si cel fizic, si spiritual suferisera intre timp o transformare adinca. El isi amintea, de altfel, ca si inainte se-ntimpla uneori sa-i vina ginduri stranii cind se uita, de pilda, in ochii ei: o intunecime profunda si misterioasa se cerea patrunsa in adincul lor ca o enigma. In ultimii doi ani, Afanasi Ivanovici raminea deseori surprins de schimbarea ce se produsese la Nastasia Filippovna; devenea tot mai palida si - lucru ciudat - aceasta paloare o facea parca si mai frumoasa. Ca toti craii care si-au facut de cap in voie, ducind o viata destrabalata, Totki tratase la inceput cu multa usurinta cucerirea lesnicioasa a acestui suflet inocent; dar in ultima vreme se vazu nevoit sa-si puna de mai multe ori intrebarea daca nu gresise judecind-o astfel pe Nastasia Filippovna. In tot cazul, inca din primavara dinainte, hotarise in sinea lui s-o marite cit mai curind cu vreun domn asezat si cumsecade, cu slujba intr-o alta gubernie, bineinteles asigurindu-i o dota frumu­sica. (O, ce crunt si cu cita satisfactie isi batea joc de toate astea Nastasia Filippovna!). Dar acum, ispitit de noutatea descoperirii sale, Afanasi Ivanovici se gindi c-ar putea s-o exploateze din nou pe aceasta femeie. Se hotari deci s-o instaleze la Petersburg, inconjurind-o cu bogatie si confort. Daca nu i-a mers intr-un anumit fel, de ce n-ar incerca sa-si realizeze scopul si pe alta cale: Nastasia Filippovna, etalata ca o curtezana de lux, putea sa-i satisfaca oricind orgoliul de cuceritor intr-un anumit cerc de cunoscuti.

Trecura cinci ani de viata in Petersburg si, cum era si firesc, in acest rastimp, multe lucruri se limpezira de la sine. Situatia lui Afanasi Ivanovici nu era deloc de invidiat; partea cea mai proasta era ca o data intrata frica in el, i-a fost cu neputinta sa scape de acest simtamint. Se temea, fara sa stie de ce anume, se temea pur si simplu de Nastasia Filippovna. Intr-o vreme, in primii doi ani, isi inchipuise ca Nastasia Filippovna ar fi vrut ca el s-o ia in casatorie, si daca tacea, era numai dintr-un exagerat orgoliu, asteptind cu per­severenta sa faca el primul propunerea. Pretentia ar fi fost nelalocul ei; Afanasi Ivanovici isi incretea plictisit fruntea si raminea indelung adincit in ginduri grele. Spre marca si oarecum neplacuta lui surprindere (ciudatenie a inimii omenesti!), avu prilejul sa se convinga intr-o zi ca o eventuala cerere in casatorie ar intimpina un refuz categoric din partea Nastasiei Filippovna. Multa vreme n-a fost in stare sa inteleaga. O singura explicatie ii parea plauzibila: mindria acestei femei „jignite si prapastioase' mergea pina acolo, incit ar fi preferat sa piarda pina si situatia cea mai stralucita, numai ca sa-si poata arata o data mai mult dispretul printr-un refuz. Din nefericire pentru el, Nastasia Filippovna apucase intre timp sa aiba asupra-i un ascendent din ce in ce mai mare. Nici cele mai mari avantaje n-ar fi reusit s-o ademeneasca si cu toate ca accep­tase confortul care-i fusese oferit, continua sa duca o viata foarte modesta si in cei cinci ani care se scursesera nu-si adunase aproape nici un fel de economii. In dorinta lui de a rupe aceste lanturi, Afanasi Ivanovici se gindi sa recurga la un mijloc destul de inge­nios: pe nesimtite, cu multa iscusinta, o supuse unei actiuni de con­tinua seductie cu ajutorul dibaci a fel de fel de cuceritori irezistibili; dar nici unul dintre acesti barbati ideali: printi, husari, secretari de legatie, poeti, romancieri si chiar socialisti — nici unul nu produse asupra Nastasiei Filippovna nici cea mai mica impresie, ca si cum avea o piatra in loc de inima si sentimentele-i secasera pentru totdeauna. Traind destul de retrasa, isi petrecea vremea citind, chiar studiind, facind muzica. Relatiile ei erau restrinse: o vizitau mereu citeva vaduve de functionari sarace si caraghioase, doua actrite si niste femei batrine; tinea mult la familia numeroasa a unui invatator respectabil, in a carui casa era primita cu multa dragoste si caldura sufleteasca. Seara, de cele mai multe ori, se adunau la ea cinci-sase cunoscuti, dintre care aproape nelipsit era si Totki. De curind fusese introdus in societatea Nastasiei Filippovna, ce-i drept nu fara greutate, si generalul Epancin. In acelasi timp, absolut fara nici o dificultate si simplu de tot, se introduse printre cunostintele ei si un tinar functionar, pe nume Ferdiscenko, un fel de mascarici ordinar si obraznic, care facea pe spiritualul si umbla ahtiat dupa bautura. Venea din cind in cind si un tinar tacut si cam ciudat, pe nume Ptitin, modest, punctual, ingrijit imbracat, care se ridicase dintr-un mediu de oameni saraci si devenise camatar. Aparu, in sfirsit, in casa ei si Gavrila Ardalionovici in cele din urma, Nastasia Filippovna capata o faima ciudata: toata lumea vor­bea despre frumusetea ei si atita tot; nimeni nu putea sa se laude cu vreo favoare, nimeni nu putea sa povesteasca ceva compromitator pe seama ei. O asemenea reputatie, cultura, inteligenta sclipitoare si manierele alese ale Nastasiei Filippovna il intarira defintiv pe Afanasi Ivanovici in urmarirea unui anumit plan pe care si-l pro­pusese mai de mult. Era exact momentul cind in toata istoria aceas­ta interveni energic, luind parte foarte activa, si generalul Epancin. Adresindu-i-se atit de amabil lui Ivan Feodorovici pentru a-i cere sfatul prietenesc cu privire la una dintre fiicele sale, Totki socoti de a sa datorie sa-i marturiseasca deschis si sincer totul. In acelasi timp, declara categoric ca este decis sa nu dea inapoi si, la nevoie, sa recurga la orice mijloc pentru a-si cistiga libertatea; ca nu s-ar linisti nici chiar daca Nastasia Filippovna din proprie initiativa i-ar oferi libertatea deplina de actiune; ca nu l-ar satisface nici un fel de promisiuni verbale si are nevoie de garantii depline si concrete. Se intelesera sa actioneze impreuna. Hotarira mai intii sa recurga la mijloacele cele mai blinde, apelind mai ales „la coardele sensibile ale inimii'. Se dusera impreuna la Nastasia Filippovna si Totki incepu prin a-i marturisi sincer si fara inconjur toata grozavia situ­atiei insuportabile in care se afla; se recunoscu vinovat de raul pe care i-l pricinuise, dar ii spuse deschis ca nu-si regreta fapta initiala, deoarece este un afemeiat inrait si incapabil sa reziste tentatiilor, dar ca acum vrea sa se insoare si ca soarta acestei casa­torii distinse din lumea buna se afla in miinile Nastasiei Filippov­na; ca, intr-un cuvint, astepta totul de la inima ei generoasa. Apoi lua cuvintul generalul Epancin in calitatea lui de parinte; vorbi cu mult bun-simt, evitind sentimentalismele, si se margini sa spuna doar atit, ca recunoaste dreptul ei de a hotari soarta lui Afanasi lvanovici; cu un aer de suprema resemnare si incredere arata apoi ca fericirea uneia dintre fiicele sale, ba poate si a celorlalte doua, depindea acum de hotarirea pe care o va lua Nastasia Filippovna. La intrebarea acesteia „ce anume vor de la dinsa', Totki raspunse cu aceeasi sinceritate, marturisindu-i ca fusese atit de speriat cu cinci ani in urma, incit nu-si mai poate recapata linistea decit in cazul cind Nastasia Filippovna ar contracta o casatorie. Se grabi sa adauge indata ca, din partea lui, o asemenea dorinta ar fi desigur absurda daca ar fi lipsita de anumite temeiuri. Remarcase personal si de altfel aflase cu precizie ca un tinar dintr-o familie onorabila, anume Gavrila Ardalionovici Ivolghin, pe care dinsa il cunoaste, si care o viziteaza din cind in cind, este indragostit cu patima de ea, si ca, fara indoiala, si-ar da bucuros jumatate din viata pentru a-i cisti­ga simpatia. Gavrila Ardalionovici ii facuse personal aceasta des­tainuire din toata inima-i tinara si curata, ca unui prieten, si ca despre acest lucru stie si  lvan Feodorovici, protectorul lui. In sfirsit, daca el, Afanasi Ivanovici, nu se insala, Nastasia Filippovna a aflat mai de mult despre dragostea acestui tinar si ca personal a avut impresia ca este inclinata sa-l incurajeze. De buna seama, lui, mai mult ca oricui, ii vine greu sa-i vorbeasca despre toate acestea. Dar daca Nastasia Filippovna ar admite totusi ca el, Totki, in afara de dorinta egoista de a-si asigura propria fericire, este animat in acelasi timp si de dorinta de a o ajuta macar cit de cit, ar intelege ca de mult i se pare cam ciudata, ba chiar nefireasca viata aceasta soli­tara in care se complace; ca toate astea nu sint decit o ratacire, un marasm pagubitor, o totala neincredere in reinnoirea vietii, care, in dragoste si in familie, ar putea renaste asa de frumoasa, capatind astfel un alt tel; ca ceea ce face ea e o irosire zadarnica a unor apti­tudini deosebit de stralucite poate, o refugiere autoadmirativa in propria-i tristete, intr-un cuvint, un fel de romantism nevrednic nici de intelepciunea si nici de inima generoasa a Nastasiei Filippovna. Repetind inca o data ca mai greu decit pentru oricare altul ii vine lui sa vorbeasca in aceasta chestiune delicata, incheie exprimindu-si speranta ca Nastasia Filippovna nu-i va raspunde prin dispret, daca, din dorinta sincera de a-i asigura viitorul, el ii va oferi suma de saptezeci si cinci de mii de ruble. Mai adauga, pentru a fi mai lamurit, ca suma aceasta a si fost prevazuta pe numele ei in testa­mentul sau; nu era deci vorba de vreo despagubire si, in sfirsit, pentru ce sa nu admita, si in felul acesta sa-i ierte o dorinta atit de fireasca - de a-si impaca intrucitva constiinta etc, etc., adica tot ce se spune de obicei in asemenea cazuri. Afanasi Ivanovici perora mult si cu mare elocinta, strecurind in treacat afirmatia deosebit de semnificativa ca, in privinta acestor saptezeci si cinci de mii, pomeneste pentru prima data acum, si nimeni altul, nici macar lvan Feodorovici, care e aici de fata, n-a stiut nimic despre asta; intr-un cuvint, nu stie nimeni.

Raspunsul Nastasiei Filippovna ii uimi pe cei doi prieteni.

In comportarea ei nu numai ca nu se manifesta nici urma ironia de altadata, de vrajmasie si ura, nimic din ceea ce ar fi semanat cu acel hohot batjocoritor la a carui simpla amintire pe Totki il si tre­ceau fiorii, ci, dimpotriva, parea ca este incintata ca poate sa stea de vorba in sfirsit cu cineva, prieteneste si cu inima deschisa. Mar­turisi ca de multa vreme dorea sa ceara un sfat prietenesc, dar ca numai mindria o impiedicase s-o faca; acum insa, cind gheata a fost rupta, totul se schimba si e bucuroasa de prilejul care i se ofera. Cu un zimbet trist la inceput, apoi, inviorata si rizind voios, declara ca, in orice caz, nici nu mai poate fi vorba de furtuna de altadata; i se schimbase de mult felul de a privi unele lucruri si, daca inima ei nu se schimbase in privinta aceasta, ea a trebuit totusi sa inteleaga si sa le accepte, resemnindu-se in fata faptelor implinite; o data facut, un lucru ramine facut, ce a fost a fost; de aceea i se pare chiar ciu­dat ca Afanasi Ivanovici continua sa fie speriat. Apoi se intoarse catre Ivan Feodorovici si, pe un ton de respect deosebit, ii spuse ca auzise de mult numai lucruri bune despre fiicele lui si ca avea pen­tru ele o consideratie sincera si profunda. Numai gindul ca le-ar putea fi de oarecare folos o umplea de mindrie si fericire. E ade­varat ca acum ii este greu, se simte foarte deprimata si o copleseste „uritul'. Afanasi Ivanovici ii ghicise gindurile; ar fi vrut sa renasca, daca nu in dragoste, cel putin in familie sa-si gaseasca un scop nou in viata; dar in ce-l priveste pe Gavrila Ardalionovici, nu putea spune mare lucru. Se pare, intr-adevar, ca el o iubeste; ea insasi simtea ca ar putea sa-l iubeasca la rindu-i, daca ar fi sigura de traini­cia afectiunii lui; dar el e atit de tinar, chiar daca s-ar presupune ca e sincer; de aceea ii vine greu sa se hotarasca. Ii place mai ales ca el munceste si se zbate sa-si intretina singur familia. Aude despre el ca e un om energic, mindru si intreprinzator, ca vrea sa faca neaparat cariera, sa razbata. Mai stia ca Nina Aleksandrovna Ivolghina, mama lui Gavrila Ardalionovici, este o femeie admirabila si demna de tot respectul; ca Varvara Ardalionovna, sora lui, e o fata cu insusiri frumoase si foarte energica; Ptitin i-a vorbit mult de dinsa. Dupa cit i se spusese, ele suportau cu mult curaj loviturile sortii; ar fi vrut sa le cunoasca, dar se pune intre­barea daca ele ar primi-o bucuros in familia lor. in general, n-ar avea obiectii impotriva unei eventuale casatorii cu acest tinar, dar chestiunea trebuie bine cintarita; de aceea roaga sa nu fie zorita.   Cit  despre  cele  saptezeci   si  cinci   de  mii  -   Afanasi Ivanovici n-are de ce sa se simta stingherit. Ea cunoaste valoarea banului si, fara indoiala, va primi suma oferita. Ii este recunosca­toare lui Afanasi Ivanovici pentru delicatetea de a nu-i fi pomenit despre asta nu numai lui Gavrila Ardalionovici, ci si generalului; parerea ei este insa ca n-are nici un rost sa i se ascunda tinarului acest fapt. Ea n-are nimic de ascuns si nici de ce sa-i fie rusine pen­tru banii acestia. In tot cazul, nu se gindeste sa ceara iertare nimanui si vrea sa se stie acest lucru. De altfel, nici nu s-ar marita cu Gavrila Ardalionovici inainte de a se fi convins ca atit el, cit si toti ai lui nu mai pastreaza nici o rezerva in privinta ei. La urma urmei, trebuie sa stie o data pentru totdeauna ca ea nu se considera deloc vinovata si ar fi fost mai bine ca Ardalionovici sa afle in ce conditii a stat ea in acesti cinci ani la Petersburg, care au fost ade­varatele raporturi intre ea si Afanasi Ivanovici in tot timpul acesta si ce avere a putut sa-si agoniseasca. Si, in sfirsit, chiar daca ea accepta acum acesta suma de bani, e bine sa se stie ca o primeste nu ca un pret al dezonoarei suferite ca tinara fata, pentru care ea n-avea nici o vina, ci numai cu titlul de despagubire pentru viata ei distrusa.

Spre sfirsit, Nastasia Filippovna vorbi chiar cu atita inflacarare si surescitare despre toate astea (ceea ce, de altfel, era si firesc), incit generalul se declara foarte multumit, socotind afacerea ca si incheiata. Totki insa, care nici pina acum nu se putuse elibera de sub teroarea spaimei initiale, nu prea era dispus sa creada si mult timp se temu sa nu-i fi jucat vreo noua festa. Tratativele incepura totusi; speranta pe care cei doi prieteni isi intemeiasera manevra, si anume posibilitatea unei afectiuni din partea Nastasiei Filippovna pentru Ganea, parea sa prinda consistenta, incit pina si Afanasi Ivanovici incepea uneori sa spere in posibilitatea unui succes. Intre timp, Nastasia Filippovna avu o scurta explicatie cu Ganea; cuvinte se rostira foarte putine, ca si cum toata discutia aceasta era extrem de penibila pentru pudoarea tinerei femei. ingaduindu-i lui Gavrila Ardalionovici s-o iubeasca, ea declara ferm si categoric ca nu voia sa fie cu nimic legata pina la casatorie (daca aceasta casatorie va avea loc!) si ca isi rezerva dreptul de a spune „nu' chiar si in ultimul moment; de acelasi drept dispune si Ganea. Curind si cu totul intimplator, Ganea avu prilejul sa se convinga ca Nastasia Filip­povna aflase deja pina-n amanunt ca familia lui nu o vede cu ochi buni si se opune acestei casatorii si ca din pricina aceasta se iscasera si neintelegeri in casa lor; ea nu-i pomenise nimic, cu toate ca el se astepta in fiecare zi sa se deschida vorba despre asta. S-ar putea, de altfel, da si alte amanunte cu privire la complicatiile ivite in legatura cu acest proiect de casatorie si tratativele ce s-au dus, dar ma tem ca si asa am anticipat prea mult, mai ales ca unele fapte despre care se vehiculau diferite zvonuri apareau inca intr-o forma destul de vaga si de confuza. Asa, de pilda, se spunea ca Totki ar fi aflat de undeva cum ca Nastasia Filippovna stabilise relatii secrete, si a caror natura nu era deloc limpede, cu domnisoarele Epancin fara stirea parintilor lor — ceea ce parea cu totul neverosimil. In schimb, un alt zvon, foarte plauzibil de altfel, era prevestitor de atitea primejdii, incit Totki nu putea sa nu tina seama de el si era ingrozit ca in fata unui cosmar. Auzise ca lucru absolut cert ca Nas­tasia Filippovna stia prea bine motivul pentru care Ganea se insoara cu ea: ca-l intereseaza numai banii, ca Ganea avea un suflet meschin, lacom, violent, invidios si ca e stapinit de un orgoliu fara margini, aproape monstruos; ca desi pina atunci urmarise cu toata patima s-o cucereasca pe Nastasia Filippovna, acum insa, cind cei doi prieteni isi propusera sa speculeze aceasta pasiune tot mai pu­ternica in folosul lor printr-un tirg, in care Nastasia Filippovna devenise obiect al negocierilor spre a-i fi vinduta ca sotie legitima, Ganea ar fi inceput s-o urasca, detestind-o ca pe un cosmar. In sufletul lui isi facura loc, intr-un amestec ciudat, pasiunea si ura, si cu toate ca dupa amarnice ezitari, consimti in cele din urma sa se insoare cu aceasta „femeie ticaloasa', in sinea lui jura sa se razbune crunt si „sa-i vina de hac', mai tirziu, cum s-ar fi exprimat, chi­purile, el insusi. Se zice ca Nastasia Filippovna stia foarte bine toate acestea si uneltea, la rindu-i, ceva pe ascuns. Toate acestea il ingrozira intr-asa hal pe Afanasi Ivanovici, incit nu indrazni sa-si impartaseasca teama nici macar generalului Epancin. Totusi, erau momente cind Totki, ca toti oamenii slabi din fire, prindea curaj si-si recapata usor increderea; asa, de pilda, a fost o mare usurare pentru dinsul cind Nastasia Filippovna le fagadui in sfirsit celor doi pri­eteni sa dea un raspuns hotarit in seara zilei ei de nastere. Dar zvonul cel mai ciudat si cel mai de necrezut a fost acela care-l privea personal pe respectabilul Ivan Feodorovici, zvon care, din nefericire, parea sa se adevereasca pe zi ce trece tot mai mult.

La prima vedere, s-ar fi zis ca e o absurditate, cea mai nas­trusnica nascocire. Era greu de crezut ca Ivan Feodorovici, pe povirnisul unei virste respectabile, cu intelepciunea lui admirabila si cunoasterea temeinica a vietii s.a.m.d., s-ar putea aprinde dupa Nastasia Filippovna si inca intr-un asemenea hal, zice-se, incit capriciul acesta devenise un fel de patima. Pe ce anume conta el in cazul acesta era greu de spus; poate chiar pe concursul lui Ganea. in orice caz, Totki avea oarecare banuieli in aceasta privinta; banuia ca intre general si secretarul lui intervenise o invoiala tacita, cum se intimpla intre oamenii care se inteleg dintr-o privire. Stiut este de altfel ca, prada unei mari pasiuni, barbatul, mai ales la o virsta mai inaintata, devine orb cu desavirsire si este gata sa nutreasca speranta chiar si acolo unde ea nici n-ar putea exista; mai mult, isi pierde judecata si se poarta ca un baietandru, chiar daca din fire ar fi omul cel mai ponderat si cu scaun la cap. Se mai vor­bea ca, pentru aniversarea nasterii Nastasiei Filippovna, generalul i-a pregatit in dar un superb sirag de perle, care-l costase o suma fabuloasa si pe care punea mult pret, desi nu ignora faptul ca Nas­tasia Filippovna nu era o femeie interesata. Inca din ajunul zilei cind urma sa ofere cadoul, era ca intr-o febra, straduindu-se cu abilitate sa nu se tradeze. La urechile generalesei insa a si ajuns zvonul despre margaritare. E drept ca ea se cam obisnuise cu incli­natia spre frivolitate a sotului ei, dar un asemenea pas nu putea fi trecut cu vederea; zvonurile despre siragul de margaritare incepura s-o obsedeze. Generalul, la rindul sau, prinsese si el de veste la timp; oarecare aluzii facute in ajun ii atrasera luarea-aminte; presim­tea o explicatie serioasa pe care ar fi vrut s-o evite. lata pentru ce, in dimineata aceea in care incepe povestea noastra, el nu era deloc dispus sa ia dejunul in sinul familiei. Chiar inainte de vizita printului, isi propusese sa se eschiveze de la masa, pretextind o afacere oarecare si sa plece de acasa, evitind astfel o discutie nedorita cu familia. Ar fi vrut sa cistige macar o singura zi, dar mai cu seama sa-si asigure libertatea, fara umbra de siciiala, pentru seara aceea. Si deodata - nici ca se putea mai nimerit - se pomeni cu acest print. „Chiar Dumnezeu mi l-a trimis!' isi zise generalul in gind, pasind in salonasul sotiei sale.

V

Lizaveta Prokofievna era mindra de originea ei. Va inchipuiti asadar ce a simtit cind pe neasteptate, fara nici un fel de menaja­mente, i se spuse ca ultimul reprezentant al neamului ei, acel print Miskin, de care parca mai auzise vorbindu-se, nu era decit un sar­man idiot si aproape cersetor, gata sa primeasca de pomana. Toc­mai pe efectele acestei stiri conta generalul, sperind ca va stirni atita senzatie, incit toate celelalte sa ramina deocamdata uitate.

De obicei, in fata unor imprejurari si situatii dificile, Lizaveta Prokofievna raminea cu ochii holbati, putin aplecata pe spate, cu privirea atintita in gol, fara sa rosteasca un cuvint. Era o femeie de statura inalta si cam de o seama cu sotul ei; parul, de culoare inchisa, inca destul de des, incepuse sa incarunteasca vizibil; era cam uscativa si avea nasul putin coroiat, obrajii galbeni si supti, buze subtiri. Desi inalta, fruntea ii era ingusta, iar ochii cenusii, destul de mari, capatau uneori expresia cea mai neasteptata. Avu­sese cindva naivitatea sa creada ca privirea ei are ceva neobisnuit, de mare efect, si a ramas pentru totdeauna cu convingerea aceasta nestramutata.

  Sa-l primesc, zici? Sa-l primesc chiar acum? Si, rotindu-si ochii, generaleasa ii atinti aprig asupra lui Ivan Feodorovici, care nu-si afla locul.

-  O, in privinta asta nici o grija, nu-i nevoie de nici un fel de ceremonie, draga mea, bineinteles numai daca vrei sa-l vezi, se grabi sa explice generalul. E ca un copil, si inca un copil care-ti face mila; sufera de o boala cu crize, vine din Elvetia, a sosit adineauri, direct de la gara; e imbracat cam straniu, intr-un fel de haine nemtesti, si n-are o letcaie, literalmente nici un ban, aproape sa plinga. l-am dat douazeci si cinci de ruble si vreau sa-i gasesc un loc de contopist in cancelaria noastra. Iar pe voi, mesdames, va rog sa-i dati ceva de mincare, caci se pare ca-i e si foame

  Ma uimesti, relua pe acelasi ton generaleasa; i-e foame si sufera de o boala cu crize? Ce fel de boala si ce fel de crize?

- O! nici o grija, crizele nu-i revin chiar asa de des; de altfel e aproape ca un copil, desi pare sa stie ceva carte, e instruit. Voiam sa va rog, mesdames, sa-l supuneti la un examen, adauga generalul, adresindu-se din nou fiicelor lui; oricum, n-ar fi rau sa aflu ce apti­tudini are.

-  La un e-xa-men? repeta taraganat generaleasa si, uluita la culme, incepu din nou sa-si roteasca ochii de la cele trei fete la barbatu-sau si invers.

- Ah! draga mea, n-o lua chiar asa de altfel, cum vrei tu, am socotit ca ar fi cazul sa-l primim bine, cu ospitalitate, si sa-l intro­ducem in casa noastra, facind prin asta o fapta buna.

— Sa-l introducem in casa noastra? Tocmai din Elvetia?!

- Elvetia n-ar fi o piedica. Dar, repet, fa cum vrei. Am insistat, in primul rind, pentru ca purtati acelasi nume de familie si, cine stie, poate ca sinteti chiar rude, in al doilea rind, pentru ca sarmanul nu stie nici macar unde sa se aciuiasca. Mi-am inchipuit ca, fiind vorba de un om din familia noastra, vei dori, totusi, sa-l cunosti.

- Fireste, muman, mai ales ca nu-i nevoie de nici un fel de cere­monie; si apoi omul vine de la drum, i-o fi foame, de ce sa nu-l ospatam; n-ai auzit ca n-are unde sa se duca? interveni fiica cea mare, Aleksandra.

— Si unde mai pui ca e atit de copilaros, v-am spus doar, bun sa se joace de-a v-ati ascunselea.

— De-a v-ati ascunselea? Cum vine asta?

— Ah, manian, nu te mai preface atit, interveni cu ciuda Aglaia.

Sora cea mijlocie, Adelaida, fire vesela si hazlie, nu mai putu sa reziste si izbucni in ris.

  Cheama-l, papa, nu vezi ca maman este de acord, hotari Aglaia.

Generalul suna si porunci sa fie introdus printul.

— Dar cu o conditie: sa i se lege neaparat un servet la git cind se va aseza la masa, declara generaleasa. Sa fie chemat Feodor sau Mavra sa stea la spatele lui si sa-l supravegheze cind maninca. E linistit cel putin? Nu face gesturi dezordonate?

  Dimpotriva, e chiar foarte bine crescut, are maniere alese. Cam simplu uneori Dar iata-l ca vine! Dati-mi voie sa vi-l prezint pe ultimul descendent al familiei sale, printul Miskin, poarta ace­lasi nume, ba poate chiar ne este si ruda; luati-l sub obladuirea voastra. Toata lumea va trece acum sa ia micul dejun, printe, de aceea te rog sa ne faci cinstea Pe mine insa ma scuzati, am cam intirziat si trebuie sa ma grabesc

  Stim noi unde te grabesti dumneata, rosti cu o mina grava generaleasa.

  Ma grabesc, ma grabesc, draga mea, sint in intirziere! Va recomand, mesdames, sa-i dati albumele voastre sa va scrie ceva, veti vedea ce talent extraordinar de caligraf are! Adineauri, la mine in birou, mi-a scris cu caractere vechi „Egumenul Pafnutie si-a pus iscalitura' Ei, la revedere.

  Pafnutie? Egumen? la stai, stai putin, incotro fugi si ce-i cu Pafnutie? striga generaleasa cu vadit necaz si neliniste in glas, incercind sa-l opreasca pe barbatu-sau care o luase aproape la fuga.

  Da, da, draga mea, a existat pe vremuri un egumen cu acest nume dar trebuie sa ajung cit mai repede la conte, ma asteapta de mult, chiar el m-a chemat La revedere, printe!

Si generalul se facu nevazut.

  Stiu cu ce fel de conte! spuse taios Lizaveta Prokofievna si. enervata, isi indrepta privirea asupra printului. Despre ce vorbeam? se stradui ea sa-si aduca aminte, plina de naduf. Ei, asta-i buna! A da, ce-i cu egumenul?

Maman, o dojeni Alcksandra, iar Aglaia batu chiar din picior.

  Lasa-ma sa vorbesc, Aleksandra Ivanovna, replica aspru ge­neraleasa, vreau si eu sa stiu. la loc aici, printe, in fotoliul acesta, in fata mea, nu acela, uite aici, la soare, la lumina, ca sa-ti pot vedea fata. Ei bine, despre ce fel de egumen e vorba?

— Egumenul Pafnutie, raspunse printul serios si grav.

— Pafnutie? E interesant; ei bine, si ce-i cu el? Generaleasa intreba scurt, cu un glas taios si nerabdator, fara a-l slabi pe print cu privirea, iar in timp ce acesta explica, ea dadea mereu din cap dupa fiecare vorba a lui.

— Egumenul Pafnutie a trait in secolul al paisprezecelea, incepu printul, era staretul unei sihastrii de pe Volga, in tinutul care se numeste astazi Kostroma. Era cunoscut prin viata lui de sfint; um­blase in solie la Hoarda, ajungind la rinduirea unor treburi din acea vreme, prilej cu care isi pusese iscalitura pe un document. Mi-a cazut in mina un facsimil dupa aceasta semnatura si, fiindca mi-a placut grozav scrierea, am studiat si am deprins-o. Adineauri, ge­neralul, supunindu-ma la o proba de caligrafie, pentru a-si da seama daca poate sa-mi faca rost de o slujba, am scris mai multe fraze cu caractere diferite si, printre ele, am reprodus-o si pe asta cu „Egumenul Pafnutie si-a pus iscalitura'. Generalului i-a placut mult si de aceea si-a adus aminte de ea.

— Aglaie, spuse generaleasa, tine minte: Pafnutie sau, mai bine, noteaza-ti, altminteri sint sigura ca o sa uit. Dar crezusem ca e vorba de ceva mai interesant. Si unde-i iscalitura?

— A ramas, cred, in cabinetul generalului, pe masa.

— Trimiteti pe cineva s-o caute si sa mi-o aduca numaidecit.

— Daca doriti, pot s-o mai scriu o data.

  Desigur, maman, interveni Aleksandra, iar acum ar fi mai bine sa ne asezam la masa, ni s-a facut foame.

— Buna idee, aproba generaleasa. Sa mergem, printe; ti-e foame tare?

— Da, acum mi-e cam foame, si va sint foarte recunoscator.

  E foarte bine ca esti politicos, si observ ca nu esti deloc asa de original, cum au binevoit sa mi te recomande. Vino. la loc aici, in fata mea, il pofti ea grijuliu cind ajunsera in sufragerie.

- Vreau sa te vad mai bine. Aleksandro, Adelaido, aveti grija de print. Nu-i asa ca nu-i chiar atit de bolnav? Poate ca nici de servet nu-i nevoie iti legau servet la git, printe, cind stateai la masa?

- Inainte vreme, in copilarie, cind aveam vreo sapte ani, mi se pare ca-mi legau, dar acum iau servetul si mi-l desfac pe genunchi cind m-asez la masa.

- Asa si trebuie. Dar crizele?

-  Crizele? repeta printul putin mirat. Acum mi se intimpla destul de rar sa am crize. De altfel, nu stiu nici eu; dupa cum mi s-a spus, clima de aici n-o sa-mi priasca.

- Ascultati-l ce bine vorbeste, observa generaleasa, adresindu-se fiicelor ei si continuind sa dea din cap dupa fiecare cuvint al printu­lui, nici nu ma asteptam. Vasazica, n-a fost decit o flecareala, ca de obicei, si nimic adevarat. Ospateaza-te, printe, si povesteste-ne despre dumneata; unde te-ai nascut, unde ai crescut si ce ai invatat? Vreau sa stiu tot ce te priveste; ma intereseaza nespus.

Printul multumi si, mincind cu multa pofta, reincepu povestirea pe care o mai spusese de citeva ori in dimineata aceea. Generaleasa parea din ce in ce mai multumita. Cele trei fete ascultau si ele destul de atente. Incercara apoi sa reconstituie din memorie ve­chimea neamului lor, in speranta ca vor gasi o spita comuna. Prin­tul se dovedi a-si cunoaste destul de bine genealogia; pina la urma insa, oricit s-au straduit, nu s-a putut stabili aproape nici un fel de legatura de rudenie intre el si generaleasa. Doar niste stramosi si niste strabunice de-ale lor daca mai puteau fi socotiti rude de de­parte. Aceasta conversatie arida parea sa-i fi fost pe plac indeosebi generalesei care, oricit de mare i-a fost dorinta, niciodata pina atunci n-a dat peste un interlocutor dornic s-o asculte vorbind despre arborele genealogic; iata de ce se scula de la masa neobisnuit de inviorata.

- Acum sa trecem cu totii in coltisorul nostru preferat, spuse ea, acolo sa ni se aduca si cafeaua. Avem o odaie comuna, ii explica ca printului pe cind ieseau din sufragerie, propriu-zis e micul meu salonas, unde ne adunam ori de cite ori sintem singure, unde ne indeletnicim fiecare cu treburile noastre. Aleksandra, fiica mea mai mare, cinta la pian, citeste sau brodeaza; Adelaida picteaza peisaje si portrete (numai ca nu le mai ispraveste niciodata), iar Aglaia isi omoara timpul, fara sa faca nimic. Nici eu nu prea am de facut mare lucru; de orice m-as apuca, nu-mi reuseste si pace. Uite ca am ajuns; ia loc, printe, aici, linga semineu, si povesteste-ne. Vreau sa stiu cum te pricepi sa povestesti ceva. Vreau sa ma lamuresc deplin in privinta dumitale si, cind ma voi intilni cu printesa Belokonskaia, ii voi povesti batrinei totul despre dumneata. Vreau sa te cunoasca cu totii. Haide, incepe.

-  Nu ti se pare, maman, ca e foarte greu sa povestesti asa, la comanda, obiecta Adelaida, care intre timp isi aranjase sevaletul, isi luase pensulele si paleta si se apucase sa picteze acelasi peisaj, inceput de multa vreme, pe care-l copia dupa o stampa.

Aleksandra si Aglaia se asezara amindoua pe o canapea si, incrucisindu-si bratele, se pregatira sa asculte conversatia. Printul observa ca toata lumea il priveste cu o atentie deosebita.

-  O vorba n-as scoate, daca mi s-ar porunci in felul acesta, adauga si Aglaia.

- Dar de ce? Ce mare lucru? De ce, adica, n-ar povesti? Ce, n-are limba? Vreau sa stiu cum vorbeste. Ei bine, spune ceva. Poves­teste-ne cum ti-a placut Elvetia, prima impresia a dumitale. O sa vedeti ca incepe indata si inca foarte frumos.

- Impresia a fost puternica incepu printul.

-  Vedeti, vedeti, se agita nerabdatoare Lizaveta Prokofievna, adresindu-se fiicelor ei, v-am spus ca o sa inceapa.

- Dar lasa-l acum cel putin sa vorbeasca, maman, o opri Alek­sandra. Printul acesta e mai curind un impostor decit un idiot, sopti ea la urechea Aglaiei.

- Si pe mine ma bate gindul, il suspectez mereu, raspunse Aglaia. Ce urit din partea lui ca se preteaza la un asemenea joc. Ce o fi urmarind oare? Sa ne cistige simpatia?

-  Prima impresie a fost foarte puternica, repeta printul. Cind m-au dus din Rusia in strainatate, trecind prin diferite orase nemtesti, priveam in jur si, tin minte, nu intrebam nimic. Inainte de asta avusesem o serie de crize foarte violente si chinuitoare si, de re­gula, dupa fiecare asemenea revenire a bolii cu crize repetate, cadeam intr-o stare de prostratie. Imi pierdeam memoria cu desavirsire si, cu toate ca mintea continua sa lucreze, in schimb cursul logic al ideilor mi se intrerupea mereu. Nu eram in stare sa leg mai mult de doua-trei idei consecvente. Cel putin asa mi se pare. Iar dupa ce crizele treceau, redeveneam sanatos si puternic, uite, ca acum. Mi-aduc aminte ca pe atunci ma napadise o tristete profunda, un fel de nostalgie iremediabila. Aproape imi venea sa pling; simteam in mine, mereu treaza, o neliniste plina de mirare; m-a impresionat mai ales faptul ca toate cele din jur le simteam straine de mine; de acest lucru mi-am dat seama imediat. Tot ce era strain ma deprima peste masura. Mi-am revenit complet din intunecarea aceasta a mintii abia cind am ajuns in Elvetia, la Basel; tin minte ca acum: era seara si m-a trezit din toropeala zbieretul unui magar, in piata. Magarul m-a impresionat grozav, mi-a facut nu stiu de ce, o nespusa placere si toate in creierul meu s-au limpezit dintr-o data.

— Un magar? Mi se pare putin ciudat, observa generaleasa. Desi n-ar fi deloc ciudat, daca te gindesti ca vreuna dintre noi, de aici, ar fi in stare, cine stie, sa se indragosteasca de un magar, spuse ge­neraleasa, privind minioasa la fetele ei care izbucnisera in ris. Despre asta se vorbeste chiar si in mitologie. Continua, printe.

  De atunci mi-s dragi magarii. As zice chiar ca simt pentru aceste animale multa simpatie. Am inceput sa ma informez asupra lor, caci pina atunci nu mai vazusem magari si m-am convins curind ca sint niste dobitoace foarte utile, cu multa putere de munca, rezistente, rabdatoare, necostisitoare in gospodarie si deci foarte convenabile. Si deodata, datorita acestui magar, am indragit toata Elvetia, incit disparu complet si melancolia care ma apasase pina atunci.

— Toate astea mi se par foarte ciudate, dar sa lasam la o parte magarul; sa trecem la alt subiect. Ce tot rizi acolo, Aglaie? Si tu, Adelaido? Printul ne-a povestit asa de frumos despre acest magar. L-a vazut cu ochii lui, dar tu ce-ai vazut? Doar n-ai fost in straina­tate.

— Ba am vazut si eu un magar, maman, spuse Adelaida.

  Iar eu l-am si auzit, adauga Aglaia. Fetele izbucnira din nou in ris. Printul rise si el.

— E foarte urit din partea voastra! exclama generaleasa dojeni­tor. larta-le, printe, de fapt au inima buna. Ma cert mereu cu ele, dar le iubesc mult. Sint flusturatice, zvapaiate, niste zanatice.

— Nu face nimic, spuse printul rizind; in locul lor, as proceda la fel. Tin totusi sa iau apararea magarului: magarul e o faptura bla­jina si folositoare.

  Dar dumneata esti blajin, printe? intreb asa, de curiozitate, zise generaleasa.

Urma iarasi o explozie de ris.

— Iar ne joaca festa afurisitul acela de magar; nici nu ma gindisem la el! se scandaliza generaleasa. Crede-ma, te rog, printe, n-am vrut sa fac nici o

— Aluzie? O, nici nu ma indoiesc!

Si printul continua sa rida din toata inima.

  E foarte bine ca rizi. Inseamna ca esti un tinar tare bun la inima, conchise generaleasa.

— Uneori sint si rau, raspunse printul.

  Iar eu sint buna, declara deodata sententios generaleasa, si, daca vreti, sint totdeauna buna, si e singurul meu defect, de fapt, pentru ca nu trebuie sa fii totdeauna bun. Imi ies din sarite foarte des, uite, ma supar pe ele sau pe Ivan Feodorovici mai ales, dar partea proasta e ca sint si mai buna atunci cind ma infurii. Adi­neauri, inainte de a fi intrat dumneata, eram suparata si m-am facut ca nu inteleg nimic si ca nici nu sint in stare sa pricep ceva. Mi se intimpla de-astea; parc-as fi un copil. Aglaia mi-a dat o lectie; iti multumesc, Aglaie. De altfel, toate astea sint mofturi. N-oi fi chiar asa de grea de cap cum par si cum ar vrea sa ma prezinte fetele mele. Am caracter si nu prea ma las intimidata. De altfel, vi le spun toate astea fara rautate. Aglaie, vino si ma saruta, asa acum destul cu sentimentalismele, o potoli ea pe Aglaia, care, dupa ce o saruta pe maica-sa cu foc pe gura, se repezi sa-i sarute si mina. Continua, printe. Poate ca iti amintesti si ceva mai interesant decit povestea cu magarul.

- Orice ati spune, nu inteleg, interveni din nou Adelaida, cum poate cineva sa se apuce a povesti asa, direct, la comanda. Eu una n-as fi in stare.

-  Uite ca printul e in stare, pentru ca printul e foarte destept, si-i mai destept decit tine cel putin de zece ori, daca nu si de doua­sprezece ori. Sint convinsa ca ai s-o simti si tu indata. Dovedeste-le-o, printe; continua. Pe magar, de fapt, am putea foarte bine sa-l lasam deoparte. Ei, ce ai mai vazut in strainatate, in afara de magar?

- in orice caz, chiar si ceea ce a spus despre magar a fost destul de inteligent, remarca Aleksandra. Printul a povestit intr-un mod atit de interesant despre boala lui, cum datorita unui soc din afara si-a revenit si cum totul a inceput sa-i placa dupa aceea. Am fost intot­deauna curioasa sa stiu cum isi pierd oamenii mintea si cum si-o recapata dupa aceea. Mai ales cind toate astea se-ntimpla brusc, pe neasteptate.

- Nu-i asa? Nu-i asa? se inviora generaleasa. Vad ca nici tu nu dai in gropi, ba, uneori, se intimpla sa ai sclipiri de desteptaciune; hai, ispraviti odata cu risul! Ai ramas, mi se pare, la descrierea naturii elvetiene, printe? Asadar

- Am ajuns la Lucerna si acolo m-au dus sa fac o plimbare pe lac. imi dadeam seama cit e de frumos, si totusi simteam o grea apasare pe suflet.

- De ce, adica? intreba Aleksandra.

-  Nu stiu. Dar de cite ori am prilejul sa admir asemenea pri­velisti ale naturii, intotdeauna incerc la inceput un sentiment de apasare si neliniste; imi place nespus, dar ma si tulbura. De altfel, in acea vreme, eram inca bolnav.

- In ce ma priveste, tare as vrea sa le vad, spuse Adelaida. Si nu inteleg, cind o sa ne invrednicim si noi odata sa mergem in straina­tate. De doi ani de zile caut in zadar un subiect de tablou:

Orientul, sudul, descrise sint de mult

Sugereaza-mi un subiect de tablou, printe.

- Marturisesc ca nu ma pricep deloc la pictura. Dupa mine, cred ca e de ajuns sa privesti, si apoi sa pictezi.

- Tocmai ca nu stiu sa privesc.

-  Ce tot vorbiti in cimilituri? Nu inteleg nimic! ii intrerupse Lizaveta Prokofievna. Cum vine asta: „Nu stiu sa privesc?' Ai ochi — n-ai decit sa te uiti. Daca nu stii sa vezi aici, n-ai sa stii nici in strainatate. Ia, mai bine povesteste-ne ce ai vazut dumneata acolo, printe.

- Asa da, e mult mai bine, adauga Adelaida. Ca doar printul in strainatate a invatat sa priveasca.

- De, cum sa va spun Acolo, de fapt, mi-am cautat sanatatea: daca am invatat sa privesc sau nu - asta nu stiu. Dar un lucru e cert, ca aproape tot timpul m-am simtit tare fericit.

- Fericit! Dumneata stii sa fii fericit? striga Aglaia. Atunci cum spui ca n-ai invatat sa privesti? Ai putea sa ne inveti si pe noi.

- Chiar asa, zau, te rugam, invata-ne si pe noi, o sustinu rizind Adelaida.

- N-am ce sa va invat, rise la rindul lui si printul. Cit timp am stat in strainatate, n-am parasit aproape deloc satul acela elvetian; rareori mi se intimpla sa ies si ma duceam numai prin imprejurimi; ce as putea sa va spun? La inceput, atita doar ca nu ma plictiseam; apoi am simtit ca ma refac repede; pe urma am invatat sa pretuiesc tot mai mult, din ce in ce mai mult fiecare zi din viata, lucru de care devenisem constient. Ma culcam seara plin de multumire, iar dimineata ma sculam si mai fericit. Cauza? E destul de greu de explicat.

- De aceea nu mai aveai pofta sa te duci nicaieri si inima nu te imbia la nimic? intreba Aleksandra.

-  La inceput, la inceput de tot, ma indemna inima s-o iau din loc si ma simteam cuprins de o mare emotie. Ma gindeam mereu la viata ce ma asteapta; incercam sa-mi intrezaresc destinul; ba erau momente cind ajungeam la o neliniste extrema. Stiti, exista aseme­nea momente mai cu seama atunci cind esti singur. Era acolo o micuta cascada si se pravalea aproape vertical, de sus dintr-un munte, un suvoi subtire de apa, zglobiu, spumos; desi cadea foarte de sus, parea ca e jos de tot, se afla la vreo jumatate de kilometru de locuinta noastra si totusi aveai impresia ca-i numai la cincizeci de pasi. Noaptea, imi placea sa-i ascult zgomotul; si, uite, in momentele acelea ma cuprindea o mare tulburare. Sau, uneori, mi se intimpla sa ma afund singur, ziua in amiaza mare, undeva in munti; de jur-imprejur  numai  brazi  inalti, seculari, cu miros imbatator de rasina; sus, pe virful unei stinci, strajuiau ruinele unui vechi castel medieval; satucul nostru, jos, abia se zarea pierdut in vale; soarele sclipitor, cerul adinc albastru, o liniste nesfirsita. Ei bine, atunci intr-adevar simteam in mine un dor nelamurit, un indemn nostalgic de a porni mai departe, ca la o chemare, si mi se parea ca, daca as merge tot inainte, daca as strabate dunga aceea unde cerul se uneste cu pamintul, as afla poate dezlegarea enigmei si mi s-ar infatisa indata o viata noua, de o mie de ori mai tumul­tuoasa, mai clocotitoare decit a noastra; visam un oras mare, ca Napoli, plin de palate, de forfota, de viata si cite si mai cite nu-mi treceau prin inchipuire. Si intr-o zi am ajuns la ideea ca si intr-o inchisoare poti afla o viata de o bogatie nemasurata.

-  Ideea aceasta laudabila am citit-o la doisprezece ani, in „Crestomatia' mea, spuse Aglaia.

- Toate astea nu-s decit pura filosofie, observa Adelaida, esti un filosof si se pare ca ai venit sa ne convertesti si pe noi.

-  Poate aveti dreptate, raspunse printul zimbind, imi place in adevar sa filosofez si, cine stie, poate ca as avea si gindul acesta de a converti Tot ce se poate; nu-i deloc exclus.

- Iar filosofia dumitale, relua Aglaia, e aidoma cu aceea pe care o profeseaza Eulampia Nikolaevna, vaduva de slujbas, care vine pe la noi doar-doar o sa-i pice cite ceva. Pentru dinsa, toata problema vietii se reduce la ieftinatate; n-are alta grija decit sa-si duca zilele fara mare cheltuiala, nu vorbeste decit de bani, si sa nu crezi ca n-are, e o prefacuta La fel si cu viata dumitale de o bogatie imensa intr-o inchisoare, ba poate si cu acea fericire de patru ani, la tara, pentru care ti-ai vindut orasul visurilor - Napoli, si, pe cit se pare, nu fara beneficii, desi pe un pret de nimica.

— In ce priveste viata in inchisoare, s-ar mai putea sta de vorba, obiecta printul. Printre bolnavii aflati in tratament la profesorul meu, am cunoscut un om care a stat intemnitat doisprezece ani; avea crize dese, iar cind era prea surescitat plingea, ba o data a incercat chiar sa se sinucida. Omul acesta mi-a povestit viata lui din inchisoare. Era foarte trista, dar, va asigur, nu si o viata de ni­mica. Toate impresiile lui se reduceau la prietenia cu un paianjen si la un copacel ce-i crestea sub fereastra Dar sa va povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am intilnit anul trecut. 1 se intimplase ceva cu totul ciudat Ciudat mai cu seama prin faptul ca se intimpla foarte rar. Omul acesta fusese urcat intr-o zi, impre­una cu alti condamnati, pe esafod si i se citise sentinta: era con­damnat la moarte prin impuscare pentru crima politica. Douazeci de minute dupa aceea, i se anunta gratierea, prin comutarea pedepesei. Dar in intervalul dintre cele doua sentinte, timp de vreo douazeci de minute sau cel putin un sfert de ceas, nefericitul traise cu neindoioasa convingere ca peste citeva clipe firul vietii lui se va curma pentru totdeauna. Il ascultam cu un nepotolit interes si eram atit de dornic sa-i cunosc impresiile pe care le-a trait in acele momente, incit ii ceream mereu noi si noi amanunte. I se intiparise in minte totul cu o precizie extraordinara si spunea ca niciodata nu va fi in stare sa uite nimic din cele traite in acele momente. La vreo douazeci de pasi de esafod, imprejurul caruia stateau soldatii si multimea, se inaltau trei stilpi, pentru ca erau mai multi con­damnati; ii dusera pe primii trei la stilpii acestia, ii imbracara in vesmintul mortii (niste camesoaie lungi, albe), iar pe ochi li se trasera niste bonete, tot albe, ca sa nu vada pustile; apoi ii legara de cite un stilp, iar in fata fiecaruia se alinia cite un rind de soldati. Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnatilor si deci urma sa fie executat in seria a treia. Un preot, cu o cruce in mina, se apropie rind pe rind de fiecare. Asta insemna ca nu le ramasesera decit cinci minute de trait, atita tot. El spunea ca cele cinci minute ii parura de o durata nesfirsita, de o bogatie imensa; i se parea ca in aceste cinci minute are de trait atitea vieti, incit n-avea nici un rost sa se gindeasca de pe acum la clipa cea din urma si, ca atare, omul se apuca sa-si faca ultimele dispozitii; isi imparti deci timpul in felul urmator: doua minute pentru a-si lua ramas-bun de la prieteni, doua — ca sa se gindeasca la sine insusi si-i mai raminea un minut ca sa arunce cea din urma privire in jurul sau. isi amintea perfect ca facuse tocmai aceste trei dispozitii si exact acest calcul. Se despartea de viata la douazeci si sapte de ani, plin de sanatate si de vigoare. Luindu-si ramas-bun de la prieteni, isi amintea ca ii adresase unuia dintre ei o intrebare lipsita de orice importanta si ca asteptase cu mult interes raspunsul. Apoi, dupa ce-si lua ramas-bun de la prieteni, urmara cele doua minute pe care le destinase ca sa se gindeasca la sine insusi. Stia dinainte la ce se va gindi: voia anume sa-si inchipuie cit se poate mai iute si mai limpede ce va urma; cum vine asta, ca, uite, el acum exista, traieste, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate altcineva — dar cine anume? Si unde va fi? Pentru toate aceste intrebari, spera sa gaseasca raspuns in rastimpul celor doua minute! In apropiere era o biserica si turla aurita a catedralei stralucea in bataia razelor unui soare sclipitor. Isi amintea ca nu si-a putut lua ochii de la aceasta turla scaldata in raze scinteietoare pe care le rasfringea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se parea ca ele sint firea cea noua cu care el, peste trei minute, se va contopi intr-un fel oarecare Nesiguranta necunos­cutului si oroarea fata de acel ceva nou care va fi si trebuie sa survina indata erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se paruse in acele clipe mai ingrozitor decit gindul continuu: „Dar daca ar fi sa nu mor? Daca ar fi sa ma intorc la viata — ce infinit! Si mi-ar apartine in intregime! As transforma atunci orice clipita intr-un secol, n-as pierde nici una macar, as dramui cu zgircenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!' Spunea ca in cele din urma gindul acesta ii devenise atit de nesuferit, atit de chinuitor, incit ar fi vrut sa fie impuscat cit mai repede.

Printul se opri brusc; toata lumea astepta ca el sa continue si sa traga o concluzie.

- Ai terminat? intreba Aglaia.

-  Poftim? Da, am terminat, zise printul, smulgindu-se dintr-o ingindurare de o clipa.

- Si pentru ce ai povestit asta?

- Asa pentru ca mi-am amintit venise vorba

-  Esti cam eliptic, observa Aleksandra; dumneata, printe, ai vrut, probabil, sa demonstrezi ca nici clipita cea mai scurta nu tre­buie dispretuita, iar uneori cinci minute valoreaza mai mult decit o comoara. Toate acestea sint cit se poate de laudabile, dar, daca-mi dai voie, o data ce prietenului dumitale care ti-a povestit toate aces­te grozavii i s-a comutat pedeapsa, prin urmare i s-a acordat aceasta „viata infinita'. Ei bine, ce-a facut el apoi cu aceasta bogatie a lui? A trait „calculind' fiecare clipa?

- A, nu; mi-a spus-o chiar el - caci l-am intrebat si despre asta - si mi-a marturisit ca n-a trait deloc asa si ca, dimpotriva, irosise fara rost multe, multe clipe.

- Prin urmare, aveti experienta concludenta, care dovedeste ca nu e chip sa traiesti „dramuind' orice clipa. Dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip.

- Da, dintr-un motiv sau altul, dar nu e chip, repeta printul, asa mi s-a parut si mie Si totusi nu-mi vine a crede

- Cu alte cuvinte, crezi ca iti vei trai viata mai rational decit toti ceilalti? intreba Aglaia.

- Da, ma gindeam si la asta uneori.

- Si te mai gindesti si acum?

-  Da ma gindesc si acum, raspunse printul, continuind s-o priveasca pe Aglaia cu un zimbet blind si chiar sfios; dar indata dupa aceea rise iar, uitindu-se inveselit la ea.

- Esti modest, n-am ce zice! spuse ea aproape enervata.

- Observ ca sinteti foarte curajoase, de vreme ce puteti ride de asta; pe mine insa, cele povestite de acel om m-au impresionat atit de mult, ca dupa aceea le-am trait in vis, am visat tocmai acele cinci minute

Arunca din nou asupra interlocutoarelor sale o privire grava si banuitoare totodata

- Nu cumva sinteti suparate pe mine? intreba el, deodata, cu un aer incurcat, dar uitindu-se drept in ochii lor cu aceeasi privire deschisa.

- Pentru ce? strigara ele mirate.

- Pentru c-ar putea sa vi se para ca vreau mereu sa va povatu­iesc

Cuvintele lui stirnira un ris general.

- Daca sinteti suparate, va rog sa ma iertati, relua printul. Imi dau bine seama ca am trait mai putin decit altii si mai putin ca ori­care altul cunosc viata. Poate ca vorbesc uneori intr-un fel foarte ciudat

Aici, printul se opri incurcat.

- Daca spui ca ai fost fericit, inseamna ca n-ai trait mai putin, ci mai mult decit altii, si atunci de ce nu esti sincer si te justifici mereu? nu-l slabea deloc Aglaia, vorbind cu severitate. Si nu-ti face griji, te rog, de faptul ca ai avea aerul sa ne povatuiesti; nu-i cine stie ce mare triumf pentru dumneata in toate astea. Cu ati­tudinea dumitale de resemnare fatalista, poti sa umpli de fericire si o suta de ani de existenta. Dumneata, fie ca ti se arata o executie capitala, fie ca ti se arata degetul cel mic, esti in stare, si intr-un caz, si in celalalt, sa scoti o idee deopotriva de laudabila si sa mai ramii si multumit. In felul acesta se poate trai mult si bine.

- De ce te infurii? Nu inteleg, interveni generaleasa, care obser­vase tot timpul, atent, chipurile vorbitorilor. Si despre ce anume vorbiti, de asemenea nu pot pricepe. Ce-i cu degetul cel mic si ce-s prostiile astea? Printul vorbeste admirabil, numai ca tot ce spune e putin cam trist. De ce-l faci sa se descurajeze? Cind a inceput sa ne povesteasca, ridea, si acum uita-te la el ce abatut e.

- Nu-i nimic, maman. Regret, printe ca dumneata personal n-ai vazut o executie capitala; te-as fi intrebat ceva.

- Ba am vazut o asemenea executie, raspunse printul.

-  Ai vazut? izbucni Aglaia. Ar fi trebuit sa-mi dau seama de asta chiar de la inceput. De necrezut! Dar daca ai vazut o executie, cum poti sa sustii ca in tot acest timp ai fost fericit? Spune si dum­neata, n-am eu dreptate?

- Au fost cazuri de executii in satul dumitale? intreba Adelaida.

-  Am vazut la Lyon, unde m-a dus Schneider. Intimplarea a facut sa asist tocmai la o asemenea executie.

-  Si ti-a placut mult? E foarte instructiv? Edificator? il asalta Aglaia cu intrebarile.

-  Nu mi-a placut deloc si am fost chiar bolnav multa vreme dupa aceea, dar marturisesc ca am privit tot timpul ca fascinat, nu puteam sa-mi desprind ochii.

- Nici eu n-as fi putut sa-mi desprind ochii, spuse Aglaia.

- Nu prea le place acolo cind femeile vin sa priveasca aseme­nea spectacole; numele femeilor care manifesta asemenea curiozi­tate sint date chiar la gazeta.

-  Vasazica, daca ei socot ca asta nu-i treaba femeilor, prin insusi faptul acesta vor sa spuna ca-i a barbatilor. Ii felicit pentru o astfel de logica. Si dumneata esti de aceeasi parere, fara indoiala.

- Povesteste-ne despre executia la care ai fost martor, o intre­rupse Adelaida.

-  As prefera sa n-o fac  acum  ingaima printul  ezitind  si intunecindu-se la fata.

- S-ar zice ca nu te lasa inima sa ne impartasesti si noua impre­siile dumitale, strecura malitios Aglaia.

-  Nu de asta, ci pentru ca am mai povestit chiar adineauri despre aceasta executie.

- Cui ai povestit-o?

- Lacheului dumneavoastra, pe cind asteptam

- Care lacheu? intrebara ele in cor.

-  Lacheului cu parul alb si cu fata roscata din anticamera, in timp ce asteptam sa fiu introdus la lvan Feodorovici.

- Ciudat! facu generaleasa.

- Printul e democrat, i-o reteza Aglaia. Ei bine, din moment ce ai putut sa-i povestesti lui Aleksei, cred ca nici pe noi n-ai sa ne refuzi.

- Vreau sa aud neaparat, starui Adelaida.

- Adineauri, se intoarse catre ea printul, insufletindu-se din nou (se pare ca el se insufletea foarte repede, vadind totdeauna multa incredere in interlocutor), adineauri, cind m-ai intrebat de un su­biect de tablou, mi-a venit intr-adevar in gind sa-ti sugerez unul: chipul unui condamnat la moarte in clipa ce precede caderea taisu­lui ghilotinei, cind el sta inca in picioare pe esafod, inainte de a-si pune capul pe butuc.

-  Cum!  Chipul? Numai chipul? intreba Adelaida.  Ar fi  un subiect ciudat, si ce tablou ar fi acela?

- Nu stiu. Si de ce adica sa nu fie? insista printul cu vioiciune. Am vazut nu de mult, la Basel, un tablou asemanator. As vrea sa vi-l descriu Am sa va povestesc intr-o zi M-a impresionat adinc.

-  Tabloul acela din Basel ai sa ni-l descrii negresit alta data, spuse Adelaida, dar acum lamureste-ma in privinta tabloului exe­cutiei. Poti sa mi-l descrii si sa-mi spui cum iti inchipui dumneata ca ar putea fi realizat? Sa zugravesc pur si simplu numai fata con­damnatului? Si ce fel de expresie avea?

- Exact cu un minut inaintea mortii — se grabi sa inceapa printul cu toata ardoarea, lasindu-se indata furat de amintiri si uitind, pare-se, cu totul de ceea ce-l inconjura - adica in momentul cind con­damnatul, dupa ce a urcat treptele scaritei, a pus piciorul pe esa­fod, in clipa aceea el si-a intors ochii spre mine; i-am privit fata si am inteles totul De altfel, cum se poate povesti asa ceva!? As fi vrut grozav ca dumneata sau altcineva sa redea pe pinza acest moment! Dar mai bine dumneata, dumneata s-o faci! M-am gindit inca atunci ca ar fi fost foarte util un asemenea tablou. Stiti, ar tre­bui sa apara in el tot ce a fost mai-nainte, absolut tot. Era in inchisoare si nu-si astepta executia decit cel mai devreme peste o saptamina; isi facuse, nu stiu cum, socoteala ca formalitatile au sa mai dureze, ca hirtiile vor mai intirzia pe undeva si astfel o sa mai treaca o saptamina. Si deodata, nu se stie prin ce imprejurare, dura­ta acestei proceduri a fost scurtata. La ora cinci dimineata dormea inca. Era sfirsitul lui octombrie; la ora cinci e inca frig si intuneric. Insotit de gardian, directorul inchisorii intra si-l zgiltiie usurel de umar; el se ridica sprijinindu-se intr-un cot si da cu ochii de flacara felinarului: „Ce este?' — „La ora zece, executia.' inca buimac de somn, nu-i vine a crede, incearca sa-i convinga ca ordinul de exe­cutie va veni abia peste o saptamina, dar dupa ce se dezmeticeste complet, isi curma brusc vorba. Asa mi s-a povestit. Pe urma, cica, ar fi zis: ,,E greu, totusi, asa, deodata' Apoi tacu iar si nu mai scoase nici un cuvint. Cele trei-patru ore care urmeaza dupa aceea se scurg cu pregatirile de rigoare: vizita preotului, dejunul, la care i se aduce de data aceasta carne, vin si cafea (ca sa vedeti ce ironie! Cita cruzime! Si totusi oamenii acestia procedeaza asa dintr-un imbold curat, fiind sincer convinsi in naivitatea lor ca fac un act de omenie); urmeaza apoi toaleta (stiti, probabil, ce-nseamna toaleta unui condamnat la moarte?) si, in sfirsit, omul este scos si dus in oras, la esafod Ma bate gindul ca in acele clipe, in timp ce era transportat spre esafod, i se parea ca mai are inca mult de trait. Si poate ca in acest ultim drum isi spunea in gind ca mai are de trait o vesnicie intreaga: „Mai sint inca trei strazi de strabatut, e vreme destula inainte. Cind voi ajunge la capatul strazii acesteia, imi mai ramine una, apoi a treia, unde e o brutarie pe partea dreap­ta Mai e destul pina s-ajungem acolo!'. Imprejur, o multime zgo­motoasa, zece mii de capete, zece mii de perechi de ochi. Trebuie sa suporti totul si mai ales gindul: „Sint acolo zece mii si nici unul dintre ei nu va fi executat, numai eu voi muri!'. Ei bine, astea sint preliminariile. O scarita duce pina la ghilotina; inainte de a urca, condamnatul izbucni in plins, si era doar un om in toata firea, care nu stia ce-i aia frica; a fost, se spune, un mare criminal. Il insotea un preot, care nu-l parasea nici pentru o clipa; a mers cu el si in caruta si-i tot vorbea intruna; ma indoiesc ca nenorocitul sa fi auzit ce spune, si chiar daca incerca sa-l asculte, cred ca dupa al treilea cuvint nu mai era in stare sa inteleaga nimic. Sint sigur ca in realitate asa se intimpla. Si iata ca incepu sa urce scarita; lanturile de la picioare il sileau sa faca pasi mici. Preotul, un om destept, se vede, inceta sa-i mai vorbeasca si-i intindea numai crucea s-o sarute. In timp ce urca treptele, condamnatul era foarte palid, iar cind a pus piciorul pe esafod si s-a oprit, chipul lui se facu alb ca varul, dar absolut ca varul. Imi inchipui ca picioarele-i tremurau, se indoiau, se intepeneau anchilozate, si-i venea greata, ca si cum i se puneau noduri in git, care-l inecau si-i provocau niste spasme in stomac. Ati avut vreodata senzatia asta, intr-un moment de mare spaima, cind mintea isi pastreaza luciditatea, dar ramine absolut inerta? Mie mi se pare ca, daca, de pilda, te trezesti brusc in fata unei primejdii inevitabile, care-ti aduce pieire sigura, sa zicem ca se darima casa peste tine, simti deodata o nevoie irezistibila de a te lasa jos, de a inchide ochii intr-o asteptare resemnata — fie ce-o fi! Si iata, anume cind a inceput aceasta slabiciune, preotul cu un gest grabit ii duse crucea la buze - o cruce mica de argint, cu patru brate, ca la catolici - , gest pe care-l repeta des, aproape in fiecare frintura de minut. Si in momentul cind crucea ii atingea buzele, condamnatul deschidea ochii si se mai inviora parca pentru citeva clipe si din nou picioarele i se puneau in miscare. Saruta crucea avid, in graba, ca si cum, zorit fiind la drum lung, ar fi cautat sa-si faca niscaiva rezerve, asa, pentru orice eventualitate; ma indoiesc insa ca in acele clipe o facea sub impulsul unui sentiment religios. Si tot asa pina cind il ingenuncheara in fata butucului Curios, dar rareori se-ntimpla ca in aceste ultime secunde un condamnat sa lesine! Dimpotriva, mintea inregistreaza cu o iuteala extraordinara si lucreaza, banuiesc, intens, ca un mecanism in plina actiune; imi inchipui ca tot felul de ginduri rasar si navalesc, invalmasindu-se, intrerupindu-se, tot frinturi, crimpeie, nici unul inchegat, ba unele poate ridicole de tot si cu totul absurde: „Uite, asta care se uita drept la mine - are un neg pe frunte Calaului i-a ruginit nasturele de jos de la haina' Si in acelasi timp intelegi totul, retii totul; exista mai cu seama un punct care te obsedeaza si n-ai cum sa-l uiti, asa incit nici cunostinta nu poti sa ti-o pierzi - si totul con­verge si se invirte in jurul acestui punct. Si cind te gindesti ca asa continua pina la ultimul sfert de secunda, cind gitul e pe butuc, si asteapta, si stie, si deodata aude deasupra-i lunecarea hirsiita a taisului! Asta nu se poate sa nu auzi! Eu, dac-as fi stat cu capul pe butuc, as fi ascultat anume si as fi auzit. Poate ca nu dureaza decit a zecea parte dintr-o clipita, dar nu se poate sa nu auzi! Mai exista inca si astazi unele pareri care sustin ca, poate, capul, dupa ce a fost retezat si desprins de corp, stie, poate, timp de o secunda, ca a fost taiat si s-a rostogolit - ce judecata! Dar daca-s cinci secunde si nu una! Ar trebui sa infatisezi esafodul in asa fel ca sa se vada in prim-plan si foarte deslusit numai ultima treapta de sus a scaritei; condamnatul a si pus piciorul pe ea; picteaza-i capul, fata alba ca varul; preotul ii intinde crucea, condamnatul isi tuguie avid buzele invinetite si priveste, si stie totul. Crucea si capul — acesta e tabloul; preotul, calaul si cele doua ajutoare ale sale, apoi, mai jos, citeva capete si perechi de ochi din multime - toate astea se pot lasa pe planul al treilea, oarecum in clarobscur, ca elemente acce­sorii Cam asa imi inchipui ca ar trebui sa arate tabloul Printul tacu si le privi pe rind.

- Da, fireste, asta nu prea seamana a resemnare fatalista, mur­mura Aleksandra ca pentru sine.

- Acum sa ne povestesti cum ai fost indragostit, spuse Adelaida. Printul o privi cu mirare.

-  Asculta, relua tinara fata cu o graba neobisnuita pentru ea, mi-ai fagaduit sa vorbesti despre tabloul pe care l-ai vazut la Basel. Acum insa vreau sa te aud povestindu-ne cum ai fost indragostit; nu incerca sa negi, sint convinsa ca ai fost indragostit. Si-apoi, dum­neata, cum incepi sa povestesti ceva, incetezi sa mai fii filosof.

- Si cum termini de povestit, te rusinezi parca de faptul ca te-ai lasat ispitit sa povestesti, observa deodata Aglaia. Pentru ce?

- Prostii! spuse generaleasa, uitindu-se cu indignare la Aglaia.

-  Intr-adevar, e o reflectie nu prea inteligenta, o sustinu Alek­sandra.

-  N-o crede, printe, i se adresa generaleasa, o face intr-adins, dintr-un fel de incapatinare; in realitate, nu-i chiar asa de prost crescuta; sa nu-ti inchipui cine stie ce, pentru ca se leaga de dumneata. Or fi pus iar ceva la cale; altminteri, sint convinsa ca te-au indragit. Le cunosc eu dupa expresia fetei.

  Si eu le-am ghicit pe fiecare dupa figura, raspunse printul, accentuindu-si cu tilc vorbele.

— Cum asta? intreba Adelaida curioasa.

— Ce stii despre noi? ii tinura isonul si celelalte doua surori. Dar printul ramase tacut si ginditor; fetele asteptau raspunsul.

— Va spun mai tirziu, zise el incet si pe un ton grav.

— Hotarit lucru, dumneata vrei sa ne faci curioase, striga Aglaia, si ce aer solemn!

— Fie si asa, se agita iarasi Adelaida; dar daca esti un atit de bun fizionomist, fara indoiala ca ai fost si indragostit; prin urmare am ghicit. Povesteste-ne asadar.

— Nu am fost indragostit, raspunse printul cu acelasi ton linistit si serios; eu am fost fericit intr-altfel.

— Dar cum, in ce fel?

— Bine, o sa va povestesc, spuse printul cuprins parca de o adinca ingindurare.

VI

- Ma uit acum la dumneavoastra, incepu el intr-un tirziu, cum ma priviti cu atita curiozitate, incit, daca n-as satisface-o pe loc, ati fi in stare sa va suparati pe mine. Glumesc, fireste, se grabi el sa adauge zimbind. Acolo in sat erau multi copii, o droaie de sco­lari. N-as putea spune ca-i invatam, a - nu! il aveau pentru asta pe invatatorul Jules Thibaud; ii mai invatam si eu cite ceva, daca vreti, dar mai ales imi placea sa ma aflu in mijlocul lor, si asa imi petrecui intre ei toti cei patru ani cit am stat acolo. N-aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le tainuiam nimic. in cele din urma, parintii incepura sa se arate nemultumiti, pentru ca micutii nu mai puteau fara mine si se adunau mereu in juru-mi, iar invata­torul deveni cel mai mare dusman al meu. Mi-am facut multi dusrnani acolo, si tot numai din cauza copiilor. Pina si Schneider m-a dojenit pentru asta. Si de ce le-a fost atita teama? Copilului poti sa-i spui tot. M-a mirat intotdeauna ideea gresita pe care adultii si-o fac despre copii; ce putin ii cunosc si-i inteleg chiar si parintii insisi! Nu trebuie sa le ascundem nimic copiilor sub pretext ca sint inca mici si ca la virsta lor e prea devreme sa cunoasca unele lucruri. Ce trista si nenorocita mentalitate! Si cit de bine isi dau seama copiii ca parintii lor ii considera drept nestiutori si inapti sa inteleaga, cind in realitate ei inteleg totul! Oamenii mari nici nu banuiesc ca pina si in chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extrema importanta. O, Doamne! Cind vezi pasaruica asta micuta si dragalasa ca se uita la tine cu ochi plini de incredere si asteptare fericita, cum sa nu-ti fie rusine s-o inseli! Ii numesc pitulici, pentru ca pasarelele sint cele mai bune vietati din cite exista pe lume. De fapt, toata supararea din sat impotriva mea a inceput din alta cauza Cit despre Thibaud, la el era pur si simplu invidie; incepu mai intii prin a clatina din cap, mirindu-se cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu, si aproape ca nu intelegeau deloc cele ce le spunea el; pe urma se apuca sa rida de mine cind ii spusei ca, de fapt, noi amindoi n-o sa-i invatam nimic, ci avem de invatat multe de la ei. Si cum de a putut sa ma invidieze si sa ma calomnieze, cind el insusi traia in mijlocul copiilor?! Contactul cu copiii e asa de inviorator Apropierea lor iti vindeca sufletul Acolo, in sanatoriu, printre bolnavii profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. Nu stiu daca poate exista o nenorocire mai mare decit asta. Fusese internat pentru a fi tratat de alienare mintala; dupa parerea mea insa nu era nebun, atita doar ca suferea groaznic — asta era toata boala lui. Si dac-ati sti ce devenira pentru el, catre sfirsit, copiii nostri Dar despre bolnavul acesta mai bine sa va spun mai pe urma; acum am sa va povestesc numai de unde si cum s-a pornit zizania. La inceput, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici pe departe de seama lor, de felul meu sint si cam greoi in miscari si foarte neindeminatic; stiu de asemenea ca sint si urit pe deasupra mai eram si strain. intii rideau si isi bateau joc de mine, apoi incepura sa arunce chiar cu pietre in urma mea, dupa ce m-au surprins sarutind-o pe Marie. Si n-am sarutat-o decit o singura data Nu, nu rideti, se grabi printul sa le previna zimbetele, nu era nici pomeneala de dragoste. Dac-ati sti ce fiinta nenorocita era aceasta fata, cred ca vi s-ar rupe inima de mila, ca si mie. Era de acolo din sat si locuia cu mama ei batrina intr-o casuta veche, darapanata, o cocioaba luminata de doua ferestruici La una dintre aceste ferestruici, intr-o despartitura de scinduri, batrina vindea diferite maruntisuri ieftine: ata, sireturi, tigari, sapun, si cu asta se tinea, caci era suferinda, cu picioarele mereu umflate si nevoita sa stea mai mult pironita locului. Marie avea douazeci de ani, era slabuta si plapinda; cu toate ca ftizia se cuibarise de mult timp in pieptul ei subred, ea continua sa munceasca de dimineata pina-n seara, angajindu-se cu ziua la munci grele prin case, unde freca podelele, spala rufe, matura curtile, dadea de mincare vitelor. Un comis-voiajor francez o seduse si o lua cu el, iar dupa o saptamina o parasi. Lasata pe drumuri, ea se intoarse acasa, cerind de pomana de-a lungul soselelor; ajunse murdara, in zdrente, cu papucii rupti; mersese pe jos o saptamina intreaga, dormind pe cimp, de unde se alesese cu o raceala puternica; picioarele ii erau insingerate, miinile umflate si pline de degeraturi si de crapaturi. De altfel, nici inainte nu era frumoasa; numai ochii ii avea blinzi, plini de bunatate si nevinovatie. Era nemaipomenit de tacuta. Intr-o zi, inca inainte de a i se intimpla asta, lucrind la ceva, ea incepu deodata sa cinte, si-mi amintesc ca toti cei din jur ramasera uluiti si pufnira in ris: ,,Marie cinta! Ce spui? Auziti, Marie cinta!' Ea se rusina grozav si de-atunci nimeni n-o mai auzi scotind un sunet.

Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba si cu destula bunavointa; dar cind se intoarse bolnava si zdrentaroasa, nimeni nu avu fata de dinsa nici un pic de mila. Ce cruzi sint oamenii in asemenea imprejurari! Ce mentalitate ingusta si incu­iata, ce conceptii inapoiate au ei in aceasta privinta! Prima a fost maica-sa, care isi intimpina fata cu ura si dispret: „M-ai facut de risul lumii'. Si tot ea a fost cea dintii care o expuse insultelor mul­timii; cind se raspindi in sat vestea ca s-a intors Marie, batrini, copii, femei, fete tinere - toata lumea alerga s-o vada; aproape tot satul, minat de curiozitate, navali in cocioaba batrinei. Marie, lih­nita de foame, cu imbracamintea zdrentuita, zacea pe jos, la pi­cioarele batrinei, si plingea amarnic. In fata multimii adunate, ea isi acoperi fata cu paru-i ravasit si-si lipi fruntea de podea. Toata lu­mea se uita la dinsa ca la un monstru; batrinii o injurau, tinerii isi bateau joc, femeile o ocarau si se uitau cu scirba la ea, ca la un paianjen hidos. Maica-sa a ingaduit toate astea, ba chiar ii aproba si incuraja dind din cap, si era doar bolnava rau batrina in acea vreme, aproape pe moarte; la vreo doua luni dupa aceea a si murit; si, cu toate ca stia ca i se apropie sfirsitul, nu s-a gindit nici pina in ulti­mul moment sa se impace cu fiica ei, nu-i adresa nici un cuvint, o trimitea sa se culce in tinda si o lasa nemincata. In fiecare zi trebuia sa-si imbaieze picioarele bolnave in apa calda; Marie i le spala si o ingrijea; batrina ii primea serviciile fara sa-i adreseze un cuvintel, macar o vorba de mingiiere. Marie suporta totul cu resemnare, si mai tirziu, dupa ce am cunoscut-o, am putut sa observ ca ea insasi aproba toate astea si se considera fiinta cea mai netrebnica. Atunci cind batrina cazu la pat, femeile din sat venira s-o ingrijeasca pe rind, dupa obiceiul locului. Dar Marie nu mai capata de mincare deloc; toti in sat o alungau cu ocari si nimeni nu-i mai dadea de lucru ca altadata. Oricine se socotea in drept s-o improaste cu noroi, iar barbatii nici n-o mai considerau drept femeie si-i spuneau fel de fel de scirnavii. Citeodata, foarte rar, cind se imbatau duminica, ii mai aruncau cite un gologan in bataie de joc; Marie ii aduna de jos tacuta. inca de atunci incepuse sa scuipe singe. Cu timpul, imbracamintea i se zdrentuise intr-atit, ca de rusine, nu mai indraznea sa se arate in lume; desculta umbla inca de la intoarcerea ei in sat. Cam pe atunci, copiii de la scoala - erau in total peste patruzeci - incepura sa se tina dupa dinsa cete-cete, necajind-o si chiar aruneind in ea cu noroi. Fata se ruga de pastorul satului s-o lase sa-i pazeasca cireada, dar el o alunga. Totusi, ea se duse a doua zi cu cireada si tot asa si in zilele urmatoare. In curind, pastorul incepu sa-si dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma ei si n-o mai alunga; ba uneori ii dadea si de mincare din ceea ce raminea de la prinzul sau, nitica brinza si piine. Socotea ca prin asta savirseste un mare act de bunavointa si milostenie. Cind batrina ei mama muri, preotului nu-i fu rusine s-o besteleasca pe Marie in mod public, in plina biserica. Imbracata in zdrentele ei mize­rabile, ea statea in fata sicriului si plingea. Se adunase multa lume ca s-o vada cum o sa plinga si o sa mearga dupa cosciug. Pastorul, om tinar inca, a carui ambitie era sa devina mare predicator, se adresa multimii, aratind-o pe Marie: „Iata cine a pricinuit moartea acestei femei respectabile (si nu era adevarat, caci batrina cazuse bolnava cu vreo doi ani in urma). Uitati-va la ea, e in fata voastra si nu indrazneste sa-si ridice ochii, pentru ca a fost stigmatizata de degetul Domnului; iat-o desculta si zdrentaroasa, pilda vie, ca sa ia aminte toate acelea care-si pierd virtutea. Si cine este ea? E chiar fiica decedatei' si asa mai departe. E de necrezut, poate, dar mirsavia asta le-a placut aproape tuturor. Aici insa lucrurile luara o intorsatura cu totul neasteptata: intervenira copiii, luind apararea nenorocitei, caci in timpul acela, copiii erau de-acum de partea mea si incepusera s-o iubeasca pe Marie. Iata cum s-a intimplat. Dore­am s-o ajut cu ceva pe biata nenorocita. l-ar fi prins bine niste bani, dar acolo, in Elvetia, n-am avut niciodata o para. In schimb, aveam la mine un ac de cravata cu diamant si l-am vindut unui telal ambu­lant care-si facea negustoria umblind din sat in sat. Imi dadu opt franci pe ac, care valora pe putin patruzeci. Multa vreme n-am putut sa dau cu ochii de Marie singura. In sfirsit, o gasii afara din sat, pe o carare ce ducea sus pe munte. In dosul unui copac, i-am dat cei opt franci, sfatuind-o sa-i cheltuiasca cu socoteala, pentru ca n-o sa mai pot sa-i dau altii. Apoi am sarutat-o si i-am spus sa nu-si inchipuie ca umblu cu vreun gind rau si ca o sarut nu pentru ca as fi indragostit de dinsa, ci pentru ca mi-e mila, si ca n-am socotit-o vinovata chiar de la inceput, ci numai o fiinta nefericita. As fi vrut tare mult sa-i spun cuvinte de mingiiere pornite din inima, s-o conving ca nu trebuie sa se socoata atit de nenorocita in fata celor­lalti. Dar ea mi se pare ca nu m-a inteles. Mi-am dat seama de asta imediat, desi a stat tot timpul tacuta in fata mea, cu ochii in pamint si rusinindu-se grozav. Cind am terminat, imi saruta mina; i-am prins-o indata pe a ei si am vrut sa i-o sarut, dar si-o trase iute. Aici ne surprinsera copiii, o ceata intreaga; pe urma am aflat ca ei se tineau de multa vreme dupa mine. incepura sa fluiere, sa bata din palme si sa rida. Marie o lua la fuga. Am vrut sa le spun ceva, sa le vorbesc, dar dadura sa arunce cu pietre in mine. In aceeasi zi aflara cu toti, stia tot satul, si toate se sparsera iarasi in capul sarmanei Marie; le devenise si mai nesuferita. Auzisem chiar spunindu-se ca fusese vorba sa i se dea o pedeapsa, dar, slava Domnului, nu s-a ajuns pina acolo; copiii insa n-o mai lasara deloc in pace; o neca­jeau si mai mult si aruncau cu noroi in ea; ca sa scape de ei, sar­mana o lua la fuga pierzindu-si rasuflarea si inecindu-se in tuse, dar ei se tineau scai dupa dinsa, urlind si fluierind. Intr-o zi, era cit pe ce sa sar la ei cu bataia. Pe urma incercai sa-i fac sa inteleaga; le vorbeam in fiecare zi, de cite ori ii intilneam. Uneori, se opreau si ma ascultau, desi continuau s-o injure. Le-am povestit cit era de nenorocita; curind au incetat s-o mai insulte si, zarind-o, se depar­tau in tacere. Incetul cu incetul, incepura sa intre in vorba cu mine. Nu le-am ascuns nimic; le-am povestit totul. De data aceasta ma ascultara cu multa atentie si in curind se aratara intelegatori si milosi fata de Marie. Unii din ei, cind o intilneau, o salutau pri­etenos; oamenii de-acolo, cind se intilnesc, de obicei isi dau buna ziua indiferent daca sint cunoscuti sau nu — isi scot palaria sau se inclina sau fac o miscare din cap si-si spun cuvinte de salut. Imi inchipui cit de mirata a fost Marie. Intr-o zi, doua fetite facura rost de cite ceva de-ale mincarii si-i dusera ei, pe urma venira sa-mi spuna ca pe Marie o podidise plinsul si ca acum ele o iubesc mult de tot. In curind, toti copiii au indragit-o pe Marie si in acelasi timp ma indragira dintr-o data si pe mine. Veneau mereu la mine, rugindu-ma sa le povestesc cite ceva; se pare ca povesteam frumos, deoarece le placea sa ma asculte. Si, de fapt, tot ce-am invatat si am citit eu acolo in trei ani a fost pentru a avea ce sa le povestesc copi­ilor. Cind, dupa aceea, toata lumea porni sa ma invinuiasca, chiar si Schneider, pentru faptul ca le vorbesc copiilor ca unor oameni mari si nu le ascund nimic, le raspundeam ca e o rusine sa-i minti, ca, oricit s-ar cauta sa li se ascunda, copiii tot vor afla ceea ce vor sa stie, dar o vor afla denaturat si poate intr-un sens murdar, pe cind de la mine vor sti numai adevarul, care nu va tulbura seninatatea sufle­tului lor curat. E de ajuns numai sa-si aduca aminte fiecare de pro­pria lui copilarie ca sa vada ca am dreptate. Dar ei n-au fost de acord cu mine O sarutasem pe Marie cu doua saptamini inainte de a fi murit batrina ei mama. Intre timp se petrecura cele ce v-am povestit acum si toti copiii erau de partea mea cind pastorul isi tinu predica lui de infierare impotriva lui Marie. Le-am povestit si explicat fapta pastorului; ei toti se suparara, ba unii dintre ei fura atit de indignati, incit aruncara cu pietre in ferestrele casei lui, spargindu-i geamurile. l-am oprit, pentru ca asta era de-acum o fapta rea, dar in sat s-a stiut totul numaidecit si atunci se dezlantuira impotriva-mi ca le stric copiii. Parintii mai constatara pe urma ca toti copiii tineau mult la Marie si asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericita. Copiilor li se interzisese sa mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vada pe ascuns, la locul unde pastea cirea­da, cam la o jumatate de versta de la marginea satului; ii aduceau cite ceva bun de mincare, iar unii veneau numai ca s-o imbratiseze, s-o sarute si sa-i spuna doar atit: Je vous aime. Marie! Apoi o luau in goana mare inapoi. Marie se simtea coplesita de aceasta neastep­tata fericire, la care nici nu indraznise vreodata sa viseze; ii era si rusine si se bucura in acelasi timp. Dar copiii, si mai ales fetitele, se duceau anume s-o vada ca sa-i spuna ca o iubesc si ca eu le vorbesc mereu de dinsa. l-au mai spus ca le-am povestit toata istoria ei si ca de aceea toti copiii o iubesc si ii doresc sa fie fericita si ca o vor iubi intotdeauna. Pe urma alergau la mine, fericite si grijulii, sa-mi spuna c-o vazusera pe Maric si ca ea imi trimite salutari. Seara, ma duceam la cascada; acolo era un loc cu totul ferit dinspre sat, strajuit de plopi; in locul acela, catre seara, se adunau ei toti, unii chiar pe ascuns. Pare-se ca dragostea mea pentru Marie ii incinta nespus si acesta a fost singurul lucru in privinta caruia i-am inselat in tot timpul sederii mele acolo; i-am lasat sa creada ca sint indra­gostit de Marie, ca o iubesc, cu toate ca nu-i purtam decit un senti­ment de profunda compatimire. Banuiam ca ar fi ramas tare deza­magiti daca totul nu se adeverea a fi exact asa cum isi inchipuisera si hotarisera ei; de aceea, prin tacerea mea complice le intaream credinta ca mi-au ghicit taina. Si cita gingasie si sensibilitate deli­cata izvorau din inimile acestea micute! Li s-a parut, de pilda, ca este cu neputinta ca bunul lor Leon s-o iubeasca atit pe Marie, iar Marie sa fie asa de prost imbracata si chiar desculta. Si ce sa vedeti: i-au facut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie si chiar de o rochie. La ce anume siretlicuri au recurs — nu stiu; toata ceata a pus umarul. Cind ii intrebam despre asta, rideau fericiti si se stirnea un haz mare, iar fetitele bateau din palme si ma sarutau. Din cind in cind, ma duceam si eu s-o vad pe Marie pe furis. Starea ei se agravase si aproape ca nu mai putea sa umble. in cele din urma, inceta serviciul la pastor, desi se mai ducea in fiecare dimineata cu cireada la cimp. Se retragea intr-un locsor ferit de priviri, se aseza rezemindu-se de o stinca si sta asa, aproape nemiscata, pina cind cireada pornea inapoi spre sat. Sleita de puteri, respirind din greu, isi petrecea toata ziua intr-un fel de toropeala, cu ochii inchisi, cu capul sprijinit de stinca; fata ii devenise livida, numai piele si os, ca la un schelet, broboane de sudoare ii acopereau fruntea si timplele. In starea asta o gaseam intotdeauna. Veneam acolo numai pentru citeva clipe, caci nu voiam sa ma vada nimeni. Cum ma apropiam, Marie tresarea, deschidea ochii si-mi prindea miinile ca sa le sarute. Nu ma opuneam, fiindca imi dadeam seama ca era singura ei fericire. Tot timpul cit stateam acolo tremura si plingea; e drept ca de vreo citeva ori se stradui sa-mi spuna ceva, dar era greu de deslusit vorbele ei. Parea iesita din minti, intr-atit era de tulburata, ca intr-un fel de extaz. Uneori ma insoteau si copiii. De obicei, in asemenea cazuri ramineau la oarecare distanta, stind de straja si pazindu-ne parca, nici ei nu stiau de cine si de ce. Si asta le facea o deosebita placere. Dupa ce plecam, Marie raminea iarasi pironita pe locul ei, cu ochii inchisi, cu capul sprijinit de stinca, lasindu-se poate in voia unui vis. Intr-o dimineata n-a mai fost in stare sa iasa ca de obicei cu cireada si a ramas acasa, in casuta ei pustie. Copiii aflara indata si aproape toti venira in ziua aceea s-o viziteze; zacea in pat si n-avea pe nimeni linga dinsa. Timp de doua zile, copiii o ingrijira singuri, cu rindul. Pe urma, cind se duse vestea in sat ca Marie era pe moarte, citeva batrine venira cu schimbul la capatiiul ei. Oamenii din sat se pare ca fura si ei cuprinsi de mila pentru biata Marie; in orice caz, nimeni nu mai oprea copiii sa se apropie de dinsa si nu-i mai ocara ca inainte. Bolnava zacea intr-o continua toropeala, dar somnul ei era agitat si tusea ingrozitor. Batrincle nu mai lasara copiii sa intre in odaie, dar cei mici alergau pentru o clipa doar la fereastra ei ca sa-i spuna: Bonjour, notre bonne Marie. Si ea, cum ii zarea ori le auzea glasul, se inviora deodata si, netinind seama de indemnurile batrinelor, incerca sa se ridice rezemindu-se intr-un cot si le multumea din cap micilor sai pri­eteni. Copiii continuau sa-i aduca bunatati, dar ea nu mai putea minca. Multumita lor, va asigur, muri aproape fericita. Multumita lor, isi uita soarta amara, primind parca de la ei iertare, pentru ca pina la ultima suflare a fost stapinita de gindul ca e o mare paca­toasa. Ca niste pasarele in zbor apareau la ferestrele ei, strigindu-i in fiecare dimineata: ,,Nous t'aimons. Marie'. Moartea nu intirzie mult. Crezusem ca va mai rezista o vreme. in ajunul mortii, inainte de a apune soarele, m-am dus s-o vad; ma recunoscu, si atunci i-am strins mina pentru cea din urma oara; cit era de uscata mina asta! Iar a doua zi dimineata venira sa-mi spuna ca Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost in stare sa-i impiedice pe copii; ei singuri impodobira sicriul cu flori si-i pusera o cununa pe cap. La biserica, pastorul nu mai tuna impotriva aceleia pe care, vie, o ter­felise. De altfel, venisera la inmormintare doar citiva curiosi. Dar in clipa cind trebuia ridicat sicriul, toti copiii se repezira sa-l duca si, fiindca n-aveau destula putere, sprijineau cit puteau cu minutele lor, cautau sa ajute pe de laturi, alergind dupa sicriu cu obrajii scal­dati in lacrimi. De atunci, mormintul lui Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur-imprejur au sadit trandafiri si in fiecare an, mereu, il impodobesc cu flori. Dar tot de la inmormintarea aceea mi se trag si hula, si prigoana satului intreg, pornit impotriva mea din pricina copiilor. Instigatorii principali erau pastorul si invatatorul. Copiilor li s-a interzis categoric sa se mai intilneasca cu mine, si Schneider isi lua chiar obligatia sa vegheze ca sa nu se mai intimple acest lucru. Cu toate acestea, ne vedeam din cind in cind, vorbeam de departe prin semne. imi trimiteau biletele. Mai tirziu, lucrurile se potolira, dar pina atunci am trait zile de o nes­pusa frumusete, caci datorita acestei prigoane m-am imprietenit parca si mai mult cu acesti copii. E drept ca in ultimul an ajun­sesem aproape la o buna intelegere cu Thibaud si cu pastorul. In schimb, Schneider mi-a vorbit mult si m-a judecat aspru pentru sistemul” meu daunator in comportarea fata de copii. Ca si cum as fi avut vreun sistem! In cele din urma, chiar in ajunul plecarii mele, Schneider imi impartasi parerea ciudata pe care si-o facuse despre mine si anume: mi-a spus ca s-a convins pe deplin ca eu insumi sint un copil, copil in adevaratul sens al cuvintului, cu desavirsire un copil; ca numai la chip si statura par a fi un adult, dar in ce priveste gradul de dezvoltare, ca suflet si caracter, ba poate si ca intelect, nu sint un om format, matur, si asa voi ramine de-acum incolo, chiar daca as trai pina la virsta de saizeci de ani. Am ris cu pofta, pentru ca n-avea dreptate, fireste, caci ce fel de copil as fi eu: am eu aerul unui baietas, chiar asa, zau? Un lucru e totusi adevarat: nu-mi place sa am de-a face cu adultii, cu oamenii maturi, si de mult am bagat de seama nu-mi place, pentru ca nu stiu sa ma port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricit de bine s-ar purta cu mine, totusi cu ei, nu stiu de ce, nu ma simt in apele mele, cu ei ma simt stingher; de aceea, pen­tru mine nu exista fericire mai mare decit sa ma pot refugia cit mai des la tovarasii mei, iar acestia au fost intotdeauna copiii; si nu pentru ca eu insumi as fi un copil, ci pentru ca ma simt pur si sim­plu atras de ei.

La inceputul sederii mele acolo - inca in perioada cind rata­ceam singur si trist prin munti - mi se-ntimpla pe neasteptate sa-i intilncsc uneori mai ales la amiaza, cind ieseau in stoluri galagioase de la scoala, cu ghiozdanele si cu tablitele lor, cu joaca, cu risul si larma lor, si atunci tot sufletul meu se avinta deodata spre ei. Nu stiu, dar incercam un sentiment de nespusa incintare ori de cite ori ii intilneam. Ma opream si rideam de fericire uitindu-ma la picio­rusele lor micute si zvelte in necontenita miscare, la droaia de baietasi si fetite care zburdau in voie, la risetele si lacrimile lor (caci, venind de la scoala, in drum spre casa, multi dintre ei gaseau vreme sa se ia la harta, sa plinga si iar sa se impace sau sa se apuce de joaca). In asemenea clipe, imi uitam cu desavirsire tristul alean. Iar mai pe urma, in cei trei ani urmatori, nici nu puteam intelege cum anume si ce doruri ii chinuiesc pe oameni. Tot destinul meu se inturna mereu spre cei mici. Ma infratisem chiar cu gindul ca nu voi parasi niciodata satul acela si nu mi-as fi putut inchipui ca intr-o zi ma voi intoarce aici, in Rusia. Mi se parea ca voi ramine acolo, dar mi-am dat seama in cele din urma ca Schneider nu putea sa ma intretina la infinit. Intre timp, interveni o imprejurare, o afacere asa de importanta se pare, incit Schneider insusi ma zori sa plec, luind asupra lui cheltuielile calatoriei. Acum trebuie sa vad cum stau lucrurile, despre ce anume este vorba si sa ma sfatuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu totul, dar nu asta intereseaza si nici nu este lucrul cel mai important. Principalul e ca viata mea s-a schimbat acum radical. Am lasat acolo multe lucruri dragi, prea multe. Totul s-a destramat. Pe drum, in tren, ma gindeam: „Intru acum in lume, in rindul oamenilor; nu cunosc deo­camdata felul de a fi al acestor oameni, dar o existenta noua a inceput pentru mine'. M-am hotarit sa-mi orinduiesc o viata de om cinstit si mergind pe un drum drept. Imi va fi greu si ma voi plictisi poate in mediul acesta. Mi-am propus insa pentru inceput sa fiu sincer si prevenitor cu toti; mai mult cred n-o sa-mi pretinda nimeni. Poate ca si aici ma vor privi ca pe un copil - n-au decit! Si inca ceva: toti ma iau, nu stiu de ce, drept un idiot; e adevarat ca am fost intr-o vreme bolnav, ajunsesem intr-o stare atit de grava, incit paream cu adevarat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care isi da prea bine seama ca lumea il considera idiot? Intru intr-o casa, sa zicem, si ma gindesc: „Oamenii astia ma iau drept idiot, si de fapt sint cu mintea clara, iar ei nu-si dau seama de asta' imi revine mereu gindul acesta. De-abia cind am primit la Berlin citeva scrisorele pe care ei, copiii, se si grabira sa mi le trimita imediat dupa plecarea mea de acolo, am inteles cit imi erau de dragi. Iti vine tare greu cind primesti prima scrisoare din locurile de unde ai plecat! Cit erau de tristi cind ma petreceau la gara! Cu o luna inainte inca, nu vorbeau decit despre plecarea mea: Leon s 'en va,  Leon s 'en  va pour toujours! Ca si inainte, ne intilneam in fiecare seara linga cascada si vorbeam numai de viitoarea noastra despartire. Citeodata, copiii isi regaseau vechea lor veselie, dar in momentul cind trebuia sa ne intoarcem in sat luasera obiceiul sa ma stringa tare in brate, ceea ce nu faceau inainte. Cite unul venea pe la mine, pe furis, fara sa-l stie ceilalti, numai ca sa ma imbratiseze si sa ma sarute intre patru ochi. La plecare, toti venira in stol sa ma conduca pina la gara, la o departare de o versta de satul nostru. Pe drum se straduiau sa nu plinga, dar multi nu se puteau stapini, mai ales fetitele plingeau cu glas tare. Ne grabeam sa nu intirziem, dar din cind in cind tisnea din multimea lor cite unul, alerga spre mine, ma imbratisa cu minutele-i gingase si ma saruta in drum, oprind din mers tot convoiul, si atunci, desi eram tare zoriti, se opreau cu totii si asteptau pina-si lua ramas-bun. Dupa ce m-am urcat in vagon si trenul se puse in miscare, toti strigara intr-un glas: „Ura!' si ramasera tintuiti pe peron pina cind trenul nu se mai vazu deloc; de altfel nici eu n-am putut sa-mi smulg privirea pina cind nu i-am pierdut din ochi Stiti, cind am intrat adineauri aici si m-am uitat la chipurile dumneavoastra placute - in ultimul timp m-am deprins sa observ cu multa atentie fetele oamenilor — si am auzit primele dumneavoastra cuvinte, mi s-a luat parca deodata o piatra grea de pe suflet, pentru prima data de cind am plecat de acolo. Si in aceeasi clipa m-am gindit ca, poate intr-adevar, fac parte dintre putinii oameni norocosi, pentru ca, dupa cit stiu, rar se intimpia sa intilnesti persoane pe care sa le indragesti dintr-o singura privire, si uite ca am avut norocul sa va intilnesc de cum am coborit din tren. Stiu prea bine ca e cam penibil sa te apuci sa-ti impartasesti senti­mentele la toata lumea si totusi, uite, dumneavoastra vi le spun si nu mi-e deloc rusine. Imi place sa duc o viata retrasa si nu voi mai veni poate multa vreme pe aici. Dar sa nu mi-o luati in nume de rau; n-o spun pentru ca nu mi-ar fi foarte pretioasa societatea dum­neavoastra, si nici n-as vrea sa va inchipuiti ca m-am simtit jignit pentru ceva. Mi-ati cerut sa va spun ce impresie mi-au facut chipurile dumneavoastra si ce anume am putut observa. V-o spun cu placere. Dumneata. Adelaida Ivanovna, ai o fata fericita; dintre toate trei, chipul dumitale e cel mai placut. Pe linga faptul ca esti frumoasa, privindu-te, oricine ar spune: „Fata blinda si buna ca a unei surori'. In raporturile dumitale cu oamenii esti simpla, de o veselie naturala si in acelasi timp izbutesti usor sa citesti in inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care mi-a sugerat-o fata dumi­tale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai de asemenea un chip fru­mos, fermecator, dar in inima dumitale tainuiesti se pare o tristete, un dor; ai un suflet foarte bun, fara indoiala, nu esti insa vesela. Chipul dumitale are ceva aparte, care imi aminteste de Madona lui Holbein de la Dresda. lata, asadar, si in ce priveste fata dumitale; am ghicit sau nu? Pentru ca vad ca ma socotiti un fel de ghicitor. Cit despre dumneavoastra, se intoarse el deodata catre generaleasa, chipul dumneavoastra nu numai ca imi sugereaza, dar imi permite sa fiu pe deplin incredintat ca, in ciuda virstei, sinteti un adevarat copil, in toate, in toate, in tot ce e bun si in tot ce e rau. Sper ca n-o sa va suparati pe mine daca vorbesc astfel? V-am spus doar ce reprezinta pentru mine copiii si ce sentimente nutresc fata de ei. Si sa nu va inchipuiti, iarasi, ca daca v-am vorbit cu atita sinceritate despre chipurile dumneavoastra, am facut-o din naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus si eu, poate, de un anumit gind in aceasta privinta.

VII

Printul ispravi. Toata lumea, inclusiv Aglaia, il privea cu ochi zimbitori; dar mai cu seama parea incintata Lizaveta Prokofievna.

— Bun examen, n-am ce zice! Halal sa va fie! striga ea. Ei bine, domnisoarelor, va pregateati sa-l luati sub ocrotirea voastra, ca pe un biet neajutorat, si iata ca el este acela care de-abia daca accepta sa va onoreze cu prezenta lui si inca prevenindu-va ca nu va veni decit din cind in cind. lata-ne, asadar, puse cu binisorul la punct, ca niste neroade ce sintem, dar mai ales Ivan Feodorovici. Si-mi pare cit se poate de bine. Bravo, printe! Dumnealui ne sfatuise adineauri sa te supunem la un examen. Iar ceea ce ai spus de expresia fetei mele este perfect adevarat: sint un copil, o stiu prea bine. O stiam si inainte de a mi-o fi spus dumneata; cu un singur cuvint mi-ai exprimat gindul. Cred ca ai o fire asemanatoare cu a mea si sint incintata; semanam la caracter ca doua picaturi de apa. Numai atit, ca dumneata esti barbat, iar eu - femeie, si ca n-am fost si nu cunosc Elvetia; asta-i toata deosebirea.

-  Eu as zice sa nu ne pripim, maman! striga Aglaia. Printul spunea ca in toate marturisirile acestea, pe care le-a facut aici, s-a lasat condus de un anume gind, si ca toate isi au tilcul lor.

- Asa e, o sustinura rizind celelalte doua.

- Nu rideti, dragele mele; el singur e poate mai istet decit voi toate la un loc. Veti vedea. Dar, printe, n-ai spus nimic de Aglaia? Ea asteapta, si eu de asemenea.

- Acum nu pot sa spun nimic; alta data poate.

- De ce? N-o gasesti suficient de interesanta?

-  O, dimpotriva, e de o frumusete extraordinara. Dumneata, Aglaia Ivanovna, esti asa de frumoasa, ca i-e frica omului sa te priveasca.

- Asta-i tot? Dar caracterul? insista generaleasa.

- E greu de judecat frumusetea. Nu sint inca in masura s-o fac. Frumusetea e o enigma.

- Asadar, ii propui Aglaiei sa dezlege o enigma, spuse Adelaida. la sa te vad, Aglaia. Vasazica e frumoasa, printe?

-Negrait de frumoasa! raspunse inflacarat printul, uitindu-se cu admiratie la Aglaia. Aproape ca Nastasia Filippovna, desi chipul ei e cu totul altfel.

Mama si fiicele se privira surprinse.

- Ca ci-i-nee? facu taraganat generaleasa. Ca Nastasia Filippovna ai zis? Care Nastasia Filippovna? Unde ai vazut-o dumneata pe Nastasia Filippovna?

-  Adineauri, Gavrila Ardalionovici i-a aratat portretul ei lui Ivan Feodorovici.

- Cum? l-a adus portretul ei lui Ivan Feodorovici?

-  Da, ca sa i-l arate. Nastasia Filippovna i-a daruit astazi lui Gavrila Ardalionoviei portretul ei ca amintire, iar el l-a adus ca sa i-l arate lui lvan Feodorovici.

- Vreau sa-l vad! se rasuci in loc generaleasa. Unde e portretul? Daca i l-a daruit lui, inseamna ca-l are si, de buna seama, n-a plecat inca. In fiecare miercuri cind vine la birou, nu pleaca niciodata inainte de ora patru. Sa vina imediat Gavrila Ardalionoviei! Ba nu, in ce ma priveste, nu prea ard de dorinta sa-l vad. Fii bun, draga printe, du-te de-i cere portretul si ada-mi-l aici. Spune-i ca am vrea sa-l vedem si noi. Te rog.

-  E un om interesant, nimic de zis, dar e cam naiv si simplu, observa Adelaida dupa ce printul iesi din salonas.

- Simplu din cale-afara, intari Aleksandra, ba as zice ca e aproa­pe caraghios.

Dar si una, si cealalta pareau ca nu-si exprima in intregime gindul.

-  Totusi,  la caracterizarea chipurilor noastre  s-a descurcat destul de bine, zise Aglaia; a stiut sa maguleasca pe toata lumea, chiar si pe maman.

- Ce vorba-i asta, c-a stiut sa ma maguleasca? se burzului gene­raleasa. Ma rog, fie si asa, daca tineti neaparat, dar in cazul acesta eu as zice ca mai mult m-am simtit eu magulita decit a fost in intentia lui sa ma maguleasca.

-  Tu crezi ca din partea lui a fost pur si simplu un joc abil? intreba Adelaida.

- Am impresia ca nu-i chiar asa de naiv cum pare.

- Ei, gata, v-ati si pornit! se minie generaleasa. Dupa mine, voi sinteti mai caraghioase decit el. E cam simplut, ce-i drept, dar e cu cap, bineinteles, in sensul cel mai nobil al cuvintului. intocmai ca si mine.

,,E urit, fireste, ca mi-a scapat vorba asta cu portretul, isi facea mustrari printul, indreptindu-se spre cabinetul generalului Darcine stie, poate ca e mai bine ca le-am spus' in mintea lui miji atunci un gind ciudat, ce-i drept, foarte nedeslusit inca.

Gavrila Ardalionovici nu plecase; lucra la birou cufundat in hirtiile lui; fara indoiala ca nu degeaba Societatea pe actiuni ii platea leafa. Paru foarte contrariat cind printul i-a cerut portretul cu prici­na, povestindu-i cum de au ajuns doamnele Epancin sa afle despre existenta lui.

-  A naibii treaba! Ce nevoie aveai sa trancanesti fara rost! striga el inciudat. Parca, ce stii dumneata Zi-i idiot si pace! mor­mai el.

-  larta-ma, am spus-o asa, intr-o doara; a venit, nu stiu cum, vorba si am zis ca Aglaia e tot asa de frumoasa ca Nastasia Filippovna.

Ganea ii ceru amanunte, si printul povesti tot. Din nou Ganea se uita la Miskin cu o expresie batjocoritoare.

- Vad ca ti-e capul numai la Nastasia Filippovna murmura el, dar se opri numaidecit, furat de un gind. Era vadit tulburat. Printul ii aminti de portret.

- Asculta, printe, zise deodata Ganea, ca straluminat de o idee salvatoare, am o mare rugaminte dar nu stiu, zau

Tacu incurcat, fara sa ispraveasca; in sufletul lui parea ca se da o lupta apriga si-i venea greu sa ia o hotarire. Printul astepta mut. Ganea ii mai scruta o data fata cu o privire iscoditoare.

-  Printe, se decise el in cele din urma, acolo, in momentul de fata din pricina unor imprejurari cu totul ciudate si ridicole si pentru care, de altfel, eu n-am nici o vina in sfirsit, n-are rost sa-ti mai explic acum; acolo se pare ca lumea e cam suparata pe mine si de aceea o bucata de vreme as prefera sa nu ma duc la ele fara sa fiu poftit.  As  avea insa mare nevoie  sa-i  vorbesc  chiar acum Aglaiei  lvanovna. Pentru orice eventualitate,  i-am scris citeva cuvinte (in miinile lui aparu un biletel impaturit cu grija), si, uite, nu stiu cum sa i-l transmit. N-ai vrea dumneata, printe, sa incerci a-i inmina chiar acum Aglaiei lvanovna aceste rinduri? Dar Aglaiei Ivanovna personal, adica sa nu vada nimeni, intelegi? De fapt, nu-i cine stie ce secret totusi Te rog sa-mi faci acest serviciu!

- Drept sa-ti spun, mi-e cam penibil, raspunse printul.

-  Ah, printe, e ceva foarte important pentru mine!  se ruga Ganea. Poate ca ea o sa vrea sa-mi raspunda Crede-ma ca o imprejurare cu totul exceptionala si de cea mai mare urgenta ma face sa recurg la dumneata si sa starui atit Cum as putea face sa-i parvina? E foarte important E de cea mai mare importanta pen­tru mine

Se temea de un eventual refuz al printului si-l privea staruitor, cu o rugaminte muta si plina de teama in ochi.

- Bine, accept; voi transmite biletul.

- Dar asa, ca nimeni sa nu observe, il implora Ganea prinzind din ce in ce mai mult curaj; ma incred in cuvintul dumitale de onoare, printe.

- N-am sa-l arat nimanui, il linisti Miskin.

- Plicul nu-i lipit, dar lasa sa-i scape, ca din intimplare, secre­tarul; se opri insa incurcat, dindu-si seama ca a mers prea departe cu indelicatetea.

-  O, nici o grija, n-am sa-l citesc, raspunse simplu printul si, luind portretul, iesi din cabinet.

Ramas singur, Ganea isi duse miinile la cap:

-  Un singur cuvint din partea ei si poate ca as rupe, zau! Nu mai era in stare sa se aseze din nou la lucru si, cuprins de emotie si nerabdare, incepu sa se plimbe agitat dintr-un capat in celalalt al incaperii.

In timpul acesta, printul se intorcea tacut in apartamentul doam­nelor. Il indispunea mult insarcinarea pe care o primise si deo­potriva de neplacut il surprinsese insusi faptul de a fi aflat ca Ganea ii scria Aglaiei. Strabatind sirul de odai ce duceau spre salon, se opri deodata, ca si cum si-ar fi adus aminte de ceva foarte impor­tant, pe urma se uita imprejur, se apropie de fereastra si cerceta chipul Nastasiei Filippovna din portret.

Ar fi vrut poate sa descifreze acel ceva neobisnuit care il tul­burase adineauri, cind a zarit in treacat portretul la general. Prima impresie a fost atit de puternica, incit nu-l parasise o clipa, si acum se grabea sa si-o verifice. Chipul acesta, de o frumusete rara, tainuia in el ceva ce i s-a parut acum si mai tulburator. O mindrie fara margini, amestecata cu dispret, ba si cu ura poate, parea sa exprime aceasta fata, si in acelasi timp cita bunatate, incredere si sinceritate iradiau din ea! Contrastul acesta era atit de izbitor si neasteptat la asemenea trasaturi, incit trezea un dureros sentiment de mila. Aceasta frumusete rapitoare era aproape de nesuportat, atit de bizara aparea cu fata aceea palida, obrajii usor supti si ochii arza­tori. Stranie frumusete! Printul nu-si putu lua ochii de pe fotografie; se smulse apoi de sub vraja pe care o exercita asupra lui, privi in jur si, asigurindu-se ca nu-l vede nimeni, duse cu un gest grabit portretul la buze si saruta imaginea tinerei femei. Cind, dupa un minut, ajunse in salon, parea cu desavarsire linistit.

Dar in momentul cind intra in sufragerie (penultima incapere in drum spre salon), aproape se ciocni in usa cu Aglaia. Era singura.

-  Gavrila Ardalionovici m-a rugat sa va transmit asta, spuse printul, intinzindu-i biletul.

Aglaia se opri, lua plicul si-l privi pe Miskin intr-un fel foarte ciudat. Fata ei nu trada nici cea mai mica tulburare, cel mult o vaga nedumerire; dar si aceasta parea ca se refera mai mult la print. Cu privirea ei calma si mindra avea aerul ca-i cere socoteala - de unde si pina unde a ajuns el sa fie amestecat in aceasta afacere cu Ganea. Doua-trei clipe ramasera asa nemiscati unul in fata altuia; la urma, o expresie batjocoritoare abia perceptibila luneca pe chipul Aglaiei si cu un zimbet usor pe buze fata se indeparta.

Citva timp, generaleasa examina tacuta si cu un aer dispretuitor portretul Nastasiei Filippovna, tinindu-l ostentativ cu mina intinsa la o oarecare departare.

- Da, e frumoasa, rosti ea in sfirsit, chiar foarte frumoasa. Am vazut-o de doua ori, dar numai de la distanta. Si zici ca preferi acest gen de frumusete? il intreba ea deodata pe Miskin.

- Da acest gen, raspunse el cu un efort vizibil.

- Adica, exact genul acesta?

- Exact genul acesta.

— Pentru ce?

  Fata asta ascunde multa suferinta, ingaima aproape fara voie printul, ca si cum si-ar fi vorbit mai mult siesi decit pentru a da un raspuns la intrebarea pusa.

  Imi vine sa cred mai curind ca bati cimpii, hotari generaleasa si, cu un gest plin de trufie, arunca portretul pe masa.

Il lua intii Aleksandra; Adelaida se apropie si ea de sora-sa; apoi incepura amindoua sa-l examineze. In clipa aceea, Aglaia intra in salon.

— Cita forta! striga deodata Adelaida, care, peste umarul surorii sale, privea cu nesat fotografia.

— Unde? Ce fel de forta? se rasti Lizaveta Prokofievna.

— Asemenea frumusete e o forta! spuse cu vioiciune Adelaida. Cu o astfel de frumusete poti rasturna lumea intreaga!

Si se intoarse ingindurata la sevaletul ei. Aglaia arunca in trea­cat o scurta privire asupra fotografiei, isi ingusta ochii, lasa buza de jos sa-i iasa putin in afara si se departa, asezindu-se deoparte, cu bratele incrucisate.

Generaleasa lua clopotelul de pe masa si suna.

— Spune-i lui Gavrila Ardalionovici sa pofteasca aici; vezi ca e in cabinet, ii porunci ea feciorului.

      Maman! striga cu un ton de avertizare Aleksandra.

— Vreau sa-i spun doua vorbe si atita tot! i-o reteza scurt genceraleasa. curmind din capul locului orice obiectie; era vadit ener­vata. Trebuie sa stii, printe, ca de la o vreme incoace, noi, aici, o tinem intruna numai in susoteli si secrete. Numai in secrete! Cica asa cere eticheta, bunele maniere. Mofturi! Si asta intr-o chestiune in care e nevoie sa se procedeze, in primul rind. sincer si cinstit, ca totul sa fie limpede. Se pun la cale tot felul de mariaje; nu-mi plac mariajele astea

Maman, ce ti-a venit? incerca din nou s-o opreasca Aleksandra.

— Ce vrei. scumpa mea fiica? Parca tie iti plac? Lasa sa auda si printul, sintem doar prieteni, eu, in orice caz asa ma consider. Lui Dumnezeu ii sint pe plac oamenii buni, si n-are nevoie de tot felul de rautaciosi si mofturosi, mai cu seama de mofturosii care azi hota­rasc una, iar miine alta. Pricepi, dumneata, Aleksandra Ivanovna, cum vine asta? Trebuie sa-ti spun printe, ca dumnealor ma socot cam trasnita, eu, insa, stiu sa vad ce e bine si ce nu. Pentru ca prin­cipalul e sa ai inima, toate celelalte sint mofturi. Bineinteles ca e nevoie sa ai si minte ba, poate, cel mai important lucru este toc­mai mintea. Nu zimbi, Aglaio, nu-i nici o contradictie in ceea ce spun acum; o proasta cu inima si fara minte poate fi la fel de nefericita ca si o proasta care nu e lipsita de minte, dar nu are pic de inima. E un adevar cunoscut. Eu sint o proasta cu inima si fara minte, iar tu esti o proasta cu minte limpede, dar fara inima; si tu, si eu sintem deopotriva de napastuite si suferim deopotriva.

  Si, ma rog, cine te napastuieste atita, draga maman? nu se putu abtine Adelaida, care, singura dintre toate, parea ca-si pastrase voia buna.

  Intii si intii, capoasele mele fiice, rabufni generaleasa, si cred ca e prea de ajuns si atita, asa incit n-are rost sa mai pomenim si de altele. Am palavragit destul. Ramine de vazut cum o sa va descur­cati voi amindoua (pe Aglaia n-o pun la socoteala) cu desteptaciunea si limbutia voastra, si daca dumneata, preastimata Aleksandra Ivanovna, ai sa fii fericita cu onorabilul dumitale domn Aha! facu ea, vazindu-l pe Ganea care aparuse in usa, iata inca o aparitie matrimoniala. Buna ziua! raspunse ea la salutul acestuia, fara a-l pofti sa sada. Aud ca te casatoresti, e adevarat?

-  Eu? Ma casatoresc? Cum, adica, sa ma casatoresc? ingaima Gavrila Ardalionovici luat prin surprindere. Parea tare incurcat.

— Adica, te insori, daca-ti place mai mult cuvintul! E adevarat?

-  N-nu cu n-nici gind, minti Ganea si singele ii navali in obraz. Arunca o privire fugara spre Aglaia, care sta deoparte si nu-l slabea din ochi, observind tulburarea lui cu o expresie rece si calma.

- Nu? Ai spus nu? isi continua interogatoriul neindurator Lizaveta Prokofievna. Bine, voi retine, asadar, ca azi, miercuri dimineata, la intrebarea pe care ti-am pus-o, ai raspuns „nu'. Ce zi e astazi, miercuri?

— Cred ca da, maman, raspunse Adelaida.

— Niciodata nu stiti ce zi este. In cite sintem astazi?

— In douazeci si sapte, spuse Ganea.

  In douazeci  si sapte? Perfect, e bine de stiut.  Acum, la revedere, ai mult de lucru, mi se pare; e vremea sa ma imbrac, tre­buie sa ies; ia-ti portretul. Transmite-i salutari din partea mea ne­fericitei Nina Aleksandrovna. Cu bine, draga printe! Vino cit mai des pe la noi, iar eu am sa trec anume pe la batrina Belokonskaia, ca sa-i vorbesc de dumneata. Iti marturisesc sincer, dragul meu: sint incredintata ca Dumnezeu mi te-a adus anume tocmai din Elvetia la Petersburg. Ai venit desigur si pentru alte treburi, dar mai ales pen­tru asta. Asa a voit Cel de Sus. La revedere, domnisoarelor. Aleksandro, vino putin la mine.

Generaleasa iesi. Zdrobit, nauc, infuriat, Ganea lua de pe masa portretul si, cu un zimbet fortat, i se adresa printului:

  Printe, plec chiar acum acasa. Daca nu te-ai razgindit cumva si vrei sa ramii la noi, vino acum cu mine, caci nu ne cunosti nici macar adresa.

  Asteapta o clipa, printe, spuse Aglaia, ridicindu-se brusc de pe fotoliu. As vrea sa-mi scrii mai intii ceva in album. Tata mi-a spus ca esti un caligraf excelent. Aduc indata albumul.

Spunind aceasta, disparu.

  La revedere, printe, ma duc si eu, spuse Adelaida.

ii  strinse cordial  mina,  zimbi  prietenos  si  mingiietor si  se retrase, fara sa arunce macar o privire spre Ganea.

 Dumneata, scrisni acesta repezindu-se spre Miskin de indata ce ramasera singuri, dumneata ai trancanit aici si le-ai spus ca ma insor! continua el aproape suierind, cu fata congestionata de furie, cu ochii sclipind de ura. Gura sparta, flecar nesuferit ce esti!

— Te asigur ca n-ai dreptate, raspunse printul, pastrindu-si cal­mul si politetea. Nici n-am stiut ca te insori.

- Ai auzit adineauri de la Ivan Feodorovici ca totul se va hotari diseara la Nastasia Filippovna si te-ai grabit sa le si spui. Vezi ca minti! Altfel, de unde ar fi aflat? Cine dracu' putea sa le spuna, daca nu dumneata? N-ai auzit aluziile pe care mi le-a facut batrina?

- Cred ci dumneata trebuie sa stii mai bine cine le-a spus, de vreme ce ai impresia ca ti s-au facut aluzii. De la mine insa n-au auzit nici un cuvint.

-  Ai transmis biletelul? Astept sa-mi dai raspunsul! il intre­rupse Ganea, fierbind de nerabdare. Dar in clipa aceea chiar, intra Aglaia si printul nu mai avu vreme sa raspunda.

-  Poftim, printe, spuse Aglaia, punind albumul pe masuta. Alege-ti o pagina si scrie-mi ceva. Ai aici si un condei nou-nout. Nu-i nimic daca penita e de otel? Am auzit ca cele de otel nu sint pe placul caligrafilor.

Vorbea cu printul, ignorind cu totul prezenta lui Ganea. Dar, in timp ce Miskin examina penita si cauta pagina, pregatindu-se sa scrie, Ganea se apropie de camin, la dreapta printului, unde Aglaia statea in picioare si, cu un glas intretaiat si tremurind de emotie, ii spuse aproape soptindu-i la ureche:

- Un cuvint, un singur cuvint din partea dumitale - si sint salvat. Printul se intoarse repede si-i privi pe amindoi. Fata lui Ganea exprima cea mai jalnica deznadejde; se pare ca vorba pe care o ros­tise ii scapa din gura asa, pe negindite, la disperare. Citeva clipe, Aglaia il privi cu aceeasi nedumerire calma cu care se uitase adineauri si la print cind se intilnisera in sufragerie si era limpede ca aceasta atitudine calma si nedumerirea ei in fata celor ce i se spuneau, ca si cum n-ar fi inteles nimic, erau pentru Ganea mai ucigatoare in clipa aceea decit cel mai puternic dispret exprimat pe fata.

- Si ce anume sa scriu? intreba printul.

-  Am sa-ti dictez, raspunse Aglaia, intorcindu-se spre el. Esti gata? Ei bine, scrie: „Nu ma pretez la nici un fel de tocmeala'. Acum pune data jos. Ia sa vad!

Printul ii intinse albumul.

- Minunat! Ai un scris admirabil! Iti multumesc. La revedere, printe Adica, stai o clipa, adauga ea, razgindindu-se deodata. Vino cu mine, vreau sa-ti daruiesc ceva, ca amintire.

Printul o urma, dar, cind intrara in sufragerie, Aglaia ramase locului.

- Citeste asta, spuse ea, intinzindu-i biletul trimis de Ganea. Printul il lua si se uita la Aglaia intrebator.

-  Stiu bine ca nu l-ai citit si ca nu poti fi confidentul acestui om. Citeste, vreau sa-i cunosti continutul.

Biletul, scris probabil in mare graba, cuprindea urmatoarele:

Astazi, soarta mea se va decide, dumneata stii in ce fel. Astazi va trebui sa-mi dau cuvintul, irevocabil. N-am nici un drept la compatimirea dumitale si nici nu indraznesc sa-mi fac sperante; dar mi-ai spus odata o vorba, ai rostit un singur cuvint, si cuvintul acesta a stralucit in negura existentei mele, devenind pentru mine un far calauzitor. Spune-mi si acum un cuvint asemanator si ma vei salva de la pierzanie! Spune-mi numai atit: rupe totul, si o fac chiar astazi. O! ce te-ar costa sa spui asta? Prin acest cuvint nu-ti cer decit un semn de compasiune fata de mine - un semn numai si nimic mai mult, nimic! Nu indraznesc sa-mi fauresc visuri, sa nutresc vreo speranta, caci ma simt nedemn de ea. Dar cuvintul dumitale imi va da taria, care-mi lipseste acum, de a-mi suporta mai departe saracia, de a ma resemna, ba chiar de a accepta cu bucurie situatia disperata in care ma aflu. Voi accepta lupta, voi fi fericit s-o infrunt si sa renasc prin aceasta lupta cu puteri rein­noite!

Trimite-mi dar acel cuvint din mila (din mila numai, ti-o jur!). Nu te supara pe un om ajuns la disperare, un om care se ineaca, pentru ca a indraznit sa faca o ultima sfortare ca sa scape de pierzanie.

G.l.

- Omul acesta pretinde si incearca sa ma convinga si pe mine, incepu Aglaia cu glas taios, dupa ce printul ispravi de citit, ca acest cuvint „rupe totul' nu-i deloc compromitator pentru mine si nu ma obliga la nimic, oferindu-mi, dupa cum vezi, si un fel de garantie in scris pe acest bilet. Observa cu cita naivitate s-a grabit el sa subli­nieze unele cuvinte si cit de transparent apare, cu cita brutalitate i se stravede gindul ascuns. El stie, de altfel, ca dac-ar rupe totul, insa din proprie initiativa, fara sa astepte un cuvint de la mine, fara sa-mi vorbeasca macar de asta, fara a nutri vreo speranta in privinta mea, stie, zic, ca atunci, poate, mi-as schimba sentimentele fata de el si i-as deveni o adevarata prietena! O stie bine! Dar e un suflet meschin; stie si totusi nu poate sa se hotarasca; stie si totusi cere garantii. Nu este in stare de o hotarire bazata pe convingere si incredere. Pentru ca sa renunte la o suta de mii de ruble, vrea sa-i acord anticipat un inceput de fagaduiala, spre a putea spera sa-mi obtina mina. Cit despre cuvintul pe care i l-as fi spus intr-o zi de care aminteste in scrisoare, cuvintul care i-ar lumina, chipurile, viata, e o minciuna sfruntata. Intr-o zi, fiindu-mi mila de el, i-am aratat intr-adevar putina compasiune. Dar e un cinic si un neo­brazat; si-a facut numaidecit socoteala ca ar putea sa nutreasca anu­mite sperante; mi-am dat seama indata. De atunci umbla mereu sa-mi intinda curse, ca si acum, de altfel. Dar mi-e de ajuns; ia bile­tul acesta si da-i-l indata ce veti iesi de la noi, in orice caz, nu mai inainte.

— Si ce sa-i transmit ca raspuns din partea dumitale?

  Nimic,  fireste.   E cel  mai bun  raspuns.   Asadar,  vrei  sa locuiesti la ei?

— Ivan Feodorovici m-a sfatuit adineauri, raspunse printul.

— Va trebui sa te pazesti de el, te previn; n-are sa-ti ierte ca i-ai adus biletul inapoi.

Aglaia strinse usor mina printului si iesi. Avea fata grava si incruntata, si nici nu schita macar un zimbet cind isi lua ramas-bun de la el.

  Indata, sa-mi iau numai bocceluta si plecam, ii spuse printul lui Ganea.

Acesta batu din picior in semn de nerabdare. Se facuse negru de minie. In sfirsit, amindoi iesira in strada, printul cu bocceluta in mina.

— Raspunsul? Raspunsul? il asalta Ganea. Ce ti-a spus? I-ai dat scrisoarea?

Fara un cuvint, printul ii intinse biletul. Ganea ramase ca trasnit.

— Cum! Biletul meu?! striga el. Nici nu i l-ai predat? Ah, tre­buia sa ma fi gindit! Ah, bles-te-ma-tule Acum inteleg de ce ea n-a priceput nimic adineauri! Dar cum, cum, cum de nu i l-ai dat, ah, afur-r-ri-situle

— Ba sa ma ierti. Dimpotriva, am avut prilejul sa i-l dau imediat dupa ce mi l-ai incredintat si intocmai asa cum m-ai rugat dumnea­ta. Daca a ajuns iarasi in miinile mele, e pentru ca Aglaia Ivanovna mi l-a inapoiat acum, inainte de plecare.

— Cum? Cind?

  Indata dupa ce i-am scris in album si cind m-a rugat s-o urmez (cred ca ai auzit si dumneata?). Am intrat in sufragerie, mi-a intins biletul, m-a silit sa-t citesc si mi-a poruncit sa ti-l restitui.

— Ti l-a dat sa-l ci-te-e-sti! racni Ganea. Sa-l citesti! Si l-ai citit? Se oprise incremenit in mijlocul trotuarului; de uluit ce era, ramasese cu gura cascata.

— Da, l-am citit adineauri la insistenta ei.

— Si chiar ea ti-a spus sa-l citesti? Chiar ea?

— Exact. Altfel, fii sigur ca nu mi-as fi permis.

Un minut, Ganea tacu, facind sfortari chinuitoare pentru a-si aduna gindurile, apoi izbucni:

— Nu se poate! Este exclus ca ea sa ti-l fi dat sa-l citesti. Minti! L-ai citit din proprie initiativa!

  Spun numai adevarul, raspunse printul cu acelasi ton imper­turbabil, si, crede-ma, regret din suflet ca acest lucru iti provoaca atitea necazuri si neplaceri.

— Dar, nenorocitule, cel putin ti-a spus ceva cu acest prilej? Ti-a dat vreun raspuns?

— Mi-a dat, fireste.

- Ei? Ci vorbeste odata, ce dracu'!

Si Ganea batu, nerabdator, de doua ori cu piciorul drept incaltat cu galos, in trotuar.

- M-a lasat intii sa citesc biletul, apoi mi-a spus ca-i intinzi o cursa,  ca intentia  dumitale  e  s-o  compromiti,  smulgindu-i  un inceput de fagaduiala, ca sa-ti faci anumite sperante, si apoi, bazindu-te pe aceste sperante, sa renunti fara paguba la cealalta speranta de o suta de mii de ruble. Ca, daca ai fi facut asta fara sa te fi tocmit cu dinsa, daca ai fi rupt totul din proprie initiativa, fara sa-i fi cerut in prealabil garantii, ea ar fi devenit poate prietena dumitale adevarata. Se pare ca asta-i tot. Da, si inca ceva: cind am intrebat-o, dupa ce mi-a dat biletul inapoi, ce raspuns sa-ti transmit, mi-a spus ca lipsa oricarui raspuns va fi cel mai bun raspuns - asa mi se pare ca s-a exprimat ea, scuza-ma, daca nu-mi amintesc exact cuvintele ei si-ti transmit doar sensul, asa cum l-am retinut.

Cuprins de o furie turbata, Ganea isi dadu drumul fara nici o jena.

-  A! Asa, vasazica! zbiera el. Imi arunca biletul pe fereastra! Aha! Dumneaei nu se preteaza la nici un fel de tocmeala! Ei bine, atunci ma voi preta eu! Si vom vedea! Eu n-am terminat inca Vom mai vedea! Las' ca-i vin eu de hac!

Palid, cu fata crispata, vorbea scrisnind din dinti, cu spume la gura, amenintind cu pumnul. Mersera astfel o bucata de drum. Nu se sinchisea deloc de prezenta printului, ca si cum s-ar fi aflat sin­gur, in odaia lui, fiindca simtea pentru el un dispret total. Deodata insa, un gind isi facu loc in creierul lui infierbintat si il dezmetici brusc.

- Dar cum se face, i se adresa el printului, ai putea sa-mi explici, cum se face ca dumitale (un idiot! adauga el ca pentru sine), dumi­tale, pe care te cunoaste abia de doua ceasuri, ti-a acordat atita incredere si ti-a facut asemenea confidente?

Atit ii mai lipsea lui Ganea acum, ca peste tot zbuciumul si la toate chinurile tui sa se mai adauge si invidia; pinditoare, ea se furisa indata ca sa-l intepe drept in inima.

— Uite, asta chiar ca n-as putea sa-ti explic, raspunse printul. Ganca il privi cu dusmanie.

— Vasazica, pentru asta te-a chemat atunci in sufragerie, ca sa-ti daruiasca increderea ei? Caci asa parca a spus, ca vrea sa-ti dea ceva in dar?

  Numai asa cred ca se poate intelege; si eu intocmai asa am inteles.

  Dar pentru ce anume, naiba sa ma ia? Ce-ai facut dumneata de i-ai cistigat increderea? Asculta, continua sa se framinte Ganea (totul in el, in clipa aceea, era intr-un haos si zbucium clocotitor, incit cu greu isi putea aduna gindurile); asculta, n-ai putea sa faci un efort si sa-ti amintesti mai bine si intr-o ordine cit mai exacta ce anume ati vorbit acolo, toate cuvintele, chiar de la bun inceput? Poate ca ai mai observat ceva, nu-ti aduci aminte?

— O! ba da, pot sa-ti spun, raspunse printul. De la inceput, cind am intrat si am facut cunostinta, s-a deschis vorba despre Elvetia.

— Da-o naibii de Elvetie!

— Pe urma, despre pedeapsa cu moartea

— Pedeapsa cu moartea?

  Da; veni, nu stiu cum, vorba Apoi le-am povestit cum am trait acolo trei ani, si istoria cu o sarmana tarancuta

— Nu ma intereseaza. Mai departe! il zorea Ganea nerabdator.

— Pe urma, despre parerea lui Schneider cu privire la caracterul meu si cum m-a silit

— Duca-se dracului Schneider al dumitale si putin imi pasa de parerile lui! Dupa aceea?

  Dupa aceea, in legatura cu un caz pe care l-am povestit, am ajuns sa vorbesc despre expresia fetei la om si cu acest prilej am spus ca Aglaia lvanovna e aproape tot asa de frumoasa ca Nastasia Filippovna. Si aici mi-a scapat vorba despre portret

— Dar nu te-ai apucat sa spui si ce ai auzit vorbindu-se atunci, in cabinet? N-ai spus, nu-i asa?

  Iti repet ca nu.

- Dar atunci, cum dracu'? Vai de mine, nu cumva Aglaia i-a aratat batrinei biletul?

- In privinta asta poti fi linistit. Am stat acolo tot timpul, si daca i l-ar fi dat Lizavetei Prokofievna, as fi vazut; de altfel, nici n-ar fi avut cind s-o faca.

- Dar poate ca dumneata n-ai bagat de seama Ah! Idiot af-fu-risit, striga el ca iesit din minti, nici macar sa-ti relateze ceva ca lumea nu e in stare!

O data pornit pe invective si neintimpinind nici o riposta, Ganea se lasa in voia miniei si, dupa cum se intimpla cu unii oameni, in cele din urma isi pierdu de tot cumpatul. Nu ramasese poate mult ca sa ajunga si-l si scuipe pe bietul print in obraz, atit era de furios. Si, bineinteles, furia l-a orbit cu desavirsire; alt­minteri si-ar fi dat desigur seama de mult ca acela pe care-l numea „idiot' si-l trata cu atita dispret sesiza de fapt totul cu deosebita finete si cu uimitoare repeziciune si se pricepea de minune sa relateze faptele.

Dar aici interveni ceva cu totul neasteptat.

-  As vrea sa-ti atrag atentia, Gavrila Ardalionovici,  spuse printul calm, ca am fost intr-adevar foarte bolnav intr-o vreme si ca ajunsesem cu adevarat intr-o stare aproape de idiotie, dar m-am vindecat de mult si, de aceea, imi este neplacut sa mai aud astazi ca mi se spune pe fata idiot. Desi, intr-o masura oarecare, ai putea fi scuzat, date fiind supararile pe care le ai, dar in minia dumitale ti-ai permis sa ma si insulti de doua ori. Lucrul acesta imi displace si nu-mi convine deloc, mai cu seama asa cum ai procedat dumneata acum, fara nici un motiv, de cum am facut cunostinta; si de aceea, intrucit tot am ajuns la o rascruce, cred ca cel mai bun lucru e sa ne despartim: dumneata o apuci la dreapta, ca sa te duci acasa, iar eu o iau la stinga. Am douazeci si cinci de ruble in buzunar, gasesc usor pe undeva o camera mobilata.

Ganea se simti oribil; singele-i navali in obraz de rusine.

- Scuza-ma, printe, implora el cu glas domolit, trecind brusc de la tonul insolent si injurios de pina atunci la o politete extrema; pentru Dumnezeu, scuza-ma! Vezi cit sint de nenorocit! Nu stii inca aproape nimic, dar, dac-ai sti totul, sint sigur ca ai gasi pentru mine cuvinte de ingaduinta, desi, o stiu prea bine, n-am nici o scuza

- A, nu trebuie sa te scuzi atit, se grabi sa raspunda printul, inteleg foarte bine ca esti necajit si asta te face sa-ti pierzi cumpatul si sa nu-ti masori cuvintele. Sa mergem, asadar, la dumneata acasa. Te urmez cu placere

„Nu, acum in nici un caz nu trebuie sa-l las sa plece, isi spunea Ganea in gind, cercetindu-l tot timpul drumului pe Miskin cu coada ochiului. Intrigantul asta m-a facut sa-i spun totul si sa ma tradez, ca pe urma sa-si scoata deodata masca Aici trebuie sa fie ceva la mijloc. Bine, vom mai vedea noi! Totul se va lamuri, totul, totul! Chiar astazi!'

Ajunsera in fata casei unde locuia Ganea.

VIII

Locuinta lui Ganea, in care urcara pe o scara luminoasa, larga si curata, se afla la al doilea cat al cladirii si se compunea din sase sau sapte odai, unele mai mari, altele mici de tot, destul de modesta de altfel, dar, in tot cazul, prea costisitoare pentru mijloacele unui sluj­bas sustinator de familie, avind chiar o leafa de doua mii de ruble. Nina Aleksandrovna si Varvara Ardalionovna o alesesera anume pentru a putea lua chiriasi in pensiune, ca in felul acesta sa poata fi si ele de folos cit de cit si sa mareasca cu ceva veniturile familiei. Ganea se impotrivise din rasputeri, dar in cele din urma trebui sa cedeze in fata insistentelor unite ale mamei si surorii, si, iata, de doua luni erau mutati acolo. Ganea umbla incruntat, socotind ca e degradant sa tii chiriasi in pensiune; si acum, de cite ori iesea in lume, se simtea rusinat si umilit in cercul sau, unde fusese obisnuit sa apara totdeauna ca un tinar de familie buna si cu un viitor stralu­cit. Toate aceste concesii facute sortii ingrate si toata promiscuitatea aceasta enervanta insemnau pentru el profunde rani morale. Cele mai mici fleacuri il iritau teribil si daca, pentru moment, consimtea sa accepte si sa rabde aceasta situatie, o facea numai pentru ca era de acum incolo ferm hotarit sa schimbe starea aceasta de lucruri in timpul cel mai scurt posibil. Dar tocmai aceasta schimbare, tocmai solutia asupra careia se oprise constituia ea insasi o problema extrem de grea — a carei rezolvare ameninta sa fie mult mai dificila si mai chinuitoare decit tot ce a fost pina acum.

Locuinta era impartita in doua printr-un coridor, in care dadeai din vestibul. De o parte se gaseau cele trei camere destinate a fi inchiriate unor persoane „cu recomandatii speciale'; in afara de acestea, mai era pe aceeasi parte si chiar la capatul coridorului, aproape de bucatarie, a patra odaie, mai mica decit celelalte, pe care o ocupa insusi generalul in retragere Ivolghin, capul familiei; se culca acolo pe un divan mare, iar accesul in apartament il avea prin bucatarie, pe scara de serviciu. in aceeasi camera salasluia si Colea, fratele mai mic al lui Gavrila Ardalionovici; acolo, gimnazistul acela de treisprezece ani isi facea lectiile si tot acolo dormea pe un divan vechi, mic, strimt si cu asternutul uzat; insa cea mai importanta insarcinare a baiatului era sa nu-l scape din ochi pe tatal sau, care, din zi in zi, avea tot mai multa nevoie sa fie suprave­gheat. Printul fu instalat in camera din mijloc, asezata intre aceea a lui Ferdiscenko, la dreapta, si o odaie inca goala, la stinga. Dar, inainte de asta, Ganea il duse pe print in apartamentul familiei. Partea aceasta se compunea din trei incaperi; o odaie mare, care se transforma la nevoie in sufragerie, un salon, care era folosit ca salon numai dimineata, iar seara ii servea lui Ganea de cabinet si de camera de culcare; in sfirsit, o odaita cu usa intotdeauna inchisa, unde dormeau Nina Aleksandrovna si Varvara Ardalionovna. intr-un cuvint, totul era aici foarte inghesuit si saracacios. Ganea scrisnea din dinti si se silea sa nu explodeze; si, cu toate ca voia si se stra­duia sa fie respectuos cu mama lui, se putea observa de la primul pas facut in casa lor ca se purta cu ai lui ca un tiran.

Nina Aleksandrovna si Varvara Ardalionovna erau in salon; crosetau si discutau cu un musafir, Ivan Petrovici Ptitin. Nina Aleksandrovna parea cam de vreo cincizeci de ani, avea fata slaba si trasa, cu cearcane mari sub ochi. Cu toata expresia bolnavicioasa si trista, fata si privirea ei erau destul de placute; de la primele vorbe, se putea observa ca avea o fire calma care impunea prin seriozitate si adevarata demnitate. Chipu-i adumbrit de intristare lasa totusi sa se ghiceasca un caracter ferm si hotarit. Era imbracata foarte modest, intocmai ca o batrina, intr-o rochie de culoare inchisa, dar tinuta si vorba dovedeau ca traise intr-un mediu si intr-o societate mai bune.

Varvara Ardalionovna avea douazeci si trei de ani; era de sta­tura mijlocie, cam slabuta la trup, dar inzestrata cu unul dintre acele chipuri care, fara a putea fi socotite cine stie ce frumoase, au totusi darul de a placea mult, de a exercita o atractie puternica si chiar de a stirni pasiune. Semana mult cu mama ei si se imbraca aproape la fel cu dinsa, dintr-o totala lipsa de cochetarie. Privirea ochilor ei cenusii putea fi citeodata foarte vesela si foarte calda, daca nu raminea, cum se-ntimpla de cele mai multe ori, prea serioasa si ingindurata, ba de citva timp chiar prea grava. Aceeasi fermitate si hotarire se puteau citi si pe fata ei, lasind totodata a se banui la fiica un caracter mai energic si mai intreprinzator decit al mamei. Varvara Ardalionovna era de felul ei cam iute din fire, se minia usor, si fratele ei se temea de dinsa in asemenea clipe. Se cam temea de dinsa si musafirul care sedea acum la ei, Ivan Petro­vici Ptitin. Acesta era un om inca tinar — n-avea mai mult de trei­zeci de ani - imbracat modest, dar cu gust, cu maniere placute, oarecum prea grave, de om asezat. Barbuta-i castanie indica un om cu ocupatii libere. Stia sa intretina o conversatie inteligenta si interesanta, fara a fi prea vorbaret. In general, producea o impresie favorabila. Era probabil indragostit de Varvara Ardalionovna si nu-si ascundea sentimentele. Aceasta arata fata de el multa bunavointa si prietenie, dar ezita inca sa-i raspunda la unele intrebari pe care i le pusese el si care pareau ca o indispun intrucitva, ceea ce, totusi, nu prea avu darul sa-l descurajeze pe Ptitin. Nina Aleksandrovna era foarte atenta fata de el, iar in ultimul timp incepuse sa-i arate tot mai multa incredere, impartasindu-i din grijile si pre­ocuparile ei. Se stia, de altfel, ca indeletnicirea lui era de a plasa bani cu imprumut pe termene scurte, cu dobinzi mari si contra-garantii mai mult sau mai putin sigure. Era bun prieten cu Ganea.

Dupa ce asculta prezentarea destul de amanuntita, dar pe un ton sec si in cuvinte sacadate, facuta de Ganea (care, intrind, se multu­mi s-o salute scurt pe mama sa, nu-i adresa nici un cuvint surorii si-l duse indata pe Ptitin undeva, afara din salon), Nina Aleksandrovna ii adresa printului citeva cuvinte amabile si-i porunci lui Kolea, care tocmai se aratase in usa, sa-l duca pe noul chirias in odaia din mijloc. Kolea era un adolescent cu fata zimbitoare si placuta; felul lui de a vorbi deschis si sincer, cu spontaneitatea proprie virstei, il facea deosebit de simpatic.

- Dar unde-i bagajul dumneavoastra? intreba el, introducindu-l pe print in odaie.

- L-am lasat in antreu.

- il aduc indata. N-avem alti servitori decit pe bucatareasa si pe Matriona, asa ca mai ajut si eu la treburile casei. Varia ne comanda, ne mustruluieste si ne cearta pe toti. Ganea zicea ca ati sosit chiar azi din Elvetia, e adevarat?

-Da.

- E frumos in Elvetia?

- Foarte frumos.

- Sint munti acolo?

-Da.

- Va aduc indata bagajul. Intra Varvara Ardalionovna.

-  Matriona iti pregateste indata asternutul. Lucrurile le ai in valiza?

- N-am decit o bocceluta. Fratiorul dumitale s-a dus sa mi-o aduca; e in antreu.

- Acolo nu-i nici un bagaj, doar legaturica asta; unde l-ai pus? intreba Kolea, intorcindu-se in odaie.

- Asta-i tot bagajul meu; n-am decit atit, il lamuri printul luindu-si bocceluta din miinile lui.

- Asa? Si eu care ma gindeam sa nu-l fi sterpelit Ferdiscenko.

- Nu vorbi prostii! il opri sever Varia, care ii vorbi printului pe un ton rece, distant, fara a parea insa nepoliticos.

-  Chere Bubette, cu mine ai putea sa fii ceva mai dragalasa, ca doar nu sint Ptitin.

-  Chiar si putina bataie nu ti-ar strica, Kolea, ca sa nu mai fii prost. Pentru tot ce vei avea nevoie, poti sa i te adresezi Matrionei. Prinzul se serveste la patru si jumatate. Masa o poti lua cu noi sau la dumneata in odaie; cum vei voi. Mergem, Kolea, sa nu deranjezi.

- Sa mergem, vointa intrupata!

 In usa se ciocnira de Ganea.

- Tata e acasa? i se adresa el fratelui sau mai mic si, la raspun­sul afirmativ al acestuia, ii sopti ceva la ureche.

Kolea dadu din cap si iesi in urma Varvarei Ardalionovna.

- Doua cuvinte, printe: uitasem sa ti le spun din pricina inci­dentului de adineauri. Am o rugaminte. Fii bun si, daca nu-ti va fi prea greu, nu trancani nici aici despre ceea ce  s-a petrecut adineauri intre mine si Aglaia, si nici acolo despre ceea ce se-ntimpla aici; caci si la noi vei avea ocazia sa vezi destula mizerie ome­neasca. La urma urmei, naiba sa-i ia pe toti Dar cel putin astazi, cauta sa te abtii.

-  Dar te asigur c-am vorbit mult mai putin decit iti inchipui dumneata, raspunse printul, cam enervat de insistenta lui Ganea.

Raporturile dintre ei se inrautateau vizibil.

- Oricum, am avut astazi destule necazuri si neplaceri din pri­cina dumitale. Te rog, asadar.

-  As vrea sa-ti mai atrag atentia, Gavrila Ardalionovici, ca adineauri nu eram deloc in cunostinta de cauza si nici n-aveam vreo obligatie de a tacea. Pentru ce m-as fi abtinut sa vorbesc de portret? Doar nu m-ai prevenit.

  Ce incapere mizerabila, observa Ganea, uitindu-se imprejur cu dispret, e intunecoasa si ferestrele dau in curte. Aproape din nici un punct de vedere, venirea dumitale la noi nu prea a fost nimerita. Ei, dar asta nu ma priveste; nu sint eu acela care se ocupa cu inchi­rierea camerelor.

Pe usa isi viri capul Ptitin si-l chema pe Ganea; acesta il parasi indata pe print, desi ar fi vrut parca sa mai spuna ceva; ezita, ca si cum ii era rusine sa inceapa; de altfel si camerei ii gasise o mie de cusururi, se pare, tot pentru a-si ascunde jena si nehotarirea.

De-abia apuca printul sa se spele si sa-si puna cit de cit la punct toaleta, cind usa se deschise iar si se ivi un personaj nou.

Era un domn de vreo treizeci de ani, destul de inalt, spatos, cu un cap enorm si o claie de par cret si roscat. Avea o fata rumena si carnoasa, buze groase, un nas lat si turtit, niste ochi mici, inecati in grasime si batjocoritori, care clipeau mereu de parca ar fi facut semne cuiva. In ansamblu, avea un aer destul de impertinent. Era imbracat neglijent si murdar.

Mai intii intredeschise usa numai cit ii trebuia sa-si vire capul. Virit astfel, examina odaia timp de citeva secunde, dupa care usa incepu sa se deschida incet, pina cind in prag se infatisa silueta lui din cap pina in picioare; dar musafirul nu intra, ci ramase mai departe in usa, continuind sa-l observe pe print cu ochii intredeschisi. In sfirsit, trase usa dupa el, se apropie, se aseza pe scaun si, apucindu-l cu putere pe Miskin de brat, il facu si pe el sa se aseze pe canapea.

- Ferdiscenko, se recomanda el, uitindu-se tinta si intrebator la print.

— Imi pare bine, zise printul amuzat.

  Un chirias, completa Ferdiscenko, cu ochii mereu atintiti in ochii noului pensionar al casei.

- Ai venit sa facem cunostinta?

-  Ihi! facu vizitatorul, zbirlindu-si cu un gest afectat parul si ofta; apoi isi intoarse privirea intr-o parte, spre un colt al odaii. Ai bani? intreba el deodata.

— Nu prea multi.

— Cit anume?

— Douazeci de ruble.

  la sa-i vad.

Printul scoase bancnota de douazeci si cinci de ruble din buzu­narul sting al vestei si i-o trecu lui Ferdiscenko. Acesta desfacu bancnota, o examina, o intoarse pe o parte si pe cealalta, apoi o privi la lumina.

  Ciudat, spuse el cu un aer de adinca meditatie, de ce s-or fi schimbind ele la culoare? Bancnotele astea de douazeci si cinci de ruble se fac uneori fumurii, pe cind altele, din contra, se decolo­reaza aproape complet. Poftim.

Printul isi lua bancnota. Ferdiscenko se ridica.

  Am venit sa te previn: in primul rind, sa nu ma imprumuti niciodata cu bani, pentru ca am sa-ti cer negresit.

— Bine.

— Ai de gind sa platesti aici?

— Se-ntelege.

  Eu nu; alta treaba n-am? Odaia mea e alaturi, prima usa la dreapta, ai vazut-o? Pe la mine, n-ai de ce sa te obosesti sa vii prea des; in schimb, eu am sa te vizitez, n-avea grija. Pe general l-ai vazut?

- Nu.

— Nici nu l-ai auzit?

- Nu.

Fii pe pace, o sa ai prilejul sa-l vezi si sa-l auzi; chiar si mie-mi cere bani cu imprumut! Avis au lecteur! Te-am salutat. Ce viata mai e si aia, cind te cheama Ferdiscenko!

— De ce, adica?

— Salutare.

Si se indrepta spre usa. Printul afla mai tirziu ca domnul acesta isi propusese cu tot dinadinsul sa treaca drept un original si sa uimeasca toata lumea prin glumele lui nastrusnice; se pare insa ca rolul acesta nu prea-i reusea, iar iesirile lui excentrice de multe ori produceau asupra unora o impresie foarte neplacuta, ceea ce-l intrista sincer, fara sa-l faca, totusi, sa renunte la aceasta meteahna. Dar in momentul cind dadu sa iasa, intimplarea ii oferi de data aceasta un bun prilej de reabilitare. Chiar in usa se ciocni cu un domn care tocmai intra; lasindu-l sa treaca pe acest nou musafir, de asemenea necunoscut printului, Ferdiscenko facu de citeva ori cu ochiul in spatele nou-venitului, vrind parca sa-l previna pe Miskin de primejdie si in felul acesta se simti indreptatit sa se retraga cu un aer satisfacut.

Celalalt domn, de vreo cincizeci si cinci de ani sau poate chiar si mai mult, era de statura inalta si destul de corpolent, cu fata rosie-vinata, puhava si carnoasa, incadrata de niste favoriti stufosi, incaruntiti, si cu mustati; ochii ii avea mari si putin cam bulbucati, infatisarea domnului acestuia ar fi fost destul de impunatoare daca n-ar fi avut aerul acela de oboseala, de labartare, de degradare, care se observa in toata faptura lui. Purta o redingota veche, cam roasa in coate si o camasa nu tocmai curata. Din apropiere duhnea a vodca, in schimb miscarile si gesturile lui, putin cam studiate, tra­dau grija deosebita de a impune prin distinctie si demnitate. Dom­nul se apropie de Miskin fara graba, zimbind afabil, ii lua mina si, fara sa rosteasca un cuvint, o tinu intr-a lui, uitindu-se la el cu o atentie afectata si examinindu-i trasaturile, ca si cum ar fi voit sa descopere un chip cunoscut.

-  Fireste! E leit taica-sau! declara musafirul cu un aer grav si solemn. El, in carne si oase, parca l-as vedea aievea! Am auzit pro-nuntindu-se un nume cunoscut si drag si mi-am amintit de un trecut de neuitat Printul Miskin?

- Exact.

-  Generalul  Ivolghin, in retragere si in mizerie. Prenumele dumitale, daca-mi este permis?

- Lev Nikolaevici.

- Da, da! Fiul prietenului meu, as putea spune al tovarasului  din copilarie, Nikolai Petrovici.

- Pe tatal meu il chema Nikolai Lvovici.

- Pardon, Lvovici, se corecta generalul fara graba, cu siguranta omului care stie foarte bine ca este asa si ca a gresit numai dintr-o simpla scapare. Se aseza pe un scaun si, apucindu-l din nou pe Miskin de mina, il facu sa stea linga el. Te-am purtat doar in brate.

- Adevarat? intreba printul. Tata a murit de mai bine de doua­zeci de ani.

- Da, douazeci de ani; mai exact, de douazeci de ani si trei luni. Am fost colegi de scoala; cum mi-am ispravit studiile, am intrat in armata.

-  Si tata a fost in armata: era sublocotenent in regimentul Vasilkovski.

-  In regimentul Belomirski. A fost mutat in regimentul acesta putin inainte de a-si da obstescul sfirsit. Am stat la capatiiul lui si i-am dat cea din urma binecuvintare. Mama dumitale

Generalul se opri ca intr-o pioasa reculegere.

- Mama a murit si ea sase luni dupa aceea, in urma unei raceli, spuse printul.

-  Nu de raceala. Nu de raceala, poti sa dai crezare unui om batrin. Eram acolo, eu am inmormintat-o De durere si lacrimi dupa printul ei s-a prapadit, nu de raceala. Da, o tin minte bine si pe printesa. Ce ti-i si cu tineretile astea! Pentru ea, printul si cu mine, care eram prieteni din copilarie, era cit pe ce sa ne facem unul celuilalt de petrecanie.

Printul il asculta cu oarecare neincredere.

- Eram indragostit la nebunie de mama dumitale inca inainte de a se fi maritat, pe cind era logodita cu prietenul meu. Printul baga de seama si, afectat, se formaliza. Vine la mine intr-o dimineata, inainte de sapte, si ma trezeste. Ma imbrac uimit; tacere si de o parte si de cealalta; am inteles totul. Printul scoate din buzunar doua pistoale. Prin batista. Fara martori. La ce bun ne trebuiau mar­tori cind, peste citeva minute, urma sa ne trimitem reciproc pe lumea cealalta. in doi timpi si trei miscari, pistoalele fura incarcate, batista intinsa si noi in pozitie: fata-n fata, cu tevile pistoalelor lipi' te in dreptul inimii celuilalt, ne privim in ochi. Deodata, siroaie de

lacrimi tisnira din ochii nostri si miinile ne tremurara. La amindoi, la amindoi deodata! Ei, si atunci, fireste, ne imbratisam si intre noi incepu o intrecere in generozitate. Printul striga: „Sa fie a ta!' Eu la rindul meu: „Ba a ta sa fie!' intr-un cuvint intr-un cuvint ai venit sa locuiesti la noi?

- Da, pentru citva timp, probabil, raspunse printul cu ezitare in glas.

- Printe, te roaga mama sa poftesti la dinsa, striga Kolea, intre-deschizind usa.

Printul se ridica sa plece, dar generalul ii puse mina pe umar si il sili printr-un gest, care ar fi vrut sa-i arate toata prietenia lui, sa ramina pe loc.

- Ca un adevarat prieten al tatalui dumitale, vreau sa te previn, incepu generalul, ca eu, dupa cum vezi, printr-o catastrofa tragica, am avut de suferit. Dar nu condamn pe nimeni! Pe nimeni! Nina Aleksandrovna e o femeie admirabila. Varvara Ardalionovna, fiica-mea, e o fiinta minunata! Imprejurarile ne silesc sa tinem chiriasi. E o degradare nemaipomenita! Eu, care eram cit pe ce s-ajung general-guvernator! Dar pe dumneata sintem oricind bucurosi sa te avem la noi. in casa mea insa se petrece o adevarata tragedie! Printul il privi intrebator si cu multa curiozitate.

- Se pune la cale o casatorie, o casatorie monstruoasa. O casato­rie intre o femeie cu purtari dubioase si un tinar care, miine-poimiine, ar putea ajunge kammerjunker. Vor sa introduca femeia asta in casa unde locuiesc sotia si fiica mea! Dar cita vreme sint in viata, ea nu va intra aici! Ma culc pe pragul usii si las' sa calce peste trupul meu! Cu Ganea aproape ca nici nu mai vorbesc, evit sa dau ochii cu el. Am vrut sa te previn, pentru ca oricum vei afla si vei fi martor, o data ce ramii la noi. Dar esti fiul prietenului meu si sint in drept sa sper

- Printe, fii bun te rog, si pofteste la mine in salon, se auzi din usa vocea Ninei Aleksandrovna, care venise sa-l cheme personal.

-  Inchipuieste-ti, draga mea, striga generalul, din vorba in vorba mi-am amintit ca pe print l-am tinut in brate cind era mic.

Nina Aleksandrovna ii arunca o privire dojenitoare barbatului ei, uitindu-se apoi iscoditoare la print; dar nu spuse nici un cuvint. Printul o urma in salon; in clipa insa in care se asezara si Nina Aleksandrovna incepu sa-i spuna ceva foarte grabita si aproape pe soptite, iata-l pe general intrind si el in salon. Nina Aleksandrovna tacu brusc si cu o nemultumire vadita se apleca deasupra lucrului de mina. Generalul, caruia nu putea sa-i scape nemultumirea nevestei sale, continua totusi sa ramina in cea mai buna dispozitie sufleteasca.

— Fiul prietenului meu! striga el, adresindu-i-se Ninei Aleksan­drovna. Si ce surpriza neasteptata! Nici nu mi-as fi inchipuit ca e cu putinta asa ceva. Dar, draga mea, se poate sa nu-ti aduci aminte de raposatul Nikolai Lvovici? Cred ca l-ai apucat inca in viata acolo La Tver?

— Nu-mi amintesc de Nikolai Lvovici. E tatal dumitale? il in­treba ea pe Miskin.

— Da, dar dupa cite stiu, a murit la Elizavetgrad si nu la Tver, observa printul cu sfiala. Pavliscev mi-a spus

  La Tver, preciza generalul, a fost transferat la Tver putin inainte de moarte, ba chiar inainte de a se imbolnavi. Erai inca prea mic pentru a tine minte toate astea; Pavliscev a putut sa se insele, cu toate ca era un om demn de toata admiratia.

— L-ati cunoscut si pe Pavliscev?

— Un om si jumatate; am fost doar martor ocular. L-am binecuvintat pe patul de moarte

— Tatal meu urma sa fie judecat, daca nu murea, relua printul, desi n-am putut afla niciodata de ce anume era acuzat; a murit la spital.

  A, da, afacerea aceea cu soldatul Kolpakov; fireste ca ar fi fost achitat.

— Da? Stiti sigur? intreba printul cu un interes crescind.

  Eu sa nu stiu! striga generalul. Consiliul de razboi n-a putut sa ia nici o hotarire. Era o afacere absurda! As zice chiar miste­rioasa: moare subit comandantul companiei a doua, capitanul Larionov; in locul lui e numit provizoriu printul; bine. Soldatul Kol­pakov fura de la un camarad un fus de toval, il vinde si cheltuieste banii pe bautura; bine. Printul (si baga de seama ca toate astea se-ntimpla de fata cu plutonierul-major si cu un caporal), printul, zic, ii face o aspra morala lui Kolpakov si-l ameninta cu bataia. Foarte bine. Kolpakov se duce in dormitorul companiei, se culca pe patul lui si dupa un sfert de ceas moare. Perfect. Dar e un caz extraor­dinar, aproape de necrezut. Oricum ar fi, Kolpakov e ingropat; printul inainteaza raportul si Kolpakov este sters din matricole. S-ar parea ca totul e in regula, nu-i asa? Dar iata ca la vreo sase luni dupa aceea, cu prilejul unei inspectii a brigazii, se constata ca soldatul Kolpakov se afla viu si nevatamat in rindurile companiei a treia din batalionul doi al regimentului de infanterie Novozemleansk, din aceeasi brigada si aceeasi divizie!

- Cum se poate? facu printul mirat peste masura.

-  Lucrurile nu s-au petrecut chiar asa, e o eroare la mijloc, interveni deodata Nina Aleksandrovna, privindu-l pe Miskin cu un aer plin de tristete si amaraciune. Mon mari se trompe.

- Bine, draga mea, e usor de spus se trompe, dar ia incearca sa rezolvi un asemenea caz. Toti au ramas trasniti. As fi primul care sa spun qu'on se trompe. Din nefericire insa, am fost martor la cele intimplate si am facut parte chiar din comisie. S-au facut tot felul de anchete si confruntari, iar rezultatul a fost ca era absolut chiar el, Kolpakov in carne si oase, soldatul Kolpakov, care, cu sase luni in urma, fusese ingropat cu tot ceremonialul obisnuit in rapait de tobe. Desigur, e un caz extraordinar, aproape de necrezut, recunosc, totusi

-  Tata, ti s-a servit prinzul, il anunta Varvara Ardalionovna, intrind in salon.

- Aha! foarte bine, perfect! Mi s-a facut chiar foame intr-a­devar, cazul, am putea spune ca este intrucitva psihologic

- Iar ti se raceste supa, staruia, nerabdatoare, Varia.

- Indata, indata, mormai generalul, iesind din odaie. „Si cu toate anchetele intreprinse' se mai auzi gura lui din coridor.

-  Va trebui sa-i treci cu vederea multe lucruri lui Ardalion Aleksandrovici, daca ramii la noi, ii spuse Nina Alcksandrovna printului; cred insa ca n-o sa te supere prea mult; masa o ia singur. Ce sa-i faci! Fiecare cu metehnele si cu trasaturile sale speciale; cred ca esti de acord cu mine in aceasta privinta; altii poate ca au si mai multe decit aceia care sint de obicei aratati cu degetul. Un lucru insa as vrea sa te rog: daca cumva barbatul meu iti va cere bani pentru chirie, spune-i ca mi-ai achitat mie. Fireste ca si ceea ce, eventual, i-ai da lui Ardalion Aleksandrovici ar fi socotit tot in contul chiriei; dar, daca ti-am vorbit despre asta, e numai si numai din dorinta ca totul sa fie absolut limpede si fara echivocuri Ce este, Varia?

Varia intra tacuta si ii intinse mamei sale portretul Nastasiei Filippovna. Nina Aleksandrovna tresari aproape speriata, apoi, cu un sentiment penibil de amaraciune, privi citva timp fotografia si la urma ridica intrebatoare ochii spre Varia.

- I l-a daruit astazi dumneaei personal, zise Varia, si pare-se ca asta-seara, la ea acasa, se decide totul.

-  Asta-seara? repeta Nina Aleksandrovna cu glasul stins. In definitiv, ce sa ne miram atit? E limpede ca nu mai putem avea nici o speranta de acum inainte; prin acest suvenir, ea isi vesteste hotarirea e cit se poate de limpede. Chiar el a venit sa ti-o arate? adauga ea mirata.

-  Stii doar ca de o luna nu mai vorbim aproape deloc. Am aflat totul de la Ptitin; portretul insa l-am gasit pe jos, linga masuta, si l-am ridicat.

- As vrea sa te intreb, i se adresa deodata Nina Aleksandrovna lui Miskin, caci pentru asta te-am poftit aici, il cunosti de mult pe fiul meu? L-am auzit spunind ca de-abia astazi ai sosit de undeva din strainatate, mi se pare?

Printul dadu citeva lamuriri despre sine, omitind de data aceas­ta o buna parte din istorisirea lui, repetata de atitea ori in dimineata aceea. Nina Aleksandrovna si Varia il ascultara cu multa atentie.

  Sa nu-ti inchipui ca, punindu-ti aceasta intrebare, incerc sa aflu de la dumneata ceva despre Gavrila Ardalionovici, observa Nina Aleksandrovna, sa nu-ti faci cumva o idee gresita in aceasta privinta. Caci, daca exista intr-adevar lucruri pe care el n-ar vrea sa ni le spuna, n-am de ce sa caut a le afla pe cai laturalnice. Mi-am permis sa te intreb numai pentru ca adineauri, in prezenta dumitale, si pe urma, dupa ce ai iesit si l-am intrebat despre dumneata, Ganea mi-a raspuns: „Stie tot, n-aveti de ce va sinchisi!' Ce-nseamna asta? Adica, as vrea sa stiu in ce masura

Deodata aparu Ganea si, in urma lui Ptitin; Nina Aleksandrovna se intrerupse brusc. Printul ramase pe scaun, linga dinsa, iar Varia se trase deoparte; portretul Nastasiei Filippovna era in acelasi loc vizibil, pe masuta de lucru a Ninei Aleksandrovna, chiar sub ochii ei. Zarindu-l, Ganea se incrunta; il lua inciudat si -l arunca pe biroul lui din celalalt capat al odaii.

— Asadar, astazi, Ganea? intreba calm Nina Aleksandrovna.

  Ce sa fie astazi? tresari el, si deodata se napusti asupra lui Miskin: Aha, inteleg! Se vede ca si aici ti-ai dat drumul! Dar ce-i asta? Pesemne ca-i o o boala la dumneata? Nu esti in stare sa-ti tii deloc gura? Dar intelegeti odata, Luminatia voastra

— Aici eu sint de vina, Ganea, numai eu si nimeni altul, il intre­rupse Ptitin.

Ganea il privi nedumerit.

— Nu crezi ca-i mai bine asa, Ganea, de vreme ce totul e ca si hotarit, murmura incurcat Ptitin si, tragindu-se deoparte, se aseza in fata biroului, scoase din buzunar o hirtiuta scrisa cu creionul si incepu s-o cerceteze cu atentie.

Ganea ramase in picioare posomorit si astepta cu neliniste obis­nuita scena de familie. Nici nu se gindi sa-i ceara scuze printului.

  Daca totul e hotarit, fireste ca lvan Petrovici are dreptate, spuse Nina Aleksandrovna, nu te mai incrunta, te rog, si stapineste-ti nervii; n-am sa te intreb nimic din ceea ce nu vrei tu singur sa-mi spui si te asigur ca m-am impacat cu gindul si n-ai sa auzi de la mine o vorba, incit fa bine, Ganca, nu te mai enerva degeaba.

Rosti cuvintele acestea fara sa se opreasca din lucru si cu un glas care parea intr-adevar foarte calm. Ganea paru surprins; din prudenta insa tacu si, cu ochii la maica-sa, astepta sa vada ce o sa-i mai spuna. Certurile de familie ii facusera mult singe rau in ultimul timp. Nina Aleksandrovna surprinse aceasta rezerva in atitudinea fiului ei si adauga cu un suris amar:

— Vad ca tot nu esti convins inca si nu ma crezi. Fii pe pace, nu vor fi nici lacrimi, nici rugaminti, ca pina acum, din partea mea cel putin. Nu urmaresc decit fericirea ta, o stii prea bine; acum m-am resemnat, dar cu inima sint mereu alaturi de tine, fie ca raminem impreuna, fie ca ne vom desparti. Bineinteles, nu vorbesc decit in ce ma priveste; nu poti sa pretinzi acelasi lucru si de la sora ta

— Aha, mereu ea! striga Ganea, aruncindu-i o privire batjocori­toare si plina de dusmanie surorii sale. Dar bine, mama draga! M-am jurat o data si-ti dau din nou cuvintul ca nimeni si niciodata nu va indrazni sa te desconsidere cit voi fi eu aici si cite zile voi avea. Oricine ne-ar trece pragul  va trebui  sa-ti poarte cel  mai mare respect

Bucuria lui Ganea, venita asa de neasteptat, era atit de mare, incit se uita la mama lui aproape impacat, aproape cu duiosie.

— Nici nu m-am temut vreodata pentru mine, Ganea, o stii doar; nu pentru mine eram ingrijorata si m-am framintat tot timpul aces­ta. Se spune ca astazi, la voi acolo, totul se va hotari. Dar ce anume se hotaraste?

— A fagaduit sa-mi dea raspuns asta-seara, daca e de acord sau nu, o informa Ganea.

— De trei saptamini aproape ne tot ferim sa vorbim despre asta. Acum, cind totul e lamurit, imi permit sa-ti pun o intrebare; cum de a putut ea sa consimta si chiar sa-ti ofere in dar portretul ei, cind tu n-o iubesti? Este cu putinta oare ca tu, cind e asa asa de

— Asa de experimentata, vrei sa spui?

— N-am vrut sa spun chiar asta. Nu inteleg cum de ai putut s-o convingi sa se increada in tine?

O enervare putin obisnuita pentru Nina Aleksandrovna rabufni in aceasta intrebare. Dupa un moment de gindire, Ganea relua pe un ton sarcastic:

- Vad ca nici de data aceasta, mama, nu te-a rabdat inima si n-ai stiut sa te abtii; asa au inceput intotdeauna certurile intre noi. Spuneai ca n-or sa mai fie nici intrebari, nici reprosuri si uite ca au si inceput! Sa lasam mai bine si sa nu mai vorbim despre asta. Cel putin, aceasta a fost intentia dumitale Niciodata, pentru nimic in lume, n-am sa te parasesc; altul, in locul meu, ar fugi de asa o sora. Priveste cu ce ochi se uita acum la mine! Sa ne oprim aici! Eram asa de fericit Si de ce crezi ca o insel pe Nastasia Filippovna? Cit despre Varia, sa faca ce o vrea. Ei, si acum ajunge. E timpul sa ispravim odata.

Cu fiecare cuvint pe care-l rostea, Ganea se aprindea din ce in ce, masurind in nestire, cu pasi mari, odaia in lung si-n lat. Discu­tiile in jurul acestei chestiuni erau intotdeauna un punct nevralgic pentru toti membrii familiei.

- Am spus ca daca ea intra in casa asta, eu plec, si am sa ma tin de cuvint, declara Varia.

- Din incapatinare! zbiera Ganea. Tot din incapatinare nu vrei nici sa te mariti. Ce te repezi asa la mine? Crezi ca ma sperii? Putin imi pasa de dumneata, Varvara Ardalionovna; poftim, poti sa-ti iei valea chiar si acum, daca vrei. Mi s-a facut lehamite! Cum? Te-ai hotarit, in sfirsit, sa ne lasi singuri, printe? ii striga el lui Miskin, vazindu-l ca se ridica de pe scaun.

Dupa felul cum vorbea se simtea ca Ganea ajunsese in acel hal de enervare cind omul incepe sa se complaca in aceasta stare, lasin-du-se in voia ei, fara a incerca sa se stapineasca si fara sa-i mai Pese de urmari. Printul, care era in pragul usii, se intoarse cu mtentia sa-i raspunda, dar vazind fata descompusa a aceluia care-l Jignise, si-a dat seama ca nu mai lipsea decit o singura picatura ca Paharul sa se reverse; de aceea nu spuse nimic si iesi din incapere. Citeva clipe dupa aceea, auzind tonul ridicat si glasurile din ce in ce mai enervate din salon, intelese ca fara el discutia a devenit mai apriga si mai inversunata.

Ca sa ajunga in odaia lui, printul trebuia sa treaca din salon in antreu si de acolo in coridor. Ajungind in dreptul usii de intrare, baga de seama ca cineva de afara tragea cu disperare de snurul clopotelului care nu scotea decit un zbirniit neputincios; se stricase evident ceva la sonerie. Printul trase zavorul, deschise usa si, cutremurat de un fior rece, se dadu in laturi. in fata lui era Nastasia Filippovna. O recunoscu numaidecit dupa fotografie. Cind il zari in usa, ochii ii scinteiara cu ciuda; pasi repede in antreu, impingindu-l la o parte cu umarul, si-i spuse cu glas iritat, in timp ce-si scotea mantoul:

— Daca ti-e lene sa dregi soneria, s-ar cadea cel putin sa stai in antreu ca sa deschizi cind bate cineva. Poftim, acum mi-a scapat si blana pe jos, gogomanule!

Blana, intr-adevar, cazuse pe podea; Nastasia Filippovna, neavind rabdare sa astepte pina s-o dumeri el s-o ajute sa-si scoata blana, si-o lepadase de pe umeri si, fara sa se uite inapoi, i-o zvirli in brate, dar printul nu mai apuca s-o prinda din zbor.

— Meriti sa te dea afara. Du-te si ma anunta!

Printul vru sa spuna ceva, dar tulburarea ii era asa de mare, ca nu putu sa articuleze nici un cuvint si, buimac, porni spre salon cu blana in mina, asa cum o ridicase de jos.

— Ei, poftim, acum se duce cu blana cu tot! De ce ai luat-o? Ha, ha, ha! Mare natarau!

Printul se intoarse si-si atinti privirea inmarmurita asupra Nastasiei Filippovna. Vazind-o ca ride, zimbi si el, dar limba-i ramase lipita de cerul gurii. In momentul cind o vazuse in usa, palise groaz­nic, iar acum singele-i navali din nou in obraz.

— Dar ce-i cu idiotul asta? striga ea, batind din picior infuriata. Unde te duci? Pe cine ai sa anunti, ma rog?

— Pe Nastasia Filippovna, ingaima printul.

- Si, ma rog, de unde ma cunosti? il intreba ea uimita. Nu te-am vazut niciodata. Ei, hai, du-te si m-anunta Ce larma se aude acolo?

- Se cearta, raspunse printul, si porni spre salon.

Deschise usa intr-un moment cind discutia atinsese punctul cul­minant si ameninta sa ia cine stie ce intorsatura: Nina Aleksandrovna uitase cu totul ca, resemnata, „se impacase cu gindul'; de altfel, acum o apara pe Varia. Ptitin renuntase de-acum la contemplarea foii mizgalite cu creionul si trecuse si el de partea surorii lui Ganea. Nu-i vorba, Varia nu se lasa nici ea batuta cu una cu doua si, in general, nu era dintre cele sperioase. Dar grosolaniile fratelui ei deveneau, cu fiece cuvint, tot mai jignitoare si de nesu­portat, in asemenea cazuri, ea inceta sa mai vorbeasca, multumindu-se doar sa-l tintuiasca cu o privire plina de batjocura. Stia ca privirea aceasta nimicitoare avea darul sa-l enerveze la culme si sa-l faca sa turbeze. Exact in momentul acela de extrema incordare printul pasi in salon, anuntind:

- Nastasia Filippovna!

IX

In salon se asternu o liniste desavirsita; consternati, se uitau cu totii la print, ca si cum n-ar fi inteles ce vrea sa spuna sau, poate, nevoind chiar sa-l inteleaga. Ganea incremenise de spaima.

Venirea Nastasiei Filippovna, mai ales in imprejurarile acestea, era pentru toata lumea o surpriza dintre cele mai bizare si prevesti­toare de complicatii. in primul rind, era aproape de necrezut faptul ca Nastasia Filippovna aparea in casa lor; pina atunci se aratase asa de mindra, incit niciodata in conversatiile ei cu Ganea nu-si expri­mase dorinta de a-i cunoaste familia, iar in ultima vreme nici nu mai pomenea de ei, ca si cum nici n-ar fi existat. Intrucitva bucuros ca m felul acesta se amina o discutie extrem de penibila in sinul familiei, in adincul inimii Ganea se simtea totusi profund jignit pentru o asemenea lipsa de consideratie. in tot cazul, se astepta din partea Nastasiei Filippovna mai degraba la ironii si rautati pe seama familiei lui decit la un act de politete; ea era la curent, o stia prea bine, cu tot ce se petrecea la ei in casa de cind ii ceruse mina si cunostea parerea rudelor iui despre dinsa. De aceea, vizita ei toc­mai acum, dupa ce-i daruise portretul si chiar in ziua cind isi serba onomastica si in care fagaduise sa-si spuna cuvintul decisiv, putea sa insemne o dovada anticipata a insesi acestei hotariri.

Nedumerirea cu care se uitau cu totii la print nu tinu mult; Nastasia Filippovna aparu in persoana in usa salonului si, intrind, il impinse din nou pe Miskin la o parte cu un gest usor.

- In sfirsit, am reusit sa patrund Pentru ce ati legat clopotelul de la intrare? rosti ea voioasa, intinzindu-i mina lui Ganea, care se si repezise in inttmpinarea ei. Ce fata nenorocita ai! Nu vrei sa ma prezinti?

Complet zapacit, Ganea o prezenta mai intii Variei, si cele doua femei, inainte de a-si intinde mina, schimbara priviri ciudate. Nastasia Filippovna, ce-i drept, ridea, simulind veselia, dar Varia nici nu-si dadu osteneala sa se prefaca: o privea tinta, cu sprincenele incruntate, fara ca pe fata ei sa se iveasca nici cea mai mica urma din zimbetul de politete obisnuita ce se impunea in asemenea ocazii. Ganea era mai mult mort decit viu; nu avea cum si nici nu era momentul s-o roage sa-si schimbe atitudinea, dar o fulgera pe sora-sa cu o privire atit de amenintatoare, incit Varia intelese ce insemna aceasta clipa pentru fratele ei. Totusi socoti, probabil, ca ar fi cazul sa cedeze si buzele ei schitara un zimbet sters inaintea musafirei. (Trebuie spus ca in ciuda intamplarilor din ultima vreme, toti membrii familiei lvolghin tineau mult unul la altul.)

Situatia o drese intrucitva Nina Aleksandrovna, cu toate ca fiul ei, pierzindu-si de tot cumpatul, facuse greseala de a o prezenta pe Nastasia Filippovna mai intii surorii, iar pe mama-sa, luind-o de brat, o conduse spre musafira. N-apuca insa Nina Aleksandrovna sa-i spuna cu amabilitate despre „placerea deosebita pe care etc' ca vizitatoarea, fara s-o asculte pina la capat, se aseza (inainte de a fi fost poftita) pe canapeluta din coltul de linga fereastra si ex­clama, adresindu-i-se lui Ganea:

  Dar unde-i cabinetul dumitale de lucru? Si si unde stau chiriasii? Mi se pare ca inchiriati camere cu pensiune, nu-i asa?

Ganea se facu stacojiu la fata si, bilbiindu-se, incerca sa raspunda ceva, dar Nastasia Filippovna ii lua vorba din gura.

— Nu vad unde mai incap si chiriasii? Nici macar o camera de lucru nu ai. Si, ma rog, renteaza asta? ii adresa ea intrebarea Ninei Aleksandrovna.

— E cam multa bataie de cap, fireste, dar un mic venit tot aduce, raspunse Nina Aleksandrovna. De altfel, de-abia

Dar Nastasia Filippovna iarasi n-o asculta pina la sfirsit; isi intoarse privirea spre Ganea si, rizind, ii striga:

  Ce fata ai! Dumnezeule, daca ti-ai vedea fata in oglinda acum

In cele citeva clipe cit dura hazul musafirei, fata lui Ganea devenise intr-adevar de nerecunoscut: incremenirea, consternarea lui comica si lasa disparura brusc; singele-i fugi din obraji, buzele i se schimonosira convulsiv; mut si inspaimintator de palid, cu fata crispata si cu ochii ficsi si plini de ura, isi privea musafira cum se amuza pe socoteala lui.

Dar de fata la toata scena asta mai era un observator, care, la rindul lui, de abia isi revenise din buimaceala primului moment dupa aparitia Nastasiei Filippovna si care, desi ramasese „stana de piatra' linga usa, sesiza totusi paloarea neobisnuita si schimbarea prevestitoare de rau a fetei lui Ganea. Observatorul acesta era printul Miskin. ingrozit, el se desprinse de linga usa, se indrepta cu pasi automati spre Ganea si-i spuse incet:

— Bea putina apa si nu te mai uita asa

Era limpede ca rostise aceste cuvinte fara nici o intentie sau gind ascuns, ci cu totul spontan, pe negindite; si totusi, interventia lui a avut un efect cu totul neasteptat. S-ar fi zis ca toata furia lui Ganea se revarsa deodata asupra printului; il apuca de umar si, fara un cuvint, ca si cum glasul ii pierise, il tintui cu o privire plina de ura si razbunare. O emotie generala ii cuprinse pe cei de fata; Nina Aleksandrovna lasa chiar sa-i scape un tipat usor; Ptitin, nelinistit, facu un pas inainte. Kolea si Ferdiscenko, care tocmai intrau, se oprisera in usa incremeniti; numai Varia singura ramase nemiscata linga mama ei, in picioare, cu bratele incrucisate pe piept, urmarind scena cu o privire incruntata.

Dar in aceeasi clipa, printr-un efort nemaipomenit, Ganea izbu­ti sa se stapineasca, izbucnind intr-un ris nervos.

-  Ce spui, printe? Parca ai fi doctor, striga el pe cit i-a fost cu putinta mai vesel si mai prietenos; vrei sa ma sperii? Nastasia Filippovna, imi dai voie sa ti-l prezint pe acest personaj rarisim, cu toate ca si eu personal nu l-am cunoscut decit azi-dimineata.

Nastasia Filippovna il privea nedumerita.

  Print? E print? inchipuiti-va ca adineauri, in vestibul, l-am luat drept lacheu si i-am poruncit sa m-anunte! Ha, ha, ha!

-  Nu-i nimic, nu-i nimic!  se grabi sa se amestece in vorba Ferdiscenko, bucuros ca lucrurile s-au aplanat. Nu face nimic: se non e vero

— Ba, mi se pare ca ti-am spus si vorbe de ocara, printe. larta-ma, te rog. Ferdiscenko, cum de esti dumneata aici, la ora asta? Ma gin-deam ca cel putin pe dumneata n-am sa te gasesc aici Cum ai spus? Printul Miskin? il mai intreba ea inca o data pe Ganea, care continua sa-l tina de umar pe print si dupa ce ispravise prezentarea.

— Chiriasul nostru, preciza Ganea.

Era limpede ca pe Miskin il prezentau aici ca pe un specimen ciudat si ca deplasarea atentiei asupra lui servea drept prilej fericit pentru familie de a iesi cumva din situatia falsa in care se pomeni­se; cei din jur aproape ca-l impingeau spre Nastasia Filippovna; mai mult decit atit, printul auzi rostindu-se foarte deslusit cuvintul „idiot'. Il spusese soptit careva in spatele lui. Ferdiscenko, desigur, ca s-o informeze probabil pe Nastasia Filippovna.

-  Spune-mi, pentru ce nu mi-ai atras atentia adineauri, cind m-am inselat asa de urit in privinta dumitale? urma Nastasia Fi­lippovna, masurindu-l pe print din cap pina in picioare fara nici un fel de sfiala; astepta nerabdatoare raspunsul, fiind convinsa ca pros­tia pe care o va debita acesta ii va oferi un prilej de veselie.

-  Am fost surprins de aparitia dumitale neasteptata ingaima printul.

-  Dar cum de-ai  stiut ca sint eu? M-ai mai vazut undeva inainte? in adevar, acum imi pare si mie ca te-am mai zarit cindva! Si, da-mi voie sa te intreb, pentru ce ai ramas atit de uluit adinea­uri? Ce ti s-a parut uluitor la mine?

-  Acu'-i acu'! se amesteca iar Ferdiscenko cu obisnuitele-i schimonoseli. Ei, haide, da-i drumul, ce mai astepti! Pti-i cite si mai cite n-as spune eu la o asemenea intrebare! Ci vorbeste odata, omule. Uhu-u! dar mare nating mai esti, printe, dupa toate astea!

-  Si eu, in locul dumitale, as spune multe lucruri, ii raspunse printul rizind.  Mai  adineauri  m-a impresionat grozav  portretul dumitale, se intoarse el din nou catre Nastasia Filippovna; pe urma am vorbit de dumneata cu doamnele Epancin iar in dimineata asta inainte de a ajunge la Petersburg, in tren, mi-a vorbit mult despre dumneata Parfion Rogojin in clipa cind ti-am deschis usa, tot la dumneata ma gindeam si, deodata, ai aparut inainea ochilor mei.

- Dar cum m-ai recunoscut?

- Pentru ca vazusem mai inainte portretul dumitale si

- Si mai ce?

- Si pentru ca erai intocmai asa cum mi te-am inchipuit mi se pare si mie acum ca te-am mai vazut si alta data

- Unde? Cind?

-  Ochii dumitale imi par asa de cunoscuti dar nu, e cu ne­putinta! Am spus-o intr-o doara, fara sa ma gindesc N-am locuit niciodata in Petersburg. Poate in vis

- Bravo, printe! striga Ferdiscenko. imi retrag se non e vero-ul meu. Ce mai! Toate vorbele astea ii vin din pricina naivitatii! adauga el compatimitor.

Printul pronuntase cele citeva fraze cu glasul sugrumat de emotie, respirind greu si intretaiat. Totul in el vadea o tulburare neobisnuita. Nastasia Filippovna il privea cu multa curiozitate, fara sa mai rida insa Deodata, in spatele cercului care se formase in jurul printului si al tinerei femei, se auzi un glas rasunator, care avu

efectul, ca sa zicem asa, sa despice grupul in doua, si in fata Nastasiei Filippovna aparu insusi capul familiei, generalul Ivolghin. Era in frac, cu un plastron de o albeata imaculata; mustatile ii erau proaspat canite.

Aparitia aceasta a lui Ardalion Aleksandrovici venea sa puna virf tuturor incercarilor cite-i fura date lui Ganea sa indure in ziua aceea.

Vanitos peste masura, cu un amor propriu aproape bolnavicios, el se zbatuse in ultimele doua luni sa-si gaseasca macar un singur punct de reazem de la care sa porneasca onorabil pe drumul ce si-l propusese; dar simtindu-se novice, lipsit de experienta, se temea ca nu cumva sa dea gres si sa se impotmoleasca; de aceea, in disperare de cauza, hotarise sa recurga cel putin acasa la el, unde se purta ca un adevarat despot, la cele mai drastice masuri. in fata Nastasiei Filippovna nu-si daduse inca arama pe fata; ea stiuse sa-l tina pina in ultima clipa in sah, facind cu el jocul de-a pisica si soarecele; si iata ca acum el, „cersetorul acesta nerabdator', cum il caracterizase odata Nastasia Filippovna, lucru ce i se adusese neintirziat la cunos­tinta, facindu-l sa-si jure cu toate juramintele posibile ca-i va plati mai tirziu aceasta jignire cu virf si indesat (desi uneori mai visa sa impace de s-o putea lucrurile, aplanind toate contradictiile), el, Ganea, se vazu acum in situatia de a bea pina la fund paharul amar­nic ce-i fusese harazit si, mai ales, in ce clipe! Dar soarta ii mai harazise, se vede, inca un supliciu neprevazut, si poate cel mai cumplit pentru un om orgolios ca dinsul; trebuia sa-i crape obrazul de rusine pentru ai sai, in propria-i casa! Si atunci un gind fulgera­tor scapara prin mintea-i infierbintata: „Dar merita oare sa indur toate chinurile astea pentru recompensa la care ma astept?'

Intr-adevar, in momentul acela se producea aievea faptul cutremurator care in timpul acestor doua luni ii aparuse numai in vis, ca un cosmar, umplindu-l de groaza si de rusine: intilnirea tatalui sau cu Nastasia Filippovna. Citeodata, intaritindu-se si batindu-si joc de sine insusi in gind, incercase sa si-l inchipuie pe general asistind la celebrarea cununiei lui si n-avusese niciodata suficienta tarie sa-si imagineze tabloul pina la capat, intr-atit de odioasa i se parea scena. Se poate ca Ganea sa fi exagerat mult in aceasta privinta, dar cam asa se intimpla, de obicei, cu firile vani­toase, in aceste doua luni, se gindise mult la asta si hotarise ferm, propunindu-si ca orice s-ar intimpla, sa-l tempereze pe tatal sau macar pentru un timp si, de va fi posibil, chiar sa-l expedieze din Petersburg, cu voia sau fara voia Ninei Alcksandrovna. Acum zece minute, cind a aparut Nastasia Filippovna, Ganea, in tulburarea lui, uitase de tot ca generalul ar putea sa apara in orice clipa si nu luase nici o masura pentru a preintimpina aceasta primejdie. Si iata-l pe Ardalion Aleksandrovici facindu-si aparitia in salon, ba inca in mare tinuta, si tocmai in momentul cind Nastasia Filippovna cauta sa-si batajoc de Ganea si de ai lui! (Ganea era absolut convins de acest lucru.) intr-adevar, ce alt sens putea sa aiba aceasta vizita a ei? N-ar fi venit decit pentru a incerca o apropiere de mama si sora lui, ori pentru a le jigni - una din doua. Judecind insa dupa ati­tudinea pe care o adoptara cele doua parti, nu-si mai putea face nici o iluzie in aceasta privinta, situatia se definea clar: mama si sora lui stateau deoparte, umilite, in timp ce Nastasia Filippovna parea ca uitase cu totul de prezenta lor Si daca se purta asa, fara indoiala ca urmarea un alt scop!

Ferdiscenko se repezi, il prinse pe general de brat si—l conduse la Nastasia Filippovna.

— Ardalion Aleksandrovici lvolghin, se prezenta ceremonios generalul si se inclina cu un zimbet afabil pe buze in fata tinerei femei. Un batrin si nefericit ostas, tatal unei familii care se mingiie cu speranta sa numere in curind printre membrii ei si pe cea mai ineintatoare

Dar nu mai ispravi; Ferdiscenko se grabi sa-i impinga din spate un scaun pe care generalul, care se cam simtea cu fortele slabite la ora aceea de dupa prinz si nu prea statea sigur pe picioare, se lasa sau, mai bine zis, cazu cu toata greutatea, ceea ce nu-l facu citusi de putin sa-si piarda cumpatul. Asezat inaintea Nastasiei Filippovna, duse incet si zimbind radios degetele ei fine la buze si le saruta galant. De regula, pe Ardalion Aleksandrovici era greu sa-l scoata cineva dintr-alc lui. Afara de oarecare neglijenta in tinuta, era inca destul de prezentabil, lucru de care era perfect constient. Altadata frecventase societatea selecta si numai de vreo citiva ani fusese cu desavirsire pus la index. De atunci se lasase tirit in voie de unele patimi si slabiciuni; asta nu l-a impiedicat totusi sa pastreze aceeasi eleganta in gesturi si in tinuta. Nastasia Filippovna paru extrem de multumita sa-l vada pe Ardalion Aleksandrovici de care, fara indoiala, auzise vorbindu-se.

- Am auzit ca fiul meu incepu Ardalion Aleksandrovici.

- Da, fiul dumitale! Dar si dumneata, halal tatic, n-am ce zice! De ce nu vii niciodata pe la mine? Te ascunzi dumneata ori fiul dumitale vrea sa te tina ascuns? Dumneata, cel putin, ai putea sa ma vizitezi, fara riscul de a compromite pe cineva.

— Copiii din secolul al nouasprezecelea si parintii lor se porni din nou generalul.

— Nastasia Filippovna! Da-i voie, te rog, lui Ardalion Aleksan­drovici sa iasa pentru un moment, il cauta cineva care ar voi sa-i vorbeasca intr-o chestiune, zise tare Nina Aleksandrovna.

- Sa-i dau voie? Pentru ce? Am auzit atitea vorbindu-se despre el si doream de multa vreme sa-l cunosc! Si ce treburi, ma rog, poate sa aiba acum? Nu-i la pensie? N-ai sa ma parasesti, generale, nu-i asa?

-  Iti fagaduiesc ca va veni la dumneata in vizita, dar acum are nevoie de putina odihna.

  Auzi, Ardalion Aleksandrovici, cica dumneata ai nevoie de odihna! striga Nastasia Filippovna cu o mina nemultumita si capri­cioasa de fetita alintata careia i se ia jucaria preferata.

Cit despre general, parca inadins facea tot ce-i sta in putinta ca sa para si mai ridicol.

  Draga mea! Draga mea! facu el cu repros catre nevasta-sa, ducindu-si cu un gest afectat si solemn mina la inima.

— Nu crezi ca e cazul sa plecam de aici, mama? intreba Varia cu glas tare.

- Nu, Varia, vreau sa ramin pina la capat.

Nastasia Filippovna auzi fireste si intrebarea si raspunsul, dar asta o inveseli parca si mai mult. incepu indata sa-l asalteze pe general cu tot felul de intrebari, si in scurt timp acesta, foarte dispus si plin de emfaza, perora incurajat de hohotele de ris ale celorlalti. Kolea il trase pe print de haina.

- Poate reusiti cumva sa-l scoateti de aici! Nu s-ar putea? incer­cati, va rog! Lacrimi de indignare straluceau in ochii bietului baiat. Ah, afurisitul de Ganea! adauga el incet.

-  Am fost intr-adevar in raporturi de mare prietenie cu Ivan Feodorovici Epancin, se lansa generalul tot mai mult, raspunzind prevenitor la intrebarile Nastasiei Filippovna. Eu cu dinsul si cu raposatul Lev Nikolaevici Miskin, pe al carui fiu l-am imbratisat astazi dupa ce nu-l mai vazusem de douazeci de ani, eram trei pri­eteni nedespartiti, ca sa zic asa, o cavalcada, ca cei trei muschetari: Athos, Porthos si Aramis. Dar, vai! Unul e in mormint, rapus de o calomnie si de un glont, celalalt e inaintea domniilor voastre si mai lupta impotriva calomniilor si a gloantelor

- Impotriva gloantelor? exclama mirata Nastasia Filippovna.

- Sint aici, in pieptul meu; le-am primit la asediul Carsului si, cind e vreme rea, le simt. Altminteri, traiesc ca un filosof: ma plimb, joc dame la cafeneaua mea preferata, ca un burghez retras din  afaceri,  si   citesc  l'Independance.   in  ce-l  priveste  insa pe Porthos al vostru, pe Epancin, cu el am rupt orice relatii de la o istorie care mi s-a intimplat in tren, acum trei ani, la mijloc fiind o catelusa.

-  O catelusa? Cum vine asta? intreba cu o vadita curiozitate Nastasia Filippovna. Ce fel de catelusa? Da-mi voie in tren? adauga ea, ca si cum vorbele generalului i-ar fi adus aminte de ceva.

-  De fapt,  e o intimplare stupida,  nici nu merita s-o mai povestesc; totul s-a iscat din pricina guvernantei printesei Belokonskaia, Mistress Schmidt, dar zau, nu merita s-o mai spun.

- Ba da, sa ne povestesti neaparat! starui amuzata Nastasia Fil-ippovna.

-  Nici eu n-am auzit-o inca! observa Ferdiscenko. C’est du nouveau.

— Ardalion Aleksandrovici! se auzi iarasi glasul rugator al Ninei Aleksandrovna.

— Taticule, te cauta cineva! striga disperat Kolea.

— E o intimplare stupida si as putea sa v-o spun in doua cuvinte, incepu generalul, umflindu-se in pene. Sint doi ani de atunci; da! aproape doi ani; tocmai se inaugurase linia ferata N Trebuind sa fac o calatorie extrem de importanta, iau un bilet de clasa intii (eram imbracat civil), intru in compartiment, ma asez si aprind o tigara. Mai bine zis, continuu sa fumez, caci imi aprinsesem tigara inainte de a ma fi urcat in vagon. Eram singur in compartiment. Fumatul nu era nici permis si nici interzis, adica puteai sa te con­sideri pe jumatate autorizat; depinde cu ce persoane calatoreai, iar acum fereastra era deschisa. Deodata, in momentul cind trenul era sa porneasca, doua doamne, una dintre ele cu o catelusa latoasa in brate,  se  instalara drept in  fata  mea;  intirziasera;  doamna  cu catelusa era imbracata foarte luxos, cu o rochie albastru-deschis; cealalta, mai modesta, era intr-o rochie de matase neagra cu pele­rina. Amindoua erau destul de dragute; aveau privirea mindra si vorbeau englezeste. Eu, bineinteles, nimic, fumam ca si cum as fi fost singur. De fapt, ma gindisem la un moment dat sa arunc tigara, dar intrucit fereastra ramasese deschisa, am continuat sa fumez, dind fumul pe fereastra. Catelusa dormea pe genunchii doamnei cu rochia albastra, micuta cit pumnul, neagra, cu labute albe, un exem­plar rar de tot. Avea o zgarda de argint cu o inscriptie. Eu - nimic; fumez inainte. Bag de seama insa ca doamnele incep parca sa dea semne de nervozitate, din pricina tigarii, bineinteles. Una din ele ma fixa printr-un lornion de baga. Eu, tot asa — imi vad mai departe de fumat, caci, la urma urmei, nu-mi spusesera inca nimic! Dac-ar fi vorbit, daca m-ar fi prevenit, daca m-ar fi rugat, zic si eu! Caci, rogu-va, la ce bun ii e data omului limba?! Dar nu, ele taceau de parca luasera apa in gura Deodata - si asta fara cel mai mic aver­tisment prealabil, dar, va spun, absolut fara nici unul, ca si cum si-ar fi pierdut mintile, cucoana cu rochie albastra imi smulge tigara din mina si o arunca pe fereastra. Trenul alearga.  Ma uit la dinsa buimac. O femeie salbatica; ce mai, o femeie cu totul primitiva; altfel, trebuie sa recunosc, bine facuta, durdulie, 'naltuta, blonda si rumena (poate cam prea exagerat), cu ochii numai fulgere — sa ma sfisie nu altceva! Fara sa spun o vorba, cu o politete neobisnuita, cu o politete desavirsita, cu o politete ultrarafinata, ca sa zic asa, ma ridic, ma aplec spre catelusa, o apuc delicat de ceafa si zvirr o arunc pe fereastra dupa tigara! Numai cit a schelalait un pic! Trenul alerga mereu inainte

-  Esti  un monstru!  exclama Nastasia Filippovna,  rizind si batind din palme ca o fetita.

- Bravo, bravo! striga Ferdiscenko.

Ptitin zimbi si el, cu toate ca aparitia generalului nu-i facea nici o placere; chiar si Kolea izbucni in ris, strigind: „Bravo!'

-  Si  aveam dreptate,  aveam de trei  ori  dreptate!  urma cu inflacarare generalul triumfator. Pentru ca, daca-i interzis sa intri in vagon cu tigara aprinsa, cu atit mai mult nu-i voie sa intri cu ciini.

- Bravo, taticule! striga Kolea, entuziasmat. Admirabil! Si eu as fi facut la fel, la fel!

- Dar doamna cu catelusa? intreba Nastasia Filippovna, nerab­datoare sa afle ce-a urmat dupa aceea.

- Doamna? Ei, uite, tocmai aici a fost tot pocinogul, raspunse Ardalion Aleksandrovici incruntindu-se. Fara sa spuna un cuvint, fara sa ma faca atent,  fara nici un avertisment, in sfirsit, ea - pleosc! imi da o palma teribila! O femeie salbatica, ce sa spun; dar absolut primitiva!

- Si dumneata ce-ai facut?

Generalul lasa ochii in jos, ridica sprincenelc, inalta din umeri, strinse buzele, isi desfacu bratele si, dupa un moment de tacere, se inclina:

- Recunosc, mi-am dat si eu drumul!

- Si-ai lovit tare? Tare?

-  O! va asigur ca nu! Mai mare scandalul, caci de lovit, n-am lovit prea tare. O singura data, ca sa nu prinda gust si sa mai repete; am procedat in scop de aparare, ca sa zic asa. Din nenorocire, isi virise dracul coada; doamna in rochie albastra era o englezoaica, guvernanta in casa printesei Belokonskaia sau chiar o prietena a casei, iar doamna in negru era cea mai mare dintre fiicele printesei o fata batrina de vreo treizeci si cinci de ani. Se stie doar ce relatii strinse exista intre generaleasa Epancina si familia Belokonski. Lesinuri, lacrimi, doliu dupa catelusa favorita, cele sase dom­nisoare printese tipa, englezoaica tipa, o harababura de nedescris! M-am dus, bineinteles, sa-mi exprim parerea de rau, sa-mi cer scuze, dar nu m-au primit; le-am scris o scrisoare; n-au vrut sa-mi primeasca nici scrisoarea. De acolo mi s-au tras toate necazurile; neintelegerea cu familia Epancin, ruptura si dizgratia!

- Dar, da-mi voie, cum vine asta? intreba deodata Nastasia Fi-lippovna. Acum cinci-sase zile, am citit in l'lndependance, citesc regulat ziarul acesta, o istorie la fel! Dar exact la fel! Cazul s-a petrecut intr-un vagon pe o linie de cale ferata germana, intre un francez si o englezoaica; si acolo era vorba de o tigara de foi smul­sa si de o catelusa aruncata pe fereastra si, in sfirsit, deznodamintul a fost aidoma ca in povestea dumitale. Pina si rochia cucoanei era tot de un albastru-deschis!

Generalul se facu rosu ca racul; Kolea rosi si el si se lua cu miinile de cap; Ptitin isi pleca ochii jenat. Singur Ferdiscenko mai ridea in hohote. Cit despre Ganea, de prisos sa mai spunem ca statea ca pe ghimpi, indurind tacut chinul cel mai groaznic

— Dar va asigur, mormai generalul, ca exact acelasi lucru mi s-a intimplat si mie

  Tata a avut intr-adevar un conflict cu Mistress Schmidt, guvernanta printeselor Belokonski, exclama Kolea; imi amintesc si eu.

- Cum! Exact la fel? Doua intimplari absolut identice in toate amanuntele, inclusiv culoarea rochiei, e cu putinta sa fi avut loc la cele doua extremitati ale Europei? continua fara mila Nastasia Fi-lippovna. Am sa-ti trimit l'lndependance Belge!

- Nu uitati insa, insista generalul, ca mie mi s-a intimplat asta cu doi ani in urma.

— Asta, da! intr-adevar, ar fi o explicatie!

Nastasia Filippovna ridea in hohote, ca apucata de isterie.

- Tata, vreau sa-ti spun ceva intre patru ochi, zise Ganea cu glas tremurator si chinuit, apucindu-l pe general de umar. O ura nemarginita clocotea in privirea lui.

In aceeasi clipa se auzi sunetul strident al clopotelului smucit cu putere. La asemenea smucitura, cordonul soneriei n-ar mai fi rezis­tat si a doua oara. Se anunta o vizita iesita din comun. Kolea alerga sa deschida.

X

Antreul se umplu deodata de o harmalaie nemaipomenita; cei din salon avura impresia ca mai multi oameni patrunsesera in casa si ca alti multi continuau sa intre. Mai multe glasuri rasunau deo­data; se auzea zarva si pe scari, semn ca usa de la intrare era mereu deschisa. Erau niste oaspeti din cale-afara de ciudati. Toti se uitara unii la altii, intrebindu-se ce vrea sa insemne asta. Ganea se repezi in salon, dar acolo patrunsesera deja citiva indivizi.

-  Aha, uite-l si pe luda! striga o voce care-i paru cunoscuta printului. Buna, Ganka, ticalosule!

— Uite-l, e chiar dumnealui in persoana! tinu isonul o alta voce. Printul nu mai avu nici o indoiala: primul care vorbise era Rogojin, al doilea - Lebedev.

Ganea ramase trasnit in pragul salonului, uitindu-se, fara a incerca sa se opuna invaziei celor zece-doisprezece indivizi care-l insoteau pe Rogojin. Era o ceata foarte pestrita si nu numai pestrita, dar si scan­dalos de galagioasa. Unii dintre ei intrau asa cum venisera din strada, cu paltoanele si subele pe ei. Ce-i drept, nici unul nu era beat crita, cu totii insa pareau putin cu chef. Simteau, probabil, nevoia sa se tina unii de altii ca sa intre; nici unul dintre ei n-ar fi indraznit s-o faca singur; de aceea mergeau buluc, impingindu-se din spate. Pina si Rogojin inainta pasind cu bagare de seama si oarecum nesigur, in fruntea bandei, desi se vedea cit colo ca venise cu un anumit scop; parea preocupat si nervos. Ceilalti formau corul sau, mai bine zis, banda, pe care o luase cu el ca sa-l sustina la nevoie. Pe linga Lebedev, mai era si Zaliojev, cel cu parul cirliontat, care-si lasase suba in antreu si intrase degajat si ferches. Ca el mai erau vreo doi-trei indivizi, probabil feciorasi de negustori. Apoi, urmau: un domn imbracat intr-o manta de croiala militara; un omulet extraordinar de gras care ridea mereu; un individ de statura atletica, tot foarte gras, mohorit si tacut, si care parea ca se bizuie grozav pe puterea pumnilor sai. Mai era acolo si un student la me­dicina, si un polonez pirpiriu, care se tot invirtea ca un titirez prin­tre ei. Pe scari, doua doamne se uitau in antreu, dar nu se hotarau sa intre: Kolea le trinti usa-n nas si puse zavorul.

-  Buna, Ganka, ticalosule! Nu te asteptai sa-l vezi pe Parfion Rogojin, ai? repeta Rogojin, protapindu-se in fata lui Ganea, care ramasese incremenit in usa salonului. Dar in aceeasi clipa Rogojin o zari, drept in fata lui, pe Nastasia Filippovna. De buna seama ca nici prin gind nu-i trecuse ca are s-o intilneasca acolo, caci vederea tinerei femei produse asupra lui un efect uluitor; singele ii pieri din obraz, iar buzele i se invinetira. Vasazica, tot e adevarat! isi spuse el incet, aproape buimac. S-a ispravit! Ei bine Ai sa-mi ras­punzi tu pentru asta! scrisni el printre dinti, fulgerindu-l pe Ganea cu o privire plina de ura. Las'ca Ah!

Gifiia abia tragindu-si sufletul si cuvintele ii ieseau anevoie din gura. inainta ca un halucinat, dar cind sa treaca pragul salonului, dadu cu ochii de Nina Aleksandrovna si de Varia si se opri neho-tarit. in urma lui aparu Lebedev, ametit ca de obicei si tinindu-se dupa Rogojin ca o umbra; apoi venira, unul dupa altul: studentul, atletul, Zaliojev, care saluta in dreapta si-n stinga, si in sfirsit se strecura si grasunul. Prezenta doamnelor ii cam stinjenea si le cam incurca, se vede, socotelile, dar asta, bineinteles, numai in primele momente, pina sa-si dea drumul, pina la cel dintii prilej cind, simtindu-se in largul lor, vor da semnalul vociferind care mai de care si dezlantuindu-se apoi in voie Si atunci, nimic nu i-ar mai opri, nici chiar prezenta doamnelor.

-  Cum? Si tu esti aici, printe? arunca in treacat Rogojin, mirat intrucitva de aceasta intilnire. Si tot cu ghetrutele dumitale, e-eh! facu el, uitind in aceeasi clipa de print si indreptindu-si privirea din nou spre Nastasia Filippovna, spre care inainta mereu, atras parca de o forta magnetica.

Nastasia Filippovna, la rindul ei, se uita la musafirii acestia nepoftiti cu un amestec de curiozitate si ingrijorare.

In sfirsit, Ganea isi reveni din buimaceala.

— Dar, dati-mi voie, ce inseamna asta, domnilor? se rasti el pe un ton ridicat, masurindu-i cu o privire aspra pe intrusi si adresin-du-se indeosebi lui Rogojin. Doar n-ati intrat intr-un grajd. Aici de fata se afla mama si sora mea

— Vedem si noi ca sint mama si sora ta, mirii Rogojin printre dinti.

— Vedem ca sint mama si sora, adauga Lebedev ca sa se afle si el in treaba.

Domnul cu pumnii, crezind probabil ca sosise momentul, incepu sa mormaie ceva.

— E nemaipomenit! tipa Ganea cu glas isteric, strident. Am sa va poftesc in primul rind sa treceti cu totii in salon si pe urma as vrea sa cunosc

— Nu ne cunosti, ai? se otari cu inveninare Rogojin, fara sa se urneasca din loc. Nu-l mai recunosti pe Rogojin?

— Mi se pare ca te-am mai intilnit undeva, insa

— la te uita, i se pare ca m-a intilnit undeva! Nici trei luni nu-s de cind mi-ai luat doua sute de ruble la carti, din banii tatii; a murit batrinul fara sa afle de isprava asta; tu m-ai atras in cursa, iar Kniff masluia cartile. Nu-ti mai aduci aminte, ai? Ptitin e martor! Pai, tu, pentru trei ruble, daca le scot acum din buzunar, esti in stare sa te tirasti in patru labe pina la Vasilievski Ostrov - iata cine-mi esti tu! Suflet de lichea! Si acum, tot ca sa te cumpar am venit; nu te uita ca am intrat in cizme, am bani berechet, amice; te pot cumpara cu tot neamul tau Sa vreau, va cumpar pe toti! Cumpar tot! se infier-binta si parca se ametea din ce in ce Rogojin. E-eh! striga el, Nasta­sia Filippovna, nu ma goni, ci spune-mi doar atit: te cununi cu el ori ba?

Intrebarea lui Rogojin rasuna cu disperarea omului care se prabuseste si-si agata ultima nadejde de ruga lui catre o zeitate, sj totodata cu indrazneala condamnatului la moarte, care nu mai are nimic de pierdut. Astepta raspunsul cu inima infiorata de teama si indoiala.

Nastasia Filippovna il masura cu o privire mindra si batjoco­ritoare; apoi uitindu-se pe rind la Varia, la Nina Aleksandrovna si la Ganea, isi schimba deodata atitudinea.

— Nici gind. Dar ce-i cu dumneata? De unde si pina unde ti-a venit sa-mi pui asemenea intrebare? raspunse ea incet si grav, dar cu vadita mirare in glas.

- Nu? Nu!! striga Rogojin nebun de fericire. Asadar, nu? Si ei mi-au spus ca Ah! Ce oameni! Auzi, Nastasia Filippovna! Ei zic ca te-ai logodit cu Ganca! Cu dinsul! Cum se poate asa ceva? (Le-am spus-o tuturor!) Pai, cu o suta de ruble, il cumpar cu totul! ii dau o mie de ruble, trei mii, ca sa renunte, si sa vezi ca e in stare s-o stearga in ajunul nuntii si sa mi-o lase mie pe logodnica lui! Ce zici, Ganka, ticalosule! Ai lua trei mii, nu-i asa? lata-le! D-aia am venit, sa-mi dai in scris ca te retragi si renunti; am spus ca te cumpar si am sa te cumpar!

  Iesi afara de aici, nu vezi ca esti beat! striga Ganea, care se facea cind rosu, cind galben la fata.

Racnetul lui violent fu urmat de o explozie de vociferari, caci toata banda lui Rogojin nu astepta decit o provocare ca sa intervina. Lebedev se pleca la urechea lui Rogojin si, vorbindu-i in soapta, cauta sa-l convinga de ceva.

-  Ai dreptate, slujbasule, raspunse Rogojin. Ai dreptate, betivanule! E-hei! Fie ce-o fi! Nastasia Filippovna! racni el, uitindu-se la ea ca un smintit, intii cu oarecare teama, apoi din ce in ce mai sigur pe el, cu indrazneala nerusinata. Poftim aici optsprezece mii! - si cu aceste vorbe trinti inaintea ei, pe masuta, un teanc de banc­note invelit in hirtie alba si legat crucis cu un snur subtire. Tine-i! Si si mai aduc inca!

Ar mai fi vrut sa spuna ceva, dar nu indrazni sa-si exprime gindul pina la capat.

- Nu, nu, nu! se apleca din nou Lebedev ingrozit la urechea lui Rogojin; se putea ghici ca il inspaimintase enormitatea sumei si acum incerca sa-l convinga sa inceapa tratativele cu o suma mai mica.

- Apai, fratioare, vad ca in treburile astea nu te pricepi defel si eu, ca prostul, m-am luat dupa tine Amindoi sintem niste dobitoci! se dezmetici deodata Rogojin, tresarind sub privirea scinteietoare a Nastasiei Filippovna. E-hei! rau am facut ca te-am ascultat, adauga el cu cea mai profunda cainta in glas.

Observind fata descompusa a lui Rogojin, Nastasia Filippovna se porni pe ris.

- Optsprezece mii de ruble, mie? Uite ca ti-ai si dat in petic! A rabufnit mujicul din tine, spuse ea deodata cu o familiaritate plina de cinism si dadu sa se ridice de pe canapea, ca si cum ar fi inten­tionat sa plece.

Cu inima inghetata, Ganea urmarea toata scena.

- Ei bine, patruzeci de mii, patruzeci, si nu optsprezece! striga atunci Rogojin. Vanka Ptitin si cu Biskup mi-au fagaduit sa faca rost de patruzeci de mii de ruble pina deseara, la ora sapte. Patru­zeci de mii - bani gheata!

Lucrurile luau o intorsatura urita de tot, dar ca un facut, Nasta­sia Filippovna continua sa rida si nu pleca, parca inadins cautind sa lungeasca scandalul. Nina Aleksandrovna si Varia se ridicara si ele, asteptind in tacere sfirsitul acestei scene penibile; ochii Variei scaparau de minie; dar mai ales asupra Ninei Aleksandrovna toate astea produsera un efect inspaimintator: tremura toata, gata-gata sa lesine.

- Daca n-ajunge, atunci - o suta! Astazi chiar iti pun pe masa o suta de mii! Ptitin, mort-copt, sa mi-i scoti de unde stii, din pamint, din piatra seaca O sa te infrupti si tu, n-avea grija!

- Ai innebunit, ii sopti Ptitin, apropiindu-se iute si apucindu-l de brat. Esti beat, au sa cheme politia. Unde crezi ca te afli?

- Laudarosenie de om beat, rosti Nastasia Filippovna, vrind Parca sa-l intarite.

-  Nu, nu ma laud, jur ca-ti aduc intreaga suma! Deseara o ai Ptitin, suflet de camatar, ma bizui pe tine; fa pe dracu' in patru, ia dobinda cit vrei, numai sa-mi faci rost de o suta de mii pina deseara; sa vada ei ce poate Rogojin, sa stie ca pentru asta banii la mine nu conteaza! se dezlantui el, cuprins de o bucurie frenetica.

-   Dar  ce-nseamna toate   astea,  ma  rog?!   se  repezi  deodata Ardalion Aleksandrovici, indreptindu-se amenintator spre Rogojin.

Izbucnirea neasteptata a batrinului, care pina atunci  statuse molcom, paru destul de caraghioasa. Se auzira risete.

- Si asta ce mai vrea? se inveseli Rogojin. Hai cu mine, mosule, sa-ti dau de baut!

- Ce mirsavie! striga Kolea, cu lacrimi de rusine si de ciuda in ochi.

-  Oare nu se gaseste nimeni care s-o scoata de aici pe dezma­tata asta? izbucni Varia, tremurind de minie.

-  Dezmatata asta - sint eu, care vasazica! riposta cu o veselie dispretuitoare Nastasia Filippovna. Si cind ma gindesc c-am venit ca o proasta sa-i invit la mine, la serata. Uite cum ma trateza surioara dumitale, Gavrila Ardalionovici!

Citva timp, Ganea ramase ca lovit de trasnet dupa iesirea surorii lui, dar vazind ca de data aceasta Nastasia Filippovna este hotarita sa plece cu adevarat, se napusti ca un turbat la Varia, apucind-o brutal de brat.

- Ce-ai facut? urla el, privind-o in ochi, de parca ar fi vrut s-o prefaca in scrum pe loc. Era evident ca isi iesise din minti si ca nu mai era in stare sa judece.

- Ce-am facut? Incotro ma tragi? Vrei poate sa ma duc sa-i cer iertare pentru ca a insultat-o pe mama si ca a venit sa-ti faca de ris casa, om de nimic ce esti! tipa din nou Varia, infruntindu-si fratele cu o privire triumfatoare si plina de sfidare.

Citeva clipe statura asa incremeniti unul in fata celuilalt; Ganea continua s-o tina de brat. Varia isi smuci o data si inca o data mina, incercind s-o desprinda din strinsoarea lui, dar nu izbuti si deodata, scoasa din fire, ii scuipa drept in obraz.

-  Asa fata zic si eu! striga Nastasia Filippovna. Bravo, Ptitin, felicitarile mele!

Ganea vazu negru in fata ochilor si, in nestire, ridica bratul s-o loveasca pe sora-sa. Un moment, si lovitura era sa cada in plin, cind, deodata, un alt brat se interpuse si—l opri pe acela al lui Ganea.

Intre acesta si sora-sa se postase printul.

- Ce faci? Opreste-te! spuse acesta apasat, cu toate ca din pri­cina emotiei tremura si el din tot corpul.

-  Iarasi dumneata! Pina cind ai sa-mi tot stai in cale! urla Ganea si, eliberind deodata bratul  Variei, se intoarse catre Miskin si, innebunit de furie, il lovi cu toata puterea peste obraz.

-Ah! facu Kolea, fringindu-si miinile. O, Doamne!

Din toate partile izbucnira strigate si exclamatii de indignare. Printul ingalbeni. Il privi pe Ganea drept in fata cu o ciudata expre­sie de dojana; buzele-i tremurau, incercind zadarnic sa articuleze ceva, apoi se schimonosira intr-un zimbet straniu si cu totul nelalocul lui.

- De mine nu-mi pasa dar pe ea n-am sa ingadui! mur­mura el in cele din urma, insa nu se mai putu stapini, se indeparta brusc de Ganea, isi acoperi fata cu miinile si retragindu-se intr-un colt al incaperii, cu fata la perete, ingaima cu un glas intretaiat:

- O! ce rusine o sa-ti fie mai tirziu pentru ceea ce-ai facut!

Ganea, intr-adevar, inlemnise pe loc, parea cu desavirsire zdro­bit. Kolea alerga sa-l imbratiseze si sa-l sarute pe Miskin; dupa el se imbulzira in jurul printului: Rogojin, Varia, Ptitin, Nina Alek-sandrovna — toata lumea, chiar si batrinul Ardalion Aleksandrovici.

-  Nu-i  nimic,  nu  face nimic!   murmura  printul,  raspunzind fiecaruia cu acelasi zimbet straniu pe buze.

-  Si ce o sa mai regrete inca!  striga Rogojin. O sa-ti crape obrazul de rusine, Ganka, ca ai putut sa jignesti un asemenea mielusel (nu gasise alt cuvint). Printe, suflet neprihanit, prietene, lasa-i in plata Domnului; da-i incolo si vino cu mine! Ai sa vezi cum stie sa iubeasca Rogojin!

Nastasia Filippovna ramase si ea profund impresionata de Purtarea lui Ganea si de raspunsul printului. Veselia prefacuta care se armoniza asa de putin cu figura ei, de obicei palida si visatoare paru ca face loc unui sentiment nou. Se vedea totusi ca se stra­duieste sa nu-l tradeze si expresia batjocoritoare de pina atunci mai staruia inca pe chipul ei transfigurat.

-  Si totusi, fata lui imi pare atit de cunoscuta, murmura ea, devenind deodata grava la amintirea ca acelasi gind ii mai venise si adineauri.

-  Si dumitale nu ti-e rusine? Oare esti intr-adevar asa cum ai vrut sa apari aici? Dar cum este posibil? ii striga deodata printul cu un accent de adinca si sincera dojana in glas.

Surprinsa, Nastasia Filippovna deschise ochii mari de uimire, dar se grabi sa-si ascunda intr-un zimbet silit consternarea; aruncind apoi o privire scurta catre Ganea, dadu sa iasa. Inainte de a ajunge insa in antreu, se intoarse din drum, se apropie in graba de Nina Aleksandrovna si apucindu-i mina o duse la buze.

- Intr-adevar, eu nu sint asa cum par; el mi-a ghicit bine firea, sopti ea cu vocea sugrumata de dorinta arzatoare de a fi crezuta, rosindu-se de emotie; apoi se intoarse brusc si iesi de data aceasta cu atita repeziciune, incit nimeni n-avu timp sa se dumereasca pen­tru ce anume se intorsese din drum. O vazusera cu totii vorbindu-i ceva incet Ninei Aleksandrovna si li se paruse ca i-a sarutat mina. Varia insa vazuse si auzise totul si, uluita, o urmari cu privirea pina ce tinara femeie disparu dupa usa.

Venindu-si in fire, Ganea se repezi s-o conduca pe Nastasia Fi­lippovna, dar o ajunse abia pe scara.

- Nu ma mai conduce! striga ea. La revedere, pe deseara! Sa nu uiti sa vii, ai auzit?

El se intoarse abatut, framintat de ginduri confuze, prada unei indoieli a carei apasare o simtea mai grea ca oricind pe suflet, li revenea mereu in minte si printul. Era atit de absorbit de ginduri. ca aproape nici nu observa cum prin fata lui trecu in iures toata sleah­ta lui Rogojin. Oamenii acestia ieseau vorbind zgomotos si, in graba plecarii, il inghesuira pe Ganea in usa, tinindu-se gramada dupa Rogojin, care mergea in frunte impreuna cu Ptitin, cautind sa-l convinga de ceva foarte important si care nu sufera nici o aminare.

- Nu ti-a mers, Ganka! striga Rogojin, trecind pe linga el. Ganea se uita in urma lor nedumerit. Teama si banuiala i se strecu­rau ca un sarpe in inima.

XI

Printul parasi salonul si se retrase in odaia lui. Kolea veni indata dupa el ca sa-l consoleze. Bietul baiat parea ca nu se mai poate desparti de Miskin.

- Ai facut bine ca ai plecat, spuse el. Acum o sa inceapa acolo o zarva si mai mare; asa tine intruna, zi de zi, si asta numai din prici­na acestei Nastasia Filippovna.

-  S-a cam adunat aici, in casa voastra, multa amaraciune si suferinta in sufletul fiecaruia, Kolea, observa printul.

-  Da, e multa. Ce sa mai vorbim. Noi singuri sintem de vina. Dar, uite, am un prieten bun, acela e si mai nefericit. Vrei sa-ti fac cunostinta cu el?

- Vreau. Un camarad de-al dumitale, probabil?

- Da, mi-e aproape ca un camarad. iti explic eu mai tirziu E frumoasa Nastasia Filippovna? Ce zici? N-o mai vazusem pina azi si tare voiam s-o admir si eu. Drept sa-ti spun, m-a orbit, l-as ierta totul lui Ganka, dac-ar lua-o din dragoste; dar de ce primeste bani? Aici e toata grozavia!

-  Drept sa-ti spun, fratele dumitale nu mi-a facut o impresie prea buna.

- Cred si eu! Dupa ce Dar stii, nu pot sa ma impac deloc cu acest fel stupid de a vedea lucrurile. Daca un nebun, un imbecil sau un ticalos iesit din minti se apuca sa palmuiasca pe cineva, omul acela ramine dezonorat pentru toata viata si nu-si poate spala dezonoarea decit cu singe sau numai daca acela care l-a insultat ii cere iertare in genunchi. Dupa mine, e absurd, e o tiranie. Mascarada  lui Lermontov se intemeiaza pe un asemenea fapt care, dupa Parerea mea, e curata prostie.  Adica vreau sa spun ca e cevanefiresc. Las' ca si autorul era aproape un copil cind a scris aceasta drama.

— Pe sora dumitale am admirat-o.

   Cum   l-a   scuipat  pe  Ganka  drept  in  bot!   Are   un   curaj nemaipomenit. Uite, dumneata nu l-ai scuipat si sint sigur ca nu din lipsa de curaj. Dar iat-o ca vine si ea; vorbesti de lup si lupu-i la usa. Eram sigur ca o sa vina; are un suflet nobil, desi nu-i fara de cusururi.

— N-ai ce cauta aici, il lua la rost Varia de cum il vazu, du-te la tata! Te cam plictiseste, nu-i asa, printe?

— Dimpotriva.

— Ei, haide, haide, a si inceput sa-si arate autoritatea de sora mai mare! asta-i unul dintre cusururile ei. Stii, eram sigur ca tata se va duce cu Rogojin. Acum  isi   musca  degetele, probabil, pentru purtarea lui. la sa ma duc sa vad in ce ape se scalda, adauga Kolea, iesind.

  Slava Domnului, am dus-o pe mama de-am culcat-o si n-a mai reinceput discutia. Ganea e rusinat si abatut. Are si de ce, vezi bine. Ce lectie! Am venit, printe, sa-ti multumesc inca o data si sa te intreb un lucru: nu-i asa ca n-ai vazut-o niciodata pina acum pe Nastasia Filippovna?

— Nu, niciodata.

— Atunci cum se face ca i-ai spus in fata: „Nu esti asa cum vrei sa pari!' si cred ca ai ghicit bine. Am aflat acum ca, intr-adevar, nu e deloc asa cum a vrut sa arate. Si totusi nu pot s-o inteleg. E clar ca a  venit  cu  gindul   sa  ne jigneasca;  in  privinta  asta  nu  incape indoiala. Am auzit eu si inainte povestindu-se despre ea lucruri stranii. Dar, daca a venit sa ne invite, de ce s-a purtat asa urit fata de mama? Ptitin o cunoaste foarte bine si zice ca nici n-o mai recunostea adineauri. Dar atitudinea ei fata de Rogojin? Cum se poate sa vorbesti asa, daca te respecti, si inca in casa in care Si mama e foarte necajita de cele ce ti s-au intimplat.

— Nu-i nimic! zise printul, facind un gest cu mina

— Si ce cuminte si ascultatoare a fost fata de dumneata!

— Cum adica, ascultatoare?

- I-ai spus ca e rusinos pentru dinsa sa se poarte asa, si indata s-a schimbat. Ai autoritate asupra ei, printe, adauga Varia cu un zimbet usor.

Usa se deschise si, spre surprinderea amindurora, intra Ganea. Prezenta Variei nu-l stingheri citusi de putin; citva timp ramase in prag, pe urma, cu pasi hotariti, se apropie de print.

-  Printe, m-am purtat ca un netrebnic, iarta-ma, spuse el deo­data cu multa simtire. Chipul lui exprima o profunda cainta. Printul il privi cu mirare si nu se grabi sa-i raspunda. Ei bine, iarta-ma! Iarta-ma, odata! insista nerabdator Ganea. Haide, daca vrei, iti sarut mina!

Uimit si totodata adinc miscat, Miskin il imbratisa fara sa spuna un cuvint. Cei doi se sarutara in semn de sincera impacare.

-  Nici nu mi-atn inchipuit ca esti asa, rosti in sfirsit printul, respirind usurat. Am crezut ca nu esti in stare sa

- Sa-mi recunosc greseala? Si cum de mi-a venit adineauri sa te socot un idiot? Dumneata observi ceea ce altii n-ar fi in stare nici sa-si inchipuie, necum sa vada vreodata. Cu dumneata e bine sa stea omul mai mult de vorba, dar mai bine, nu trebuie!

-  Uite in fata cui ar mai trebui sa-ti ceri iertare, zise printul, aratind-o pe Varia.

-  In zadar, in cazul de fata am de-a face cu un dusman. Fii sigur, printe, ca am incercat si nu o singura data; la ea nu gasesti o iertare sincera!  zise cu amaraciune Ganea, intoreind fata de la Varia.

- Ba te iert! zise deodata Varia.

- Si ai sa mergi diseara la Nastasia Filippovna?

- Merg, daca spui tu; dar mai e cu putinta sa ma duc acum dupa tot ce s-a intimplat? Gindeste-te si tu.

- Dar nu-i deloc asa cum pare. N-ai vazut ce inegala e! Totul a fost o prefacatorie. Hachite! si Ganea rise cu rautate.

- Sint convinsa ca in realitate e altfel, ca totul n-a fost decit un joc; dar ce joc! Tu nu-ti dai seama, Ganea, cum te trateaza ea? A sarutat mina mamei, e foarte adevarat. Sa zicem ca si jocul la care s-a pretat n-a fost decit o hachita, ca si impertinenta ei era tot un joc, ma rog, admit si asta; dar gindeste-te ca, in fond, ea si-a batut joc de tine! Crcde-ma, draga frate, ca toata umilinta asta nu se poate rascumpara cu cele saptezeci si cinci de mii de ruble! Te stiu capabil de sentimente nobile, si de aceea ti-o spun. Si n-ar trebui sa te duci nici tu acolo, zau! Fereste-te! Nu vad sfirsindu-se toate astea cu bine.

Si cu aceste vorbe spuse cu multa convingere si pasiune, Varia, extrem de tulburata, parasi in graba odaia.

-  Uite, asa sint toti ai mei! spuse Ganea cu un zimbet amar in coltul buzelor. Dar ce-si inchipuie ei, ca nu-mi dau seama de toata situatia? Cind, de fapt, eu stiu si unele lucruri pe care ei nici nu le banuiesc.

Ganea se aseza pe canapea cu dorinta vadita de a-si prelungi vizita.

-  In cazul acesta, spuse cu sfiala printul, ma intreb cum de ai putut accepta asemenea chin, stiind ca cele saptezeci si cinci de mii de ruble nu-l compenseaza nici pe departe?

- Nu vreau sa ma intelegi gresit, murmura Ganea, dar, fiindca veni vorba, spune-mi, ce crezi dumneata, as vrea sa-ti cunosc pa­rerea: face oare sa suporti tot „chinul' acesta pentru saptezeci si cinci de mii de ruble?

- Eu cred ca nu face.

- Ei da, fireste. Si e rusinos sa contractezi o asemenea casatorie?

- Foarte rusinos.

-  Ei bine, sa stii ca am sa fac totusi acest pas, orice s-ar intimpla. Adineauri mai stateam la indoiala, dar acum nu! Nu-i nevoie sa mai starui! Stiu dinainte ce-ai sa-mi spui

-  Nu e tocmai ceea ce gindesti dumneata. Voiam sa-ti spun ca ma surprinde siguranta dumitale extraordinara

- Cum? Ce siguranta?

-  Siguranta pe care o ai cum ca Nastasia Filippovna te va lua negresit, de parca ati fi cazut la invoiala; in al doilea rind, admitind chiar ca te-ar lua, ma mir de siguranta dumitale ca vei pune mina negresit pe cele saptezeci si cinci de mii de ruble. De altfel, banu­iesc ca sint multe lucruri pe care eu nu le cunosc.

Ganea se smuci, aplecindu-se spre Miskin.

— Fireste ca nu stii totul, zise el; si ca ce chilipir, ma rog, mi-as lua altfel, asa, fara nici un motiv, o belea ca asta pe cap?

— Daca nu ma insel, asemenea cazuri sint frecvente: respectivul se insoara pentru bani, iar banii ramin in miinile nevestei.

— Ei bine, in cazul de fata acest lucru nu se va intimpla Aici e altceva la mijloc murmura Ganca, intr-o ingindurare tulbure. Cit priveste raspunsul ei, nu mai am nici o indoiala, se grabi el sa adauge. Ce te face sa crezi ca ar putea sa ma refuze?

— Nu stiu nimic, afara de ceea ce am vazut; de altfel si Varvara Ardalionovna, dupa cum ai auzit, este de parere

— Bine, ele nici nu mai stiu ce sa nascoceasca. Iar in ce priveste purtarea ei fata de Rogojin, sint convins ca a vrut numai sa-si bata joc de el. La inceput mi-a cam fost teama, dar acum sint sigur de asta. Te gindesti poate la felul cum s-a purtat cu mama, cu tata si cu Varia?

— Si cu dumneata.

— Sa zicem; dar aici eu nu vad decit un gest de razbunare muie-reasca si nimic mai mult. E o femeie extrem de susceptibila, plina de nazuri si ambitioasa intocmai ca un slujbas sters de pe lista de avansari! A vrut sa-si arate puterea si totodata dispretul fata de ele. Ei da, si fata de mine, nu contest si, totusi, o sa se marite cu mine. Nici nu-ti inchipui de ce este capabil uneori omul cind se crede atins in amorul propriu; ea ma considera un mare ticalos, pentru ca, sti-ind-o amanta altuia, o iau cu atita cinism pentru bani si nici nu se gindeste ca altul, in locul meu, s-ar purta si mai mirsav: s-ar lega de dinsa, i-ar impuia capul cu tot felul de fantasmagorii liberalo-progresiste, ba i-ar vintura generos si citeva fraze sforaitoare despre problema femeiasca,  pina  i-ar suci  capul  de-a binelea  si  iat-o supusa si docila intocmai ca firul de ata virit in urechea acului. Ar face-o sa creada pe muierusa aceasta tifnoasa si susceptibila (si nu-i deloc greu s-o faci!) ca o ia in casatorie numai pentru ,,nobletea ei sufleteasca si pentru inima ei indurerata', cind in realitate tot pen­tru bani ar lua-o. Ii displac, pentru ca sint sincer si nu vreau sa ma Prefac; de fapt, asa ar fi trebuit sa procedez. Dar ceea ce face ea nu-i acelasi lucru? Atunci, pentru ce atita dispret fata de mine si toata comedia aceasta de prost gust? Ei bine, sa-ti spun eu pentru ce! Pentru ca si eu, la rindu-mi, in loc sa ma injosesc, vreau sa ramin cu capul sus. Nu-i nimic, vom mai vedea!

— Spune, ti-a fost draga inainte de asta?

  La inceput, am iubit-o. Si nu putin Exista femei care sint bune numai pentru a fi metrese si atit. Nu vreau sa zic ca mi-a fost amanta. Daca o sa vrea sa traiasca in pace cu mine, sa fie o femeie cuminte, voi fi si eu om de treaba; daca se razvrateste si o ia razna, o las imediat si plec cu banii. Nu vreau sa ma fac de ris; in primul rind si inainte de toate, nu vreau sa par ridicol.

  Mi se pare, totusi, ca Nastasia Filippovna e o femeie inteli­genta, observa cu prudenta printul. Ce rost avea, presimtind viata care-o asteapta, sa se lase atrasa in cursa? Ar putea sa se marite cu altul, lata ce ma mira.

— Pai, tocmai aici e buba si pe asta se bazeaza tot calculul ci! Nu stii totul, printe.. aici se ascunde si, in afara de asta, ea e con­vinsa ca o iubesc la nebunie, ti-o jur; mai mult, ma bate gindul ca si ea ma iubeste, in felul ei, bineinteles, vorba ceea: „Fata de cel drag, cu artag'. Toata viata ma va considera un fel de escroc sentimental (poate ca e tocmai ceea ce-i trebuie); si, cu toate acestea, ma va iubi in felul ei; o si vad facind planuri, asa in felul ei. Are fire de rusoaica suta-n suta, ti-o spun; dar si eu ii pregatesc o surpriza. Scena de adineauri cu Varia a fost foarte bine venita pentru mine. Nastasia Filippovna a avut dovada dragostei mele, a vazut si s-a convins ca, pentru ea, as rupe toate legaturile mele, chiar si cele de familie. Vasazica, nu sintem nici noi asa de prosti, te asigur. Sa nu-ti inchipui cumva ca sint un flecar.  intr-adevar, poate ca fac rau. dragul meu print, ca ma destainuiesc acum. Dar am tabarit asupra dumitale pentru ca esti primul om adevarat care mi-a iesit in cale; te rog sa nu iei acest „am tabarit' drept un calambur. Sper ca nu mai esti suparat pe mine pentru ceea ce s-a intimplat adineauri, nu-i asa? Poate-i pentru prima data, de doi ani incoace, ca vorbesc de ceea ce ma doare. Aici sint foarte putini oameni cinstiti; mai cinstit decit Ptitin nu e nici unul. Vad ca iti vine sa rizi sau mi s-a parut?

Ticalosii iubesc oamenii cinstiti! - nu stiai asta? Or, eu si totusi, prin ce sint eu ticalos, ai putea sa-mi spui cu mina pe constiinta? De ce toata lumea, luindu-se dupa dinsa, imi spune ticalos, incit eu insumi, luindu-ma dupa ei si dupa dinsa, incep sa ma consider un ticalos? Cred ca tocmai asta este o adevarata ticalosie!

— De aici incolo, n-am sa te mai socot niciodata ticalos, spuse printul. Adineauri te luasem drept un nemernic si deodata mi-ai facut bucuria asta; e o lectie in plus, pentru mine, ca nu trebuie sa judeci niciodata in pripa. Acum vad ca nu numai criminal, dar nici macar un om prea stricat nu poti fi socotit. Dupa mine, esti omul cel mai obisnuit, fara pic de originalitate, care pe deasupra mai e si lipsit de caracter.

Ganea schita un zimbet sarcastic, dar tacu. Dindu-si seama ca aprecierea aceasta nu i-a fost pe plac, printul se simti stingherit si nu mai scoase nici el o vorba.

— Ti-a cerut tata bani? intreba Ganea deodata.

- Nu.

— Daca-ti cere, sa nu-i dai. Si cind te gindesti ca a fost un om cit se poate de treaba, tin minte perfect. Era primit in societatea buna. Si totusi, ce repede decad toti oamenii acestia de altadata si foarte de treaba! Cum li se schimba conditiile in mai rau si sint scosi din fagasul lor obisnuit, cum nu mai raminc nimic din fala lor — praf si pulbere s-alege. Altadata nu mintea in halul asta, crede-ma; era un exaltat si-i placea, poate, sa exagereze putin, iar acum — asculta-l numai cite nu indruga! De vina e alcoolul, desigur. Stii ca intretine legaturi cu o femeie? Deci nu e vorba de niste gogorite nevinovate. Nu inteleg deloc rabdarea aceasta ingereasca a mamei. Ti-a vorbit despre asediul de la Klars? Sau cum avea el un cal sur laturas care deodata a inceput sa vorbeasca in grai omenesc? Ti le toarna fara sa clipeasca macar.

Si Ganea rise cu pofta.

— De ce te uiti asa la mine? il intreba el pe Miskin.

- M-a surprins risul dumitale sincer; are inca accente de ris copilaresc. Uite si adineauri, ai venit sa te impaci cu mine si mi-ai spus: „Daca vrei, iti sarut si mina', exact cum fac copiii cind vor sa fie iertati. Inseamna ca mai esti capabil de astfel de imbolduri si cuvinte. Si deodata, te apuci sa-mi tii un adevarat discurs despre tot felul de treburi sinistre, despre cele saptezeci si cinci de mii de ruble. Marturisesc ca toate astea mi se par absurde, aproape de necrezut.

- Si ce vrei sa spui cu asta?

- Ca iei lucrurile cu prea multa usurinta. Inainte de a face un pas atit de important, n-ar trebui oare sa chibzuiesti mai bine? Nu cumva Varvara Ardalionovna are dreptate?

- Aha, principiile de morala! Ca ma port ca un baietandru, imi dau seama si eu, il intrerupse Ganea cu aprindere, chiar si prin fap­tul ca am inceput acum aceasta discutie cu dumneata, dau dovada de lipsa de seriozitate. Nu din calcul, printe, ma angajez eu in aceasta casatorie, continua el dindu-si arama pe fata, ca un tinar atins in orgoliul lui. Daca as face-o din calcul, as da gres cu sigu­ranta, pentru ca nici la minte, nici la caracter nu sint inca indeajuns de copt. Ma las minat de patima, de o mare ambitie, pentru ca urmaresc un scop mult mai important. iti inchipui, desigur, ca indata ce pun mina pe cele saptezeci si cinci de mii de ruble, ma si reped sa-mi cumpar o trasura? Nici gind. Ramin cu haina asta, pe care o port de trei ani, renunt si la toate legaturile mele de la club. Vreau sa iau exemplu de la oamenii capatuiti. Avem prea putini oameni de acest fel, care staruiesc si izbutesc; si eu cu orice pret vreau sa izbutesc. Totul e sa stii sa perseverezi pina la capat - iata secretul.  La saptesprezece ani, Ptitin dormea in strada, vindea bricege si a inceput cu o copeica; acum are un capital de saizeci de mii de ruble, dar, ca sa ajunga aici, ce viata de ciine a dus si cita echilibristica a trebuit sa faca! Eu insa vreau sa fac un salt, sa trec peste toate incercarile acestea umilitoare si sa pornesc deodata cu un capital; peste cincisprezece ani, toata lumea vazindu-ma, va spune: „lata-l pe lvolghin, regele finantelor!'. Zici ca nu sint un om original. Sa stii, draga printe, ca nimic nu poate fi mai jignitor pen­tru un om din zilele noastre si de pe la noi, decit sa i se spuna ca este lipsit de originalitate, ca e slab de caracter, ca nu are talente deosebite si ca deci e un om de duzina. Nu mi-ai fi facut nici macar cinstea sa ma consideri un ticalos in lege. Adineauri as fi vrut sa te sfisii pentru asta. M-ai jignit mai tare decit Epancin, care ma crede in stare sa-mi vind nevasta (si, noteaza, fara sa fi venit vorba macar printr-o aluzie, provocare sau mai stiu eu cum, ci in simplitatea lui sufleteasca, noteaza, te rog!). Toate astea ma riciie de mult si ma scot din sarite, draga printe, si de aceea sint decis sa fac bani. O data capatuit, fii sigur ca voi deveni un om extrem de original. Ceea ce-i mai urit si mai dezgustator e ca banul iti aduce pina si talent. Si asa va fi pina la sfirsitul veacurilor. Vei spune poate ca toate astea sint copilarii sau visuri desarte! Fie si asa, cu atit mai cu haz vor fi toate pentru mine cind aceste visuri vor deveni realitate. Rira bien qui rira le dernier! Adica, de ce ma umileste Epancin? Din rautate, crezi? Nicidecum. Numai pentru faptul ca din punctul lui de vedere sint prea insignifiant. Pe cind, daca Ei, dar am vor­bit destul se pare si e timpul sa plec. il vad pe Kolea aratindu-si a doua oara nasul pe usa, ceea ce inseamna ca esti asteptat la masa. Iar eu o sterg de-acasa. Am sa vin din cind in cind sa te vad. N-are sa-ti fie rau la noi; acum vei fi tratat aici ca un membru al familiei. Vezi numai sa nu ma divulgi cumva. Am impresia ca noi doi vom fi sau prieteni sau dusmani. Cum crezi, printe, daca adineauri ti-as fi sarutat mina (cum voiam sa-o fac din toata inima), ti-as fi devenit din cauza asta dusman ori nu?

- Negresit mi-ai fi devenit dusman, dar nu pentru totdeauna; in cele din urma, mi-ai fi iertat-o, hotari printul dupa un pic de gindire si incepu sa rida.

-  Ehe! Cu dumneata, omul trebuie sa fie cu ochii in patru. Ce naiba, chiar si aici ai reusit sa-mi strecori ceva venin. Mai stii, poate ca realmente imi esti dusman? Apropo, ha, ha, ha! Am uitat sa te intreb: sa fie adevarat ceea ce mi s-a parut, ca Nastasia FilipPovna iti place mult?

- Da imi place.

- Nu cumva te-ai indragostit de ea?

- N-nu!

- Atunci de ce ai rosit si pari tulburat? Bine, bine, n-am sa rid;la revedere. Si totusi, n-ai sa ma crezi poate, dar sa stii ca e o femeie foarte virtuoasa. Sa nu crezi ca traieste cu ala, cu Totki. De mult nu mai e nimic intre ei! Nu stiu daca ai observat ca, de fapt, ea e sfioasa si chiar adineauri a avut momente de ezitare si de jena, Crede-ma. Si, uite, femeilor cu firea ei mai ales le place grozav sa domine. Ei, te las cu bine!

Ganea parasi camera mult mai degajat decit intrase; isi recapa­tase increderea si buna dispozitie. Vreo zece minute dupa aceea, printul ramase nemiscat, pe ginduri.

Kolea crapa din nou usa, virindu-si capul.

— N-am sa stau la masa, Kolea; am dejunat bine azi-dimineata, la Epancini.

Kolea nu pleca insa, ci se strecura inauntru si-i intinse printului o scrisorica impaturita si sigilata. Era un bilet de la general. Se vedea dupa expresia fetei baiatului cit de neplacuta era pentru el insarcinarea asta. Printul citi biletul, se scula si-si lua palaria.

— E la doi pasi de aici, ingaitna Kolea rusinat. Si-a comandat o sticla si bea. Nu inteleg cum de a reusit sa faca sa i se dea pe credit. Dar va rog sa nu spuneti nimanui ca v-am dat biletul! De o mie de ori m-am jurat sa nu mai duc aceste biletele, dar ma cuprinde mila; si inca ceva: nu e nevoie deloc sa va sinchisiti de dinsul, dati-i acolo ceva maruntis si gata.

— De fapt, Kolea, si asa am avut de gind sa stau putin de vorba cu tatal tau intr-o chestiune Sa mergem dar

XII

Kolea il conduse pe print intr-o cafenea cu biliard din apropiere, pe Liteinaia, la parter, cu intrarea direct din strada. Aici, intr-o odaita separata imediat la dreapta, Ardalion Aleksandrovici, insta­lat ca un musteriu obisnuit al localului, la o masuta in fata unei sti­cle, tinea in mina  L'Independance Belge. Era in asteptarea printului; cum il vazu, lasa gazeta deoparte si se lansa cu pasiune intr-o expli­catie pe cit de incilcita, pe atit de interminabila, din care, de altfel printul  n-a  inteles  aproape  nimic,   dat  fiind  ca  generalul   era de-acum bine afumat.

-  Zece ruble nu am, il intrerupse printul, dar, uite, ia aceasta hirtie de douazeci si cinci, schimb-o si da-mi restul, pentru ca alt­minteri ramin fara o para.

- A, fireste, si chiar indata

-  Iar eu, generale, la rindul meu, am sa-ti fac o rugaminte. Ai fost vreodata la Nastasia Filippovna?

-  Eu? Eu sa nu fi fost? Cum se poate! Ce intrebare! Am fost, dragul meu, am fost de atitea ori! striga generalul intr-un acces de suprema satisfactie si cu un fel de ironie triumfatoare. Dar, in ultimul timp, am incetat s-o mai vizitez, pentru ca nu vreau sa incura­jez un mariaj indecent. Ai vazut-o si dumneata, ai fost martor azi-di-mineata; am facut tot ce putea face un tata, dar un tata bun si indul­gent; acum insa va intra in scena un alt fel de tata, si atunci vom vedea de partea cui vor fi sortii de izbinda; va izbuti oare un batrin militar, care s-a acoperit de glorie, sa zadarniceasca o intriga? Sau o curtezana fara de rusine va reusi sa intre intr-o familie de conditie buna?

- Si eu voiam tocmai sa te rog, daca, in calitate de cunoscut, n-ai putea sa ma introduci diseara la Nastasia Filippovna. Trebuie s-o vad neaparat chiar astazi, intr-o chestiune urgenta, si nu stiu cum sa fac sa ajung la dinsa. l-am fost prezentat adineauri, dar n-am fost invitat, si serata de azi e cu invitatii. De altfel, sint gata sa trec peste unele conveniente, chiar cu riscul de a parea ridicol sau de a ma expune la batjocura, numai sa gasesc mijlocul de a intra in casa ei.

- Extraordinar cum ideea dumitale, tinarul meu prieten, a coin­cis exact, dar absolut exact, cu a mea! striga generalul entuziasmat. Doar nu pentru maruntisul asta te-am chemat, urma el, culegind totusi bancnota de pe masa si virind-o in buzunar, te-am chemat tocmai pentru a-ti propune sa intreprindem impreuna o expeditie la Nastasia Filippovna sau, mai bine zis, o expeditie impotriva Nastasiei Filippovna! Generalul Ivolghin si printul Miskin! Cum o sa i se para oare? Iar eu, in chipul cel mai amabil, cu prilejul zilei ono­mastice, imi voi afirma, in sfirsit, vointa - chiar daca numai indirect, pe ocolite, dar va fi exact ca si cum i-as spune-o verde in fata. Si atunci Ganea va avea de ales: ori ramine cu tatal sau, batrinul militar care s-a acoperit de glorie si care ca sa zic asa si asa mai departe, ori Dar fie ce-o fi! Ideea dumitale este excelenta si extrem de bine venita. La ora noua precis plecam intr-acolo; pina atunci mai avem destul ragaz.

- Sta departe de aici?

-  Cam departe: linga Teatrul Mare, chiar acolo, intr-un colt al pietei, in casa Mitovtovei, la catul intii N-o sa fie multa lume, cu toate ca-si serbeaza onomastica, si, de buna seama, serata nu se va prelungi pina tirziu

Se inserase de mult, iar printul tot mai statea la cafenea, continuind sa asculte flecareala generalului si asteptind zadarnic sa sfirseasca macar una dintre nenumaratele istorii si anecdote pe care le debita fara sir. De la venirea printului isi mai comandase o sticla, pe care o termina cam dupa un ceas, apoi mai ceru una si o goli si pe asta. E foarte probabil ca in timpul acesta generalul avu vreme destula sa-i povesteasca aproape toata viata lui. in cele din urma, printul se ridica, spunind ca nu mai poate astepta. Generalul goli sticla, sorbind si ultimele picaturi din pahar, se scula si, cu un pas nesigur, iesi din cafenea. Printul era disperat. Nu intelegea cum de a putut sa se increada cu atita usurinta in cuvintul generalului. De fapt, nu asteptase altceva de la acesta decit sa-l introduca la Nastasia Filippovna, chiar si cu riscul unui mic scandal, dar acum scandalul ameninta sa depaseasca orice limita, deoarece generalul era tare beat; cuprins de o verva inepuizabila, vorbea fara contenire, cu patos, cu lacrimi in glas, mereu despre unul si acelasi lucru: cum ca membrii familiei lui au o comportare revoltatoare, ca din cauza aceasta totul se duce de ripa si ca e tim­pul sa intervina si sa puna capat acestei situatii. Iesira in sfirsit pe Liteinaia. Se mentinea aceeasi vreme urita de moina; pe strazi sufla un vint caldut si jilav, trasurile plescaiau prin noroi, caldarimul rasunind deopotriva sub copitele potcovite ale cailor trapasi ca si ale mirtoagelor. De-a lungul trotuarelor se scurgea, trista si zgribu­lita, multimea de pietoni. Ici-colo se loveau si de cite un betivan.

- Vezi apartamentele luminate de la primul etaj al acestei cladiri? trancanea generalul. Aici locuiesc tot camarazi de-ai mei, iar eu, care sint mai vechi in grad si care am suferit mai mult decit ei, sint nevoit sa ma tirasc pe jos pina la Teatrul Mare ca sa fac o vizita unei femei compromitatoare! Un om cu treisprezece gloante in piept! Poate nu-ti vine a crede? Si totusi, Pirogov a trimis o telegrama special pentru mine la Paris si a parasit pentru un timp Sevastopolul asediat, iar Nelaton, medicul Curtii franceze, a obti­nut in numele stiintei un permis de libera trecere de la Paris pina la Sevastopolul asediat pentru a ma examina pe mine. Stiu si cei de sus despre asta: „A, e Ivolghin, acela care are treisprezece gloan­te' Asa ma stie lumea! Vezi dumneata, printe, casa aceasta? Aici, la primul etaj, locuieste unul dintre vechii mei camarazi, generalul Sokolovici, impreuna cu numeroasa si preadistinsa lui familie. Uite, casa asta, alte trei pe Nevski Prospekt si doua pe Morskaia — iata tot cercul meu de cunostinte, vreau sa spun de cunostinte de-ale mele personale. Nina Aleksandrovna s-a resemnat de multa vreme in fata imprejurarilor. Eu insa nu pot sa uit si, ca sa spun asa, ma recreez intr-un cerc ales, in societatea fostilor mei camarazi si subalterni, care si acum inca toti ma adora. Generalul acesta Sokolovici (n-am mai trecut de multisor pe la el si nici pe Anna Feodorovna n-am mai vazut-o) Stii, draga printe, cind ai renuntat sa mai faci primiri acasa, parca nici tie nu-ti vine sa te mai duci pe la altii. Si totusi hm mi se pare ca dumneata nu ma crezi Dar, la urma urmei, nu vad de ce nu l-as prezenta acestei incintatoare familii pe fiul celui mai bun prieten al tovarasului meu din copilarie? Generalul Ivolghin si printul Miskin! Vei avea prilejul sa cunosti o tinara fata adorabila, dar ce spun, nu una, doua, chiar trei - podoaba capitalei si a lumii bune: frumusete, maniere alese, talent preocupari inalte problema feminina, versuri - toate aces­tea s-au adunat la un loc, intr-un amalgam variat, fara a mai pune la socoteala si cele pe putin optzeci de mii de ruble zestre pentru fiecare — bani gheata - ceea ce nu strica niciodata, independent de ce problema feminina sau de ordin social intr-un cuvint, trebuie numaidecit sa te introduc in casa asta, e de datoria mea s-o fac. Generalul Ivolghin si printul Miskin!

— Chiar acum? Dar ai uitat incepu printul.

  N-am uitat nimic, vino! Aici, pe scara aceasta superba. Ma mir ca lipseste portarul, a, da e sarbatoare si e invoit, probabil. Nu l-au dat inca afara pe betivanul acesta. Mie si numai mie imi datoreaza Sokolovici acesta tot norocul lui in viata si in serviciu; dar iata ca am ajuns.

Fara nici o impotrivire, de teama sa nu-l indispuna, printul il urma supus si rabdator; de altfel, era convins ca generalul Sokolovici si toata familia lui nu sint decit o inventie subita a unei fantezii exaltate, asa incit amindoi vor cobori imediat scara; dar, spre marea lui spaima, speranta aceasta incepu sa se destrame, caci generalul il conducea intr-adevar cu siguranta omului ce cunoaste bine rosturile casei; in fiecare moment dadea amanunte biografice sau topografice de o precizie aproape matematica. Cind, in sfirsit, au ajuns la primul etaj si generalul intinse mina ca sa sune la usa unui frumos apartament din dreapta, printul fu gata s-o ia la fuga, dar o imprejurare cu totul stranie il tinu pe loc o clipa.

— Te inseli, generale, spuse el, vad ca pe usa scrie Kulakov, si dumneata spui ca mergi la Sokolovici.

— Kulakov Kulakov nu-nseamna inca nimic. Locuinta asta e a  lui   Sokolovici,   si   eu   sun  la   Sokolovici;  putin  imi   pasa  de Kulakov Uite ca vine cineva sa deschida.

Usa se deschise, intr-adevar. Feciorul ii anunta pe vizitatori ca „stapinii nu sint acasa'.

  Pacat! Ti-i, ce pacat! Parca-i un facut! repeta de mai multe ori, cu cea mai sincera parere de rau, Ardalion Aleksandrovici. Sa spui, dragutule, cind stapinii se vor intoarce, ca generalul Ivolghin si   printul   Miskin  au  vrut  sa  le  prezinte  omagii   si   stima   lor deosebita, si ca au fost dezolati, foarte dezolati

In momentul acela aparu in antreu altcineva de-al casei. Era o doamna de vreo patruzeci de ani, imbracata cu o rochie inchisa, probabil menajera sau poate guvernanta. Auzind de numele generalului Ivolghin si al printului Miskin, se apropie cu oarecare curi­ozitate amestecata cu neincredere.

- Maria Aleksandrovna nu-i acasa, spuse ea, uitindu-se lung mai ales la general; a plecat cu domnisoara, cu Aleksandra Mihailovna, Ia bunica.

- Nici Aleksandra Mihailovna nu-i acasa? Ah! Dumnezeule, ce nesansa!   Si   inchipuieste-ti,   doamna,   ca   ghinionul   acesta   ma urmareste intotdeauna. Va rog foarte mult sa le transmiteti omagiile mele, iar Aleksandrei Mihailovna sa-i amintiti intr-un cuvint, ca-i doresc din toata inima ceea ce-si dorea chiar ea, joi seara, cind asculta balada lui Chopin; dinsa tine minte, precis Cele mai sin­cere urari! Generalul Ivolghin si printul Miskin!

-  N-am sa uit, raspunse doamna, devenind mai increzatoare si facind o reverenta. Coborind scarile, generalul isi mai exprima o data, cu aceeasi inflacarare, cele mai vii pareri de rau ca n-a putut sa-i faca printului cunostinta cu o familie atit de incintatoare.

-  Stii, dragul meu, am un suflet de poet, ai observat poate? De altfel de altfel, cred ca am gresit si n-am nimerit unde trebuie, conchise el deodata. Familia Sokolovici, acum imi aduc aminte, locuieste in alta casa, si chiar, daca nu ma insel, sint cu totii la Moscova in momentul de fata. Da, o mica eroare, dar nu face nimic.

-  Un singur lucru as vrea sa stiu, observa printul descurajat, daca mai pot sa ma bizui pe dumneata ori sa ma duc singur la Nastasia Filippovna?

-  Daca mai poti sa te bizui pe mine? Sa te duci singur? Cum vine asta, cind pentru mine e o chestiune de prim ordin, o chestiune de care depinde soarta intregii mele familii? Nu-l cunosti pe Ivol­ghin, draga prietene! Cine spune „Ivolghin' spune „zid'; bizuie-te pe Ivolghin ca pe un zid, asa se spunea despre mine in escadronul unde mi-am inceput cariera. Dar sa intram un minut in casa in care, de citiva ani, imi alin sufletul dupa grijile si framintarile vietii.

- Vrei sa treci pe la dumneata pe-acasa?

-  Nu! Vreau s-o vad pe doamna Terentieva, vaduva capi­tanului Terentiev, fostul meu subaltern si chiar prieten Aici, la capitaneasca, eu renasc sufleteste si capat puteri ca sa-ndur vitregia sortii si necazurile din sinul familiei. Si, fiindca tocmai astazi port o grea povara pe constiinta, as vrea

-  Mi se pare, murmura printul, ca am facut o mare prostie adineauri deranjindu-te. De altfel, asa cum dumneata acum Adio!

- Vai, dar cum as putea, cum as putea sa te las sa pleci tocmai acum, tinarul meu prieten! se agita generalul. E o vaduva, mama de familie, care face sa vibreze in inima ei niste coarde ce au ecou in toata fiinta mea. Vizita la dinsa nu va dura decit cinci minute; aici sint, ca sa spun asa, ca la mine acasa; ma spal, imi refac putin toaleta, pe urma luam o trasura si zburam pina la Teatrul Mare. Te asigur, am nevoie de dumneata toata seara Aici, in casa asta Am ajuns Tu esti, Kolea? Marfa Borisovna e acasa ori ai sosit si tu abia acum?

- Ba nu, raspunse Kolea, de care dadura in fata usii de la intra­re. Sint aici de mult; Ippolit s-a simtit mai rau si a trebuit sa stea in pat de dimineata. M-am dus alaturi, la bacan, sa-i cer cartile de joc. Marfa Borisovna te asteapta. Dar, tata, in ce hal esti! adauga Kolea, observind tinuta si mersul tatalui sau. Ei, hai sa intram!

Prezenta lui Kolea il indemna pe print sa-l insoteasca pe general pina la Marfa Borisovna, cu gindul sa stea doar un minut. Avea nevoie de Kolea; era decis sa-l lase pe general acolo si nu-si putea ierta faptul ca a putut sa se increada in el. Urcara mult, tocmai la al treilea etaj, pe scara de serviciu.

- Vrei sa i-l prezinti pe print? intreba Kolea, urcind.

-  Da, draga, vreau sa-l prezint; generalul lvolghin si printul Miskin; dar Marfa Borisovna cum e

-  Stii, tata, ar fi mai bine sa nu te duci! Iti sare in cap! De alaltaieri n-ai mai dat pe aici, iar dinsa asteapta banii. De ce i-ai fagaduit? Totdeauna faci asa! Acum, tin-te bine!

In sfirsit, dupa ce urcara trei etaje, se oprira inaintea unei usi joase. Generalului ii cam pierise, se vede, curajul, caci il tot impin­gea pe Miskin inainte.

-  Eu ramin aici, mormaia el. Vreau sa-i fac o surpriza Kolea intra cel dintii. O doamna, de vreo patruzeci de ani, sulemenita tare, in scurteica si papuci, cu parul impletit in cosite, aparu in usa; surpriza pregatita de general se spulbera. De cum il zari, femeia incepu sa tipe:

- A-a, om rau si viclean ce esti, ma asteptam eu! De mult imi spunea inima!

-  Sa intram, nu face nimic, biigui generalul, indemnindu-l pe print si incercind s-o intoarca in gluma.

Dar nu i-a mers. De indata ce intrara, trecind printr-un salonas strimt, mobilat cu o jumatate de duzina de scaune cu speteaza si fundul din impletitura si cu doua masute de joc, stapina casei rein­cepu pe un ton plingaret si siciitor, devenit, se vede, tonul obisnuit in raporturile lor.

- Sa-ti fie rusine, barbar afurisit, calaul familiei mele, barbar si despot! M-ai pradat, m-ai stors pina-n maduva oaselor si tot nu esti multumit. Cit o sa te mai rabd, om fara inima si fara pic de rusine!

- Marfa Borisovna, Marfa Borisovna! E printul Miskin. Gen­eralul lvolghin si printul Miskin! bolborosea Ardalion Aleksandrovici intimidat si zapacit.

- Nici n-ai sa ma crezi poate, i se adresa ea deodata printului, daca ti-as spune ca acest om nerusinat m-a jefuit de tot avutul bie­tilor mei copii orfani?! A furat tot, a dus tot, a vindut tot, mi-a ama­netat tot, n-a crutat nimic. La ce-mi folosesc hirtoagele tale de garantie, om viclean si mincinos? Raspunde, netrebnicule, cu ce o sa-mi hranesc orfanii? Uitati-va la el, si acum e beat, abia se tine pe picioare Cu ce l-oi fi suparat eu pe bunul Dumnezeu de ma pedepseste asa, raspunde, ticalosule, raspunde, calaule!

Dar generalului nu-i mai pasa de toate astea.

- Marfa Borisovna, iata douazeci si cinci de ruble, e tot ce pot datorita bunului meu prieten. Draga printe, m-am inselat amarnic! Asa e viata Si acum scuzati-ma, ma simt cam ostenit, spuse Ardalion Aleksandrovici. proptit in mijlocul odaii si inclinindu-si capul in dreapta si in stinga. Cam obosit scuzati-ma! Lenocika, draguta, perna

Lenocika, o fetita de opt ani, fugi indata sa aduca o perna pe care o puse pe o canapea jerpelita. Generalul se aseza pe canapea cu intentia de a spune inca multe, dar in aceeasi clipa se lasa moale pe intr-o rina, si intorcindu-se cu fata la perete, adormi indata asemenea unui prunc nevinovat. Cu un gest ceremonios si plin de amaraciune, Marfa Borisovna ii arata printului un scaun linga masuta de joc, se aseza si ea in fata lui, isi propti capul pe mina dreapta si privindu-l tinta incepu sa suspine si sa se jeluiasca. Trei copii, doua fetite si un baietel, Lenocika fiind cea mai mare, venira si ei in jur, se proptira cu minutele de marginea mesei si se uitau curiosi la Miskin. Din odaia de alaturi iesi Kolea.

- Imi pare bine ca te-am intilnit aici, Kolea, ii spuse printul. N-ai putea sa ma ajuti? Trebuie sa ma duc negresit la Nastasia Filippovna. Il rugasem adineauri pe Ardalion Aleksandrovici sa ma con­duca, dar uite ca a si adormit. Vrei sa-mi arati drumul, caci nu ma orientez prea bine si nici nu cunosc macar strazile. Adresa o stiu: linga Teatru! Mare, casa Mitovtovei.

- De Nastasia Filippovna e vorba? Pai, n-a stat niciodata acolo si nici tata n-a fost vreodata la dinsa, daca vrei sa stii! Cum de ai putut sa  te  increzi   in   el?  Nastasia  Filippovna   locuieste  aproape   de Vladimirskaia, pe strada Piati Uglov; nu e departe de aici. Vrei sa mergem acum? E ora noua si jumatate. Te conduc eu.

Amindoi  plecara numaidecit si  fiindca printul  nu avea nici macar cu ce sa plateasca o birja, au trebuit sa faca drumul pe jos.

-  Voiam sa-ti fac cunostinta cu Ippolit, spuse Kolea. Este fiul cel mai mare al acestei capitanese si era in odaia de alaturi; e bol­nav, azi a zacut la pat toata ziua. Un om cam ciudat si din cale-a-fara de susceptibil; de aceea, m-am gindit ca poate s-ar simti stin­gherit in fata dumitale, mai cu seama ca ai fost martor la scena de adineauri Pe mine ma atinge mai putin, fiind vorba de un tata, pe cind la el, in cauza e chiar mama; oricum e o deosebire, deoarece, pentru barbati, intr-o asemenea situatie, nu e nimic rusinos. Nu stiu, poate ca e o prejudecata la mijloc care ma indeamna sa cred ca oamenii n-au dreptate cind fac deosebire intre sexe, condamnind la femeie ceea ce se trece cu vederea barbatului. Uite, Ippolit e un baiat admirabil, dar se lasa stapinit si el de anumite prejudecati.

- E bolnav de plamini?

  Asa se pare. Si poate c-ar fi mai bine pentru el sa moara cit mai curind ca sa scape. Eu, cel putin, in locul lui, as fi preferat sa mor decit sa lungesc acest chin. ii e mila de fratii si surorile mai mici pe care i-ai vazut adineauri. Daca ar fi cu putinta si am avea bani, ne-am parasi amindoi familiile si ne-am muta impreuna. E visul nostru. Da! Cind i-am povestit mai inainte patania dumitale, a fost indignat. Zicea ca cine primeste o palma si nu-l provoaca la duel pe cel care l-a insultat e un las. De altfel, e asa de nervos si de pornit in ultima vreme, ca nici nu-l mai contrazic. Asa, vasazica, Nastasia Filippovna te-a invitat la dinsa?

— Tocmai ca nu m-a invitat.

— Atunci cum vrei sa te duci acolo? striga Kolea, oprindu-se de mirare in mijlocul trotuarului. Si mergi in hainele astea? Pai are musafiri astazi.

— De fapt, nici eu nu stiu cum am sa fac. Ma primeste - bine; nu ma primeste — n-am incotro, fie ce-o fi! Cit despre haine — n-am altele.

  Ai treaba cu Nastasia Filippovna? Sau te duci numai pour passer le temps ,,in lumea buna'?

  Ba nu pentru asta, adica propriu-zis, as avea treaba dar, vezi, asta e cam greu de explicat

— Pentru ce anume te duci, asta te priveste. Principalul e ca nu te dai in vint ca sa petreci cu orice pret o seara in societatea incintatoare a unor curtezane, generali si camatari. Dac-ar fi asa, printe, iarta-ma ca ti-o spun, as ride din suflet de dumneata si te-as dispretui. Pe la noi nu prea exista oameni cinstiti, incit n-ai pe cine sa respecti. Fara sa vrei, ii privesti pe toti cu dispret, iar ei pretind sa fie respectati. Chiar si Varia. Ai observat, printe, ca in epoca noas­tra te ciocnesti numai de aventurieri? Si mai ales la noi, in Rusia, in scumpa noastra patrie. Cum s-a ajuns la asta, nu pricep. Totul parea cladit pe niste temelii atit de trainice, iar acum ce sa vezi? Toata lumea o recunoaste; se vorbeste si se scrie peste tot despre asta. Presa demasca, acuza; la noi toti demasca si acuza. Cei dintii, au inceput parintii sa cedeze, rusinindu-se de vechea lor morala. La Moscova, un parinte isi indemna fiul sa faca orice, numai bani sa iasa; s-a scris si in ziare. Uite, de pilda, generalul meu. Ce-a ajuns? Si totusi, convingerea mea este ca e un om cinstit, crede-ma! Si daca a ajuns in halul in care il vezi - e numai din cauza bauturii si a vietii dezordonate pe care o duce. Zau asa! Mi se rupe inima pentru el; nu indraznesc s-o spun, pentru ca toti m-ar lua in ris, dar tare mi-e mila de el. Pe de alta parte, toti desteptii astia — nu-i nimic de capul lor! Niste camatari, toti pina la unul. Ippolit aproba cama­taria, sustine ca fara asta nu se poate si vorbeste despre niste crize economice, de un fel de fluxuri si refluxuri, lua-le-ar naiba! Ma supara grozav cind il aud vorbind asa, dar ce sa-i faci - e inveninat rau. inchipuieste-ti ca mama lui, capitaneasa, stoarce bani de la general si tot lui ii imprumuta cu dobinda mare pe termene scurte; mai mare rusinea! Dar stii ca mama, mama mea, Nina Aleksandrovna, generaleasa, il ajuta cit se poate pe Ippolit cu bani, cu haine si lenjerie, cu de toate, chiar si copiilor le trimite cite ceva prin el, pentru ca mama lor nu are grija de ei. Si Varia la fel.

- Vezi, spuneai ca nu mai exista oameni cinstiti, oameni dintr-o bucata, ca toti nu sint decit niste camatari; iata insa ca sint si altfel de oameni: mama dumitale si cu Varia, de pilda. Sa-i ajuti tocmai pe ei,  si in  asemenea conditii, nu este oare  un  semn de tarie sufleteasca?

-  Varia o face mai mult din orgoliu, din ambitie, ca sa nu se lase mai prejos decit mama; pe cind mama, cu adevarat o stimez pentru asta. Da, o aprob si-i admir purtarea. Chiar si Ippolit e mis­cat, cit ii el de inrait. La inceput ridea si gasea ca e o injosire din partea mamei; acum insa, il vad uneori foarte impresionat. Hm! Asadar, dumneata numesti asta tarie sufleteasca? Iau nota. Ganea nu stie nimic; altfel ar spune ca e incurajare la vicii

- Ganea nici nu stie? Imi vine sa cred acum ca el nu cunoaste si multe alte lucruri, zise printul, furat de ginduri.

- Dar stii, printe, dumneata imi placi foarte mult. Felul cum te-ai purtat mai adineauri nu-mi iese din minte.

- Si dumneata imi placi, Kolea.

- As vrea sa te intreb cum ai de gind sa-ti aranjezi viata aici? In curind o sa am o ocupatie si o sa cistig cit de cit. Hai sa luam o locuinta impreuna: eu, dumneata si cu Ippolit; iar tata va gasi la noi adapost ori de cite ori va fi la ananghie.

- Cu cea mai mare placere. Dar lasa ca mai vorbim noi despre asta. Acum sint foarte foarte tulburat. Cum! Am si ajuns? in casa asta, vasazica Ce intrare somptuoasa! Cu portar in uniforma. Nu stiu, zau, Kolea, daca am facut bine ca am venit.

Printul ramase locului, nehotarit.

-  Ai sa-mi povestesti miine. Curaj! Nu te pierde cu firea. Iti urez succes, pentru ca si eu impartasesc intru totul parerile dumitale. Ramii cu bine. Acum ma intorc la Ippolit si am sa-i impar­tasesc si lui propunerea pe care ti-am facut-o. Nici nu ma indoiesc ca au sa te primeasca; sa n-ai nici o teama! E o femeie teribil de originala. Urca scara asta, la primul etaj, o sa te conduca portarul.

XIII

Cu mare indoiala in suflet, printul urca scara, facindu-si mereu curaj. „Tot ce-ar putea sa mi se intimple mai rau, isi facea el socoteala, e sa nu ma primeasca si sa-si faca o parere proasta despre mine, ori sa ma primeasca si sa-mi rida-n nas Dar ce importanta are acum?' In adevar, nu de asta se temea el, ci il framinta mai ales o alta intrebare, la care nu gasea nici un raspuns linistitor: „Ce avea de gind totusi sa faca acolo si pentru ce anume venise?' Admitind chiar ca ar gasi un prilej potrivit pentru a-i spune Nastasiei Filippovna: „Nu te marita cu omul acesta, te nenorocesti; el nu te iubeste, iti rivneste numai banii, el singur mi-a spus-o, si Aglaia Epancina mi-a vorbit la fel, iar eu am venit sa te previn'. Ar fi oare corect din anumite puncte de vedere? Intervenea aici o alta chestiune, de o importanta neasemuita pentru el, incit ii era frica sa se gindeasca la asta; nu credea posibil si nu indraznea sa admita cel putin ca ar putea s-o puna si nici macar nu stia cum s-o formuleze; singele-i navali in obraz si-l treceau fiori numai la gindul unei asemenea eventualitati. Dar, cu toate aceste ezitari si indoieli, intra si intreba de Nastasia Filippovna.

Nastasia Filippovna ocupa un apartament nu prea mare, dar intr-adevar splendid mobilat. In acesti cinci ani de viata la Petersburg a fost o vreme, mai ales la inceput, cind Afanasi Ivanovici s-a aratat deosebit de darnic fata de ea, neprecupetind nici un fel de cheltuieli; spera sa-i cistige dragostea si incerca s-o incinte oferindu-i o viata plina de confort; stia ce usor se deprinde omul cu luxul si ce greu ii vine sa renunte la el, dupa ce i-a devenit o nece­sitate. In aceasta privinta, Totki raminea fidel vechilor traditii din vremuri bune, fara a cauta sa le schimbe citusi de putin si pastrind un respect nemarginit fata de puterea de subjugare a lucrurilor ce desfata simturile. Nastasia Filippovna nu refuza luxul ce i se oferea, ba s-ar zice chiar ca nu-i displacea, desi — si aici e partea curioasa a comportarii ei — nu se lasa dominata, stapinita de aceasta viata de lux, ca si cum ar fi putut sa se lipseasca oricind de ea; ba ori de cite ori avea prilejul, tinea sa i-o declare pe fata lui Totki, ceea ce il con­traria nespus. De altfel, mai erau si multe alte amanunte in felul de a fi al Nastasiei Filippovna care il impresionau neplacut (iar mai pe urma i-au provocat si dezgustul). Fara a mai vorbi de speta aceea nesuferita de oameni dezagreabili la infatisare in anturajul carora se complacea uneori, ea lasa cind si cind sa razbeasca din firea ei si alte inclinatii extrem de ciudate, vadind un amestec barbar de gus­turi cu totul diferite, precum si o capacitate de a se impaca si de a se multumi cu unele procedee si maniere pe care un om de conditie si rafinat nici n-ar putea sa le conceapa. intr-adevar, daca s-ar fi intimplat, de pilda, ca Nastasia Filippovna sa dea dovada, la un moment dat, de o nostima si dragalasa ignoranta si n-ar fi stiut, sa zicem, ca fetele de la tara nu pot purta lenjerie fina de sifon, cum poarta ea, cu siguranta lucrul acesta nu l-ar fi indispus pe Afanasi Ivanovici. Spre asta tindea la inceput toata educatia pe care o pri­mise Nastasia Filippovna, cam astfel de rezultate urmarea progra­mul educativ al lui Totki, de altfel, foarte versat in acest domeniu. Si totusi, vai! rezultatele se dovedira a fi cu totul nesatisfacatoare in cazul Nastasiei Filippovna. Se ascundea in firea ei ciudata ceva ce-l uimea pina si pe Afanasi Ivanovici prin originalitatea extraordinar de captivanta, care uneori exercita si astazi inca o puternica atractie asupra lui, desi isi dadea bine seama ca toate proiectele si socotelile lui de pina atunci cu privire la Nastasia Filippovna se naruisera ire­mediabil.

Spre surprinderea printului Miskin, subreta care ii deschise usa (stapina casei tinea in serviciul ei numai personal feminin) ii asculta rugamintea de a fi anuntat fara nici un fel de mirare. Nici incaltamintea lui murdara, nici palaria cu borurile largi, nici peleri­na si nici aerul sfios si stingaci n-o impresionara citusi de putin. Il ajuta sa-si scoata pelerina, il pofti sa astepte in vestibul si se duse indata sa-l anunte.

Societatea care se adunase in seara aceea la Nastasia Filippovna se reducea numai la vreo citiva oaspeti, obisnuiti ai casei. Erau rela­tiv putini fata de numarul acelora care veneau de obicei in aceasta zi aniversara la tinara femeie. In primul rind erau prezenti Afanasi Ivanovici Totki si Ivan Feodorovici Epancin; amindoi pareau bine dispusi, cu toate ca sub masca politetii isi ascundeau destul de prost nelinistea, asteptind declaratia oficiala fagaduita de Nastasia Filip­povna in legatura cu Ganea. In afara de ei, mai era, fireste, si Ganea; tacut, foarte ingrijorat, el nu-si dadea osteneala sa fie „prea amabil'; statea cam deoparte, fara sa scoata o vorba. Nu se putuse decide s-o aduca si pe sora-sa, dar nici Nastasia Filippovna, se pare, nu bagase in seama absenta Variei; in schimb, indata ce-l vazu pe Ganea, facu aluzie la scena dintre el si print. Generalul, care inca nu stia cele intimplate, voi sa afle despre ce era vorba. Atunci Ganea povesti pe un ton sec si retinut, dar cu toata sinceri­tatea, incidentul, adaugind imediat ca si-a cerut scuze printului. Totodata isi exprima in termeni foarte categorici parerea ca i se pare destul de ciudat si nu vede de ce se spune ca printul e „un idiot, ca el il considera, dimpotriva, foarte inteligent si ca, in orice caz, printul e un om care stie ce vrea'. Nastasia Filippovna ii asculta parerea cu multa atentie, fara sa-l slabeasca din ochi; numaidecit veni vorba si despre Rogojin, care luase o parte atit de activa in intimplarile din dimineata acelei zile; de persoana lui s-au interesat in mod special Afanasi Ivanovici si Ivan Feodorovici Ptitin s-a dovedit a fi in masura sa spuna si alte lucruri interesante despre Rogojin, intrucit alergase aproape pina la ora noua seara sa-i aranjeze acestuia diferite treburi banesti. Rogojin pretindea cate­goric sa i se procure chiar astazi o suta de mii de ruble. „E drept ca era cam beat, adauga Ptitin, dar suta de mii de ruble, cu toate ca nu-i chiar asa usor de gasit, se pare ca, in cele din urma, o va capata; nu se stie insa daca banii ii va avea chiar astazi si daca i se va inmina suma intreaga dintr-o data; alearga mai multi pentru el: si Kinder, si Trepalov, si Biskup; ofera orice dobinda si, bineinteles, toate astea le face sub puterea bauturii si a bucuriei neasteptate' incheie Ptitin. Toate noutatile acestea au fost ascultate cu vadit interes, dar intr-o tacere aproape lugubra. Nastasia Filippovna tacea, nedorind, probabil, sa-si exprime parerea; la fel si Ganea. Generalul Epancin, in strafundul sufletului, era poate cel mai ingri­jorat dintre toti; perlele oferite de el in cursul diminetii fusesera primite cu o amabilitate prea distanta si cu un suris cam ciudat. Singur Ferdiscenko, dintre toti oaspetii, era plin de voie buna, veselia lui fiind putin cam zgomotoasa; ridea in hohote uneori chiar fara nici un motiv si numai pentru ca singur isi luase rolul de mascarici. Pina si Afanasi Ivanovici, care era cunoscut ca un vor­bitor stralucit si spiritual, si care, de obicei, la asemenea reuniuni, dadea tonul conversatiei, parea acum indispus si, ceva cu totul de mirare la el, vizibil stingherit. Ceilalti musafiri, cum s-a mai spus, putini la numar (un biet profesor de liceu, batrin, invitat Dumnezeu stie de ce, si un foarte tinar necunoscut, atit de timid, incit toata seara n-a scos o vorba, o actrita vioaie de vreo patruzeci de ani, si o alta doamna, tinara, extrem de frumoasa, admirabil imbracata, dar neobisnuit de tacuta), nu numai ca nu erau in stare sa invioreze cit de cit conversatia, ci pur si simplu, uneori nici nu stiau despre ce ar putea sa vorbeasca.

Iata de ce sosirea printului se nimeri a fi cit se poate de bineve­nita. Anuntarea lui provoca surprindere, nedumerire, ba si citeva zimbete  ironice, mai  cu seama cind cei  de  fata intelesera din mirarea Nastasiei Filippovna ca ea nici nu se gindise sa-l invite. Dar in aceeasi clipa Nastasia Filippovna manifesta atita bucurie, incit mare parte din oaspeti arborara o mina de circumstanta, pregatindu-se sa-l intimpine cu risete si voie buna pe acest musafir neasteptat.

- Sa zicem ca o face mai mult dintr-o inocenta sufleteasca, con­chise Ivan Feodorovici Epancin, si cu toate ca, in general, nu e bine sa incurajezi asemenea porniri, totusi nu e rau ca a venit; in mo­mentul de fata, oricit de ciudata ar fi maniera aceasta de a se infa­tisa nepoftit, dupa cit il cunosc, vom avea, cred, prilejul de a ne inveseli putin.

-  Cu atit mai mult, cu cit singur si-a cautat-o! se grabi sa adauge Ferdiscenko.

-  Adica? intreba aspru generalul, care nu-l suferea pe Ferdis­cenko.

- Isi va plati adica taxa de intrare, il lamuri celalalt.

- De! Printul Miskin, oricum, nu-i un Ferdiscenko, zise rauta­cios generalul, care nu se putea impaca cu gindul ca se afla cu Fer­discenko in aceeasi societate si inca pe picior de egalitate.

- Ei, generale, fii mai ingaduitor fata de Ferdiscenko, raspunse acesta, zimbind cu tilc. Eu ma bucur aici de drepturi speciale.

- Si care sint, ma rog, aceste drepturi speciale?

- Data trecuta, am avut onoarea sa le arat intr-o expunere ama­nuntita. O sa le mai spun o data astazi, pentru Excelenta voastra. Vedeti, Excelenta, toti sint spirituali, numai eu nu sint. In schimb, am obtinut permisiunea de a spune adevarul, caci se stie ca numai aceia spun adevarul, care n-au spirit. Mai mult, sint un om razbuna­tor, din aceeasi lipsa de spirit. Rabd cu resemnare orice ofensa, dar numai pina la cel dintii esec pe care-l sufera ofensatorul; cum i se intimpla ceva neplacut, i-o reamintesc numaidecit si ma razbun cu virf si indesat; lovesc cu copita, cum s-a exprimat Ivan Petrovici Ptitin, care, fie vorba intre noi, nu obisnuieste sa dea cu copita. Cunosti, Excelenta, fabula lui Krilov Leul si Magarul ? Ei bine, in aceasta situatie sintem noi, dumneata si cu mine, de parca ar fi fost scrisa anume pentru noi doi.

  Am impresia ca te cam intreci cu masura, Ferdiscenko, se indigna generalul.

  De ce adica, Excelenta? relua incintat Ferdiscenko, care numai atit astepta ca sa poata umfla si incilci cit mai mult lucrurile. Nici o grija, Excelenta, doar imi cunosc lungul nasului; dac-am spus ca sintem, dumneavoastra si cu mine, leul si magarul din fa­bula lui Krilov, e pentru ca imi asum, bineinteles, rolul Magarului, iar Excelenta voastra sinteti Leul, intocmai cum se spune in fabula:

„Puternicul leu, spaima padurilor, La batrinete, ajunsese de plins.'

Iar eu, Excelenta, sint Magarul.

  Asupra acestui ultim punct sint absolut de acord, lasa sa-i scape generalul.

Toate acestea, bineinteles, fura spuse cu multa malitiozitate si cu intentia vadita de a intepa; dar, printr-o intelegere tacita a obis­nuitilor casei, a ramas statornicit ca lui Ferdiscenko sa-i fie inga­duit sa joace rolul de mascarici.

  Pai, daca sint primit si tolerat aici, strigase el intr-o zi, e numai pentru ca vorbesc asa sau poate anume ca sa vorbesc asa. Altfel, cum e posibil sa ma primeasca cineva? Parca eu nu-mi dau seama. Pot sa stau eu, un Ferdiscenko, alaturi de un gentleman dis­tins ca Afanasi Ivanovici? Nu ramine decit o singura explicatie: mi se da un loc linga dinsul tocmai pentru ca e ceva de neinchipuit.

Desi cam grosolane, aceste iesiri se dovedeau uneori destul de usturatoare, ba si veninoase citeodata, si tocmai de aceea, se pare, ii faceau placere Nastasiei Filippovna. Cei care doreau sa frecventeze salonul ei erau nevoiti sa-l asculte si sa-l rabde pe Ferdiscenko. Si poate ca nu se insela deloc presupunind ca era primit acolo tocmai pentru faptul ca prezenta lui devenise, chiar de la inceput, insu­portabila pentru Totki. Ganea, pe de alta parte, a avut si el de indu­rat nenumarate mizerii din partea lui Ferdiscenko, care si in aceasta privinta a stiut sa-i fie de mare folos Nastasiei Filippovna.

— In ce-l priveste pe print, ce va sa vie, eu il voi pune sa ne cinte o romanta la moda, fistichie, incerca o noua butada Ferdiscenko, tragind cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna pentru a vedea ce impresie a produs.

— Nu cred ca ai nimerit, Ferdiscenko, si, in general, te-as ruga sa-ti mai temperezi zelul, observa cu raceala Nastasia Filippovna.

-  Ma ro-og! Daca se bucura de ocrotirea dumneavoastra spe­ciala, atunci, fireste, se schimba socoteala, voi fi mai ingaduitor

Dar, fara sa-l mai asculte, Nastasia Filippovna se ridica si se duse in intimpinarea musafirului.

- Regret mult ca, in graba plecarii, am uitat sa te invit azi-dimineata, incepu ea venind spre Miskin. De aceea sint incintata ca-mi oferi acum prilejul sa-ti multumesc si sa te felicit pentru initiativa de care ai dat dovada.

In timp ce vorbea, se uita cu atentie la Miskin, incercind sa ghiceasca pe chipul lui motivul vizitei.

Dac-ar fi fost mai putin tulburat, printul ar fi putut sa raspunda la cuvintele acestea amabile; dar era atit de impresionat, orbit aproape, incit nu putu scoate nici un cuvint. Nastasia Filippovna remarca acest lucru nu fara satisfactie. In seara aceea era deosebit de frumos imbracata si producea o impresie extraordinara. Luindu-l pe Miskin de brat, il conduse in salon. In prag, printul se opri deo­data si cu vocea sugrumata de emotie ii vorbi intr-o soapta grabita:

— In dumneata, totul e perfectiune chiar si faptul ca esti slaba si palida Nici n-as fi putut sa mi te inchipui altfel decit asa cum esti. Doream atit de mult sa vin la dumneata Eu iarta-ma

- Nu te scuza, raspunse rizind Nastasia Filippovna, altfel risti sa se imprastie farmecul originalitatii si al surprizei. Vasazica, e ade­varat ceea ce se spune despre dumneata, ca esti un om ciudat. Asadar, ma consideri o perfectiune?

- Da.

- Cu tot spiritul dumitale de observatie, te inseli. Chiar astazi vei avea prilejul sa te convingi de contrariul. Si il prezenta pe Miskin invitatilor, dintre care o parte il cunosteau. Totki, bine­inteles, gasi un cuvint amabil pentru nou-venit. Conversatia, care lincezea, paru ca se invioreaza putin. Toate limbile se dezlegara toti capatara buna dispozitie. Nastasia Filippovna il pofti pe print sa ia loc linga dinsa.

- Mai e cazul sa ne miram oare de venirea printului? striga Ferdiscenko, a carui  voce le domina pe celelalte. Acum, totul e limpede si lucrurile vorbesc de la sine!

- Totul e mai mult decit limpede si lucrurile sint mai mult decit graitoare, ii tinu deodata isonul Ganea, renuntind la mutismul de pina atunci. Il observ astazi intruna pe print din momentul cind, in cabinetul lui Ivan Fcodorovici, portretul Nastasiei Filippovna i-a atras pentru prima oara atentia. Imi amintesc foarte bine ca inca de-atunci mi-a trecut prin cap un gind care acum pare a se adeveri pe deplin si pe care, de altfel, mi l-a confirmat printul prin marturisirea ce mi-a facut-o.

Toate astea Ganea le rosti pe un ton grav, fara nici o urma de gluma, aproape morocanos, ceea ce paru destul de ciudat.

- Nu ti-am facut nici o marturisire, vorbi domol printul, rosindu-se pina la urechi, am raspuns numai la o intrebare a dumitale.

- Bravo, bravo! se entuziasma Ferdiscenko. Cel putin, e sincer; e si istet, si sincer!

Toata lumea rise zgomotos.

-  Dar nu mai tipa asa, Ferdiscenko, observa scirbit, fara sa ridice glasul, Ptitin.

- Nu banuiam ca ai fi capabil de asemenea prouesses, printe, il ironiza Ivan Feodorovici. Ai intrecut orice asteptare! Si eu care te credeam un filosof! Cind colo, esti omul care tace si face!

-  Cind ma uit la print, ca s-a inrosit la aceasta gluma nevino­vata ca o fata de pension, imi dau seama ca-i un tinar destoinic, insufletit de cele mai laudabile intentii, rosti neasteptat sau, mai bine zis, molfai batrinul profesor sexagenar, de la care nimeni nu se asteptase ca va deschide gura in seara aceea.

Se stirni un ris general. Crezind, probabil, ca a spus cine stie ce vorba de duh, batrinelul se porni, la rindul lui. sa rida cu mare pofta, pina ce, la urma, se ineca intr-un violent acces de tuse. Nas­tasia Filippovna, careia, nu se stie de ce, ii placea sa se inconjoare cu tot felul de batrini si batrine, de cele mai multe ori niste oameni blajini si saraci cu duhul, se duse repede la el, il mingiie si-l saruta pe obraji si-i mai oferi o ceasca de ceai. Ii ceru apoi jupinesei sa-i aduca o mantila, in care se infasura, poruncind sa se mai puna lemne pe foc. La intrebarea cit e ceasul, jupineasa ii raspunse ca e zece si jumatate.

-  Domnilor, am o propunere: sa bem sampanie! anunta deo­data Nastasia Filippovna. O am pregatita. Poate ca sampania o sa va mai inveseleasca putin. Va rog, fara multe ceremonii.

Invitatia aceasta, facuta intr-o forma atit de naiva, paru cit se poate de ciudata din partea Nastasiei Filippovna; era cunoscuta ti­nuta deosebit de sobra a seratelor ei in general. Atmosfera si asa se mai inviorase putin, desi se resimtea o incordare nefireasca. Bineinteles, propunerea de a ciocni un pahar de sampanie n-a fost respinsa; primul se declara de acord generalul; exemplul lui fu urmat de doamna cea dezghetata, apoi de batrinul profesor, de Ferdiscenko si, in sfirsit, de toata lumea. Totki lua si el o cupa, cu gindul, probabil, de a nu face opinie separata de exuberanta putin obis­nuita a oaspetilor, pe care ar fi vrut s-o tempereze pina la limitele unei simple voiosii mondene. Numai Ganea nu se atinse de bau­tura. Cit despre Nastasia Filippovna, ea tinu sa declare ca va bea trei cupe cu sampanie. De altfel, felul ei ciudat de a fi in seara aceea, cu miscari febrile, cu izbucniri neasteptate si inexplicabile de ris nervos alternind brusc cu momente de ingindurare si priviri melancolice parea sa ascunda o enigma. Nu e de mirare ca unii fura inclinati sa creada ca are febra, pentru ca la urma sa-si dea seama ca in realitate erau semnele unei asteptari infrigurate a ceva stiut numai de dinsa, judecind dupa gesturile de nerabdare pe care le lasa sa-i scape si de faptul ca devenea din ce in ce mai distrata.

- Mi se pare ca ai un pic de febra? ii spuse doamna cea vioaie.

-  Ba chiar o febra in toata legea; de aceea am si pus mantila asta pe mine, raspunse Nastasia Filippovna, care facea fete-fete, straduindu-se sa-si stapineasca fiorul ce o strabatea din cind in cind.

O miscare de neliniste se produse printre musafiri.

- N-ar fi mai bine s-o lasam pe gazda noastra sa se odihneasca? isi dadu cu parerea Totki, aruncind o privire spre Ivan Feodorovici.

-   Nu,  domnilor! Va rog sa ramineti. Am nevoie in mod deosebit de prezenta dumneavoastra asta-seara, starui cu un ton grav si apasat Nastasia Filippovna.

Si cum aproape toti invitatii aflasera intre timp ca in seara aceea urma sa fie luata o hotarire foarte importanta, cuvintele ei li se parura cit se poate de semnificative. Generalul si Totki schimbara din nou cite o privire. Ganea tresari, stapinindu-si cu greu neli­nistea.

- Hai sa jucam un petit jeu, propuse doamna cea dezghetata.

-  Cunosc un petit jeu admirabil si foarte original, sari Ferdiscenko; in orice caz, n-a fost jucat decit o singura data in lume, cred; din pacate, n-a prins.

- Ce joc anume? intreba doamna cea dezghetata.

- Ne adunaseram intr-o zi mai multi insi la o masa prieteneasca si, bineinteles, eram cam ametiti. Deodata, cineva face propunerea ca fiecare dintre cei prezenti, fara sa se scoale de la masa, sa povesteasca ceea ce in strafundul constiintei lui i se pare c-ar fi cea mai urita fapta din viata lui; conditia esentiala era sa spui cu toata sinceritatea adevarul, gol-golut, fara sa bati cimpii.

- Ciudata idee, observa generalul.

-  Adevarat, nimic mai ciudat, Excelenta, dar tocmai aici e tot farmecul.

-  Ideea-i ridicola, zise Totki; de altfel, n-ar avea decit o singura explicatie: e un fel de a te lauda.

- Poate tocmai de asta era si nevoie, Afanasi Ivanovici.

- La un astfel de joc, iti vine mai degraba sa plingi decit sa rizi, remarca doamna cea dezghetata.

- E o idee pur si simplu absurda, declara Ptitin.

-  Si ati reusit? intreba Nastasia Filippovna.

- Tocmai ca nu am reusit; rezultatul a fost deplorabil. Fiecare, bineinteles, a povestit cite ceva, multi au spus adevarul, ba unii, n-o sa ma credeti, povesteau cu un fel de voluptate; numai ca, pina la urma, toata lumea s-a simtit rusinata. Altminteri, a fost destul de nostim si cu haz, intr-un anumit sens, bineinteles.

- Sa stii ca ideea nu e rea! se inviora deodata Nastasia Filippovna. Eu zic sa incercam, domnilor. Adevarul e ca nu prea ne distram. Daca fiecare dintre noi ar consimti sa povesteasca ceva in acest gen daca vrea, bineinteles; nimeni nu-i obligat; libertate deplina ei, ce spuneti? Poate ca am rezista pina la capat, ai? Cel putin e ceva foarte original.

-  E o idee geniala! striga Ferdiscenko. De altfel, doamnele se exclud, participa numai barbatii; vom trage la sorti, ca si atunci! Neaparat! Cine nu vrea cu tot dinadinsul este liber sa se abtina, desi n-ar fi deloc laudabil! Scrieti-va numele pe o bucatica de hirtie, domnilor, si depuneti-le aici, in palaria mea; printul o sa traga. Jocul nu-i deloc complicat; fiecare va povesti cea mai urita fapta din viata lui, e cel mai usor lucru, domnilor! O sa va convingeti! Daca cineva va avea o eclipsa subita de memorie, ma insarcinez sa-i aduc eu aminte de cite ceva.

Ideea aceasta geniala n-a fost insa pe placul nimanui. Unii se incruntau, altii zimbeau ironic, citiva ridicara obiectii, dar fara sa insiste prea mult, ca, de pilda, Ivan Feodorovici, care prefera sa n-o contrazica pe Nastasia Filippovna, vazind-o atit de pasionata pentru ideea aceasta stranie. Caci in dorintele ei, cind se decidea sa mani­feste vreuna, fie chiar si cea mai capricioasa si absolut inutila pen­tru dinsa, Nastasia Filippovna era furtunatoasa si neinduratoare. Intocmai asa se-ntimplase si acum; parea foarte surescitata, nu-si gasea astimpar, izbucnea intr-un ris nervos si isteric, in special cind Totki, ingrijorat de starea ei, incerca s-o determine sa renunte. Ochii ei negri scinteiau, doua pete rosii ii aparura pe obrajii palizi. Poate expresia de plictiseala si dezgust de pe fetele unora dintre musafiri ii atita si mai mult pofta de a le juca un renghi sau, poate, ii placea tocmai brutalitatea si cinismul acestei idei nastrusnice, iar citiva erau incredintati ca ea urmarea, de fapt, un anume gind ascuns. Treptat, aproape toti consimtira; oricum, era destul de nostim si interesant, iar pentru unii chiar foarte ademenitor. Ferdis­cenko, mai ales, nu-si gasea locul de nerabdare.

-  Dar daca e ceva ce nu se poate povesti in prezenta doam­nelor? cuteza sa intrebe, biruindu-si timiditatea, tinarul cel tacut.

- Ei bine, ai sa povestesti altceva; lucruri urite gasesti totdeauna cite vrei, il lamuri Ferdiscenko, nu fi copil!

- Dar uite, eu, de pilda, nu stiu care anume dintre faptele mele trebuie s-o consider drept cea mai urita, interveni, la rindul ei, doamna cea dezghetata.

- Cucoanele sint scutite sa povesteasca, adica in sensul ca nu sint obligate; daca totusi le vine inspiratia, acceptam cu recunostinta. De asemenea si barbatii, care nu vor cu nici un pret, sint scutiti.

-  Dar cum se va putea sti ca nu mint? intreba Ganea, iar daca vom minti, tot sensul si farmecul jocului se pierde. Si cine va avea curajul sa spuna adevarul curat? Imposibil sa nu spuna si minciuni.

- Chiar si atunci, perspectiva de a vedea cum minte omul e de ajuns de ispititoare. De altfel, tu, Ganecika, poti sa fii linistit in privinta asta, pentru ca fapta ta cea mai urita este si asa arhicunos­cuta. Dar ginditi-va numai, domnilor, exclama deodata Ferdis­cenko, intr-un fel de extaz, ginditi-va numai cu ce ochi ne vom uita unii la altii dupa aceea, miine, de pilda!

- Dar cum se poate asa ceva? Nastasia Filippovna, imi place sa cred ca nu-i ceva serios? intreba Totki cu demnitate.

-  Cine se teme de lup nu se duce in padure! replica ea cu un zimbet rautacios.

- Dar, da-mi voie, domnule Ferdiscenko, cum poti dumneata sa faci din asta un joc de societate? starui Totki din ce in ce mai neli­nistit. Te asigur ca asemenea lucruri nu izbutesc niciodata; singur ai spus ca rindul trecut a dat gres.

- Cum, a dat gres? N-am povestit eu data trecuta cum am furat trei ruble? Uite asa, m-am apucat si am povestit.

- Sa zicem. Totusi, n-ai avut posibilitatea sa povestesti totul in asa fel incit sa para adevarat si sa ti se dea crezare? Si Gavrila Ardalionovici are dreptate cind spune ca la cea dintii nota falsa tot jocul isi va pierde hazul. Respectarea adevarului in cazul de fata presupune o laudarosenie de prost gust, ceea ce pentru noi ar fi de neconceput si cu totul deplasat!

  Retin subtilitatea remarcii si constat ca rafinamentul dumitale, stimate Afanasi Ivanovici, incepe sa ma impresioneze chiar si pe mine, striga Ferdiscenko. Vedeti, domnilor, spunind ca n-am putut istorisi furtul meu in asa fel ca sa para verosimil, Afanasi Ivanovici lasa sa se inteleaga de fapt, intr-un mod fin si delicat, ca n-as fi putut fura (pentru ca despre asa ceva e necuviincios sa vorbesti cu glas tare), desi, poate, in adincul sufletului este perfect convins ca Ferdiscenko ar fi fost in stare sa comita un furt! Dar sa revenim, domnilor, la jocul nostru; biletelele cu numele dumneavoastra au fost adunate, mi l-ai dat si dumneata, Afanasi  Ivanovici, prin urmare, nimeni nu refuza! Si acum, printe, trage dumneata!

Printul baga mina in palarie si scoase primul nume, care se nimeri sa fie al lui Ferdiscenko; apoi iesira pe rind numele celorlalti; Ptitin - al doilea, generalul - al treilea, Afanasi Ivanovici - al patrulea, printul - al cincilea, Ganea - al saselea s.a.m.d. Doamnele s-au abtinut.

— O, Doamne, ce ghinion! striga Ferdiscenko. Speram ca primul sa iasa printul si apoi generalul. Dar, slava Domnului ca cel putin dupa mine urmeaza Ivan Petrovici; tot e ceva, voi avea si eu o sa­tisfactie. Dupa cum vedeti, domnilor, mie imi revine sa dau pilda de generozitate, si nici nu va puteti inchipui cit de mult regret in clipa de fata ca sint un personaj atit de neinsemnat si cu nimic vrednic de luat in seama; pina si cinul imi este dintre cele mai neinsemnate din lume; ce importanta are si pe cine poate interesa ca Ferdiscenko a facut o fapta urita? Si care-i, in defintiv, cea mai urita fapta pe care am savirsit-o? Sint pus in fata unui embarras de richesse. Ar fi cazul, poate, sa mai povestesc o data despre furtul acela, ca sa-i dovedesc lui Afanasi Ivanovici ca poti fura chiar si fara sa fii hot.

— Deocamdata insa imi dovedesti, domnule Ferdiscenko, ca un om e in stare sa simta o adevarata voluptate povestindu-si mirsaviile fara sa fie macar rugat Dar, la urma urmei fa cum vrei, domnule Ferdiscenko.

- Dar incepe odata, Ferdiscenko. Te-ai apucat sa trancanesti vrute si nevrute si in felul acesta n-ai sa mai ispravesti niciodata! porunci iritata Nastasia Filippovna, dind semne de nerabdare.

Toata lumea baga de seama ca dupa accesul acela de ris isteric, ea devenise dintr-o data morocanoasa si extrem de irascibila, ceea ce n-o impiedica sa staruie cu o incapatinarc despotica in acest nou capriciu nastrusnic. Afanasi Ivanovici suferea nespus. Il infuria pe deasupra si Ivan Feodorovici, care continua sa-si soarba sampania, calm si tacticos, ca si cum nu se intimpla nimic neobisnuit, ba poate pregatindu-se sufleteste sa povesteasca si el ceva, cind ii va veni rindul.

XIV

  Nu sint un om spiritual, Nastasia Filippovna, si tocmai de aceea spun uneori vrute si nevrute! striga Ferdiscenko, incepindu-si istorisirea. Daca as avea talentul lui Afanasi Ivanovici sau al lui Ivan Petrovici, as tacea si eu acum intocmai ca Afanasi Ivanovici si Ivan Petrovici. Printe, as vrea sa stiu parerea dumitale; uite, mie mi se pare ca in lumea asta sint mult mai multi hoti decit oameni cin­stiti, si ca nu exista om, cit de cinstit ar fi el, sa nu fi furat ceva macar o data in viata. E parerea mea, de unde nu trebuie neaparat sa se traga concluzia ca eu consider ca lumea ar fi in intregime compusa din hoti, cu toate ca uneori, zau, tare imi vine sa cred ca asa este. Dumneata ce zici?

— U-uf, ca incilcit mai vorbesti! se necaji Daria Alekseevna. Si ce-s bazaconiile astea pe care le spui acum; nu se poate ca toata lumea neaparat sa fi furat ceva in viata; eu una n-am furat niciodata nimic.

— Bine, sa zicem ca dumneata n-ai furat niciodata nimic, Daria Alekseevna; sa vedem insa ce are de spus printul, care uitati-va cum s-a inrosit?

- Mi se pare ca dumneata ai spus un adevar, numai ca exagerezi mult, raspunse printul, care intr-adevar se facuse rosu la fata.

— Dar dumneata personal, printe, n-ai furat niciodata?

- Bine, dar e ridicol! Gindeste-te ce spui, domnule Ferdiscenko, interveni generalul.

- Recunoaste mai bine ca, pur si simplu, atunci cind a venit mo­mentul s-o faci, ti-e rusine sa povestesti, si acum incerci sa-l amesteci si pe print in pelteaua dumitale, profitind de faptul ca e un om blajin si pasnic, vorbi raspicat Daria Alekseevna.

— Ferdiscenko, ori incepi odata sa povestesti, ori taci din gura si vezi-ti de treaba. Ne faci sa ne pierdem rabdarea! il repezi, varsindu-si naduful, Nastasia Filippovna.

— Indata, Nastasia Filippovna; caci, daca printul a recunoscut, iar eu consider ca raspunsul printului echivaleaza cu o adevarata marturisire, ce-ar putea spune atunci oricare altul (nu vreau sa numesc pe nimeni), dac-ar vrea sa fie  sincer? In ceea ce ma priveste, domnilor, mai ca n-as avea cine stie ce mare lucru de adaugat la ceea ce stiti; e o treaba pe cit de simpla, pe atit de mur­dara si timpita. Dar va asigur ca nu sint hot; iar cum s-a intimplat ca am furat totusi, nu stiu nici eu. Acum doi ani, intr-o duminica, eram la tara, la Semion Ivanovici Iscenko. Avea invitati la masa. Dupa prinz, barbatii au mai ramas la masa, la un pahar de vin. La un moment dat, mi-a venit s-o rog pe Maria Semionovna, fiica amfitri­onului nostru, sa ne cinte ceva la pian. Trecind prin odaia de ala­turi, zaresc o bancnota verde, o hirtie de trei ruble, pe masa de lucru a Mariei Ivanovna; o scosese, pesemne, pentru cine stie ce trebuinta a casei. In odaie, nimeni. Iau hirtia si o bag in buzunar. Pentru ce? Nu stiu. Ce anume m-a facut s-o iau nu pot sa-mi dau seama nici astazi. M-am intors apoi repede inapoi in sufragerie si mi-am reluat locul la masa. Am asteptat cu emotie sa vad ce se va intimpla; eram destul de agitat si vorbeam intruna, povesteam anecdote, rideam; pe urma m-am apropiat de cercul cucoanelor. Cam dupa o jumatate de ora, s-a observat disparitia bancnotei si au inceput sa intrebe slujnicele. Banuiala a cazut pe una dintre ele, Daria. Am manifestat un interes deosebit, luind parte activa la cercetari; imi amintesc chiar ca, vazind-o pe Daria zapacita de tot am indemnat-o sa marturiseasca, asigurind-o de indulgenta si ier­tarea Mariei Ivanovna, si toate astea cu multa convingere, in fata lumii. Toti ma priveau, iar eu simteam o placere extraordinara la gindul ca in timp ce-i tineam slujnicii predica asta moralizatoare, bancnota zacea cuminte in buzunarul meu. Cele trei ruble le-am baut in aceeasi seara la un restaurant. Am intrat si am cerut o sticla de Chateau-Laffitte; niciodata pina atunci nu mi se-ntimplase sa comand o sticla de vin fara sa mai iau si altceva; voiam sa scap cit mai repede de banii aceia. De altfel, cine stie ce mari mustrari de cuget n-am mai simtit nici atunci si nici mai tirziu. A doua oara n-as mai face-o, fireste; ma veti crede sau nu, voia dumneavoastra, mi-e totuna. Ei, si cam asta-i totul.

Numai ca, desigur, nu-i cea mai urita fapta a dumitale, spuse Daria Alekseevna in sila.

  E mai curind un caz psihologic decit o fapta condamnabila, observa Afanasi lvanovici.

— Si slujnica? intreba Nastasia Filippovna, fara sa-si ascunda o puternica pornire de dezgust.

— Servitoarea, bineinteles, a fost data afara a doua zi. E o casa cu principii severe.

— Si ai lasat sa fie concediata?

  Asta-i buna! Dupa dumneata, ar fi trebuit sa ma predau pe mina justitiei, nu? rinji Ferdiscenko, intrucitva contrariat de impre­sia neplacuta pe care povestea lui o produsese asupra tuturor.

— Ce mirsavie! exclama Nastasia Filippovna.

  Ei, asta-i acum! Nu cumva vreti ca un om sa va istoriseasca cea mai urita fapta din viata lui, iar aceasta fapta sa apara totodata si intr-o aureola de stralucire! Faptele cele mai urite sint intotdea­una si mirsave, Nastasia Filippovna, si vom fi indata lamuriti in privinta asta ascultindu-l pe Ivan Petrovici. De altfel, citi nu sint dintre cei care sint lustruiti pe din afara, avind aparenta de virtute numai pentru ca dispun de caleasca proprie? Multi au caleasca pro­prie Dar prin ce anume mijloace

Intr-un cuvint, Ferdiscenko isi pierdu cu desavirsire cumpatul, infuriindu-se atit de tare, incit intrecu orice masura; pina si fata i se schimonosi. Oricit de ciudat ar parea, dar nu era exclus ca el se asteptase ca povestirea lui sa produca un alt efect. Asemenea „gafe' si „laudarosenii de prost gust', cum spunea Totki, i se intimplasera adesea lui Ferdiscenko si se potriveau intru totul cu firea lui.

Nastasia Filippovna tresari de minie, privindu-l tinta in ochi; Ferdiscenko ingheta de frica si tacu milc: mersese prea departe!

— N-ar fi mai bine sa ne oprim aici? intreba cu viclenie Afanasi Ivanovici.

— E rindul meu, dar am sa profit de libertatea de a ma abtine si n-am sa povestesc nimic, declara hotarit Ptitin.

— Nu vrei?

— Nu pot, Nastasia Filippovna. De altfel, consider ca un aseme­nea joc e absurd.

— Generale, mi se pare ca ti-a venit rindul, ii spuse Nastasia Fi­lippovna lui Ivan Feodorovici. Daca refuzi si dumneata, tot jocul va fi compromis si o sa-mi para rau, pentru ca imi propusesem sa povestesc in sfirsit si eu un fapt „din propria-mi viata', numai ca voiam s-o fac dupa dumneata si dupa Afanasi Ivanovici. Trebuie deci sa ma incurajati, ispravi ea zimbind.

— A! din moment ce faceti aceasta promisiune, striga inflacarat generalul, sint gata sa va povestesc si intreaga mea viata, dar mar­turisesc ca, asteptindu-mi rindul, imi pregatisem in gind intimplarea

Si e de ajuns sa te uiti numai la infatisarea Excelentei sale ca sa-ti dai seama cu ce satisfactie literara si-a ticluit mica-i istorioara, indrazni sa observe, oarecum stinjenit, Ferdiscenko, schitind un zimbet veninos.

Nastasia Filippovna arunca o privire fugara spre general si-i veni si ei sa zimbeasca. Dar se vedea ca amaraciunea si dezgustul pu­neau tot mai mult stapinire pe dinsa. Iar promisiunea ei de a povesti il alarma si mai mult pe Afanasi Ivanovici.

- Mi s-a intimplat si mie ca la toata lumea, domnilor, sa comit unele fapte nu tocmai elegante, in cursul existentei mele, incepu generalul, dar, ceea ce e mai curios, istoria pe care vreau sa v-o povestesc acum, eu insumi o consider ca fiind cea mai urita intimplare din viata mea. De atunci au trecut aproape treizeci si cinci de ani si nici pina acum nu pot sa scap de un sentiment penibil, ca sa zic asa, ceva care ma riciie pe inima ori de cite ori mi-aduc aminte de acea intimplare. De altfel, toata patania asta, trebuie sa va spun, a fost o mare stupizenie. Eram pe atunci sublocotenent si-mi omoram zilele intr-o unitate oarecare. Ei bine, se stie ce-i viata de sublocotenent: singele-ti fierbe, punga-i goala si toata gospodaria o duci intr-o traista. Imi dadura si o ordonanta, cu numele de Nikifor, care se apuca plin de zel sa se indeletniceasca cu treburile casnice: tirguia, razuia, curata, cosea, aduna de unde si cum putea, ba uneori chiar si sterpelea de ici de colo, indata ce se ivea ocazia, orice obiect care-mi putea fi de folos in mica mea gospodarie; era un om foarte devotat si cinstit. Eu, bineinteles, eram aspru, dar drept. Trebuind sa cantonam citva timp intr-un orasel, am fost cartiruit intr-un fel de mahala, la o vaduva de sublocotenent in retragere. Batrinica avea pe putin optzeci de ani. Locuia intr-o casa de lemn, veche, darapanata, si era asa de nevoiasa, ca nici ingrijitoare nu tinea. Altadata avusese o familie numeroasa, dar, cu timpul, unii s-au prapadit, altii s-au imprastiat ori au dat-o uitarii, iar barbatul si-l ingropase cu vreo patruzeci si cinci de ani in urma. Tinuse linga ea cu citiva ani inainte o nepoata, una gheboasa si rea ca o vrajitoare, atit de rea, ca intr-o zi, cica, o muscase pe batrina de deget. Dar se prapadi si nepoata, asa ca de trei ani batrina se chinuia singura-singurica. Ma plictiseam in casa ei groaznic; de altfel, era atit de redusa, ca nu era chip sa scoti macar o vorba de la ea. La urma, imi fura un cocos. Faptul nu prea a fost lamurit nici pina astazi, dar nimeni altul nu putea s-o faca. Din pricina acestui cocos, ne-arn certat si inca rau de tot; scurt timp dupa aceea, la cea dintii cerere a mea, mi s-a dat o alta locuinta, in celalalt capat al orasului, la un negustor barbos, parca-l vad si-acum, tatal unei foarte nume­roase familii. Ne-am mutat cu Nikifor, bucurosi ca am scapat de babornita si de cocioaba ei. Trei zile mai tirziu, cind m-am intors de la exercitii, Nikifor imi raporteaza ca adica „rau ati facut, inaltimea voastra, ca ati lasat castronul la gazda cea veche, caci nu mai avem in ce sa servim supa'. Am ramas, fireste, uimit: „Cum se poate? Nu inteleg. Cum de a ramas castronul nostru la vechea gazda?' Nikifor, surprins, la rindul sau, raporteaza mai departe ca la plecarea noastra gazda n-a vrut sa-i dea castronul, pentru motivul ca i-as fi spart o oala de a ei si chiar eu i-as fi oferit acest castron ca despagubire. Ticalosia asta m-a scos bineinteles din sarite; singele mi se infierbinta, sarii din loc si ma dusei glont la locuinta babei. Ajung, ca sa spun asa, furios la culme; ma uit, sta singura ghemuita intr-un colt al tindei, ca si cum s-ar fi pitit de caldura soarelui, cu obrazul rezemat intr-o mina. Incep s-o iau la rost, ca adica „esti asa si pe dincolo' Stiti cit e de bogat vocabularul rus in ocari. Numai ca bag de seama ceva ciudat in infatisarea batrinei: sta asa, cu ochii holbati la mine, nu scoate nici un cuvint, ma priveste intr-un fel cu totul ciudat si se tinguie parca, clatinindu-se incet. Atunci ma poto­lesc putin, o cercetez mai atent, dau s-o descos, nici un raspuns. Am mai stat asa citeva clipe, nestiind ce sa fac; mustele biziiau, soarele scapata spre asfintit, liniste de mormint; in sfirsit, plec foarte consternat. Aflu pe drum ca ma cheama maiorul, dupa aceea a trebuit sa trec si pe la companie, incit am ajuns acasa pe-nserate. De cum am intrat, Nikifor al meu sare cu gura: „Stiti, inaltimea voastra, ca vechea noastra gazda a dat ortul popii?' „Cind?' „Chiar in seara asta, acum un ceas si jumatate'. Deci, in timp ce eu o inju­ram, ea isi dadea sufletul. Credeti-ma, faptul acesta m-a zguduit atit de puternic, ca abia am putut sa-mi vin in fire. Nu-mi iesea din minte batrina, ba incepusem chiar s-o si visez noaptea. Nu eram deloc superstitios, si totusi, a treia zi, m-am dus la biserica, la inmormintare. intr-un cuvint, pe masura ce trece timpul, imi revine tot mai des in gind chipul nenorocitei batrine. Nu de alta, dar iti apare in fata asa ca o nalucire si ti se stringe inima de urit. La urma urmei, mi-am zis eu, de ce sa-mi fac atita singe rau? in primul rind, e vorba de o femeie, adica de o fiinta omeneasca sau, cum se spune astazi, pe la noi, de o faptura umana, care, la drept vorbind, si-a trait traiul, si-a mincat malaiul. Cindva avusese si ea copii, barbat familie, rude si, ca sa zic asa, o forfoteala in jurul ei, cu zimbete si glasuri, si deodata — basta, scrum s-a ales din toate, de parca nici n-au fost, iar ea a ramas singura pe lume, ca o musca ce poarta povara blestemului milenar. Si iata, in sfirsit, a dat Dumnezeu de i-a sosit si ei veleatul. La asfintitul soarelui intr-o calda inserare de vara batrina mea isi ia si ea zborul din lumea aceasta pacatoasa - fireste, aici nu trebuie sa lipseasca si un gind moralizator - si iata ca in clipa aceea suprema, in loc de lacrimi si rugaciuni care s-o inso­teasca in ultima ei calatorie, un sublocotenent flusturatic, infipt tantos inaintea ei, cu pumnul in sold, o prohodeste cu un potop de injuraturi rusesti din cele mai desucheate; si toate acestea numai din pricina unui castron. Am gresit, fara indoiala, si, daca astazi, dupa scurgerea vremii si in urma schimbarilor ce intervin in firea omului, imi amintesc de fapta mea de odinioara cu mai mult singc rece, ca despre o fapta cu totul straina de mine, de parca nici n-as fi savirsit-o eu, totusi si astazi inca mai incerc mustrari de cuget. Repet insa ca-mi pare ciudat sa nu vad de ce sa-mi fac reprosuri, pentru ca, la urma urmei, n-am fost chiar asa de vinovat in toata intimplarea asta; de ce i-o fi venit sa moara tocmai in momentul acela? Exista, de fapt, si o justifcare: e vorba de un caz intrucitva psihologic. Cu toate astea, n-am putut sa-mi impac constiinta decit luind asupra-mi, acum cincisprezece ani, intretinerea a doua paturi intr-un azil de saraci, pentru ca doua femei batrine si bolnave sa-si gaseasca acolo adapost si alinare la sfirsitul zilelor. Acum ma bate gindul sa le transform in donatie pe veci, lasind in acest scop, prin testament, un capital corespunzator. Asta am vrut sa va marturi­sesc. Ei bine, si o repet, poate ca m-am facut vinovat de multe pacate in viata, dar undeva, in strafundurile constiintei mele, socot fapta aceasta drept cea mai urita dintre toate cite le-am savirsit.

— Departe de a fi cea mai urita fapta din viata dumitale, Exce­lenta, este dimpotriva una dintre acelea care-ti face cinste; l-ai dat gata pe Ferdiscenko, conchise acesta mucalit.

-  Intr-adevar, generale, nu-mi inchipuiam sa ai o inima asa de buna; e chiar pacat, spuse in treacat Nastasia Filippovna.

- Pacat? Dar pentru ce? intreba rizind afabil Ivan Feodorovici, si cu un aer satisfacut, sorbi din cupa de sampanie.

Acum ii venise rindul lui Afanasi Ivanovici, care isi pregatise si el o istorioara. Toata lumea era convinsa ca nu se va da in laturi ca Ivan Petrovici si, pentru anumite motive, toti asteptau cu o curio­zitate deosebita povestea lui, tragind cu coada ochiului spre Nastasia Filippovna. Cu multa demnitate, care se armoniza perfect cu infatisarea lui impunatoare, Afanasi Ivanovici isi incepu una dintre „dragalasele lui istorioare', povestite pe un ton amabil si placut. (Trebuie mentionat de altfel ca avea intr-adevar o tinuta impozanta: inalt, trupes, cu un inceput de chelie, putin incaruntit, cu niste obraji rumeni, cam puhavi si flescaiti, ce-i drept, si cu dantura falsa. Se imbraca sobru si elegant, purtind intodeauna camasi fine. Miinile lui albe si plinute atrageau privirile. Un inel, impodobit cu un dia­mant scump, stralucea la aratatorul miinii drepte.) In tot timpul cit a durat povestirea lui, Nastasia Filippovna era atit de absorbita, cercetindu-si danteluta care-i impodobea mineca, si pe care o ciu­pea intruna cu doua degete ale miinii stingi, incit nu avu vreme sa ridice macar o data ochii catre povestitor.

-  Ceea ce imi  usureaza cu osebire sarcina, incepu Afanasi Ivanovici, este conditia principala de a nu povesti decit fapta cea mai urita din viata mea. In cazul acesta, bineinteles, nu pot sta mult pe ginduri: alegerea e usoara, numai sa te lasi indemnat de glasul constiintei si de imboldul inimii. Marturisesc cu amaraciune ca printre nenumaratele fapte usuratice si poate chiar nesabuite din care imi fac o vina, exista una a carei amintire mi-a ramas intiparita in minte pentru totdeauna. Intimplarea s-a petrecut acum douazeci de ani; eram pe atunci la tara, la Platon Ordintev, care tocmai fu­sese ales maresal al nobilimii si venise sa-si petreaca sarbatorile de iarna in provincie cu tinara lui nevasta. Se apropia ziua de nastere a Anfisei Alekseevna si se pregateau doua baluri. Pe vremea aceea facea furori in lumea buna minunatul roman al lui Dumas-fiul La damme aux cumelias, care, dupa parerea mea, va ramine vesnic tinar si nemuritor. Toate femeile erau entuziasmate de aceasta carte, cel putin acelea care o citisera. Farmecul naratiunii, caracterizarea

originala a personajului principal, lumea captivanta, supusa unei analize fine pina in cele mai subtile trasaturi, si, in sfirsit, toate amanuntele acelea fascinante, presarate in paginile cartii (ca, de pilda, acela cu privire la imprejurarile in care eroina purta cind buchete de camelii albe, cind buchete de camelii rosii), intr-un cuvint, toate detaliile acelea pline de incintare, luate laolalta, pro­duceau o impresie aproape zguduitoare. Erau la moda cameliile si fiecare voia sa le aiba; florile acestea devenisera accesoriul obliga­toriu al unei toalete de bal; va intreb acum, cit de lesne puteai sa ti le procuri intr-un oras de provincie, unde toata lumea umbla ne­buna dupa camelii? Petea Vorhovskoi era pe atunci indragostit foc de Anfisa Alekseevna. Nu stiu precis daca era ceva intre ei, adica vreau sa spun ca nu stiu daca el era indreptatit sa aiba vreo spe­ranta. Stiu atit ca bietul baiat isi pierduse capul cautind sa-i procure niste camelii Anfisei Alekseevna pentru balul ce se anuntase. Se stia ca Sofia Bezpalova si contesa Sotkaia — o petersburgheza aflata in vizita la sotia guvernatorului - aveau sa vina amindoua cu buchete de camelii albe. Anfisa Alekseevna, vrind sa produca un efect cu totul deosebit, dorea sa aiba camelii rosii. Bietul Platon nu mai stia ce sa faca, zadarnic cutreierase tot tinutul; deh, ca sot, se angajase sa-i gaseasca aceste flori, ba chiar le si dibuise intr-un loc. Culmea ghinionului insa, i-a luat-o inainte Mitisceva, Katerina Aleksandrovna; le cumparase pe toate in ajun; si unde mai pui ca Mitisceva era o rivala temuta pentru Anfisa Alekseevna; aproape in toate cele erau la cutite. Fireste, urmara lacrimi, criza de nervi, lesinuri. Platon era distrus. Daca Petea ar fi izbutit in momentul acela critic sa procure de undeva un buchet de camelii rosii, tre­burile lui sentimentale ar fi putut avansa cu o repeziciune nebanuita - recunostinta femeii, in asemenea cazuri, n-are margini. Si cit a mai alergat, cit s-a zbatut, bietul baiat, dar era o chestiune aproape nerezolvabila. Vorba ceea: de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Cind deodata, chiar in ajunul zilei de nastere a Anfisei Alekseevna, cind urma sa dea si balul, ma intilnesc cu Petea, pe la unsprezece ceasuri seara, la o vecina de-a lui Ordintev, la Maria Pctrovna Zubkova. Radia de fericire. „Ce-i cu tine?' il intreb. „Am gasit, zise, Evrika!' „Ei bine, prietene, m-ai dat gata! Unde? Cum?' „La Eksaisk (un orasel situat la douazeci de verste distanta, intr-un alt district); e acolo un negustor barbos si bogat; il cheama Trepalov; e insurat, dar n-are copii si, in locul lor, tine, impreuna cu batrina lui, niste canari; au si pasiunea florilor; acolo se gasesc camelii.' ,Bine, dar n-ai nici o siguranta; si daca n-o sa-ti dea?' Am sa-i cad in genunchi, am sa ma tirasc la picioarele lui si nu plec pina nu-mi da!' „Si cind pleci?' „Miine, la cinci dimineata.' „Ei, intr-un ceas bun!' M-am bucurat sincer pentru bietul baiat. Ma intorc la Ordintev; trecuse de unu noaptea; ma pregatesc de culcare, cu gindul mereu la Petea; deodata imi vine o idee nastrusnica. Zis si facut. Ma strecor pe furis la bucatarie, il scol pe Saveli vizitiul, ii pun in mina cincisprezece ruble; „inhama caii! Intr-o jumatate de ceas, trasura sa fie gata!' Nu trecu nici o jumatate de ceas si tra­sura, bineinteles, ma astepta la poarta. Anfisa Alekseevna, dupa cum auzisem, avea migrena, febra, delir. Ma urc in trasura si dus am fost; la cinci ajung la Eksaisk, trag la un han si astept sa se faca ziua; pe la ora sapte ma duc la Trepalov. „Asa si pe dincolo, ai camelii? Taicutule, bunule, ajuta-ma, scapa-ma, uite, te rog in genunchi!' „Nu, nu se poate, n-am de dat!' imi raspunde negus­torul, un batrin inalt, cu parul de nea si fata aspra. ii cad la picioare, incep sa ma rog de el. „Ce faci, flacaule?' zise el speriat. „E vorba de viata unui om!' racnesc eu. „Ei, daca-i asa, ia-le si Dumnezeu sa te ajute!' Numaidecit alesei toate cameliile rosii; avea o sera micuta — o minune! Batrinul ofteaza. il vedeam ca se desparte de ele cu durere. Scot o suta de ruble. „Nu, taicuta, nu ma jigni, te rog-' „Atunci, da-mi voie sa te rog, preavenerabile, sa daruiesti suta asta de ruble spitalului din localitate pentru imbunatatirea ingrijirii si hranei.' „Asa da, flacaule, e o fapta buna, marinimoasa ti placuta lui Dumnezeu; am sa-i dau cu bucurie intru pomenirea numelui si pentru sanatatea dumitale.' Mi-a placut grozav acest batrin rus, ca sa zic asa, rus sadea, de la vraie souche. Fericit de izbinda, am facut cale intoarsa, dar am luat-o pe alt drum, ca sa nu ma intilnesc cu Petea. De indata ce am ajuns, i-am trimis buchetul Anfiseii Alekseevna, ca sa-l aiba inaintea ochilor cind se va trezi.

Va puteti inchipui cita bucurie si lacrimi de recunostinta! Platon care in ajun fusese nenorocit, zdrobit, distrus, plingea acum fericit in bratele mele. Vai! toti barbatii sint la fel inca de la crearea casatoriei legitime! Nu indraznesc sa mai adaug nimic; ma voi margini sa spun numai ca acest episod puse capat oricaror sperante ale bietului Petea. Ma gindisem chiar ca, atunci cind va afla, va sari la mine sa ma omoare si mi-am luat toate masurile de prevedere, dar lucrurile luara o intorsatura cu totul neprevazuta: de suparare, Petea cazu intr-un lesin, apoi facu febra mare, iar a doua zi dimineata se zbatea in ghearele unei congestii cerebrale. Peste o luna, cind se restabili, ceru sa fie trimis in Caucaz; pe scurt, un ade­varat roman! La urma, a fost omorit in Crimeea. Fratele lui, colonelul Stepan Vorhovskoi, era in vremea aceea comandant de regiment si s-a distins pe cimpul de batalie. Marturisesc ca multi ani dupa aceea am avut deseori mustrari de cuget; de ce, pentru ce a fost nevoie sa-i dau lovitura aceasta sarmanului Petea? Hai sa zicem, sa fi fost cel putin indragostit. Dar asa, numai pentru o sotie prosteasca, dintr-un simplu berbantlic si atita tot! Poate ca daca nu i-as fi luat buchetul atunci, cine stie, omul traia, si astazi ar fi fost fericit si nici nu s-ar fi gindit vreodata sa se duca sa lupte cu turcii.

Afanasi Ivanovici incheiase cu acelasi ton grav si plin de dem­nitate cu care isi incepuse povestirea. Cind ispravi, musafirii au putut observa cum ochii Nastasiei Filippovna scinteiara straniu, iar buzele ii tremurara. Toate privirile erau indreptate spre ei doi.

— L-au pacalit pe Ferdiscenko! L-au tras pe sfoara! Si inca cum! se vaicarea Ferdiscenko, intelegind ca e cazul sa spuna neaparat si el ceva.

— Cine ti-e de vina, daca nu stii pe ce lume traiesti! Uite, invata si dumneata de la cei cu scaun la cap! ii replica aproape triumfa­toare Daria Alekseevna. (Era o veche si devotata prietena si confi­denta a lui Totki.)

— Ai dreptate, Afanasi Ivanovici, jocul acesta e din cale-afara de plictisitor si ar fi cazul sa-l incheiem mai repede, spuse Nastasia Filippovna. Povestesc si eu ce am fagaduit si pe urma sa jucam mai bine carti.

- Dar mai intii istorioara promisa! o sustinu generalul cu insu­fletire.

-  Printe, i se adresa pe neasteptate Nastasia Filippovna lui Miskin  acesti  doi   vechi  prieteni  ai  mei,  generalul   si  Afanasi Ivanovici, ma tot indeamna sa ma marit. Care-i parerea dumitale, da-mi un sfat; sa ma marit sau nu? Am sa fac asa cum vei spune dumneata.

Afanasi Ivanovici ingalbeni, generalul ramase incremenit; toti ridicara capetele, facind ochii mari. Singele ingheta in vinele lui Ganea.

- Cu cu cine? intreba printul abia deslusit.

-  Cu Gavrila Ardalionovici Ivolghin, raspunse Nastasia Filip­povna tare si raspicat.

Citeva secunde se asternu o liniste desavirsita; printul facea sfortari vadite sa spuna ceva, ca si cum o greutate teribila ii apasa pieptul.

-  N-nu Sa nu te mariti! ingaima el in sfirsit, rasuflind din greu.

-  Asa va fi!  Gavrila Ardalionovici! i se adresa autoritar si solemn Nastasia Filippovna. Ai auzit cum a hotarit printul? Acesta e si raspunsul meu; si acum, sa ispravim o data pentru totdeauna cu aceasta chestiune.

-  Nastasia Filippovna! o dojeni cu glas tremurator Afanasi Ivanovici.

-  Nastasia Filippovna! rosti si generalul pe un ton grav si convingator, desi parea vadit alarmat.

O miscare generala de neliniste si emotie se produse in rindul invitatilor.

-  Dar ce s-a intimplat, domnilor? urma ea, privindu-i parca a mirare pe cei din jur. Pentru ce aceasta emotie? De v-ati vedea acum in oglinda!

- Dar adu-ti aminte, Nastasia Filippovna, biigui consternat Totki, te-ai  legat prin cuvint, ai  fagaduit  absolut nesilita de nimeni, si ai fi putut sa cruti cel putin imi este penibil si ma exprim greu si fara indoiala, sint tulburat, dar intr-un cuvint, astazi intr-un astfel de moment, si in fata lumii - sa rezolvi o chestiune atit de serioasa, o chestiune de onoare si de inima de care depinde

— Nu te inteleg, Afanasi Ivanovici, dumneata, intr-adevar, vor­besti cam incilcit Ce inseamna cuvintele acestea „in fata lumii'? Oare nu sintem intr-un cerc de prieteni din cei mai intimi? S-apoi, de ce vorbesti de „joc'? Voiam, intr-adevar, sa va povestesc o isto­rie; ei bine, iata, v-am spus-o; nu va place? Si de ce gasesti ca nu-i serios? Ai auzit doar, i-am spus printului: „Am sa fac asa cum vei spune dumneata!' Dac-ar fi spus da, mi-as fi dat imediat consimtamintul; dar a spus nu, si am refuzat. In clipa aceea, toata viata mea atirna de un fir de par; ce vrei mai serios?

  Dar, bine, ce amestec are printul aici? Si ce reprezinta, la urma urmei, printul pentru dumneata? mormai generalul, care abia putu sa-si stapineasca indignarea, vazind ca se da atita importanta parerii lui Miskin.

  Iata ce este printul pentru mine: e primul om, din citi am cunoscut pina acum, in al carui devotament sincer simt ca ma pot increde cu adevarat. A crezut in mine de la cea dintii privire si de aceea cred si eu in el.

— Nu-mi ramine decit sa-i aduc multumiri Nastasiei Filippovna pentru extrema delicatete cu care a procedat fata de mine, putu sa articuleze in sfirsit Ganea, cu glas tremurator, gura crispata si fata alba ca varul. Fara indoiala ca asa si trebuia sa se-ntimple Dar printul Printul, in toata afacerea asta

— Vrea sa puna mina pe cele saptezeci si cinci de mii de ruble, nu-i asa? il intrerupse Nastasia Filippovna. Asta ai vrut sa spui? Nu tagadui, sint sigura ca la asta te-ai gindit! Afanasi Ivanovici, am uitat sa adaug: pastreaza-ti cele saptezeci si cinci de mii de ruble si sa stii ca-ti redau libertatea fara nici o rascumparare. Ajunge! E timpul sa respiri si dumneata mai liber! Doar nu e gluma: noua ani si trei luni! De miine totul va merge pe un nou fagas, iar astazi e ziua mea, si sint absolut libera si independenta pentru prima oara in intreaga-mi viata! Generale, ia-ti si dumneata colierul inapoi, da-i-l nevestei dumitale, iata-l; iar miine parasesc si acest apartament, prin urmare, de acum incolo, domnilor, nu vom mai avea serate! Apoi se ridica hotarita sa se retraga.

-  Nastasia Filippovna! Nastasia Filippovna! se auzi din toate partile. Cu totii se repezira catre tinara femeie, inghesuindu-se in jurul ei si ascultind cu emotie cuvintele-i infrigurate; nimeni nu intelegea ce anume se intimpla; se produse o agitatie si o invalmaseala generala. Deodata, clopotelul de la usa de intrare zbimii, smucit cu violenta, ca si atunci, la Ganea acasa.

- Aha! Iata si deznodamintul! In sfirsit! E unsprezece si juma­tate! striga Nastasia Filippovna. Va rog sa luati loc, domnilor, se apropie deznodamintul!

Spunind acestea, se aseza cea dintii. Un zimbet straniu ii flutura pe buze. Amutise, stind intr-o asteptare infrigurata si privind tinta spre usa.

- Rogojin, cu cele o suta de mii de ruble, fara indoiala, isi zise in soapta Ptitin.

XV

Intra camerista Katia cu un aer speriat:

-  Dumnezeule  sfinte, ce-i acolo, Nastasia Filippovna! Au navalit vreo zece oameni, toti beti, au dat buzna in antreu si vor sa-i las inauntru; cica, e Rogojin, si dumneavoastra stiti despre ce este vorba.

- Bine, Katia, introdu-i imediat pe toti.

- Chiar pe toti, Nastasia Filippovna? Dar sint intr-un hal far'de hal! Sa-i vedeti numai!

- Lasa-i sa intre, Katia, toti pina la unul, nu-ti fie frica; de altfel, chiar daca ai incerca sa-i impiedici, tot au sa intre. Auzi ce taraboi fac, ca si azi-dimineata! Domnilor, continua ea, adresindu-se musafirilor, va indispune poate ca primesc asemenea vizitatori in prezenta dumneavoastra. Regret mult si va cer scuze, dar alta solutie nu exista si tare as vrea sa consimtiti cu totii a fi martorii acestui deznodamint; de altfel, veti proceda cum veti crede de cuviinta

Invitatii nu conteneau sa susoteasca intre ei, schimbind priviri nedumerite; dar nu incapea indoiala ca toate acestea fusesera puse la cale dinainte si ca pe Nastasia Filippovna, care, de buna seama, isi pierduse mintile, tot n-aveai cum s-o scoti dintr-ale ei in momentul de fata. Toti erau grozav de curiosi sa vada ce va urma. De altfel, nici nu prea era cazul sa fie ingrijorati. Nu se aflau printre ei decit doua doamne: Daria Alekseevna si necunoscuta aceea fru­moasa si tacuta. Cea dintii mai vazuse multe in viata ei si nu se pierdea cu firea asa cu una cu doua. Cea de-a doua n-avea cum sa inteleaga despre ce era vorba. Era o straina, o nemtoaica, si nu stia nici o iota ruseste; pe deasupra, se pare ca pe cit era de frumoasa, pe atit era de proasta. Devenise un obicei in anumite cercuri s-o invite, fie chiar si numai pentru desfatarea ochiului oaspetilor, fiindca era decorativa in toaleta ei somptuoasa si cu pieptanatura ca de expozitie, intocmai cum unii imprumuta de pe la vecini, pentru serate, un tablou sau un vas de pret, o statuie sau orice alt obiect de arta. Cit despre barbati, Ptitin, de pilda, era prieten cu Rogojin; Ferdiscenko se simtea ca pestele in apa; Ganecika nu putea sa-si vina inca in fire, desi simtea vag cum o putere de nebiruit il indeamna sa ramina pina la capat tintuit la stilpul infamiei. Batrinul profesor nu pricepea nimic si, vazind agitatia din jur si nelinistea extraordinara a Nastasiei Filippovna, tremura de frica, mai-mai sa plinga; dar mosnegutul ar fi preferat sa moara decit s-o paraseasca intr-un asemenea moment pe Nastasia Filippovna, pe care-o adora ca pe o nepoata adevarata. Cit il priveste pe Afanasi Ivanovici, toata aven­tura aceasta era, desigur, compromitatoare pentru demnitatea lui, data fiind mai ales intorsatura nebuneasca pe care-o luase; cum toate acestea insa il priveau direct, nu putea sa plece inainte de a fi lamurit lucrurile definitiv, cu atit mai mult cu cit doua trei vorbe pe care le scapase in treacat Nastasia Filippovna il pusesera pe gin-duri. De aceea hotari sa ramina pina la capat, adoptind o atitudine de simplu spectator, singura potrivita de aici inainte pentru demni­tatea lui. Numai generalul Epancin, jignit peste masura de felul ostentativ si oarecum scandalos cu care ii fusese inapoiat cadoul, putea desigur sa fie si mai suparat de toate excentricitatile acestea, iar aparitia neasteptata a lui Rogojin venea sa puna capac la toate; un om ca el facuse oricum o concesie prea mare acceptind sa ia loc alaturi de Ptitin si Ferdiscenko; ceea ce savirsise insa sub imboldul pasiunii putea fi invins, la urma urmei, de sentimentul datoriei, al constiintei rangului sau social si de respectul fata de sine insusi, astfel incit prezenta lui Rogojin si a companiei lui in societatea Excelentei sale ii repugna cu totul.

  Ah, generale, il intrerupse Nastasia Filippovna chiar de la primele cuvinte, mi-au iesit din cap toate astea! Dar fii sigur ca pre­vazusem o asemenea eventualitate. Daca e intr-adevar asa de jigni­tor pentru dumneata, nu mai insist sa ramii, cu toate ca as fi dorit mult ca tocmai dumneata sa fii de fata in momentul acesta. In tot cazul, iti sint recunoscatoare pentru vizita dumitale si pentru fru­moasa dumitale atentie, dar daca totusi ti-e frica

-Nici un cuvint mai mult, Nastasia Filippovna! striga generalul intr-un avint de generozitate cavalereasca. Cui spui toate astea? Numai din devotament, si tot as ramine linga dumneata, iar daca vreun pericol De altfel, marturisesc, curiozitatea mea e atitata in cel mai inalt grad. Ma temeam numai ca nu cumva astia sa strice covoarele sau sa sparga ceva Dupa parerea mea, n-ar trebui sa-i primesti deloc, Nastasia Filippovna!

- Rogojin in persoana! anunta Ferdiscenko.

  Ce crezi, Afanasi Ivanovici? apuca sa-i sopteasca in graba generalul lui Totki. Nu cumva a innebunit? Vorbesc la propriu, in sensul adevarat al cuvintului, in acceptia lui medicala. Ce zici?

- Ti-am mai spus ca dintotdeauna avea ciudatenii, se eschiva cu dibacie de la un raspuns direct Afanasi Ivanovici.

- Si daca tii seama si de starea asta a ei febrila Ceata lui Rogojin era aproape in aceeasi formatie ca si in dimineata acelei zile, la Ganea; i se adaugase numai un batrinel desucheat, fost cindva redactor al unei dubioase gazete de scandal si despre care circula o anecdota, cum ca si-ar fi amanetat dantura falsa, montata in aur, pentru bautura, precum si un fost subloco­tenent, a carui infatisare lasa sa se ghiceasca in el un concurent serios si un rival al individului cu pumnii zdraveni; nimeni din ceata lui Rogojin nu-l cunostea; fusese cules de pe partea insorita a bulevardului Nevski Prospekt, unde oprea trecatorii, solicitind, in stilul lui Marlinski, sa-l ajute cu bani, sub pretextul curios ca in timpurile lui de glorie dadea si el cite cincisprezece ruble dintr-o data celor care-i cereau de pomana. De cum se cunoscusera, cei doi concurenti resimtira o puternica aversiune reciproca. Domnul cu pumnii zdraveni se considera jignit de admiterea „pomanagiului' in ceata lor si, cum era in general tacut din fire, se marginea sa scoata din cind in cind cite un mormait de urs, uitindu-se cu dispret suveran la „pomanagiu' cind acesta, fiind un om manierat si cu simt diplomatic, incerca „sa se dea bine' pe linga el. Dupa infa­tisare, sublocotenentul parea sa fie dintre aceia care „la treaba' izbutesc mai multe prin dibacie si pricepere decit prin forta fizica; unde mai pui ca era si mai mic de statura in comparatie cu domnul cel bataus. Foarte delicat, pe ocolite, evitind orice discutie in con­tradictoriu, dar fudulindu-se teribil, facu de mai multe ori aluzie la avantajele si superioritatea boxului englezesc; intr-un cuvint, se arata un fervent admirator al Apusului. La auzul cuvintului „box', domnul cel atletic schita un zimbet dispretuitor de om ofensat si, fara a-i face onoarea unei incaierari directe, la rindul sau ca din intimplare, ii vinturase de citeva ori pe sub nas un atribut emina­mente national - un pumn enorm, noduros, acoperit cu un fel de puf roscat — si pentru toata lumea fu limpede ca daca acest atribut eminamente national s-ar abate asupra cuiva, l-ar face una cu pamintul.

Beat „crita' nu era nici unul datorita straduintelor lui Rogojin care, preocupat de vizita pe care urma sa i-o faca Nastasiei Filippovna, luase inca de dimineata toate masurile pentru a tempera zelul „sugativ' al partenerilor sai. El insusi izbuti sa se dezmeticeasca din ameteala bauturii, in schimb umbla buimac de pe urma tuturor impresiilor acelei zile zbuciumate cum n-a mai fost alta in viata lui. Un singur gind il urmarea ca o obsesie de fiece clipa. Pen­tru infaptuirea lui se zbatuse de la ora cinci dupa-amiaza si pina la unsprezece seara, prada nelinistii si indoielii, tratind cu tot felul de camatari, ca de-alde Biskup si Kinder, care innebunisera aproape, alergind sa-i implineasca vrerea. Pina la urma, cele o suta de mii de ruble, bani gheata, la care Nastasia Filippovna facuse in treacat o aluzie vaga si ironica, fura procurate, desi cu o dobinda atit de exorbitanta, ca pina si Biskup, rusinat, nu indraznea sa vorbeasca cu Kinder despre asta decit in soapta.

Ca si in dimineata acelei zile, Rogojin pasea in frunte, urmat de ceilalti care, desi patrunsi de constiinta unei anume superioritati, nu puteau sa-si infringa un sentiment de teama. Mai cu seama, si numai Dumnezeu stie de ce, ii intimida Nastasia Filippovna. Unii dintre ei erau chiar convinsi ca vor fi neaparat „zvirliti pe scara-n jos'. Printre acestia se afla si elegantul, irezistibilul Zaliojev. Dar ceilalti, cu deosebire domnul cu pumnii zdraveni, fara a o arata pe fata, nutreau pentru Nastasia Filippovna cel mai mare dispret, amestecat cu ura, si de aceea au venit la ea ca la asediul unei cetati dusmane. Totusi, luxul primelor doua odai le impuse, fara voie, un respect si un fel de teama; erau acolo atitea lucruri noi pentru ei, mobile rare, tablouri, o statuie mare a zeitei Venus si cite si mai cite! Toate astea, bineinteles, nu-i impiedicara sa se inghesuie cu o curiozitate de badarani pina in salon, dupa seful lor; de cum il zarira insa pe generalul Epancin printre oaspetii Nastasiei Filippovna, domnul cu pumnii zdraveni, „pomanagiul' si inca vreo doi-trei s-au simtit la inceput atit de intimidati, incit incepura sa se dea putin cite putin indarat pina se retrasera in odaia de alaturi. Singur Lebedev, printre alti citiva mai indrazneti, parea cel mai hotarit si mergea aproape cot la cot cu Rogojin, constient fiind de ceea ce va sa zica un milion patru sute de mii de ruble capital lichid si o suta de mii bani pesin pe care-i aducea plocon acum, imediat. Trebuie mentionat ca toti, chiar si Lebedev, nu aveau o idee deslusita despre limitele puterii lor, si nu stiau in ce masura le era sau nu ingaduit totul. Lebedev, de pilda, era gata sa jure uneori ca absolut totul le este ingaduit; in unele momente, in schimb, simtea un vag indemn de a-si aduce aminte, pentru orice eventualitate, si de unele articole din codul penal, mai ales de cele incurajatoare si linisti­toare.

Cu totul alta a fost impresia pe care a produs-o salonul Nastasiei Filippovna asupra lui Rogojin. De cum se ridica draperia si o zari pe Nastasia Filippovna, el nu mai stiu de nimeni si de nimic, la fel ca si in dimineata aceea, ba si mai mult poate. Pali brusc si ramase o clipa neclintit; se putea ghici cit de navalnic ii bate inima. Sfios, pierdut, privi citeva clipe fara a-si putea lua ochii de la Nas­tasia Filippovna, apoi, deodata, ca scos din minti, se indrepta impleticindu-se spre masa; in drum se impiedica de scaunul lui Ptitin, calcind apoi cu cizmele lui murdare dantela superbei rochii pe care o purta frumoasa nemtoaica; dar nici nu baga de seama, nici nu-si ceru scuze. Ajuns linga masa, depuse un obiect straniu, pe care il tinea cu amindoua miinilc de cind intrase in salon. Era un pachet mare, invelit cu grija intr-un numar din Birjeviie vedomosti si strins legat din toate partile cu o sfoara din acelea cu care se leaga capatinile de zahar. Ramase dupa aceea pironit locului, cu bratele atirnindu-i de-a lungul trupului, ca si cum si-ar fi asteptat sentinta. Purta acelasi costum, numai ca acum mai avea la git un fular nou de matase, de un rosu aprins combinat cu verde, pe care statea infipta o agrafa cu un briliant enorm, reprezentind un carabus, iar pe degetul murdar al miinii drepte un inel masiv cu briliante. Lebedev se oprise la vreo trei pasi de masa. Katia si Pasa, cameristele Nastasiei Filippovna, venira si ele in mare graba si acum stateau pitite dupa draperiile pe jumatate trase, privind cu ochii holbati de spaima si nedumerire.

-   Ce-i asta? intreba Nastasia Filippovna, examinindu-l cu atentie si curiozitate pe Rogojin si aratind cu ochii „obiectul'.

— Suta de mii de ruble, raspunse el cu glasul sugrumat.

- Asa. Te-ai tinut, vasazica, de cuvint! Ce om! Sezi, te rog, aici, ne scaunul acesta; poate ca mai tirziu o sa am ceva sa-ti spun. Cine sint oamenii acestia care te insotesc? Tot cei de adineauri? Ei bine, spune-le sa intre si sa ia loc. Uite, pe canapeaua de colo sau pe aceasta de aici. Poftim si aceste doua fotolii Dar ce-i cu ei, parca n-ar voi sa intre?

Intr-adevar, citiva dintre insotitorii lui Rogojin, intimidati, batusera in retragere si asteptau in odaia vecina; o parte din ei au ramas in salon si acum, la invitatia Nastasiei Filippovna, incepura sa se aseze, care unde putea, cautind sa fie cit mai departe de masa, mai mult prin colturi, unde sa poata sta neobservati, in timp ce altii isi reveneau din buimaceala, recapatindu-si destul de repede cura­jul. Rogojin se aseza si el pe scaunul ce-i fusese indicat, dar, citeva clipe dupa aceea, se ridica si ramase in picioare in tot timpul scenei ce a urmat. Incetul cu incetul i-a cercetat pe rind cu privirea pe toti musafirii. Cind dadu cu ochii de Ganea, un zimbet inveninat i se asternu pe fata si murmura ca pentru sine: „Uite-l si pe asta!' Prezenta generalului si a lui Afanasi Ivanovici il lasa aproape rece. Zarindu-l insa pe Miskin alaturi de Nastasia Filippovna, uimirea-i fu asa de mare, incit, fara voie, ochii ii ramasera mult timp atintiti asupra acestuia; parea ca nu este deloc in stare sa-si explice prezenta printului acolo. De altfel, facea uneori impresia unui om cu constiinta ratacita, cuprins de delir. Pe linga zguduirile din aceasta zi, noaptea precedenta o petrecuse in tren, ceea ce inseam­na ca nu dormise aproape patruzeci si opt de ore.

- Sint o suta de mii de ruble, domnilor, aici in pachetul acesta murdar, spuse Nastasia Filippovna, adresindu-se celor de fata cu un fel de sfidare plina de neastimpar. Mai devreme zbierase ca un smintit ca-mi aduce seara o suta de mii de ruble si-l tot asteptam sa apara. Venise sa ma cumpere dumnealui si se tirguia ca la mezat; a inceput cu optsprezece mii de ruble, a saltat apoi dintr-o data la patruzeci de mii si la urma iata si suta de mii intreaga. Orice s-ar zice, s-a tinut de cuvint! Dar priviti-l ce palid e! Toate acestea s-au petrecut in dimineata asta, la Ganecika acasa; ma dusesem sa-i fac o vizita mamei lui, sa cunosc viitoarea mea familie; dar acolo, sora-sa mi-a strigat in fata: „Oare nu se gaseste nimeni aici care s-o dea afara pe dezmatata asta?' si l-a scuipat pe frate-sau, pe Ganecika drept in obraz. E o fata cu caracter!

  Nastasia Filippovna! facu generalul cu dojana. Incepuse sa inteleaga intrucitva, in felul sau, situatia.

— Ce-i, generale? Nu-i frumos, nu-i asa? la sa ispravim cu farsa asta! Ca am avut loja la Teatrul Francez si am stat acolo in chip de virtute inaccesibila, si timp de cinci ani fugeam ca o salbatica de toti cei care umblau dupa mine, facind pe inocenta, ei bine - toate astea n-au fost decit o prostie, un moft! lata ca, dupa cinci ani de viata virtuoasa, a venit el, si chiar aici, in fata tuturor, imi trinteste pe masa un plocon de o suta de mii de ruble si, fara indoiala, m-asteapta si o troica la poarta. Atit pretuiesc eu in ochii lui — o suta de mii de ruble! Ganecika, vad ca tot mai esti suparat pe mine! Dar cum de te-ai putut gindi o clipa macar sa ma introduci in familia ta? Pe una ca mine, care se inhaiteaza cu Rogojin! Iti amintesti ce a spus printul adineauri?

— Nu asta am vrut sa spun. Dumneata nu esti o astfel de femeie! Departe de a te cobori pina la Rogojin! ingaima printul cu glas tremurator.

  Ajunge, Nastasia Filippovna, maicuta, ajunge, porumbito, zau! n-o mai rabda inima pe Daria Alekseevna. Daca ti s-a facut lehamite de ei, de ce sa le cauti in coarne! Nici nu-mi vine a crede ca te-ai putea duce dupa unul ca asta, chiar si pentru o suta de mii de ruble! Ce-i drept, suta de mii e o suma! Nu-i de lepadat! Dar n-ai decit sa pui mina pe bani, iar pe dumnealui trimite-l la plim­bare, altceva nici nu merita unu' ca el; ehei, sa fi fost in locul tau, cum ii mai faceam vint! N-as ezita o clipa!

Se infuriase rau de tot Daria Alekseevna rostind aceste cuvinte. Era o femeie tare buna la suflet si simtitoare, nevoie mare.

  Nu te necaji, Daria Alekseevna, raspunse zimbind Nastasia Filippovna, i-am spus-o doar asa, fara suparare. N-am de ce sa-i port pica. Intr-adevar, nu stiu nici ce nebuneala m-apucase, c-am vrut sa intru intr-o familie onorabila! Am cunoscut-o pe mama lui si i-am sarutat mina. Si daca adineauri, la voi, mi-am cam batut joc de tine, Ganecika, am facut-o intr-adins, ca sa ma conving pentru cea din urma oara de ce esti tu in stare. Si tare m-ai minunat, zau asa! La multe m-as fi asteptat, dar la asta nu! Si cum de ai putut sa te gindesti macar sa ma iei de nevasta, stiind ca in ajunul casatoriei tale generalul imi daruieste un asemenea colier scump de perle, iar eu il primesc! Dar Rogojin? Pai, asta, in propria ta casa, de fata cu mama si cu sora ta, a vrut sa ma cumpere, stind la tocmeala, si totusi asta nu te-a impiedicat sa vii dupa aceea sa-mi ceri mina! Ba, erai gata s-o aduci si pe sora-ta! Sa fi avut dreptate Rogojin, spunind despre tine ca, pentru trei ruble, ai fi in stare sa te tirasti in patru labe tocmai pina la Vasilievski Ostrov?

- Se duce tiris, il cunosc eu! intari Rogojin incet, dar cu un aer de profunda convingere.

-  Hai sa zicem, daca erai muritor de foame, treaca-mearga; dar, dupa cite stiu, ai o leafa destul de frumusica. Si cu toate astea nu numai ca te-ai pretat la afacerea asta rusinoasa, dar, cind te gin­desti, pe deasupra, ca erai cit pe ce sa te insori cu o fiinta nesuferita (caci stiu bine ca ma urasti!). Acum m-am convins si eu ca pentru bani un asemenea om ar fi in stare sa bage si cutitul in tine! I-a cuprins pe toti o lacomie, incit se dau in vint dupa bani ca niste apucati. Vezi cite un tinc, nici nu i s-a uscat laptele pe buze, si da din coate sa ajunga camatar. Ar fi in stare sa infasoare briciul in matase si sa-i taie beregata si celui mai bun prieten al sau ca unui berbec, furisindu-se pe la spate, asa cum am citit undeva, nu de mult. Ce mai esti un mare nerusinat! Si eu sint o nerusinata, dar tu m-ai intrecut. Cit despre curtezanul cu buchetele, nici n-am cuvinte

-  Cum poti, cum poti sa vorbesti asa, Nastasia Filippovna! striga, plesnindu-si palmele, generalul, sincer dezolat. Dumneata, totdeauna asa de delicata, care judecai atit de frumos! Si deodata, ce limbaj! Ce expresii!

— Generale, acum sint ametita si vreau sa petrec, rise deodata Nastasia Filippovna. Azi e ziua mea, sarbatoarea mea, triumful meu, il asteptam de mult. Daria Alekseevna, il vezi pe amatorul acesta de flori, Monsieur aux camelias, uite-l cum sta acolo si-si ride de noi

— Nu rid, Nastasia Filippovna, ci doar ascult cu cea mai mare atentie, replica Totki cu demnitate.

  Ei bine, pentru ce, in loc sa-i redau libertatea, l-am chinuit cinci ani de-a rindul? Merita el asta? E asa cum il arata firea si alt­fel nu poate fi Ba, e incredintat poate ca-i datorez si recunostinta: m-a invatat omul, m-a intretinut ca pe o contesa, a cheltuit o avere cu mine; inca in provincie cauta sa ma marite cu un om destoinic, iar aici mi l-a gasit pe Ganecika; si ce crezi, de cinci ani am incetat sa mai traiesc cu el si in tot acest timp am continuat sa primesc bani de la el, pentru ca socoteam ca-i dreptul meu! Dar o luasem pe calea cea gresita! Tu spui: ia suta de mii de ruble si trimite-l la plimbare, daca ti s-a facut lehamite. E adevarat ca mi-e lehamite Puteam sa ma marit de multa vreme, si nu cu unul ca Ganecika, dar gindul acesta ma scirbea. Si la ce bun mi-am irosit cinci ani din viata, hranindu-mi sufletul cu fiere? Si totusi, ai sa ma crezi ori nu, acum patru ani ma intrebam citeodata daca n-ar fi mai bine sa ma marit cu Afanasi Ivanovici al meu. Din rautate ma gindeam pe atunci la asta; in vremea aceea, cite nu-mi treceau prin cap! Si puteam sa-l oblig! Chiar el imi tragea clopotele si-mi dadea a intelege. Nu ma crezi? Stiu bine ca nu era sincer, ma mintea, dar e asa de pofticios, ca se lasa usor cind e vorba sa-si faca mendrele. Pe urma, multumesc lui Dumnezeu, m-am gindit ca nici macar atita ura nu merita! Si deodata asa m-am scirbit de el, incit chiar daca ma cerea in casatorie, il refuzam. Cinci ani am jucat farsa asta! Decit asa, mai bine s-ajung o femeie de strada, caci acolo mi-e locul! Ori sa-mi fac de cap plecind cu Rogojin, ori, de miine chiar, ma fac spalatoreasa! Caci nimic din ceea ce-i pe mine nu-i al meu; cind o fi sa plec — am sa-i arunc in obraz totul, ii las pina si ultima zdreanta, iar cind n-am sa mai am nimic, cine o sa ma mai vrea? Ia intreaba-l pe Ganea, ma ia el atunci de nevasta? Nici chiar Ferdiscenko nu m-ar lua!

- Ferdiscenko poate ca nu te-ar lua, Nastasia Filippovna, sint un om sincer, interveni Ferdiscenko, in schimb, printul te-ar lua sigur! Dumneata stai si te tot vaicaresti, dar mai bine te-ai uita o clipa la print! il observ de mult

- E adevarat? il intreba ea pe Miskin.

- Adevarat, rosti printul aproape in soapta.

- Si m-ai lua asa cum sint, saraca de tot?

- Te-as lua oricum, Nastasia Filippovna

- Alta comedie! murmura generalul. Era de prevazut!

Printul fixa o privire trista, grava si patrunzatoare pe chipul Nastasiei Filippovna, in timp ce ea continua sa-l examineze.

- Poftim, s-a gasit cine! spuse deodata, adresindu-i-se din nou Dariei Alckseevna. Nu ma indoiesc ca i-a venit asa, din bunatatea inimii, il cunosc. Uite, mi-am si gasit un binefacator! Dar cine stie, o fi poate adevarat ce se spune despre el ca e intr-o doaga. Si din ce ai sa traiesti, ma rog, daca esti atit de indragostit, ca ai fi in stare, tu, un print de singe, sa ma iei de nevasta din miinile lui Rogojin?

- Te iau curata si cinstita, Nastasia Filippovna, si nu din miinile lui Rogojin, raspunse printul.

- Cum adica, eu si cinstita?

- Da, dumneata.

- Ei, asta e ceva ca in romane; niste aiureli din vremuri apuse, draga printe; acum lumea s-a desteptat si bazaconiile astea nu mai prind! Si-apoi, cum poti sa te gindesti la insuratoare, cind dumnea­ta insuti ai avea nevoie de o dadaca!

Printul se ridica si cu un glas sfios si tremurator, avind insa aerul unui om pe deplin convins de ceea ce spune, rosti apasat:

- Poate ca ai dreptate, Nastasia Filippovna, eu nu ma pricep la nimic, nu cunosc nimic, dar  socot ca dumneata imi vei face onoarea si nu eu dumitale. Eu nu sint nimic, pe cind dumneata ai cunoscut suferinta si ai iesit neintinata din astfel de infern. Asta inseamna mult. N-ai de ce sa te simti dezonorata si sa pleci cu

Rogojin. Esti prea intaritata acum l-ai inapoiat saptezeci de mii de ruble domnului Totki si spui ca pleci si-i lasi totul, totul. Care de aici ar fi in stare sa faca la fel? Eu Nastasia Filippovna te iubesc. As muri pentru dumneata, Nastasia Filippovna. N-as permite nimanui sa spuna un singur cuvint rau despre dumneata, Nastasia Filippov­na Daca o sa fim saraci, am sa muncesc, Nastasia Filippovna La auzul acestor cuvinte ale printului, Ferdiscenko si Lebedev chicotira iar generalul isi drese glasul, tusind pe-nfundate. Ptitin si Totki nu se putura opri sa nu zimbeasca, straduindu-se s-o faca cit mai discret. Ceilalti ramasera pur si simplu cu gurile cascate.

-  Si, cine stie, poate ca nici n-o sa fim asa de saraci, ci dim­potriva,  foarte bogati, Nastasia  Filippovna, continua printul cu aceeasi voce sfioasa. De altfel, nu stiu inca nimic sigur, si-mi pare rau ca de cind am sosit, in cursul zilei de azi, n-am putut afla ceva mai precis, dar am primit in Elvetia o scrisoare de la Moscova, din partea unui domn, pe nume Salazkin, care imi face cunoscut ca e posibil sa intru in posesia unei mosteniri foarte importante. lata scrisoarea.

Si la aceste cuvinte, printul scoase o scrisoare din buzunar.

- Nu cumva aiureaza? mormai generalul. E o adevarata casa de nebuni!

Urma o clipa de tacere.

-  Ai spus, mi se pare, printe, ca scrisoarea e de la Salazkin? intreba Ptitin. E un om foarte cunoscut in anumite cercuri, are re­putatia unui om de afaceri cit se poate de serios si priceput si, daca aceasta comunicare vine chiar de la el, poti intr-adevar sa-i dai deplina crezare. Din fericire, cunosc scrisul lui Salazkin intrucit am avut, nu de mult, niste afaceri cu el Daca mi-ai da voie sa-mi arunc ochii pe aceasta scrisoare, as putea sa-ti spun cu precizie daca e scrisa de el.

Fara nici un cuvint, printul, cu o mina tremurinda, ii intinse scrisoarea lui Ptitin.

-  la stati, cum vine asta? sari deodata generalul, uitindu-se la ceilalti ca un om scos din minti. Cu adevarat, e vorba de o mostenire?

Toate privirile se indreptara spre Ptitin, care citea scrisoarea. O noua intimplare senzationala venea sa atite curiozitatea tuturor. Ferdiscenko nu-si mai gasea astimpar; Rogojin, nedumerit, isi plimba privirea din ce in ce mai nelinistita, uitindu-se inspaimintat cind la print, cind la Ptitin. Daria Alekseevna, in asteptare, statea ca pe ghimpi. Pina si Lebedev isi pierdu rabdarea si, parasindu-si coltul, se posta in spatele lui Ptitin, incercind sa parcurga din ochi scrisoarea, peste umarul acestuia, cu mutra unui om care se teme sa nu se trezeasca deodata cu un ghiont in spate.

XVI

  E o chestiune sigura,  declara in  sfirsit  Ptitin,  impaturind scrisoarea si inapoind-o printului. Primesti, fara nici o bataie de cap, pe baza unui testament indiscutabil al matusii dumitale, un foarte insemnat capital.

- Cu neputinta! izbucni generalul, explodind parca. Toti ramasera din nou cu gura cascata.

Ptitin explica, adresindu-i-se in special lui Ivan Feodorovici, ca o matusa de-a printului, pe care el n-a cunoscut-o, de altfel, nicio­data personal, murise cu cinci luni in urma; defuncta, sora cea mai mare a mamei printului, era fata unui negustor, pe nume Papusin, care, dupa ce a dat faliment, a murit in mizerie la Moscova. In schimb, fratele mai mare al acestui Papusin, mort si el de curind, fusese un negustor cu renume datorita averii sale. Acum un an ii pierduse rind pe rind, la interval de o luna, pe cei doi fii ai sai, si batrinul fusese asa de zdrobit de aceasta nenorocire, incit in scurta vreme dupa aceea se prapadi si ei. Era vaduv, si toata averea lui trecu unei nepoate - matusa printului, o femeie foarte saraca, traind din mila altora. In momentul cind ii veni mostenirea lui Papusin, matusa aceasta, suferinda de dropica, era pe patul de moarte, dar amintindu-si de printul Miskin, il insarcina de indata pe Salazkin sa-l caute si, intre timp, a mai apucat sa-si faca si testamentul. Cum se vede, nici printul si nici doctorul la care a locuit in Elvetia n-au mai asteptat o instiintare oficiala sau informatii supli­mentare si, dupa primirea scrisorii lui Salazkin, printul se hotari sa vina personal.

  Nu pot sa-ti spun decit atit, incheie Ptitin, adresindu-i-se printului, ca drepturile dumitale asupra mostenirii par sa fie pe deplin legale si incontestabile, iar in ceea ce-l priveste pe Salazkin poti sa fii incredintat ca tot ce ti-a scris el este suta-n suta exact. Felicitarile mele, printe! Nu este exclus ca toata mostenirea sa se ridice cam pina la un milion si jumatate de ruble, daca nu si mai mult, dat fiind ca Papusin a fost un negustor foarte bogat.

  Ptii, ce noroc pe capul celui din urma print din neamul Miskinilor! zbiera Ferdiscenko.

— Urra! facu si Lebedev cu vocea lui ragusita de betivan.

— Si eu care l-am imprumutat azi-dimineata cu douazeci si cinci de ruble, saracutul de el, ha, ha, ha! Curata fantasmagorie! se mi­nuna generalul care nu reusea sa-si revina din buimaceala. Ei, daca-i asa, sa-ti prezint felicitari! Omagiile mele! Si, ridicindu-se de la locul lui, se duse sa-l imbratiseze pe print.

Dupa el au inceput sa se ridice si ceilalti, inghesuindu-se in jurul lui Miskin. Aparura in salon chiar si aceia dintre insotitorii lui Rogojin care ramasesera in camera vecina. Se isca un adevarat vacarm, in care se amestecau crimpeie de vorbe, exclamatii, ba se auzira si glasuri care cereau sampanie; cu totii se agitau, se inghe­suiau intr-o zapaceala de nedescris. De Nastasia Filippovna, toata lumea aproape ca uitase in acel moment, desi ea era gazda si orga­nizase aceasta serata. Dar indata dupa aceea si-au amintit cu totii ca printul, chiar acum, in fata lor, o ceruse propriu-zis in casatorie. Toata tarasenia din seara aceea se dovedea a fi inzecit mai aiurita si mai teribila de cum paruse la inceput. Uimit la culme, Totki ridica mereu din umeri; singur el mai ramasese pe scaun, pe cind toti ceilalti se imbulzeau care mai de care in jurul mesei. Cu totii fura de acord mai tirziu ca exact in momentul acela Nastasia Filippovna incepu sa dea semne vadite de sminteala. Ramasese pironita pe scaun, plimbindu-si o vreme ochii prin salon si uitindu-se la fiecare din cei de fata cu o privire stranie, uimita, fara sa inteleaga ce anume se petrece, si straduindu-se zadarnic sa se dumereasca. Apoi se intoarse brusc catre print si, incruntindu-si sprincenele amenin­tator, il examina cu atentie; pentru o clipita poate i se nazarise ca totul nu a fost decit un joc, o gluma, dar infatisarea printului, felul cum o privea ii spulbera orice indoiala. Deveni ginditoare, pe urma zimbi iar, fara a-si da seama probabil pentru ce anume

- E adevarat asadar, voi fi printesa! murmura ea ca pentru sine cu o nuanta de ironie si, intilnind din intimplare privirea Dariei Alekseevna, izbucni in ris. Ce deznodamint neasteptat! Nu-mi inchipuiam Dar de ce stati in picioare, domnilor? Va rog, luati loc, felicitati-ma pentru logodna mea cu printul! Mi se pare ca cine­va a dorit sampanie; Ferdiscenko, du-te si porunceste sa vina mai repede sampania. Katia, Pasa, adauga ea deodata, zarindu-si came­ristele in usa, veniti incoace; stiti ca ma marit? Cu un print; are un milion si jumatate; e printul Miskin si ma ia de sotie!

-  Sa fie cu noroc, maicuta, era si timpul! Nu lasa sa-ti scape prilejul! striga Daria Alekseevna, profund zguduita de cele intimplate.

- Stai linga mine, printe, urma Nastasia Filippovna, uite asa; a, iata ca a venit si sampania! Astept sa-mi prezentati omagiile dum­neavoastra, domnilor!

-  Ura! strigara mai multe glasuri. Multi, si printre ei aproape toti acolitii lui Rogojin, se inghesuira in jurul tavilor cu sampanie. Dar cu toate ca vociferau care mai de care si erau gata sa-si dea drumul si mai mult, unii dintre ei au simtit chiar si in atmosfera aceea plina de ciudatenii si zapaceala generala ca decorul se schim­ba. Altii, dezorientati si neincrezatori, asteptau sa vada ce o sa se mai intimple.  Cei  mai  multi  insa schimbau pareri  pe  soptite, socotind ca nu-i nimic neobisnuit in toata afacerea asta, ca s-au mai vazut printi casatorindu-se cu te miri cine, ba unii chiar si cu tiganci-cintarete de prin localuri. In ce-l priveste pe Rogojin, acesta statea buimac si privea injur, cu fata schimonosita, pe care incre­menise un zimbet plin de nedumerire.

— Gindeste-te ce faci, printe draga; vino-ti in fire, omule! sopti ingrozit generalul, apropiindu-se de print si tragindu-l de mineca pe furis.

Nastasia Filippovna observa miscarea si izbucni in hohote de ris.

— Nu, generale! De-acum sint si eu o printesa, ai auzit? Printul nu va ingadui sa fiu insultata! Afanasi Ivanovici, de ce nu-mi pre­zinti felicitari? Acum, peste tot, am sa stau in rind cu nevasta dumitale; nu e rau sa ai un astfel de sot, ce zici? Are un milion si juma­tate, e print si, pe linga toate, se spune ca e si idiot; ce poate fi mai bine? Abia acum incepe pentru mine o viata noua! Ai intirziat, Rogojin! la-ti pachetul; eu ma marit cu printul si voi fi mai bogata decit tine.

De-abia acum Rogojin izbuti sa-si dea seama de ceea ce se pe­trece. O suferinta de neinchipuit i se intipari pe obraz. Fringindu-si miinile de disperare, scoase un geamat din piept.

— Lasa-te pagubas! racni el catre print. Cuvintele lui stirnira un haz general.

— Nu cumva ai vrea sa se lase pagubas de dragul tau? il ironiza Daria Alekseevna cu un aer triumfator. Atita stii: sa trintesti banii pe masa, mitocan ce esti! Printul o ia de nevasta, auzi? Iar tu ai venit aici sa-ti faci mendrele.

— O iau eu! Ma insor chiar acum, in clipa asta! Dau tot ce am

  Uita-te la el! A venit beat de la crisma, ar trebui dat pe usa afara! se inversuna Daria Alekseevna in culmea indignarii.

Risetele se intetira.

   Auzi,  printe,  zise  Nastasia  Filippovna,  adresindu-i-se  lui Miskin, auzi cum se tocmeste un badaran pentru logodnica ta?

— El e beat acum, rosti printul. Te iubeste mult.

  Si n-are sa-ti crape obrazul de rusine, mai tirziu, ca te-ai insurat cu una care era cit pe ce sa fuga cu Rogojin?

- Aveai febra in momentul acela, si acum ai febra, si parca ai fi in delir.

  Si n-ai sa te simti rusinat cind ti se va spune ca nevasta-ta a fost tiitoarea lui Totki?

— Nu, n-am sa ma simt rusinat Doar nu din voia dumitale ai ajuns la Totki.

— Si n-ai sa-mi scoti ochii niciodata cu asta?

      Nu, niciodata!

— Ia seama, nu jura pentru toata viata!

— Nastasia Filippovna, rosti printul domol, cu blindete si compa­siune in glas, ti-am spus adineauri ca m-as simti onorat daca mi-ai acorda mina si ca prin asta nu eu, ci dumneata mi-ai face o mare cinste. Ai zimbit atunci si am auzit si risetele celor din jur. Poate m-am exprimat intr-un fel caraghios sau poate ca am fost ridicol; dar mi s-a parut intotdeauna ca stiu ce inseamna onoarea si sint sigur ca am spus un lucru adevarat. Adineauri voiai sa pornesti pe drumul pierzaniei, fara putinta de intoarcere, si niciodata nu ti-ai fi iertat asta, desi nu ai nici o vina. E cu neputinta ca viata dumitale sa fie distrusa pentru totdeauna. Si daca Rogojin a venit aici, iar Gavrila Ardalionovici a vrut sa te amageasca, ce rost are sa vor­besti mereu despre asta? Ceea ce ai facut dumneata, o repet, putini oameni ar fi in stare sa faca, si daca ai vrut sa pleci cu Rogojin, n-a fost decit o criza, ai fost descumpanita, suferinda. De altfel, criza aceasta nu ti-a trecut de tot nici acum si ar fi mai bine sa te culci. Cu Rogojin n-ai fi putut sta in nici un caz, si a doua zi chiar ai fi preferat sa te faci spalatoreasa decit sa ramii cu el. Ai o fire mindra, Nastasia Filippovna, dar poate ca esti atit de nefericita, incit te crezi vinovata cu adevarat. Ai nevoie de multa ingrijire, Nastasia Filippovna. Eu te voi ingriji. Adineauri ti-am vazut portretul si am avut impresia ca regasesc in el trasaturi cunoscute. Si mi s-a parut ca ma chemai de mult Eu te voi respecta toata viata, Nastasia Filippovna, incheie printul brusc, revenindu-si parca si rosind la gindul ca se destainuia astfel in prezenta unor oameni care nu vor fi niciodata in stare sa-l inteleaga.

Ptitin isi lasase din decenta capul in jos si se uita in podea, in timp ce Totki cugeta: „O fi el idiot, dar stie ca prin lingusire reu­sesti mai usor sa-ti atingi scopul; ce ti-e si cu firea omului!'

Printul observa ca, din coltul sau, Ganea il fixa cu ochi scinteietori, ca si cum ar fi vrut sa-l prefaca in scrum.

- Ce om de treaba! spuse tare Daria Alekseevna induiosata.

-  Un om cu carte, dar pierdut iremediabil! murmura generalul. Totki isi lua palaria cu gindul sa plece neobservat. Se intelesese din ochi cu generalul sa iasa impreuna.

- Iti multumesc, printe! Nimeni pina acum nu mi-a vorbit asa, spuse Nastasia Filippovna. Toti imi dadeau tircoale ca sa ma cum­pere si nici un om cumsecade nu m-a cerut in casatorie. Ai auzit, Afanasi Ivanovici? Cum ti se pare tot ce mi-a spus printul? Aproa­pe necuviincios, nu-i asa? Rogojin! Asteapta, nu pleca. De altfel, vad ca nici nu esti prea grabit. Se prea poate sa merg totusi cu tine. Incotro voiai sa ma duci?

- La Ekaterinhof, raporta scurt, din coltul sau, Lebedev. Rogojin tresari, se uita cu ochi mari la Nastasia Filippovna de parca nu-i venea sa creada. Parea cu totul nauc, ca si cum ar fi primit o lovitura zdravana de maciuca in cap.

- Dar ce-ti veni, soro? Precis ca te-a apucat iar criza; ai inne­bunit? striga speriata Daria Alekseevna.

- Nu cumva ai crezut ca-i serios? sari din loc Nastasia Filippov­na, hohotind. Cum ti-ai putut inchipui ca as fi in stare sa distrug viata acestui prunc nevinovat? Asa ceva i-ar sta bine lui Afanasi Ivanovici, care se pricepe sa obladuiasca fiinte nevinovate!  Sa mergem, Rogojin! Da' unde-i pachetul? Chiar daca vrei sa te insori cu mine, banii totusi sa mi-i lasi. Nu se stie, poate ca nici nu ma marit cu tine. Ce-ai crezut, ca daca mi-ai propus sa ma iei de ne­vasta, pachetul iti ramine tie? Nu se prinde! Sint si eu o neobrazata! Am fost tiitoarea lui Totki Printe! Perechea potrivita pentru tine ar fi Aglaia Epancina, nu Nastasia Filippovna; daca m-ai lua, Ferdiscenko te-ar arata cu degetul! Stiu, nu-ti pasa de asta; dar mi-e teama ca am sa te nenorocesc si, mai devreme sau mai tirziu, tot nu scap de dojenile tale! Cit despre marea cinste pe care, chipurile, ti-as face-o, intreaba-l pe Totki, e in masura sa te lamureasca. Iar tu, Ganecika, sa-ti iei gindul de la Aglaia Epancina, stii asta? Daca nu te tocmeai cu ea, se ducea cu siguranta dupa tine! Asa sinteti voi, barbatii: fie ca-i o femeie destrabalata, fie ca-i una cinstita, pentru voi totuna-i si uite ca ai dat gres Ce-ai ramas asa, cu gura cascata, generale?

— Sodoma. Asta-i adevarata Sodoma! repeta generalul, dind din umeri. Intre timp se ridicase de pe canapea.

Toata lumea era din nou in picioare. Nastasia Filippovna parea ca-si pierduse cu adevarat mintile.

-Nu, nu se poate! gemu printul, fringindu-si miinile.

— Ba bine ca nu! Ai luat cumva in serios tot ce ti-am spus? Am si eu poate mindria  mea, asa dezmatata cum sint! Adineauri spuneai ca-s perfectiunea intruchipata; frumoasa perfectiune, n-am ce zice, care numai pentru a se fuduli ca a calcat in picioare un mi­lion si un titlu de printesa se cufunda intr-o viata de desfriu! Ce fel de sotie as putea sa-ti fiu, dupa toate astea? Afanasi Ivanovici, ai vazut cum am azvirlit un milion pe fereastra? Si dumneata, care erai sigur ca ma fericesti cu Ganecika si cu cele saptezeci si cinci de mii de ruble ale dumitale! Pastreaza-ti banii, Afanasi Ivanovici (sa te fi ridicat cel putin pina la suta de mii; Rogojin a fost mai galant!). Dar pe Ganecika il voi rasplati eu, mi-a venit o idee. Acum insa vreau sa petrec, doar sint o femeie pierduta! Zece ani am stat in temnita, acum m-a ajuns si pe mine norocul! Ce mai astepti, Rogojin? Haide!

  Haidem! zbiera Rogojin ca un smintit. Hei, voi de-acolo aduceti vin pentru toata lumea! Iu-hu-hu!

— Vin vin Vreau sa beau, sa petrec. Va fi si muzica?

— Da, da, o sa fie! Nu te apropia! racni din nou Rogojin ca iesit din minti, vazind ca Daria Alekseevna se indrepta spre Nastasia Filippovna. E a mea! Numai a mea! Regina mea! S-a zis!

Se sufoca de fericire; se invirtea in jurul Nastasiei Filippovna, strigind tuturor: „Nu va apropiati!' Toata ceata lui se inghesuise acum in salon. Unii beau, altii strigau si rideau; toti erau foarte veseli si nu mai simteau nici cea mai mica jena. Ferdiscenko sonda terenul, sa vada de nu e chip cumva sa se oploseasca pe linga ei. Generalul si Totki dadura din nou sa plece. Ganea era si el cu palaria in mina, dar ramase locului, nemiscat si mut, ca si cum nu se putea smulge de la spectacolul ce-l avea inaintea ochilor.

- Nu va apropiati! racnea Rogojin.

-  Dar ce te-a apucat de zbieri asa? il domolea rizind Nastasia Filippovna. Sint inca stapina aici, la mine acasa si, daca vreau, te pot da pe usa afara. Nu ti-am luat inca banii, sint tot acolo, pe masa; ada pachetul! Pachetul contine o suta de mii de ruble, zici? Ce  scirnavie!  Ce-i,  Daria Alekseevna?  Faceam mai bine sa-l nenorocesc pe dinsul? (il arata pe print.) Insuratoare ii trebuia lui? Mai degraba ar avea nevoie de o dadaca; lasa ca o sa faca generalul pe dadaca; ia te uita ce se mai invirteste in jurul lui! Priveste, printe, logodnica ta a luat bani de la altul, pentru ca e o tirfa, si tu voiai sa te insori cu ea? Dar de ce plingi? Ti-e asa de greu? Haide, rizi, fii vesel ca mine, ii dadea mereu pe acelasi ton Nastasia Filip­povna, in timp ce pe obraji i se prelingeau doua lacrimi mari. Lasa-te in voia vremii — totul va trece! Mai bine sa te razgindesti acum decit mai tirziu Dar ce v-ati apucat acum sa bociti cu totii? Uite, si Katia plinge! Nu trebuie, Ratia draga! N-am sa va las fara ajutor, nici pe tine si nici pe Pasa; am si dat dispozitiile trebuincioase; iar acum, ramineti cu bine! O fata cinstita ca tine a fost pusa sa ma ser­veasca pe mine, o destrabalata! Asa-i mai bine, printe, crede-ma, asa-i mai bine; mai tirziu m-ai fi dispretuit si n-am fi fost fericiti! Nu te jura, tot n-am sa te cred! Si pe urma, oricum, ar fi fost o mare nerozie! Mai bine sa ne luam ramas-bun ca doi prieteni, caci, de fapt, eu sint o visatoare, si iti inchipui ce ar fi iesit! Parca eu n-am visat sa te intilnesc odata si odata? Ai dreptate, de mult visez la asta; inca de pe atunci, in cei cinci ani cit am stat singura-singurica la conacul lui, la tara; de multe ori ma luam cu gindul si imi inchipuiam ca un om intocmai ca tine, bun, cinstit, frumos si chiar la fel de neajutorat, imi iese deodata in cale si-mi spune: „N-ai nici o vina, Nastasia Filippovna, iar eu te ador!' Sa innebunesti, nu alta, de atita frumusete si deodata se infiinta asta; in fiecare an isi petrecea doua luni la tara, pe urma pleca, lasindu-ma pingarita, injosita, batjocorita, incit de o mie de ori am vrut sa-mi fac seama, sa ma arunc in lac, dar am fost lasa, n-am avut destula tarie sa ma hotarasc; acum insa Rogojin, esti gata?

- Gata. Nu va apropiati!

- Gata! Gata! se auzira mai multe glasuri.

- Troicile cu zurgalai ne asteapta! Nastasia Filippovna lua pachetul in mina.

-  Ganka, ma ispiteste un gind: sa te despagubesc; pentru ce ai pierde chiar totul?! Rogojin, e adevarat ca pentru trei ruble s-ar tiri in patru labe pina la Vasilievski Ostrov?

- Asa este!

- Ei bine, asculta, Ganea, vreau sa-ti mai admir o data sufletelul; m-ai chinuit de ajuns in aceste trei luni, acum e rindul meu. Vezi pachetul asta? Sint aici o suta de mii de ruble! Uite, il arunc indata in focul din camin, toti cei de fata vor fi martori in clipa cind va fi cuprins de flacari, du-te si scoate-l din vilvataie, dar cu miinile goale, fara manusi, cu minecile suflecate. Daca faci asta, pachetul e al tau si toti banii iti apartin. Ai sa te frigi putintel la degetele, dar face, e vorba de o suta de mii de ruble, gindeste-te! intinzi mina si cit ai clipi l-ai si scos, nu-i mare lucru! Iar eu iti voi admira sufletelul, cum te indeamna sa te bagi in flacari dupa banii mei. Toata lumea e martora ca pachetul va fi al tau. Iar daca nu-l scoti, o sa-l mistuie flacarile, o sa arda, caci nu voi ingadui nimanui altuia sa se atinga de el. Dati-va cu totii la o parte! Banii acestia imi apartin! Rogojin mi-i da ca sa petrec o noapte cu el. Nu-i asa ca banii sint ai mei, Rogojin?

- Ai tai, bucuria mea! Ai tai, craiaso!

- Ei bine, dati-va la o parte, fac ce vreau, sa nu ma impiedicati! Ferdiscenko, atita focul!

-  Nastasia Filippovna, nu ma ajuta puterile, raspunse acesta nauc.

-  U-uf! facu tinara femeie cu dispret si, apucind clestele-vatrai rascoli doi taciuni incinsi ce pilpiiau inca, apoi zvirli pachetul in focul abia izbucnit.

Un strigat general umplu salonul; citiva isi facura chiar semnul crucii.

— A innebunit! A innebunit! se auzea din toate partile.

  Oare n-ar trebui s-o legam? ii spuse incet generalul lui Ptitin. Sau sa trimitem dupa caci e nebuna! Nu-i asa ca-i nebuna? Asta-i nebunie curata!

  N-nu, poate ca nu-i tocmai nebunie, raspunse Ptitin care, tremurind si alb ca varul, nu era in stare sa-si desprinda ochii de la pachetul ce incepea sa se aprinda.

  E nebuna! Nu-i asa ca nu-i in toate mintile? o tinea una si buna generalul, agatindu-se acum de Totki.

  Ti-am spus doar ca e o femeie excentrica, murmura Afanasi Ivanovici, facind si el fete-fete.

  Si cind te gindesti ca e vorba de o suta de mii de ruble, nu gluma!

  Doamne, Doamne! se auzea din toate partile. Toti se imbul­zeau in jurul caminului, curiosi sa vada cu ochii lor, si nu-si puteau stapini strigatele de uimire Citiva se urcara pe scaune, ca sa priveasca pe deasupra capetelor. Daria Alekseevna, inspaimintata, se refugie in odaia de alaturi si vorbea acum in soapte intretaiate cu Pasa si Katia. Nemtoaica cea frumoasa o si luase din loc.

— Maiculita! Suflet milostiv! Stapina atotputernica! striga Lebedev, cazind in genunchi inaintea Nastasiei Filippovna, cu bratele intinse spre camin. O suta de mii de ruble! O suta de mii! Le-am vazut, pachetul a fost facut sub ochii mei! Maiculita! Zina buna! Indura-te! Porunceste-mi sa ma vir in camin, intru cu totul, bag in foc capul meu inalbit de griji O sotie bolnava, neputincioasa, treisprezece copii orfani in casa, tatal ingropat saptamina trecuta, un om care moare de foame. Nastasia Filippovna!

Si, tiptnd ca din gura de sarpe se si tiri spre camin.

-  Inapoi! striga Nastasia Filippovna, imbrincindu-l la o parte. Dati-va la o parte cu totii! Ganea, ce mai stai? Lasa rusinea la o parte! Hai, du-te de-ti ia pachetul! E norocul tau!

Dar bietul Ganea suportase prea multe in ziua aceea pentru a fi in stare sa mai reziste si la aceste ultime si neasteptate incercari. Toti se dadura la o parte, lasindu-l fata-n fata cu Nastasia Filippov­na. Se aflau la trei pasi unul de altul. In picioare, Nastasia Filippov­na astepta, si privirea ei scinteietoare nu-l slabea deloc pe Ganea. Acesta, in frac, inmanusat, cu palaria in mina, statea inaintea ei fara sa spuna un cuvint si, cu bratele incrucisate, privea focul. Un zimbet de om smintit ratacea pe chipul sau livid. E drept, nu putea, nu era in stare sa-si intoarca ochii de la foc, de la pachetul atins de flacari, dar ceva nou parea ca incepe sa-i pilpiie in suflet; s-ar fi zis ca jurase sa suporte pina la sfirsit acest supliciu; statea pironit locu­lui, intocmai ca o stana de piatra si, dupa citeva clipe, toata lumea intelese ca nu se va duce sa scoata pachetul din foc, ca nu vrea sa-l scoata si ca va lasa sa arda suta de mii de ruble.

- Baga de seama, daca-l lasi sa arda, nu mai scapi de batjocura si de gura lor, ii striga Nastasia Filippovna, si sint sigura ca dupa asta ai sa te spinzuri. Nu glumesc deloc!

Flacarile ce se ridicasera la inceput intre cei doi taciuni incinsi pareau mai intii ca se vor stinge sub greutatea pachetului. Nu se mai vazu decit o para mica, albastruie, care mai pilpiia la capatul taciunelui de dedesubt. Dar iata ca o limba rosiatica, subtire si pre­lunga linse pachetul, focul se agata alergind in sus pe margini si, deodata, pachetul fu cuprins in intregime de flacari si o vilvataie se inalta deasupra lui. Un strigat izbucni din toate piepturile.

-Nastasia Filippovna, indura-te, maiculita! se tinguia Lebedev, repezindu-se din nou spre foc, dar Rogojin il dadu la o parte, imbrincindu-l cu piciorul.

Rogojin nu-si mai putea lua privirea de la Nastasia Filippovna. Fascinat, o sorbea din ochi. Era in al noualea cer.

- Craiasa, adevarata craiasa! repeta el intruna, adresindu-se la fereala celor din dreapta si din stinga sa. E de-a noastra, asa sintem noi, cei din tagma noastra! striga el in nestire. Ati vazut, sna­panilor? Strasnic! Care dintre voi ar fi in stare sa faca asa ceva, ai? Printul observa toata scena in tacere si cu un aer indurerat.

  Il scot cu dintii pentru o mie de ruble numai, se oferi dezna­dajduit Ferdiscenko.

  Parca ce, eu n-as putea sa-l scot cu dintii? se scandaliza scrisnind aprig din dinti, domnul cu pumnii zdraveni, postat in spatele celorlalti; apoi, apucat, se vede, de un adevarat acces de exasperare, zbiera: La naiba! Arde! O sa arda totul, n-auziti?

  Arde!  arde!  strigau acum toti intr-un glas, inghesuindu-se buluc mai aproape de camin.

— Ganea, nu te mai codi; te indemn pentru ultima oara!

— Dar sari odata! urla Ferdiscenko, scos din minti; apoi, nemaistiind ce face, se repezi si-l trase pe Ganea de mineca: Baga-te, fandositule! Arde, nu-ntelegi! A-ah, afurisitul!

Ganea il imbrinci pe Ferdiscenko, se intoarse si se indrepta spre usa; dar n-apuca sa faca nici doi pasi, se clatina si se prabusi ca strafulgerat pe podea.

— A lesinat! strigara ceilalti.

— Ai mila, maiculita, ca scrum se alege din ei! gemu Lebcdev.

— Or sa arda asa, degeaba! urlau ceilalti.

  Katia, Pasa, unde sinteti? Repede - apa, spirt! striga Nastasia Filippovna, aruncindu-si ochii spre Ganea, care zacea cu fata-n jos; apuca apoi clestele si trase pachetul din camin.

Aproape in intregime invelisul de hirtie fusese pirjolit, dar se vazu numaidecit ca tot continutul ramasese intact. Teancul de banc­note fusese infasurat intr-un ziar din trei file si banii erau neatinsi. Toata lumea rasufla usurata.

— Doar o singura miisoara daca a fost putin atinsa, restul a sca­pat, constata cu induiosare Lebedev.

  Intreaga suma ii apartine! Tot pachetul e al lui! Ati auzit, domnilor?   anunta  cu  glas  tare  Nastasia   Filippovna,  depunind pachetul alaturi de Ganea. Nu s-a bagat sa-l scoata, s-a tinut dirz. Inseamna ca simtul de demnitate e mai tare la el decit lacomia de bani. Nu-i nimic, o sa-si vina in fire! Altfel, m-ar fi injunghiat poate uite ca incepe sa-si revina. Generale, Ivan Petrovici, Daria Alekseevna, Katia, Pasa, Rogojin, ati auzit? Pachetul e al lui, al lui Ganea. l-l dau drept despagubire Pentru ce anume, n-are impor­tanta. Sa-i spuneti. Sa-l gaseasca linga el cind s-o trezi Sa mergem, Rogojin! Adio, printe, pentru prima oara am intilnit un om adevarat! Adio, Afanasi Ivanovici, merci!

Toata ceata lui Rogojin porni acum larmuind in alai spre iesire, in urma sefului lor si a Nastasiei Filippovna. In antreu, slujnicele ii tinura blana; bucatareasa Marfa veni in fuga de la bucatarie. Nastasia Filippovna le saruta pe toate.

- Cum se poate, conita, sa ne parasesti pentru totdeauna? Si pe noi cui ne lasi? Unde vrei sa te duci? Tocmai acum, intr-o zi ca asta? intrebau servitoarele, plingind si sarutindu-i miinile.

- Ma duc sa fac trotuarul, Katia, ai auzit, acolo-i locul meu, iar de nu, ma fac spalatoreasa!  Mi-ajunge cit am stat cu Afanasi Ivanovici! Saluta-l din partea mea si sa ma iertati daca vreodata, la suparare, v-am necajit cu ceva

Printul alerga si el spre iesire, in timp ce Rogojin si insotitorii lui se instalau in cele patru sanii cu zurgalai trase la scara. Gene­ralul izbuti sa-l ajunga din urma, pe trepte.

- Ce ai de gind sa faci, printe, vino-ti in fire, omule! incerca el sa-l opreasca, luindu-l de brat. Las-o, frate! Nu vezi cum e? iti vorbesc ca un parinte

Printul il privi fara sa-i spuna un cuvint, se desprinse si cobori treptele in fuga.

Generalul Epancin ajunse la poarta tocmai in momentul cind alaiul de troici se puse in miscare si avu astfel prilejul sa vada cum printul sari in cea dintii trasura ce-i iesi in cale, strigindu-i birjaru­lui sa mine spre Ekaterinhof, pe urmele alaiului. in acelasi moment, o trasurica eleganta, inhamata cu un cal sur de rasa, trase in fata scarii, si generalul porni, ducind cu el acasa siragul de perle pe care avusese grija sa si-l ia, in timp ce in minte-i incepeau sa-i incolteasca noi sperante si tot felul de proiecte. In noianul acestor proiecte rasari de vreo doua ori si imaginea seducatoare a Nastasiei Filippovna, facindu-l sa suspine din rarunchi:

  Pacat de ea! intr-adevar, mare pacat! O femeie pierduta! O smintita Cit despre print, data fiind schimbarea situatiei, ii trebuie altfel de sotie; acum, Nastasia Filippovna chiar ca nu i se potriveste deloc

Cam in acelasi sens rasunara si cuvintele pline de intelepciune si de judecata matura pe care le schimbara alti doi dintre invitatii Nastasiei Filippovna, si care gasisera cu cale sa faca o mica plim­bare pe jos.

  Stii, Afanasi  lvanovici, cam asa se pare ca se intimpla la japonezi, observa Ivan Petrovici Ptitin. La ei, cica, cel ofensat se duce la ofensatorul sau si-i spune: „M-ai ofensat, de aceea am sa-mi spintec pintecele de fata cu tine', resimtind, pesemne, o satisfactie extraordinara de pe urma unei asemenea razbunari. Ciudate firi si caractere mai exista pe lumea asta, Afanasi lvanovici!

   Vasazica gasesti aici o anumita  asemanare de situatii? raspunse Totki zimbind. Hm, da! Nimic de zis, o comparatie cit se poate de originala si cu tilc. Dar ai vazut si dumneata, scumpe Ivan Petrovici, ca in ce ma priveste, am facut tot ce mi-a stat in putinta; cred ca vei fi de acord ca nu mi se poate pretinde imposi­bilul? Ai sa recunosti de asemenea ca in femeia asta sta ascunsa o comoara de calitati rare stralucite. Adineauri, am vrut chiar sa-i spun, daca mi-as fi putut permite in mijlocul vacarmului aceluia nebunesc, sa-i arat, drept raspuns la reprosurile ei, ca ea insasi, asa cum o vedeam cu totii, e cea mai buna justificare a purtarii mele. Intr-adevar, cine nu si-ar fi pierdut capul uneori punind la bataie chiar totul, pentru o asemenea femeie? Ai vazut, necioplitul acela de Rogojin cum i-a pus pe masa o suta de mii de ruble?! Sa zicem ca tot ce s-a petrecut in seara asta a fost aberant, romantios, lipsit de decenta; in schimb, cita extravaganta si originalitate. Spune si dumneata, n-am dreptate? Dumnezeule, ce nu s-ar fi putut face cu un astfel de caracter si o asemenea frumusete! Zadarnice au fost, se vede, toate stradaniile si ostenelile, toata invatatura si toata educatia ce i s-au dat! Nimic nu s-a ales din ele. Totul s-a irosit in vint. Un diamant neslefuit! - am mai spus-o de atitea ori

Si Afanasi Ivanovici scoase un oftat adinc.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 326
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved