Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


IDIOTUL de Dostoievski - partea 2

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic

DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
In sfarsit, nefumator
FRUMOASA CALATORIE A URSILOR PANDA POVESTITA DE UN SAXOFONIST CARE AVEA O IUBITA LA FRANKFURT - Matei Visniec
FAPTE DE STIL IN LIMBA ZIARULUI ,,LIBERTATEA”
INTIMITATE - Olgai Kosakiewicz (JEAN PAUL SARTRE)
AGATHA CHRISTIE - CUTITUL IN CEAFA
VIABILITATEA, VIRTUTILE SI UTILITATEA COMPARATISMULUI LITERAR
Cei trei muschetari - D’ARTAGNAN SI CEI TREI MUSCHETARI
Piata de pacate
Apa vie, apa moarta
RADU PREDA - JURNAL CU PETRE TUTEA

TERMENI importanti pentru acest document

: IDIOTUL PARTEA II : idiotul partea 2 : idiotul partea a doua : canva m-ai onorat cu increderea ta poate ca azi m-ai dat cu totul uitarii idiotul dostoievski :


PARTEA A DOUA

I

Doua zile dupa ciudata intimplare de la serata Nastasiei Filippovna, cu care se incheie prima parte a istorisirii noastre, printul Miskin se grabi sa plece la Moscova pentru a intra in posesia mostenirii ce-i venise atit de neasteptat. Se spunea pe atunci ca si alte cauze ar mai fi determinat aceasta plecare grabnica; dar nu dis­punem decit de prea putine informatii asupra acestui punct, ca si asupra peripetiilor printului la Moscova sau, mai exact, in timpul celor sase luni cit a lipsit din Petersburg. Chiar si cei care, din anu­mite motive, nu erau indiferenti fata de soarta lui n-au primit in acest rastimp nici o stire de la dinsul. Unele zvonuri, ce-i drept, mai ajungeau din cind in cind la urechile lor, dar pe linga faptul ca apareau aproape toate deosebit de stranii, mai erau si foarte contra­dictorii, batindu-se adesea cap in cap. Cel mai mult, bineinteles, se interesau de print membrii familiei Epancin, desi, la plecare, nici nu avusese timp sa-si ia ramas-bun de la ei. Este adevarat ca gene­ralul se intilnise intre timp cu el de vreo doua-trei ori pentru a dis­cuta impreuna niste chestiuni importante; dar daca Ivan Feodorovici personal tinuse sa se intilneasca cu printul, el nu gasi totusi cu cale sa impartaseasca lucrul acesta si familiei sale. Si, in general, la inceput, adica aproape o luna intreaga dupa plecarea lui Miskin, printr-o intelegere tacita a familiei, ramasese hotarit sa nu se mai vorbeasca de el. Singura Lizaveta Prokofievna fu aceea care tinu sa declare inca din primul moment „ca se inselase groaznic asupra printului'; pentru ca, doua sau trei zile dupa aceea, sa adauge, dar de data aceasta in termeni generali, fara a indica vreun nume, ca

„trasatura cea mai importanta din viata ei a fost aceea de a se fi inselat mereu in aprecierea oamenilor'. In sfirsit, zece zile mai tirziu, bosumflindu-se pentru ceva pe fiicele ei, conchise sententios: „Destul am gresit in aprecierile mele; de azi inainte, s-a terminat!'. E cazul sa mentionam totodata ca in casa lor, pentru multa vreme dupa aceea, se instaura o atmosfera deprimanta, de neliniste sj incordare, de suspiciuni si nemultumiri reciproce cu greu stapinite; toata lumea umbla posomorita, incruntata. Generalul era ocupat cu afacerile lui zi si noapte; rareori se intimplase sa fie atit de activ si de absorbit de treburi, mai ales in cadrul serviciului. Acasa, printre ai lui, nu aparea decit foarte rar si pentru citeva minute doar. Cit despre domnisoarele Epancin, ele, fireste, nu si-au exprimat nici o parere cu glas tare. Nu era exclus faptul ca nici atunci cind ramineau singure, sa nu-si destainuie chiar totul una alteia. Firi mindre si orgolioase, preferau citeodata sa pastreze o anumita rez­erva chiar si intre ele; de altfel, se intelegeau nu numai de la primul cuvint, ci de la cea dintii privire, incit, de multe ori, discutiile lungi nu-si mai aveau rostul.

Un singur lucru n-ar fi scapat totusi unui observator din afara, daca s-ar fi intimplat sa fie acolo vreunul: ca, judecind dupa datele de mai sus, putine cite erau, printul lasase totusi in casa Epancinilor o impresie puternica, desi nu-i vizitase decit o singura data si numai in treacat. Poate ca era efectul unei curiozitati firesti si explicabile fata de unele iesiri excentrice si peripetii ciudate ale acestuia. Oricum ar fi fost, o asemenea impresie exista.

Incetul cu incetul, chiar si zvonurile raspindite in oras devenira din ce in ce mai confuze si curind se topira in negura uitarii. Se vorbea, ce-i drept, de un printisor cam prostanac (nimeni nu putea sa-i precizeze numele), care, mostenind deodata o avere uriasa, se insurase cu o frantuzoaica in trecere, renumita dansatoare de can­can de la Chateau des Fleurs. Altii spuneau ca mostenirea o pri­mise un general, iar pe celebra dansatoare frantuzoaica o luase de nevasta un negustor rus, putred de bogat, despre care se spunea ca la nunta lui, numai asa ca sa se dea mare si fiind beat crita, arsese la flacara unei luminari fantastica suma de sapte sute de mii de

Ruble, in bonuri de stat ale ultimului imprumut. Toate zvonurile astea se potolira insa curind, caci intre timp intervenira si alte evenimente. Asa, de pilda, ceata lui Rogojin, in care se gaseau oameni in masura sa dea oarecare lamuriri, pleca toata la Moscova, urrnindu-si capetenia, exact la o saptamina dupa cheful monstru pe care-l facusera la Gara Ekaterinhof, de fata fiind si Nastasia Filippovna. Dupa cum spuneau gurile rele, ea disparuse chiar a doua zi; o credeau refugiata la Moscova, presupunere ce parea sa se con­firme prin plecarea brusca a lui Rogojin acolo.

Se vehiculara de asemenea zvonuri si pe socoteala lui Gavrila Ardalionovici Ivolghin, care era si el destul de cunoscut in anumite cercuri. Dar o imprejurare veni sa curme acele zvonuri: tinarul cazu greu bolnav si nu a mai fost vazut nicaieri in societate si nici chiar la slujba. Boala il tintuise la pat timp de o luna incheiata, iar cind se insanatosi, isi dadu demisia de la societatea pe actiuni si postul lui de secretar fu ocupat de un altul. Nu se mai duse nici la gene­ralul Epancin, asa ca si aici aparu un alt functionar. Dusmanii lui Gavrila Ardalionovici ar fi fost indreptatiti sa creada ca nu mai indraznea sa se arate undeva, intr-atit era de rusinat de ce i se intimplase. Totusi, boala lui nu numai ca n-a fost o prefacatorie, ci avusese si urmari destul de grave; tinarul devenise ipohondru, posac, irascibil. In aceeasi iarna, Varvara Ardalionovna se marita cu Ptitin; toti cunoscutii lor isi explicau aceasta casatorie prin fap­tul ca Ganea, renuntind la ocupatiile lui, nu mai avea cum sa-si intretina familia, ba chiar el insusi avea nevoie de ajutor si ingrijire.

In paranteza fie spus, in casa generalului Epancin nu se mai vorbea deloc de Gavrila Ardalionovici, ca si cum nici n-ar fi exis­tat vreodata. Si totusi, si acolo, toata lumea auzise (surprinzator de repede chiar) despre un fapt cu totul remarcabil in privinta lui: dupa noaptea aceea fatala de la Nastasia Filippovna, atit de dureroasa pentru el, Ganea, ajuns acasa, nu se culca, ci astepta cu o infrigurata nerabdare intoarcerea printului. Acesta, plecat si el la Ekaterinhof, se intoarse abia la ora sase dimineata. Atunci Ganea veni in odaia lui Miskin si depuse pe masa pachetul de bancnote pirjolit pe care Nastasia Filippovna i-l facuse cadou, in timp ce el zacea lesinat. Il ruga staruitor pe print sa i-l inapoieze Nastasiei Filippovna de indata ce se va ivi prilejul. Ganea intrase la print stapinit de resentimente puternice, de ura si dezolare; dar dupa schimbul de cuvinte pe care-l avu chiar de la inceput cu printul, ramase in odaia acestuia mai bine de doua ceasuri, in care timp plinse amarnic. Se despartira prieteni.

Stirea aceasta, pe care toata familia generalului o aflase, era perfect exacta, dupa cum s-a si adeverit mai tirziu. Desigur, trebuie sa para destul de ciudat ca asemenea stiri s-au putut raspindi si cunoaste atit de repede; asa, de pilda, tot ce se petrecuse la Nastasia Filippovna ajunse chiar a doua zi la urechile doamnelor Epancin si inca in cele mai mici amanunte. Cit despre zvonurile privitoare la Gavrila Ardalionovici, s-ar fi putut presupune ca au fost transmise de Varvara Ardalionovna, care incepuse de la o vreme incoace sa le viziteze destul de des pe surorile Epancin; ba reusise chiar sa sta­bileasca, in scurt timp, legaturi mai strinse, cu ele spre marea mirare a Lizavetei Prokofievna. Dar cu toate ca Varia socoti de cuviinta sa caute prietenia domnisoarelor Epancin, greu se poate presupune ca le-ar fi vorbit despre fratele ei. Era, in felul ei, o fe­meie mindra, ceea ce n-o impiedicase sa se introduca intr-o casa de unde fratele ei fusese, ca sa zicem asa, dat afara. Inainte vreme, desi se cunosteau de mult, rareori se-ntimpla sa se intilneasca. De altfel si acum Varia nu aparea aproape niciodata in salon, ci urca pe scara de serviciu, ca si cum ar fi intrat intimplator, fiind in trecere pe acolo. Lizaveta Prokofievna nu prea o inghitea, cu toate ca avea multa stima pentru Nina Aleksandrovna, mama Varvarei Ardalionovna. Surprinsa, scandalizata, generaleasa nu mai putea de indignare, considerind aceasta prietenie ca un nou capriciu si o manifestare de independenta din partea fiicelor ei, „care nici nu mai stiu ce sa nascoceasca pentru a-i face in ciuda'; intre timp insa, Varvara Ardalionovna isi continuase vizitele in casa lor atit inainte cit si dupa casatoria ei.

Cam la o luna dupa plecarea printului, doamna Epancina primi o scrisoare de la batrina printesa Belokonskaia, care cu doua saptamini inainte se dusese sa-si  vada fiica cea mare maritata la Moscova, si se putea presupune ca aceasta scrisoare produsese o putemica impresie asupra generalesei. Cu toate ca nu impartasise nimic din continutul acelei scrisori nici fiicelor si nici lui Ivan Feodorovici, nu putea sa treaca pentru nimeni neobservat faptul ca dintr-o data deveni foarte nelinistita, agitata chiar, iar pe de alta narte foarte comunicativa cu fetele ei, deschizind mereu vorba despre tot felul de subiecte straine de preocuparile lor de pina atunci; era vadit ca dorea sa se destainuiasca, dar, nu se stie din ce motive, se mai stapinea inca. In ziua cind primi scrisoarea, se arata deosebit de prietenoasa si buna cu toata lumea, iar pe Aglaia si pe Adelaida le imbratisa duios, recunoscindu-si o oarecare vina fata de ele; dar despre ce anume vina era vorba, nici una, nici cealalta nu s-au putut dumeri. Pina si fata de Ivan Feodorovici, pe care o luna intreaga il tinuse in dizgratie, pina si fata de el parea ca incepe sa se imbuneze. Bineinteles, a doua zi se necaji si se minie foc pentru slabiciunea de a se fi aratat atit de sentimentala in ajun, incit pina la masa reusi iarasi sa se certe cu toata lumea; dar, spre seara, cerul se insenina din nou. In general, in tot cursul saptaminii aceleia, se arata destul de bine dispusa, ceea ce nu i se mai intimplase cam de mult.

N-a trecut o saptamina, si o alta scrisoare sosi de la printesa Belokonskaia. De data aceasta, generaleasa se hotari sa vorbeasca. Pe un ton solemn, declara ca „batrina Belokonskaia' (cind vorbea de printesa, n-o numea decit asa) ii comunica stiri foarte imbucura­toare despre acel „original, despre printul Miskin, adica!' Batrina il cautase la Moscova, se informase asupra lui si aflase lucruri foarte bune; apoi, printul ii facu vizita de rigoare si, se vede treaba, lasase o impresie deosebita, de vreme ce ea l-a invitat s-o viziteze zilnic, la amiaza, intre orele unu si doua, si ca intr-adevar printul vine la ea in fiecare zi si pina acum n-a reusit s-o plictiseasca', incheie generaleasa, adaugind ca „batrina' l-a introdus pe print in doua-trei case onorabile. „Foarte bine face ca nu traieste ca un huhurez si nu se intimideaza ca un prost!' Domnisoarele, ascultind toate acestea, remarcara indata ca mamica lor le cam ascundea multe lucruri din scrisoare, asupra carora ele au fost puse poate la

curent de Varvara Ardalionovna, care putea sti si, desigur, aflase tot ce stia Ptitin despre print si de sederea lui la Moscova. De altfel Ptitin, pare-se, era intr-adevar in masura sa fie mai bine informat decit oricare altul. Era un om tacut din fire si discret in chestiunile de afaceri; Variei insa, fara indoiala, nu-i ascundea nimic. Un motiv in plus pentru generaleasa de a o socoti si mai nesuferita.

In tot cazul, gheata fusese sparta si se putea vorbi acum cu glas tare despre print. Pe de alta parte, imprejurarea aceasta scoase la iveala inca o data impresia puternica si interesul extraordinar pe care printul il desteptase la toti membrii familiei Epancin. Gene­raleasa ramase chiar surprinsa de impresia pe care au produs-o asupra fiicelor ei noutatile de la Moscova. Iar domnisoarele, la rindul lor, se minunara de aceasta stranie nepotrivire dintre vorbele si purtarea mamei lor, care, pe de o parte, declarase asa de solemn ca „trasatura cea mai caracteristica din viata ei a fost aceea de a se fi inselat in aprecierea oamenilor', iar pe de alta parte o solicitase pe „influenta' printesa Belokonskaia sa-si indrepte atentia bine­voitoare asupra printului si facuse asta, probabil, cu pretul multor rugaminti si implorari, caci „batrina', in anumite privinte, nu se lasa usor induplecata.

De indata ce gheata fu sparta si se simti in atmosfera un suflu nou, prinse glas si generalul, care, la rindul lui, se grabi sa comu­nice tot ce stia. Se constata cu acest prilej ca si pe el il preocupase mult chestiunea. Lamuririle pe care le aduse el se refereau aproape exclusiv la „aspectul material, practic al problemei'. A reiesit astfel ca, actionind numai si numai in interesul printului, generalul a insarcinat doi domni de incredere si destul de influenti in felul lor la Moscova sa-l supravegheze pe print si in special pe imputernici­tul acestuia, Salazkin. Tot ce se spunea de mostenire sau „ca sa zic asa, faptul in sine' s-a adeverit pe deplin; numai ca zvonurile pu­blice ii cam exagerasera valoarea. Averea si afacerile lui Papusin erau destul de incurcate; lasase datorii, se ivira citiva pretendenti care, la rindul lor, revendicau succesiunea; mai mult, nevoind sa tina seama de nici un sfat, printul se dovedise lipsit de orice simt

practic. De buna seama, el, generalul, ii dorea „reusita si, cu aju­torul lui Dumnezeu, spor in toate'; ii placea s-o declare acum, cind gheata tacerii' se sparsese, „cu toata sinceritatea', caci „baiatul acesta, desi e cam trasnit', merita totusi pe deplin sa fie incurajat. Dar si in imprejurarea aceasta printul a facut destule nerozii: se prezentasera, de pilda, unii creditori ai defunctului negustor pe baza de acte discutabile sau chiar fara nici un temei juridic, ba altii, aflind ce fel de om este printul, nu aduceau nici un fel de acte in sprijinul pretentiilor lor. Si totusi, printul ii satisfacuse pe toti, desi prietenii lui il prevenisera ca nici unul dintre reclamantii acestia nu-si pot dovedi drepturile; el insa a socotit de cuviinta sa procedeze asa numai pentru ca unii dintre ei pareau sa fi fost intr-adevar preju­diciati.

Generaleasa observa la rindul ei ca si batrina Belokonskaia ii scrisese in acelasi sens si ca ,,e o prostie din partea lui, iar prostia n-are leac', adauga ea taios, desi dupa fata ei se vedea cit era de mul­tumita de comportarea acestui „nerod'. In cele din urma, generalul baga de seama ca nevasta lui se interesa de print de parca ar fi fost propriul ei fiu, si ca prea o copleseste pe Aglaia cu tot felul de dragalasenii. Toate acestea il determinara pe general sa adopte ati­tudinea si aerul grav al omului preocupat de rezolvarea unor afaceri destul de importante.

Dar acest interludiu placut nu tinu mult. Dupa doua saptamini, interveni din nou o schimbare brusca; din nou Lizaveta Prokofievna se imbufna, si generalul, dupa ce ridica de mai multe ori, ne­dumerit, din umeri, fu nevoit sa se supuna iarasi unui nou regim al „tacerii de gheata'. Fapt e ca generalul primise, cu doua saptamini in urma, pe cai laturalnice, o stire destul de laconica si oarecum confuza, in orice caz insa absolut sigura, cum ca Nastasia Filippovna, dupa ce fugise la Moscova, fusese descoperita de Rogojin; apoi disparuta din nou si din nou regasita, ii daduse in cele din urma cuvintul sa se marite cu el. Si iata ca dupa doua saptamini, Excelenta sa primeste neasteptat vestea ca Nastasia Filippovna disparuse pentru a treia oara, pare-se chiar in ziua nuntii, si de atunci se ascunde undeva prin provincie; in acelasi timp insa disparuse din Moscova si printul Miskin, lasindu-si toate afacerile in seama lui Salazkin; „a plecat cu dinsa ori a pornit pe urmele ei — nu se stie dar e ceva la mijloc', conchise generalul. Lizaveta Prokofievna, la rindul ei, primise si ea unele vesti neplacute. In cele din urma, timp de doua luni dupa plecarea printului, aproape ca nu s-a mai vorbit de el nimic la Petersburg si de atunci „gheata tacerii' nu se mai sparsese in casa familiei Epancin. Totusi, Varvara Ardalionovna continua regulat, ca si inainte, sa le viziteze pe surorile Epancin.

Ca incheiere, in ce priveste toate stirile si zvonurile acestea, tre­buie sa mai adaugam de asemeni ca spre primavara survenira atitea schimbari si perturbari in sinul familiei Epancin, incit era exclus ca printul sa nu fie uitat, mai ales ca el personal nu le-a mai dat, voit poate, nici un semn de viata. In cursul iernii s-au decis in sfirsit sa petreaca vara in strainatate, urmind sa plece Lizaveta Prokofievna si fetele; generalul, bineinteles, n-avea vreme de pierdut pentru „asemenea distractii desarte'. Hotarirea aceasta a fost luata la staruintele repetate ale domnisoarelor; ele erau incredintate ca parintii nu voiau sa le duca in strainatate numai pentru ca se gindeau mereu la maritisul lor si erau tot timpul preocupati sa le ga­seasca partide potrivite. Se prea poate ca acum sa-si fi zis si parintii ca gineri se gasesc pretutindeni si ca, departe de a strica, o calatorie in strainatate, in timpul verii, ar putea, dimpotriva, „sa fie chiar de folos'. in treacat trebuie amintit ca proiectul de casatorie dintre Totki si fiica lor cea mare, Aleksandra Ivanovna, a trebuit sa fie definitiv abandonat si ca din partea lui Afanasi lvanovici nici n-a mai urmat o cerere oficiala in acest sens. Totul se facu oarecum de la sine, fara prea multe discutii si fara frictiuni in familie. De la ple­carea printului, prin aceeasi intelegere tacita din partea ambelor parti, in jurul acestei chestiuni se asternu o tacere absoluta. Era si asta una dintre pricinile care au contribuit la starea de spirit apasa­toare ce pusese stapinire pe membrii familiei Epancin, cu toate ca generaleasa tinu sa declare pe loc ca e nespus de bucuroasa si poate sa-si faca „cruce cu amindoua miinile' ca toate s-au intimplat asa cum s-au intimplat. Generalul, ajuns iar in dizgratie, desi isi dadea seama ca are si el partea lui de vina, a fost multa vreme mihnit; il regreta pe Afanasi Ivanovici. „Ce avere si ce om destoinic!' Curind, generalul auzi ca Afanasi Ivanovici cazuse in mrejele unei frumoase frantuzoaice din societatea inalta, o marchiza legitimista aflata in vizita la Petersburg, ca intentioneaza sa se casatoreasca cu ea si ca, dupa aceea, o va urma la Paris, iar de acolo undeva, in Bretania. „L-a dat gata frantuzoaica! E un om pierdut', conchise generalul.

Pregatirile pentru plecarea in strainatate a doamnelor Epancin erau in toi cind o imprejurare neasteptata veni sa le rastoarne toate planurile si, spre marea satisfactie a parintilor, proiectul a trebuit sa fie aminat. La Petersburg sosi, venind din Moscova, un oarecare print S., om cu situatie, cunoscut de altfel prin nenumaratele sale calitati. Era unul dintre acei cinstiti si modesti pionieri ai progresu­lui, cum s-au vazut aparind in anii din urma, care doresc sincer sa se faca utili, lucreaza fara preget si se disting printr-o facultate extrem de pretioasa, aceea de a gasi mereu ceva de intreprins. Fara a cauta sa iasa in evidenta, fara a se amesteca in luptele violente si sterile dintre diverse partide politice, fara sa se creada o personali­tate de prim rang, printul isi dadea foarte bine seama de nevoile epocii contemporane. Detinuse un timp o slujba destul de buna, apoi se angajase intr-o activitate intensa in cadrul zemstvei. Pe linga aceasta, mai colabora, in calitate de membru corespondent, la publicatiile mai multor societati stiintifice rusesti. Impreuna cu un prieten tehnician, datorita cercetarilor si documentarilor facute, contribuise la imbunatatirea deosebit de avantajoasa a proiectului de traseu al uneia dintre cele mai importante linii ferate. Era de vreo treizeci si cinci de ani si facea parte din protipendada; poseda si o avere „frumusica si indiscutabila', cum se exprimase gene­ralul, care avusese prilejul sa-l intilneasca si sa-l cunoasca pe acest print la conte, seful sau ierarhic, in legatura cu o afacere destul de importanta. La rindul lui, printul, din anumite considerente, nu evita contactul cu „oamenii de afaceri' rusi. Prin forta lucrurilor, foarte curind, nou-venitul facu cunostinta si cu familia Epancin. Adelaida Ivanovna, sora cea mijlocie, il impresiona destul de puternic. Spre sfirsitul iernii, facu cuvenita cerere in casatorie. Pretendentul fu pe placul Adelaidei, la fel cistiga si simpatia Lizavetei Prokofievna. Generalul era in culmea fericirii. Calatoria in straina­tate a trebuit sa fie, bineinteles, aminata, iar nunta a fost hotarita pentru inceputul primaverii.

De altfel, Lizaveta Prokofievna si celelalte doua fete ar fi putut pleca pe la mijlocul ori pe la sfirsitul verii, pentru o luna-doua in strainatate, ca sa-si mai alunge tristetea despartirii de sora mijlocie Adelaida. Dar se mai ivise ceva neprevazut: la sfirsitul primaverii (casatoria Adelaidei fusese aminata pina pe la mijlocul verii), printul S. introduse la Epancini o ruda indepartata de a lui, pe un oarecare Evgheni Pavlovici R., cu care intretinea de altfel relatii foarte strinse. Era un tinar de vreo douazeci si opt de ani, cu rangul de aghiotant la curtea imperiala, frumos ca un cadru, de neam, spi­ritual, stralucitor, „om cu principii moderne', „foarte instruit' si, unde mai pui, posesor al unei averi fantastice. In privinta acestui ultim punct, generalul, ca de obicei, avea unele rezerve. Se infor­mase: „intr-adevar, se pare ca poseda avere, dar chestiunea mai tre­buia verificata'. Batrina Belokonskaia scrisese de la Moscova, recomandindu-l in termenii cei mai caldurosi pe acest tinar aghiotant, „om de viitor'. Exista totusi si un punct negru: isi cistigase o faima putin cam dubioasa de pe urma citorva aventuri galante si „victorii' usoare asupra unor inimi zdrobite. De cum o vazu pe Aglaia, deveni un musafir nelipsit in casa Epancinilor. E drept, nimic nu fusese inca spus, nici chiar pe ocolite; totusi, parintii cazura de acord ca nu era momentul potrivit pentru o cala­torie in strainatate tocmai acum. Poate numai Aglaia era de alta parere.

Toate acestea se intirnplara cu putin inainte de a fi reintrat eroul nostru in scena. Judecind dupa aparente, bietul Miskin fusese intre timp cu desavirsire dat uitarii la Petersburg. Daca ar fi aparut acum deodata in mijlocul cunostintelor sale, s-ar fi simtit ca un om cazut din cer. Si totusi gasim ca este cazul, inainte de a incheia aceasta lunga introducere, sa mai relatam cititorului inca un fapt care ar putea eventual sa-l intereseze.

Kolea Ivolghin, imediat dupa plecarea printului, isi continua o vreme felul obisnuit de viata, adica se ducea la liceu, il vizita pe prietenul sau Ippolit, il supraveghea pe general si ii dadea ajutor Variei la treburile gospodariei, indeplinind diferite comisioane, intre timp, chiriasii se facura nevazuti unul dupa altul; trei zile dupa scena de la Nastasia Filippovna, Ferdiscenko disparu fara veste si nu se mai auzi nimic despre dinsul; s-a vinturat la un moment dat un zvon cum ca se dedase cu totul betiei, dar zvonul n-a fost confirmat. Printul, dupa cum se stie, plecase la Moscova, asa ca odaile ramasera goale. Mai tirziu, cind Varia se marita, Nina Aleksandrovna si Ganea se mutara impreuna cu dinsa la Ptitin, in cartierul Izmailovski Polk. Cit il priveste pe generalul Ivolghin, i se intimpla ceva cu totul neasteptat: prietena lui, capitaneasa, pentru care iscalise, in diferite rinduri, polite in valoare de doua mii de ruble, il baga la puscarie, fara nici o jena, pentru aceste datorii. Felul acesta de lichidare a conturilor cazu ca o napasta pe capul sarmanului Ardalion Aleksandrovici, adevarata „victima a incre­derii sale nemarginite in nobletea inimii omenesti, in general vorbind'. Luindu-si obiceiul comod de a semna cu usurinta polite si trate, generalului nici prin minte nu i-a trecut ca aceste hirtii i-ar putea pricinui vreun neajuns. Credea ca toate se aranjeaza de la sine. Cind colo, se inselase. „Si zici, sa mai ai dupa asta incredere in oameni', vocifera el indignat, stind la un pahar de vin cu noii sai prieteni din casa lui Tarasov si povestindu-le peripetii care de care mai nastrusnice in legatura cu asediul cetatii Kars si cu soldatul inviat din morti. De altfel se deprinsese destul de repede cu noua lui situatie. Ptitin si Varia sustineau ca acolo era de fapt locul cel mai potrivit pentru el; Ganea le impartasea parerea. Singura, biata Nina Aleksandrovna piingea in ascuns (lucru neobisnuit, care ii mira pe cei din jur) si, cu toate ca era mereu suferinda, se ducea sa-l vada pe detinut cit mai des cu putinta.

Dar de la „patania generalului', cum spunea Kolea, si, mai ales, dupa casatoria surorii sale, ramas de capul lui, baiatul o cam luase razna si in ultimul timp aproape ca nu mai dadea pe acasa nici macar noaptea. Se spunea ca legase multe cunostinte noi; mai mult, devenise un nelipsit vizitator al inchisorii datornicilor. De altfel, Nina Aleksandrovna nici nu ar fi putut sa se descurce acolo fara el, iar acasa era lasat cu totul in voia lui. Varia, care altadata il tinuse din scurt si-l mustruluise atit, nu-l mai intreba acum, nici macar din curiozitate, unde si cum isi petrece timpul; iar Ganea, spre suprinderea tuturor celorlalti membri ai familiei, intra tot mai des in vorba cu fratele sau mai mic, ba uneori, cu toata ipohondria lui statea ore intregi la discutie cu el, ca un prieten, ceea ce nu se prea intimpla inainte vreme. Altadata, Ganea, barbat in toata firea, implinise douazeci si sapte de ani, nu catadicsea sa-i acorde lui Kolea, fratele sau mezin, un pusti de cincisprezece ani, nici pic de atentie; era foarte sever cu el si ii indemna si pe ceilalti ai casei sa se poarte la fel, si la tot pasul il ameninta ca-i „rupe urechile', ceea ce il scotea pe Kolea din sarite si-l aducea „la capatul rabdarii omenesti'. S-ar fi zis ca acum Ganea avea chiar nevoie de fratele sau mai mic. Acesta, la rindu-i, impresionat de faptul ca Ganea refuzase suta de mii de ruble daruita de Nastasia Filippovna, era gata sa-i ierte multe pacate.

Trecura trei luni de la plecarea printului, cind la urechile fami­liei Ivolghin ajunse stirea ca in rastimp Kolea facuse cunostinta cu familia Epancin si ca era foarte bine primit de domnisoare. Vestea o adusese, fireste, Varia; de altfel, Kolea n-o rugase pe sora lui sa-l introduca acolo, ci se „descurcase singur'. incetul cu incetul, Epancinii il indragira. La inceput, generaleasa il tinu la distanta, tratindu-l cu raceala, dar curind deveni binevoitoare, pentru ca „era sincer si deschis si nu obisnuia sa linguseasca'. Si, intr-adevar, Kolea nu umbla cu lingusiri; stiuse sa se situeze fata de noii lui pri­eteni pe un picior de egalitate, asigurindu-si o anumita indepen­denta: chiar daca-i citea uneori generalesei carti si ziare, o facea numai pentru ca era din fire indatoritor. De vreo doua ori, totusi, se certa grozav cu Lizaveta Prokofievna, declarindu-i ca este o tirana si ca n-are sa-i mai calce pragul niciodata. Prima oara, cearta se isca in jurul „problemei feminine', iar a doua oara intr-o discutie cu privire la anotimpul cel mai potrivit pentru prinderea scatiilor. Oricit de ciudat ar parea, insa a treia zi dupa cearta, generaleasa ii trimisese un biletel printr-un servitor, rugindu-l sa vina neaparat la ei. Fara sa faca nazuri, Kolea se prezenta imediat. Singura Aglaia se aratase, nu se stie de ce, chiar din capul locului, foarte distanta fata de el si-l trata de sus; se-ntimpla insa ca tocmai ea sa se trezeasca din partea lui cu o surpriza care o uimi nespus. Intr-o zi, Kolea, se folosi de un moment cind se aflau singuri si-i intinse o scrisoare, marginindu-se sa-i spuna ca a fost rugat sa i-o inmineze personal. Aglaia il masura incruntata pe „pustiul acesta increzut', dar n-apuca sa-i spuna nimic, caci baiatul se retrase indata. Ea des­facu scrisoarea si citi urmatoarele:

Cindva m-ai onorat cu increderea dumitale. Poate azi m-ai dat cu totul uitarii. Cum se face ca-ti scriu? Nu stiu nici eu; dar n-am putut rezista dorintei de a-ti reaminti dumitale si numai dumitale de exis­tenta mea. De multe ori am avut nevoie de voi tustrele, dar dintre toate nu te vedeam decit pe dumneata. Am nevoie de dumneata, foarte mare nevoie. In ceea ce ma priveste, n-as avea nimic sa-ti scriu, nimic sa-ti povestesc. De altfel, nici nu era in intentia mea; atit doar ca as dori mult de tot sa te stiu fericita. Esti fericita? Iata tot ce voiam sa-ti spun.

Cu sentimente fratesti

pr. L. Miskin.

Ispravind de citit acest biletel scurt si cam incoerent, Aglaia se imbujora la fata si ramase pe ginduri. Nu ne-ar fi usor sa redam cursul ideilor ei. Intre altele, se intreba numaidecit: „E cazul oare sa arat scrisoarea cuiva?' Se simtea cam rusinata. In cele din urma, cu un zimbet oarecum straniu si ironic, viri biletul in sertarul ma­sutei. A doua zi il scoase si il puse intr-o carte groasa, asa cum pro­ceda de obicei cu hirtiile pe care voia sa le aiba la indemina. Abia dupa o saptamina, constata intimplator ca acea carte era: Don Quijote de la Mancha. Aglaia pufni in ris fara sa stie de ce.

N-am putea spune de asemenea daca tinara fata ii mai arata vre­uneia dintre surori scrisorica aceasta.

Dar inca in timp ce o citea, ii veni deodata in gind o intrebare: „Cum se poate ca printul sa si-l aleaga pe acest baietandru increzut si fanfaron drept confident pentru corespondenta lui? Sa fie singu­rul om de incredere pe care il are aici?' Desi afisind un dispret total, fata nu s-a putut abtine de a-i lua interogatoriul lui Kolea. De obicei extrem de susceptibil, Kolea nu dadu, de data asta, nici cea mai mica atentie tonului ei jignitor; ci declara scurt si destul de rece ca intr-adevar, pentru orice eventualitate, ii daduse printului adresa lui in momentul plecarii acestuia din Petersburg, oferindu-i servici­ile sale, dar ca aceasta era prima insarcinare si prima comunicare scrisa din partea printului si, drept dovada, ii intinse biletul adresat lui personal cu acest prilej. Fara nici o jena, Aglaia lua biletul si citi urmatoarele:

Draga Kolea, fii asa de bun si transmite biletul inchis si alaturat aici Aglaiei Ivanovna. Cu bine.

Cu prietenie, al dumitale, pr. L. Miskin

- E ridicol sa-ti alegi drept confident un pusti, rosti Aglaia pe un ton jignitor, inapoindu-i biletul lui Kolea; apoi iesi dispre­tuitoare din odaie.

Era prea mult pentru Kolea! Mai ales ca-i ceruse lui Ganea, anume pentru intrevederea aceasta, un fular verde, nou-nout, fara sa-i dea vreo explicatie. Se simti profund jignit.

II

Era in primele zile ale lunii iunie si de o saptamina capitala se bucura de o vreme exceptional de frumoasa. Cum familia Epancin avea la Pavlovsk o splendida vila proprie, Lizaveta Prokofievna hotari dintr-o data plecarea la vila si, dupa doua zile de pregatiri febrile, intreaga familie se instala la Pavlovsk.

A doua sau a treia zi dupa plecarea Epancinilor, sosi de la Moscova, cu trenul de dimineata, printul Lev Nikolaevici Miskin. In gara nu-l astepta nimeni; totusi, la coborirea din vagon, i se paru ca a zarit, in multimea ce se imbulzea in jurul calatorilor, scinteind doi ochi arzatori care il sagetara cu o cautatura ciudata. Privi mai atent ca sa vada cui apartineau ochii aceia, dar nu-i gasi. A fost o simpla nalucire, de buna seama, si totusi ramase cu o senzatie nepla­cuta. De altfel, printul era si asa destul de trist si de ingindurat si parea coplesit de griji apasatoare.

Birjarul il duse la un hotel de mina a treia, nu departe de Liteinaia. Dupa ce se instala in doua odaite intunecoase si saraca­cios mobilate, printul se spala, isi schimba hainele si se grabi sa iasa, avind aerul unui om care se teme sa nu intirzie la o intilnire.

Daca vreunul dintre cei care l-au cunoscut cu sase luni in urma, la Petersburg, l-ar fi zarit in momentul acela, ar fi constatat, fara indoiala, o schimbare foarte avantajoasa in exteriorul lui. Si totusi, poate ca nu era tocmai asa. Numai tinuta ii era cu totul alta: purta acum haine confectionate de un croitor bun, la Moscova, care totusi aveau un cusur; prea erau facute dupa ultima moda (cum se intimpla cu hainele lucrate de croitori constiinciosi, dar nu prea talentati, mai ales atunci cind clientul nu manifesta prea mare interes in aceasta privinta), incit un om dispus sa se amuze cercetindu-l mai atent pe print ar fi gasit, de buna seama, motive sa rida. Dar cite nu i se par de ris unui om pornit pe zeflemea!

Printul lua o trasura si-i spuse birjarului sa-l duca in Peski. Pe una dintre strazile Rojdestvenski, el se opri in fata unei casute de lemn. Spre surprinderea lui, casuta era frumoasa, curata, bine intretinuta, cu gradinita de flori imprejur. Ferestrele dinspre strada erau deschise, lasind sa se auda o avalansa de cuvinte rostite cu glas tare, aproape niste strigate, ca si cum cineva citea cu glas tare sau tinea un discurs; glasul era intrerupt din cind in cind de risete zgomotoase. Printul intra in curte, urca treptele cerdacului si batu la usa. O bucatareasa, cu minecile suflecate, veni sa-i deschida. Vizi­tatorul intreba de domnul Lebedev.

- Uite-l colo, raspunse ea, aratind cu degetul spre „salon'.

Odaia aceasta, cu peretii tapetati in albastru-inchis, era mobilata convenabil si chiar cu oarecare pretentie, adica avea o masa ro­tunda, o canapea, o pendula de bronz, o oglinda ingusta, drep­tunghiulara, rezemata intre cele doua ferestre, si o mica lustra de cristal, suspendata de tavan cu un lant de bronz. Domnul Lebedev statea in picioare in mijlocul odaii, cu spatele spre usa. Era fara haina, imbracat ca de vara, numai in vesta, perora si se batea cu mina in piept. Auditorii lui erau: un baiat de cincisprezece ani cu fata rizatoare si desteapta, care tinea o carte in mina, o fata de douazeci de ani imbracata in doliu, cu un prunc in brate, o fetita de treisprezece ani, si ea in rochita de doliu, care ridea in hohote cu gura pina la urechi, si, in sfirsit, un tinar de douazeci de ani, destul de chipes, culcat pe o canapea; avea o fata smeada, ochi mari, negri, parul lung si des, precum si tuleie mai rasarite, cu pretentie de barbison si favoriti. Se pare ca acesta din urma il intrerupea mereu pe orator contrazicindu-l, ceea ce stirnea, se vede, hazul zgomotos al celorlalti.

— Lukian Timofeici, n-auzi, Lukian Timofeici? Ia, uita-te incoa'! Ei, dar parca are cine sa ma auda!

Si facind un gest a lehamite, bucatareasa pleca rosie de minie.

Lebedev intoarse capul si, zarindu-l pe print, ramase citva timp inmarmurit; pe urma se repezi spre el, arborind un zimbet servil, dar, inainte de a se apropia de musafir, uimirea il tintui locului; avu totusi puterea sa exclame:

— Ex-ex-excelentissime print!

Deodata, ca si cum nu si-ar fi venit inca in fire, se intoarse si, pe negindite, se napusti asupra fetei in doliu, cea cu copilul in brate; miscarea a fost asa de brusca, incit ea se dadu putin indarat, dar aici Lebedev se intoarse pe loc spre fetita de treisprezece ani, care, in picioare pe pragul odaii vecine, nu se mai oprea din ris. Fetita scoase un tipat si o zbughi la bucatarie. Lebedev continua sa se burzuluiasca, batind din picior in urma ei, dar, dind cu ochii de print, care-l privea mirat, se simti obligat sa spuna in chip de lamurire:

- Pentru mai mult respect, he, he, he!

- Nu e nevoie incerca sa protesteze printul.

- Indata, indata, indata intr-o clipita!

Si Lebedev disparu din odaie. Printul ii privi cu mirare pe toti; pe fata in doliu, pe baiat si pe tinarul intins pe canapea; toti trei se prapadeau de ris. Printul rise si el.

- S-a dus sa-si puna redingota, spuse baiatul.

-  imi pare rau am crezut ca incepu printul. Spuneti-mi, e cumva

- Crezi ca-i beat? striga tinarul intins pe canapea. Nu! N-a baut decit trei sau patru paharele, hai sa zicem cinci, dar ce are a face? Asa-i rinduiala lui.

Printul se intoarse catre cel care vorbea, dar tinara fata interveni si, cu o expresie de sinceritate naiva pe chipu-i dragalas, lamuri:

- Nu bea niciodata mult dimineata; dac-ai venit cu vreo treaba, vorbeste-i acum; e momentul cel mai potrivit. Cind se intoarce seara, e ametit de-a binelea; si atunci mai mult plinge si ne citeste din Sfinta Scriptura, pentru ca nu sint nici cinci saptamini de cind am pierdut-o pe mama.

- Banuiesc ca a sters-o ca sa mai cistige timp; ii vine pesemne greu sa-ti raspunda dintr-o data, spuse rizind tinarul de pe canapea. Pun ramasag ca are de gind sa-ti joace un renghi si in clipa aceasta chibzuieste cum sa-l ticluiasca mai bine.

Lebedev aparu imbracat in redingota.

- Nu sint nici cinci saptamini! Nici cinci saptamini! se smiorcai el, clipind des si tragind din buzunar o batista ca sa-si stearga lacrimile. Am ramas orfani!

- Dar de ce ti-ai pus haina asta ponosita? intreba fata. Ai chiar aici, in dosul usii, o redingota nou-nouta; n-ai gasit-o?

- Taci, gaito! striga la ea Lebedev. U-uf, tu! facu el, batind din picioare. Dar de data aceasta, izbucnirea tatalui ii stirni doar risul.

- Nu ma sperii. Eu nu sint Tania si n-am sa fug. Pe Liubocika insa, parca vad ca o trezesti si o sa aiba iarasi crampe Ce tipi asa?

-  Fereasca sfintul!  Puschea pe limba-ti! se sperie deodata Lebedev si, repezindu-se spre copilul care dormea in bratele fiicei sale, facu deasupra-i, de citeva ori, impungind aerul si cu o mutra speriata, semnul crucii. Pazeste-o, Doamne! Apara si o ocroteste! Pruncul acesta este fetita mea, Liubov, continua el, adresindu-se printului; e nascuta din casatorie legitima de raposata nevasta-mea Elena, moarta la facere. Iar gaita asta e fiica mea, Vera, in doliu.. Si acesta, acesta, oh! acesta

— Ei, ce te-ai oprit? striga tinarul. Haide, zi-i inainte, nu te sfii!

— Alteta! striga deodata Lebedev ca un apucat. Ai citit in ziare despre asasinarea membrilor familiei Jemarin?

— Da, raspunse printul oarecum surprins.

  Ei bine, iata-l pe adevaratul asasin al familiei Jemarin; el e, chiar el!

- Ce spui?! se minuna printul.

- E un fel simbolic de a vorbi; e al doilea viitor asasin al unei alte familii Jemarin, daca va mai exista eventual. Pentru asta se pregateste

Toti izbucnira in hohote de ris. Printului ii trecu prin cap ca poate, intr-adevar, Lebedev se tine de sotii si se maimutareste inadins pentru ca presimte cam ce intrebari i se vor pune si, nestiind ce sa raspunda, incearca sa mai cistige timp.

-  E un razvratit! Un conspirator! vocifera Lebedev ca un apu­cat. Ei bine, cum as putea, cum as avea dreptul sa-l consider pe individul acesta, un om asa de rau de gura, un destrabalat, un astfel de netrebnic, sa-l consider drept propriul meu nepot, fiul unic al defunctei mele surori Anisia?

- Dar taci odata, ca esti beat! Inchipuieste-ti, printe, i-a trasnit acum sa se apuce de avocatura, umbla pe la diferite instante judeca­toresti cu fel de fel de procese si face exercitii de oratorie tinind acasa copiilor discursuri. Acum vreo cinci zile a pledat inaintea unui complet al judecatorilor de pace. Si pe cine crezi ca a aparat? Nu pe femeia batrina, pradata de cinci sute de ruble - toata averea ei - de un hraparet camatar, cu toate ca biata femeie il rugase, il implorase s-o ajute, s-o apere; nu pe victima nenorocita, ci chiar pe spoliator, pe camatarul Zeidler, pentru ca acesta i-a fagaduit cinci­zeci de ruble.

- Cincizeci de ruble, daca obtin cistig de cauza si numai cinci ruble in cazul cind pierd, preciza Lebedev pe un ton redevenit brusc calm si potolit, ca si cum n-ar fi racnit cu citeva clipe inainte.

- Ei, si a dat gres, bineinteles; cu justitia de azi nu mai merge ca altadata; s-a facut pur si simplu de ris. Totusi, el personal a ramas foarte multumit, se pare, de felul cum s-a prezentat; „Ginditi-va, zice, domnilor judecatori, cu dreptate si fara partinire, ginditi-va ca un biet batrin, olog, traind dintr-o munca onorabila, este lipsit de ultima lui bucata de piine; amintiti-va de cuvintele intelepte ale legiuitorului: «Clementa sa domneasca in tribunale»'. Si, ma crezi, nu e zi de la Dumnezeu sa nu ne spuna in fiecare dimineata ple­doaria, repetind-o cuvint cu cuvint, exact asa cum a rostit-o la pro­ces; chiar si  acum, inainte de a intra dumneata, ne-a pus s-o ascultam pentru a cincea oara, atit de mult ii place. Si o spune cu atita pasiune, incit se vede cit colo ce incintat e de sine insusi. Acum se pregateste sa mai pledeze intr-un alt proces. Dumneata esti printul Miskin, daca nu ma insel? Kolea mi-a vorbit mult despre dumneata si sustine ca n-a intilnit om mai inteligent pe lume

-  Si e foarte adevarat! Nu exista! Nu exista un om mai inteli­gent pe lume! se grabi sa-i tina isonul Lebedev.

- Dumnealui, in orice caz, nu e sincer, sa n-ai nici o indoiala. Kolea o spune pentru ca te iubeste, iar asta pentru ca vrea sa te linguseasca; in ce ma priveste, n-am deloc intentia sa te lingusesc; fii sigur de asta. Se pare insa ca ai mult bun-simt. Ei bine, fii jude­cator intre mine si dinsul. Ce zici, vrei sa-l luam pe print ca arbitru? se adresa el unchiului sau. Sint chiar multumit, printe, ca intimplarea te-a adus aici.

-  Vreau! striga hotarit Lebedev si arunca fara voie o privire asupra celorlalti, care incepura sa se adune din nou in odaie.

- Dar ce neintelegere aveti? intreba printul si fata i se schimo­nosi dureros.

Simti cum il incearca o puternica durere de cap, la care se adauga constiinta tot mai clara ca Lebedev face un joc, cautind sa amine cit mai mult explicatia la care se astepta.

-  lata despre ce-i vorba. Sint nepotul lui, aici a spus adevarul desi, de obicei, minte la orice pas. Nu mi-am terminat studiile uni­versitare, dar vreau sa le termin si o voi face, pentru ca am vointa. Pina atunci insa, ca sa pot trai, vreau sa ocup un post de douazeci si cinci de ruble la calea ferata. Recunosc ca el m-a ajutat de vreo doua-trei ori pina acum, ca am avut niste bani, douazeci de ruble, dar i-am pierdut la carti. Intr-adevar, printe, am fost atit de las, atit de nemernic, ca i-am pierdut la joc!

-  Si cu cine a jucat? Cu un snapan, care nici nu merita sa i se plateasca! striga Lebedev.

-  De acord, e un snapan, dar trebuia totusi sa-i platesc, urma tinarul. Ca este un ticalos, sint si eu convins si pot s-o dovedesc oricind, si nu pentru ca te-a snopit in bataie. E vorba, printe, de un ofiter reformat din fosta banda a lui Rogojin, care preda boxul; ei toti umbla acum fara capatii, dupa ce i-a alungat seful. Dar, ce-i mai rau, stiam ca-i un nemernic, un sarlatan, un pungas, si totusi m-am asezat cu el la joc, riscind si ultima rubla; ma gindeam: daca pierd, ma duc la unchiul Lukian, ma rog frumos de el, ii fac o plecaciune si n-are sa ma refuze. E o josnicie, recunosc, curata jos­nicie! O ticalosie premeditata!

- Exact, o ticalosie premeditata! repeta dupa el si Lebedev.

-  Stai, nu te bucura inca! striga nepotul enervat. Uite-l cum jubileaza. Am venit la dinsul, printe, si i-am marturisit totul, fara sa ma crut citusi de putin; mi-am facut un proces de constiinta, nu m-am menajat si n-am ezitat deloc in alegerea termenilor prin care mi-am calificat purtarea. Cred ca am procedat corect, nu? Cei de fata imi sint martori, si totusi, ca sa ocup postul de care va spu­neam, am neaparata nevoie sa ma intolesc putin; asa zdrentuit cum sint, prea seman a cersetor. Uitati-va la ghetele mele! Mi-e impo­sibil sa ma prezint la post in halul asta, iar daca nu ma prezint la termenul fixat, altul imi ocupa locul si ramin iarasi de izbeliste caci cine stie cind se mai iveste un prilej ca asta. Acum cer pentru ultima oara cincisprezece ruble si ma oblig sa nu mai apelez nicio­data la bunavointa lui si, in plus, promit sa-i restitui in trei luni intreaga datorie, pina la ultima copeica. Am sa ma tin de cuvint. Stiu sa ma multumesc cu piine si cvas luni de-a rindul, pentru ca am vointa. Leafa mea, pe trei luni, va fi de saptezeci si cinci de ruble; cu ceea ce-i mai datorez dinainte, ar face in total treizeci si cinci de ruble datorie; asadar, voi avea cu ce sa-i platesc. Ma rog, sa-mi ceara, daca vrea, orice dobinda. Ce, nu ma cunoaste? intreaba-l, printe: banii pe care mi i-a imprumutat cu alte ocazii nu i-am dat inapoi? Atunci, pentru ce se incapatineaza atit? E suparat pe mine pentru ca i-am platit locotenentului aluia; alte motive n-are! Ca sa vezi ce fel de om e: nici el nu profita, dar nici altul sa nu se bucure!

-  Si nu mai pleaca odata! izbucni Lebedev. S-a intins, dupa cum il vezi, pe canapea, si nici gind sa plece.

- Cred ca ti-am spus-o destul de limpede: nu plec de-aici pina ce nu-mi dai ce ti-am cerut. De ce zimbesti, printe? Se pare ca nu-mi dai dreptate.

-  Nu zimbesc, dar gasesc ca, intr-adevar, nu prea ai dreptate, raspunse acesta oarecum in sila.

- Vorbeste deschis, spune fara inconjur ca n-am deloc dreptate. Pentru ce acest „nu prea'?

- Daca vrei, iti spun ca n-ai deloc dreptate.

- Daca vreau! Asta-i nostim! Crezi oare ca nu-mi dau seama ca pretentiile mele sint cam lipsite de bun-simt, ca banii ii apartin lui, ca este liber sa faca ce vrea si ca procedeul meu seamana putin cu o incercare de a-i silui vointa? Dar dumneata, printe nu cunosti viata. Daca nu le dai astora o lectie, nu se invata minte. Trebuie sa-i dadacim. Intentiile mele sint absolut cinstite; constiinta imi spune ca n-am sa-l fac sa piarda nimic, ii voi inapoia capitalul cu dobinda. Va avea si o satisfactie morala: sa ma vada umilit. Ce mai vrea asadar? Ce justificare poate avea existenta lui, daca nu aduce vreun folos? Caci, la drept vorbind, ce mare isprava face el? Ba nu, zau, uita-te putin ce face. Intreaba-l cum se poarta cu altii si cum insala oamenii. In ce fel si-a cistigat casa asta? Imi pun capul ca si pe dumneata a apucat sa te insele, ba si-a facut planul cum sa te mai insele si de aici incolo! Zimbesti, vad ca nu-ti vine sa crezi, asa-i?

  Mi se pare ca toate astea nu prea au a face cu chestiunea dumitale, observa printul.

  E a treia zi de cind, uite, zac aici si, crede-ma, cite nu mi-au fost date sa vad si sa aud! striga inainte tinarul fara sa-l mai asculte pe print. Inchipuieste-ti ca pe ingerul acesta, fata asta, acum orfana care e verisoara mea primara si fiica lui, o banuieste si in fiecare noapte cauta daca nu-i ascuns vreun dragut in odaia ei! Vine si in camera asta, in virful picioarelor, si se uita sub canapea. Aproape ca s-a scrintit de atita banuiala, neincredere si suspiciune de adevarat maniac; in fiecare colt vede numai hoti. Noaptea, sare mereu din pat si de sapte ori cel putin controleaza daca ferestrele si usile sint bine zavorite, se uita pina si in soba. in fata instantelor judeca­toresti, ia apararea escrocilor si sarlatanilor, iar noaptea se scoala sa se inchine uite aici, in salonul asta; cade in genunchi, face matanii, izbind cu fruntea in dusumea, uneori cite o jumatate de ceas nein­trerupt, si pentru cine nu se roaga numai, pe cine nu pomeneste in rugaciunile lui de betiv?! S-a rugat pentru odihna sufletului conte­sei Du Barry, l-am auzit chiar eu, de altfel, l-a auzit si Kolea; s-a scrintit de-a binelea.

— Il vezi, il auzi cum isi bate joc de mine, printe! striga Lebedev inrosindu-se, si de data aceasta pierzindu-si cumpatul. Dar dumnea­lui nu stie sau poate ca nu vrea sa stie ca acest betivan si netrebnic, mincinos si ticalos, cum ii place sa-mi spuna, poate ca ar merita respectul  lui, fie chiar si  numai  pentru faptul ca pe dumnealui, desteptul si spiritualul, atunci cind s-a nascut, l-am infasat in scutece si l-am spalat in copaie, caci sora-mea Anisia, ramasa vaduva, se zbatea in cea mai neagra mizerie; si eu, care eram tot asa de sarac ca si ea, am stat de veghe nopti intregi la capatiiul bolnavilor — al mamei si al copilului. Furam de la portar lemne ca sa le incalzesc odaia, ii cintam micutului si bateam din palme ca sa-l ogoiesc, in timp ce-mi ghioraiau matele de foame, si uite asa l-am scapat din ghearei mortii si l-am dadacit ca sa creasca mare si sa-si bata joc de mine acum! Si ce mare crima daca mi s-a nazarit si mie o data sa ma rog pentru odihna sufletului contesei Du Barry, ce te priveste asta? Eu, printe, acum trei zile am citit, pentru prima data in viata mea,

biografia acestei femei intr-un dictionar istoric. Stii tu cine a fost aceasta Du Barry? Spune, stii sau nu?

- Pai, sigur, numai tu stii, nu-i asa? mormai tinarul, voind sa fie ironic, dar vadit incurcat.

- Era o contesa care, iesita din mocirla, a domnit si a guvernat ca o regina si careia o mare imparateasa i-a scris cu mina ei o scrisoare in care i se adresa: ma cousine! La ceremonia lever du roi (stii tu ce era lever du roi, neispravitule?), un cardinal, nuntiul papal, s-a oferit sa-i puna ciorapii de matase; un personaj atit de inalt si atit de sfint a socotit asta ca o onoare pentru el! Stiai tu asta? Dupa mutra ta, vad ca nu stiai! Si ce moarte a avut? Ras­punde, daca stii!

- Termina odata! Ma plictisesti.

-  Ei  bine, dupa toate onorurile acestea, dupa ce a domnit aproape ca o regina, a fost dusa, tirita la ghilotina de calaul Samson; n-a avut nici o vina, dar trebuia sacrificata pentru satisfacerea mitocanimii pariziene; nu putea sa inteleaga, sarmana, ce se intimpla cu dinsa, atit de mare ii era spaima. Cind Samson i-a aplecat capul si a imbrincit-o sub cutitul ghilotinei, ceilalti se prapadeau de ris; ea insa incepu sa strige: Encore un moment, monsieur le hourreau, encore un moment! adica: „O clipa, numai o clipa, asteapta, domnule calau!' Ei bine, pentru clipita aceasta, Dumnezeu o va ierta poate, caci un mai mare supliciu pentru sufletul omenesc nici nu e de inchipuit macar. Tu stii ce inseamna cuvintul acesta supli­ciu? E tocmai starea sufleteasca nenorocita in care s-a aflat ea. Ei, si cind am citit eu despre strigatul contesei implorind ragazul de o clipita, mi s-a strins inima ca intr-un cleste. Si ce-ti pasa tie, vierme ce esti, ca, facindu-mi rugaciunea de seara, m-am gindit sa implor mizericordia divina pentru o mare pacatoasa? Daca am facut-o, e ca nimeni, poate, de cind a murit ea, nu i-a acordat o pioasa amintire. Si pe cealalta lume i-ar fi placut, poate, sa simta ca s-a gasit pe pamint un pacatos ca si dinsa, care, o data cel putin, s-a gindit sa se roage si pentru odihna sufletului ei. De ce rizi? Nu crezi,nu?

- Dar ce stii tu? De altfel, nici n-ai spus tot adevarul; daca mi-ai scultat rugaciunea, trebuia sa stii ca nu m-am rugat numai pentru contesa Du Barry, ci am spus asa: „Odihneste, Doamne, sufletul adormitei, roabei tale, marea pacatoasa ce a fost contesa Du Barry si pe toate deopotriva ei'; asta e cu totul altceva, caci exista multe pacatoase ca ea si numeroase sint victimele destinului schimbator care in viata au suferit loviturile sortii, si acum, pe cealalta lume indura chinuri si gem si asteapta; m-am rugat atunci si pentru tine, si pentru cei deopotriva tie, nesimtiti si cruzi, daca vrei sa stii, de vreme ce ai avut neobrazarea sa tragi cu urechea, ca sa afli pentru ce anume ma rog

— Bine, destul, poti sa te rogi pentru cine vrei, naiba sa te ia, si nu mai face atita gura! il intrerupse nepotul cu ciuda. Nici nu stiai, printe, ca avem in fata noastra un erudit! adauga el cu un zimbet jenat. De la o vreme incoace citeste mereu carti si memorii de acest gen.

— Unchiul dumitale, totusi nu-i deloc un om lipsit de simtire, obiecta cu vadit efort printul. Tinarul acesta ii devenea din ce in ce mai antipatic.

— Sa nu te apuci cumva sa-l lauzi, ca-si ia nasul la purtare. Atit asteapta. Priveste cum isi duce mina la inima si, cu gura pina la urechi, nu mai poate de fericire, intr-atit il incinta cuvintele dumi­tale. Poate ca nu-i lipsit de simtire, ma rog, dar e un sarlatan, iata nenorocirea. S-apoi, bea de stinge si e zapacit ca toti cei care au darul betiei. Isi iubeste copiii, recunosc, o respecta pe matusa-mea, raposata lui nevasta Si pe mine ma iubeste, ba in testamentul lui mi-a lasat si mie o parte.

— N-am sa-ti las nimic! striga inversunat Lebedev.

— Asculta, Lebedev, incepu pe un ton hotarit printul, intorcindu-si cu dezgust privirea de la tinarul obraznic, stiu din experienta ca, atunci cind vrei, esti om de treaba N-am timp de pierdut, si daca larta-ma, care-ti este numele? Am uitat.

— Ti-Ti-Timofei.

— Si mai cum?

— Lukianovici.

Toata lumea din odaie pufni in ris.

- Minte! striga nepotul. Pina si aici a mintit! Printe, nu-l cheama Timofei Lukianovici, ci Lukian Timofeevici. la spune acum, de ce ai mintit? Ori Lukian, ori Timofei, nu-i totuna pentru tine? Si ce importanta poate avea asta pentru print? Minte, numai fiindca min­ciuna i-a intrat in singe, crede-ma!

- Chiar e adevarat? intreba nerabdator printul.

- Intr-adevar, ma cheama Lukian Timofeevici, recunoscu rusi­nat Lebedev si, plin de umilinta, isi pleca ochii, ducindu-si din nou mina la inima.

- Atunci ce rost avea sa-mi spui altfel, ah, Dumnezeule!

-  Din autoinduiosare, sopti Lebedev, plecindu-si capul cu un aer din ce in ce mai umilit.

-  Vai, Lukian Timofeevici, parca asta-i autoinduiosare! Eh, dac-as sti numai unde sa-l gasesc pe Kolea acum! zise printul, dind sa plece.

- Iti spun eu unde-i Kolea, se oferi tinarul.

- Nu, nu, nu! se impotrivi Lebedev, fisticindu-se ca un om prins cu ocaua mica.

-  Kolea asta-noapte a dormit aici, iar de dimineata a pornit in cautarea generalului, pe care, Dumnezeu stie de ce, printe, l-ai ajutat sa iasa din puscarie. Ieri, generalul promisese ca vine sa doarma si el la noi, si n-a venit. E mai mult ca sigur ca a ramas peste noapte la hotelul „Vesi', aici, in apropiere. Incit Kolea trebuie sa fie cu el, daca nu s-a dus cumva la Pavlovsk, la Epancini. Avea bani, si voia sa se duca acolo inca de ieri. Asadar, nu poate fi decit la „Balanta' ori la Pavlovsk.

- La Pavlovsk, la Pavlovsk! Iar noi, sa trecem in gradinita sa luam o cafeluta

Si Lebedev il apuca de brat si aproape ca-l tiri pe print afara din odaie. Traversara curtea si intrara intr-o gradinita incintatoare, unde, datorita timpului frumos, toti copacii infrunzisera. Lebedev il pofti pe Miskin sa ia loc pe o banca de lemn vopsita in verde, inaintea unei mese fixe de aceeasi culoare, iar el se aseza in fata lui. Dupa un minut, intr-adevar, li se servi si cafeaua. Printul n-o refuza. Lebedev, cu o expresie slugarnica, nu-si lua ochii de pe fata lui, gata parca sa-i implineasca orice dorinta.

  Nici nu mi-as fi inchipuit ca ai o gospodarioara atit de fru­moasa, spuse printul, care parea ca se gindeste aiurea.

  Or-orfani, incepu Lebedev, schimonosindu-si  fata, dar se intrerupse numaidecit.

Printul privea distrat inaintea lui si, desigur, uitase de intrebare. Mai trecu un minut; Lebedev astepta, cu ochii atintiti mereu spre musafir.

— Asadar? intreba printul, smulgindu-se parca din ingindurarea lui. A, da! Dumneata, Lebedev, stii foarte bine despre ce e vorba; am venit in urma scrisorii pe care mi-ai trimis-o. Vorbeste.

Lebedev se fistici iar, vru sa spuna ceva, dar nu putu scoate decit niste sunete nedeslusite. Printul astepta cu un zimbet trist pe buze.

  Te inteleg foarte bine, Lukian Timofeevici. Nu te asteptai, probabil, sa ma vezi aici. Ti-ai inchipuit ca nu-mi voi parasi birlogul la cea dintii instiintare a dumitale si mi-ai scris ca sa te achiti de o indatorire pe care ai socotit ca o ai. Eu insa am venit, dupa cum vezi. Ei, haide, nu cauta sa ma induci in eroare. inceteaza de a mai sluji la doi stapini. Rogojin e aici de trei saptamini, stiu tot. Ai izbutit sa i-o mai vinzi, ca si rindul trecut, sau nu inca? Spune drept.

— Singur a descoperit-o; chiar el singur, bestia.

— Nu-l mai injura; ce-i drept, a procedat cam urit cu dumneata

— M-a batut, m-a stilcit in batai! se tingui cu amaraciune Lebe­dev. La Moscova, a asmutit un ciine asupra-mi, un ciine de vinatoare, care m-a fugarit de-a lungul strazii. O catea teribila.

  Ma crezi un copil, un naiv, Lebedev. Hai, spune-mi, e ade­varat ca ea l-a parasit la Moscova?

  Adevarat, adevarat! Si de data asta, tot in momentul cind se pregatea s-o duca la cununie. El numara minutele ce mai ramase­sera pina sa porneasca alaiul, cind ea a sters-o, fara veste, la Petersburg. S-a prezentat direct la mine: „Scapa-ma, Lukian, gaseste-mi un adapost si sa nu-i sufli un cuvint printului' Se temea de dumneata, printe, si mai abitir decit de el, si tocmai aici e marea intelep­ciune!

Si la aceste cuvinte, Lebedev facu o mutra sireata,ducindu-si degetul la frunte.

- Si acum iar ai mijlocit intilnirea lor, nu-i asa?

-  Excelentissime  print,  cum  as  fi  putut  cum  as  fi  putut impiedica aceasta intilnire?

- Bine, sa lasam astea acum, aflu eu totul pe alta cale. Spune-mi numai unde se afla in momentul de fata? La dinsul?

-  A, nu! Nici gind! Sta singura. ,,Sint libera', zice, si sustine intruna, mortis, ca e absolut libera. Stii, printe, staruie mult asupra acestui lucru. Sta tot acolo, in cartierul Peterburgskaia Storona, la cumnata-mea, dupa cum ti-am scris.

- Si acuma-i tot acolo?

-  Acolo, daca nu cumva s-a dus la Pavlovsk, pe vremea asta frumoasa, la vila Dariei Alekseevna. „Sint libera de tot', zice. Chiar ieri i se lauda grozav lui Nikolai Ardalionovici ca e libera si independenta. Semn rau, adauga rinjind Lebedev.

- Kolea se duce des s-o vada?

- E un zapacit baiatul asta, de neinteles si prea din cale-afara gura-sparta.

- De mult nu te-ai mai dus pe la dinsa?

- Ma duc in fiecare zi, in fiecare zi.

- Vasazica ai fost si ieri?

- N-nu; n-am fost de trei zile.

- Ce pacat ca esti cam afumat, Lebedev! Altfel, te-as fi intrebat ceva.

- Vai de mine! Se poate? O picatura n-am pus in gura. Lebedev se facu ochi si urechi.

- Spune-mi cum era cind ai vazut-o ultima oara?

- U-un suflet care cauta

- Care cauta?

- Mereu parca e intr-o necontenita cautare, ca si cum ar fi pierdut ceva. In ce priveste casatoria proiectata, pina si gindul o scirbeste si orice aluzie o ia drept jignire personala. De Rogojin nu-i pasa nici cit de o coaja de nuca, nici gind nu are; ba nu, ma insel se gindeste la el, insa cu teama, cu groaza; nici nu ingaduie sa i se pomeneasca numele in prezenta ei. Se intilnesc numai de nevoie si el simte asta! Nu-i a bine! Ea n-are astimpar, e batjocoritoare rea de gura si inversunata foc

- Rea de gura si inversunata?

-  E asa de irascibila, ca data trecuta era cit pe ce sa ma ia la paruiala numai pentru un cuvintel. Am izbutit s-o potolesc aducind vorba si citindu-i din Apocalipsa.

- Cum asa? intreba printul, crezind ca l-a inselat auzul.

- Da, da, citindu-i Apocalipsa. E o femeie cu multa fantezie, he, he!   si  am  mai  observat ca are o predilectie deosebita pentru subiecte serioase, fie chiar si cu totul straine de ea. Tine la mine, tine foarte mult si se simte chiar magulita cind vin sa mai discut cu dinsa. Da, da. Iar eu sint tare in talmacirea Apocalipsei, caci ma indeletnicesc cu asta de cincisprezece ani. A fost de acord cu mine ca sintem in epoca prefigurata acolo prin al treilea cal, armasarul cel negru, si prin calaretul care tine in mina o cumpana, caci in veacul nostru totul se bizuie pe balanta si pe contracte, toti oamenii urmaresc numai dreptul lor: ,,O masura de griu pentru un dinar si trei masuri de orz pentru un dinar' Pe deasupra, mai vor sa-si pastreze si spiritul liber, si o inima curata, si trupul sanatos, si toate darurile ceresti laolata. Dar, bizuindu-se numai pe drepturi, oa­menii nu vor izbuti sa si le pastreze, iar la urma va veni calul cel fara de culoare, si cu el odata aceea ce poarta numele de Moarte, pe urma din toate se va alege iadul Despre asta vorbim noi ori de cite ori ne adunam si trebuie sa spun ca are asupra ei un efect grozav.

- Dar dumneata personal crezi in lucrurile astea? intreba printul, aruncind o privire ciudata asupra interlocutorului sau.

- Cred si le talmacesc. Caci sarac sint si gol, un atom in virtejul lumii. Cine-i acorda lui Lebedev vreo consideratie? Fiecare cauta sa-si bata joc de el si oricine da in el cu piciorul. Pe cind aici, dupa cum se talmaceste in Apocalipsa, sint deopotriva cu orice potentat. Caci mare e forta inteligentei! Aici ea isi spune cuvintul si am vazut in fata-mi un potentat, tremurind in fotoliul sau zguduit fiind de puterea inteligentei. Acum doi ani, in saptamina patimilor, Excelenta sa Nil Alekseevici - la al carui departament eram slujbas - auzind de mine, ma cheama anume prin Piotr Zaharici in cabine­tul sau. „E adevarat, ma intreaba el cind am ramas singuri, ca esti magistru in ale antihristului?' Si nu i-am ascuns: „Da, zic, eu sint acela' si ma apucai pe data sa-i talmacesc viziunea alegorica incilcita, fara a imblinzi culorile intunecate ale tabloului infricosator, ci, dimpotriva, ingrosindu-le dinadins, ba am mai adaugat si cifre, i-am dovedit prin calcule. La inceput zimbea, dar cifrele si asema­narile il facura sa tremure. M-a rugat sa inchid cartea si sa plec, apoi mi-a fixat o gratificatie de Pasti, iar in Saptamina luminata a dat ortul popii.

- Ce spui?!

- Precum am zis. A cazut din trasura, intr-o dupa-amiaza s-a lovit la timpla si a murit pe loc, ca un prunc, ca un prunc nevinovat. Avea saptezeci si trei de ani batuti pe muchie, niste obraji rumeni, parul alb, vesnic parfumat, si zimbea intruna, ca un copilas. Piotr Zaharici isi aminti atunci: „I-ai prezis-o'.

Printul se ridica. Lebedev fu mirat, dezamagit chiar, vazind ca Miskin se pregatea sa plece.

-  Ai devenit cam prea nepasator, printe, he, he! indrazni sa-si spuna gindul Lebedev, pastrind aceeasi expresie slugarnica pe fata.

-  Nu prea ma simt bine, mi-e capul greu, desigur din pricina calatoriei, raspunse printul incruntindu-se.

- De ce nu pleci pentru un timp undeva, la o vila din impreju­rimi? incerca sa aduca vorba de departe Lebedev. Printul ramase pe ginduri.

- Uite, si eu ma mut afara din oras, cu toti ai mei, peste vreo trei zile. E mai sanatos si pentru nou-nascut; intre timp oi cirpi pe ici pe colo si casuta asta. Ma gindesc sa plecam la Pavlovsk.

- Cum, si dumneata tot la Pavlovsk te duci? intreba printul intr-o oara. Cum vine asta, toata lumea de aici pleaca la Pavlovsk? Si zici ca ai acolo o vila proprie?

-  Nu se duce chiar toata lumea la Pavlovsk. In ceea ce ma priveste,  Ivan Petrovici Ptitin mi-a cedat una dintre vilele lui cumparata pe nimica toata. Pozitie frumoasa, pe deal, verdeata mul­ta, viata-i destul de ieftina, lume buna, muzica; de aceea, toti dau navala acolo. Eu, de fapt, am sa ma instalez in pavilionul din fun­dul curtii, iar vila propriu-zisa

- Ai inchiriat-o?

— Nu-n-nu. Nu tocmai

- Inchiriaza-mi-o mie, propuse deodata printul.

Se pare ca aici voia sa ajunga si Lebedev. Cu citeva clipe inainte ii incoltise in minte ideea aceasta. Si, de fapt, nu mai avea nevoie de chirias, caci primise o oferta sigura si fusese anuntat per­sonal de ofertant ca e aproape hotarit sa ocupe vila. Lebedev insa stia perfect de bine ca, in realitate, acel „aproape' echivala cu „mai mult decit sigur'. Dar, intr-o clipita, isi facu in gind socoteala ca ar fi mult mai interesant si mai cu folos sa i-o dea cu chirie printului, profitind de faptul ca raspunsul primului ofertant nu era absolut categoric. Il ispiti aceasta noua si neprevazuta intorsatura a lucrurilor, atitindu-i imaginatia. Iata de ce propunerea printului il entuziasma peste masura si, cind acesta se interesa de pret, Lebe­dev dadu din miini, voind parca sa spuna ca-i o chestiune cu totul lipsita de importanta.

— Bine, cum vrei; am sa ma interesez eu; nu vei fi in paguba. Amindoi se indreptara spre iesirea din gradina.

— As putea as putea daca doresti, preaonorate print, as putea sa-ti  comunic, asupra aceleiasi chestiuni, citeva lucruri foarte interesante, bolborosi Lebedev, nemaistiind de bucurie cum sa-i fie pe plac printului.

Miskin se opri.

— Si Daria Alekseevna are o vilisoara la Pavlovsk.

-  Ei si?

  Iar binecunoscuta persoana e prietena cu dinsa si, de buna seama, intentioneaza s-o viziteze destul de des la Pavlovsk. Cu un anumit scop.

- Adica?

— In alta ordine de idei, Aglaia Ivanovna

— Lasa asta, Lebedev! il intrerupse printul cu un sentiment peni­bil ca si cum l-ar fi atins intr-un punct dureros. E cu totul altce­va. Spune mai bine cind esti hotarit sa pleci. Pentru mine, cu cit mai curind, cu atit mai bine, caci am tras la hotel

Prinsi in discutie, iesira in gradina si, fara sa mai intre in casa, strabatura curticica, apropiindu-se de portita.

— In cazul acesta, n-ar fi mai bine, propuse grabit Lebedev, sa te muti de la hotel la mine chiar astazi, iar poimiine sa plecam cu totii la Pavlovsk?

— Sa vad, raspunse printul ginditor si iesi pe poarta. Lebedev privi in urma lui mirat. Il surprinse aerul distrat al printului, care, plecind, nu si-a luat ramas-bun, nu i-a spus un cuvint si nu l-a salutat macar cu un gest din cap, ceea ce nu se potrivea citusi de putin cu firea si obisnuita politete a lui Miskin.

III

Se facuse aproape ora douasprezece. Miskin stia ca singurul membru al familiei Epancin pe care l-ar fi putut gasi acum in oras, fara a fi totusi sigur de asta, era generalul, retinut de serviciu la Petersburg. Daca avea norocul sa-l vada pe Ivan Feodorovici, poate ca acesta l-ar lua cu el, chiar in dupa amiaza-aceea, la Pavlovsk; dar mai era o vizita pe care printul tinea mult s-o faca in dimineata aceea. Cu riscul de a pierde intilnirea cu generalul si de a fi nevoit sa amine pe a doua zi plecarea la Pavlovsk, se hotari sa se duca in cautarea casei care-l interesa atit.

Vizita aceasta prezenta pentru el, intr-o privinta, anumite ris­curi. Sovaia, nestiind cum e mai bine sa procedeze. Casa, pe cit stia, era situata in strada Gorohovaia, nu departe de Sadovaia; in cele din urma porni intr-acolo, in speranta ca pe drum se va decide intr-un fel sau altul.

Ajungind in centru, printul isi dadu seama cu mirare ca pe masura ce se apropie de locul unde se intretaie strazile Gorohovaia si Sadovaia il cuprinde o tulburare neobisnuita; nici nu se astepta ca inima sa-i bata cu atita putere. O cladire ii atrase atentia inca de la distanta, poate fiindca avea o infatisare ciudata, si abia mai tirziu printul isi aminti ca in momentul acela il strafulgerase gindul: „Asta trebuie sa fie'. Cuprins de curiozitate se apropie de cladire ca sa-si verifice presupunerea; simtea ca i-ar fi, nu stia nici el de ce, foarte neplacut sa constate ca a ghicit bine. Era o casa mare, mohorita, de culoare verde-cenusie, cu trei caturi si fara vreun stil arhitectonic definit.

Citeva cladiri de acest fel, putine la numar, e adevarat, zidite la sfirsitul veacului trecut, ramasesera neschimbate tocmai pe strazile acestea ale Petersburgului (orasul in care totul se schimba vertigi­nos). Solid construite, ele se disting prin grosimea zidurilor si printr-un numar foarte redus de ferestre, asezate la distanta mare una de alta. Catul de jos adaposteste de cele mai multe ori dugheana vreunui zaraf, iar geamurile sint zabrelite. Scapetul-zaraf ocupa de obicei un apartament deasupra pravaliei. Aspectul exteri­or ca si interiorul acestor case este rece si neospitalier, totul aici pare ursuz si neincrezator, ca si cum ar sta mereu la pinda; dar de unde anume vine aceasta impresie, judecind numai dupa infatisarea casei, ar fi greu de explicat. Stilul, contururile arhitecturale isi au, desigur, tainele lor. Casele acestea sint mai toate locuite aproape exclusiv de mari negustori.

In momentul cind se apropie de poarta principala, printul vazu o tablita pe care era scris: Proprietatea lui Rogojin - membru de vaza al tagmei negustoresti.

Invingindu-si sovaielile, Miskin se strecura pe usa cu geamlic care se trinti zgomotos in urma lui si incepu sa urce treptele scarii principale care ducea la etaj. Era o scara oribila, de piatra, intunecoasa si cu peretii vopsiti in rosu. Printul stia ca Rogojin ocupa cu mama si cu fratele lui tot etajul intii al acestei case mohorite. Servitorul care veni sa-i deschida il conduse, fara sa-i mai anunte, printr-un sir intreg de incaperi; strabatura astfel mai intii o sala de primire cu pereti de marmura, cu parchet de stejar si mobila greoaie, in stilul anilor '20, pe urma un labirint intreg de odai mici si intortocheate, trebuind mereu sa urce sau sa coboare citeva trepte, si, in sfirsit, batura la o usa pe care le-o deschise chiar Parfion Semionici. Dind cu ochii de print, acesta pali si ramase un timp stana de piatra, cu privirea fixa, inspaimintata si cu gura crispata intr-un zimbet plin de nedumerire, ca si cum vizita lui Miskin ar fi fost realmente o imposibilitate, o aparitie fantomatica. Desi printul se asteptase sa-l vada surprins, simti totusi cum il cuprinde consternarea.

-  Parfion, poate ca am ales un moment nepotrivit, pot sa plec, spuse el incurcat.

-  Nu, nu, e foarte potrivit, foarte potrivit! raspunse Rogojin, venindu-si in fire. Intra, te rog!

Se tutuiau. La Moscova se vazusera des, uneori ceasuri intregi, ba au fost si citeva momente in intilnirile lor care se intiparisera adinc in sufletul fiecaruia. De atunci insa trecusera mai bine de trei luni, si acum se revedeau din nou.

Paloarea si tremurul convulsiv mai zaboveau pe fata descom­pusa a lui Rogojin, care cu toate ca isi poftise musafirul inauntru parea incurcat, prada unei tulburari extraordinare. In timp ce il con­ducea pe nou-venit spre fotoliu, poftindu-l sa ia loc linga masa, acesta se intoarse din intimplare spre Rogojin si surprinse in privirea lui o expresie cu totul neobisnuita, pe cit de grea, pe atit de ciudata, si care il facu pe Miskin sa se opreasca nedumerit. O amintire recenta, sumbra si apasatoare ii starui in minte. In picioare, nemiscat, privi citva timp drept in ochii lui Rogojin, care, din primul moment, sclipira cu licariri stranii. in cele din urma, Parfion Semionici schita un zimbet la fel de tulburat si buimac.

- De ce ma privesti asa? murmura el. Ia loc! Printul se aseza.

- Parfion, zise acesta, te rog sa-mi spui drept, stiai ori nu stiai ca am sa vin astazi la Petersburg?

-  Eram aproape sigur ca ai sa vii, raspunse Rogojin, si vad ca nu m-am inselat, adauga el cu un zimbet inveninat de data aceasta Dar cum puteam sa stiu ca pici tocmai azi?

Tonul taios si rastit cu care-si rostise Rogojin intrebarea il uimi si mai mult pe print.

  Si chiar dac-ai fi stiut ca vin tocmai azi, ce rost are sa te enervezi asa? spuse incet si cu blindete printul.

- Imi dau seama ca n-a fost o vorba aruncata la intimplare. Dar nu inteleg tilcul intrebarii tale.

- Adineauri, coborind din vagon, am surprins o privire exact ca aceea cu care m-ai fixat chiar acum pe la spate.

  Hm! Si a cui era privirea aceea, ma rog? mormai Rogojin banuitor.

Printul avu impresia ca vorbele lui il facura pe Rogojin sa tre­sara in momentul acela.

- Nu stiu; incep sa cred ca mi s-a nazarit; in ultima vreme am din ce in ce mai des tot felul de naluciri. Trebuie sa-ti marturisesc, Parfion, ca incep sa am aproape aceleasi senzatii pe care le-am avut si acum cinci ani, cind imi veneau crizele.

  De, se poate sa ti se fi nazarit, eu nu stiu nimic ingaima Rogojin.

Zimbetul prietenos si binevoitor care se ivise pe fata lui distona cu expresia ochilor si cu intreaga lui figura pinditoare, ca si cum zimbetul acela s-ar fi dezarticulat, frint in doua, iar toate stra­duintele sale de a-l reinchega ramineau zadarnice.

  Ai de gind sa te intorci inapoi, in strainatate? intreba el si adauga numaidecit: iti mai aduci aminte cum am calatorit impreuna in tren, toamna trecuta, de la Pskov la Petersburg? Erai intr-o pele­rina si cu niste ghetre, tii minte?

Si Rogojin izbucni intr-un ris plin de rautate, bucuros parca sa si-o dea in vileag.

  Ramii definitiv in locuinta asta? se interesa printul, plimbindu-si privirea prin cabinet.

- Bineinteles, sint doar acasa la mine. Unde vrei sa stau?

- Nu ne-am mai vazut de mult. Am auzit spunindu-se pe socoteala ta asemenea lucruri, incit nici nu-mi venea sa cred ca era vorba de tine.

- Gura lumii sloboda, se eschiva sec Rogojin.

- Totusi ti-ai concediat toata banda, stai inchis in casa si nu te mai tii de nazdravanii. E mare lucru. Casa e a ta ori o aveti in coproprietate?

- E a maica-mii. Dinsa ocupa incaperile din fund, separate de apartamentul meu printr-un coridor.

- Si fratele tau unde sta?

-  Fratele meu, Semion Semionici, locuieste in pavilionul din curte.

- E casatorit?

- Vaduv. De ce tii sa stii toate astea?

Printul il privi fara sa raspunda; cum era absorbit de ginduri, poate ca nici nu auzise intrebarea. Rogojin nu mai starui nici el si ramase in asteptare. Intre ei se asternura citeva clipe de tacere.

- Venind incoace adineauri, ti-am recunoscut casa de departe, spuse printul intr-un tirziu.

- Cum asta?

-  Nu  stiu.   infatisarea  casei   voastre  poarta  pecetea  intregii familii, amprenta vietii Rogojinilor de-a lungul mai multor gene­ratii; dar daca m-ai intreba cum am ajuns la concluzia asta, n-as fi in stare sa-ti explic. Mai stii, o fi si asta o nazarire. Fapt e ca ma cuprinde groaza cind ma gindesc ca incep sa capat obsesii. Inainte nici nu mi-as fi putut inchipui infatisarea casei in care locuiesti; de indata ce am zarit-o insa, mi-am si spus: „Exact asa trebuie sa arate casa lui!'

- Ca sa vezi! biigui Rogojin schitind un zimbet sters, neizbutind sa descifreze bine sensul reflectiei confuze a printului. Casa aceasta a construit-o bunicul meu, explica el, si de atunci a locuit in ea o familie de scapeti, pe nume Hludiakov; stau si acum la noi, cu chirie.

- E tare mohorita. Sumbra casa ai, observa printul, rotindu-si inca o data privirea prin incapere.

Era o camera mare, inalta, intunecoasa, ticsita cu tot felul de mobile, in cea mai mare parte mese de scris enorme, dulapuri pline de condici, registre si diverse hirtoage. O canapea larga, de maro­chin rosu, ii servea probabil de pat lui Rogojin. Pe masa linga care gazda il poftise sa ia loc, printul zari doua-trei carti; printre ele un volum din Istoria lui Soloviev fusese lasat deschis, avind un semn de carte intre pagini. Pe pereti atirnau in rame aurite citeva tablouri in ulei, atit de innegrite de timp, incit cu greu se putea deslusi ce anume reprezentau. Un portret in marime naturala ii atrase atentia printului; infatisa un barbat de vreo cincizeci de ani, imbracat intr-o redingota lunga, de croiala nemteasca, purtind la git doua decoratii, cu o barba incaruntita, scurta si rara, cu chipul galben si brazdat de cute adinci, cu o privire banuitoare de om ascuns si chinuit sufle­teste.

- E tatal tau? intreba printul.

- Exact; in toata maretia lui, raspunse cu un zimbet silit Rogo­jin, gata parca sa trinteasca vreo gluma grosolana pe seama defunc­tului sau parinte.

- Se tinea de secta celor de credinta veche?

-  Nu, se ducea la biserica; dar, ce-i drept, il auzeam de multe ori spunind ca vechea credinta e mai buna. Pe scapeti ii avea la inima. Aici era cabinetul lui. Pentru ce m-ai intrebat daca era de credinta veche?

- Nunta o faci aici?

- D-da, aici, raspunse Rogojin, tresarind la auzul acestei intre­bari neasteptate.

-  Va fi in curind?

-  Stii ca nu depinde de mine.

- Parfion, nu sint dusmanul tau si nu vreau sa-ti stau in cale. Iti repet acum, asa cum ti-am mai spus-o si alta data, intr-o impreju­rare asemanatoare. Cind te pregateai de casatorie la Moscova, nu eu te-am impiedicat, stii foarte bine. Prima data, ea singura a fugit aproape de la cununie si a venit la mine, rugindu-ma s-o „scap' de tine. Sint propriile ei cuvinte. Pe urma a fugit si de la mine. Tu ai regasit-o si in momentul cind trebuia s-o duci la altar, a fugit iarasi sa se ascunda aici, la Petersburg, dupa cite am auzit. E adevarat? Cel putin, asa mi-a scris Lebedev. Iata pentru ce am venit. Cit despre impacarea voastra, am aflat abia ieri, in tren, de la unul din­tre fostii tai prieteni, Zaliojev, daca tii neaparat sa stii. In ce ma priveste, veneam la Petersburg cu un scop precis: s-o conving sa plece in strainatate ca sa se trateze; e foarte bolnava si trupeste, si sufleteste, dar mai ales sufleteste, si, dupa parerea mea, are nevoie de multa ingrijire. N-aveam de gind s-o insotesc, voiam numai s-o conving, sa-i aranjez plecarea si atit. Iti vorbesc cit se poate de sin­cer. Daca e adevarat insa ca intre timp v-ati impacat din nou, nici nu ma mai arat in ochii ei si nici la tine n-am sa mai vin vreodata. Stii foarte bine ca nu caut sa te amagesc si ca am fost intotdeauna sincer cu tine. Niciodata nu ti-am ascuns gindurile mele in privinta asta si intotdeauna am sustinut ca o casatorie cu tine ar fi fatala pentru ea. Ca si pentru tine, de altfel ba poate mai mult pentru tine. As fi foarte multumit sa aflu ca v-ati despartit din nou, dar personal nu voi face nimic ca sa contribui la asta. Fii dar pe pace si nu ma banui. De altfel, stii prea bine ca nu ti-am fost niciodata rival in adevaratul sens al cuvintului, chiar si atunci cind ea te-a parasit ca sa vina la mine. Tu rizi; stiu ce te face sa rizi. Da, da, am stat acolo separat si chiar in localitati diferite; tu esti absolut convins de asta, fiindca stii perfect de bine ca este asa. Ti-am mai explicat ca tin la ea „nu din dragoste, ci din mila'. Cred ca e o definitie care nu poate lasa nici un dubiu. Mi-ai spus atunci ca ai inteles sensul aces­tor cuvinte ale mele. Asa sa fie oare? Le-ai inteles cu adevarat? Nici nu-ti dai seama cu cita dusmanie ma privesti! Am venit sa te linistesc, sa te impac, pentru ca si tu imi esti drag. Te iubesc si tin la tine mult, Parfion. Si acum plec si nu voi mai reveni niciodata. Ramii cu bine.

Printul se ridica.

- Mai stai cu mine, spuse incet Parfion fara sa se miste din locul lui, sprijinindu-si capul cu mina dreapta, nu te-am vazut de mult.

Miskin se aseza din nou. Si iarasi tacura un timp.

- Cind nu te vad, cind nu te am in fata mea, Lev Nikolaevici simt indata impotriva ta o cumplita inversunare. In aceste trei luni cit nu te-am vazut, crede-ma, n-a fost o clipa ca sa nu te urasc. As fi fost in stare, zau, sa-ti dau si otrava, de s-ar fi putut cumva. Pina acolo am ajuns. Dar acum, nu-i nici un sfert de ora de cind esti cu mine si toata ura mi-a disparut; imi esti la fel de scump ca si inainte. Mai stai un pic cu mine

- Cind sint cu tine, imi dai crezare, dar cum plec de linga tine iti pierzi increderea si incepi sa ma banuiesti din nou. Semeni cu tatal tau! raspunse Miskin cu un zimbet prietenesc, silindu-se sa nu-si tradeze sentimentele.

- Ma incred in glasul tau cind sintem impreuna. Inteleg bine ca nu putem fi pusi pe aceeasi treapta noi amindoi, eu si cu tine

-  Pentru ce ai adaugat asta? Si, uite, iar te-ai tulburat, spuse printul, uitindu-se uimit la Rogojin.

-  In privinta asta, fratioare, se pare ca parerea noastra nu mai conteaza, raspunse acesta, altceva hotaraste. Nici dragostea noastra nu e la fel, ne deosebim in toate, continua el cu glas scazut si dupa un minut de tacere: dragostea ta e o dragoste de mila. Drept sa-ti spun, eu nu simt nici un fel de mila pentru dinsa. De altfel si ea, sint convins, nu simte pentru mine decit ura. In fiecare noapte o vad in vis cum isi bate joc de mine cu altul si, de fapt, ce sa ne furam caciula, asa si este. E vorba sa ne cununam curind, dar vad ca de mine nici nu-i pasa, ca si cum si-ar schimba pantofii sau manusile. Ma crezi? N-am mai vazut-o de cinci zile, pentru ca nu indraznesc sa ma prezint in fata ei. „Pentru ce-ai venit?' o sa ma intrebe. Cite n-a trebuit sa indur de la dinsa, cum si-a mai batut joc

- Cum adica sa induri? Ce vorbesti?

-  Parca nu stii cum stau lucrurile. N-ai fost tu acela cu care a fugit, parasindu-ma chiar ,,in ziua cununiei', cum te-ai exprimat chiar adineauri?

- Dar tu stii ca nu e cazul

-  Nu m-a facut de ris si la Moscova cu un ofiter, cu Zerntiujnikov? Stiu precis ca si-a batut joc de mine, si asta dupa ce a fixat ea insasi ziua cununiei.

— Cu neputinta! striga printul.

  Stiu precis, intari cu convingere Rogojin. Vrei sa spui ca ea nu este la fel cu altele? Ce inseamna, adica, vorba asta ca nu este la fel cu altele?! Mofturi! Cu tine, poate, nu se va arata astfel si s-ar ingrozi ea insasi la un asemenea gind, dar cu mine se poarta intoc­mai ca si cum ar fi din alea. Te asigur. Ma trateaza ca pe o cirpa. Aventura cu Keller, ofiterul acela care se indeletnicea cu boxul, a pus-o la cale anume si numai ca sa-si bata joc de mine Dar nici nu stii cite mi-a mai facut la Moscova! Si ce de-a banet am cheltuit

  Atunci cum te mai poti insura? Ce-ai sa faci dupa aceea? intreba printul ingrozit.

Rogojin se uita la print cu o privire grea, infricosatoare, si nu raspunse nimic.

  Azi se implinesc cinci zile de cind n-am mai fost la dinsa, urma el dupa un minut de tacere. Mi-e frica sa nu ma dea afara. „Sint inca stapina pe mine, zice, daca vreau, te alung pentru tot­deauna si plec in strainatate' (de altfel, de la dinsa stiu ca are de gind sa plece in strainatate, observa el parca in treacat, privind cu inteles drept in ochii printului); citeodata, intr-adevar, se vede ca vrea numai sa ma sperie si nu stiu de ce tot ii vine sa rida cind ma priveste. Alteori ma priveste incruntata, sta bosumflata si nu scoate un cuvint; uite de asta ma tem. Chibzuind in toate felurile, mi-am zis sa nu ma mai duc la ea cu mina goala; ei bine, m-a primit in focuri de zeflemea, iar la urma s-a si infuriat. l-am adus un sal, cum poate n-a mai vazut, cu toate ca a dus o viata de lux; i l-a daruit cameristei  Katka.  Iar de cununie, nici  nu ma mai incumet sa deschid vorba! Ce fel de mire oi fi eu, cind nu indraznesc nici macar sa-mi vizitez logodnica? Si uite, stau aici, inchis intre patru pereti, iar cind nu mai pot suporta, pornesc innebunit din casa si umblu disperat pe strada ei, strecurindu-ma pe furis prin fata casei ori stau ascuns pe dupa colturi. Intr-o zi am stat asa de straja in dreptul portii ei pina aproape s-a crapat de ziua; cazusem pe atunci la banuiala. M-a zarit, pesemne, prin fereastra. ,,Ce-ai fi facut, zice, daca aveai dovada ca te insel?' N-am mai fost in stare sa ma stapinesc si i-am raspuns: „Stii si tu, ce sa-ti mai spun.'

- Ce stie, adica?

- Deh! parca eu unul stiu ce anume! rabufni cu un ris rautacios Rogojin. La Moscova, am urmarit-o tot timpul, dar n-am prins-o cu nimeni. Intr-o zi mi-am luat inima in dinti si ii spun: „Mi-ai fagaduit sa te cununi cu mine. Ai sa intri intr-o familie cinstita, dar tu stii cine-mi esti? Asta esti' asa si pe dincolo, si i-am spus-o pe sleau

- I-ai spus asa?

- Da.

- Si?

- Dupa toate astea, zice, poate ca nici ca lacheu nu te-as lua la mine, necum sa-ti fiu de nevasta; asa sa stii! „Dar nici eu nu plec asa, cu una cu doua, de aici. O singura moarte are omul, zic, fie ce-o fi!' „Atunci, zice, il chem indata pe Keller si-i spun sa te ia de guler si sa te dea afara.' Cind am auzit vorba asta, m-am repezit la dinsa si am snopit-o in bataie.

- Nu se poate! striga printul.

- Crede-ma, asa a fost, rosti Rogojin cu glasul stins, dar cu ochii numai vapai. O zi si o noapte, si inca o zi, am stat fara sa ma misc din odaia ei, fara sa dorm, fara sa maninc, fara sa beau; am stat si in genunchi in fata ei. „Chiar de-as sti ca mor si tot nu plec, pina nu ma ierti; iar daca pui sa ma dea afara — ma inec; pentru ca, ce ma fac eu fara tine?' Toata ziua aceea, a fost ca o smintita; ba plingea, ba zicea  ca baga cutitul in mine, ba ma improsca cu insulte, l-a chemat pe Zaliojev, pe Keller, pe Zemtiujnikov si pe altii; ma arata cu degetul si-si batea joc de mine in fata tuturor. „Sa mergem, zice, domnilor, cu totii la teatru. N-are decit sa ramina aici. daca nu vrea sa plece; doar nu-s legata de dinsul. Am sa spun sa-ti aduca un ceai, Parfion Semionici, ti-o fi foame, ca doar n-ai mincat nimic astazi.' Se intoarse singura de la teatru. „Sint niste fricosi, niste lasi, incepu ea, se tem de tine, si pe mine vor sa ma sperie. „Nu pleaca el asa cu una cu doua, zic ci, ba e in stare sa te si injunghie.' „Iar eu, uite, ma duc la culcare si nici macar nu pun zavor la usa dormitorului; ca sa stii cita frica am de tine! Ca s-o stii si sa vezi cu ochii tai! Ai baut ceaiul?' „Nu, am raspuns eu, si nici nu-l beau.' „Vrei sa faci pe grozavul, dar sa stii ca nu te prinde deloc.' Si facu intocmai cum spuse: nu-si incuie usa peste noapte. A doua zi, cind iesi din dormitorul ei, imi zise rizind: „Ce, ai inne­bunit? Vrei sa mori de foame?' „Sa ma ierti', zic. „Nu vreau sa te iert si nu te iau, ti-am mai spus. Si ai stat asa, toata noaptea, in fotoliul asta, fara sa inchizi un ochi?' „Da, n-am dormit deloc.' Tare destept mai esti! Te pomenesti ca iar refuzi sa bei un ceai si sa maninci?' „Ti-am spus, nu iau nimic in gura pina nu-mi spui ca m-ai iertat!' ,,Dac-ai sti numai ce bine iti sade cu incapatinarea asta, zice, iti lipsea cum ii lipseste chelului tichia de margaritar! iti inchipui cumva ca ma sperii? Tare-mi pasa mie ca ai sa stai flamind. N-ai decit sa nu maninci, atita paguba!' Se supara foc, dar ii trecu repede si iar porni sa-si bata joc de mine. Si m-am mirat grozav atunci ca nu-mi purta deloc pica. Si totusi nu e dintre acelea care sa uite repede raul ce i s-a facut. Altora nu le-ar trece usor cu vederea. Mi-a venit atunci in gind ca ma dispretuieste intr-atit, incit nici ura nu binevoieste sa-mi poarte. Si, crede-ma, asta e adevarul. „Stii, ma intreaba ea, cine-i papa de la Roma?' „Am auzit', ras­pund eu. „Mi se pare ca nu prea ai invatat istoria universala, Parfion Semionici?' „Eu n-am invatat, zic, nimic.' „Sa-ti dau atunci sa citesti ceva. Un papa d-astia s-a suparat pe un imparat, si acela, inainte de a capata iertare, a trebuit sa stea trei zile fara sa bea, fara sa manince, descult si ingenuncheat in fata portilor palatului papal. In timpul celor trei zile cit acest imparat a stat in genunchi, ce ginduri crezi ca l-au framintat? Ce juraminte si-o fi facut in sinea lui? Dar stai, sa-ti citesc chiar eu povestea asta!' Alerga dupa carte. „E scrisa in versuri', zice si incepe sa-mi citeasca niste poezii, in care se spunea cum imparatul umilit jura sa se razbune pe acel papa. 'Oare nu ti-a placut deloc ce ti-am citit, Parfion Semionici?' „Tot ce-ai citit e foarte adevarat', i-am raspuns eu. „Aha! gasesti asadar ca-i adevarat; inseamna ca si tu, acum, iti faci aceeasi socoteala: lasa ca-i platesc eu toate astea cind s-o marita cu mine; i le platesc cu virf si indesat!' „Nu stiu, zic, poate ca intr-adevar asta mi-i gindul!” „Cum adica nu stii?' „Uite asa, zic, nu stiu, nu la asta ma gindesc acum.' „Si la ce te gindesti, ma rog?' „Uite, zic, cind te ridici de la locul tau, cind treci pe linga mine, te privesc si te urmaresc din ochi; aud fosnetul rochiei tale si inima-mi tresalta in piept; iar dupa ce parasesti odaia, imi amintesc orice vorba spusa de tine, si cu ce glas, si ce anume ai spus; iar in noaptea asta nu m-am gindit chiar la nimic; am tot ascultat cum respiri, cum te-ai miscat de vreo doua ori in somn' „Te pomenesti ca nici la faptul ca m-ai batut nu te-ai mai gindit sau poate c-ai si uitat?' imi spunea ea rizind. „Ba poate ca ma gindesc, nu stiu nici eu.' „Si daca nu te iert si refuz sa ma marit cu tine?' „Ti-am spus, ma inec', „Cine stie, poate inainte de a face asta, m-ai omori intii pe mine' Spunind aceste vorbe, cazu pe ginduri. Pe urma se supara si parasi odaia. Un ceas dupa aceea o vad revenind tare intunecata la fata. „Uite ce este, Parfion Semionici, imi zise, m-am hotarit, te iau, dar nu pentru ca m-as teme de tine, ci pentru ca oricum nu mai am zile. Cine va putea spune ce si cum e mai bine!? Stai colea, iti aduce indata masa. Si sa stii ca, daca ma marit cu tine, am sa-ti fiu o sotie credincioasa, de asta sa n-ai grija si nici o indoiala.' Se opri o clipita, pe urma adauga: „Imi pare bine totusi ca n-ai suflet de slugoi, m-am convins de asta; si cu care crezusem la inceput ca esti suta-n suta o fire de lacheu'. Si chiar pe loc stabili ca insasi ziua cununiei noastre, ca peste o saptamina sa dispara neasteptat fugind de mine la Petersburg si cerindu-i adapost lui Lebedev. Cind am regasit-o aici, mi-a spus: „Sa stii ca n-am renuntat definitiv la gindul sa ma marit cu tine; vreau numai sa mai astept cit mi-o fi pofta, pentru ca mai sint inca stapina pe mine. Mai asteapta si tu, daca vrei'. Si uite asta se petrece cu noi acuma Tu ce crezi de toate astea, Lev Nikolaevici?

- Dar tu ce gindesti? ii intoarse printul intrebarea, privindu-l cu tristete pe Rogojin.

- Parca sint in stare sa gindesc?! lasa sa-i scape acesta chinuit. Ar fi vrut sa mai adauge ceva, dar tacu, coplesit de o nesfirsita durere.

Printul se ridica, hotarit sa plece.

-  Oricum ar fi, eu n-am sa-ti stau in cale, spuse el, incet. pierdut, ca si cum ar fi raspuns unui gind al sau ascuns, si stiut numai de dinsul.

- Un lucru nu inteleg eu, sa ma tai! se aprinse deodata Rogojin si ochii ii scinteiara. Cum de te lasa inima sa mi-o cedezi atit de usor cind inca mai alaltaieri tinjeai dupa dinsa si te chinuiai amar­nic! Sau poate ca n-o mai iubesti? Dar atunci ce zor nevoie aveai sa alergi in goana mare la Petersburg? De mila ei? (Si un zimbet rautacios ii schimonosi din nou fata.) He, he!

- Crezi ca te mint? intreba printul.

- Ba eu te cred, dar nu ma dumeresc deloc. Mi se pare ca mila ta e mai pirdalnica decit dragostea mea!

Fata i se aprinse de o pornire rautacioasa care se cerea descar­cata.

-  Intr-adevar, e cam greu sa inteleaga omul unde sfirseste la tine dragostea si unde incepe ura, zise printul surizind, iar de va trece dragostea, va fi jalea si mai mare. Asta s-o stii de la mine, draga Parfion! Si tare ma tem ca

- Ca am sa implint cutitul in ea? Printul tresari infiorat.

- Ai s-o urasti groaznic pentru toata dragostea ta de astazi, pen­tru toate chinurile pe care le induri acum. Mai mult ca orice ma sur­prinde insa ca ea consimte totusi sa se marite cu tine. Ieri, cind am auzit de asta, nu-mi venea sa cred si am simtit o apasare grea pe suflet. De doua ori pina acum s-a lepadat de tine si a fugit chiar in momentul cind urma s-o duci la cununie, inseamna ca presimte ea ceva! De ce te-o fi acceptind iarasi? Pentru banii tai? E absurd. De altfel, cu felul tau de a cheltui, cred ca nu ti-a mai ramas cine stie cit. Sa fie oare numai din dorinta de a se marita? Ar fi putut doar sa faca si alta alegere. Oricare altul ar fi de preferat, caci te pomenesti c-ai fi in stare s-o injunghii intr-o zi, si lucrul acesta a ajuns sa-l inteleaga si ea prea bine. O atrage cumva taria dragostei tale. Tot ce se poate Am auzit ca sint femei care tin sa fie iubite in felul acesta numai ca

Printul se opri fara sa-si termine fraza, furat de ginduri.

- Pentru ce ai suris din nou uitindu-te la portretul lui taica-meu? intreba Rogojin, care urmarea cu atentie incordata cele mai mici, cele mai fugare schimbari pe chipul printului.

  Pentru ce am suris? Mi-a venit in gind ca, daca nu te lovea napasta aceasta, daca nu intervenea dragostea asta nefericita, ai fi devenit intocmai ca si tatal tau; si poate ca in cel mai scurt timp te-ai fi zavorit in casa asta, cu o sotie tacuta si supusa, aspru si zgircit la vorba, ursuz si neincrezator in oameni, fara macar sa simti nevoia de a sta cu cineva de vorba, multumindu-te sa stringi bani strain de toti si de toate. Cel mult, si asta poate abia la batrinete, ai fi gasit vreun cuvint de lauda pentru cartile cele vechi si te-ai fi insufletit putin talmacind puterea ascunsa in semnul crucii cu doua degete.

  Iti bati joc de mine. Dar sa stii ca acelasi lucru, aproape cuvint cu cuvint, mi l-a spus si ea deunazi cind s-a oprit in fata acestui portret! Curios, cum ati ajuns sa va potriviti in toate

— Cum, a si fost la tine? intreba printul intrigat.

— A fost. A privit indelung portretul si m-a descusut apoi, intrebindu-ma despre raposatul taica-meu. „Uite, exact asa ai fi ajuns si tu, imi spuse ea la sfirsit cu un suris pe buze; tu, Parfion Scmionici, ai pasiuni  puternice, patimi  care te-ar duce direct la ocna, in Siberia, daca n-ai avea si desteptaciune, caci esti tare destept.' (Ma crezi? intocmai asa a spus. Pentru prima oara auzeam o asemenea vorba de la ea!) „Mai bine te-ai lasa de mofturile si nazdravaniile tale si, cum esti un om fara carte, te-ai apuca sa stringi bani; te-ai aseza, ca si tatal tau, in casa asta cu scapetii tai; poate, la sfirsit, te-ai converti si tu la credinta lor; si ti-ai indragi intr-atit banisorii, ca ai face curind nu doua milioane, ci zece, chit ca in cele din urma ai muri de foame pe sacii tai cu aur, caci asa esti tu, in orice pui pasiune, toate le faci cu patima.' Exact asa mi-a spus, iti repet aproape vorba cu vorba. Nu se mai intimplase inainte vreodata sa-mi vorbeasca in acest fel. De obicei nu-mi vorbeste decit de fleacuri sau ma ia peste picior; de altfel, si de data aceasta o incepuse tot in gluma si in bataie de joc; pina la urma insa, chipul se intuneca: a cercetat toate incaperile si tot timpul parea ca o inspaiminta ceva - „Schimb totul aici, zic eu, transform complet locuinta asta sau poate e mai bine sa cumpar alta casa si sa stam acolo dupa cununie!' „Nici sa nu te gindesti, zice, nu schimbi nimic, o sa stam aici, cum este. Vreau sa traiesc linga maicuta ta, zice, cind iti voi fi evasta.' O dusei la mama; s-a purtat cu mult respect, ca o fiica Hevarata. Maica-mea si inainte, iata, mai bine de doi ani, era cu mintea cam zdruncinata (e bolnava rau), iar de la moartea tatii a dat in mintea copiilor; nu scoate o vorba, au lasat-o picioarele si numai cum vede ca intra cineva, da din cap in semn de binete; de nu-i dai sa manince si trei zile ar sta fara sa bage de seama, l-am luat mina dreapta si i-am unit degetele. „Binecuvinteaz-o, maicuta, zic, mer­ge dupa mine cu cununie.' Iar ea saruta mina mamei cu atita simtire si-mi spune apoi: „Se vede ca multe a suferit in viata maica-ta'. Cind a zarit pe masa cartea asta: „Ia te uita, te-ai apucat sa citesti Istoria Rusiei?' zice. (Chiar ea ma indemnase intr-o zi, la Moscova: „Ar trebui sa te mai instruiesti si tu putin; citeste macar Istoria Rusiei de Soloviov, ca tare mai esti intunecat la minte.) Bine faci, incuviinta ea, citeste-o. Daca vrei, iti fac o lista de carti pe care sa le citesti in primul rind'. Niciodata, niciodata pina atunci nu-mi vorbise asa, incit ramasei uluit; pentru prima oara am respi­rat si eu ca un om viu.

- Ma bucura foarte mult ceea ce-mi spui, Parfion, zise printul cu sinceritate. Cine stie? Poate ca va da Dumnezeu si o sa va intelegeti.

- Nu mai cred in asa ceva! striga Rogojin cu durere in glas.

- Asculta, Parfion, se poate oare, daca o iubesti atit, sa nu vrei sa-i cistigi respectul? Si daca ai dori-o din toata inima, se poate sa nu nadajduiesti? Adineauri am spus ca nu pricep de ce se marita cu tine. Si cu toate ca nu pot sa dezleg misterul, un lucru ramine totusi neindoios  pentru  mine, ca trebuie sa fie la mijloc   un motiv temeinic, dictat de ratiune. De dragostea ta ea nu se indoieste. Probabil ca nu se indoieste ca ai anumite calitati sufletesti. Nici nu s-ar putea sa fie altfel! Ceea ce mi-ai povestit acum imi intareste parerea. Chiar tu singur ai spus ca a stiut sa-ti vorbeasca cu totul altfel decit iti vorbise si de cum te tratase pina atunci. Esti banuitor, din pricina asta ai exagerat tot ce ti s-a parut rau la ea. Sint sigur ca ea te pretuieste mai mult decit iti inchipui tu. Altminteri,ar insemna ca, maritindu-se cu tine, ea, in mod constient, se arunca in bulboana sau in virful jungherului, stiind ca o asteapta o moarte sigura. Crezi ca e cu putinta asa ceva? Cine se duce de buna voie la moarte prin inec sau injunghiere?

Cu un zimbet amar, Parfion asculta pina la sfirsit argumentarea inflacarata a printului. Convingerea lui parea nestramutata.

-  Ce privire intunecata ai in clipa asta, Parfion, cind te uiti la mine! lasa sa-i scape printul sub povara unui sentiment apasator.

-  Vasazica, bulboana sau jungherul! ingaima in cele din urma Rogojin. Pai, tocmai de aceea se si marita cu mine, ca se asteapta sa piara de mina mea! Intr-adevar, printe, se poate sa nu fi ghicit pina acum care e miezul lucrurilor?

- Nu te inteleg.

- Deh! Cine stie, poate ca intr-adevar nu intelege omul, he, he! Nu degeaba se spune ca esti cam aiurit. Pe un altul il iubeste ea, pricepe! Asa cum o iubesc eu pe dinsa, ea il iubeste pe celalalt. Si cine-i acela pe care il iubeste, stii? Tu esti acela! Ce, n-ai stiut?

- Eu?

-  Da. Dragostea ei pentru tine a inceput din seara aceea, cind am fost la onomastica ei. Numai ca si-a virit in cap ca nu-i este ingaduit sa se marite cu tine, pentru ca te-ar expune la ris si batjo­cura si ti-ar distruge viata. „Se stie doar cine sint', zicea ea. Si acum repeta mereu acelasi lucru. Mi-a spus-o chiar ea, pe fata, fara inconjur. Se teme sa nu te nenoroceasca si sa te faca de risul lumii; cu mine insa crede ca ar putea sa se marite fara sa aiba asemenea scrupule, iata cum ma respecta, retine bine.

- Si atunci cum iti explici ca te parasise ca sa vina la mine, iarde la mine

-  De la tine s-a reintors iarasi la mine! Ehei! Cind si-a bagat ea ceva in cap, nu-i mai scoti nici cu clestele. Acum e parca intr-o con­tinua stare de delir. Ba imi striga: ,,Ma marit cu tine, ca si cum m-as arunca intr-o bulboana. Grabeste casatoria!' Ma zoreste, fixeaza ziua cununiei, iar cind se apropie ziua stabilita, incepe sa dea darat, o cuprinde spaima sau ii vin alte nazbitii in cap; Dumnezeu o mai inteleaga, ai vazut-o si tu; plinge, ride, isi fringe miinile. Si atunci, ce sa ne mai miram ca a fugit de la tine? A facut-o pentru ca si-a dat seama ce mult te iubeste. A fost peste puterile ei sa mai ramina la tine. Uite, spuneai adineauri ca am alergat atunci prin toata Moscova pina am gasit-o; gresesti amarnic - ea singura a venit la mine. „Fixeaza ziua cununiei, zice, eu sint gata!' si deo­data: „Vreau sampanie! Sa mergem la tigani!' Daca nu existam eu, de mult s-ar fi aruncat in apa, te asigur. Poate ca tocmai de aceea nu se ineaca, pentru ca linga mine vede un sfirsit si mai cumplit decit fundul apei. De ciuda, de necaz se marita cu mine si daca o sa ma ia, sa stii ca numai de ciuda are s-o faca.

- Atunci cum poti tu cum poti! striga printul si se opri, uitindu-se ingrozit la Rogojin.

- Ei, hai, ispraveste-ti gindul, adauga acesta rinjind; vrei sa-ti spun eu ce ginduri iti trec acum prin cap? Tu judeci asa: „Cum e posibil sa se marite ea acum cu el? Cum se poate ingadui asa ceva?' Ce mai vorba, parca nu stiu eu ce-i in capul tau acum

- Nu pentru asta am venit aici, Parfion, ti-am spus doar, altul mi-a fost gindul

- Bine, sa zicem ca altceva te-a adus aici si ca altul ti-a fost gin­dul, dar acum, nici vorba ca la asta te gindesti, he, he! Ei hai, ajunge! Ce te-ai tulburat asa? E cu putinta sa nu fi stiut nimic pina acum? Ma uimesti!

- Toate astea iti vin din pricina geloziei, Parfion, esti bolnav, si de aceea exagerezi totul fara limite ingaima printul, prada unui zbucium extraordinar. Reculege-te putin!

-  Lasa asta, mormai Parfion si, smulgind din miinile printului un cutitas pe care acesta il luase de pe masa, de linga carte, il puse iute la locul lui.

-  Banuiam eu c-asa o sa fie, parca aveam o presimtire cind am ajuns la Petersburg, urma printul, si n-am vrut sa vin aici. Voiam sa-mi smulg din inima, sa uit tot ce se petrecuse aici! Acum, ramii cu bine Dar ce ai?

In timp ce vorbea, fara sa-si dea seama, printul luase din nou cutitasul de pe masa si din nou Rogojin i-l smulse din miini si il arunca la loc. Era un cutitas destul de obisnuit, cu minerul din corn de cerb si lama lunga cam de vreo cincisprezece centimetri.

Vazind ca insistenta cu care ii smulsese din mina acest cutit atrage in mod deosebit atentia printului, Rogojin il apuca cu o ciuda plina de venin, il puse intre filele cartii, pe care o arunca apoi pe o alta masa.

— Il folosesti pentru taiat filele, probabil? intreba printul cu ace­lasi aer distrat, absorbit parca de o puternica ingindurare.

— Da, pentru taiat filele

— E un cutit de gradinar, daca nu ma insel?

— Exact. Si ce, cu un cutit de gradinar nu se pot taia foile unei carti?

— Dar e e absolut nou.

  Ei si ce daca-i nou? Adica n-am dreptul sa cumpar un cutit nou? izbucni in cele din urma Rogojin ca un apucat, nemaiputindu-si stapini enervarea ce crestea cu fiecare cuvint.

Printul tresari si se uita tinta in ochii lui Rogojin.

— Dar ce-i cu noi?! incepu el deodata sa rida, revenindu-si brusc din ingindurare. larta-ma, prietene; cind mi-e capul greu ca acum si mai am pe deasupra si simptomele bolii care ma incearca devin foarte, foarte distrat si ridicol. Nu asta   voiam sa te intreb Venisem cu totul pentru altceva Dar, uite, ca nu-mi mai amintesc ce anume am vrut sa-ti spun. Ramii cu bine

— Nu pe acolo, spuse Rogojin

— Am uitat!

  Pe aici, pe aici, te conduc eu.

IV

Strabatura aceleasi odai prin care printul trecuse mai adineauri. Rogojin mergea inainte, printul il urma. Intrara in salonul cel mare. Aici, pe pereti atirnau mai multe tablouri - portrete de episcopi si peisaje, in care cu greu se putea deslusi ceva. Deasupra usii ce ducea in odaia alaturata era prins un tablou de niste dimensiuni destul de ciudate: lat de aproape doi metri si numai de vreo treizeci de centimetri inaltime. Pe pinza era infatisat Mintuitorul scoborit de pe cruce. Printul il cuprinse intr-o privire fugara, si-i licari prin minte o vaga amintire, dar nu mai intirzie in fata tabloului, ci dadu sa iasa cit mai repede, indreptindu-se spre usa. Voia sa scape de atmosfera apasatoare a acestei case mohorite. Dar Rogojin se opri in fata pinzei.

- Uite, vezi, toate tablourile astea, zise el, au fost cumparate de raposatul taica-meu cu pretul derizoriu de o rubla sau doua la diferite licitatii; ii placea sa faca asemenea cumparaturi. Un cunos­cator venise intr-o zi sa le vada si zicea ca toate sint niste mizgalituri, afara de asta de deasupra usii, care a fost platit tot cu doua ruble, dar, cica, nu-i mizgalitura. Pe cind traia tata, cineva i-a oferit pe el trei sute cincizeci de ruble, iar Saveliev Ivan Dmitrici, un negustor care se prapadeste dupa asemenea lucruri, ii dadea patru sute, ba aud ca saptamina trecuta i s-au oferit fratelui meu Semion Semionici cinci sutare. L-am pastrat pentru mine.

- E e o copie dupa Hans Holbein, spuse printul dupa ce exa­mina tabloul, si, dupa cit pot judeca, fara a ma pretinde mare cunoscator, e o copie excelenta. Am vazut originalul in strainatate si nu pot sa-l uit Dar ce ai?

Intr-adevar, fara sa se mai ocupe de tablou, Rogojin o lua brusc din loc, pornind inainte. Desigur, felul acesta distrat si repezit de comportare a lui Rogojin se putea explica intrucitva prin acea stare ciudata de extrema surescitare de care parea sa fie stapinit in acele momente; si totusi, printul ramase surprins si contrariat de aceasta intrerupere brusca a conversatiei, pe care n-o incepuse el, precum si de faptul ca Rogojin nici nu-i raspunse la intrebare.

- Asculta, Lev Nikolaevici, de mult voiam sa te intreb: tu crezi in Dumnezeu sau nu crezi? relua tot atit de neasteptat Rogojin, dupa ce facu citiva pasi.

- Ce intrebare ciudata si  cum te  uiti!  exclama fara voie printul.

- Imi place sa privesc tabloul acesta, murmura Rogojin dupa un moment de tacere, uitind parca iarasi de intrebarea lui.

- Tabloul  acesta?  striga printul,  lovit deodata de  un gind neasteptat. Tocmai tabloul acesta! Pai, eu cred ca privind tabloul acesta, unii ar putea mai degraba sa-si piarda credinta decit sa se intareasca in ea!

- Mai stii, poate ca se pierde cu adevarat, fu de acord Rogojin, spre surprinderea interlocutorului sau.

Ajunsesera la usa de iesire.

- Cum! zise printul, oprindu-se brusc. Ce vorbesti? Eu am spu­s-o aproape in gluma, pe cind tu vad ca o iei chiar in serios! Si ce-i cu intrebarea asta, daca cred sau nu in Dumnezeu?

- Am zis si eu asa, intr-o doara. De altfel, voiam mai de mult sa te intreb. Astazi, foarte multa lume si-a pierdut credinta. O fi ade­varat oare (ca doar ai umblat prin strainatate) ce mi-a spus cineva la betie, ca la noi in Rusia sint mai multi necredinciosi decit in orice alta tara? „Noua ne vine mult mai usor in privinta asta, pentru ca am mers, zice, mult mai departe decit ei'

Rogojin puse aceasta intrebare cu un zimbet veninos pe buze, apoi deschise brusc usa si, cu mina pe clanta, astepta ca printul sa iasa. Mirat, acesta pasi peste prag. Rogojin il urma pe scara si inchise usa. Amindoi se oprira fata in fata si statura asa o bucata de vreme cu aerul unor oameni care au uitat unde au ajuns si ce au de facut.

-  Asadar, ramii cu bine, spuse printul, intinzindu-i mina lui Rogojin.

-  Cu bine, raspunse celalalt si  strinse cu putere, dar ca un automat, mina ce-i fusese intinsa.

Printul cobori o treapta, apoi se opri locului.

-  In ce priveste credinta, incepu el zimbind (nu voia sa-l lase,  probabil, fara un raspuns pe Rogojin si totodata insufletindu-se sub impulsul unei amintiri subite), in ce priveste credinta, saptamina trecuta, in decurs de doua zile, mi-a fost dat sa am patru marturii diferite. Intr-o dimineata, calatorind cu trenul pe o noua linie ferata, am facut cunostinta in compartiment cu domnul S. si am discutat cu el vreo patru ceasuri. Am auzit vorbindu-se mult despre acest om; era cunoscut mai ales ca un ateu convins. E intr-adevar foarte cult si instruit si eram bucuros ca am prilejul sa ma intretin cu un adevarat om de stiinta. Unde mai pui ca e un om extrem de bine crescut, si imi vorbea intocmai ca unui egal in cunostinte si cultura. El nu crede in Dumnezeu. Ceea ce m-a surprins insa, in tot timpul conversatiei noastre, e ca tot ce spunea el parea cu totul altceva decit obiectul discutiei, si m-a surprins mai ales pentru ca si inainte, ori de cite ori mi se intimpla sa stau de vorba cu necredin­ciosii sau sa le citesc cartile, am avut impresia intotdeauna ca ceea ce spun ei si ceea ce scriu in cartile lor e cu totul altceva, nu atinge miezul chestiunii, desi in aparenta ai fi zis ca e tocmai ceea ce tre­buie. I-am si spus-o atunci lui S., dar se vede ca n-am stiut sa-i explic sau m-am exprimat prea confuz, caci n-a priceput nimic Seara am poposit intr-un oras, capitala de judet. In hotelul unde am tras se faptuise peste noapte o crima si toata lumea nu vorbea decit despre acest eveniment. Doi tarani mai in virsta, oameni in toata firea, care nu erau nici macar beti si care se cunosteau de mult, ba se pare ca erau si buni prieteni, dupa ce isi baura ceaiul, se dusera sa se culce intr-o camaruta pe care o luasera pentru amindoi. Unul dintre ei observase de doua zile la tovarasul sau un ceas de argint, cu o bentita galbena de margele in chip de lantisor si de care nu stiuse nimic pina atunci. Omul acesta nu era un hot, ba se zice ca era cinstit si ca stare materiala nu putea fi socotit un taran sarac. Dar ceasul ii placu si-i ispiti atit de mult, ca in cele din urma nu se putu stapini, lua un cutit si cind prietenul lui se intoarse cu spatele, se apropie de el, ridica ochii spre cer, isi facu semnul crucii si inaltind in gind o ruga fierbinte: ,,Iarta-ma, Doamne Isuse Hristoase, pe mine Pacatosul!', il injunghie dintr-o singura lovitura, ca pe un berbec, dupa care ii lua ceasul.

Rogojin izbucni intr-un hohot de ris nebun. Parea destul de ciu­dat risul acesta zgomotos la un om care pina atunci fusese tot tim­pul intr-o stare de extrema depresiune sufleteasca.

— Ei, uite, asta mi-a placut grozav! Asa ceva inteleg si eu! striga el cu un ris convulsiv, aproape sufocindu-se; unul nu crede deloc in Dumnezeu, iar celalalt crede pina intr-atit, ca isi face rugaciunea chiar si atunci cind implinta jungherul in oameni! Nu, asa ceva, fratioare, nu se poate nascoci! Ha-ha-ha! E strasnic!

  In dimineata urmatoare m-am dus sa ma plimb prin oras, urma printul de indata ce veselia lui Rogojin se mai potoli, desi risul ii mai schimonosea buzele intr-un tremur convulsiv; mergind pe trotuarul de lemn, imi iese in cale un soldat zdrentaros. Ma opreste: „Nu cumperi, boierule, crucea asta de argint, ti-o dau pen­tru douazeci de copeici; e de argint curat!' Avea in mina o cruce de forma bizantina, cu opt capete, pe care o scosese desigur de la git; era legata cu un snurulet albastru ponosit. Dar se vedea cit colo ca era o cruce de cositor. Am scos din buzunar o moneda de douazeci de copeici si i-am dat-o soldatului, iar crucea mi-am pus-o chiar atunci la git; multumirea de a fi pacalit un boier nating i se citea pe fata si sint convins ca s-a dus numaidecit sa-si cheltuiasca banii pe bautura. Pe atunci inca ma aflam sub navala puternica a primelor impresii din patrie, caci imi dadeam seama ca   altadata nu intelegeam nimic din viata Rusiei, cresteam ca un nevolnic, iar in timpul celor cinci ani cit am stat in strainatate nu-mi reveneau in memorie decit niste amintiri vagi si fantomatice. Mi-am continuat drumul, hotarit in gind sa nu ma grabesc a-l condamna pe acest vinzator de credinta. Dumnezeu stie ce zace in inimile astea slabe de betivi. Cam peste un ceas, pe cind ma intorceam la hotel, intilnesc o taranca cu un prunc in brate. Femeia era inca tinara, copilul sa fi avut vreo sase saptamini. Tocmai atunci copilul ii zimbise, dupa spusa ei, pentru prima oara de cind venise pe lume. O vad deodata pe taranca facindu-si semnul crucii cu multa evlavie. „Ce s-a-ntimplat, nevestico?' o intreb. Pe atunci voiam sa aflu cit mai multe si la orice puneam intrebari. „Uite asa, zice, dupa cum se bucura o mama cind isi vede pentru prima data pruncul zimbind, tot asa se bucura si Dumnezeu, sus in cer, cind vede un pacatos inaltind spre el o ruga pornita din inima.' In aceste cuvinte simple, o femeie din popor a exprimat o idee atit de profunda, atit de sub­tila si cu adevarat religioasa; o idee in care se cuprinde tot fondul crestinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevarat parinte si care se bucura pentru un om asa cum un tata se bucura pentru propriul sau copil! Acesta este fundamen­tul invataturii lui Hristos! O simpla femeie de la tara. E drept, era mama si, cine stie, poate chiar nevasta acelui soldat. Asculta, Parfion, m-ai intrebat adineauri — iata raspunsul meu: continutul sentimentului religios, in esenta lui, scapa oricaror consideratii si rationamente si nu poate fi stirbit de nici o abatere, de nici o crima, de nici un fel de ateism; este aici ceva care ramine si care va ramine mereu in afara tuturor acestor elemente, ceva pe linga care se vor invirti mereu, bijbiind si lunecind, tot felul de atei, vorbind mereu despre cu totul altceva, intrucit mereu le va scapa miezul insusi, ca ceva ce depaseste intelegerea lor. Important este insa ca, mai curind sau mai bine decit la oricare altul, acest lucru se poate observa in sufletul unui rus, asta ca o concluzie a mea personala. Este una dintre cele dintii convingeri ferme cu care m-am ales din contactul meu direct cu Rusia noastra. E un tarim imens de activi­tate aici, Parfion! E mult de facut aici, in lumea noastra ruseasca, crede-ma. Adu-ti aminte de intilnirile si de discutiile pe care le-am avut impreuna intr-o vreme, la Moscova Si n-am voit deloc sa ma intorc aici acum! Si cu tine speram sa ma intilnesc in cu totul alte imprejurari! Si dar ce sa mai vorbim acum! Ramii cu bine! Dumnezeu sa te aiba in paza lui!

Se intoarse si porni, coborind treptele.

— Lev Nikolaevici, striga Parfion de sus cind printul ajunse jos, crucea pe care ai cumparat-o de la soldat o ai la tine?

- Da, o port la piept.

- Arata-mi-o!

Alta ciudatenie! Printul statu un pic pe ginduri, apoi urca trep. tele inapoi si-i arata crucea fara s-o scoata de la git.

— Da-mi-o mie, spuse Rogojin.

— Pentru ce? Ziceai ca nu

Printul n-ar fi vrut sa se desparta de aceasta cruce.

— Am s-o port eu, iar tie ti-o dau pe a mea, s-o porti tu.

— Vrei sa facem schimb de cruciulite? Fie si asa, Parfion, daca e vorba de asta — sint fericit sa ne infratim!

Printul isi scoase crucea de cositor de la git, iar Parfion pe a lui de aur si facura schimbul. Rogojin ramase mut. Cu multa sur­prindere si cu durere in suflet, printul observa ca neincrederea de pina atunci si surisul amar, aproape ironic, nu se stersesera de pe fata fratelui sau de cruce, in orice caz erau clipe cind aceasta nein­credere se vadea destul de limpede. Apoi Rogojin lua, tot fara sa spuna vreun cuvint, mina lui Miskin si citva timp paru ca sta pe ginduri; pe urma il trase deodata dupa el si, cu o soapta abia per­ceptibila, il imbie cu un „Vino'. Strabatura palierul scarii de la primul cat si sunara la o usa ce dadea in partea opusa celei de unde iesisera. N-avura mult de asteptat. O femeie batrina, girbovita, imbracata in negru si legata la cap cu o broboada, veni sa deschida usa si, vazindu-l pe Rogojin, facu o plecaciune adinca. El o intreba ceva, dar, fara sa-i astepte raspunsul, il conduse pe print inauntru. Si aici se perinda un sir de odai intunecoase, de o curatenie ciudata, glaciala, aranjate rigid cu mobilier batrinesc, imbracat cu huse de un alb imaculat. Fara a se anunta, Rogojin il introduse pe print intr-un fel de salonas, despartit in doua printr-un perete subtire din lemn de mahon, avind pe ambele parti cite o usa, in spatele caruia se gasea, probabil, un dormitor. Intr-un colt al salonasului, linga soba, statea in fotoliu o batrina, putintica la trup si care se tinea inca destul de bine: obrazul ei era rotund si placut la vedere, arata destul de sana­tos; doar parul il avea alb si-ti dadeai seama de la cea dintii privire ca ajunsese in mintea copiilor. Imbracata cu o rochie de lina nea­gra, purta la git un bariz mare de aceeasi culoare, iar pe cap o bo­neta alba, foarte curata, legata cu panglici negre. Picioarele i se sprijineau pe un scaunas. Linga dinsa impletea cu andrele, tacuta, o alta batrinica, mai in virsta, imbracata tot in doliu si cu o boneta alba pe cap - vreo femeie oplosita pe linga casa. Cu siguranta ca tot timpul si-l petreceau impreuna fara sa schimbe o vorba. Prima batrina, de indata ce-i vazu intrind, le zimbi si dadu de citeva ori bucuroasa din cap in semn de bun-venit.

— Maicuta, spuse Rogojin dupa ce-i saruta mina, iata-l pe bunul meu prieten, printul Lev Nikolaevici Miskin; am facut schimb de cruciulite; cit am stat la Moscova, mi-a fost ca un frate si mi-a facut mult bine. Binecuvinteaza-l, mama, ca si cum ai binecuvinta un fiu. Da-mi mina, maicuta, sa-ti unesc degetele

Dar inainte ca Parfion sa-i apuce mina, batrina ridica impreuna cele trei degete si, de trei ori, facu cu evlavie semnul crucii asupra printului, dupa care mai dadu o data din cap, privindu-l cu multa duiosie.

-  Acum sa mergem, Lev Nikolaevici, spuse Rogojin, pentru asta te-am adus aici

Cind ajunsera iarasi pe scara, el mai adauga:

— Ai vazut? Nu intelege nimic din ce i se spune si nici acum n-a inteles ce i-am vorbit eu si uite ca te-a binecuvintat; inseamna ca aceasta i-a fost vrerea Acum, sa ne luam ramas-bun, e timpul sa ne vedem fiecare de treburile noastre.

Si cu aceste cuvinte deschise usa spre apartamentul lui.

- Lasa-ma cel putin sa te imbratisez inainte de a ne desparti, om ciudat ce esti! striga printul cu o calda dojana in ochi si-i intinse bratele.

Parfion le ridica pe ale lui, dar aproape imediat le lasa sa-i cada. Ramase nemiscat, ferindu-si ochii de privirea printului. Nu se sim­tea in stare sa-l imbratiseze.

- Vezi bine! Chiar daca te-am facut sa-mi dai crucea ta, pentru un ceasornic insa tot n-am sa te injunghii! bolborosi el abia deslusit, izbucnind apoi intr-un ris ciudat. Dar in aceeasi clipa, o schimbare neasteptata se produse in el: o paloare de moarte ii acoperi fata, buzele incepura sa-i tremure si ochii i se aprinsera.

Ridicind bratele, il strinsc pe print cu putere la pieptul lui si-i spuse cu glasul sugrumat de emotie:

- Ei bine, ia-o, daca asa vrea soarta! A ta sa fie! Ti-o cedez! Sa-l tii minte pe Rogojin!

Si, parasindu-l pe print, Rogojin intra grabit in locuinta lui fara sa se mai uite inapoi si trase cu zgomot usa dupa el.

V

Printul ajunse tirziu la Epancin, abia pe la doua si jumatate, si nu-l mai gasi pe general acasa. Lasindu-si cartea de vizita, hotari sa-l caute pe Kolea la hotelul „Balanta' si eventual, daca nu l-ar gasi acolo, sa-i lase un biletel. La „Balanta' i s-a spus ca Nikolai Ardalionovici a iesit de dimineata, dar a lasat vorba, pentru cazul cind cineva ar intreba de dinsul, ca se va intoarce pe la ora trei. Daca insa pina la trei si jumatate nu se va intoarce, inseamna ca a plecat la Pavlovsk, la vila generalesei Epancina, si ca deci va lua masa acolo. Printul hotari sa-l astepte si cu acest prilej sa imbuce ceva.

Pina la trei si jumatate, Kolea nu se intoarse si nici la patru. Printul iesi din hotel si porni in nestire pe strada, fara sa se intrebe incotro anume merge. La inceputul verii se-ntimpla uneori la Petersburg sa se statorniceasca, pentru foarte scurta vreme de altfel, un timp minunat, cu zile insorite, calde, senine. Se nimerise tocmai sa fie una dintre aceste zile rare. Citva timp printul rataci fara nici un tel. Nu cunostea bine orasul. Uneori se oprea la cite o rascruce. in fata unor cladiri, intr-o piata, pe un pod; la un moment dat intra intr-o cofetarie, ca sa mai rasufle putin. Citeodata se apuca sa cerceteze cu multa curiozitate trecatorii, dar de cele mai multe ori nu dadea nici o atentie nimanui si nici nu baga de seama pe unde umbla. Traia clipe grele, de mare neliniste si de incordare chinu­itoare, si instinctiv cauta singuratatea. Simtea nevoia sa fie singur si de a se lasa in voia acestui supliciu moral, raminind absolut pasiv la toate, fara a mai cauta vreo solutie sau iesire. Refuza cu dezgust sa rezolve avalansa de nedumeriri care-i dadeau navala in suflet, inecindu-i intreaga fiinta. „In definitiv, ce vina am eu in toate astea?' mormai el ca pentru sine, aproape fara sa-si dea seama de intelesul cuvintelor sale.

Pe la ora sase se pomeni pasind pe peronul garii de unde pornea linia de cale ferata Petersburg - Tarskoie Selo. Singuratatea ii deveni insuportabila. Un nou imbold ii incalzi deodata inima si pentru o clipa risipi cu lumina-i sclipitoare bezna in care tinjea si se zbatea sufletul lui chinuit. Scoase un bilet pentru Pavlovsk si astep­ta cu nerabdare momentul plecarii. Dar, fara indoiala, ceva il urmarea, ceva real si nu o nalucire fantastica, cum poate ar fi fost dispus s-o creada de la inceput. In momentul cind trebuia sa urce in vagon, arunca deodata biletul pe care-l cumparase si parasi in graba gara, adincit in ginduri. Citva timp dupa aceea, in strada, parca isi aduse aminte de ceva, ca si cind s-ar fi dumerit brusc asupra unui lucru deosebit de straniu, ce de prea multa vreme il obseda. Avu constiinta subita a unei preocupari care-l obsedase de mult timp, dar de care nu-si daduse seama pina atunci; de vreo citeva ceasuri, inca la „Balanta' sau poate inainte de a fi ajuns acolo, se pomeni deodata ca incepe sa caute ceva cu privirea injur. Pe urma uita de asta un timp oarecare, o jumatate de ora sau mai mult, ca dupa aceea sa priveasca iarasi nelinistit si iscoditor in toate partile.

In clipa in care isi dadu seama de preocuparea aceasta bolnavi­cioasa, pina atunci absolut inconstienta, si care de atita timp se incuibase in el, in memoria lui se destepta brusc si o alta amintire, ce i se paru acum extrem de interesanta; isi aminti anume ca-n momentul cind observase ca tot cauta ceva imprejurul lui, statea pe trotuar, in fata vitrinei unei pravalii, si cerceta cu multa atentie si curiozitate marfurile expuse in vitrina. O dorinta nestavilita il indemna acum sa verifice numaidecit: statuse el cu adevarat, mai adineauri (poate sa fi trecut doar cinci minute de atunci), in fata ferestrei acelei pravalii sau i se nazarise numai? Sa nu fie vreo confuzie la mijloc! Exista in realitate acea pravalie cu marfurile vazute in vitrina sau nu? Pentru ca, intr-adevar, arc astazi o stare deosebit de bolnavicioasa, asemanatoare aceleia care preceda alta data crizele lui de epilepsie. Stia ca in perioada premergatoare acestor momente devenea extrem de distrat si ca adesea confunda lucrurile si persoanele atunci cind nu izbutea sa si le fixeze mai cu atentie. Dar mai avea un motiv pentru care ar fi vrut in mod special sa se convinga daca intr-adevar se oprise sau nu in fata pravaliei - printre obiectele expuse in vitrina era unul pe care il cercetase in mod deosebit si-l evaluase chiar la pretul de saizeci de copeici, lucru de care-si aducea perfect de bine aminte cu toata tulburarea si dezordinea in idei. Prin urmare, daca pravalia aceasta exista cu ade­varat si daca obiectul cu pricina se afla in vitrina printre articolele expuse, inseamna ca tocmai acest obiect il determinase sa se opreasca. Inseamna ca obiectul acesta prezenta pentru el un interes atit de mare, incit ii atrasese atentia chiar si intr-un asemenea moment de cumplita confuzie sufleteasca in care se afla atunci cind a parasit gara. Mergea fixind cu o privire chinuita vitrinele din partea dreapta a trotuarului si inima-i batea puternic de emotie si nerabdare. Dar iata si pravalia, a gasit-o in sfirsit! Se departase de ea cu vreo cinci sute de pasi, cind i-a venit ideea sa se intoarca. Iata si obiectul acela de saizeci de copeici. ,,Ei, da, fireste, nu face mai mult de saizeci de copeici!' isi spuse printul zarindu-l si incepu sa rida. Dar risul lui avea ceva isteric in el; simti o apasare grea pe suflet. Isi aduse aminte foarte precis acum ca exact in locul acesta, stind in fata acestei vitrine, se intorsese brusc si atunci, ca mai adineauri, a surprins asupra sa ochii lui Rogojin. Incredintindu-se deci ca nu se inselase (lucru de care, de altfel, fusese convins si inainte de aceasta verificare), se departa in graba de pravalie. Toate acestea se cereau neaparat gindite si cit mai repede; ii era limpede acum ca nici ceea ce i se intimplase in gara n-a fost o nazarire, ci un fapt absolut real si de buna seama strins legat de starea lui de neliniste anterioara. Dar si de data aceasta un dezgust launtric, groaznic si de neinfrint il covirsi, facindu-l sa renunte de a mai reflecta; nu mai era in stare sa cugete la cele petrecute si gindurile lui se indreptara cu totul in alta parte.

Se gindea mai ales la faptul ca in momentele de accentuare a bolii imediat premergatoare crizei de epilepsie (in cazul cind aceasta se producea in stare de veghe), exista un grad de incordare maxima, cind in starea lui de totala descurajare, de adinca depre­siune sufleteasca, interveneau brusc citeva clipe in cursul carora creierul parca i se inflacara fulgerator si toate resorturile lui vitale, incordindu-se cu o forta extraordinara, se declansau intr-un formi­dabil elan de traire. Senzatia vietii, a constiintei de sine capatau o intensitate aproape inzecita in clipele acelea cu intermitente de ful­ger. O claritate extraordinara ii lumina mintea si inima. Toate fra-mintarile, tot zbuciumul, toate indoielile lui pareau ca se imprastie dintr-o data, topindu-se intr-o armonie desavirsita, intr-o liniste senina plina de bucurii si sperante, de suprema intelepciune si de o constiinta deplina a finalitatii. Dar momentele acestea de luciditate, sclipirile acestea nu erau decit presentimentul secundei finale (niciodata nu dura mai mult de o secunda), cu care se anunta atacul propriu-zis. Secunda aceea era, desigur, insuportabila. Meditind mai tirziu, dupa criza, asupra acestui moment culminant, printul isi spunea adesea ca, de fapt, toate aceste clipe fulgeratoare si sclipiri de suprema autopercepere senzitiva si de intensa constiinta de sine si deci si de „traire superioara' nu sint altceva decit simptome de boala, tulburari ale starii normale, iar daca este asa, nu mai poate fi vorba de o traire superioara, ci, dimpotriva, de una de ordin cu totul inferior; si totusi, ajunse in cele din urma la o concluzie paradoxala: „in definitiv, ce importanta are ca e o stare de boala? hotari el in sfirsit. Ce-mi pasa mie ca este o tensiune anormala, de vreme ce rezultatul, minutul acela de traire, evocat si analizat apoi in stare normala, dupa acces, se dovedeste a fi in cel mai inalt grad armonie si frumusete, ofera o senzatie euforica, nemaiincercata si nebanuita pina atunci, o senzatie de plenitudine, de echilibru, de impacare, senzatia contopirii, intr-un elan extatic de ruga, cu cea mai sublima sinteza a vietii?' Aceasta formulare nebuloasa, i se parea totusi indeajuns de explicita, atit doar ca-i exprima deocamdata prea slab gindul. In ce priveste insa faptul ca toate astea ar fi intr-adevar „frumusete si ruga', ca ar fi chiar „sinteza sublima a vietii', nu putea avea nici cea mai mica indoiala, nici sa admita macar posibilitate unei indoieli. Caci parea exclus ca viziunea acelui moment sa fi fost numai o halucinatie provocata de hasis, de opiu sau alcool care umilesc ratiunea si stilcesc sufletul, nalucire cu totul anormala si aberanta. Despre asta putea sa-si dea seama foarte bine dupa ce trecea criza. Clipele acelea nu erau decit o activitate extraordinar de intensa a constiintei de sine, daca ar fi sa definim aceasta stare cit mai scurt — constiinta de sine, si totodata cea mai nemijlocita atotpercepere senzoriala. Daca in secunda aceea, adica in ultima clipa constienta dinaintea accesului, apuca sa-si spuna lamurit si in deplina cunostinta de cauza: „Da, pentru clipa aceasta, merita sa-ti dai viata!', fara indoiala ca singura aceasta clipa pretuia cit o viata intreaga. De altfel, aspectul dialectic al concluziei sale nu-l preocu­pa citusi de putin: prostratia, destramarea sufleteasca, idiotizarea apareau ca o urmare evidenta a acestor „clipe sublime'. Nu s-ar fi incumetat, de buna seama, sa-si sustina punctul de vedere intr-o eventuala discutie teoretica. Isi dadea seama ca aceasta concluzie la care a ajuns, cu alte cuvinte, ceea ce gindea el despre minutul acela, continea desigur o eroare si totusi realitatea senzatiei incer­cate ii punea cugetul la grea incercare. Ce poate fi mai de netaga­duit decit realitatea faptului insusi? Caci faptul in sine se petrecuse; in timpul secundei aceleia, el apucase doar sa-si spuna ca prin feri­cirea nemasurata pe care o simtise din plin, secunda aceasta putea sa pretuiasca cit o viata intreaga. „In momentul acela, cum ii spunea el intr-o zi lui Rogojin in timpul nenumaratelor intilniri de la Moscova, in momentul acela se pare ca incep sa patrund semnifi­catia extraordinara a cuvintului, potrivit caruia: timpul nu mai merge. Ma gindesc, adauga el zimbind, ca este o secunda aidoma aceleia in care nici nu apucase sa se verse apa din ulciorul rasturnat de epilepticul Mahomed, in timp ce acesta izbutise sa cuprinda intr-o privire toate locasurile lui Allah.' Da, da, la Moscova statuse de multe ori de vorba cu Rogojin si acesta n-a fost singurul subiect a conversatiilor lui intime. „Rogojin a marturisit adineauri ca i-a fost atunci ca un frate; si a spus-o azi pentru prima oara',a conchis printul in gind.

Medita la toate astea stind pe o banca, sub un copac, in Letnii. Era pe la sapte seara. Parcul ramasese pustiu; o umbra intunecoasa invalui pentru un moment soarele in asfintit. Caldura ina­busitoare prevestea furtuna. Era ceva ispititor in dispozitia aceasta contemplativa in care se complacea acum. Se crampona, prin noianul de amintiri si rationamente, de orice obiect din afara, si asta il distragea; se straduia din rasputeri sa uite ceva, ceva prezent si esential, dar, la cea dintii privire aruncata in jur, ii revenea de indata acelasi gind sumbru, un gind chinuitor, ca o obsesie, de care ar fi vrut sa scape. Isi aminti la un moment dat ca mai adineauri, mincind la restaurant, discutase cu chelnerul despre un asasinat foarte ciudat, intimplat de curind si care stirnise o mare vilva. Dar de-abia isi aminti de asta si un nou impuls launtric schimba brusc cursul gindurilor lui.

O dorinta extraordinara, nestapinita, un fel de tentatie de nein­vins ii inclesta deodata vointa. Se ridica de pe banca, parasi gradina si porni automat spre cartierul Peterburgskaia Storona. Mai inainte, pe cheiul Nevei, il rugase pe un trecator sa-i arate in ce parte vine cartierul acesta de dincolo de Neva. Omul i-a explicat cum sa ajunga acolo; dar atunci el renuntase sa se mai duca. De altfel, stia ca n-avea rost sa mai mearga astazi acolo. Adresa o avea de mult si putea gasi usor locuinta rudei lui Lebedev, dar era aproape sigur ca nu o va gasi acasa. „A plecat cu siguranta la Pavlovsk; altfel, Kolea mi-ar fi lasat o vorba la «Balanta», cum ne invoiseram.' De aceea, nu pentru a o vedea pe dinsa se ducea acum acolo, fireste. O curi­ozitate bolnavicioasa, chinuitoare, il imboldea acum, ca o tentatie. Caci un gind, o idee subita si cu totul noua, ii incolti in minte

Pentru el insa era prea de ajuns faptul ca pornise si, mai ales, ca stia unde se duce; peste putin timp mergea absorbit de ginduri, fara sa mai observe pe unde trece. Cugetind mai departe la ,,ideea lui subita', ii reveni deodata senzatia de sila, de apasare insuportabila.

Cu o dureroasa incordare a atentiei, observa tot ce i se ivea inaintea ochilor, privea cerul, Neva. Intra la un moment dat in vorba cu un copilas intilnit in drum. Poate ca si starea lui premergatoare crizei de epilepsie se intensifica din ce in ce mai mult. Se pare ca furtuna, care se simtea de mult in vazduh, se apropia amenintator. Cind si cind se auzeau rabufnind tunete indepartate. Aerul devenise ina­busitor

Dar iata ca acum incepu sa-i revina in minte, precum revine uneori, ca o obsesie absurda, un laitmotiv muzical plicticos, chipul nepotului lui Lebedev, pe care-l vazuse mai devreme. Mai ciudat insa era faptul ca-i aparea sub infatisarea ucigasului de care amin­tise Lebedev prezentindu-i-l pe acest nepot al sau. Intr-adevar, citise si el, nu de mult, despre acest asasinat. De altfel, de la intoarcerea lui in Rusia, citise si auzise povestindu-se numeroase cazuri de acest fel, iar in ultimul timp urmarea cu multa perse­verenta acest aspect din viata tarii. Chiar si astazi, intrind in vorba cu chelnerul care-i servise masa la prinz, a aratat un interes deosebit, staruind sa afle cit mai multe amanunte despre acest asasinat al Jemarinilor. Isi aduse aminte acum ca omul se declarase de acord cu el in privinta acestui caz. Isi mai aminti si de figura chelnerului; nu era prost deloc, cu scaun la cap si masurat la vorba, dar, la drept vorbind, „numai Dumnezeu stie ce fel de om este. E greu sa patrunzi in sufletul unor oameni necunoscuti, intr-o tara pe care abia incepi s-o cunosti'. Si totusi, incepuse sa creada cu toata taria in insusirile minunate ale sufletului rusesc. „O, cite lucruri noi, cu totul nebanuite, neasteptate si nemaiauzite aflase el in tim­pul acestor sase luni! Dar sufletul altuia e o taina greu de patruns; tot astfel si sufletul rus e o enigma, pentru multa lume - o enigma de nepatruns. Iata el, de pilda, de atita vreme se afla in relatii strinse cu Rogojin, relatii de prietenie, raporturi fratesti — si totusi, ar putea oare sa sustina ca-l cunoaste pe Rogojin? Si cind te gindesti ce haos, ce dezlantuire neinfrinata si cita ticalosie exista une­ori in tot ce se petrece in jurul lui! Si ce individ respingator, infu­murat si plin de sine mai e si nepotul acesta al lui Lebedev! Dar ce-i cu mine? (isi continua printul reflectiile.) Parca el este acela care a ucis cele sase fiinte? Mi se pare ca incep sa le cam incurc Ciudat. Simt ca-mi vijiie capul Dar ce fata simpatica si fermecatoare avea fata cea mai mare a lui Lebedev, aceea care tinea copilul in brate, ce expresie de nevinovatie aproape copilareasca si ce ris cristalin! E ciudat ca uitase aproape cu desavirsire acest chip si nu-si adusese minte de el decit abia acum. Si Lebedev, care se ratoieste la ai lui batind din picior, desi, probabil, ii adora pe toti. Dar ceea ce-i si mai neindoielnic, asa cum doi ori doi fac patru, e ca acest Lebedev isi adora nepotul!

Dar ce i-o fi venit deodata sa-i judece pe toti cu atita neindu­rare? Si tocmai el, care i-a vazut astazi pentru prima oara, tocmai el sa pronunte o sentinta atit de categorica? lata, Lebedev, de pilda, nu-i aparuse astazi ca o adevarata enigma? Se astepta el oare sa descopere un astfel de om in Lebedev? Parca asa il cunoscuse si si-i inchipuise pe Lebedev pina acum? Lebedev si contesa Du Barry - Dumnezeule! Totusi, daca Rogojin va ucide, cel putin o va face cu mai multa socoteala. Un instrument comandat anume, dupa un desen conceput dinainte, si sase persoane rapuse in stare de delir! Parca Rogojin ar avea un instrument comandat dinainte, dupa un anumit desen el are dar ce e un lucru hotarit ca Rogojin va ucide neaparat?!' tresari deodata printul. „Nu e oare o crima, o jos­nicie din partea mea sa-mi treaca macar prin minte asemenea pre­supuneri!' exclama el, si singele ii navali in obraz de rusine. De uimire ramasese incremenit in mijlocul drumului. I se perindara deodata, in inchipuire, toate intimplarile din ziua aceea; momentele traite adineauri in gara Pavlovski si, mai inainte, in gara Nikolaevski; si intrebarea pe care i-o pusese lui Rogojin pe fata cu privire la ochii aceia; si crucea lui Rogojin pe care o purta acum la piept; si binecuvintarea batrinei sale mame, la care il dusese tinindu-l de mina, si, in sfirsit, imbratisarea aceea infrigurata de pe scara si acea renuntare suprema a lui Rogojin - iar acum, dupa toate astea, sa se surprinda cautind mereu ceva imprejur, si aceasta pravaiie, si acest obiect ce josnicie! Si dupa toate cele petrecute, e in stare sa se duca acolo cu un „scop anumit', minat de „o idee noua, subita'!

Cuprins de disperare si de o suferinta sfisietoare, printul voi sa ajunga cit mai degraba in camera lui de la hotel; se intoarse din mers si porni inapoi; dar dupa un minut se opri, mai chibzui putin, si relua drumul initial.

De altfel, ajunsese de mult in cartierul Peterburgskaia Storona si era aproape de casa cu pricina; acum doar nu se mai ducea acolo cu scopul de adineauri, cu acea „idee neasteptata'. Si nici nu se putea sa fie altfel! Da, e limpede ca-i revine boala; in privinta asta nu mai avea nici o indoiala; si nu era exclus ca accesul sa survina chiar astazi. Apropierea crizei explica totul; si aceasta intunecare a mintii si ivirea ,,ideii' care il obseda. Dar acum intunericul s-a destramat, demonul e alungat, indoielile s-au risipit, in inima i s-a revarsat o nespusa bucurie! Doar n-o mai vazuse pe ea de atita timp, trebuie s-o vada negresit, si ar fi vrut sa-l intilneasca pe Rogojin acum; l-ar fi luat de brat si ar fi mers impreuna Inima lui e curata; parca ar putea fi rivalul lui Rogojin? Miine se va duce chiar el sa-i spuna lui Rogojin ca a vazut-o; pentru ce altceva venise cu atita graba la Petersburg, cum zicea adineauri si Rogojin, daca nu pentru a o vedea pe dinsa? Poate totusi o va gasi acasa, nu-i deloc sigur ca a plecat la Pavlovsk.

Da, totul intre ei trebuie sa fie limpezit, ca sa se inteleaga dintr-o singura privire, sa nu mai existe asemenea renuntari chinuite si patimase ca aceea a lui Rogojin de adineauri, ca totul sa se petreaca deschis, liber inaltator. Oare sufletul lui Rogojin este incapabil de asemenea elanuri, nu rivneste spre lumina? Zice ca o iubeste intr-alt­fel, ca nu-i animat de compasiune, ca „nu simte nici un fel de mila'. E drept ca dupa aceea a mai adaugat: „Mila ta e poate mai pirdalnica decit dragostea mea'. E cert ca se ponegreste degeaba. Hm! Rogojin s-a apucat sa citeasca o carte! Dar insusi faptul acesta nu-i un semn de „mila' sau, cel putin, un inceput de „mila'? Numai simpla prezenta a acestei carti nu dovedeste oare ca isi da foarte bine seama de caracterul raporturilor sale cu dinsa? Dar mar­turisirile lui de adineauri? Nu, nu. Aici e ceva mult mai adinc decit o simpla pasiune? Parca fata ei e din acelea care pot sa insufle numai iubirea patimasa? Si cum ar putea, mai ales acum. chipul acesta sa inspire patima? Cind, de fapt, vederea lui provoaca mai mult suferinta si un sentiment de nemarginita mila care iti rasco­leste sufletul, cind Si amintirea vie a acestui chip chinuit facu sa se stringa de o durere sfisietoare inima printului.

Da, sfisietoare! Isi aminti cit suferise nu de mult, cind a inceput sa observe pentru prima oara la ea semnele nebuniei. Simtise ca era gata sa-l cuprinda deznadejdea. Si cum de a putut s-o lase sa plece atunci de la el ca sa fuga la Rogojin? Ar fi trebuit sa alerge dupa ea, in loc s-astepte stiri despre fugara. Dar e cu putinta oare ca Rogo­jin sa nu-si fi dat inca seama ca e nebuna? Hm Rogojin vede peste tot numai porniri patimase! Si ce gelozie absurda! Ce a vrut sa spuna adineauri cu presupunerea aceea a lui? (Aici printul simti deodata ca roseste si un fior ciudat facu sa-i tresalte inima.)

Dar ce rost are acum sa-si mai aduca aminte de toate astea? Amindoi sint deopotriva de nebuni, si ea, si Rogojin. In ce-l pri­veste pe el personal - ar fi absurd, aproape crud si neomenos din parte-i, sa se lase prada unei iubiri patimase pentru aceasta femeie. Da, da! Rogojin se ponegreste degeaba; caci are o inima generoasa, capabila si de suferinta, si de compatimire. Cind va afla tot ade­varul si cind se va convinge cit este de plins aceasta faptura cu mintea zdruncinata, aproape dementa - nu-i va ierta el oare atunci tot ce se petrecuse, toate suferintele pe care le-a indurat din pricina ei? Nu-i va deveni oare slujitor supus, frate, prieten, ocrotitor? Inte­legerea plina de compasiune il va lumina si-i va indruma pasii. Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existentei pentru intreaga umanitate. O, cit de vinovat se simte el in fata lui Rogojin. Vina lui nu are iertare si il dezonoreaza. Asadar, nu „sufletul rusesc este o enigma de nepatruns', ci propriul lui suflet rataceste in bezna, daca a fost in stare sa-si inchipuie o asemenea monstruozitate? Pentru citeva cuvinte calde si sincere, pornite din adincul inimii, pe care i le-a spus la Moscova, Rogojin il socoate drept un frate, iar el Dar toate astea nu sint decit efectul bolii, al unei stari halucinante. Totul se va lamuri in curind! Cu ce aer intunecat a spus Rogojin adineauri ca-si „pierde credinta'! Omul acesta sufera probabil groaznic. Zice ca-i place „sa priveasca acel tablou'; si, de fapt, o face nu pentru ca realmente ii place tabloul, ci pentru ca simte o nevoie organica de a-l privi. Rogojin nu-i numai un suflet pasionat; e si om de actiune totusi, un luptator; vrea sa-si recistige prin lupta  credinta  ratacita. In momentul de fata, el resimte atit de dureros, atit de chinuitor lipsa unei credinte. Are nevoie de ea ca de aer, ca de apa! Da! Omul are nevoie sa creada in ceva! Sa creada in cineva! Si ce curios e totusi tabloul acela al lui Holbein! Dar iata si strada! Asta trebuie sa fie casa; exact - numarul 16, ,,proprietatea secretarei de colegiu Filisova'. Aici! Printul suna si intreba de Nastasia Filippovna.

Ii raspunse chiar stapina casei ca Nastasia Filippovna e plecata de dimineata la Pavlovsk, la Daria Alekseevna, „si se poate intimpla sa ramina acolo citeva zile chiar'. Filisova era o femeie de vreo patruzeci de ani, scunda, cu o fata ascutita si ochi vioi, iar privirea-i sireata avea in ea ceva iscoditor. La intrebarea ei cum il cheama, pusa cu un aer misterios, printul mai intii nu-i raspunse nimic, apoi se razgindi si, intorcindu-se din drum, o ruga staruitor sa-i comu­nice Nastasiei Filippovna ca a cautat-o printul Miskin. Femeia il asculta cu atentie incordata si fata ei, luind o expresie de complici­tate, parea ca spune: „Nici o grija, am inteles prea bine'. Se vedea ca numele printului produse asupra ei o impresie dintre cele mai puternice. Acesta o fixa citeva clipe cu privirea pierduta, apoi se intoarse brusc si porni spre hotelul la care a trasese. Acum insa arata cu totul altfel de cum era in momentul cind sunase la poarta cumnatei lui Lebedev. In el se produse iarasi, fulgerator, o schim­bare extraordinara; pasea clatinindu-se, palid la fata, prada unui zbucium chinuitor, genunchii ii tremurau si un zimbet vag, pierdut, ratacea pe buzele-i invinetite; ,,ideea lui subita' s-a confirmat brusc, dovedindu-se a fi o realitate Si iata-l din nou subjugat demonului sau!

Sa fi fost intr-adevar o confirmare? Era ceva din domeniul realului? Pentru ce acest tremur, aceasta sudoare rece si infrigurare de bezna in suflet? Oare pentru ca zarise chiar acum, din nou, ochii aceia? Dar nu parasise el Gradina de vara anume ca sa-i vada! Doar in asta consta „ideea lui subita'! Simtise o dorinta nestapinita sa vada numaidecit „ochii de adineauri', pentru a se convinge defini­tiv ca-i va intilni negresit acolo, linga casa aceea. A fost dorinta lui arzatoare care il impinsese sa faca acest drum, si atunci de ce l-a surprins, l-a zguduit intr-atit faptul de a-i fi zarit aievea in locul acesta? Ca si cum nu s-ar fi asteptat la asta! Ei da, erau exact aceiasi ochi (ca erau exact aceiasi nu mai incapea acum nici o indoiala), care-l sagetasera din multime, pe peronul garii Nikolaevski, in dimineata aceasta, in momentul cind cobora din trenul de Moscova; aceiasi (dar absolut aceiasi!) pe care cu citeva ceasuri mai tirziu, la Rogojin, in timp ce se aseza pe scaun, ii surprinse pe la spate tintuiti asupra lui. Rogojin negase atunci! ,,Si-ai cui erau ochii aceia, ma rog?' a intrebat el cu un suris crispat si infiorator de rece. Iata de ce, la gara liniei locale spre Tarskoie Selo - cind era gata sa se urce in vagon ca sa mearga la Aglaia, ivindu-i-se din nou ochii acestia pentru a treia oara in acea zi, printul avu o dorinta arzatoare sa se indrepte spre Rogojin si sa-i spuna tocmai lui „ai cui erau ochii aceia'! Dar fugi in nestire din gara si nu-si veni in fire decit in fata pravaliei aceleia de cutite, cind se surprinse pretaluind la saizeci de copeici un obiect cu minerul din corn de cerb. Un demon straniu, inspaimintator, pusese definitiv stapinire pe el si nu-l mai lasa in pace. Si in timp ce printul, cu gindurile ratacite, sedea in Gradina de vara pe banca, sub un tei, demonul acesta ii sopti ca daca Rogojin se inversuneaza de dimineata sa-l spioneze si sa-l pindeasca la orice pas, vazind ca el n-a luat trenul pentru Pavlovsk (o descoperire, desigur zguduitoare pentru dinsul), se va duce cu siguranta si poate de-a dreptul acolo, la casa aceea din Peterburgskaia Storona, ca sa-l pindeasca pe el, Miskin, care in dimineata asta chiar i-a dat cuvintul de onoare ca nu va incerca „s-o mai vada' si ca, de fapt, „nu pentru asta venise la Petersburg'. Si iata-l smucindu-se febril de pe banca si pornind grabit spre casa aceea; de ce atunci sa se mire ca il intilneste acolo pe Rogojin? Avea in fata lui un om nefericit, cufundat intr-o neagra disperare, pe deplin explicabila insa. Si omul acesta atit de nenorocit nici macar nu cauta sa se mai ascunda. Da, mai adineauri Rogojin negase, mintise, dar la gara aproape ca renuntase sa se mai scunda. Mai degraba se putea spune ca el, printul, incerca sa se eschiveze. Iar acum il gasea pe Rogojin postat in fata casei aces­ta, la vreo cincizeci de pasi distanta, pe celalalt trotuar, asteptind  cu bratele incrucisate. Nu putea sa-si inchipuie ca ramine nevazut si parea ca se asezase acolo anume ca sa fie zarit. Statea ca un acuzator, ca un judecator, si nu ca Si nu ca cine, adica?

Dar pentru ce, in loc sa se indrepte spre dinsul, el, printul, o lua din loc, prefacindu-se ca nu-l vede, cu toate ca privirile lor se incrucisara. (Da, ochii lor s-au intilnit! Si ei s-au privit o clipa.) Nu se gindise chiar el, cu putin inainte, sa-l ia de brat si sa se duca impreuna acolo? Nu-si propusese el sa mearga a doua zi sa-i spuna ca a fost la dinsa? Oare adineauri, ajuns aproape la jumatatea dru­mului, nu invinsese demonul din el, simtind cum sufletul i se umple de o bucurie neasteptata? Dar poate ca, intr-adevar, era ceva in Rogojin, in chipul lui de astazi, adica in comportarea, in vorba, in gesturile si in privirile lui, ceva de natura sa indrep­tateasca inspaimintatoarele presimtiri ale printului si odioasele insinuari ale demonului sau? Ceva ce sare in ochi dintr-o data, dar e greu de analizat si de redat, ceva ce nu poate fi explicat si justifi­cat logic, si care totusi, in pofida acestei greutati si imposibilitati, produce o impresie puternica, absolut inchegata, transformindu-se fara voie intr-o certitudine

Adica ce fel de certitudine? (O, cit il facea sa sufere pe print monstruozitatea, caracterul 'umilitor' al acestei certitudini, al aces­tui „presentiment josnic', si cit isi reprosa el acest lucru!) „Spune, daca poti, ce fel de certitudine? isi repeta el neincetat cu un accent de imputare si sfidare. Formuleaza-ti tot gindul, cuteaza sa ti-l exprimi limpede, precis, fara inconjur! Sint un mizerabil! repeta el exasperat si rosu de rusine. Cu ce ochi as mai putea eu sa ma uit la acest om de azi inainte! A, ce cumplita zi, Dumnezeule! Ce cos­mar!'

Si a fost un moment, catre sfirsitul acestui drum lung si chinu­itor de intoarcere din cartierul Peterburgskaia Storona, cind printul simti deodata o dorinta irezistibila de a se duce imediat la Rogojin si, asteptindu-i reintoarcerea, sa-l imbratiseze apoi scaldat in la­crimi de rusine si sa-i spuna totul, punind capat o data pentru tot­deauna acestei situatii. Cu aceste ginduri, se pomeni deodata in fata hotelului. Cit ii displacuse chiar de la inceput hotelul acesta, cori­doarele lui, cladirea in intregime, camera pe care o ocupa! De mai multe ori, in timpul zilei, se gindise cu dezgust ca va trebui sa se intoarca acolo „Dar ce am, de am ajuns ca o femeie isterica, sa cred astazi in tot felul de presentimente!' se gindi el batjocoritor si enervat, oprindu-se in fata portii. Un nou val de rusine coplesitoare, de disperare aproape, il tintui locului chiar in momentul cind tre­buia sa paseasca pe poarta. Asa se intimpla uneori cu oamenii loviti neasteptat de o amintire insuportabila, legata de un sentiment pu­ternic de rusine: se opri brusc in loc, pentru un moment. „Da, sint un om fara inima, un las!' repeta el posomorit si dadu sa intre, dar se opri din nou.

Sub bolta acelei porti, unde nu patrundea prea multa lumina, acum era intuneric bezna; norul negru de furtuna care intre timp invaluise cerul, inghitind ultimele reflexe ale inserarii, acum, in momentul cind printul ajunse in fata cladirii, se revarsa intr-o ploaie torentiala. In clipa cind dadu sa patrunda sub bolta portii si apoi se opri brusc in loc, printul se afla exact la intrarea in gang. Si deodata zari profilindu-se in semiintuneric, mai in fund, chiar in fata scarii ce duce in interiorul hotelului, silueta unui om. Omul acesta parea ca sta la pinda, facindu-se nevazut in aceeasi clipa. Printul n-avu cum sa-l cerceteze si, fara indoiala, n-ar fi putut spune cu siguranta cine era. De altfel, era atit de firesc ca la intrarea unui hotel sa fie un continuu du-te-vino. Cu toate acestea, printul avu sentimentul deplin al unei certitudini nestramutate de a-l fi recunoscut pe omul acesta si ca nu putea fi altul decit Rogojin. In aceeasi clipa, se napusti pe scara in urmarirea lui. Inima i se strinse dureros. „Acum se va lamuri totul!' isi zise el cu o stranie convin­gere.

Scara pe care se repezi Miskin ducea spre coridoarele parterului si ale primului  etaj, de-a  lungul  carora erau insirate  camerele hotelului. Ca in toate casele de constructie veche, o scara de piatra, ingusta si intunecoasa, urca in spirala imprejurul unui stilp de piatra, rotund si gros.  La primul  palier de cotitura,  stilpul  acesta prezenta o adincitura, un fel de nisa, lata cam de un pas si ceva mai mult in adincime, atit cit sa incapa un om. Cu tot intunericul, ajungind pe palier, printul isi dadu seama imediat ca cineva era ascuns in acea adincitura. Simti insa un indemn launtric sa treaca fara a-si intoarce privirea intr-acolo. Facuse chiar un pas inainte cind, nemaiputind rezista, intoarse capul.

Cei doi ochi de adineauri, exact aceiasi, se incrucisara deodata cu privirea lui. Omul care se ascundea in nisa facu si el un pas in afara. O clipa, amindoi ramasera fata-n fata, asa de apropiati, incit se atingeau aproape. Deodata, printul il apuca pe celalalt de umeri si-l intoarse cu fata mai spre lumina, ca sa-l vada mai bine.

Un fulger se aprinse in ochii lui Rogojin si o furie turbata ii schimonosi chipul intr-un zimbet infricosator. Mina lui dreapta se ridica, invirtind un obiect lucios in intuneric; printul nici nu se gindi sa-l impiedice; atit doar ii ramase in minte ca strigase:

— Parfion, nu pot sa cred!

Pe urma, i se paru deodata ca zabranicul intunecimii dinaintea lui se despica in doua si o neobisnuita lumina launtrica i se revarsa in suflet. Clipa aceasta dura o jumatate de secunda doar; totusi, in constiinta lui se intipari limpede inceputul declansarii, cel dintii sunet al urletului aceluia ingrozitor, care, fara voia lui, tisni afara sfisiindu-i pieptul si pe care nicicum n-ar fi fost in stare sa-l opreasca. Pe urma, constiinta i se stinse brusc si totul disparu in bezna.

Il lovise o criza de epilepsie, boala care parea ca-l parasise de mult. Se stie ca accesele de epilepsie, de asa-zisa boala ren, survin fulgerator. Cit ai clipi din ochi, fata se crispeaza groaznic si mai ales privirea devine inspaimintatoare. Trupul e apucat de convulsii si spasme ce contorsioneaza toti muschii fetei. Din piept izbucneste un urlet infricosator, neinchipuit de oribil, care nu poate fi asemuit cu nimic: parca dispare din el tot ce-i omenesc, si un observator n-ar fi in stare, in orice caz i-ar veni greu sa-si imagineze si sa admita, auzind aceste urlete, ca sint scoase de omul pe care-l are in fata lui. S-ar putea crede mai degraba ca provin de la alta fiinta, care se gaseste inauntrul acelui nenorocit. Multi isi descriu impresia cam in felul acesta; cert este insa ca foarte multi, la vederea unui om cuprins de un acces de epilepsie, trec prin momente insu­portabile de cea mai cumplita spaima, cu un substrat aproape mistic- este de presupus ca o asemenea senzatie fulgeratoare de spaima, impletita cu toate celelalte impresii infricosatoare ale momentului, il facu pe Rogojin sa incremeneasca pe loc, imobilizindu-i bratul inarrnat, ceea ce il salva pe print de lovitura inevitabila a cutitului care se abatea asupra lui. In aceeasi clipa, printul se clatina si se prabusi teapan si, rostogolindu-se pe treptele de piatra ale scarii, se lovi puternic la ceafa. Fara a intelege ce se intimpla, Rogojin se repezi pe scara in jos, ocoli trupul intins al nenorocitului si, aproape innebunit de groaza, fugi afara din hotel.

Zguduit de convulsii, trupul bolnavului aluneca peste cele cinci­sprezece trepte pina la capatul de jos al scarii. Curind, dupa vreo cinci minute, fu descoperit zacind acolo si o mare multime se aduna in jurul lui. Baltoaca de singe de sub capul lui stirni nedumeriri si banuieli: sa fi fost un simplu accident sau era la mijloc o crima? In scurt timp, unii ghicira semnele epilepsiei; cine­va din personalul hotelului il recunoscu in epileptic pe calatorul sosit de curind la hotel. Lucrurile se lamurira si luara la urma o intorsatura favorabila datorita unui concurs fericit de imprejurari, survenit intre timp.

Kolea Ivolghin, in loc sa vina la ora patru la „Balanta', asa cum i-a fost promisiunea, plecase totusi la Pavlovsk; dintr-un imbold inexplicabil si cu totul neprevazut, refuza invitatia generalesei Epancina de a „lua masa' cu ei si se intoarse la Petersburg. Ajuns aici pe la ora sapte seara se duse direct la „Balanta'. Biletul lasat de print il instiinta de sosirea lui in oras si de aceea fugi imediat la adresa indicata acolo. Aflind la hotel ca printul iesise, Kolea cobori la bufet, unde, in asteptare, isi trecu timpul bind ceai si ascultind muzica. Intimplator auzi vorbindu-se injur ca cineva a fost lovit de o criza de epilepsie si, minat de un presentiment, se repezi indata la tocul cu pricina, unde il recunoscu pe print. Imediat fura luate toate masurile. Printul fu transportat in camera lui. Cu toate ca isi venise in fire, multa vreme dupa aceea n-a mai fost in stare sa-si recapete deplina cunostinta. Chemat in graba, doctorul examina ranile de la cap si prescrise comprese, declarind ca leziunile nu prezentau nici o primejdie. Iar peste o ora, cind printul incepu sa-si dea bine seama de tot ce se intimpla in jurul sau, Kolea il urca intr-o trasura si il transporta de la hotel la Lebedev. Saritor, acesta il primi pe bolnav cu multa insufletire si temeneli reverentioase. Pentru a-i fi cit mai de folos printului, cauta sa grabeasca plecarea la vila si, intr-ade­var, chiar a treia zi, toti, in frunte cu capul familiei, fura instalati la Pavlovsk.

VI

Vila lui Lebedev nu era cine stie ce mare, dar de ajuns de inca­patoare si chiar aratoasa. Mai ales partea destinata pentru chiriasi fusese mobilata si infrumusetata cu multa grija. Pe terasa destul de spatioasa din fata intrarii principale, cit si pe treptele scarii largi de piatra, se insiruiau de o parte si de cealalta niste lazi de lemn, vop­site in verde, cu arbusti de tot felul: portocali, lamii si iasomie, ceea ce, dupa socoteala lui Lebedev, dadea vilei un aspect imbietor si un farmec deosebit. Gasise la cumpararea vilei citiva dintre acesti arbusti pe terasa si fu atit de incintat de efectul pe care-l produceau, incit se grabi sa mai cumpere si alte asemenea exemplare de arbusti la o licitatie. Cind toti copaceii achizitionati fura in sfirsit trans­portati la vila si aranjati pe terasa, Lebedev cobori in ziua aceea de vreo citeva ori treptele scarii ca sa-si admire proprietatea din strada si de fiecare data urca, in gind, pretul pe care isi propusese sa-l ceara viitorului chirias.

In starea de marasm, de tristete si de epuizare fizica in care se gasea printul, vila aceasta ii placu mult. De altfel, in ziua mutarii la Pavlovsk, adica a treia zi dupa criza, printul arata aproape ca un om sanatos, desi launtric nu se simtea inca restabilit. Era fericit sa vada in preajma lui toate chipurile acestea care timp de trei zile il incon­jurasera cu atita grija si atentie; pe Kolea, care in tot timpul acesta a stat aproape nedezlipit la capatiiul lui, intreaga familie a lui Lebe­dev (in afara de nepot, care disparuse din casa) si chiar Lebedev. Cu multa placere chiar, a primit vizita generalului Ivolghin, care-i vizitase o data si in oras. In ziua sosirii la Pavlovsk, catre seara, in jurul lui se adunara pe terasa mai multe cunostinte: primul se prezenta Ganea, pe care printul il recunoscu greu, atit de schim­bat si de slabit era. Pe urma venira Varia si Ptitin, aflati si ei in vilegiatura la Pavlovsk. Cit despre generalul Ivolghin, acesta era aproape nelipsit din casa lui Lebedev si se pare ca a si venit o data cu ei la Pavlovsk. Lebedev se straduia, pe cit se putea, sa nu-l lase sa vina prea des la print si-l tinea mereu linga dinsul; ii vorbea in termeni prietenesti; probabil se cunosteau de mult. Printul baga de seama ca in timpul acestor trei zile ei se angajau uneori in dispute lungi si aprinse; ii auzea adesea strigind atunci cind discutau in contradictoriu pe teme savante, ceea ce se pare ca-i pricinuia o mare placere lui Lebedev. Se putea crede ca prezenta generalului ii era pur si simplu necesara. Lebedev incepu sa aplice aceleasi masuri de prevedere in legatura cu printul si fata de propria-i fami­lie chiar din ziua sosirii la Pavlovsk; sub pretext ca printul nu tre­buie deranjat pentru ca are nevoie de odihna, nu lasa pe nimeni din­tre ai lui sa intre la Miskin, batea din picior, repezindu-se la copiii lui si alungindu-i, chiar si pe Vera cu pruncul in brate, la cea dintii banuiala ca vor sa se duca pe terasa, unde se afla printul, cu toata rugamintea acestuia de a nu indeparta pe nimeni.

-  In primul rind, nu vor mai avea nici un respect, daca le dai atita nas; si in al doilea rind, e chiar necuviincios din partea lor declara el, raspunzind la o intrebare directa a printului.

- Dar pentru ce? cauta sa-l convinga printul. Crede-ma ca toate aceste masuri de ocrotire si paza ma supara grozav. Ma plictisesc stind singur, ti-am mai apus-o de atitea ori, si tot sisiitul si umblatul acesta in virful picioarelor, vinturarea la nesfirsit a miinilor in semn de opreliste pentru cei ce vor sa vina la mine ma indispun si mai mult.

Era o aluzie la faptul ca Lebedev, cu toate ca-i indeparta pe toti cei ai casei pe motiv ca bolnavul are nevoie de liniste, intra aproape in fiecare minut in odaia printului si de fiecare data, virindu-si capul prin usa intredeschisa, strabatea odaia din priviri, ca si cum ar fi vrut sa se asigure ca printul era acolo, ca nu fugise; pe urma, umblind in virful picioarelor, Lebedev se apropia tiptil de fotoliul chiriasului sau, pe care aceasta aparitie brusca il speria uneori. Mereu intreba daca printul n-are nevoie de ceva, iar cind acesta ii spunea in cele din urma sa-l lase in pace, Lebedev se intorcea supus si, indreptindu-se tot in virful picioarelor spre usa, dadea din miini, ca si cum ar fi spus ca intrase asa, intr-o doara, ca n-are sa sufle o vorba, ca pleaca numaidecit si nu se mai intoarce, ceea ce nu-l impiedica sa apara din nou, dupa zece minute sau cel mult un sfert de ceas. Kolea, care avea oricind acces liber la print, ii pricinuia prin asta lui Lebedev o mare amaraciune, ba uneori si indignarea. Kolea observa ca Lebedev obisnuia sa ramina cite o jumatate de ceas la usa printului, tragind cu urechea la cele ce vor­beau ei amindoi si, bineinteles, ii aduse printului la cunostinta acest lucru.

  Vasazica te crezi  stapinul meu, de ma tii  asa sub cheie! protesta Miskin. Cel putin cind sint in vilegiatura vreau sa ma misc in voie si te asigur ca voi primi pe cine vreau si ma voi duce oriunde-mi va placea.

-  Dar se intelege, se intelege, dadu Lebedev din miini in semn de linistire.

Printul il masura cu privirea din cap pina-n picioare:

-  la spune, Lukian Timofeevici, ti-ai mutat cumva aici dulapiorul acela pe care-l aveai in iatacul dumitale, desupra capatiiului?

- Nu, l-am lasat acolo.

- Cum de te-ai indurat?

— A fost imposibil, ar fi trebuit sa stric peretele E fixat bine.

— Te pomenesti ca ai si aici unul la fel?

— Am unul mai bun, mai bun; nici n-as fi cumparat vila altfel.

  Asa-a. Dar ia spune pe cine n-ai lasat sa intre aici adineauri. Acum o ora.

-  Pe pe general. Intr-adevar, nu l-am lasat, si nici nu se cade sa vina la dumneata. Printe, pe omul acesta il stimez mult; e un om remarcabil, nu crezi? Ei bine, ai sa te convingi; si totusi, ai face mult mai bine, excelentissime print, sa nu-l primesti.

- Si de ce, ma rog, daca imi este ingaduit sa te intreb? Uite, si de ce umbli in virful picioarelor si de ce te apropii intotdeau-de mine ca si cum ai vrea sa-mi soptesti mereu un secret la ure­che?

- Sint un om de nimic, de nimic, stiu bine, declara pe neastep­tate Lebedev, batindu-se umil cu pumnul in piept, dar cred ca ge­neralul ar fi un musafir prea ospitalier pentru dumneata.

- Cum adica prea ospitalier?

- Uite asa. Mai intii intentioneaza sa se mute la mine; asta inca n-ar fi nimic, dar se ambitioneaza cu orice pret sa descopere fel de fel de grade de rudenie. Ne-am socotit pina acum de vreo citeva ori cu neamurile si a reiesit ca sintem cuscri. Si dumneata esti, dupa mama, un nepot de var de-al lui, lucru pe care, chiar ieri, incerca sa mi-l demonstreze. Iar daca esti nepotul lui, inseamna, excclentissime print, ca si noi amindoi sintem neamuri. Si asta inca n-ar fi nimic, ia, o mica slabiciune acolo, dar chiar adineauri incerca sa ma convinga ca toata viata lui, de cind a fost numit in gradul de sublo­cotenent si pina la unsprezece iunie anul trecut, a avut in fiecare zi la masa la el cel putin doua sute de persoane. A reiesit la sfirsit ca musafirii nici nu se mai sculau de la masa: luau dejunul, cina si ceaiul cincisprezece ceasuri in sir si asa vreo treizeci de ani la rind, fara nici o intrerupere, decit doar pentru a se schimba fata de masa. Cind pleca unul, imediat ii lua locul altul, incit in zilele de sarba­toare se adunau la el pina la trei sute de musafiri; iar in ziua aniver­sarii unui mileniu de la intemeierea Rusiei a avut la masa peste sapte sute de oameni. Ca sa vezi cit de ospitalier este. Si cind auzi de-alde astea, fara sa vrei, incepi sa te simti ingrijorat; e cam periculos sa primesti oameni de-astia prea ospitalieri. Si atunci, m-am gindit, nu cumva ne-ar fi, dumitale si mie, prea impovarator un asemenea iubitor de ospete?

- Si eu eram convins ca esti in cele mai bune raporturi cu dinsul.

- Ne intelegem ca doi frati; in rest - ma amuza grozav; las' sa fim si cuscri, ce strica, ba chiar ma si onoreaza. Cu toate cele doua sute de persoane si a mia aniversare a imperiului rusesc, gasesc ca e un om remarcabil. Vorbesc foarte sincer. Adineauri, printe, ai amintit ceva despre secrete, ca, adica, apropiindu-ma de dumneat calcam atit de incet de parca as fi avut sa-ti spun un secret; ei bine fara sa-ti dai seama ai ghicit, intr-adevar am sa-ti comunic un secret: o anumita persoana mi-a dat de stire ca doreste mult sa aiba o intrevedere intre patru ochi cu dumneata.

  Dar de ce intre patru ochi? Nu-i nevoie. Ma voi duce chiar astazi la dinsa.

— Nu, nu, dadu din miini Lebedev, si nu ca s-ar teme de ceea ce crezi dumneata. Si, fiindca veni vorba, descreieratul acela vine in fiecare zi sa se informeze de sanatatea dumitale, stiai asta?

  Observ ca de la o vreme incoace nu-i mai spui altfel decit descreierat; asta imi da de banuit.

- Nu e cazul sa ai banuieli de nici un fel, se apara grabit Lebe­dev; am vrut sa spun doar ca acea persoana nu se teme de el, ci de altcineva.

-  Dar de cine, spune mai repede, starui nerabdator printul,vazind strimbaturile misterioase ale interlocutorului sau.

- Intocmai asta-i secretul. Si Lebedev zimbi.

— Secretul cui?

  Al dumitale. Chiar dumneata mi-ai interzis, excelentissime print, sa-ti amintesc macar murmura Lebedev, fericit ca atitase in cel mai inalt grad curiozitatea printului. Se teme de Aglaia Ivanovna.

Printul incrunta sprincenele si tacu un minut.

-  Sa stii, Lebedev, ca voi fi nevoit sa parasesc vila dumitale, spuse el deodata. Unde-s Gavrila Ardalionovici si Ptitinii? La dum­neata? Si pe ei i-ai impiedicat sa intre?

-  Las' c-or sa vina, vin neaparat. Si generalul dupa ei. Voi deschide toate usile si voi chema pe toata lumea, chiar si pe fetele mele, pe toata lumea, pe toti, indata, numaidecit, ingaima speriat Lebedev, dind din miini si alergind de la o usa la alta.

In momentul acela aparu pe terasa, venind din strada, Kolea si anunta ca in urma lui vine un grup de musafiri: Lizaveta Prokofievna cu cele trei fiice ale ei.

  Sa-i mai las sa intre si pe Ptitini, si pe Gavrila Ardalionovici? Dar pe general sa-l las sa intre? se agita Lebedev, surprins de aceasta noua vizita.

— De ce nu? Pe oricine vrea sa ma vada. Am impresia, Lebedev, ca nu prea ai inteles bine felul meu de a fi si de a ma purta cu oamenii; si chiar de la inceput ai luat-o pe un drum gresit. N-am nici un motiv sa ma feresc sau sa ma ascund de cineva, il lamuri printul, inveselit de-a binelea.

Vazindu-l ca ride, Lebedev crezu de cuviinta sa-i urmeze exem­plul. Cu toata tulburarea de care parea cuprins, se vedea ca vizita ce se anunta ii procura o satisfactie extraordinara.

Stirea adusa de Kolea se adeveri foarte curind; o luase numai cu citiva pasi inaintea doamnelor Epancin ca sa-l previna pe Miskin, incit imediat aparura si musafirii, venind din doua parti: prin terasa - doamnele Epancin, iar din interior sotii Ptitin, Ganea si generalul Ivolghin.

Familia Epancin aflase abia atunci, de la Kolea, despre boala printului si de faptul ca el se instalase la Pavlovsk. Pina atunci, generaleasa era intr-o mare nedumerire. Cu doua zile inainte, ge­neralul isi anunta familia ca printul trecuse pe la ei, la Petersburg, lasindu-si cartea de vizita; aceasta veste avu darul s-o convinga pe doamna Epancina ca Miskin nu va intirzia sa-i viziteze la Pavlovsk. Zadarnic obiectasera domnisoarele ca nu trebuia pusa mare nadejde pe graba unui om care n-a dat un semn de viata timp de sase luni si care, in definitiv, putea fi retinut la Petersburg de treburi, caci o fi avind si el treburile lui! In schimb, generaleasa era gata sa faca prinsoare ca printul va sosi a doua zi negresit, adaugind ca oricum „va fi prea tirziu'. A doua zi il astepta toata dimineata, apoi la masa de prinz, in sfirsit catre seara si abia cind se innopta, Lizaveta Prokofievna isi pierdu rabdarea, cautind prilej de cearta cu toata lumea, fara sa pomeneasca, bineinteles, de adevaratul motiv al supararii sale. Nu se mai rosti nici un cuvint in privinta printului toata ziua urmatoare. Iar cind Aglaia, in timpul mesei, lasa sa-i scape imprudent cum ca maman e suparata pentru ca nu vine printul, iar generalul se grabi sa remarce ca „nu era vina lui', Lizaveta Prokofievna se ridica indata si parasi ostentativ sufrageria. In sfirsit, abia catre seara sosi Kolea si le povesti tot ce aflase despre pataniile printului. Bineinteles, pentru generaleasa fu un prilej de mare satisfactie, intrucit presupunerile se adevereau in buna parte - totusi Kolea trebui sa inghita o mustrare zdravana: „Ba se invirte pe aici zile intregi, de nu mai e chip sa te descotorosesti de el, ba dispare asa din senin fara sa lase o vorba, necum sa ne mai onoreze cu prezenta lui'. Kolea era cit pe-aci sa se zbirleasca si el, mai ales pentru expresia „nu mai e chip sa te descotorosesti de el', dar isi amina rafuiala pentru alta data, si daca expresia ar fi fost ceva mai putin jignitoare, poate ca ar fi trecut peste ea, intr-atit il incintasera tulburarea si nelinistea Lizavetei Prokofievna din pricina bolii printului. Ea starui mult sa fie trimis neintirziat cineva la Petersburg, ca sa aduca cu primul tren un medic celebru, dar fetele se opusera, ceea ce nu le impiedica s-o urmeze pe maman cind aceas­ta hotari pe loc sa-l viziteze pe bolnav.

- E pe patul de moarte, se agita Lizaveta Prokofievna, iar noi, aici, ne mai gindim la eticheta! Este el un prieten al casei sau nu?

-  Dar nici asa, hodoronc-tronc, sa ne infiintam in casa omului nu prea se cade, incerca s-o potoleasca Aglaia.

-  Ma rog, n-ai decit sa nu mergi. De altfel, ar fi chiar mai bine sa ramii acasa; daca soseste Evgheni Pavlovici, n-are cine sa-l primeasca.

Numai atit i-a trebuit Aglaiei sa auda, ca sa porneasca imediat dupa ceilalti, ceea ce era decisa de altfel sa faca chiar de la inceput. Printul S., care se intretinea cu Adelaida, la propunerea tinerei fete, consimti bucuros sa insoteasca doamnele. inca de la inceput, de cind cunoscuse familia Epancin si auzise vorbindu-se de print, manifes­tase un interes viu si dorinta sa-l revada. Caci se pare ca-l cunoscuse undeva, cu vreo trei luni in urma, si chiar locuisera impreuna timp de doua saptamini intr-un orasel. Printul S. le povestise si o sumedenie de lucruri  interesante despre print, vorbind de el cu multa simpatie, incit ocazia de a vizita o veche cunostinta era cit se poate de binevenita. Generalul Ivan Feodorovici lipsea in momentul acela de acasa, iar Evghcni Pavlovici intirzia si el sa soseasca.

De la vila Epancinilor la aceea a lui Lebedev nu erau mai mult de trei sute de pasi. Prima impresie neplacuta pe care o avu Lizaveta Prokofievna intrind la print a fost surpriza de a-l vedea inconju­rat de o intreaga societate, fara sa mai vorbim ca printre acesti vi­zitatori erau vreo doua-trei persoane pe care, hotarit lucru, nu putea sa le sufere. Dar o surpriza si mai mare a fost aceea de a gasi in locul unui om tintuit pe patul mortii, cum se asteptase, un tinar surizator, imbracat elegant, care se indreptase in intimpinarea lor si care, judecind dupa infatisare, era perfect sanatos. Se opri nedumerita, spre deplina satisfactie a lui Kolea, care, fara indoiala, ar fi putut foarte bine s-o lamureasca inca inainte de a fi plecat de acasa ca nu era vorba de nici un muribund si nici de patul mortii, dar n-a facut-o dintr-o dorinta rautacioasa de a o vedea miniata, pusa intr-o situatie caraghioasa atunci cind va constata ca bunul ei prieten, printul Miskin, e perfect sanatos. Kolea avu chiar obrazni­cia sa-i marturiseasca cu glas tare toate acestea pentru a o zadari si mai mult pe Lizaveta Prokofievna, cu care, in ciuda relatiilor lor de prietenie, era intr-o continua ciondaneala.

- Mai asteapta putin, dragul meu, nu te pripi; ride mai bine cine ride la urma! ii spuse ea amenintatoare, luind loc intr-un fotoliu pe care i-l oferise printul.

Lebedev, Ptitin si generalul Ivolghin se grabira sa le ofere scaune domnisoarelor. Generalul ii oferi un scaun Aglaiei. Lebedev impinse unul in fata printului S., facind-o de asa maniera, incit si din incovoierea mai accentuata a sirei spinarii sa se vada cit de mare ii este respectul. Varia, ca de obicei, schimba in soapta cuvinte calduroase de salut cu domnisoarele Epancin.

- Adevarat, printe, credeam ca te gasesc in pat, intr-atit exagerasem lucrurile de frica si, pentru ce as minti, mi s-a facut ciuda de la inceput vazindu-ti fata radioasa, dar, ti-o jur, asta n-a tinut decit o clipa, n-avusesem inca timp sa ma gindesc. Cind apuc sa judec putin, vorbesc si ma port cu mai multa intelepciune; cred ca si cu dumneata se-ntimpla la fel. In realitate, nu m-as fi bucurat mai mult de insanatosirea propriului meu fiu, dac-as fi avut unul cum ma bucur ca te vad teafar. Si daca n-ai sa-mi dai crezare, rusinea va fi a dumitale si nu a mea. Dar obraznicatura asta de baiat isi permite sa-si bata joc de mine. Mi se pare ca l-ai luat sub pro­tectia dumitale; de aceea tin sa te previn ca intr-o buna zi ma voi lipsi, fii sigur, de onoarea si de placerea de a-l mai cunoaste.

- Dar ce vina am eu? se ratoi Kolea. In zadar v-as fi spus ca printul s-a insanatosit, totuna, n-ati fi vrut sa ma credeti, pentru ca era mult mai interesant sa vi-l inchipuiti zacind pe patul de moarte.

- Cit ai de gind sa ramii aici? il intreba Lizaveta Prokofievna pe print.

- Toata vara, poate chiar mai mult.

- Sper ca ai venit singur? Nu cumva te-ai insurat?

-  Nu, nu sint insurat, raspunse printul, zimbind de naivitatea impunsaturii.

-  De ce zimbesti? Tot ce se poate intimpla. Te-am intrebat despre asta in legatura cu vila; pentru ce n-ai venit sa stai la noi? Avem o aripa intreaga care nu-i ocupata. De altfel, cum ti-o fi vrerea. A cui e vila asta? asta-i proprietarul? asta? insista ea, coborind glasul si facind semn cu capul spre Lebedev. Ce are de se tot strimba?

In momentul acela, Vera, care tinea, ca de obicei, copilul in brate, aparu pe terasa. Lebedev, care se tot invirtea printre scaune nestiind cum sa-si justifice prezenta, pentru ca nu dorea in ruptul capului sa se retraga, de indata ce o vazu, se napusti la ea vinturindu-si bratele ca s-o alunge de pe terasa; mai mult decit atit, pierzindu-si stapinirea de sine, incepu sa bata din picioare.

- Ce-i cu el? E nebun? intreba generaleasa mirata.

- Nu, vedeti ca e

- E beat, poate? Societatea in care te complaci cam lasa de dorit, adauga ea dupa ce-si roti privirea si asupra celorlalti vizi­tatori. Dar ce fata draguta! Cine este?

- E Vera Lukianovna, fiica acestui Lebedev.

- Ah E foarte draguta. Vreau s-o cunosc.

Intre timp, Lebedev, care auzise cuvintele de lauda ale Lizavetei Prokofievna, o si tragea de mina pe fiica-sa, ca s-o prezinte generalesei.

- Orfani, niste bieti orfani! se vaicarea el pe un ton plingaret, apropiindu-se de Lizaveta Prokofievna. Si acest prunc nevinovat e tot orfan; e sora ei, fiica mea Liubov, nascuta din casatorie legitima cu raposata nevasta-mea Elena, care acum sase saptamini a murit la facere prin vointa Domnului da-a ii tine loc de mama, cu toate ca nu-i decit sora si nimic mai mult decit sora nimic mai mult, nimic mai mult

- Iar dumneata, domnule, sa ma ierti, nu esti decit un nating si nimic mai mult Si acum, destul, pricepi de buna seama si singur reteza generaleasa cu o indignare abia stapinita.

- Asa este, intocmai! raspunse el, inclinindu-se cu cel mai mare respect.

- Domnule Lebedev, se spune ca stii sa talmacesti Apocalipsa, e adevarat? intreba Aglaia.

- E foarte adevarat de cincisprezece ani ma ocup

- Am auzit despre dumneata. S-a scris si in ziare, daca nu ma insel!

- Ba nu, era vorba de un alt talmacitor, dar acela a murit, si acum am ramas eu in locul lui, lamuri Lebedev, nemaiputind de fericire.

-  Sintem vecini si ti-as fi indatorata daca intr-una din zile ai veni sa-mi explici Apocalipsa. Am citit-o, dar n-am inteles nimic.

- Ma simt obligat sa va previn, Aglaia Ivanovna, ca toate astea sunt pura sarlatanie, va rog sa ma credeti, se amesteca neasteptat generalul Ivolghin, care statea ca pe ghimpi si pindea nerabdator prliejul sa intre in vorba; apoi, asezindu-se linga Aglaia Ivanovna, continua: Fara indoiala, viata in vilegiatura isi are metehnele si placerile ei si, desigur, primirea unui impostor atit de original ca sa-l auzi talmacind Apocalipsa este o fantezie ca oricare alta, ba as spune chiar o fantezie cu totul aparte, care denota o inteligenta remarcabila, dar se pare ca ma priviti cu mirare? Generalul Ivolghin, am onoarea sa ma prezint. Cind erati micuta, v-am purtat in brate, Aglaia Ivanovna.

  Incintata. Le cunosc pe Varvara Ardalionovna si pe Nina Aleksandrovna, ingina Aglaia, care se straduia sa nu pufneasca in ris.

Lizaveta Prokofievna simti cum singele-i navaleste in obraz. Ceva ce de mult mocnise in inima ei isi cerea dreptul de a razbi la suprafata. Nu-l putea suferi pe generalul Ivolghin, pe care-l cunos­cuse altadata, dar cu care, de foarte multa vreme, incetase orice relatii.

— Minti, domnul meu, minti ca de obicei. Niciodata n-ai purtat-o in brate! i-o reteza ea, clocotind de indignare.

  Ai uitat, maman; mi-aduc aminte si eu ca m-a purtat in brate cind eram micuta, declara pe neasteptate Aglaia. Locuiam pe atunci la Tver si aveam sase ani. Imi aduc aminte ca mi-a facut un arc si o sageata, m-a invatat sa trag si-am omorit un porumbel. Va mai amintiti de porumbelul pe care l-am omorit impreuna?

— Iar mie mi-a adus un coif de carton si o sabie de lemn, mi-aduc aminte si eu! exclama Adelaida.

  Si eu imi amintesc, intari la rindul ei si Aleksandra. V-ati certat atunci din cauza porumbelului ranit si ati fost puse amindoua la colt; Adelaida asa a stat la colt, cu coiful si cu sabia ei.

Generalul i-a spus Aglaiei asa, intr-o doara, ca o tinuse in brate, ca sa intre in vorba si numai pentru ca in felul acesta obisnuia el sa inceapa conversatia cu orice persoana tinara cu care facea cunos­tinta. De data aceasta insa, intimplarea facu sa spuna adevarul, un adevar pe care el insusi il uitase de mult. De aceea, cind Aglaia isi aminti de porumbelul pe care-l omorisera amindoi, memoria batrinului se lumina deodata si, cum se intimpla adesea la batrinete, toate amanuntele acestui fapt, petrecut intr-un trecut indepartat, ii rasarira vii in minte. Ar fi greu de spus ce anume din amintirile acestea a putut sa-l emotioneze atit de puternic pe bietul general, putin ametit, dupa cum ii era obiceiul, dar fara indoiala ca batrinul, brusc, fu profund induiosat.

- Imi amintesc, tin minte tot! striga el. Aveam pe atunci gradul de capitan. Erai asa de micuta, asa de draguta! Nina Aleksandrovna Ganea Veneam in casa eram primit Ivan Feodorovici

- Si uite unde-ai ajuns acum! ii lua vorba din gura generaleasa. inseamna ca nu ti-ai inecat de tot in bautura bunele sentimente, de vreme ce o amintire ca asta a putut sa te readuca la simtire ome­neasca! I-ai facut sotiei tale o viata de chin. In loc sa fii o calauza pentru copiii tai, ai ajuns sa stai la puscarie pentru datorii. Pleaca de aici, domnul meu, du-te de te ascunde undeva, dupa vreo usa, intr-un colt, si varsa lacrimi amare; adu-ti aminte de vremea cind erai om de treaba si poate bunul Dumnezeu te va ierta. Du-te, du-te, iti vorbesc serios. Nu exista un mijloc mai bun de indreptare decit sa te gindesti cu pocainta la cele ce-ai savirsit.

De fapt nici nu era nevoie sa i se atraga atentia ca primise o admonestare serioasa; ca tot omul cazut in patima betiei, generalul era foarte simtitor si, ca toti cei pe care bautura i-a tras la fund, retraia cu multa durere si amaraciune amintirile unui trecut fericit. Se ridica umil si se indrepta spre usa, ceea ce o dezarma imediat pe Lizaveta Prokofievna careia i se facu deodata mila de el.

- Ardalion Aleksandrovici, dragutule, striga ea in urma-i, mai stai un pic, pacatosi sintem cu totii; cind ai sa-ti mai usurezi constiinta, sa treci pe la mine, sa stam putintel de vorba, sa ne mai aducem aminte de trecut. Eu sint poate de o suta de ori mai pacatoasa decit tine; ei, si acum pleaca sanatos, du-te, ce mai stai se reculese ea, de teama ca batrinul Ivolghin ar fi in stare sa se intoarca.

- Poate ca-i mai bine sa-l lasi singur acum, il opri printul pe Kolea, care se si repezise pe urmele tatalui sau. Altminteri te pomenesti ca peste un minut se va razgindi, si s-a dus tot farmecul acestei clipe.

- E adevarat, lasa-l in pace; ai sa te duci la el peste o jumatate de ceas, hotari Lizaveta Prokofievna.

- Iata ce-nseamna sa i se spuna omului macar o singura data in viata adevarul; l-a rascolit pina la lacrimi! indrazni sa-si dea cu pa­rerea Lebedev.

-  Las' ca nici tu, domnul meu, se pare ca nu te lasi mai prejos daca ceea ce-am auzit e adevarat, il repezi fara crutare Lizaveta Prokofievna.

Raporturile intre musafirii adunati in momentul acela la print incepura treptat sa se contureze. Printul, bineinteles, isi dadu seama imediat si fu in masura sa aprecieze in toata valoarea prietenia pe care i-o aratau generaleasa si fiicele ei si tinu sa declare ca si el, cu putin inainte de vizita lor, avea de gind sa vina sa le vada, netinind seama nici de boala si nici de ora destul de tirzie. Lizaveta Prokofievna, cercetindu-i cu privirea pe toti cei adunati la el, ii raspunse ca nimic nu l-ar impiedica sa-si puna in aplicare proiectul chiar acum. Ptitin, ca de obicei politicos si rezervat, nu intirzie sa se retraga, plecind spre pavilionul lui Lebedev si indemnindu-l si pe acesta sa faca la fel. Lebedev promise ca vine numaidecit; Varia, care intre timp se intretinuse cu fetele Epancin, ramase pe loc; atit ea, cit si fratele ei erau foarte multumiti de plecarea tatalui lor; curind dupa aceea, Ganea urma si el exemplul lui Ptitin. in tim­pul celor citeva minute pe care le petrecu pe terasa in prezenta doamnelor Epancin, avusese o atitudine rezervata, dar demna, si nu s-a tulburat deloc de privirile incruntate ale Lizavetei Prokofievna, care, in doua rinduri, il masura din cap pina-n picioare. Intr-adevar, cei care-l cunoscusera altadata puteau sa-si dea seama ca in felul de a fi al lui Ganea se produsese o mare schimbare, ceea ce ii placu mult Aglaiei.

- Persoana care a iesit acum e Gavrila Ardalionovici, nu-i asa? intreba ea deodata, asa cum ii placea uneori sa intervina brusc in conversatia altora, aruncind o vorba neasteptata, spusa tare si raspi­cat, fara a se adresa cuiva anume.

- Da, raspunse printul.

- E aproape de nerecunoscut. S-a schimbat mult de tot si vadit e o schimbare in bine, adauga Aglaia.

- Ma bucur pentru el, spuse printul.

-  A fost foarte bolnav, explica Varia cu compatimire in glas, care-i trada o ascunsa bucurie.

— Adica ce schimbare in bine vezi tu la el? intreba nedumerita Lizaveta Prokofievna cu o nuanta de minie si chiar de spaima in glas. Ce-ti veni? Nici o schimbare in bine. Ce anume gasesti incintator la el?

  Ce poate fi mai incintator decit „cavalerul sarman'! striga Kolea deodata, adapostit dupa scaunul Lizavetei Prokofievna.

— La asta subscriu si eu, spuse printul S. rizind.

— Sint de aceeasi parere, declara solemn Adelaida.

— Ce „cavaler sarman'? intreba generaleasa, uitindu-se pe rind, cu ciuda si nedumerire, la cei trei care vorbisera; dar, bagind de seama ca Aglaia se imbujora la fata, adauga cu naduf: Vreo prostie de-a voastra, desigur! Ce-i cu acest „cavaler sarman', ma rog?

— Doar nu-i intiia oara ca pustiul asta, protejatul dumitale, dena­tureaza si rastalmaceste cuvintele altora!  raspunse Aglaia cu o indignare dispretuitoare.

De fiecare data cind i se-ntimpla Aglaiei sa aiba asemenea izbucniri de minie (si i se-ntimpla cam des), aproape intotdeauna, in ciuda expresiei aparent grave si pline de apriga hotarire, chipul ei infuriat trada in acelasi timp atita naivitate copilareasca, de scolarita rasfatata, incit cei din jur cu greu isi puteau stapini risul, spre exasperarea fetei, care nu intelegea de ce rid ceilalti si „cum pot, cum indraznesc ei sa rida?' La fel si de data aceasta, izbucnira in ris surorile ei, printul S., ba chiar si printul Lev Nikolaevici zimbi, rosind fara voie; cit despre Kolea, in culmea multumirii, ridea cu hohote. Ca rezultat, Aglaia se inciuda si mai tare, ceea ce o facu sa para si mai frumoasa. Ii statea bine ori de cite ori se tulbura pentru ceva, dar mai ales cind se necajea pentru aceasta tulburare.

  De cite ori n-a rastalmacit dumnealui chiar si vorbele dumitale, adauga ea, adresindu-se mamei sale.

  Dar eu ma refer la o exclamatie a dumitale, nu se dadu batut Kolea. Acum o luna, rasfoind Don Quijote, ai exclamat ca nu-i nimeni mai incintator decit „cavalerul sarman'! Nu stiu la cine te-ai gindit atunci: la Don Quijote, la Evgheni Pavlici sau la altcineva, in orice caz te gindeai la cineva anume si ai vorbit mult, mult

  Mi se pare ca te cam intreci cu gluma, dragutule, in presu­punerile tale, il intrerupse inciudata Lizaveta Prokofievna.

— Toata lumea a vorbit atunci, nu numai eu, continua netulburat Kolea, toata lumea a vorbit si mai vorbeste si acum, ii dadea el inainte cu gura. Uite, chiar si acum, printul S., Adelaida Ivanovna si ceilalti s-au declarat pentru „cavalerul sarman'; prin urmare, „cavalerul sarman' exista, sint convins ca exista si cred ca numai din cauza Adelaidei Ivanovna n-am putut afla pina acum cine este acel „cavaler sarman'.

— Asta-i buna! Ce vina am eu? se apara rizind Adelaida.

  Vina dumitale e ca n-ai vrut sa-i faci de petrecanie! Aglaia Ivanovna te-a rugat doar atunci sa schitezi portretul „cavalerului sarman' si ti l-a descris, sugerind si subiectul tabloului, asa cum il concepuse ea; iti mai amintesti subiectul? N-ai vrut

  Dar cum era sa-i fac portretul? Pe cine as fi zugravit? Asa cum mi l-a descris Aglaia, acest „cavaler sarman'

Nu-si salta ca inainte Viziera de pe-obraz

Ce chip as fi putut concepe? Ce sa zugravesc - o retea de otel? Un anonim?

  Nu pricep nimic; despre ce viziera vorbiti? se enerva generaleasa, care incepuse sa inteleaga foarte bine cam cine era subinte­les prin numele acesta (de buna seama ca ceilalti stiau de mult per­soana vizata) de „cavaler sarman'. Dar ceea ce puse virf la toate si o facu sa explodeze era faptul ca la un moment dat observa ca printul Lev Nikolaeviei se rusina si se inrosi ca un baietandru.

- N-o sa ispraviti odata cu aceasta nerozie sau aveti de gind s-o tineti asa la infinit? Imi explicati sau nu ce-i cu acest „cavaler sarman', un secret atit de grozav, ca nu-i chip sa-l aflam si noi?

Un nou val de risete a fost singurul raspuns pe care-l primi generaleasa.

- E vorba pur si simplu de o foarte curioasa poezie ruseasca despre un „cavaler sarman', interveni in sfirsit printul S., voind sa aplaneze lucrurile si sa schimbe subiectul. Un fragment fara inceput si fara sfirsit. Acum o luna, intr-o dupa-amiaza, eram adunati cu totii si, ca de obicei, rideam si cautam un subiect pentru viitorul tablou al Adelaidei Ivanovna. Dupa cum stiti, problema aceasta constituie de multa vreme o preocupare continua a familiei. Cu aceasta ocazie s-a propus ca subiect figura „cavalerului sar­man'; cine anume l-a sugerat nu-mi mai aduc aminte

- Aglaia Ivanovna! striga Kolea.

-  Poate, nu tagaduiesc, numai ca nu-mi mai amintesc, urma printul S. Unii au facut haz de acest subiect, considerindu-l pur si simplu ridicol, altii l-au gasit extrem de interesant, dar cu totii au fost de parere ca pentru a-l infatisa pe „cavalerul sarman' trebuie cautata o figura potrivita care sa serveasca drept model; s-au trecut in revista toate figurile cunostintelor noastre, dar nici una nu se potrivea si lucrurile s-au oprit aici; asta-i tot; nu inteleg pentru ce i-a trebuit lui Nikolai Ardalionovici sa mai aduca vorba de asta? Ceea ce a avut haz si era nimerit atunci nu se mai potriveste si nu prezin­ta nici un interes acum.

- Pentru ca ascunde, probabil, o noua prostie rautacioasa si jig­nitoare, i-o reteza cu asprime Lizaveta Prokofievna.

- Nu-i nici o prostie, ci dimpotriva, numai stima cea mai pro­funda, declara Aglaia cu totul neasteptat si pe un ton grav si plin de importanta.

Aglaia, intre timp, isi recapatase calmul, izbutind sa-si invinga tulburarea. Mai mult, judecind dupa expresia fetei si a ochilor ei, se putea crede ca este chiar bucuroasa de intorsatura neasteptata pe care o luase gluma si ca toata schimbarea asta se produsese la dinsa exact din momentul cind tulburarea crescinda a printului devenise prea batatoare la ochi.

— Ba rid ca niste smintiti, ba, te miri de ce si de unde, proclama cea mai profunda stima! Ati capiat? Ce fel de stima? Raspunde imediat, ce ti s-a nazarit de ai inceput sa indrugi asa, din senin despre nu stiu ce fel de stima profunda?

  Stima cea mai profunda, continua pe acelasi ton grav si impunator Aglaia, raspunzind la intrebarea minioasa a mamei sale pentru ca in versurile acestea este descris un om capabil, in primul rind, sa aiba un ideal, in al doilea, faurindu-si un ideal, sa creada in el cu toata puterea fiintei lui, iar crezind in el sa i se daruiasca in intregime, inchinindu-i fara preget intreaga-i viata. Cam rar se poate intilni asa ceva in epoca noastra. In versurile acelea nu ni se spune care era anume idealul  „cavalerului  sarman', dar reiese limpede ca e vorba de un chip atit de luminos, o adevarata „intru­chipare a frumusetii  pure', incit inamoratul  cavaler s-a simtit indemnat sa-si lege la git un sirag de matanii in loc de esarfa. E drept ca mai apare acolo si o deviza cam enigmatica, gravata pe scutul sau prin trei litere, N.F.B

- A.M.D., rectifica Kolea.

-  Iar mie imi place sa spun N.F.B. si asa am sa spun, il intre­rupse taios si cu ciuda Aglaia. In tot cazul, un lucru e limpede, ca oricine ar fi fost doamna lui, orice ar fi facut, amanuntul acesta nu-l interesa citusi de putin pe sarmanul cavaler. Era de ajuns ca o ale­sese si se increzuse in „frumusetea ei pura' pentru a i se inchina de-a pururi; tocmai aici e meritul lui mare, ca declarindu-se o data pentru totdeauna spadasinul ei, restul nu mai avea nici o importanta pentru el, chiar daca ar fi ajuns pe urma o hoata; era dator sa creada in ea mai departe si sa lupte pentru frumusetea ei neprihanita. Poe­tul a vrut, se pare, sa reuneasca intr-un singur chip neasemuit semni­ficatia uriasa a iubirii platonice proprie cavalerismului medieval, intruchipata in dragostea sublima a unui cavaler „fara teama si fara prihana'; bineinteles, toate acestea sint de domeniul idealului, dar la „cavalerul sarman', sentimentul acesta a atins gradul cel mai inalt, ajungind pina la ascetism; trebuie sa recunoastem ca facul­tatea de a iubi astfel este extrem de graitoare si de semnificativa, si a avea asemenea sentimente oglindesc o trasatura de caracter de mare profunzime si, dintr-un anumit punct de vedere, foarte laudabila chiar, vadind un suflet nobil, fara a mai fi nevoie sa ne gindim la Don Quijote. „Cavalerul sarman' e acelasi Don Quijote, dar un Don Quijote grav, nu comic. La inceput nu-l intelesesem si am ris de el, dar acum il iubesc pe „cavalerul sarman' si, mai ales, respect ispravile lui cavaleresti.

Asa sfirsi Aglaia si, observind-o, era greu de spus daca vorbea serios sau glumea.

- O fi vorba de vreun nerod si de ispravile lui asijderea! decise generaleasa. De altfel si dumneata, domnisoara, vad ca te-ai cam intrecut cu vorba, un intreg discurs; nu-ti sade bine deloc! In tot cazul, nu se cade din partea ta, nu e ingaduit. Si care sint, ma rog, versurile acelea? Recita-le, probabil ca le stii pe de rost! Vreau sa le aud numaidecit. Niciodata n-am putut suferi versurile si vad ca presimtirea nu m-a inselat. Rogu-te, printe, pentru numele lui Dumnezeu, incearca sa rezisti pina la capat; se vede treaba, soarta noastra e sa rabdam impreuna, adauga ea, adresindu-se lui Lev Nikolaevici. Parea indignata la culme.

Printul Lev Nikolaevici voi sa spuna ceva, dar din cauza tul­burarii nu era in stare sa scoata un cuvint. In schimb Aglaia, care-si permisese atitea in „discursul' ei, nu se arata deloc contrariata, ci, dimpotriva, parea cit se poate de multumita. S-ar fi spus ca se pregatise dinainte sa recite versurile acestea si ca astepta numai sa ne invitata. Se ridica imediat, serioasa si grava, pasi in mijlocul terasei si se opri cu fata inspre fotoliul in care sedea printul. Toata lumea o privea cu mirare si aproape toti - printul S., surorile, mama ei - urmareau cu neliniste scena, consternati oarecum de aceasta noua sotie care ameninta sa depaseasca limitele ingaduite.

Vedea insa ca Aglaiei ii placea tocmai aceasta gravitate solemna caare se pregatea sa inceapa recitarea versurilor.

Lizaveta Prokofievna era gata-gata s-o trimita la locul ei, dar in momentul cind Aglaia incepu sa declame balada cu pricina, doi musafiri neasteptati, discutind tare, urcara treptele terasei, venind dinspre strada. Era generalul Ivan Feodorovici Epancin insotit de un tinar cu o infatisare distinsa. Aparitia lor stirni un oarecare freamat si o vie miscare printre musafiri.

VII

Tinarul de vreo douazeci si opt de ani care-l insotea pe general era inalt, bine facut, cu o fata frumoasa si inteligenta; ochii lui mari, negri, straluceau de spirit si de ironie. Aglaia, fara sa-i arunce macar o privire, continua sa recite versurile, lasind sa se vada ca se uita numai la print si ca nu i se adreseaza decit lui. Printul nu mai avu nici o indoiala ca toate astea ea le facea intentionat. Sosirea celor doi oaspeti insa ii permise sa scape de situatia extrem de peni­bila in care se afla. Zarindu-i, se ridica pe jumatate si ii adresa de departe un salut amabil generalului, facindu-i semn sa nu intrerupa recitarea; pe urma trecu in spatele fotoliului sau si, rezemindu-se cu bratul sting de speteaza, continua sa asculte urmarea baladei intr-o pozitie oarecum mai comoda si, ca sa zicem asa, mai putin „ridicola' decit asezat intr-un fotoliu. La rindul ei, Lizaveta Prokofievna ii invita printr-un gest imperios pe noii vizitatori sa se opreasca. Atentia printului, de altfel, se indrepta imediat asupra persoanei care-l insotea pe general, deoarece banuia ca tinarul acesta este Evgheni Pavlovici Radomski, de care auzise vorbindu-se mult, si la care se gindise nu o data pina atunci. Il deruta insa haina civila a nou-venitului; Evgheni Pavlovici era militar. Cit timp tinu recitarea versurilor, musafirului cel nou ii flutura pe buze un suris ironic, ca si cum ar fi auzit si el de „cavalerul sarman'.

„Nu este exclus sa fi nascocit chiar el toata povestea asta!' trecu prin gind lui Miskin.

Cu totul altceva se petrecu intre timp cu Aglaia. Poza artificiala si aerul afectat pe care le arborase in momentul cind se pregati sa recite facura loc pe nesimtite unei atitudini pline de seriozitate si intelegere fata de ideea poetului; Aglaia se arata atit de patrunsa de sensul si tonul poeziei, accentua fiecare cuvint cu atita convingere, incit nu numai ca izbuti catre sfirsit sa captiveze atentia tuturor, ci chiar sa si justifice intr-o oarecare masura gravitatea exagerata cu care pasise adineauri in mijlocul terasei. Acum se putea crede ca toata atitudinea ei de pina atunci n-a fost decit expresia naiva a unui respect nemarginit pentru continutul si semnificatia adinca a ver­surilor pe care voia sa le transmita auditoriului. Ochii ei straluceau, si in doua rinduri un fior de exaltare pasionata strabatu chipul ei minunat. Poezia suna astfel:

Fost-a un voinic cu fala. Zis: sarmanul cavaler.

Suflet drept si fata pala, Un viteaz in za de fier.

Si-i fu data-o soarta-amara, Caci, se spune ca-ntr-o zi,

O vedenie fugara A Iui inima-ndragi.

Si de-atunci, dintr-o scinteie, Doru-I arse in vapai,

De atunci nici o femeie Nu privira ochii sai.

Isi lega matanii sfinte Peste gulerul de-atlaz,

Nu-si salta ca inainte Viziera de pe-obraz

Plin de dragoste si vise.

Gata fiind de orisice.

Pe-al sau scut cu singe scrise

Trei insemne — A.M.D.

Si-n pustia Palestinei Calarindu-si calul pag,

Cind in lupta paladinii Invocau un nume drag,

in crunt iures de otele. Beat de singe musulman,

Sanda  Rosa, Iumen coeli! Striga el cu glas avan.

Reintors din batalie in castelul sau strabun,

Trist, cu inima pustie. Se sfirsi, curind, nebun.

Mai tirziu, amintindu-si cu consternare de toata scena aceasta, printul a fost multa vreme chinuit de o intrebare de nedezlegat pen­tru el: cum a putut ea sa imbine un sentiment atit de autentic, atit de frumos cu o gluma atit de rautacioasa si perfida? In privinta intentiei de a-l intepa si a-si bate joc de el, printul nu avea nici o indoiala si pe buna dreptate: Aglaia, recitind versurile, isi permi­sese sa inlocuiasca literele A.M.D. cu N.F.B. Era sigur ca auzise bine (ulterior avu prilejul sa se convinga ca nu se inselase). In tot cazul, gluma Aglaiei - caci era o gluma, desi cam rautacioasa si nesabuita, fusese premeditata. De o luna toti vorbeau (si rideau) de „cavalerul sarman'. Si totusi, oricit s-a straduit mai tirziu printul sa reconstituie in memorie intreaga scena, reiesea ca in loc sa pro­nunte cu un ton ironic literele acestea, in loc sa le accentueze pen­tru ca sa faca sa reiasa sensul lor ascuns, Aglaia le pronunta dim­potriva cu o seriozitate atit de grava, cu o simplitate asa de naturala si nevinovata, incit se putea crede ca aceste litere figurau cu ade­varat in text. Si la aceasta constatare printul isi simti inima zvicnind ca de o impunsatura dureroasa. Lizaveta Prokofievna nu remarca bineinteles substituirea initialelor si nici aluzia n-o sesiza. Greneralul Ivan Feodorovici a inteles doar atit, ca se declamau niste versuri. Printre auditori, multi au simtit cu surprindere aluzia, dar s-au facut ca nu baga de seama. Cit despre Evgheni Pavlovici (printul ar fi putut pune ramasag), acesta nu numai ca a inteles totul, dar a cautat chiar s-o arate: prea elocvent era zimbetul lui batjocoritor.

- Ce minunatie! exclama generaleasa transportata de admiratie de indata ce Aglaia ispravi. Ale cui sint versurile acestea?

-  Puskin le-a scris, maman. Vai, nu ne face de ris, mai mare rusinea! se scandaliza Adelaida.

-  Ba, drept sa spun, ma mir cum de nu m-am prostit de tot in anturajul vostru, replica cu acreala Lizaveta Prokofievna. Ce ru­sine! De indata ce ajungem acasa, sa-mi prezentati versurile acestea ale lui Puskin!

- Mi se pare ca nici nu-l avem acasa pe Puskin.

-  Doar vreo doua volume, ferfenitite, care zac pe undeva din timpuri imemoriale, lamuri Aleksandra.

- Trimiteti numaidecit pe cineva la oras sa cumpere cartea, sa plece Feodor sau Aleksei cu primul tren, mai bine Aleksei. Iar tu, Aglaie, vino putin incoace!  Saruta-ma, ai recitat foarte frumos poezia; daca ai spus-o fara gind ascuns, din toata inima si cu sin­ceritate, atunci esti de compatimit, adauga generaleasa cu voce scazuta, iar daca ai ales-o cu un gind anume, ca sa-ti bati joc de el, afla ca nu te aprob, si in cazul acesta era mult mai bine sa n-o fi recitat deloc. Pricepi! Si acum, du-te, domnisoara, mai vorbim noi in privinta asta; am stat cam mult, e timpul sa plecam.

Intre timp, printul se duse sa-l salute pe general, prilej cu care acesta i-l prezenta pe Evgheni Pavlovici Radomski.

- L-am cules din drum, ca sa spun asa; chiar acum a sosit cu trenul; aflind ca merg la Pavlovsk si ca toti ai nostri sint aici

- Aflind ca si dumneata esti aici, il intrerupse Evgheni Pavlovici, si cum de multa vreme imi propusesem sa caut, nu numai cunostinta, dar si prietenia dumitale, n-am vrut sa pierd prilejul. Se pare ca esti suferind? Abia acum am aflat

- Inzdravenit si incintat sa te cunosc; am auzit mult si chiar am vorbit despre dumneata cu printul S., raspunse Lev Nikolaevici intinzindu-i mina.

Dupa acest schimb de amabilitati, cei doi isi strinsera mina si se uitara lung unul in ochii celuilalt. Conversatia deveni in curind generala. Printul baga de seama (inregistra acum cu o sensibilitate extraordinara chiar si unele lucruri care in mod normal scapa unei observatii obisnuite) ca haina civila a lui Evgheni Pavlovici atrage in cel mai inalt grad atentia si uimirea tuturor, asa incit toate cele­lalte impresii de pina atunci palira deodata si pentru moment fura uitate. Ai fi zis ca schimbarea aceasta de tinuta constituia un fapt de o gravitate exceptionala. Adelaida si Aleksandra, nedumerite, il chestionau pe Evgheni Pavlovici. Printul S., ruda cu nou-venitul, dadea semne de neliniste si ingrijorare; cit despre general, acesta parea tulburat peste masura. Numai Aglaia se multumi sa arunce o privire plina de curiozitate, dar absolut calma, asupra lui Evgheni Pavlovici, ca si cum ar fi vrut numai sa compare daca-i sta mai bine imbracat civil, dupa care intoarse cu indiferenta capul, ingnorindu-l cu desavirsire. Lizaveta Prokofievna nu-i adresa nici ea vreun cuvint, desi poate ca era si ea cam tulburata. Printul avu impresia ca ea nu prea il are la inima pe Evgheni Pavlovici.

-  M-a uimit! M-a dat gata! repeta intruna Ivan Feodorovici, asaltat de intrebari. Nu-mi venea sa cred ochilor cind l-am intilnit adineauri, la Petersburg. Si ce-i veni asa deodata? Nu inteleg! Ca doar el era acela care tuna si fulgera, sustinind ca nu trebuie sa sarim peste cal.

Dupa cum reiesea din discutii, Evgheni Pavlovici isi anuntase mai de mult intentia de a demisiona, dar, ori de cite ori aborda acest subiect, o facea pe un ton mai mult glumet, asa incit nimeni nu-l lua in serios. De altfel, obisnuia sa discute chiar si despre lucrurile cele mai grave pe acelasi ton glumet, incit nu se putea sti cind vorbeste serios si cind glumeste, mai cu seama atunci cind el insusi voia sa nu fie inteles.

- E ceva provizoriu, am demisionat doar pentru citeva luni. ce mult pentru un an, facea haz Radomski.

- Dar nu era cazul deloc, pe cit cunosc situatia dumitale, protes­ta agitat generalul.

- Dar mosiile? Chiar dumneata ma sfatuiai sa le mai vizitez din cind in cind; s-apoi, vreau si eu sa fac o plimbare in strainatate

Curind discutia aluneca spre alte subiecte, fara insa ca neli­nistea si ingrijorarea cu totul deosebite sa se fi imprastiat, si printul, observator atent la tot ce se petrecea in jurul lui, putu sa constate ca emotia provocata de un fapt in aparenta atit de neinsemnat era cam prea neobisnuita, ceea ce dovedea ca aici se ascunde ceva ce-i

scapa lui.

-  Asadar, „cavalerul sarman' a aparut din nou pe firmament? intreba Evgheni Pavlovici, apropiindu-se de Aglaia.

Spre surprinderea printului, ea il masura pe Radomski cu o privire intrebatoare si chiar nedumerita, ca si cum ar fi vrut sa-i spuna ca nici nu putea fi vorba intre ei de „cavalerul sarman' si ca nu intelege rostul intrebarii.

-  Dar e tirziu, e prea tirziu la ora asta sa trimiteti pe cineva la oras sa caute un volum de Puskin, e prea tirziu, se razboia Kolea cu Lizaveta Prokofievna. De o mie de ori v-o repet: e prea tirziu!

-  Da, intr-adevar, e prea tirziu acum si cred ca toate pravaliile s-au inchis, se amesteca si aici Evgheni Pavlovici, departindu-se in graba de Aglaia. A trecut de ora opt, adauga el, uitindu-se la ceas.

- Am asteptat atita pina acum, incit ar fi cazul sa avem rabdare pina miine, strecura la rindul ei Adelaida.

- De altfel, adauga Kolea, nici nu se cuvine, e indecent ca niste oameni din inalta societate sa manifeste atita interes pentru lite­ratura. Intrebati-l pe Evgheni Pavlovici. Nu, e mai onorabil sa te preocupe docarul galben cu roti rosii.

-  Iar ai inceput sa vorbesti cu fraze luate din carti,  Kolea, remarca Adelaida.

- Nici nu-i in stare sa vorbeasca altfel, interveni Evgheni Pavlovici; imprumuta expresii si fraze intregi din articole de critica literara. De mult am placerea sa cunosc felul de a se exprima al lui Nikolai Ardalionovici. De data aceasta insa, n-a vorbit cu fraze luate din carti. Nikolai Ardalionovici face cu siguranta aluzie la docarul meu galben cu roti rosii. Numai ca intre timp l-am schimbat - ai ramas in urma cu evenimentele, prietene.

Printul fusese atent la ceea ce spunea Radomski Avu impresia ca acesta se tine cu multa demnitate, ca este modest si spiritual; dar mai cu seama aprecie faptul ca-l trata pe Kolea ca de la egal la egal, raspunzindu-i simplu si prietenos la toate tachinarile.

-  Ce-i asta? o intreba Lizaveta Prokofievna pe Vera, fiica lui Lebedev, care aparu in fata ei, tinind in brate citeva volume de for­mat mare, foarte frumos legate si aproape noi.

-  E Puskin, raspunse Vera. Puskin al nostru, adauga ea. Tata mi-a poruncit sa vi le aduc.

- Cum asa? Cum vine asta? se minuna Lizaveta Prokofievna.

— Nu in dar, nu! N-as indrazni sa-mi permit asa ceva! sari Lebe­dev de dupa umarul fiicei sale. Vi-l ofer in cost. Este Puskin al nos­tru, al familiei, editia lui Annenkov, in prezent epuizata. Il cedez la pret oficial. Il ofer cu veneratie Excelentei voastre ca sa-l cum­parati si sa va potoliti astfel nobila nerabdare a celor mai nobile sentimente literare ce va insufletesc.

— A! daca vrei sa-l vinzi, foarte bine, nu pot decit sa-ti multumesc. N-ai sa fii in pierdere, nu te teme; numai nu te mai iz­meni atita, domnule! Am auzit vorbindu-se de dumneata, se spune ca citesti mult si cunosti o gramada de lucruri, o sa stam intr-o zi de vorba; vrei sa-mi aduci chiar dumneata cartile acestea acasa?

— Cu veneratie si respect! facu strimbindu-se Lebedev, incintat la culme si cit pe ce sa smulga cartile din miinile fiicei lui.

-  Sa mi le aduci  cu sau fara veneratie, numai  sa nu mi le imprastii pe drum. Dar cu o conditie, adauga Lizaveta Prokofievna, scrutindu-l cu privirea, numai  pina la usa, n-am de gind sa te primesc astazi. Pe fiica ta Vera poti s-o trimiti chiar si acum. daca vrei; imi place mult.

  De ce nu spui de vizitatorii care asteapta afara? il dojeni nerabdatoare Vera pe tatal sau. Chiar daca nu-i anunti, ei tot au sa intre, au si inceput sa faca gura.  Lev Nikolaevici, continua ea - adresindu-se printului, care se si pregatise sa-si insoteasca musafirele si era cu palaria in mina, sint patru insi dincolo care asteapta He mult sa-i primiti si fac galagie, dar tata nu-i lasa sa intre.

- Niste musafiri? intreba printul.

- Cica au treaba cu dumneavoastra; dar asa cum arata, daca nu-i lasam sa intre acum, ar fi in stare sa va opreasca-n drum. E mai bine sa-i primiti, Lev Nikolaevici, dupa aceea la faceti vint. Gavrila Ardalionovici si Ptitin se zbat acolo ca sa-i potoleasca, iar ei nici nu vor s-auda macar.

- E fiul lui Pavliscev! Fiul lui Pavliscev! N-ar trebui, n-ar trebui sa-i lasam! se agita Lebedev dind din miini. Nu merita sa stai de vorba cu ei; nici n-ar fi de demnitatea dumitale, excelentissime print, sa te cobori pina la ei. Crede-ma. Nu merita

-  Fiul lui Pavliscev!  Dumnezeule!  striga printul consternat. Stiu stiu dar il insarcinasem pe Gavrila Ardalionovici sa se ocupe de chestiunea asta. Chiar adineauri imi spunea ca

In momentul acela aparu pe terasa si Gavrila Ardalionovici, urmat de Ptitin. Din odaia alaturata se auzi mare larma; vocea sonora a generalului Ivolghin parea ca vrea sa acopere glasurile celorlalti; Kolea se repezi intr-acolo.

- Foarte interesant! observa tare Evgheni Pavlovici. „Asadar, stie despre ce-i vorba!' gindi printul.

-  Care fiu al Iui Pavliscev? De unde si pina unde? intreba nedumerit generalul Epancin, plimbindu-si de la unul la altul pri­virea intrebatoare si in cele din urma intelese fara greutate ca era singurul care nu cunostea aceasta noua istorie.

Intr-adevar, toti pareau cuprinsi de emotie si nerabdare. Printul nu intelegea cum o chestiune pur personala a lui putea sa destepte atit interes din partea tuturor.

- Ar fi foarte bine ca dumneata sa transezi personal si chiar acum toata afacerea asta, spuse Aglaia, apropiindu-se de el cu un aer deosebit de grav, iar noua sa ne dai voie sa-ti fim martori. Vor te compromita, printe; e momentul sa-ti aperi drepturile cu toata strasnicia si ma bucur de pe acum pentru dumneata.

- Si eu doresc sa se puna capat o data pentru totdeauna acestei inscenari mirsave!  striga generaleasa.  Fii cu bagare de seama, printe, si nu-i cruta deloc! Mi-au impuiat capul cu afacerea asta si mult singe rau mi-am facut din pricina dumitale. Dar sint curioasa sa-i vad. Lasa-i sa intre, iar noi mai raminem. Aglaia a avut o idee buna. Dumneata stii despre ce este vorba, printe? i se adresa ea printului S.

-  Am auzit, fireste; chiar la dumneavoastra in casa. Si tare as vrea sa-i vad si eu pe tinerii acestia, raspunse printul S.

- Astia-s niste nihilisti, nu-i asa?

-  Nu, nu sint tocmai nihilisti, se amesteca in vorba Lebedev, facind un pas inainte, in timp ce tot corpul ii tremura de emotie, astia sint si mai si; dupa cum spune nepotu-meu, i-au intrecut pina si pe nihilisti. Si degeaba credeti, Excelenta, ca prezenta dumnea­voastra ii va intimida. Nu prea se lasa ei intimidati cu una cu doua. Printre nihilisti intilnesti uneori si oameni instruiti, savanti chiar; or, acestia merg mult mai departe in sensul ca urmaresc ceva pre­cis, sint in primul rind oameni de actiune. De fapt, e un fel de con­secinta a nihilismului, dar nu prin influenta lui nemijlocita, ci mai mult din auzite, indirect; ei nici nu umbla sa se manifeste prin vreun articolas de gazeta sau asa ceva, ci cauta sa se afirme direct prin fapte; aici nu mai e vorba ca „un oarecare Puskin' e socotit stupid sau ca Rusia trebuie dezmembrata. Nu, nu, dumnealor, daca le-a intrat ceva in cap, considera ca au tot dreptul sa mearga pina-n pinzele albe si sa nu dea inapoi de la nici un obstacol, chiar daca pentru asta ar fi nevoie sa trimita pe lumea cealalta opt, zece sau mai multe persoane. De aceea nu te-as sfatui, printe

Dar printul se si indreptase spre usa, in intimpinarea noilor vizita­tori.

- Ii calomniezi, Lebedev, spuse el zimbind. Te-a indispus purtarea nepotului dumitale. Sa nu-l credeti, Lizaveta Prokoftevna. Va asigur ca alde Gorski si Danilov nu sint dccit exceptii, iar aces­tia pur si simplu au apucat pe o cale gresita Numai ca n-as vrea sa-i primesc aici, in prezenta tuturor.  Scuza-ma,  Lizaveta Prokofievna, ii voi introduce ca sa-i vedeti, si pe urma trec cu ei alaturi. Poftiti, domnilor!

Il nelinistea de fapt un alt gind, care ameninta sa devina o bsesie chinuitoare. I se paru cam ciudata coincidenta aceasta; nu cumva cineva potrivise intentionat lucrurile astfel, incit oamenii acestia sa se prezinte exact in momentul cind avea el in vizita citiva musafiri, tocmai cu scopul de a-l compromite si pentru a obtine ast­fel cistig de cauza?

Dar isi reprosa cu amaraciune aceasta „monstruoasa si perversa banuiala'. Ar fi murit poate de rusine daca cineva ar fi putut citi in sufletul lui un astfel de gind si, in clipa cind aparura noii lui vizita­tori, era gata sa se considere, cu toata sinceritatea, ca dintre toti cei adunati in juru-i el era cel mai de dispretuit din punct de vedere moral.

Intrara patru tineri, urmati de generalul Ivolghin, infierbintat la culme si pornit pe harta. Din cauza surescitarii il lovise probabil o criza subita de elocinta. „Acesta tine cu mine in orice caz!' isi spuse printul cu un zimbet trist. Kolea se strecura si el impreuna cu tot grupul; ii vorbea aprins lui Ippolit, care facea si el parte din grup si-l asculta cu un suris ironic in coltul gurii.

Printul le oferi scaune noilor sositi. Toti patru erau asa de tineri (pareau sa nu fi atins nici virsta majoratului), incit pe oricine l-ar fi cuprins nedumerirea de toata zarva produsa, de importanta ce li se dadea si mai ales de ceremonialul primirii lor. Ivan Feodorovici Epancin, de pilda, care nu stia si nu intelegea nimic „din afacerea asta noua', se indigna la vederea acestor copilandri si ar fi protestat cu siguranta intr-un mod oarecare, daca nu l-ar fi intrigat ciudata pasiune cu care sotia lui se interesa de afacerile personale ale printului. Hotari totusi sa ramina, si nu atit din curiozitate, cit mai ales din bunatatea inimii, socotind ca prezenta lui ar putea fi utila si ca, in orice caz, ii va impresiona pe adversarii printului. Dar pleca­ciunea pe care i-o facu de departe generalul Ivolghin il irita din nou; Ivan Feodorovici incrunta sprincenele si se hotari sa nu scoata un cuvint.

De altfel, printre tinerii acestia se gasea si unul de vreo treizeci de ani, fostul ofiter devenit boxer, care facuse parte din ceata lui Rogojin si care altadata dadea „cite cincisprezece ruble de pomana cersetorilor'. Se putea ghici ca ii insotea pe ceilalti pentru a le da curaj, ca un adevarat prieten ce era, iar la nevoie si pentru un ajutor mai consistent. Personajul principal din grup, adica acela care tre­cea drept „fiul lui Pavliscev', cu toate ca se prezentase sub numele de Antip Burdovski, parea un tinar de vreo douazeci si doi de ani blond, slab, de statura mai mult inalta decit potrivita. Imbracat saracacios, chiar neglijent, avea minecile surtucului slinoase pina la luciu, iar vesta lui, uzata si inchisa pina in git, nu lasa sa se vada vreo urma de camasa; un fular murdar de matase neagra ii invala­tucea ca o funie gitul; avea miinile nespalate si obrazul foarte bubos. Privirea-i cu o expresie de naivitate impertinenta, daca se poate spune asa, se armoniza perfect cu fata lipsita de orice reflexe de cugetare, de ironie sau emotie, exprimind doar multumirea de sine timpa a omului imbatat de constiinta dreptului sau nelimitat, care culmina cu o nevoie ciudata de a fi si de a se simti intotdeauna nedreptatit. Vorbea agitat, grabindu-se si inghitind silabele, de parca ar fi fost gingav sau strain, desi era rus sadea.

Il insotea nepotul lui Lebedev, pe care cititorul a avut prilejul sa-l cunoasca mai inainte, si Ippolit. Acesta din urma, un june de vreo saptesprezece, cel mult optsprezece ani, avea o fata inteligen­ta, pastrind continuu o expresie de iritare, in care ghiceai pecetea unei boli ce nu iarta. Era slab ca un schelet, de o paloare galben-verzuie, ochii ii scinteiau febril si doua pete rosii ii acopereau obra­jii. Tusea intruna. Dupa fiecare cuvint, aproape dupa fiecare respi­ratie, din pieptul lui iesea un fel de horcait suierat. Se vedea cit colo ca-l macina ftizia si inca intr-un stadiu foarte avansat. Ai fi zis ca nu are de trait mai mult de doua-trei saptamini. Sfirsit de oboseala, el se lasa sa cada pe scaun inaintea celorlalti, care la inceput se simtira putin stinjeniti. Dar, renuntind la orice ceremo­nii, isi reluara indata obisnuitul aer de importanta, de teama proba­bil sa nu-si diminueze demnitatea, ceea ce nu prea concorda cu re­putatia lor de oameni care dispretuiesc falsitatea convenientelor sociale, orice fel de prejudecati mondene, intr-un cuvint, sfideaza absolut totul si nu admit decit propriile lor conceptii.

- Antip Burdovski, se bilbii precipitindu-se ,,fiul lui Pavliscev'.

- Vladimir Doktorenko! isi anunta numele clar si raspicat, ba si cu o nuanta de orgoliu, nepotul lui Lebedev, voind parca sa subli­nieze cit de mindru e ca se numeste Doktorenko si nu altfel.

- Keller! bombani fostul ofiter.

- Ippolit Terentiev! rasuna strident glasul schelalait al ultimului dintre vizitatori.

In sfirsit, toti luara loc pe scaunele insiruite in fata printului, pe urma toti se incruntara deodata si, pentru mai mult curaj, isi trecura sepcile dintr-o mina in alta. Se vedea ca fiecare s-a pregatit sa vor­beasca si totusi taceau cu totii, intr-o asteptare incordata, agresivi si sfidatori, voind a spune parca: „Ehei, nenisorule, cu noi n-o sa-ti mearga cu una cu doua, pe noi nu ne duci de nas!' Era limpede ca la cel dintii cuvint rostit de orisicine, si-ar fi dat cu totii drumul, sarind cu gura care mai de care, intaritindu-se si intrerupindu-se unii pe altii.

VIII

— Marturisesc, domnilor, ca nu ma asteptam la aceasta vizita, incepu printul; am fost bolnav pina mai ieri, insa chestiunea dumitale (se intoarse el catre Antip Burdovski) i-am incredintat-o lui Gavrila Ardalionovici Ivolghin inca de-acum o luna, lucru despre care te-am instiintat la timp. De altfel, nu ma eschivez de la o explicatie personala, numai ca momentul e cam nepotrivit la o asemenea ora de aceea propun sa trecem in odaia de alaturi,daca discutia nu va tine prea mult, bineinteles Dupa cum vedeti, acum sunt niste prieteni la mine in vizita si va rog sa ma credeti

- Prieteni ma rog, cit poftiti, dar dati-mi voie, intrerupse deo­data pe un ton hotarit, fara insa a ridica deocamdata glasul, nepotul lui Lebedev, dati-ne voie sa va declaram ca ati fi putut proceda mai politicos cu noi si sa nu ne faceti sa asteptam doua ceasuri in antreu

- Desigur si cu astea-s maniere de print? Si asta dumneata, vasazica, te consideri un fel de general! Dar eu nu sint servitorul dumitale! Si, si eu  se bilbiia Antip  Burdovski, cuprins de o emotie teribila; buzele-i tremurau, glasul trada o profunda jignire, vorbele ii tisneau din gura cu stropi de saliva, de parca s-ar fi spart un zagaz si puhoaiele i s-ar fi revarsat intr-o cascada de vorbe incilcite, asa fel ca dupa primele zece cuvinte nu se mai putu intelege nimic din toata peroratia lui.

- Ce vreti, maniere de print! izbucni strident, cu o voce sparta Ippolit.

-  Daca mi se intimpla asa ceva mie, mormai boxerul, adica daca chestiunea m-ar fi privit direct si personal, vreau sa spun, ca un om de onoare ce sint, ei bine, in locul lui Burdovski eu

- Credeti-ma, domnilor, ca abia de citeva clipe am aflat ca sinteti aici, ii asigura inca o data printul.

-  Nu ne temem de prietenii dumitale, printe, oricine ar fi ei, pentru ca sintem in dreptul nostru! declara nepotul lui Lebedev.

-  Cu ce drept, totusi, daca ne este permis sa intrebam, tipa iarasi Ippolit, infierbintat la culme, cu ce drept supui chestiunea lui Burdovski judecatii prietenilor dumitale? Dar poate ca pe noi nu ne intereseaza parerea dumnealor; e limpede ce importanta poate sa aiba pentru noi judecata prietenilor dumitale!

-  Ma rog, daca domnul Burdovski nu doreste sa discute aici, izbuti in sfirsit sa strecoare un cuvint si printul, uimit de un aseme­nea inceput neasteptat, n-avem decit sa trecem in camera de alaturi, asa cum v-am mai propus; repet inca o data ca abia acum ani aflat de venirea dumneavoastra

-  Dar n-ai nici un drept, n-ai nici un drept! prietenii dumi­tale Asta-i! se agita iarasi Burdovski, aruncind priviri banu­itoare si salbatice injur si pe masura ce i se parea ca este din ce in ce mai amenintat, mai incoltit, se infierbinta mai mult. Nici un drept! mai izbuti el sa articuleze, apoi se opri brusc, raminind nemiscat si mut, cu trupul aplecat inainte si holbind la print ochii lui miopi si bulbucati, impinziti cu nenumatate vinisoare rosii. La aceasta, mirarea printului fu asa de mare, incit amuti si el, uitindu-se la rindu-i cu ochii holbati la Burdovski.

— Lev Nikolaevici! i se adresa Lizaveta Prokofievna. la citeste asta indata, chiar acum; te priveste direct pe dumneata si e in lega­tura cu afacerea asta.

Cu un gest hotarit ii intinse o foaie umoristica saptaminala, indicindu-i cu degetul articolul cu pricina. In momentul cind vi­zitatorii acestia neasteptati isi faceau aparitia, Lebedev, care cauta sa cistige cu orice pret bunavointa generalesei, rasarise linga ea si, fara sa spuna o vorba, scosese ziarul din buzunar si-l pusese in fata ei, aratindu-i o coloana insemnata cu creionul. Rindurile pe care Lizaveta Prokofievna avusese timpul sa le parcurga o uimisera si o tulburasera nespus.

— N-ar fi mai bine sa nu citesc cu glas tare? ingaima buimacit printul. As prefera sa citesc singur mai tirziu

  Atunci citeste tu mai bine, chiar acum si cu glas tare!  se intoarse Lizaveta Prokofievna catre Kolea, smulgind ziarul din miinile printului,  care abia apucase  sa-l  atinga.  Citeste tare, s-auda toata lumea.

Fire impulsiva si pasionata, Lizaveta Prokofievna proceda une­ori cam pripit, fara sa se mai gindeasca la urmari. Ivan Feodorovici se foi, cuprins de neliniste. Si in timp ce toti ceilalti ramasera nemiscati si asteptau cu nedumerire, Kolea desfacu ziarui si incepu sa citeasca pasajul pe care Lebedev se grabi sa i-l arate, plin de zel:

Proletari si odrasle de singe albastru. O intimplare de jaf printre nenumaratele tilharii din ziua de azi si din toate zilele! Progres! Reforma! Dreptate!

Se petrec lucruri ciudate in sfinta noastra Rusie, cum se obis­nuieste sa i se spuna, in veacul nostru de reforme si de afaceri veroase, in evul acesta de afirmare a natiunilor, cind sutele de mili­oane iau in fiecare an drumul strainatatii, secolul stimularii indus­triei si imobilizarii bratelor de munca ele, etc, n-ai cum sa le insiri pe toate si de aceea, domnilor, sa trecem direct la fapte. S-a intimplat o istorie cam ciudata, in care este implicat unul dintre vlastarele defunctei noastre aristocratii (de profundis!), unul dintre acele vlastare ai carui stramosi s-au ruinat definitiv la ruleta iar parintii au fost nevoiti sa imbratiseze cariera militara, de obi­cei ca simpli iuncheri sau locotenenti, sfirsind in majoritatea cazurilor pe banca acuzatilor pentru minuirea usuratica a banilor publici, iar copiii acestora ori ies niste idioti, aidoma eroului povestirii noastre, ori sint implicati in felurite fapte penale, pentru care, de regula, juratii ii achita spre obsteasca pilduire si indreptare; ori, in sfirsit, se fac de pomina prin una din acele ma­nifestari scandaloase care uimesc publicul si adauga o noua pata de rusine asupra epocii noastre si asa indeajuns de compromise. Acum sase luni, cu alte cuvinte iarna trecuta, odrasla noastra de singe albastru se intorcea in Rusia, cu ghetre la picioare dupa moda straina si tremurind de frig intr-o pelerina subtire. Venea din Elvetia, unde fusese supus unui tratament special contra idiotiei (sic!). Trebuie sa recunoastem ca norocul l-a favorizat, caci, fara a mai vorbi de interesanta lui boala, al carei leac si l-a gasit in Elvetia (Cum se poate oare lecui cineva de idiotie? Ce parere aveti despre asta?!!), in cazul lui s-a adeverit vechea zicala ruseasca, dupa care norocul trage la un anumit soi de oameni! ca sa nu le mai zicem pe nume. Judecati si dumneavoastra: ramas orfan inca din fasa de ambii parinti - in treacat fie zis, tata-sau fusese locotenent in armata si a murit in timp ce se afla in arest pentru faptul de a fi facut praf la carti toti banii companiei sau poate chiar si pentru ca intrecuse masura in aplicarea bataii cu vergele fata de un subaltern al sau (amintiti-va timpurile de atunci, domnilor!) - domnisorul nostru a fost crescut gratie marinimiei unui foarte bogat mosier rus. Boierul acesta, pe care-l vom numi P., era pe timpurile acelea de aur stapin a patru mii de suflete (suflete de iobagi!). Ce-o mai fi insemnind si asta, intelegeti ceva, domnilor! Eu unul nu inteleg; trebuie cautat in dictionar sensul acestei expresii, caci vorba poetului:

«Desi prea veche nu e amintita intimplare,/ Dar totusi azi aproape nu-ti vine sa mai dai crezare!» Boierul nostru facea parte, dupa cite se pare, dintre trintorii si parazitii rusi care-si petrec in strainatate existenta lor trindava, stind vara la bai, iar iarna tocindu-si banutii in sume fabuloase in Paris. Se poate afirma cu toata  certitudinea ca in buzinutrul patronului de la Chateau des fleurs se scurgea (ce bafta pe el!) cel putin o treime din veniturile pe care le aduceau iobagii stapinului lor. Oricum ar fi fost, flusturaticul pierde-vara P. il crescu pe cuconasul nostru ca pe un print, cu guvernori si guvernante (dragute, se-ntelege) pe care le aducea de la Paris. Dar aristocra­ticul orfan, ultima mladita a nobilei familii, era idiot. Guvernan­tele recrutate de la Chateau des fleurs n-au avut ce-i face si, ajuns la virsta de douazeci de ani, elevul lor nu stia sa vorbeasca nici limbi straine si nici macar ruseste. Acest din urma pacat insa e oarecum scuzabil. La sfirsit, capatina ruseasca de stapin de iobagi a lui P. fu subit straluminata de o idee nastrusnica: in Elvetia se pricepeau sa scoata dintr-un idiot un om destept. De altfel, fan­tezia aceasta nu era lipsita de logica ei: parazit si proprietar de meserie, el trebuia negresit sa-si inchipuie ca, daca ai bani, poti cumpara orice pe piata, chiar si inteligenta, mai cu seama in Elvetia. Tratamentul, incredintat unui celebru profesor elvetian, tinu cinci ani, inghitind mii de ruble: idiotul, fireste, n-a devenit inteligent, e de prisos s-o mai spunem, in schimb, vorbind cu indul­genta, incepu oarecum sa semene a om. Intr-o zi insa, P. moare subit, fara sa lase, bineinteles, nici un fel de testament. Afacerile, cum se intimpla de obicei, ii ramasesera foarte incurcate. Se ivira o multime de mostenitori lacomi, carora nici nu le pasa de ultimele vlastare aristocratice care prin obladuirea defunctului se tratau in Elvetia de idiotie ereditara. Oricit de cretin era vlastarul nostru, il ajuta totusi capul sa-si duca profesorul de nas si vreme de doi ani, cica, ascunzindu-i moartea binefacatorului sau, s-a putut bucura de tratament gratuit. Dar profesorul nu se lasa mai prejos, fiind si el un pungas si jumatate: vazind in cele din urma ca nu mai primeste bani, speriat in special de pantagruelica pofta de mincare a pacientului sau, ii puse in picioare o pereche de ghetre ponosite, il milui cu o pelerina care nu-i mai era de trebuinta si-l expedie nach Russland intr-un vagon de clasa a treia. Duca-se pe pustie, sa nu-i mai vada in Elvetia! S-ar fi putut crede ca fericirea i-a intors spatele eroului nostru. Da' de unde! Fortuna, care omoara prin foamete gubernii intregi, isi revarsa dintr-o data toate harurile asupra puiului de aristocrat, ca ,, Nourul' lui Krilov, care trece peste tarinile uscate ca sa se reverse deasupra oceanului. (chiar in momentul cind ajunge el la Petersburg, moare la Moscova o ruda de-a mamei sale (care provenea, bineinteles, dintr-o familie de mari negustori), un batrin negustor, fara urmasi, un raskolnic barbos, lasind o mostenire de mai multe milioane, suma rotun­joara, in bani lichizi (unde e norocul acela sa ne rasfete si pe noi cititorule!) si toate in favoarea odraslei cu singe albastru in vine care se tratase de idiotie intr-o casa de sanatate din Elvetia! Ce schimbare de decor! In jurul baronului nostru cu ghetre, caruia i se aprinsera la un moment dat calciiele dupa o frumoasa si cele­bra curtezana, se aduna deodata o multime de prieteni (s-au descoperii chiar si rude) si mai cu deosebire un roi de tinere fete din lumea selecta, dornice sa contracteze o casatorie legitima; se putea, intr-adevar, visa o partida mai avantajoasa? Ma rog: aris­tocrat, milionar, idiot - toate calitatile la un loc! Un astfel de bar­bat nu gasesti chiar de ai cauta cu luminarea, si nici dupa comanda nu ti-l confectioneaza nimeni!

— Asta-i Asta-i prea de tot! striga Ivan Feodorovici indignat la culme.

  Opreste-te Kolea! se ruga printul cu voce sugrumata. Din toate partile se auzira exclamatii.

   Sa  citeasca! Sa citeasca mai departe! porunci Lizaveta Prokofievna, care de-abia reusea sa se stapineasca. Printe, daca-l opresti sa citeasca, ne certam pentru totdeauna!

Vrind-nevrind, Kolea a trebuit sa continue; tulburat de emotie, rosu la fata, el citi mai departe:

Dar in timp ce proaspatul nostru milionar plutea, ca sa zicem asa, in al noualea cer, interveni un fapt cu totul neasteptat. Intr-o buna zi se prezenta la dinsul un om cu o infatisare calma si severa, modest, dar distins. Cu o tinuta politicoasa si demna, in cuvinte cumpanite si pline de intelepciune si adevar, vizitatorul, in care se putea ghici imediat un spirit progresist, expune pe scurt motivul vizitei sale: e avocat, i-a fost incredintat cazul litigios al unui tinar si vine din partea clientului sau. Tinarul acesta este de fapt fiul lui P., desi poarta alt nume. in tinerete, afemeiatul P. a sedus o tinara fata, saraca si cinstita, din personalul lui de serviciu; fata, desi era iobaga, primise o educatie dupa moda europeana (cum vedeti, asadar, si aici se amestecara  drepturile  senioriale  ale fostei iobagii)- Cind inerentele urinari ale acestei legaturi devenira prea batatoare la ochi, el se grabi s-o marite cu un om modest, dar cu caracter nobil, care de multa vreme o iubea pe aceasta tinara. La inceput i-a ajutat baneste pe tinerii casatoriti. Curind insa ajutorul i-a fost respins de barbatul care, pe linga ca era un om de carac­ter, avea si o slujba destul de buna. Incetul cu incetul, nepasatorul boier uita de fata pe care o sedusese si de copilul rezultat din relatiile lor; pe urma, dupa cum se stie, muri fara sa lase testa­ment. Fiul lui P., nascut dupa casatoria mamei lui, gasi un ade­varat tata in omul generos al carui nume il poarta. Dar acesta murind, orfanului i-a revenit greaua povara de a se intretine singur pe el si pe mama suferinda si schioapa. Lasindu-si mama undeva, intr-o gubernie indepartata, el pleca in capitala si, printr-o munca sirguincioasa, dind lectii copiilor de negustori, isi asigura mijloace care i-au permis intii sa urmeze liceul, iar apoi sa frecventeze niste cursuri practice, tinind seama de telurile lui viitoare. Dar ce poti cistiga dind lectii platite cu zece copeici ora pe la casele de negustori, cind trebuie sa intretii pe deasupra si o mama bolnava si infirma, incit nici moartea ei acolo departe in gubernie aproape ca nu i-a usurat existenta. Acum se pune intre­barea: Ce atitudine ar fi trebuit sa adopte, de fapt, odrasla noastra aristocratica? Fara indoiala, cititorule, tu iti inchipui ca si-a spus: ,,Toata viata mea am fost coplesit de binefacerile lui P.; acesta a cheltuit mii de ruble ca sa ma creasca, sa-mi dea guvernante, sa ma tina in Elvetia, intr-o casa de sanatate, ca sa ma lecuiasca de idiotie. Acum, iata cu eu dispun de milioane, iar fiul lui P., acest tinar de caracter, cu nimic vinovat de greselile unui tata usuratic si uituc, se istoveste dind lectii pentru citeva copeici. Tot ceea ce s-a facut pentru mine ar fi trebuit, de fapt, sa se faca pentru el. Sumele enorme care s-au cheltuit in interesul meu, in fond, nu erau ale mele. Numai printr-o greseala a norocului orb, am putut beneficia de ele; i se cuveneau de fapt fiului lui P. El trebuia sa profite si nu eu, de care P. s-a interesat doar dintr-un simplu capriciu, uitind de obligatiile lui de parinte; ca om cu adevarat nobil, deli­cat si drept, ar trebui sa cedez jumatate din mostenirea pe care o capat fiului binefacatorului meu; dar pentru ca sint inainte de toate un om calculat iar pe de alta parte fiindca inteleg ca afa­cerea aceasta n-are un temei juridic, nu voi renunta la jumatate din milioanele mele. Totusi, ar fi prea meschin si rusinos din partea mea (boiernasul uitase ca n-ar fi fost nici convenabil pentru el) duca nu i-as inapoia fiului Iui P. cel putin zece mii de ruble pe care tatal sau le-a cheltuit ca sa ma vindec de idiotie. E o chestiune de constiinta si de dreptate! In definitiv, ce as fi devenit eu daca P. nu s-ar fi ocupat de educatia mea si daca, in loc sa se ocupe de mine, s-ar fi ingrijit de fiul sau? '

Dar nu, domnilor! Iata ca odraslele noastre nobile nu judeca astfel. Oricit s-a straduit avocatul, care din pura prietenie pentru tinar si aproape fara voia acestuia se insarcinase sa-i apere interesele, oricit a incercat sa-i demonstreze fostului pacient al casei de sanatate elvetiene, invocind toate consideratiile de cinste, onoare, dreptate si chiar de cel mai practic si elementar calcul, acesta ramase neclintit. Si asta inca n-ar fi nimic, caci ce-i intr-a­devar de neiertat si ceea ce nici o boala, oricit de originala ar fi ea, n-ar putea scuza, e ca milionarul acesta, de-abia iesit din ghetrele profesorului sau, nici n-a fost macar in stare sa priceapa ca nobilul tinar, care se omoara dind lectii, nu-i cere pomana si nici ajutor, ci dreptul si bunul sau, desi din punct de vedere juridic n-ar putea s-o dovedeasca si ca, de fapt, nu era o cerere formala din partea lui, ci numai o interventie binevoitoare a prietenilor sai. Cu un aer trufas si plin de multumire ca are acum posibilitatea de a-i strivi nepedepsit pe oameni cu milioanele lui, progenitura aceasta de singe albastru scoate galanton din portofelul sau un bilet de cincizeci de ruble si-l trimite nobilului tinar ca o pomana umilitoare. Nici nu va vine sa credeti, nu-i asa, domnilor? Sinteti indignati, scandalizati, cuprinsi de revolta, si cu toate astea intoc­mai asa a procedat! Bineinteles, banii i-au fost imediat restituiti sau, mai bine zis, i-au fost zvirliti in obraz. Si cum ramine totusi cu aceasta chestiune a noastra? Nefiind de resortul justitiei, nu ramine decit s-o supunem judecatii opiniei publice!O aducem si cunostinta publicului, garantind exactitatea faptelor. Se zice ca un prea bine cunoscut umorist de la noi, aflind de acest caz, ar fi ticluit pe loc o epigrama admirabila, demna sa ocupe loc nu numai in cronica moravurilor provinciale, dar si a celor din capitala:

In mantaua capatata de la Schneider, ani de-a rind

Liova mendrele-si facuse, Vremea in zadar pierzind.

Mostenindu-si milionul, El in ghetre. precum stiti,

Ruga-si spune in ruseste Iar studentii-s pungasiti.'

Ispravind de citit, Kolea trecu repede gazeta printului si, fara a rosti un cuvint, se ghemui intr-un colt, acoperindu-si fata cu miinile. Un coplesitor sentiment de rusine il cuprinsese; sufletul sau neviciat de copil, nedeprins cu mocirla vietii, era zguduit peste masura. I se parea ca se intimplase ceva nemaipomenit de grav, o catastrofa neasteptata, care a distrus totul, si ca el este cauza celor intimplate, fie numai pentru faptul de a fi citit cu glas tare pamfle­tul acela dezgustator.

Un sentiment asemanator pareau ca incearca si toti ceilalti.

Domnisoarele erau vizibil socate, rusinate. Lizaveta Prokofievna isi stapinea cu greu clocotul de minie si in sinea ei poate chiar regreta amarnic ca se amestecase in afacerea asta. Printul era intr-o stare cum se intimpla adesea in asemenea cazuri cu oamenii din cale-afara de sfiosi: i se facu atit de rusine pentru omul care a putut sa scrie asemenea lucruri, atit de rusine pentru musafirii lui, incit in primul moment nici nu indrazni sa-i priveasca. Ptitin, Varia, Ganea, chiar si Lebedev — se simteau jenati cu totii. Lucru si mai curios insa, atit Ippolit, cit si „fiul lui Pavliscev' pareau si ei cam surprinsi, iar nemultumirea nepotului lui Lebedev era evidenta. Singur boxerul sedea plin de importanta si perfect calm, rasucindu-si mustata, si daca avea privirea plecata in jos, nu era de rusine, ci mai degraba dintr-o subita modestie si dintr-un sentiment de triumf prea evident. Nu incapea nici o indoiala ca articolul ii placuse grozav.

- Asta e prea din cale-afara! mormai lvan Feodorovici. Parca s-au adunat cincizeci de lachei ca sa compuna mirsavia asta.

- Da-a-mi voie sa te intreb, domnul meu, cum iti ingadui sa faci asemenea presupuneri insultatoare? se burzului, tremurind din tot corpul, Ippolit.

  Asta, asta, asta pentru un om cu sufletul nobil trebuie sa recunosti, generale, ca, daca e vorba de un om nobil, este o adeva­rata insulta! bombani boxerul, care la rindul sau, se simti dator sa spuna ceva, rasucindu-si mustatile si dind din umeri.

  Mai intii ca eu nu sint pentru dumneata ,,domnul meu' si apoi, n-am de gind sa-ti dau dumitale nici un fel de explicatie raspunse cu vehementa Ivan Feodorovici; apoi, fara sa mai adauge un cuvint, se ridica si se indrepta spre scara terasei, raminind in picioare pe prima treapta, cu spatele intors spre public; era indignat de faptul ca Lizaveta Prokofievna nu se gindise nici acum sa se ridice si sa plece.

  Domnilor, va rog, domnilor, dar dati-mi voie, in sfirsit, sa vorbesc si eu! striga indurerat printul. Va rog sa vorbim in asa fel ca sa ne putem intelege. Eu nimic, domnilor despre articol, fie; numai ca tot ce s-a scris acolo nu-i adevarat, totul e fals de la un capat la altul; spun asta pentru ca si dumneavoastra o stiti; e o rusine. De aceea nici nu-mi vine a crede ca unul dintre dumnea­voastra ar fi putut sa scrie asa ceva.

-  N-am stiut nimic de existenta acestui articol pina-n clipa de fata, declara Ippolit, si nu-l aprob deloc.

  Cu toate ca stiam ca era scris, dar nici eu n-as fi sfatuit sa fie publicat, deoarece e prematur, spuse la rindul sau nepotul lui Lebedev.

-  Eu am stiut, dar e dreptul meu eu.. incepu sa se bilbiie iar „fiul lui Pavliscev'.

— Cum! Chiar dumneata ai scris asta? intreba printul, privindu-l cu mirare pe Burdovski. Nu e cu putinta!

-  Am putea totusi sa va contestam dreptul de a pune astfel de intrebari, observa nepotul lui Lebedev.

-  M-a mirat numai faptul ca domnul Burdovski a putut dar, in sfirsit, iata ce voiam sa spun: din moment ce ati dat publicitatii acesta, tiparind articolul in presa, pentru ce v-ati formalizat dineauri atit, cind am inceput sa vorbesc in fata prietenilor mei?

- In sfirsit! murmura Lizaveta Prokofievna, clocotind de minie.

- De altfel, dumneata, printe, n-ar trebui sa uiti, se amesteca in vorba, pierzindu-si rabdarea, Lebedev, ca daca ai acceptat sa-i pri­mesti si sa-i asculti, e numai din bunavointa si neasemuita buna­tate a inimii dumitale generoase; caci n-aveau dreptul la nici o pre­tentie, cu atit mai mult ca ai incredintat afacerea lui  Gavrila Ardalionovici, si asta tot dintr-un exces de bunavointa. Imi permit sa-ti mai aduc aminte, excelentissime print, ca avind in momentul de fata prieteni in casa, o societate selecta, nu poti sacrifica astfel de musafiri pentru domnii acestia, si ca depinde numai de dumnea­ta ca sa-i dam pe toti afara, imediat. Mie, ca stapin al casei, mi-ar face chiar cea mai mare placere sa le fac vint

-  Foarte bine!  aproba cu voce tunatoare tocmai  din fundul incaperii generalul Ivolghin.

-   Ajunge, Lebedev, destul, destul incepu printul, dar o explozie de strigate de indignare ii acoperi vorbele.

-  Ba sa avem iertare, printe, acum nu se mai poate spune ca-i destul! striga nepotul lui Lebedev, al carui glas le acoperi pe toate celelalte. Acum trebuie pusa chestiunea pe sleau, cu toata clari­tatea, caci se pare ca nu e prea inteleasa. Vad ca au intervenit aici elemente de sicana juridica, si pe temeiul lor sintem amenintati sa fim dati afara! Dar bine, printe, ne crezi asa de prosti, ca sa nu inte­legem ca aceasta chestiune nu-i deloc juridica si ca, privind-o din punct de vedere legal, n-avem dreptul sa-ti pretindem nici o ieteaie! Adevarul e ca noi stim prea bine ca dreptul stabilit de legile in vigoare e impotriva noastra, dar mai stim in acelasi timp ca avem de partea noastra un drept al omeniei, dreptul natural, dreptul bunului-simt si al constiintei, si chiar daca acest drept nu este inscris in nici una dintre legile putrede ale mizerabilelor coduri omenesti, un om inzestrat cu bun-simt, un om cinstit si de buna-credinta trebuie sa ramina cinstit si om de omenie chiar si atunci cind este vorba de unele cazuri neinserate in coduri. lata de ce am venit aici fara teama de a fi dati afara (cum ati binevoit sa ne amenintati, adineauri), numai pentru ca pretindem si nu cersim  pentru ca am calcat regulile bunei-cuviinte, venind la o ora atit de tirzie (cu toate ca nu era deloc tirziu cind am ajuns aici, dar ne-ati facut sa asteptam in antreu); si daca, dupa cum spuneam, am intrat fara sa ne temem, e numai pentru ca eram siguri ca vom gasi in dumneata un om cu bun-simt, vreau sa spun un om de onoare si de constiinta. Da, asta-i adevarul, nu ne-am prezentat ploconindu-ne umili, n-am intrat ca niste solicitatori care apeleaza la mila dumitale sau ca niste pomanagii, ci am intrat cu capul sus, ca niste oameni liberi, care, repet, nu se milogesc, ci pretind categoric (ati auzit, noi nu cersim, ci pretindem; notati bine asta!). Te intrebam fara ocol si cu toata demnitatea: crezi ca ai dreptate in chestiunea Burdovski? Recunosti ca Pavliscev te-a umplut de binefaceri si poate chiar te-a scapat de la moarte? Daca recunosti (ceea ce pare absolut evident), nu crezi ca este cazul, sau nu ti se pare ca ar fi echitabil acum, cind dispui de milioane, sa-l despagubesti la rindul dumitale pe nefericitul urmas al lui Pavliscev, cu toate ca poarta numele de Burdovski? Da sau nu? Daca spui da, cu alte cuvinte, daca ai ceea ce voi numiti in limbajul vostru onoare si constiinta, iar in conceptia noastra nu sint decit bunul-simt si ratiunea, atunci da satis­factie pretentiei noastre si cu asta am terminat. Da-ne satisfactie fara rugaminti si fara multumiri din partea noastra; sa nu te astepti la asa ceva, pentru ca nu e vorba sa faci ceva pentru noi, ci pentru triumful dreptatii. Daca refuzi sa ne satisfaci, cu alte cuvinte, daca raspunzi nu, ne vom retrage indata considerind afacerea ca si incheiata. Dar iti vom spune verde in fata, in prezenta tuturor persoanelor de aici, ca esti un om cu orizontul ingust si mintea incuiata; ca de aici incolo n-ai nici obrazul si nici dreptul sa te numesti om de onoare si de constiinta, pentru ca dreptul acesta vrei sa ti-l procuri cu un pret prea ieftin. Am terminat. Asa se prezinta chestiunea. Si acum poti sa ne scoti pe usa afara, daca-ti da mina. Ai tot dreptul s-o faci, ca doar esti la dumneata acasa si puterea e de partea dumitale. Dar sa nu uiti un lucru, ca noi nu cersim, ci pretindem. Nu cersim, ci pretindem!

Rostind aceste cuvinte cu multa emfaza, nepotul lui Lebedev se opri.

- Nu cersim, ci pretindem, pretindem, pretindem! ii tinu isonul si Burdovski, devenind rosu ca racul.

Dupa ce nepotul lui Lebedev tacu, printre musafiri se produse oarecare rumoare; se auzira chiar si voci de protest, cu toate ca, in afara de Lebedev, din ce in ce mai agitat, de parca l-ar fi cuprins frigurile, toti ceilalti pareau ca evita sa se amestece in aceasta afacere. (Lucru curios insa, Lebedev, care, bineinteles, era de par­tea printului, parea totusi mindru de elocinta nepotului sau; caci numai acesta putea fi tilcul privirii lui extrem de satisfacute pe care o plimba pe fetele celor de fata.)

-  Eu cred, incepu printul cu o voce sugrumata, eu asa cred, domnule Doktorenko, ca intr-o anumita masura dumneata ai per­fecta dreptate, ba as putea spune chiar ca ai dreptate in cea mai mare masura si as fi cu totul de parerea dumitale, daca n-ar lipsi ceva din afirmatiile dumitale. Ce anume ai omis nu ma simt in stare si nici n-as sti sa precizez, dar pentru ca aceste afirmatii sa fie pe deplin echitabile si adevarate le lipseste, desigur, ceva ce-mi scapa momentan. Dar sa lasam asta si sa revenim la chestiunea noastra. Spuneti-mi, domnilor, pentru ce ati publicat articolul acesta? Totul nu e decit o calomnie crasa si in concluzie, domnilor, socot ca ati comis o mare mirsavie.

- Dati-mi voie!

- Domnule!

- Dar asta-i asta-i asta-i se auzira exclamatii din rindurile musafirilor indignati la culme.

-  In privinta articolului, replica Ippolit cu glasul lui strident, v-am mai spus ca nici eu, nici ceilalti nu-l aprobam! lata cine l-a scris, adauga el, aratindu-l pe boxer, care statea alaturi de dinsul, si l-a scris necuviincios si agramat, in stilul sau de cazarmagiu incori­gibil. E un imbecil dublat de un afacerist, recunosc si nu ma dau in laturi sa i-o spun oricind in fata. Si totusi, intr-o oarecare masura, are si el dreptate: publicitatea este dreptul legitim al fiecaruia si, prin urmare, si al lui Burdovski. Iar  pentru timpeniile lui sa raspunda el singur. Cit despre protestul pe care l-am formulat adineauri, in numele tuturor, impotriva prezentei prietenilor dumitale, cred ca e nevoie sa va explic, domnilor, ca am protestat numai pentru a afirma sus si tare dreptul nostru, caci in realitate doream chiar sa asiste si martori; adineauri, inainte de a intra aici, eram toti patru de acord asupra acestui punct. Oricine ar fi acesti martori, fie chiar si prietenii dumitale, ei nu vor putea sa nu recunoasca dreptul lui Burdovski (avind in vedere ca acest drept este absolut evident si de o exactitate matematica), si poate tocmai de aceea este prefe­rabil ca martorii acestia sa fie amicii dumitale; cu atit mai evident are sa reiasa adevarul.

- Asa e, am fost de acord asupra punctului acestuia, intari nepo­tul lui Lebedev.

-  Dar daca este asa, daca asta era dorinta dumneavoastra, pen­tru ce adineauri ati facut atita taraboi? intreba printul mirat.

- Cit despre articol, printe, gasi prilejul sa-si plaseze cuvintul si Keller, insufletindu-se teribil si cu un aer de satisfactie (probabil ca la aceasta contribuia in mare masura si prezenta doamnelor), cit despre articol, ma recunosc a fi autorul, cu toate ca am fost criticat, cum ati auzit si dumneavoastra, de prietenul meu suferind, caruia din pricina subredei lui sanatati m-am obisnuit sa-i trec multe cu vederea. Eu am scris articolul si l-am publicat, sub forma de cores­pondenta, in ziarul unui bun prieten al meu. Numai versurile nu-mi apartin si au fost compuse de un celebru umorist. Lui Burdovski i-am citit textul gata redactat, insa nu in intregime, si el m-a autorizat sa-l public imediat, desi cred ca veti fi cu totii de acord ca puteam sa-l public si fara sa-i cer consimtamintul. Publicitatea este un drept al tuturor, nobil si salutar. Sper ca dumneata, printe, esti indeajuns de progresist pentru a nu contesta

- Nu contest nimic, dar spune si dumneata daca articolul acesta nu este

- Prea tare, vrei sa spui? Bine, dar aici intervin interesele supe­rioare ale societatii, cred ca esti de acord cu asta, si apoi cum e cu putinta oare sa treci sub tacere un fapt asa de strigator la cer? Cu atit mai rau pentru cei vinovati, dar binele societatii inainte de toate. Cit despre unele inexactitati, unele hiperbole, ca sa spun asa, intelegi si dumneata ca ceea ce intereseaza in primul rind este sco­pul, initiativa; important este exemplul binefacator pe care-l ofera, restul se poate clarifica mai tirziu; si, la urma urmei, aici conteaza si constructia, stilul, aspectul umoristic, ca sa zic asa, si, in sfirsit, toata lumea scrie in felul acesta, nu esti de acord? Ha, ha, ha!

- Dar ati apucat pe o cale cu totul gresita, va asigur, domnilor! striga printul. Ati publicat articolul, presupunind ca nu voi consimti in nici un caz sa-i dau satisfactie domnului Burdovski; deci, cu sco­pul de a ma intimida si intr-un anumit fel de a va razbuna. Dar de unde stiti, poate ca sint hotarit sa-l satisfac pe Burdovski. Uite, va declar acum, fara inconjur, in fata intregii asistente, ca-l voi satis­face.

-  lata, in sfirsit, o vorba inteligenta si nobila, rostita de cel mai inteligent si generos om, proclama boxerul.

-Dumnezeule! striga fara voie Lizaveta Prokofievna.

- Nemaipomenit! mormai generalul.

-  Dati-mi voie, domnilor, dati-mi voie sa va explic cum stau de fapt lucrurile, implora printul. Acum cinci saptamini, aflindu-ma in localitatea Z., am primit vizita lui Cebarov, avocatul si imputer­nicitul dumitale, domnule Burdovski.In articolul dumitale, dom­nule Keller, i-ai facut un portret foarte magulitor, urma printul, intorcindu-se cu un zimbet spre boxer, dar, drept sa spun, el nu mi-a placut deloc. Am inteles imediat ca acest Cebarov a pus la cale toata afacerea asta si, pesemne, tot el este acela care te-a indemnat pe dumneata, domnule Burdovski, sa-mi adresezi aceasta pretentie, abuzind de naivitatea dumitale, daca e sa vorbim pe fata.

-  N-ai dreptul eu nu sint un naiv ingaima Burdovski foarte agitat.

- N-aveti nici un drept sa formulati astfel de supozitii, observa pe un ton povatuitor nepotul lui Lebedev.

- E pur si simplu jignitor! tipa Ippolit. Este o presupunere ofen­satoare, falsa si straina de cauza!

- Scuzati, domnilor, scuzati, incerca s-o dreaga printul, va rog sa ma scuzati, am crezut ca e mult mai bine sa vorbim deschis si cu toata sinceritatea, dar, ma rog, voia dumneavoastra. I-am spus lui Cebarov ca, lipsind din Petersburg, il voi insarcina de indata pe un prieten sa se ocupe de aceasta chestiune, urmind sa te instiintez si pe dumneata, domnule Burdovski. Fara ocol, trebuie sa va spun domnilor, ca insasi interventia si toata afacerea asta mi s-au parut chiar de la inceput foarte suspecte, daca nu chiar o escrocherie, toc­mai din cauza ca incapuse pe miinile lui Cebarov O, nu va ofen­sati, domnilor! Pentru numele lui Dumnezeu, nu va ofensati! striga printul ingrozit, vazind ca Burdovski da din nou semne de agitatie, iar prietenii lui se pregatesc si ei sa protesteze Daca spun ca am considerat afacerea asta drept o escrocherie, nu m-am referit citusi de putin la cei de fata! Doar nu-l cunosteam pe nici unul dintre dumneavoastra, nici numele nu vi-l stiam pe atunci; am judecat totul numai dupa Cebarov; vorbesc in general, pentru ca daca ati sti numai cu cita nerusinare am fost inselat si santajat de cind am intrat in posesia acestei mosteniri!

- Trebuie sa-ti spun, printe, ca esti tare naiv, il ironiza nepotul lui Lebedev.

-  Si unde mai pui ca e print si milionar! Chiar daca ai cu ade­varat o inima buna si naiva, totusi e cert ca nu poti sa te sustragi efectelor legii comune, declara sententios Ippolit.

-  Se poate, tot ce-i posibil, domnilor, se grabi sa recunoasca printul, cu toate ca nu inteleg despre ce fel de lege comuna este vorba; dar sa urmez mai departe; v-as ruga numai sa nu va forma­lizati atita; va jur ca n-am nici cea mai mica intentie sa va jignesc. Si cum vine asta, domnilor? Nu poate omul sa rosteasca o singura vorba sincera, ca indata va si otariti! In primul rind, vreau sa va spun ca am ramas incremenit aflind de la Cebarov ca exista un „fiu al lui Pavliseev' si ca fiul acesta se afla in mizerie; Pavliseev a fost binefacatorul meu si prietenul tatalui meu. (Ah! pentru ce, domnule Keller, in articolul dumitale, ai scris asemenea neadevaruri despre tatal meu? Nu a sustras nici un ban din fondul companiei sale si n-a maltratat pe nici un subaltern, de asta sint cu totul convins; si nu inteleg cum de ai putut sa scrii cu mina dumitale astfel de calom­nii?) Dar afirmatiile dumitale cu privire la Pavliscev sint cu totul inadmisibile; n-ai ezitat nici o clipa sa-l prezinti pe omul acesta cu sufletul atit de nobil si marinimos drept un afemeiat si flusturatic si ai facut-o cu atita siguranta si indrazneala, ca si cum spuneai lucruri adevarate, cind in realitate era un om auster si plin de vir­tuti cum n-a mai fost altul pe lume! Unde mai pui ca era si un savant remarcabil; se afla in corespondenta cu mai multe societati stiintifice si a cheltuit sume importante pentru progresul stiintei. Cit despre generozitatea lui si faptele bune pe care le-a savirsit, o, desigur, ai avut dreptate spunind ca eram pe atunci aproape idiot si ca nu eram in stare sa inteleg bine totul (trebuie sa stii insa ca ruseste vorbeam totusi si ma descurcam destul de bine), ceea ce nu ma poate impiedica citusi de putin sa apreciez acum tot ce-mi amintesc din acei ani

- Dati-mi voie, tipa Ippolit; nu ti se pare, printe, ca devii prea sentimental? Ce rost au toate astea? Nu sintem copii. Ai vrut sa treci direct la chestiune, e bine sa nu  uitam ca ceasurile sint aproape zece.

- Fie, fie, domnilor, se invoi numaidecit printul. La inceput am primit informatia asta cu neincredere, pe urma mi-am zis ca poate ma insel si ca nu este deloc exclus ca Pavliscev sa fi avut intr-ade­var un fiu nelegitim. Am fost insa profund mirat, surprins chiar, de usurinta cu care fiul acesta dadea in vileag secretul nasterii sale, sti­ind mai ales ca-si expune mama oprobriului public. Caci Cebarov ma amenintase inca de atunci ca va publica totul

- Ce prostie! intrerupse cu violenta nepotul lui Lebedev.

- N-ai nici un drept nici un drept! izbucni Burdovski.

-  Fiul nu raspunde pentru faptele desfrinate ale tatalui sau, iar mama nu poarta nici o vina, se aprinse din nou Ippolit.

- E un motiv mai mult, mi se pare, pentru a o cruta observa cu timiditate printul.

- Dumneata, printe, nu numai ca esti naiv, dar am impresia ca pasesti cu mult orice limita a naivitatii, il lua peste picior, cu un zimbet sarcastic, nepotul lui Lebedev.

- Si cu ce drept, ma rog, cu ce drept? tipa ca din gura de sarpe Ippolit.

-  Nici unul, nici unul, fireste! se grabi sa recunoasca printul. Aici ai dreptate, marturisesc, s-a-ntimplat insa fara voia mea, de aceea mi-am si spus de indata ca nu se cade sa ma las minat de senti­mentele mele personale in rezolvarea acestei chestiuni si, de vreme ce eu singur am hotarit sa ma consider dator a satisface pretentia domnului Burdovski, in numele respectului nemarginit pe care-l pastrez memoriei lui Pavliscev, e bine sa fac asta oricum, cu alte cuvinte, indiferent daca il stimez sau nu pe domnul Burdovski. Daca am atins acest subiect al chestiunii, domnilor, e numai pentru ca mi s-a parut cu totul nefiresc, ca un fiu sa dea in vileag secretul mamei sale Pe scurt, iata ce m-a facut mai cu seama sa cred ca Cebarov trebuie sa fie o canalie si ca el l-a instigat pe domnul Bur­dovski si, inducindu-l in eroare, l-a impins la aceasta escrocherie.

- E prea de tot! E pur si simplu revoltator!se amestecara de-a valma   glasurile   musafirilor, dintre care citiva sarira chiar in picioare.

-  Asta m-a determinat sa cred, domnilor, ca sarmanul domn Burdovski trebuie sa fie un om credul, fara aparare, foarte influentabil, un tinar care poate cadea usor sub inriurirea nefasta a unor escroci; drept care m-am simtit dator sa-l ajut, asa cum as fi facut-o pentru „fiul lui Pavliscev', mai intii smulgindu-l de sub influenta domnului Cebarov, pe urma devenindu-i prieten si calauza devotata si, in sfirsit, am hotarit sa-i ofer zece mii de ruble, cu alte cuvinte, echivalentul sumei pe care dupa socoteala mea, Pavliscev a cheltu­it-o pentru mine

- Cum? Numai zece mii de ruble? striga Ippolit.

- Ei bine, printe, cum vad eu, nu prea esti tare in aritmetica, sau esti foarte tare sa faci acum pe nepriceputul, il apostrofa nepotul lui Lebedev.

- Nu accept zece mii, declara Burdovski.

- Asculta, Antip, ce-ti spun eu, primeste! il indemna in soapta deslusita boxerul, aplecindu-se cu vioiciune pe la spatele scaunului lui Ippolit. Primeste deocamdata atit, pe urma vom mai vedea.

-  A-asculta, domnule Miskin, vocifera Ippolit, intelege ca nu sintem niste imbecili, cum au aerul a crede toti musafirii dumitale. Coconetul acesta care ne priveste cu zimbete batjocoritoare si, mai e si domnul acela spilcuit (il arata pe Evgheni Pavlovici) pe care, bineinteles, n-am onoarea sa-l cunosc, dar despre care am auzit ceva vorbindu-se

-  Dati-mi voie, dati-mi voie, domnilor; inca o data, nu m-ati inteles! intrerupse agitat printul. In primul rind, dumneata, domnule Keller, in articolul dumitale, ai exagerat mult importanta averii mele; nici nu poate fi vorba de milioane, toata mostenirea nu reprezinta poate decit a opta sau a zecea parte din ceea ce va inchipuiti voi. In al doilea rind, te inseli cind spui ca intretinerea mea in Elvetia a revenit la zece mii de ruble. Schneider primea sase sute de ruble pe an, iar pensiunea mea a fost platita numai primii trei ani. Cit despre frumoasele guvernante pe care Pavliscev mi le-ar fi adus de la Paris, ele n-au existat decit in inchipuirea dumitale si constituie deci inca o calomnie. Dupa parerea mea, suma totala care a fost cheltuita cu mine e mult mai mica de zece mii de ruble, dar m-am oprit la cifra aceasta si, pricepi dumneata, lichidind o datorie, nu-i puteam oferi mai mult domnului Burdovski, oricit de drag mi-ar fi el, fie chiar si dintr-un sentiment de pura delicatete, ca sa nu creada cumva ca-i trimit banii acestia ca pe o pomana si nu pentru achitarea unei datorii. Nu inteleg, domnilor, cum nu va dati seama de acest lucru! De altfel, intentia mea era sa-l recompensez pentru toate, oferindu-i dupa aceea domnului Burdovski prietenia mea si un ajutor efectiv pentru indulcirea sortii lui nefericite; e clar ca el a fost inselat, caci, altminteri, n-ar fi consimtit sa se faca par­tas la o asemenea josnicie, cum a fost, de pilda, destainuirea scan­daloasa in privinta mamei sale din articolul domnului Keller in definitiv, domnilor, nu vad de ce va suparati din nou? Asa o sa ajungem sa nu ne mai intelegem niciodata! De altfel, vad ca am avut perfecta dreptate sa trag asemenea concluzii! Chiar acum am avut dovada cea mai graitoare ca nu ma inselasem, se straduia printul sa-si domoleasca ascultatorii, fara sa-si dea seama ca vor­bele lui ii iritau sa mai mult.

- Cum? Ce dovada? il asaltara ei aproape cu spume la gura.

  Mai intii, am putut sa-mi fac acum o parere foarte lamurita despre domnul Burdovski, vad bine cum este el E un om inocent pe care insa toata lumea il insala! Un om care nu stie sa se apere. De aceea, trebuie sa-l tratez cu toata ingaduinta. In al doilea rind Gavrila Ardalionovici - pe care-l insarcinasem cu lamurirea acestei chestiuni si de la care n-am mai avut stiri de multa vreme, dat fiind ca am fost plecat intr-o calatorie, iar dupa ce m-am reintors la Petersburg am zacut bolnav trei zile - Gavrila Ardalionovici m-a instiintat, de indata ce ne-am revazut, acum o ora, ca informindu-se indeaproape de toate intentiile lui Cebarov, dispune de dovezi pre­cise si ca, in concluzie, Cebarov este intocmai ceea ce am presupus eu. Stiu, domnilor, ca multi ma considera un idiot. Intrucit am reputatia unui om care isi deschide usor punga, Cebarov a crezut si el ca n-ar fi nici o greutate sa ma pungaseasca, speculind mai ales recunostinta pe care i-o pastrez lui Pavliscev. Dar principalul e ca ascultati, va rog, domnilor, lasati-ma sa sfirsesc! Principalul e ca domnul Burdovski nu este fiul lui Pavliscev! Gavrila Ardalionovici mi-a comunicat adineauri descoperirea asta, incredintindu-ma ca dispune de probe incontestabile. Ei bine, cum vi se pare? E aproape de necrezut, nu-i asa, dupa toate cite mi s-au inscenat pina acum! Notati bine: dovezi absolut sigure! Eu personal inca nu sint con­vins, va asigur; pentru moment ma indoiesc, pentru ca Gavrila Ardalionovici n-a avut inca timpul sa-mi dea toate amanuntele; dar ca Cebarov este o canalie nu incape nici cea mai mica indoiala acum! L-a indus in eroare pe bietul domn Burdovski, v-a tras pe sfoara pe dumneavoastra, domnilor, care ati venit sa va sustineti prietenul (caci e limpede ca el are nevoie de sprijin, inteleg prea bine acest lucru!); a abuzat de increderea dumneavoastra ca sa va atraga intr-o afacere murdara, pentru ca in fond toata incercarea aceasta nu este altceva decit santaj si escrocherie.

— Cum adica escrocherie? Ce inseamna vorba asta, ca nu este ,,fiul lui Pavliscev'? Cum e cu putinta? se auzira din toate partile exclamatii. Tot grupul lui  Burdovski era vadit in culmea con­sternarii.

- Poti sa-i spui altfel decit escrocherie? Din moment ce se dovedeste ca domnul Burdovski nu este „fiul lui Pavliscev', reclamatia lui constituie, nici mai mult nici mai putin, o escrocherie in toata regula (daca ar fi cunoscut, bineinteles, adevarul!); adevarul e insa ca si el a fost inselat! Tocmai de aceea insist asupra acestui punct ca sa-l justific si repet ca naivitatea lui il face demn de mila si ca nu poate ramine fara sprijin, altminteri va aparea si el ca un escroc in afacerea asta. Dar sint convins ca nu-si da seama de nimic! Si eu am fost intr-o asemenea situatie inainte de a pleca in Elvetia; bolboroseam si eu cuvinte incoerente; vrei sa-ti exprimi gindul si nu poti inteleg asta; il compatimesc mult pe domnul Bur­dovski si-mi permit s-o spun, fiindca si eu sint aproape ca dinsul si deci mie imi este ingaduit sa vorbesc despre asta. Si, in sfirsit, macar ca s-a lamurit acum ca nu mai exista nici un „fiu al lui Pavliscev' si ca totul n-a fost decit o mistificare, eu nu-mi schimb hotarirea si sint gata sa restitui totusi zece mii de ruble in amintirea lui Pavliscev. Oricum, am avut intentia, inainte de reclamatia domnu­lui Burdovski, sa donez banii acestia pentru o scoala, in memoria lui Pavliscev, dar o voi cinsti, cred, tot asa de bine oferindu-i cele zece mii de ruble domnului Burdovski, pentru ca domnul Burdovs­ki, chiar daca nu este „fiul lui Pavliscev', a fost pus oarecum in situatia de a ramine ca un fel de „fiu al lui Pavliscev', fiindca a fost si el crunt inselat si a crezut sincer ca este intr-adevar fiul lui Pavliscev. Ascultati-l, asadar, domnilor, pe Gavrila Ardalionovici; trebuie sa punem capat acestei neintelegeri; nu va suparati si luati loc! Gavrila Ardalionovici ne va explica indata totul, si chiar eu, personal, marturisesc, sint foarte curios sa aflu lucrurile in ama­nunt. Mi-a spus de altfel ca s-a deplasat si la Pskov pentru a o vizita pe mama dumitale, domnule Burdovski, care e in viata si deci n-a murit, asa cum te-au constrins sa scrii in acel articol Dar luati loc, domnilor, luati loc!

Printul se aseza, reusind in sfirsit sa-i faca pe insotitorii turbulenti ai domnului Burdovski sa-si reia locurile. In timpul ultimelor zece sau douazeci de minute, siciit de repetatele intreruperi, printul ricase glasul si se infierbintase intr-un grad cu totul neobisnuit pentru felul lui de a fi: vorbea repede, pasionat, cautind sa-i faca pe toti sa-l asculte si sa-l inteleaga si, bineinteles, a avut mai pe urma de regretat amar unele cuvinte care-i scapasera in focul peroratiei. Daca n-ar fi fost provocat si chiar silit sa-si iasa din fire, nu si-ar fi permis sa formuleze atit de pripit si pe fata unele aprecieri si presupuneri prea hazardate si cam indiscrete. Dar, de indata ce se aseza, o sfisietoare remuscare ii indurera inima. In afara de faptul ca il „jignise' pe Burdovski declarind de fata cu martori ca il socotea atins de boala de care si el se tratase in Elvetia, isi mai reprosa felul brutal si imprudent in care a procedat, oferindu-i cele zece mii de ruble, destinate scolii, ca o pomana si, ce e mai grav, in prezenta lumii. „Ar fi trebuit sa astept pina miine si sa-i ofer banii acestia intre patru ochi, se gindea printul, iar acum te pomenesti ca-i prea tirziu si nu se mai poate repara nimic! Da, sint un idiot, un adevarat idiot!', isi zise el, sub apasarea unui sentiment penibil de rusine.

Gavrila Ardalionovici, care pina atunci se tinuse deoparte si nu deschisese gura, veni la invitatia printului linga dinsul si isi incepu calm si raspicat raportul cu privire la rezultatele cercetarilor si demersurilor intreprinse in executarea misiunii ce-i fusese incre­dintata. Toate discutiile incetara dintr-o data. Toata lumea, si mai ales insotitorii lui Burdovski, ascultara cu o vadita curiozitate.

IX

— Cred ca nu vei cauta sa tagaduiesti, incepu Gavrila Ardalio­novici, adresindu-i-se direct lui Burdovski, care il asculta surprins, privindu-l tinta cu ochii holbati, cuprins parca de panica, nu vei cauta, zic, si nu vei voi, desigur, sa tagaduiesti serios ca esti nascut la doi ani dupa casatoria legitima a respectabilei dumitale mame cu domnul Burdovski, secretar de colegiu, parintele dumitale. Data nasterii se poate dovedi cu acte, asa incit denaturarea prea evidenta si jignitoare atit pentru dumneata, cit si pentru mama dumitale cu privire la acest fapt, strecurata in articolul domnului Keller nu poate fi socotita decit un joc al imaginatiei dumnealui, are a socotit, probabil, ca in felul acesta dreptul dumitale va apare mai convingator si iti va servi astfel interesele. Domnul Keller sustine ca ti-a citit in prealabil articolul, desi nu in intregime si, fara indoiala, a omis sa-ti citeasca si pasajul acesta

-  Nu i l-am citit, intr-adevar, intrerupse boxerul, dar toate datele imi fusesera furnizate de o persoana competenta si

  Pardon, domnule Keller, il opri Gavrila Ardalionovici, da-mi voie sa vorbesc. Te asigur ca va veni si rindul articolului dumitale sa fie discutat unde trebuie si atunci vei da explicatiile necesare; pentru moment insa, e mai bine sa nu anticipam. Cu totul din intimplare, prin intermediul surorii mele, Varvara Ardalionovna Ptitina, am obtinut de la prietena ei intima, o mosiereasa vaduva, pe nume Vera Alekseevna Zubkova, o scrisoare adresata doamnei acesteia acum douazeci si patru de ani de catre Nikolai Andreevici Pavliscev, care se afla pe atunci in strainatate. Dupa indicatiile date de Vera Alekseevna, m-am adresat apoi colonelului in retragere Timofei Feodorovici Viazovkin, ruda indepartata si bun prieten pe vremuri al lui Pavliscev. Viazovkin mi-a remis alte doua scrisori de-ale lui Nikolai Andreevici, trimise tot din strainatate. Continutul acestor scrisori, datele si faptele cuprinse in ele, dovedesc mate­matic, absolut incontestabil, cu cea mai neindoielnica certitudine ca exact cu optsprezece luni inaintea nasterii dumitale, domnule Burdovski, Nikolai Andreevici plecase in strainatate (unde a stat trei ani neintrerupt). Mama dumitale, dupa cum stii, n-a parasit nicio­data Rusia Nu e momentul sa-ti citesc scrisorile respective, ora fiind prea inaintata acum; ma marginesc numai sa-ti fac cunoscut acest lucru. Dar daca vrei, domnule Burdovski, vino la mine miine dimineata cu martori (cit de multi vei voi) si experti grafologi si ma insarcinez sa-ti dovedesc exactitatea indestructibila a celor afirmate de mine. Asadar, toate pretentiile dumitale se spulbera ca fiind lipsite de orice temei si afacerea inceteaza de la sine.

O miscare generala cu freamat de profunda emotie se produse din nou printre cei prezenti. Burdovski se smuci brusc de pe scaun.

- Daca-i asa, inseamna ca am fost inselat, inselat, dar nu acum de Cebarov, ci mai de mult, mai de mult, mai demult; nu am nevoi de experti, nu vreau intilnire, te cred si renunt refuz cele zece mii de ruble Adio

Isi lua sapca si dadu scaunul la o parte ca sa plece.

-  Daca poti, domnule Burdovski, mai ramii inca cinci minute rosti cit se poate de calm si prevenitor Gavrila Ardalionovici. Mai am inca de adus la cunostinta citeva fapte de cea mai mare impor­tanta, mai ales pentru dumneata, in orice caz niste lucruri foarte interesante. Dupa parerea mea, trebuie sa le cunosti. De altfel, cred ca si pentru dumneata e mult mai bine ca in afacerea asta sa se faca lumina deplina.

Burdovski isi relua locul tacut, plecindu-si capul ca intr-o adinca ingindurare. Dupa el se aseza si nepotul lui Lebedev, care se ridicase in picioare o data cu prietenul sau; cu toate ca nu-si pier­duse nici prezenta de spirit, nici siguranta, parea totusi profund contrariat. Ippolit sedea posmorit, cu un aer de tristete si mirare pe fata. Chiar in momentul acela il apuca un acces de tuse atit de vio­lent, incit batista pe care o duse la gura se colora cu pete de singe. Keller parea cuprins de spaima.

- Ai vazut, Antip, striga el amarit, nu-ti spuneam eu mai zilele trecute ca poate nu esti cu adevarat fiul lui Pavliscev? Se auzira risete infundate; citiva izbucnira mai zgomotos.

  Faptul pe care-l comunici in clipa aceasta, domnule Keller, e foarte pretios, relua Gavrila Ardalionovici. Totusi, datele cele mai exacte de care dispun ma indreptatesc sa afirm ca domnul Burdovs­ki, cu toate ca stia, fara indoiala, epoca nasterii lui, nu cunostea deloc amanuntul in legatura cu sederea lui Pavliscev in strainatate, unde domnul Pavliscev si-a petrecut cea mai mare parte a vietii - revenind in Rusia doar pentru intervale de timp foarte scurte. In afara de aceasta, calatoria de care e vorba e un fapt prea neinsem­nat pentru ca prietenii si cunoscutii mai apropiati ai lui Pavliscev sa-si aminteasca de el dupa mai bine de douazeci de ani; cu atit mai mult, domnul Burdovski n-avea de unde sa stie, el care nici nu era nascut pe vremea aceea. Fireste, dupa cum s-a vazut, n-a fost cind sa fie regasite astazi dovezile acestei calatorii. Trebuie sa marturisesc insa ca probele de care dispun in aceasta privinta le-am obtinut cu totul intimplator, si se putea foarte bine sa nu le obtin. De aceea, socot ca domnului Burdovski si chiar lui Cebarov le-ar fi fost aproape cu neputinta sa capete aceste informatii, presupunind ca le-ar fi venit o astfel de idee. Se pare insa ca nici nu s-au gindit la o asemenea ipoteza

— Da-mi voie, domnule lvolghin, il intrerupse Ippolit iritat, ce rost mai are toata poliloghia asta (sa nu fie cu suparare)? Chestiunea e limpede; in ce priveste faptul esential, noi sintem de acord ca asa stau lucrurile si va dam crezare; pentru ce sa mai intram in toate amanuntele acestea penibile si jignitoare?  Vrei poate sa-ti scoti in relief abilitatea, sa faci sa reiasa in fata printului si a noastra talentele dumitale de anchetator si de detectiv? Nu cumva ai de gind sa-l scuzi si sa-l justifici pe Burdovski prin aceea ca a intrat de buna-credinta in aceasta afacere? Dar asta-i curata neobrazare, stimate domn! Domnul Burdovski, ar trebui sa stii, n-are nevoie nici sa fie scuzat si nici sa fie justificat de dumneata! E o jignire pentru dinsul; si asa se afla intr-o situatie destul de penibila, ar fi trebuit sa pricepi acest lucru

-  Destul, domnule Terentiev, destul, reusi in sfirsit sa-l intre­rupa Gavrila Ardalionovici, linisteste-te, nu te irita; esti foarte bol­nav, dupa cit se pare! Te inteleg si-mi pare rau pentru dumneata. In cazul acesta, daca vreti, am ispravit; cu alte cuvinte, voi fi nevoit sa relatez pe scurt faptele care, dupa parerea mea, n-ar fi inutil sa fie aduse si la cunostinta dumneavoastra, adauga el, remarcind printre auditori un nou freamat general, care putea fi luat drept semn de nerabdare. As vrea sa informez pe toata lumea, pe baza de probe de netagaduit, ca mama dumitale, domnule Burdovski, s-a bucurat intr-adevar de bunavointa si grija lui Pavliscev, numai datorita fap­tului ca era sora buna cu tinara fata iobaga din serviciul sau casnic de care el fusese indragostit in prima lui tinerete si pe care cu siguranta ar fi luat-o in casatorie daca ea n-ar fi murit subit. Am dovezi ca imprejurarea aceasta este absolut reala, dar nu prea a fost cunos­cuta de multa lume, iar cu timpul a fost complet data uitarii. As putea apoi sa te informez ca mama dumitale, cind nu implinise inca zece ani, a fost luata sub ocrotirea domnului Pavliscev, care s-a ingrijit de ea ca de o ruda, ocupindu-se de cresterea ei si mai tirziu constituindu-i chiar si o zestre apreciabila; acest fapt a avut darul sa nelinisteasca numeroasele rude ale lui Nikolai Andreevici; unii pre­supuneau chiar ca el ar putea sa se casatoreasca cu tinara lui prote­jata, dar adevarul este (si in privinta aceasta am dovezi de netaga­duit) ca ajunsa la virsta de douazeci de ani, ea se marita din dragoste cu un functionar de la serviciul cadastrului, cu domnul Burdovski. Am aici o serie de dovezi, din care reiese ca tatal dumi­tale, domnule Burdovski, era un om lipsit de simt practic si price­pere in chestiunile de afaceri; dupa ce a pus mina pe cele cinci­sprezece mii de ruble, zestrea mamei dumitale, s-a lasat de serviciu ca sa se apuce de afaceri, dar a fost inselat, a pierdut tot capitalul si, in disperare, a inceput sa bea, din care cauza s-a imbolnavit si in cele din urma a murit, opt ani dupa casatorie. Ramasa singura, in mizerie, mama dumitale (informatia o detin de la dinsa personal) s-ar fi prapadit, daca n-ar fi venit ajutorul generos al lui Pavliscev, care-i fixase o suma anuala de sase sute de ruble. Nenumarate alte dovezi arata apoi ca el te-a indragit pe dumneata si, dupa cum reiese din aceste dovezi si din marturia mamei dumitale, te-a indragit mai ales pentru ca in copilarie erai gingav, slabut si bolnavicios. (Pavliscev, dupa cum am putut sa ma conving pe baza de probe temeinice, a avut toata viata lui o inclinatie deosebita pentru ocrotirea tuturor napastuitilor sortii, nedreptatiti de natura, mai ales cind era vorba de copii, fapt pe care-l socot de cea mai mare importanta pentru afacerea noastra.) In sfirsit (si aici as putea chiar sa ma laud ca am reusit sa obtin cele mai precise informatii) - exista un amanunt esential si anume ca, datorita atasamentului acestuia plin de afectiune fata de dumneata (cu ajutorul lui ai intrat in liceu si ti-ai facut studiile sub o indrumare speciala), rudele lui si cei ai casei au inceput cu timpul sa creada ca erai fiul sau si ca tatal dumitale n-a fost decit un sot inselat. Dar, amanunt vrednic de notat, ideea aceasta nu s-a raspindit decit in ultimii ani ai vietii lui   Pavliscev,  cind  rubedeniile  lui  incepura  sa  tremure  pentru mostenire, cind adevarul faptelor mai vechi fusese uitat si nu se mai putea sti nimic precis. Dumneata, fara indoiala, domnule Burdovski, ai crezut la fel si erai convins de asta. Mama dumitale, pe care am avut onoarea s-o cunosc personal, era la curent cu zvonurile acestea, dar nici pina acum nu stie (i-am ascuns si eu acest lucru) ca dumneata, fiul ei, ai crezut in temeinicia lor. La Pskov, domnule Burdovski, am gasit-o pe prea stimata dumitale mama bolnava si intr-o neagra mizerie, in care a cazut de la moartea lui Pavliscev. Mi-a spus, cu lacrimi de recunostinta in ochi, ca dumneata esti toata nadejdea ei si numai datorita ajutorului dumitale se poate tine pe lume; asteapta mult de la dumneata si spera in viitoarele dumitale succese

-  Asta intrece orice masura! izbucni cu glas tunator si plin de nerabdare nepotul lui Lebedev. Ce rost are, la ce bun toata povestea asta?

-  E  groaznic,  dezgustator! se misca indignat din locul lui Ippolit.

Burdovski insa nu scoase un cuvint si nici nu se clinti macar.

- Ce rost are? La ce bun? se prefacu mirat Gavrila Ardalionovi - ci pregatindu-se cu viclenie sa-si incheie expunerea. Intii si intii, pentru ca domnul Burdovski s-a putut convinge cu acest prilej ca domnul Pavliscev s-a ocupat de el din generozitate si nu din datorie parinteasca. Cel putin e bine sa retina faptul acesta domnul Bur­dovski, care adineauri, dupa citirea articolului, l-a sustinut si apro­bat pe domnul Keller. Vorbesc astfel pentru ca te consider un om cu sentimente nobile, domnule Burdovski.  in al doilea rind, am dovedit ca n-a fost la mijloc nici o escrocherie, nici chiar din partea lui Cebarov. E un punct foarte important chiar si pentru mine, pen­tru ca adineauri, in focul discutiei, printul a lasat sa se inteleaga cum ca si eu as fi de parere ca la mijloc e o afacere necurata, o escrocherie. Eu insa am ajuns la concluzia  ca, dimpotriva, in aceasta intimplare toata lumea a fost de buna-credinta, si, chiar daca Cebarov este in realitate un marc escroc, in afacerea asta pare mai mult ca un avocat smecher, chitibusar si afacerist. Cu nasul lui de vulpoi a mirosit ca aici e rost de ciupeala, ba si-o fi facut omul socoteala ca afacerea putea sa-i aduca un cistig serios si nu calculase prost; se baza, pe de o parte, pe generozitatea si credulitatea printului si usurinta cu care imprastia banii, precum si pe respectuoasa lui recunostinta fata de memoria raposatului Pavliscev, iar pe de alta parte (ceea ce e si mai important), pe modul cavaleresc al printului de a-si achita obligatiile de onoare. Cit despre domnul Burdovski, se poate afirma ca dinsul, pe de o parte, datorita unor convingeri ale sale personale, pe de alta parte, lasindu-se antrenat oarecum de instigatiile lui Cebarov si ale celor din anturajul sau, s-a angajat in afacerea asta fara a urmari vreun interes personal, ci mai curind pentru a sluji cauza adevarului, a progresului si umanitatii. Pe scurt, concluzia care se impune de la sine in virtutea faptelor expuse pina acum e ca, in ciuda tuturor aparentelor, domnul Burdovski este un om cu sufletul neprihanit si, ca atare, printul poate acum, cu inima deschisa si cugetul impacat, sa-i ofere prietenia si ajutorul efectiv la care s-a referit vorbind de scoli si de Pavliscev.

-  Opreste-te, Gavrila Ardalionovici, opreste-te! striga printul ingrozit de-a binelea, dar era prea tirziu.

— Am spus doar, am repetat de trei ori, racni Burdovski furios, am spus ca nu vreau bani! Nu-i primesc Ce rost are Nu vreau Uite asa! Plec!

Si dadu sa plece in mare graba, aproape fugind de pe terasa. Dar nepotul lui Lebedev il apuca de brat si-i sopti ceva la ureche. Bur­dovski se intoarse numaidecit, scoase din buzunar un plic de format mai mare si nelipit si-l arunca pe masuta din fata printului.

-  lata banii! Cum v-ati permis cum ati indraznit! Banii!

— Sint cele doua sute cincizeci de ruble pe care ai indraznit sa i le trimiti ca o pomana prin Cebarov, explica Doktorenko.

- In articol scrie cincizeci! striga Kolea.

  larta-ma, spuse printul, apropiindu-se de Burdovski, am gresit. Burdovski, dar nu ti i-am trimis ca pe o pomana, crede-ma. Si acum m-am facut iar vinovat te-am jignit. (Printul era dezolat, parea sfirsit de oboseala si vorbea cam incoerent.) Am vorbit de escrocherie dar asta nu se refera la dumneata. M-am inselat. Am spus ca erai - ca si mine bolnav. Dar nu esti ca mine, dumneata dai lectii, iti intretii mama. Am spus ca ti-ai ponegrit mama, dar dum­neata o iubesti, chiar ea zice nu stiam Gavrila Ardalionovici nu apucase sa-mi spuna totul adineauri larta-ma. Mi-am permis sa-ti ofer zece mii de ruble, dar am gresit; ar fi trebuit sa procedez altfel, iar acum nu se mai poate, pentru ca ma dispretuiesti

_ Dar aici e o adevarata casa de nebuni! striga Lizaveta Prokofievna.

- Fireste ca-i o casa de nebuni! observa cu dispret Aglaia.

Dar cuvintele ei se pierdura in larma generala; toata lumea vor­bea tare, fiecare comenta, unii discutau, altii rideau. Ivan Feodorovici Epancin era in culmea indignarii si cu un aer de demnitate jignita o astepta in capatul terasei pe Lizaveta Prokofievna. Nepotul lui Lebedev se grabi sa mai strecoare un cuvint:

-  Trebuie sa recunoastem, printe, ca ai stiut sa te servesti cu multa dibacie de boala dumitale (ca sa ma exprim mai politicos); ai stiut sa oferi cu atita abilitate prietenia dumitale si banii, incit acum nici un om cu simtul demnitatii personale n-ar putea sa-i primeasca. Ai facut-o din prea multa naivitate sau din prea multa siretenie una din doua, de altfel, dumneata o stii mai bine.

-  Dati-mi voie, domnilor, striga Gavrila Ardalionovici, care verificase intre timp continutul plicului, aici sint numai o suta de ruble,  si  nu doua  sute cincizeci.   Semnalez  acest  lucru,  printe, numai ca sa nu se iveasca vreo neintelegere.

- Lasa, n-are nici o importanta, dadu printul din miini, oprindu-l pe Gavrila Ardalionovici.

- Ba nu-i asa! se agata numaidecit si de asta nepotul lui Lebe­dev. Acest „lasa' si „n-are importanta' al dumitale, printe, este jig­nitor pentru noi. Noi nu ne-ascundem, ci declaram pe fata: da, plicul nu contine decit o suta de ruble in loc de doua sute cincizeci; dar ce, parca nu-i totuna?

- Fireste ca nu-i totuna, strecura la rindul sau, cu un aer de nedumerire naiva, Gavrila Ardalionovici.

- Nu ma intrerupeti, nu sintem asa de neghiobi cum ne crezi dumneata, domnule avocat! striga spumegind de ciuda nepotul lui Lebedev. Se-ntelege ca e o diferenta intre o suta de ruble si doua sute cincizeci si, sa zicem deci, ca nu-i totuna; dar important e aici principiul, ne intereseaza initiativa, iar daca lipsesc o suta cincizeci de ruble, nu-i decit un amanunt. Ceea ce intereseaza e faptul ca Burdovski nu accepta pomana dumitale, Alteta, ca ti-o arunca in obraz, si, din punctul acesta de vedere, putin importa ca-s o suta de ruble sau doua sute cincizeci. Burdovski a refuzat zece mii de ruble, ati vazut doar; n-ar fi adus nici suta asta de ruble, daca era un om necinstit! Cele o suta cincizeci de ruble a trebuit sa le dea lui Cebarov pentru cheltuieli de drum, ca sa se deplaseze la print. Ati putea mai degraba sa va bateti joc de stingacia noastra, de nepri­ceperea noastra in tratarea afacerilor; de altfel, ati facut totul pentru a ne face de ris; dar sa nu indrazniti sa afirmati ca nu sintem cin­stiti. Suma de o suta cincizeci de ruble, domnule, o vom restitui printului, chiar daca va trebui sa adunam ban cu ban, si o vom intoarce cu dobinda. Burdovski e sarac, el nu dispune de milioane; or, Cebarov, dupa calatoria lui, si-a prezentat nota de cheltuieli. Speram sa avem cistig de cauza Cine, in locul lui, n-ar fi procedat la fel?

— Cum cine?! exclama printul S.

— Aici te apuca nebunia, nu altceva! striga Lizaveta Prokofievna.

— Asta aminteste, interveni amuzat Evgheni Pavlovici, care sta­tuse pina atunci foarte linistit, multumindu-se doar sa observe, faimoasa pledoarie a unui avocat care, asistindu-l pe un individ acuzat de crima (asasinase sase persoane cu scopul de a le prada), a tras urmatoarea concluzie in apararea clientului sau: ,,E cit se poate de firesc, asadar, ca, in mizeria in care se zbatea, clientul meu sa se fi gindit sa omoare aceste sase persoane! De altfel, care dintre noi, domnilor, in locul lui, n-ar fi facut la fel?' Cam asa ceva a spus. In orice caz, ceva foarte hazliu.

— Ajunge! izbucni deodata Lizaveta Prokofievna aproape tremurind de indignare. E timpul sa ispravim comedia asta!

Cuprinsa de o tulburare nemaipomenita, ea isi inalta senmet capul si cu o privire scinteietoare invalui sfidator toata asistenta, in care fara indoiala, in momentul acela, nu mai deosebea prietenii de dusmani. Clocotul de minie, stapinit cu greu atita timp, depasind limitele oricarei rabdari, atinsese acel punct culminant de apriga rabufnire cind o rafuiala imediata devine impulsul principal al descarcarii naprasnice si omul nu cauta decit persoana pe care sa-si verse focul Toti cei care o cunosteau pe Lizaveta Prokofievna intelesera indata ca se petrecuse cu ea ceva cu totul neobisnuit. Ivan Feodorovici ii marturisea a doua zi printului S. ca ,,i se mai intimplase ei sa aiba asemenea crize, dar in halul in care a ajuns ieri nu prea am vazut-o; doar o data la trei ani, daca se mai intimpla, in nici un caz mai des! in nici un caz!' mai adauga el sententios.

- Destul, Ivan Feodorovici! Lasa-ma! striga Lizaveta Prokofievna. De ce-mi oferi bratul abia acum? Adineauri n-ai fost in stare sa ma duci de aici; esti doar barbat, esti capul familiei, datoria ta era sa ma iei de urechi si sa ma scoti, daca, in prostia mea, as fi refuzat sa te ascult si sa te urmez. Cel putin la fiicele tale sa te fi gindit! Acum gasim noi drumul si fara tine; pentru un an intreg ne ajunge rusinea asta Asteapta, sa-i multumesc mai intii cum se cuvine printului! Multumim, printe, pentru placerea pe care ne-ai facut-o! Si eu, proasta de mine, ma pregatisem sa ascult ce mai spune tineretul nostru Dar e o infamie, infamie! E un haos, un scandal, nici in vis nu vezi asa ceva! Or mai fi multi d-astia, Dumnezeule?! Taci, Aglaie! Taci, Aleksandro! Nu va amestecati, ca nu-i treaba voastra! Si nu te mai invirti ca un titirez in fata mea, Evgheni Pavlici, ca mi s-a urit de dumneata! Asadar, tot tu, dragutule, le mai ceri si iertare, se intoarse ea din nou catre print. Iarta-ma, vasazica, pentru ca am indraznit sa-ti ofer o avere' Iar tu, zevzecule, ce ai gasit de ris? il lua ea la rost pe nepotul lui Lebe­deev. „Refuzam, adica, cele zece mii de ruble; nu cersim, ci pretin­dem!' Se face a nu sti ca miine idiotul acesta se va duce la ei sa le ofere din nou prietenia si banii!Ai sa te duci, nu-i asa?Te duci,ai?Spune, da sau nu?

- Am sa ma duc, raspunse cu blindete si smerenie printul.

- L-ati auzit! Pe asta te bizui, se intoarse generaleasa din nou spre Doktorenko, te si vezi cu banii in buzunar si de aceea faci pe grozavul, ca sa ne arunci praf in ochi Nu, dragul meu, asta s-o spui cui vrei, dar nu mie; eu una iti vad gindurile ca in palma si tot jocul vostru l-am ghicit de la inceput!

  Lizaveta Prokofievna! se ruga printul rusinat.

— Sa mergem, Lizaveta Prokofievna, de mult e timpul, il luam si pe print cu noi, spuse zimbind si pe tonul cel mai calm cu putinta printul S.

Domnisoarele stateau deoparte, vadit consternate; Ivan Feodorovici era speriat de-a binelea; si toata lumea, in genere, parea extrem de surprinsa. Citiva, care se tineau ceva mai deoparte de restul societatii, zimbeau pe furis si schimbau vorbe pe soptite; chipul lui Lebedev exprima o suprema incintare.

  Haos si scandal, doamna, gasesti peste tot, observa nepotul lui Lebedev, care de altfel era vizibil contrariat.

  Dar nu de felul acesta! Nu de felul cum mi-a fost dat sa vad acum, aici la voi, domnule, nu de acest fel! raspunse cu o satis­factie rautacioasa si un fel de furie isterica Lizaveta Prokofievna. Dar o sa ma lasati odata in pace? se rasti ca la cei care incercau s-o potoleasca. Ei bine, daca am ajuns pina acolo, ca un avocat, cum ne-ai spus chiar acum dumneata, Evgheni Pavlici, sa declare in plin tribunal ca nimic mai firesc ca cineva, impins de saracie, sa trimita pe lumea cealalta sase persoane, atunci sa stiti ca se apropie sfirsitul lumii, asa ceva nu mi-a mai fost dat s-aud! Acum imi explic totul! Parca bilbiitul, nevolnicul acesta, n-ar fi in stare sa faca moarte de om? (Si-l arata pe Burdovski, care-o privea complet naucit.) Pun ramasag ca e in stare! Banii, cele zece mii de ruble ale tale, poate ca nu ti-i primeste, si poate chiar din motive de constiinta ii refuza, dar noaptea e in stare sa vina sa-ti taie beregata ca sa ti-i scoata din sipet, si tot cu constiinta impa­cata o va face. Asta n-ar mai fi, dupa el, o fapta necinstita! Aici, vedeti dumneavoastra, ar fi vorba de ,,un nobil impuls al dis­perarii', ar fi „negare' sau dracu' mai stie ce! Ptiu! totul e pe dos acum, toata lumea e anapoda. Ai o fata pe care o cresti cu grija  si  deodata,  in  mijlocul  strazii,  hop! sare intr-o trasura. „Mamico, m-am maritat mai alaltaieri cu cutarica, Karlici sau

Ivanici, adio!' Gasiti ca e bine asa? E firesc, e demn de respect? Problema femeii? Uite, chiar si mucosul asta (ea il arata pe Kolea), mai deunazi, umbla sa-mi demonstreze, cu spume la gura, ca tocmai asta ar fi „problema feminina'. Sa zicem ca maica-ta e o proasta, o inculta, oricum insa trebuie sa fii om si sa te porti cu ea ca fata de o mama. Si de ce, ma rog, erati atit de tantosi si cu nasul pe sus cind ati intrat adineauri aici? Ce ati vrut sa aratati cu asta? „Pazea, adica, nu cumva sa indrazneasca careva sa se apropie de noi Sintem cineva, nu gluma! Toate drepturile ni se cuvin noua, iar tu nici macar sa cricnesti in fata noastra sa nu te-ncumeti! Noua sa ne dai cel mai mare respect si toata consideratia, cum nici nu exista poate, in schimb, noi te vom trata ca pe cel din urma lacheu!' Dumnealor cauta adevarul, sint setosi de dreptate, dar asta nu i-a impiedicat sa-l ponegreasca pe omul acesta si sa-l calomnieze in modul cel mai infam intr-un articol de gazeta. „Nu cerem, pretin­dem! Si nu vei auzi din partea noastra nici un cuvint de recunostinta, pentru ca ceea ce faci o faci pentru a-ti satisface propria constiinta!' Ce morala! Pai, daca dumneata nu-i vei datora printu­lui nici un fel de recunostinta, atunci si printul, la rindul sau, poate sa spuna ca nici el nu simte nici un fel de recunostinta fata de Pavliscev, intrucit, judecind asa, nici Pavliscev nu facea acte de bunatate decit pentru impacarea propriei lui constiinte. Or, toata pretentia ta ti-o intemeiezi tocmai pe aceasta recunostinta a printu­lui fata de Pavliscev; ca doar nu dumneata i-ai imprumutat bani, nu dumitale iti datoreaza el; pe ce te bizuiai atunci, daca nu pe sentimentul lui de recunostinta? Si atunci cum poti sa te dezici de acest sentiment pe care-l pretinzi de la altii? Niste netrebnici! Acuza societatea ca-i salbatica si lipsita de omenie pentru faptul ca improasca cu noroi o fata inselata! Pai, daca acuzi societatea pentru acest lucru, inseama ca recunosti vina societatii de a-i fi pricinuit fetei aceleia o mare durere. Iar daca acest lucru ii pricinuieste durere, cum iti permiti atunci s-o dai la gazeta si chiar tu s-o lasi la cheremul aceleiasi societati fara sa te gindesti ca prin sta ai s-o faci sa sufere? Nebuni si descreierati! Niste vanitosi plini de orgoliu!  N-au credinta in Dumnezeu, n-au credinta in Hristos! Va roade trufia si vanitatea pina intr-atit, incit veti ajunge sa va sfisiati unii pe altii, v-o prezic eu. Si mai poate spune cineva ca nu-i o sminteala si haos, ca tot ce se petrece nu-i o nerusinare? Iar, dupa toate, naivul acesta nu mai stie cum sa le ceara iertare! Or mai fi oare multi ca voi? Va vine a ride, ai? Ca m-am facut de rusine stind aici la palavre cu voi? Asa este, da, nu mai e nimic de facut, am patit rusinea! Iar tu, ai face bine sa nu te mai hlizesti, bezmeticule! (Se napusti ea deodata asupra lui Ippolit.) De-abia isi mai trage sufletul si tot umbla sa-i perverteasca pe altii. L-ai zapacit si pe mucosul asta (il arata ea din nou pe Kolea); nu vorbeste decit de tine; i-ai impuiat capul cu tot felul de baliverne; nu ai credinta in Dumnezeu, si pe el l-ai facut ateu, cind de fapt meriti o paruiala ca sa te-nveti minte, domnul meu! Mi-e sila de voi toti! Mi-e lehamite! Si asa, vasazica, printe Lev Nikolaevici, ai sa te duci miine la ei, nu-i asa? Te duci, ai? mai repeta ca intrebarea, aproape sufocindu-se de furie.

— Am sa ma duc, Lizaveta Prokofievna.

— Atunci, nici nu vreau sa te cunosc de azi inainte! Facu o mis­care brusca, dind sa plece, dar tot atit de brusc se razgindi. Te pomenesti ca si la paginul asta ai sa te duci? arata ea spre Ippolit. Si ce te tot holbezi la mine, rinjind prosteste! tipa ea cu un glas nefiresc si se repezi deodata spre tinarul bolnav, al carui zimbet batjocoritor o scotea din sarite.

— Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! Lizaveta Prokofievna! se auzira in acelasi timp, din toate partile, mai multe glasuri.

Maman, e o rusine! striga Aglaia.

— Nici o grija, Aglaia Ivanovna, o asigura cu mult calm Ippolit, in timp ce generaleasa il apucase de brat si, fara sa stie nici ea de ce,  il  stringea cu putere;  infipta in fata lui, nu-si lua privirea furioasa de pe fata tinarului. Nici o grija, mama dumitale isi va da seama numaidecit ca nu se cade sa se napusteasca asa asupra unui muribund sint gata sa explic pentru ce ridem as fi incintat sa mi se ingaduie

Un acces violent de tuse, care tinu un minut intreg, il impiedica sa-si ispraveasca fraza.

-Trage sa moara, dar gura tot nu-i tace! striga Lizaveta Prokofievna, eliberind bratul lui Ippolit si uitindu-se cu groaza cum isi sterge singele care-i venise pe gura. Ce sa mai vorbesti? Du-te mai bine de te culca.

— Asta am sa si fac, raspunse incet, cu o soapta ragusita, Ippolit; cum ajung acasa, ma intind in pat Stiu prea bine ca nu mi-au mai ramas de trait mai mult de cincisprezece zile. Chiar B. mi-a spus-o saptamina trecuta De aceea, daca-mi ingaduiti, as vrea sa spun citeva cuvinte inainte de a-mi lua ramas-bun.

— Ce, ai innebunit? Ia lasa prostiile! Acum trebuie sa te ingri­jesti, nu sa tii discursuri. Du-te, du-te si te culca! striga Lizaveta Prokofievna speriata.

— Daca ma culc, s-a terminat, nu ma mai scol, raspunse Ippolit cu un zimbet sters; chiar ieri am vrut sa ma pun in pat pentru a nu-l mai parasi, dar am aminat pentru o zi-doua, cit timp ma mai tin inca pe picioare! Am aminat ca sa vin astazi aici, cu ei Numai ca sint tare obosit fara putere

  Sezi jos, sezi pe scaun, de ce stai in picioare? se nelinisti Lizaveta Prokofievna si-i dadu chiar ea un scaun.

  Va multumesc, relua el cu blindete, asezati-va si dumnea­voastra in fata mea, sa mai stam de vorba Trebuie neaparat sa stam de vorba, Lizaveta Prokofievna, acum tin la asta urma Ippolit, zimbindu-i din nou generalesei. Ginditi-va ca ma aflu pen­tru ultima oara astazi la aer curat, in mijlocul naturii, si printre oameni, printre cei vii, iar peste doua saptamini - sub pamint. Cu alte cuvinte, parca mi-as lua ramas-bun de la oameni  si de  la natura. Nu sint prea sentimental si totusi, inchipuiti-va, sint foarte multumit ca totul  s-a intimplat aici,  la  Pavlovsk, cel  putin,  in mijlocul naturii, vezi arborii inverziti.

- Nu, nu se poate, aminam convorbirea pentru alta zi, se alarma mai mult Lizaveta Prokofievna; ai febra mare. Adineauri zbierai, tipai ca din gura de sarpe, iar acum de-abia iti tragi sufletul, te'nabusi!

— Lasati ca-mi revin indata, numai sa ma odihnesc putin. Pentr ce nu voiti sa-mi satisfaceti ultima dorinta? Stiti, de multa vreme nadajduiam sa va cunosc, Lizaveta Prokofievna; am auzit atitca despre dumneavoastra de la Kolea; e aproape singurul om care nu m-a parasit Sinteti o femeie originala, o femeie excentrica, m-am convins si eu acum Stiti ca v-am si indragit putin?

— Doamne-Dumnezeule, si eu care eram cit pe ce sa-l lovesc!

  V-a impiedicat Aglaia Ivanovna, daca nu ma insel? E fiica dumneavoastra Aglaia Ivanovna, nu-i asa? E atit de frumoasa, ca adineauri, intrind aici, am recunoscut-o imediat, cu toate ca n-o vazusem niciodata. Lasati-ma, cel putin, sa admir pentru cea din urma oara in viata frumusetea ei, spuse Ippolit cu jena, schitind un zimbet chinuit. Uite, si printul e aici, si sotul dumneavoastra, si intreaga societate. De ce refuzati sa-mi satisfaceti cea din urma dorinta?

  Un scaun!  porunci  Lizaveta Prokofievna, dar fara sa mai astepte, lua unul si se aseza in fata lui Ippolit. Kolea, i se adresa ea poruncitor,  ai  sa-l  duci  chiar acum  acasa,  iar miine  vin  si  eu negresit

  Daca-mi dati voie, i-as cere printului o ceasca de ceai Ma simt tare ostenit. Stiti ce trebuie sa facem, Lizaveta Prokofievna? Ati vrut, mi se pare, sa-l invitati pe print sa ia ceaiul la dumnea­voastra. Ramineti mai bine aici, sa petrecem seara impreuna, si cu siguranta printul ne va oferi la toti cite o ceasca de ceai. lertati-ma ca vorbesc astfel Dar va cunosc, sinteti buna, printul e bun si el sintem cu totii niste oameni extrem de buni, buni pina la ridicol.

Printul incepu sa se agite; Lebedev iesi in mare graba, urmat de Vera.

  Fie, hotari autoritar generaleasa, vorbeste, dar nu prea tare si fara sa te aprinzi. M-ai induiosat, zau asa Printe! La drept vor­bind, n-ai merita sa beau ceai la tine, dar fie, am sa ramin, numai sa stiti ca n-am de gind sa cer scuze de la nimeni! De la nimeni, e absurd! De altfel, pentru ocara pe care ti-am facut-o, printe, iarta-ma - daca vrei, bineinteles!  Eu nu retin pe nimeni, adauga deodata, adresindu-se cu un aer minios barbatului si fiicelor sale, ca si cum le-ar fi reprosat ceva; pot sa ma intorc acasa si singura

Dar n-o lasara sa ispraveasca. Venira in graba cu totii in jurul ei. Printul imbia pe toata lumea sa mai ramina sa ia ceaiul, scuzindu-se ca nu se gindise mai inainte la asta. Pina si generalul deveni extrem de amabil, murmurind citeva cuvinte de politete si intrebind-o grijuliu pe Lizaveta Prokofievna daca nu-i era frig pe terasa. Putin a mai trebuit ca sa-l intrebe si pe Ippolit „daca era de multa vreme la Universitate', dar se abtinu. Evgheni Pavlovici si printul S., isi recapatara dintr-o data buna dispozitie si amabilitatea. Adelaida si Aleksandra pareau inca mirate, desi pe fetele lor se citea acum multumirea; pe scurt, toti pareau foarte bucurosi ca, in sfirsit, criza de nervi a Lizavetei Prokofievna trecuse. Numai Aglaia con­tinua sa fie posomorita, asezindu-se retrasa mai la o parte. Toti ceilalti musafiri au ramas si ei; nimeni nu voi sa se retraga, nici chiar generalul Ivolghin. Dar Lebedev ii sopti in treacat citeva cuvinte, care se vede treaba ca nu-i prea placura, caci se ascunse imediat intr-un colt. Printul ii adresa aceeasi invitatie si lui Burdovski, rugindu-l sa ramina impreuna cu insotitorii sai la ceai. Drept raspuns, ei murmurara ceva printre dinti, pretextind ca-l vor astepta pe Ippolit si, separindu-se de restul societatii, se asezara in coltul cel mai indepartat al terasei. Ceaiul fusese probabil de mult pregatit la Lebedev pentru membrii familiei, deoarece fu servit aproape imediat. Pendula din casa batu ora unsprezece.

X

Dupa ce-si muie buzele in ceasca pe care i-o oferise Vera Lebedeva, Ippolit o puse pe masa si-si plimba ochii jur-imprejur. Parea foarte incurcat, aproape rusinat.

- Vedeti, Lizaveta Prokofievna, spuse el cu o graba ciudata, cestile acestea de portelan de cea mai fina calitate nu se scot nicio­data din bufetul lui Lebedev, le tine inchise cu cheia; i le-a adus sotia ca zestre; acum insa ni s-a servit ceai in ele; e in onoarea dumneavoastra, bineinteles, atit de fericit se simte el Voi sa mai adauge ceva, dar nu gasi cuvinte.

— S-a fisticit, ma asteptam la asta! zise deodata Evgheni Pavlovici la urechea printului. Semn rau, nu-i asa? Parca-l vad acum ca de ciuda ii trinteste Lizavetei Prokofievna vreo necuviinta care s-o scoata iarasi din sarite.

Printul il privi intrebator.

  Nu te temi de vreo magarie? continua Evgheni  Pavlovici. Drept sa-ti spun, nici eu; ba chiar as dori sa se-ntimple; nu de altce­va, dar n-ar fi deloc rau ca simpatica noastra Lizaveta Prokofievna sa primeasca o lectie chiar astazi, imediat; nici nu ma gindesc sa plec inainte de a asista la o scena ca asta. Dar ce ai? Nu te simti bine?

— Lasa asta, vreau sa ascult. Da, nu prea ma simt bine, raspunse distrat,  pierzindu-si rabdarea, printul. Auzise  pronuntindu-i-se numele; Ippolit vorbea de el.

— Nu credeti? spunea Ippolit cu un ris nervos, aproape isteric. E si natural sa fie asa; o sa vedeti insa ca printul nu se va indoi o clipa si nici nu se va mira deloc.

  Auzi,  printe?  intreba  Lizaveta  Prokofievna, intorcindu-se catre el. Auzi?

Toata lumea ridea. Lebedev se strecura grabit linga generaleasa, invirtindu-se cu neastimpar in fata ei.

  Pretinde ca mascariciul asta, proprietarul tau si-a dat si el obolul la ticluirea articolului pe care l-am ascultat adineauri si unde te-au incondeiat asa de frumos. l-a dat o mina de ajutor domnului acestuia, autorului

Printul arunca o privire uluita spre Lebedev.

  Pentru ce nu spui nimic? il apostrofa Lizaveta Prokofievna batind din picior.

  Ce sa spun, murmura printul, uitindu-se mereu la Lebedev, acum vad si eu ca intr-adevar asa este.

— E adevarat? il intreba ea iute pe Lebedev.

- Purul adevar, Excelenta! declara acesta ferm si hotarit, fara cea mai mica sfiala, ducind mina la inima.

- Si inca te mai si lauzi! striga generaleasa, aproape sa sara in sus la auzul acestui raspuns.

- Sint un nemernic, un nemernic! murmura Lebedev, lasindu-si capul tot mai jos si lovindu-se cu pumnii in piept.

-  Ei, si ce mare merit, ma rog, ca te recunosti un nemernic? Crezi ca e de ajuns sa spui: sint un nemernic si ai si scapat de incurcatura. Si nu ti-e rusine, printe, sa te insotesti cu astfel de oameni? Ti-am mai spus doar! Sa stii ca n-am sa ti-o iert niciodata!

-  Printul o sa ma ierte, spuse smerit si cu multa convingere Lebedev.

-  Numai dintr-o nobila pornire, doamna! interveni neasteptat, cu glas rasunator, Keller, care isi parasi deodata locul si se apropie de Lizaveta Prokofievna. Numai si numai dintr-o pornire nobila si numai ca sa nu tradez un prieten compromis n-am amintit adineau­ri nimic de amestecul lui, cu toate ca tot el il indemna pe print sa ne dea pe scari afara, dupa cum ati auzit si dumneavoastra. Ca sa restabilim adevarul, declar ca m-am adresat intr-adevar lui si ca i-am platit sase ruble, dar nu ca sa-mi indrepte stilul, ci ca sa ma informeze asupra unor fapte care, in mare parte, imi erau necunos­cute si in privinta carora il consideram o persoana competenta. Cit despre ghetre, pofta de mincare la pensiunea profesorului elvetian, cifra de cincizeci de ruble in loc de doua sute cincizeci, in sfirsit, tot ansamblul acesta de detalii ii apartine exclusiv lui, pentru care a si primit cele sase ruble; in ceea ce priveste stilul insa, va asigur ca n-are nici un merit.

- Vreau sa precizez, il intrerupse Lebedev cu o graba febrila si glas onctuos, provocind un nou val de risete, ca am revazut si indreptat numai prima parte a articolului; pe la mijloc insa, n-am cazut de acord si ne-am certat in privinta unui punct, asa ca n-am mai revazut si partea a doua. De aceea, frazele agramate de acolo (Si sint destule!) rog sa nu-mi fie atribuite

- Uite ce-l doare pe dumnealui! striga Lizaveta Prokofievna.

- Dati-mi voie sa va intreb: cind a fost retusat articolul acesta? intreba Evgheni Pavlovici, adresindu-se lui Lebedev.

  Ieri dimineata, raspunse Keller. Am avut o intrevedere si ne­-am angajat pe cuvint de onoare sa pastram secretul.

— Cam in acelasi timp se lingusea pe linga tine si te asigura de devotamentul lui. Ce oameni! Nu mai am nevoie de cartile tale, sa nu mi-l mai aduci pe Puskin al tau, si fiica ta sa nu-mi mai calce pragul!

Lizaveta Prokofievna voia tocmai sa se ridice, cind, vazindu-l pe Ippolit ca ride, se rasti minioasa:

— Asa, vasazica, ai vrut sa-ti bati joc de mine?!

  Fereasca sfintul, replica el cu un zimbet fortat, dar trebuie sa spun ca ma uimeste mai ales felul dumneavoastra original de a fi, cu totul iesit din comun, Lizaveta Prokofievna; marturisesc sincer, inadins l-am dat de gol pe Lebedev, pentru ca stiam ce efect va avea dezvaluirea mea asupra dumneavoastra, numai asupra dum­neavoastra, caci printul il va ierta cu siguranta, daca nu l-a si ier­tat ba poate ca i-a gasit in gind si o scuza, nu-i asa, printe?

Gifiia, pe masura ce crestea ciudata lui inflacarare.

  Ei si? facu minioasa generaleasa, surprinsa de tonul lui. Ce vrei sa spui cu asta?

— Si despre dumneavoastra am auzit povestindu-se multe lucruri de acest fel mi-au facut mare placere am inceput sa va stimez foarte mult continua Ippolit.

Asa cum vorbea el acum, parea ca una spune si altul ii e gindul si cu aceleasi cuvinte ar fi vrut, de fapt, sa spuna cu totul altceva. Vorbea cu o nuanta de ironie, dar, in acelasi timp, era extrem de agitat, se uita banuitor imprejurul lui, se incurca si pierdea in tiece moment sirul ideilor. Toate acestea, unite cu paloarea chipului sau de tuberculos, cu stralucirea febrila a ochilor si privirile lui haluci­nante, atrageau, bineinteles, din ce in ce mai mult atentia tuturor.

  Ar fi trebuit, de altfel, sa ma mire tare faptul, desi (martu­risesc) nu cunosc deloc lumea: nu numai ca ati ramas adineauri intr-o societate atit de compromitatoare pentru dumneavoastra, societatea unor oameni cum sintem noi, prietenii mei si cu mine, dar le-ati lasat si pe domnisoarele acestea sa asiste la discutarea unui caz atit de scandalos, insa cred ca ele au avut prilejul sa cu­noasca multe lucruri din romanele citite. De altfel, poate ca ma-nsel caci ma cam incurc, dar, in tot cazul, cine, in afara de dumnea­voastra, ar fi putut la cererea unui baietandru (ei da, a unui baietandru, recunosc) sa-si petreaca seara aici, cu el si cu ceilalti sa asculte tot ca sa-i fie apoi rusine a doua zi (imi dau seama, de altfel, ca nu ma exprim bine). Apreciez gestul acesta si-mi exprim tot respectul, desi pe fata Excelentei sale, sotul dumnea­voastra, se citeste limpede ca toate astea ii sint extrem de nepla­cute Hi, hi! rise el, incurcindu-se definitiv si deodata fu cuprins de un nou acces de tuse care, vreme de doua minute, nu-l mai lasa sa vorbeasca.

-  Poftim, si-a pierdut respiratia! observa taios si cu raceala Lizaveta Prokofievna, privindu-l pe bolnav cu o curiozitate severa. Ei bine, draga baiete, sa ispravim odata. Ajunge!

- Da-mi voie sa-ti atrag atentia la rindul meu, domnule, incepu deodata Ivan Feodorovici pe un ton enervat, ca nevasta-mea se afla aici la printul Lev Nikolaevici, prietenul si vecinul nostru, si ca in tot cazul nu dumitale ti-e dat, tinere, sa judeci faptele Lizavetei Prokofievna si nici nu ti-e ingaduit sa exprimi, in prezenta mea, parerea pe care o ai despre expresia fetei mele. Asa sa stii. Si daca nevasta mea a ramas aici, continua el cu o enervare crescinda, a facut-o mai  degraba de mirare, domnule, si dintr-o curiozitate explicabila, pentru a vedea niste tineri din ziua de azi cu vederi foarte ciudate. Si cu personal am ramas aici, asa cum ma opresc uneori in strada, ca sa ma uit la ceva ca la ca la ca la

- Ca la o raritate, ii veni in ajutor Evgheni Pavlovici.

- Exact, relua Excelenta sa, fericit ca poate iesi din incurcatura, intocmai ca la o raritate. In orice caz insa, mi se pare foarte ciudat si mihnitor, daca este corect gramatical sa ma exprim asa, faptul ca dumneata, tinere, n-ai inteles ca Lizaveta Prokofievna a ramas cu durnneata pentru ca esti bolnav - daca intr-adevar esti pe moarte - dintr-un sentiment de mila, ca sa zic asa, desteptat de vorbele dumitale jalnice, domnule, si ca numele ei, calitatile, pozitia ei sociala o pun la adapost de orice necuviinta Lizaveta Prokofievna, ispravi generalul, rosu-stacojiu de minie, daca vrei sa plecam sa ne luam ramas-bun de la prea bunul nostru print si

— Multumesc pentru lectie, domnule general, il intrerupse cu o gravitate neasteptata Ippolit, privindu-l ginditor.

  Sa mergem, maman, ce mai asteptam? spuse cu minie si cu nerabdare in glas Aglaia, ridicindu-se ostentativ de pe scaun.

— Inca doua minute, daca-mi dai voie, draga Ivan Feodorovici rosti cu demnitate Lizaveta Prokofievna, mi se pare ca are febra mare si delireaza; se cunoaste dupa ochi; nu-l putem lasa aici in halul acesta. Lev Nikolaevici, n-ar putea sa ramina la dumneata peste noapte, ca sa nu fie nevoit sa plece acum la Petersburg? Cher prince, nu te plictisesti? se adresa ea intr-o doara printului S. Apropie-te, Aleksandra, ti s-a cam zburlit parul, draga mea.

Netezi parul fiicei sale, desi nu era nevoie, pe urma o saruta; se vede ca numai pentru asta o si chemase.

  Va credeam in stare sa intelegeti ideile inaintate  relua Ippolit, revenindu-si din ingindurare. Da, iata ce voiam sa spun, se inviora el deodata cu bucuria omului care si-a amintit subit de ceva. Burdovski vrea sincer sa-si apere mama, nu-i asa? Cind colo, reiese ca el e acela care-o face de ris. Printul vrea sa-i vina in ajutor lui Burdovski; ii ofera deschis si cu toata sinceritatea, o data cu priete­nia lui, si o considerabila suma de bani; e singurul dintre noi toti, poate, care nu-l dispretuieste, si totusi, iata-i, unul in fata celuilalt - ca doi dusmani Ha, ha, ha! Cu totii il dispretuiti pe Burdovski pentru atitudinea lui urita, dupa parerea vostra, fata de maica-sa, nu-i asa? Asa-i? Asa-i? Spuneti! Va place grozav ca totul sa para frumos, distins; numai asta va intereseaza, nu-i asa? (Banuiam de mult ca tineti numai la asta!) Ei bine, sa stiti ca poate nici unul dintre voi nu si-a iubit mama asa cum o iubeste Burdovski! Dumneata, printe, stiu ca i-ai trimis in ascuns bani mamei lui Burdovski prin intermediul lui Ganecika. Si uite, fac prinsoare, urma el cu un hohot de ris isteric, ca acum Burdovski te acuza de indelicatete si te considera rau ca nu ai fost respectuos fata de mama lui! Sint sigur ca asa este! Ha, ha, ha!

Din nou rasuflarea i se opri in git si incepu sa tuseasca.

-  Ei, gata! Ai spus tot! Acum du-te si te culca, ai friguri, il indemna nerabdatoare Lizaveta Prokofievna, privindu-l cu ingrijo­rare pe bolnav. O, Doamne! Tot mai vorbeste!

- Dumitale iti vine sa rizi, mi se pare. Pentru ce rizi intruna de mine? Am observat ca tot timpul ma ironizezi! ii spuse Ippolit, por­nit pe cearta, lui Evgheni Pavlovici, care, intr-adevar, ridea cu pofta.

- Voiam numai sa te intreb, domnule Ippolit scuza-ma, ti-am uitat numele de familie.

- Domnul Terentiev, interveni printul.

- Da, Terentiev. Iti multumesc, printe, adineauri a fost pronun­tat, dar nu l-am retinut Voiam sa te intreb, domnule Terentiev, daca te-ai exprimat vreodata cum ca ti-ar fi de ajuns sa-i vorbesti multimii un sfert de ora numai, oriunde, fie chiar si  de la o ferestruica, pentru ca sa-i convingi indata pe oameni si sa-i faci sa te urmeze?

-  E foarte posibil sa ma fi exprimat astfel raspunse Ippolit, cautind sa-si aduca aminte. Ba am vorbit, fireste, mi-aduc aminte precis! adauga el repede, insufletindu-se din nou si atintindu-si ferm privirea in ochii lui Evgheni Pavlovici. Ei, si ce-i cu asta?

- Absolut nimic; am intrebat numai asa, ca sa stiu.

Evgheni Pavlovici tacu, dar Ippolit continua sa se uite la dinsul tinta, intr-o asteptare incordata.

- Ei bine, tot n-ai ispravit? il apostrofa Lizaveta Prokofievna pe Evgheni Paviovici. Ispraveste mai repede, dragutule, ca e timpul sa se culce; sau poate nu stii cum sa termini! Clocotea de indignare.

- As vrea sa adaug doar atit, relua zimbind Evgheni Pavlovici, ca tot ce-au spus aici prietenii dumitale, domnule Terentiev, si tot ce-ai expus dumneata personal cu un talent absolut de netagaduit se reduce, dupa parerea mea, la teza care proclama triumful dreptului inainte de toate, si independent de orice, ba chiar excluzind tot restul, si poate chiar inainte de a se cerceta si a se sti in ce anume consta acest drept? Nu stiu, poate ca ma insel?

— Te inseli, desigur; de fapt, nici nu te inteleg si mai departe? Din coltul terasei se auzi o rumoare. Nepotul lui Lebedev mor­mai ceva nedeslusit.

— Aproape c-am ispravit, raspunse Evgheni Pavlovici. Voiam sa spun numai ca de la teza aceasta se poate sari foarte usor la dreptul fortei, adica direct la dreptul pumnului si al bunului-plac personal, conform principiului „Asa vreau, asa fac'. Principiu la care, de alt­fel, foarte frecvent s-a recurs in lume. Nu a preconizat Proudhon dreptul fortei? in timpul razboiului din America, multi liberali din­tre cei mai progresisti s-au declarat in favoarea plantatorilor pentru motivul ca negrii, fiind negri, rasa inferioara celei albe, dreptul fortei le apartine albilor

— Ei si?

— Cu alte cuvinte, dumneavoastra nu negati dreptul fortei?

— Mai departe!

— Cel putin sinteti consecventi; voiam numai sa observ ca de la dreptul  fortei  la dreptul tigrilor si al crocodililor sau chiar la Danilov si la Gorski nu-i decit un pas.

— Nu stiu; mai departe?

Ippolit aproape ca nici nu-l mai asculta pe Evgheni Pavlovici si chiar daca-i spunea Ei si? Mai departe! parea ca o face mai mult in virtutea unei vechi deprinderi in felul lui de a discuta si nu din atentie sau din curiozitate.

— Mai departe nimic asta-i tot.

  Sa stii ca nu ma supar pe dumneata, incheie cu totul neastep­tat Ippolit si, fara sa-si dea seama probabil de tot ce facea. Ii intinse inina cu acelasi zimbet pe buze.

Evgheni Pavlovici ramase mirat de acest gest, dar se grabi sa-i stringa mina cu aerul cel mai serios din lume, ca si cum ar fi primit iertarea.

  N-as putea sa nu adaug, spuse el cu acelasi ton de consi­deratie echivoca, multumirile mele pentru bunavointa cu care m-ai lasat sa-ti vorbesc, dat fiind ca liberalii nostri, dupa cum am avut rilejul sa ma conving de nenumarate ori, nu ingaduie niciodata ltuia sa aiba pareri proprii si raspund imediat preopinentului lor cu

injurii, daca nu chiar si cu argumente mai tari

-  Remarca dumitale e perfect adevarata, intari generalul Ivan Feodorovict; apoi, incrucisindu-si miinile la spate si cascind de plictiseala si necaz, se duse sa-si reia locul, mai la o parte, linga scara de iesire.

-   Ei,   haide,   ti-ajunge   acum,   ii   spuse   deodata   Lizaveta Prokofievna lui Evgheni Pavlovici, mi s-a urit cu voi

- Da, e timpul, se ridica brusc si speriat parca Ippolit, rotindu-si injur privirea ingrijorata, v-am retinut; voiam sa va spun tot cre­deam ca totul pentru ultima oara N-a fost decit o fantezie

Se vedea ca era intr-o stare de adevarat delir, din care se mai smulgea din cind in cind pentru citeva momente; si atunci, cuprins de o inflacarare trecatoare, debita frinturi de idei din multimea gindurilor pe care le framintase si le formulase in fraze de mult invatate, pe patul de suferinta, in nesfirsitele ceasuri de singuratate si insomnie.

-  Asadar, adio! rosti el taios. Credeti ca mi-e usor sa va zic „adio'? Ha, ha! isi batu el joc cu necaz de propria-i intrebare stingace, infuriindu-se parca pentru faptul de a nu fi izbutit sa exprime ceea ce dorea. Urma apoi cu glas strident: Excelenta, am onoarea sa va invit la inmormintarea mea, daca, bineinteles, veti binevoi s-o onorati cu prezenta dumneavoastra, si pe toata lumea, domnilor, pe toti va invit impreuna cu generalul!

Apoi izbucni din nou in ris; era insa risul unui om dement.Lizaveta Prokofievna, speriata, se apropie de dinsul si-l apuca de brat. El o privi tinta, cu acelasi ris batjocoritor, care parea sa fi incremenit pe fata-i ravasita de boala.

-  Stiti c-am venit aici anume ca sa vad copacii? lata-i (Si arata cu mina spre copacii din parc.) Gasiti ceva caraghios in asta? Nu-i asa ca nu e deloc caraghios? o intreba el grav pe Lizaveta Prokofievna si deodata iar cazu pe ginduri; in clipa urmatoare insa, inalta capul, ca si cum ar fi cautat cu privirea pe cineva. Il cauta pe Evgheni Pavlovici care ramasese in acelasi loc, chiar in dreapta foarte aproape de el. Dar Ippolit uitase de asta si acum isi plimba privirea asupra tuturor. A, n-ai plecat! spuse el cind dadu in sfirsit cu ochii de el. Adineauri ai facut mare haz de faptul ca m-as fi gindit sa tin un discurs de un sfert de ceas la fereastra Dar stii dum­neata ca am trait mai mult decit ar arata cei optsprezece ani ai mei? Am stat atita timp tintuit la pat, am privit atita pe fereastra aceea si m-am gindit atita la toate si despre toti incitUn mort n-are virsta, o stiti. Imi spuneam asta saptamina trecuta, desteptindu-ma in toiul noptii. Stiti de ce va este frica cel mai mult? Va temeti mai ales de sinceritatea noastra, chit ca ne dispretuiti! Si gindul acesta mi-a venit tot atunci, in noaptea aceea de veghe, cu capul pe perna Ati crezut cumva ca am vrut sa-mi bat joc de dumneavoas­tra adineauri, Lizaveta Prokofievna? Nu, asemenea gind era departe de mine; dimpotriva, am vrut sa va aduc elogii Kolea mi-a spus ca printul va considera drept un copil asta e bine, e frumos Dar ce voiam sa mai spun isi acoperi fata cu miinile, incercind sa-si adune gindurile. Da. Asta era. Adineauri, cind ati vrut sa plecati, mi-a trecut prin gind: pe oamenii acestia, care sint aici, n-o sa-i mai vad niciodata, niciodata! E pentru ultima oara ca mai vad copaci; de acum inainte, nu mai ramine decit un zid de caramida rosie, zidul casei Meyer din fata ferestrei mele Ei bine, spune-le asta incearca sa le spui: iata o fata frumoasa doar esti un mort, prezinta-te asa, spune-le ca „unui cadavru ii este ingaduit sa spuna orice' si ca nu mai e nici un pericol ca printesa Maria Alekseevna sa-l improaste cu birfa ei, ha, ha, ha Cum, nu va vine sa rideti. intreba el, plimbindu-si neincrezator privirea pe fetele celorlalti. Stind mereu cu capul pe perna, mi-au venit multe idei Am ajuns la convingerea ca natura isi cam ride de noi, oamenii. Adineauri spuneati ca sint ateu, dar stiti ca natura aceasta Pentru ce rideti iar? Sintcti de o cruzime nemaipomenita! spuse el deodata, priviri' du-i pe cei din jur cu o expresie de amarnica dojana. Sa stiti insa ca nu l-am pervertit pe Kolea, ispravi el cu alt ton, de asta data grav, amintindu-si parca din nou imputarile lor.

- Nimeni, nimeni nu ride de tine aici, linisteste-te! se framinta Lizaveta Prokofievna adinc miscata. Miine are sa vina un alt doctor sa te vada; celalalt s-a inselat; dar asaza-te, abia te tii pe picioare! Aiurezi Ah! ce ne facem acum cu el! striga ea speriata, silindu-l sa se aseze iar in fotoliu.

O lacrima se prelinse pe obrazul Lizavetei Prokofievna. Vazind aceasta, Ippolit ramase uluit; ridica mina si o intinse sfios spre obrazul ei, atingind cu degetul stropul de lacrima. Un zimbet copilaros ii lumina fata.

- Eu incepu el inviorat, nu stiti cit va imi vorbea mereu de dumneavoastra cu atita entuziasm, uite, el, Kolea imi place entuziasmul lui. Nu l-am pervertit! Numai pe el il crut din atita lume as fi vrut sa-i las pe toti in pace, pe toti, dar n-a mai ramas nimeni, nimeni Voiam sa fiu un om de actiune, sa fac ceva pentru societate, aveam acest drept Ah! cite lucruri n-am nazuit sa fac in viata! Acum nu mai doresc nimic, nu mai vreau sa doresc, m-am jurat sa nu mai vreau nimic; las' sa caute altii, fara mine, adevarul! Da, natura e perfida! De ce oare, exclama el, insufletindu-se deo­data, de ce oare creeaza ea cele mai bune fiinte, ca la urma sa-si bata joc de ele! Cine a facut, daca nu ea, ca singura faptura a carei perfectiune a fost recunoscuta pe pamint cine altul daca nu ea, natura, dupa ce a infatisat omenirii aceasta perfectiune, a facut ca aceeasi faptura sublima sa rosteasca cuvintul, de pe urma caruia s-a varsat atita singe, incit daca s-ar fi varsat dintr-o data, cu siguranta ca s-ar fi inecat omenirea intreaga! O, e mai bine ca mor! Si eu as fi spus poate vreo minciuna din asta inspaimintatoare, pentru ca negresit natura ar fi ticluit astfel lucrurile! N-am pervertit si nici n-am convertit pe nimeni Voiam sa traiesc pentru fericirea oamenilor, pentru a descoperi si semana adevarul Ma uitam pe fereastra la zidul casei Meyer si-mi spuneam ca ar fi de ajuns sa le vorbesc de acolo oamenilor doar un sfert de ceas, ca sa conving pe toata lumea, pe toata lumea; si iata ca o data in viata mea m-am intilnit cu voi, daca nu cu oamenii din multime! Si care-i rezulta­tul, ce a reiesit din asta? Nimic! Doar ca ma dispretuiti! Prin urmare, sint un imbecil, un om inutil, e timpul deci sa dispar! Si n-am stiut sa las nici o amintire! Nici un rasunet, nici o urma, nici o fapta! N-am raspindit nici o idee! Nu rideti de un neghiob! Uitati! Uitati totul uitati, va rog, nu fiti asa de cruzi! Chiar daca n-ar fi intervenit aceasta boala, oricum mi-as fi pus capat zilelor

Ar fi vrut, poate, sa spuna mai multe, dar nu se putu stapini si prabusindu-se in fotoliu, isi acoperi fata cu palmele si incepu sa plinga ca un copil.

-  Acum ce facem cu dinsul? striga Lizaveta Prokofievna. Se repezi catre bolnav, ii lua capul si-l strinse cu putere la pieptul ei, in timp ce el plingea in hohote. Ei, haide, haide! Nu mai plinge, destul, esti un baiat bun! Dumnezeu are sa te ierte pentru nestiinta ta, haide, ajunge, fii barbat Pe urma are sa-ti fie rusine ca ai plins

-  Acasa la mine, spuse Ippolit, silindu-se sa-si ridice putin capul, am un frate si surori, copii inca, micuti, sarmani nevinovati Ea ii va perverti. Sinteti o sfinta; sinteti ca si un copil, salvati-i! Smulgeti-i din miinile ei Ea e o rusine O, ajutati-i, Dumnezeu o sa va rasplateasca insutit pentru fapta aceasta buna, va implor pen­tru Dumnezeu, in numele lui Hristos!

-  Dar vorbeste odata, Ivan Feodorovici! Ce facem? se rasti pierzindu-si cumpatul  Lizaveta Prokofievna. Fa bine si iesi din tacerea dumitale martiala. Daca nu iei o hotarire, sa stii ca ramin sa stau aici toata noaptea, destul m-am lasat tiranizata de despotismul dumitale!

Lizaveta Prokofievna intreba cu o furie exasperata si astepta un raspuns imediat. Dar, in asemenea cazuri, cei de fata, oricit de numerosi ar fi, se multumesc sa observe in tacere; nu vor sa se amestece sau sa-si ia vreo raspundere si nu-si spun parerea decit mult mai tirziu. Printre persoanele adunate la print erau unele dis­puse sa ramina acolo chiar si pina a doua zi dimineata, fara sa scoata o vorba, ca Varvara Ardalionovna, de pilda, care toata seara a stat deoparte si n-a rostit un cuvint, urmarind si observind totul cu o atentie incordata, din anumite motive nemarturisite.

- Eu cred, draga mea, spuse in sfirsit generalul, ca acum ar fi mult mai necesara aici o sora de caritate decit framintarea noastra; ar fi poate nevoie si de un om serios, de incredere, pe care ne-am putea bizui. in tot cazul, trebuie consultat printul si sa lasam bol­navul imediat in pace. Miine, ne-om mai gindi ce am avea de facut.

-  E aproape miezul noptii, noi plecam. Vine si el cu noi sau ramine aici? intreba pe un ton provocator Doktorenko, adresindu-se printului.

-  Daca  doriti,  ati   putea   sa  ramineti   cu  totii   linga  dinsul, raspunse printul, e loc destul.

-  Excelenta, sari deodata, plin de inflacarare, domnul Keller, indreptindu-se in graba spre general, daca e nevoie la noapte de un om de nadejde, sint gata sa ma sacrific pentru prietenul meu Ce suflet! De multa vreme il consider o mare personalitate, Excelenta! Eu, desigur, mi-am neglijat studiile, in schimb el, cind ataca o pro­blema, parca ar insira perle, Excelenta!

Generalul ii intoarse spatele plictisit.

- Mi-ar parea bine sa ramina, l-as gazdui bucuros; fara indoiala i-ar fi greu sa se intoarca acum la Petersburg, raspundea printul la intrebarile vehemente ale Lizavetei Prokofievna.

- Dar ce vorbesti asa, ca un adormit? Daca nu vrei, spune, nu te sileste nimeni, il iau atunci la mine! Doamne, dar si el abia se mai tine pe picioare! Ce ai? Te simti rau?

Infatisarea in aparenta infloritoare a printului o indusese in eroare pe Lizaveta Prokofievna, care se pregatea sa-l gaseasca pe patul de moarte. In realitate, boala lui recenta, amintirile apasatoare legate de criza, intimplarile si impresiile acestei seri agitate, inci­dentul penibil cu „fiul lui Pavliscev' si acum complicatia aceasta cu Ippolit il adusera intr-un hal de surescitare extrema, provocin-du-i o stare de tulburare febrila. Pe linga asta, o noua grija, o noua dilema, s-ar putea spune, i se putea citi in ochi; se uita cu multa ingrijorare la Ippolit, ca si cind s-ar fi asteptat din partea lui la o noua iesire, cu totul neobisnuita.

Deodata Ippolit se ridica, inspaimintator de palid, cu fata cris­pata intr-o expresie deznadajduita, de rusine chinuitoare, insuporta­bila. Toate acestea se vazura mai ales in privirea dusmanoasa si infricosata pe care-o arunca asupra celor de fata, ca si in zimbetul pierdut ce ratacea pe buzele-i tremuratoare. Isi pleca imediat ochii si, cu acelasi zimbet chinuit, porni impleticindu-se catre Burdovski si Doktorenko, aflati la capatul celalalt al terasei; era hotarit sa plece cu ei.

-  De asta ma temeam! Era de asteptat! exclama printul. Ippolit se intoarse brusc spre dinsul, cuprins de o furie turbata, care facea sa-i tremure convulsiv toti muschii obrazului.

- Asa, vasazica, de asta te temeai! „Era de asteptat' sa se intimple asa. Ei bine, afla atunci de la mine ca, daca urasc pe cineva aici (va urasc pe toti, pe toti), zbiera el cu un glas hiriit si suierator ce-i iesea din gura cu stropi de saliva, apoi pe dumneata, suflet iezuit, om nevolnic, idiot, milionar binefacator, pe dumneata te urasc mai mult decit pe oricine si orice pe lume! De multa vreme ti-am ghicit firea si te urasc inca din ziua cind am auzit vorbindu-se de dumnea­ta, te-am urit cu ura cea mai cumplita Din pricina dumitale s-au intors astfel lucrurile! Dumneata m-ai adus in halul acesta! L-ai facut pe un muribund sa se rusineze de el insusi; dumneata, numai dumneata esti vinovat de purtarea asta a mea de acum, becisnica si lasa! Te-as omori, dac-as ramine in viata! N-am nevoie de genero­zitatea dumitale, nu primesc de la nimeni nimic, ai auzit, de la ni­meni nimic! Adineauri eram in delir si n-aveti de ce, nu va permit sa triumfati! Va blestem pe toti, o data pentru totdeauna!

Aici glasul ii pieri; se sufoca.

-  S-a rusinat de lacrimile lui, ii spuse Lebedev incet Lizavetei Prokofievna. ,,Era de asteptat!' E grozav printul asta! l-a citit in suflet ca intr-o carte

Dar Lizaveta Prokofievna nici nu se uita la el. Dreapta, cu capul sus, putin lasat pe spate, privea „aceste fapturi omenesti' cu o seriozitate dispretuitoare. La ultimele cuvinte ale lui Ippolit, Ivan Feodorovici ridica din umeri. Nevasta lui il masura din cap pina-n picioare cu un aer minios, ca si cum i-ar fi cerut socoteala pentru acest gest al lui, pe urma se intoarse spre print:

- Iti multumim, printe, prieten excentric al casei noastre, pentru aceasta seara placuta pe care am petrecut-o la dumneata. Acum, desigur, esti foarte multumit ca ai izbutit sa ne asociezi si pe noi la extravagantele dumitale Dar atit ne ajunge, scump prieten al casei noastre, iti multumim ca ne-ai dat in sfirsit prilejul sa te cunoastem mai bine!

Indignata la culme, ea incepu sa-si aranjeze mantila, asteptind plecarea „lor'. In momentul acela sosi la poarta birja pe care, din porunca lui Doktorenko, cu un sfert de ceas mai inainte, baiatul mai mare al lui Lebedev, elev de liceu, se dusese s-o aduca. Generalul gasi si el de cuviinta sa-si spuna parerea:

- Intr-adevar, printe, trebuie sa-ti spun ca nu m-am asteptat dupa relatiile noastre de prietenie si, in sfirsit, Lizaveta Prokofievna

-  Dar ce-i asta, cum e posibil sa vorbiti asa! striga Adelaida, care se apropie iute de print si-i intinse mina.

Cu privirea pierduta, printul ii zimbi consternat, cind deodata o soapta fierbinte, intretaiata, il dogori parca, suierindu-i la ureche:

- Daca nu te lasi imediat de oamenii acestia oribili, toata viata mea, dar toata viata mea am sa te urasc ca pe un dusman de moarte! Vorbise Aglaia.

Era ca iesita din minti, dar se intoarse mai inainte ca printul s-o fi putut privi. De altfel, nici nu mai avea de cine si de ce sa se lase; intre timp, Ippolit fusese urcat cu greu in trasura si grupul lui Burdovski pleca.

-  Dar bine, Ivan Feodorovici, cit o sa mai tina toata povestea asta. Ce parere ai? Mai am mult de indurat de la baietandrii acestia rautaciosi?

- In ce ma priveste, draga eu, bineinteles, sint gata si Printul

Ivan Feodorovici ii intinse totusi mina lui Miskin, dar in treacat fara sa fi avut timpul sa i-o stringa, caci alerga grabit, ca s-o ajunga din urma pe Lizaveta Prokofievna, care, in culmea indignarii, cobo­ra ostentativ treptele terasei. Adelaida, logodnicul ei si Aleksandra isi luara ramas-bun de la print, stringindu-i mina cu caldura; la fel si Evgheni Pavlovici, singurul, de altfel, care isi pastrase buna dis­pozitie de la inceput.

— Ceea ce prevestisem s-a intimplat! Pacat insa ca si dumneata bietul meu print, ai avut destut de suferit cu acest prilej, sopti el, zimbind cit se poate de prietenos.

Aglaia iesi fara sa-si mai ia ramas-bun.

Dar intimplarile din seara aceea nu se incheiara aici; Lizaveta Prokofievna trebui sa mai indure inca o intilnire, din cele mai neasteptate, pe care soarta i-o rezervase la sfirsit.

In momentul cind generaleasa cobora scara care dadea in aleea ce imprejmuia parcul, o trasura superba, o caleasca trasa de doi cai albi, trecu in trap mare prin fata vilei printului purtind doua doamne, extrem de elegant imbracate. Dar, zece pasi mai departe, caleasca se opri deodata si una dintre doamne se intoarse repede, ca si cum ar fi zarit din intimplare o figura cunoscuta.

  Evgheni Pavlovici! Tu esti? rasuna un glas tinar si melodios care-l facu pe print si poate inca pe cineva sa tresara. Sint fericita ca te gasesc in sfirsit! Am trimis special un curier la Petersburg si pe urma inca unul dupa tine! Te caut de azi-dimineata.

Evgheni Pavlovici se opri pe scara uluit. Lizaveta Prokofievna ramase si ea nemiscata locului, dar nu incremenita de spaima ca Evgheni Pavlovici (care avea infatisarea omului ce s-a pomenit din senin cu o lovitura de maciuca in cap); ea se uita la femeia aceea impertinenta cu acelasi aer mindru si dispretuitor cu care privise cu putin inainte „fapturile acelea'. Dar pe loc, isi intoarse privirea si-l masura scrutator pe Evgheni Pavlovici.

  Am vesti  bune pentru dumneata!  urma glasul  sonor. De politele de la  Kupferov sa n-ai  nici o grija; Rogojin  le-a ras­cumparat cu treizeci de mii de ruble, l-am rugat eu. Poti fi linistit cel putin inca trei luni. Cu Biskup si cu ceilalti pungasi, o sa aran­jam noi prin cunoscuti. Dupa cum vezi, totul e in regula, asa ca fii fericit. Pe miine.

Caleasca porni iarasi in goana cailor si curind disparu dupa cotitura.

- E nebuna! striga in sfirsit Evgheni Pavlovici, rosu de minie si uitindu-se nedumerit la cei din jur. Nici nu stiu ce-a vrut sa spuna! Ce polite! Cine-i femeia asta?

Lizaveta Prokofievna il mai tintui cu privirea timp de doua-trei secunde, pe urma se intoarse brusc si porni spre vila ei, urmata de toti ceilalti. Nu trecu mai mult de un minut dupa aceea si Evgheni Pavlovici urca din nou treptele terasei printului. Parea foarte tulburat.

-  Printe, spune-mi sincer, nici dumneata nu stii ce inseamna toate astea?

- Nu stiu absolut nimic, raspunse printul, care era si el intr-o stare de extrema tensiune nervoasa.

- Nu?

- Nu.

- Nici eu, rise Evgheni Pavlovici. Pe cinstea mea daca am vreun amestec cu politele alea. Crede-ma, te rog! Dar ce ai? Te lasa puterile. iti vine sa lesini?

- Ah! nu, nu, te asigur ca nu

XI

De-abia a treia zi Epancinii se induplecara sa revina la senti­mente mai bune. Cu toate ca printul, dupa obiceiul lui, isi cauta si de data aceasta felurite vini, mustrindu-se pentru multe lucruri si asteptindu-se sincer la o pedeapsa, in sinea lui totusi era pe deplin convins ca Lizaveta Prokofievna era pornita nu atit impotriva lui, cit mai ales impotriva ei insesi. Iata de ce tacerea aceasta prelungita, care nu mai ingaduia nici o indoiala asupra nemultumirii lor, il impinse intr-un greu si dureros impas. La aceasta venira sa se adauge si alte imprejurari, dintre care mai cu seama una capata in timpul acestor trei zile contururi tot mai pronuntate, luind treptat in inchipuirea lui bolnava, proportii neasteptate (printul isi reprosa mereu de citva timp doua tendinte opuse, deopotriva de excesive: pe de o parte, o incredere exagerata, „absurda ca o obsesie', in oameni, pe de alta o susceptibilitate tot atit de exagerata, o predis­pozitie „sumbra si meschina' de a se crede mereu vizat prin vorba sau fapta celorlalti). Intr-un cuvint, la sfirsitul zilei a treia, inciden­tul cu doamna excentrica din caleasca, doamna care-l strigase pe Evgheni Pavlovici si-i vorbise, lua in sufletul banuitor al printului proportii inspaimintatoare, fantasmagorice. Lasind la o parte toate celelalte aspecte ale cazului, miezul enigmei, pentru dinsul, se con­cretiza deocamdata intr-o singura intrebare chinuitoare: are el vreo vina si in aceasta noua „monstruozitate' sau numai? Dar nu-si termina gindul ca sa precizeze cine anume. Cit despre literele N.F.B., nu vedea decit o gluma inofensiva, cea mai nevinovata zburdalnicie copilareasca, si ar fi rusinos pentru el, ba intr-o anu­mita privinta lipsit chiar de onestitate, sa caute nod in papura in orice.

De altfel, a doua zi dupa „seara' aceea de pomina, printul Miskin — care a fost cauza principala a tuturor incidentelor si a zarvei intimplate, „capul rautatilor', cum s-ar zice — avu chiar de dimineata placerea de a fi vizitat de printul S. impreuna cu Adelaida, care, plimbindu-se, „au trecut pe acolo mai ales ca sa se informeze de sanatatea lui'. Un moment mai inainte, Adelaida observase in parc un copac batrin, foarte pitoresc, ramuros si cu frunzisul verde, cu o scorbura mare si trunchiul brazdat de crapa­turi; ar fi vrut asa de mult sa-l deseneze, incit jumatate de ceas, cit tinu vizita, nu vorbi de altceva. Printul S. se arata amabil si pre­venitor ca de obicei, se interesa de viata lui Miskin din trecut, aduse vorba despre imprejurarea in care se cunoscusera, trecind sub tacere intimplarile din ajun. La sfirsit, Adelaida nu se putu stapini sa nu marturiseasca, zimbind cu inteles, ca ei venisera incognito. Atita tot; era insa de ajuns ca printul sa priceapa ca parintii sau, mai bine zis, Lizaveta Prokofievna mai era suparata. In timpul vizitei lor de altfel, cei doi logodnici nu pronuntara un singur cuvint nici despre generaleasa, nici despre Aglaia, nici chiar despre Ivan Feodorovici. De asemenea, cind se despartira de Miskin, ca sa-si continue plimbarea, nu-i propusera sa-i insoteasca si nici nu-l invi­tara sa vina pe la ei. In privinta asta, comportarea Adelaidei a fost cit se poate de semnificativa; vorbind de una dintre acuarelele ei, tinara manifesta deodata o vie dorinta sa i-o arate printului. „Cum as face s-o vezi mai curind? Da! O trimit astazi prin Kolea, daca vine sa ne vada, sau miine, cind imi fac plimbarea cu printul, mai trec o data pe la dumneata si ti-o aduc eu personal', hotari ea in cele din urma, incintata de a fi gasit o solutie atit de fericita.

In sfirsit, chiar in momentul cind voi sa-si ia ramas-bun, printul S. paru ca-si aminteste deodata ceva.

— A, da, nu stii cumva, draga Lev Nikolaevici, intreba el, cine era persoana aceea din trasura care l-a strigat ieri pe Evgheni Pavlici?

  Era Nastasia Filippovna, spuse Miskin. N-ai aflat inca? Nu stiu insa cine mai era cu dinsa.

  Stiu, am auzit! relua printul S. Dar ce-o fi vrind sa insemne toate astea? Marturisesc ca pentru mine e o mare enigma pentru mine si pentru ceilalti, incheie printul S. cu un ton de extrema mirare.

  Dupa cum am inteles, s-a referit la niste polite de-ale lui Evgheni Pavlici pe care, la cererea ei, le-ar fi rascumparat Rogojin de la un camatar, raspunse foarte simplu printul, si pentru care Rogojin ii va acorda lui Evgheni Pavlici ragaz suficient.

  Am auzit, am auzit, draga printe, dar o asemenea afirmatie este cu totul lipsita de temei! Este exclus ca Evgheni Pavlici sa fi semnat polite! E un om bogat Altadata, intr-adevar, din cauza nechibzuintei lui, a avut citeva incurcaturi banesti, si eu insumi l-am ajutat Dar un om cu averea lui nu da unui camatar polite care sa-i

provoace griji. E absurd! Si in orice caz este exclus sa aiba cu Nastasia Filippovna asemenea relatii care sa-i permita sa-l tutuiasca. El se jura ca nu pricepe nimic, si-l cred. Iata de ce voiam sa te intreb draga printe, daca nu stii cumva? Vreau sa spun, daca, prin vreo minune, n-a ajuns pina la dumneata vreun zvon oarecare?

- Nu, nu stiu nimic si te asigur ca n-am nici un amestec.

- Vai, printe, ce susceptibil ai devenit! Cum mi-as fi permis sa presupun ca ai fi putut lua parte la astfel de lucruri? Dar te inte­leg, nu prea esti in apele dumitale astazi.

Si cu aceste vorbe il imbratisa si-l saruta pe Miskin.

- Adica ce intelegi prin „astfel' de lucruri? La ce anume te referi? Nu vad ce anume ar putea fi calificat in cazul de fata drept un „astfel' de lucru.

- Fara indoiala, persoana aceea a vrut sa arunce o umbra asupra lui Evgheni Pavlici, sa-l compromita; de aceea a recurs la acest procedeu de a-i atribui, fata de martori, cusururi pe care nu le are si pe care nu poate sa le aiba, raspunse destul de aspru printul S.

Printul Lev Nikolaevici se tulbura, continuind totusi sa-l priveasca intrebator pe interlocutorul sau, dar acesta tacu.

-  Vasazica, aici nu e vorba numai de polite? O fi la mijloc si altceva? murmura in sfirsit Miskin, vadit contrariat.

-  Da, ti-o repet, judeca si dumneata, ce poate fi comun intre Evgheni Pavlici si aceasta femeie, iar pe deasupra si cu Rogojin? Inca o data, repet, acest om dispune de o avere imensa, stiu cu pre­cizie; mai mult. e in perspectiva de a-l mosteni pe un unchi al sau. Nastasia Filippovna a urmarit

Aici printul S. se opri iarasi, gindindu-se, de buna seama, ca n-ar trebui sa-i vorbeasca prea mult lui Miskin despre Nastasia Filip­povna.

-  In tot cazul, reiese de aici ca ei se cunosc, constata Miskm dupa o clipa de tacere.

-  Nu este exclus sa se fi cunoscut; Evgheni Pavlici e un om usuratic. In orice caz, chiar daca s-au cunoscut, a fost mai de mult - acum doi-trei ani. Pe atunci, el era in relatii mai strinse cu Totki. Acum insa, nici vorba nu poate fi de asemenea raporturi care s-o faca sa-l tutuiasca. Dupa cum stii, ea nici nu era pe aici, disparuse la un moment dat. Multi nici nu stiau inca de intoarcerea ei. I-am vazut trasura abia de citeva zile.

- Si ce trasura admirabila, observa Adelaida.

- Da, e o caleasca intr-adevar superba.

Tinara pereche se desparti de printul Lev Nikolaevici aratindu-i multa simpatie, daca nu chiar cea mai sincera prietenie.

Pentru eroul nostru insa, vizita aceasta a fost pe deplin revela­toare. E drept ca inca din noaptea trecuta (si poate chiar de mai mult timp) isi facusera loc in cugetul lui anumite banuieli, dar pina la aceasta vizita nu indraznise sa incerce o verificare a temeiniciei lor. Acum insa, totul devenea limpede; printul S. interpretase desigur in mod gresit faptul in sine, totusi era foarte aproape de adevar banuind ca la mijloc poate fi vorba si de o intriga. „De alt­fel, nu este deloc exclus, se gindea Miskin, ca el a inteles totul foarte bine, dar, nevoind sa mi-o spuna, a preferat sa dea aceasta interpretare eronata. Ceea ce raminea insa in afara de orice indoiala era faptul ca printul S. il vizitase cu un tel precis: spera sa capete anumite lamuriri; daca e asa, inseamna ca ei il credeau amestecat direct in aceasta intriga. In afara de asta, daca este asa precum banuieste el si daca intimplarea prezinta intr-adevar atita impor­tanta, inseamna ca ea urmareste un scop diabolic. Dar ce scop anume? Groaznic! Si cum s-o impiedici? Cind ea se hotaraste la ceva, n-o mai poate opri nimic!' Printul stia asta din propria-i experienta. „E nebuna! Nebuna de legat!'

Prea multe chestiuni incilcite si misterioase se adunasera in dimineata aceea si toate se cereau dezlegate neintirziat; de aceea printul era foarte abatut. Vizita Verei Lebedeva il distra putin; a venit la el cu Liubocika in brate si, vesela, i-a insirat vrute si nevrute. Dupa Vera aparu sora ei mai mica, cea care-si tinea mereu gura intredeschisa, apoi fratele lor - liceanul. Baiatul asigura ca, dupa rastalmacirea tatalui sau, ,,Steaua Pelin', care, in Apocalipsa, suie pe izvoare de ape, inseamna reteaua cailor ferate raspindite pe suprafata Europei. Printului nu-i venea sa creada ca aceasta a fost educatia lui Lebedev; de aceea hotarira sa-l intrebe chiar pe el, cu

prima ocazie. De la Vera, printul afla ca inca din ajun Keller se instalase la dinsii si ca, dupa toate aparentele, n-are de gind sa plece foarte curind, dat fiind ca-i placea societatea lor si pe dea­supra se imprietenise si cu generalul Ivolghin; de altfel, declarase categoric ca a venit sa stea la ei numai ca sa-si completeze cultura in general. Copiii lui Lebedev ii placeau printului din ce in ce mai mult si, pe zi ce trecea, se simtea mai bine in preajma lor. Kolea nu se arata toata ziua; plecase dis-de-dimineata la Petersburg. (Lebedev, chemat de treburile lui, disparuse si el inca din zori.) Dar printul astepta cu nerabdare vizita lui Gavrila Ardalionovici, care trebuia sa vina neaparat pe la el.

Acesta sosi indata dupa-masa, cam pe la ora sase si ceva. De la prima aruncatura de ochi, printul isi spuse ca, in orice caz, domnul acesta trebuie sa cunoasca toate dedesubturile intimplarii, si cum sa nu le stie, avind asemenea surse de informatie ca Varvara Ardalionovna si Ptitin? Relatiile ce se statornisera intre Miskin si Ganea erau cam ciudate. Printul, de exemplu, ii incredintase aces­tuia cazul lui Burdovski, rugindu-l in mod special sa se ocupe de chestiune; dar in pofida acestor dovezi de incredere si a unor intimplari din trecut, existau totusi citeva puncte despre care, printr-un fel de intelegere tacita, evitau sa vorbeasca intre ei, desi, uneori, printul avea impresia ca Gavrila Ardalionovici ar fi dorit poate mai multa sinceritate si cordialitate in raporturile lor. Acum, de pilda, printului i se paru ca, de cum intrase, Ganea avea intentia sa sparga gheata o data pentru totdeauna intre ei doi. (Dar se vede treaba ca nu sosise momentul, caci Gavrila Ardalionovici era cam grabit: sora lui il astepta la Lebedev si amindoi trebuiau sa se duca undeva pentru o afacere urgenta.)

In orice caz, chiar daca se asteptase la o sumedenie de intrebari. la confidente spontane sau la marturisiri prietenesti, Ganea s-a inse­lat amarnic. In timpul celor douazeci de minute cit tinu vizita, printul fu dus pe ginduri, aproape absent. Nici vorba nu putea fi de intrebari sau, mai bine zis, de principala intrebare la care se astepta Ganea, incit acesta se hotari sa fie, la rindul sau, cit mai rezervat.

Timp de douazeci de minute, i-a vorbit cu mult haz printului despre tot felul de treburi lipsite de orice importanta, marginindu-se la o simpla flecareala, fara a atinge punctul esential.

Intre altele, Ganea il informa pe Miskin ca Nastasia Filippovna se afla de patru zile la Pavlovsk, timp in care a si reusit sa atraga atentia tuturor. Locuia la Daria Alekseevna, intr-o casuta modesta din strada Matrosskaia, si caleasca ei era poate cea mai frumoasa din Pavlovsk. In jurul acestei femei roiesc o multime de adoratori tineri si mai virstnici; uneori, cavalerii ii escorteaza caleasca. Nas­tasia Filippovna se arata, ca intotdeauna de altfel, foarte preten­tioasa in alegerea cunostintelor si nu primeste decit musafiri alesi pe sprinceana. Oricum, in jurul ei s-a format o adevarata garda, gata sa-i sara in ajutor la nevoie. Din pricina ei, un domn aflat in vilegiatura la Pavlovsk se certase cu logodnica lui, iar un batrin general era cit pe ce sa-si blesteme baiatul. In plimbarile ei cu tra­sura era deseori insotita de o incintatoare fetiscana de vreo sai­sprezece ani, ruda indepartata a Dariei Alekseevna; fata cinta admirabil si, seara, casuta lor este un loc de atractie pentru lumea care se plimba. De altfel, Nastasia Filippovna se poarta foarte decent, se imbraca modest, fara pic de lux, dar cu un gust deosebit; de aceea toate doamnele ,,o invidiaza pentru frumusetea, pentru gustul rafinat si pentru caleasca ei'.

- Iesirea ei excentrica de ieri, isi dadu cu parerea Ganea, a fost desigur premeditata si, bineinteles, nu schimba cu nimic situatia. Doar daca s-ar apuca cineva sa-i caute nod in papura cu tot dinadinsul, dar si atunci ar trebui sa recurga la calomnii, ceea ce, de altfel, nu va intirzia, ispravi Gavrila Ardalionovici, asteptindu-se ca printul sa-l intrebe numaidecit ,,de ce anume considera incidentul de ieri drept o iesire premeditata?' Si pentru ce calomnia „nu va intirzia?' Dar printul s-a abtinut sa puna vreo intrebare.

Cu aceeasi volubilitate si fara sa fie tras de limba, Ganea aduse vorba despre  Evgheni Pavlovici. Dupa parerea lui, acesta n-o cunoscuse niciodata inainte pe Nastasia Filippovna si, propriu-zis, nici astazi n-o cunostea prea bine, deoarece abia acum patru zile ii fusese prezentat de cineva pe promenada, si nu se stie daca a fost macar o data la ea acasa impreuna cu ceilalti admiratori. Cit despre polite, afirmatia putea sa fie si adevarata (Ganea pretindea chiar ca nu e lipsita de temei); Evgheni Pavlovici dispune, fireste, de o avere considerabila, „dar situatia mosiei lui era cam incurcata in unele privinte'. Ajungind la aceste amanunte interesante, Ganea se opri din peroratia lui. In ce privea iesirea excentrica de aseara a Nastasiei Filippovna, se margini la scurta aluzie strecurata in fraza de mai sus. Apoi veni Varvara Ardalionovna sa-l ia pe fratele ei si, in minutul cit zabovi la print, ii comunica si ea (tot din proprie initiativa) ca Evgheni Pavlovici va ramine in cursul zilei aceleia, ba poate si a doua zi la Petersburg, ca barbatul ei (Ivan Petrovici Ptitin) e plecat si el la Petersburg, pesemne tot pentru afacerile lui Evgheni Pavlovici si ca, dupa cit se pare, acolo nu e lucru curat. La plecare, ea mai adauga ca Lizaveta Prokofievna e foarte prost dis­pusa azi, dar si mai ciudat e ca Aglaia e la cutite cu toata familia, adica nu numai cu tatal si cu mama ei, ci si cu surorile ei mai mari, si ca „asta nu e deloc frumos din partea ei'. Dupa ce dadu, ca din intimplare, si aceasta ultima stire (pentru print ea avea o semnifi­catie deosebita), Varvara Ardalionovna se retrase impreuna cu fratele ei. Despre afacerea cu „fiul lui Pavliscev', Ganecika nu pomeni de asemeni nici un cuvint, poate din falsa modestie, dar poate si „pentru a cruta sentimentele printului'. Acesta insa tinu sa-i multumeasca inca o data pentru straduinta depusa in rezolvarea favorabila a chestiunii.

Fericit ca ramine in sfirsit singur, printul cobori treptele terasei, strabatu aleea si intra in parc. Voia sa-si adune gindurile si sa mediteze putin asupra unui pas pe care ar fi vrut sa-l faca. „Pasul' insa era dintre acelea care nu se cer gindite, ci, dimpotriva, trebuie facut spontan, pe negindite, concretizat fara ezitare, pentru ca nu rezista unei reflectii indelungate; simtise deodata o dorinta nesta­vilita de a parasi totul, de a se intoarce de unde venise pentru a se retrage undeva intr-o izolare cit mai ferita de lume; pe scurt, sa dis­para cit se poate de repede, fara a-si lua ramas-bun de la nimeni. Presimtea ca, daca mai ramine fie doar citeva zile inca, lumea de aici, mediul acesta il vor absorbi definitiv si fara putinta de evadare, un destin implacabil care-l va urmari de-aici incolo fara crutare. Dar nu-i trebuira nici zece minute ca sa-si dea seama ca o aseme­nea fuga „nu era cu putinta', ca ar fi o lasitate din partea lui, ca in fata i se puneau probleme de asa natura, incit nu avea acum nici un drept sa dea inapoi si nici sa incerce, cel putin, sa gaseasca o iesire. Framintat de aceste ginduri, se intoarse acasa fara sa observe ca plimbarea lui nu durase mai mult de un sfert de ora.

Lebedev tot mai intirzia in oras, asa incit spre seara, Keller putu sa patrunda in odaia printului si, cu toate ca de data aceasta nu era ametit de bautura, se porni pe destainuiri si efuziuni. Se vedea ca are chef de vorba si, intr-adevar, ii declara fara inconjur lui Miskin ca vrea sa-i povesteasca toata viata lui si ca numai pentru asta a ramas la Pavlovsk. Nu era chip sa-l dai afara si de altfel n-ar fi ple­cat in ruptul capului. Keller intentiona, de fapt, sa tina un adevarat discurs, dar dupa primele cuvinte se incurca si, renuntind la orice introducere, sari direct la concluzie, marturisind ca pierduse intr-atit „orice urma de simt moral' (si numai din cauza necredintei in pute­rea Celui de Sus), incit ajunsese chiar sa fure. „Poti sa-ti inchipui!'

-  Asculta, Keller, in locui dumitale, n-as marturisi astfel de lucruri fara sa fie absoluta nevoie, il sfatui printul, dar, mai degraba, imi vine sa cred ca nascocesti toate astea numai ca sa te ponegresti cu tot dinadinsul.

- Doar dumitale ti le spun, exclusiv dumitale, si asta numai ca sa ma pot indrepta mai usor. N-am spus-o si nu o voi spune ni­manui; sint hotarit sa-mi duc sub giulgiul mortii secretul in mormint! Dar, printe, dac-ai sti cit e de greu, in timpurile noastre, sa faci rost de bani! De unde sa-i procuri, da-mi voie sa te intreb? Un singur raspuns primesti peste tot: „Adu-ne aur si diamante, si atunci ai sa capeti', adica exact ceea ce imi lipseste. Iti inchipui situatia?

- Pe urma, m-am suparat. „Dar pe smaragde, zic, capat ceva?' „Pe smaralgde, zice, ti-as da.' „in regula, zic, daca-i asa.' imi pusei palaria pe cap si iesii. „Lua-v-ar dracu' de ticalosi!' Asa le-am spus, zau!

- Dar ce, parca aveai smaragde?

- Eu si smaralgde! Da' de unde! O, printe, cu ce seninatate naiva, as spune chiar bucolica, privesti dumneata viata!

Printului i se facu oarecum mila sau, mai bine zis, se simti rusi­nat. Un gind ii incolti in minte. „Nu s-ar putea oare face ceva din omul acesta, punindu-l sub o influenta binefacatoare?' Cit despre influenta sa personala, avea motive s-o creada absolut ineficace si nu atit din modestie, din neincredere in propriile sale forte, ci pen­tru ca avea un anumit fel de a privi lucrurile. Pe nesimtite, conver­satia se insufleti si deveni asa de interesanta, incit nici unul dintre ei nu se gindea sa-i puna capat. Keller ii destainui cu o sinceritate uimitoare tot felul de ispravi de-ale lui pe care nici un om nu s-ar fi incumetat sa le impartaseasca. Ori de cite ori incepea o noua poveste, isi arata mai intii cainta si se jura ca sufletul sau era „plin de lacrimi'; dar, dupa felul cum isi istorisea ispravile, se vedea ca e incintat si ca se mindreste cu ele, ba uneori le spunea cu atita haz ca amindoi, si el, si printul, se prapadeau de ris.

- Ceea ce observ la dumneata - lucru esential - e ca dai dovada de credulitate aproape copilareasca si de sinceritate impresionanta, spuse in cele din urma printul; numai acest singur fapt ar fi de ajuns pentru a rascumpara multe dintre defectele dumitale.

- Am un suflet nobil si generos, aidoma unui cavaler medieval! se invoi Keller induiosat. Dar stii, printe, asta numai in vis, in inchipuire, in intentii, ca sa spun asa; cind e vorba de fapte insa. nu sint bun de nimic. De ce oare? Nu pricep deloc.

-  Hai, nu te pierde cu firea!  Acum se poate spune pe drept cuvint ca mi-ai marturisit toate dedesubturile ticaloase ale firii si ale existentei dumitale; cel putin asa mi se pare mie si cred ca n-ar mai fi nimic de adaugat la cele ce mi-ai povestit; am dreptate?

-  N-ar mai fi nimic de adaugat?! striga Keller cu o nuanta de compatimire in glas. O, printe, cit de elvetian, ca sa zic asa. este inca felul dumitale de a judeca oamenii!

-  Cum, ai mai avea de adaugat si altele? ingaima printul cu o mirare sfioasa. Atunci la ce te asteptai, ce nadajduiai de la mine, Keller, si pentru ce ai venit sa-mi faci aceste marturisiri?

- De la dumneata? Ce nadajduiam? Mai intii, e o placere pentru oricine sa stea in preajma dumitale, sa-ti cunoasca bunatatea si sim­plitatea sufletului; a sta de vorba cu dumneata e o adevarata des­fatare; stiu, cel putin, ca am in fata mea o persoana plina de virtuti; in al doilea rind in al doilea rind Aici se incurca, nestiind ce sa mai spuna.

- Vrei poate sa-ti imprumut bani? ii veni in ajutor printul. Ros­tise aceste cuvinte cit se poate de natural, cu un ton serios si chiar cu oarecare sfiiciune. Keller tresari, atintind o privire mirata asupra printului, si izbi tare cu pumnul in masa.

- Uite, cu felul acesta de a fi al dumitale, il dai gata pe om, zau asa, nici nu stiu ce sa mai spun! Ma intreb, de unde atita naivitate si inocenta sufleteasca, cum poate nici la virsta de aur a omenirii nu s-a pomenit si, in acelasi timp, atita clarviziune, care-ti da putinta sa citesti in sufletul omului ca intr-o carte deschisa; spiritul dumi­tale de adinca observatie psihologica il strapunge ca o sageata. Dar da-mi voie, printe, asta merita o explicatie, pentru ca sint pur si simplu uluit! Fireste, scopul meu, in cele din urma, era sa-ti cer un imprumut, dar ma surprinde ca m-ai intrebat de bani, ca si cum n-ai vedea nimic rau in asta, ca si cum totul ar fi cit se poate de firesc.

- Da din partea dumitale e cit se poate de firesc.

- Si nu esti indignat?

- De ce sa fiu?

-  Asculta printe, am ramas aici de ieri-seara, mai intii, fiindca am un respect deosebit pentru arhiepiscopul francez Bourdaloue ( l-am savurat cu Lebedev pina la trei noaptea); in al doilea rind, am ramas (iti jur pe sfinta cruce ca spun adevarul!) mai cu seama pentru ca voiam, impartasindu-ti spovedania mea sincera si totala, sa contribui prin asta, ca sa spun asa, la indreptarea mea. Acesta mi-a fost gindul cu care am adormit pe la ora patru, scaldat in lacrimi.

- Crezi acum in cuvintul celui mai nobil om? In momentul cind atipeam plin de cele mai sincere lacrimi launtrice si, ca sa spun asa si exterioare (pentru ca, intr-adevar, plingeam cu hohote, tin minte perfect de bine), imi veni in gind o idee diabolica: „Ce-ar fi, la urma urmei, daca dupa spovedania mea i-as cere niste bani?' Spovedania asta, prin urmare, a fost un fel de „preludiu lacrimo­gen', ca sa pregatesc terenul si, induiosindu-te, sa-ti storc o suta cincizeci de ruble. Si, dupa parerea dumitale, asta nu-i o josnicie?

- Ceea ce spui dumneata poate sa nu fie tocmai exact. Poate sa fi fost o simpla coincidenta, s-a nimerit ca cele doua idei sa se con­funde, atita tot, lucru care se intimpla de altfel destul de frecvent. Mie mi se intimpla mereu. Personal, cred ca nu e bine sa te lasi stapinit de aceasta dedublare, dar sa stii, Keller, ca in cea mai mare parte vina e a mea. Cind vorbeai adineauri, parca ma vedeam pe mine. De multe ori ma batea gindul, continua printul cu toata seri­ozitatea, vadind cel mai viu interes pentru acest subiect, ca si ceilalti patesc la fel, incit, la un moment dat, incepusem chiar sa ma consolez, caci e extrem de greu sa lupti contra acestor idei duble; am incercat pe propria mea piele. Dumnezeu stie de unde si cum se ivesc. Vad ca dumneata singur califici asta drept o josnicie! Acum, iar o sa ma framinte ideile acestea. In tot cazul, nu eu sint acela care sa te judec; nu ti se pare? Ai recurs la un subterfugiu ca prin lacrimi sa-mi storci o suma de bani, dar nu te-ai jurat adineauri ca spovedania dumitale a avut si un alt scop, un scop nobil si nu numai de interes marunt? Cit despre bani, ai nevoie pentru chefuri, nu-i asa? Dupa spovedania dumitale, este bineinteles o dovada de lasitate. Dar, pe de alta parte, cum sa renunti, asa dintr-o data, la bautura si la petreceri? Cu neputinta. Atunci, ce-i de facut? Cel mai bun lucru e sa lasam asta in seama constiintei dumitale, ce zici?

Spunind astea, printul se uita la Keller cu o vie curiozitate. Se vedea ca problema ideilor dedublate il preocupa de multa vreme.

- Nu inteleg de ce, dupa toate acestea, te-or fi socotind oamenii idiot! exclama Keller.

O roseata usoara acoperi obrazul printului.

- Predicatorul Bourdaloue, de pilda, in cazul de fata ar fi fost necrutator, pe cind dumneata l-ai crutat pe om si m-ai judecat cu omenie! Si uite, ca sa ma pedepsesc eu insumi si ca sa arat cit sint de miscat, nu vreau o suta cincizeci de ruble, ma multumesc cu douazeci si cinci, mi-ar ajunge! De atit am nevoie, cel putin pentru doua saptamini. De abia dupa doua saptamini, daca mai vin sa-ti cer bani. Voiam sa-i dau ceva in dar Agasei, dar nu merita. Ah, draga printe, Dumnezeu sa te aiba in paza lui!

In clipa aceasta aparu Lebedev, care sosise tocmai atunci de la Petersburg. Zarind hirtia de douazeci si cinci de ruble in miinile lui Keller, se incrunta. Keller insa, vazindu-se in posesia banilor, se grabi s-o ia din loc. Pe data, Lebedev incepu sa-l birfeasca.

- Esti nedrept; cainta lui era sincera cu adevarat, zise printul cu mustrare in glas.

- Cainta lui! Ce valoare poate sa aiba o asemenea cainta? Nu m-am batut si eu in piept aseara: „Sint un nemernic, un nemernic!', adica vorbe goale si atita tot!

-  Asadar, din partea dumitale erau numai vorbe goale? Si eu credeam, dimpotriva

- Ei bine, uite, dumitale am sa-ti spun tot adevarul, fiindca stii sa-l patrunzi pe om pina in adincurile sufletului; si vorba si fapta, si minciuna si adevarul — toate la mine merg mina-n mina si in per­fecta armonie. Adevarul si faptele ma-ndeamna - poti sa ma crezi sau nu - la o sincera cainta, ti-o jur, dar cuvintele si minciuna imi sint dictate de un gind diabolic (mereu prezent); „Cum sa fac ca sa-l amagesc pe om, sa trag un folos chiar si de pe urma acestor lacrimi de cainta ale mele!' Zau asa! Altuia nu i-as spune, ar ride sau m-ar scuipa, dar dumneata, printe, judeci cu omenie.

-  Intocmai asa, cuvint cu cuvint, mi-a spus si el adineauri, se insufleti printul. Si amindoi parca v-ati mindri cu asta! Ma mir de voi, numai ca el e mai sincer decit dumneata, care faci din asta o adevarata meserie. Haide, destul, nu mai face mutra asta plouata, Lebedev, si nu-ti mai duce mina la inima. Vrei sa-mi spui ceva? Nu cred ca ai venit degeaba

Lebcdev se codi, recurgind la obisnuitele-i strimbaturi.

-  Te-am asteptat toata ziua, ca sa-ti pun o intrebare; macar o singura data in viata dumitale te conjur sa spui adevarul: avut-ai vreun amestec oarecare in intimplarea de ieri cu caleasca?

Lebedev continua sa se izmeneasca, chicotind, frecindu-si miinile, iar la urma recurse la un stranutat prelungit, neputindu-se hotari sa raspunda la intrebarea printului.

— Vad c-ai luat parte.

— Indirect, numai indirect! Graiesc purul adevar! N-am facut altceva decit sa anunt la vreme o anumita persoana ca o anumita societate e adunata la mine si ca sint de fata anumite persoane.

— Stiu, l-ai trimis pe fiul dumitale acolo, mi-a spus-o chiar el adineauri; si ce-i cu intriga asta pe care ati pus-o la cale? izbucni printul cuprins de un fel de neastimpar.

- N-am pus-o eu la cale, ferit-a sfintul! se apara Lebedev, vinturindu-si bratele, ca si cum ar fi voit sa respinga o asemenea banuiala. A fost urzita de altii si, la drept vorbind, e mai mult o fan­tezie decit o intriga!

— Despre ce e vorba, spune-mi si mie, pentru Dumnezeu! Cum de nu-ti dai seama ca ma priveste personal chestiunea asta? Nu vezi ca aici se urmareste compromiterea lui Evgheni Pavlovici?

— Printe! Excelentissime print, se sclifosi Lebedev din nou, dar dumneata nu ma lasi sa-ti spun tot adevarul; am incercat de mai multe ori, dar nu m-ai lasat sa ispravesc

Printul chibzui o clipa.

- Bine, te ascult, spune adevarul, rosti el in cele din urma; fara indoiala, o lupta grea se daduse in sufletul lui.

- Aglaia Ivanovna incepu indata Lebedev.

- Taci, taci! striga exasperat printul, si fata i se facu stacojie de indignare sau poate si de rusine. Asa ceva este exclus si e absurd. Toate astea au fost nascocite de dumneata sau de alti nebuni ca dumneata. Si sa nu te mai aud vreodata amintind despre asta.

Seara tirziu, trecuse de zece, cind, in sfirsit, veni si Kolea, aducind o multime de noutati, unele de la Petersburg, altele de la Pavlovsk. Cele dintii, privitoare mai ales la Ippolit si la patania din ajun, i le povesti pe scurt, pentru a le relua mai tirziu, atit de grabit era sa-i comunice noutatile din Pavlovsk. Acum trei ore se intor­sese de la Petersburg si, fara a mai trece pe la print, se dusese direct la Epancini. „Acolo se petrece ceva ingrozitor!' Bineinteles, pe primul plan era povestea cu caleasca, dar se intimplase probabil si altceva, ce nu putea sa stie, desigur, nici el si nici printul. „Nu m-am apucat, fireste, sa spionez si nici sa descos pe careva de-ai casei; de altfel, m-au primit bine, chiar surprinzator de bine; in schimb, de dumneata, printe, n-au suflat o vorba! Mai important si interesant era ca Aglaia se certase cu ai sai pentru Ganea. Exact ce si cum - nu se stie, cert este insa ca din pricina lui Ganea (inchipuieste-ti!) cearta a luat un caracter foarte violent, ceea ce inseamna ca motivul era grav. Generalul s-a intors tirziu si era tare indispus; impreuna cu el venise si Evgheni Pavlovici, foarte vesel si prevenitor, fiind cit se poate de bine primit. Dar noutatea cea mare era ca Lizaveta Prokofievna a chemat-o intr-ascuns pe Varvara Ardalionovna, care tocmai se afla la domnisoare, si i-a interzis o data pentru totdeauna sa-i mai calce pragul casei; ce-i drept, a facut-o intr-o forma cit se poate de cuviincioasa, mi-a povestit chiar Varia. E interesant ca in momentul cind Varia iesi de la Liza­veta Prokofievna si trecu sa-si ia ramas-bun de la domnisoare, ele nici nu stiau macar ca i se interzisese sa le mai calce pragul si ca e vorba de o despartire definitiva.

- Dar Varvara Ardalionovna a fost la mine pe la ora sapte, zise Printul mirat.

-  Ei bine, asta s-a intimplat pe la opt. Imi pare rau de Varia si de Ganea dar, ce sa-i faci, prea se baga in toate, nu pot trai fara intrigi. Niciodata n-am putut sa aflu ce anume uneltesc; de altfel, nici nu tin sa fiu la curent. Desigur, din multe puncte de vedere caracterul lui Ganea lasa de dorit, insa are si calitati pe care e de ajuns sa le cauti ca sa le descoperi, si niciodata nu-mi voi ierta ca nu l-am inteles mai inainte Nu stiu daca pot continua sa ma duc la Epancini dupa cele intimplate cu Varia. E drept ca de la inceput chiar m-am pus pe un picior de independenta completa, dar trebuie totusi sa mai chibzuiesc.

  Degeaba il plingi atit pe fratele dumitale, observa printul. Daca lucrurile au ajuns aici, inseamna ca Lizaveta Prokofievna il considera pe Gavrila Ardalionovici  cam primejdios si ca, prin urmare, anumite sperante ale lui sint pe cale sa se implineasca.

  Cum? Ce  sperante?! striga, in culmea mirarii, Kolea. Iti inchipui poate ca Aglaia e cu neputinta!

Miskin nu spuse nimic.

  Esti teribil de sceptic, printe, relua Kolea dupa un timp, observ ca de la o vreme incoace te arati extraordinar de sceptic; incepi sa nu mai crezi in nimic si sa te complaci in tot felul de pre­supuneri Am intrebuintat bine aici cuvintul „sceptic'?

— Cred ca da; desi nici eu nu sint prea sigur.

  Ba nu, imi retrag cuvintul „sceptic'; am gasit o alta expli­catie, striga Kolea deodata, nu esti sceptic, ci un om stapinit de gelozie! Esti teribil de gelos pe Ganea pentru o fata mindra si fru­moasa!

Spunind asta, Kolea sari de pe scaun si izbucni intr-un ris nebun, cum poate nu i se mai intimplase vreodata in viata. Veselia lui n-a mai cunoscut margini cind il vazu pe print rosind din ce in ce mai mult. Ideea ca printul era gelos din pricina Aglaiei il amuza nespus. Dar hazul lui inceta brusc in momentul cind isi dadu seama ca printul a ramas foarte mihnit. Pe urma se lega intre ei o conver­satie lunga si serioasa, care tinu mai bine de o ora, poate chiar o ora si jumatate.

A doua zi, o chestiune urgenta il sili pe print sa plece la Petersburg, unde ramase toata dimineata. La intoarcere, il intilni in gara pe Ivan Feodorovici. Acesta il apuca pe Miskin de brat, se uita cu fereala imprejur si-l trase repede dupa dinsul, intr-un vagon de clasa intii. Generalul era dornic sa-i impartaseasca lucruri impor­tante.

— Mai intii, draga printe, sa nu mi-o iei in nume de rau si, chiar daca te-am suparat cu ceva, uita, te rog. Eram gata sa vin inca de ieri sa te vad, dar nu stiam cum va reactiona Lizaveta Prokofievna Acasa la noi e un adevarat infern, parca s-ar fi instalat un duh necurat si zau daca mai pricep ceva. Dupa parerea mea, dumneata esti in orice caz mai putin vinovat decit oricare dintre noi, desi, la drept vorbind, din pricina dumitale s-au intimplat toate astea. Vezi, printe, e frumos sa fii filantrop, dar se pare ca nu e totdeauna pla­cut. Poate ca ti-ai dat seama si dumneata. Eu pretuiesc, fireste, bunatatea Lizavetei Prokofievna si o stimez mult, dar

Si generalul continua sa tot indruge in acelasi sens, iar vorbele ii erau din cale-afara de incilcite. Se vedea cit colo ca era extrem de tulburat si totodata zguduit de ceva cu totul de neinteles pentru dinsul.

— Stiu foarte bine ca n-ai nici un amestec aici, dar mai bine renunta sa ne vizitezi citva timp, ti-o spun prieteneste; asteapta sa treaca furtuna. In ceea ce-l priveste pe Evgheni Pavlici, urma el cu infocare, totul s-a dovedit a fi o calomnie absurda, cea mai neagra calomnie! E o minciuna urita, o intriga, dorinta de a strica totul, de a baga zizanie intre noi. Vezi, printe, ti-o spun confidential: intre noi si Evgheni Pavlici nu s-a spus nici un cuvint, pricepi? Nu sintem legati prin nimic, dar cuvintul acesta poate fi rostit si cit de curind! Asadar, urmareste sa-i puna bete-n roate! Dar pentru ce, cu ce scop - nu ma pot dumeri! E o femeie excentrica, o femeie uimi­toare, m-a bagat in sperieti, de mi-am pierdut si somnul. Si ce tra­sura, ce cai Fantastic! Asta e ceea ce se cheama pe frantuzeste sic, nu-i asa? Si cine o fi noul ei protector? Alaltaieri, ca sa spun drept, m-a impins pacatul si l-am banuit pe Evgheni Pavlici, zau asa! Dar acum sint sigura ca nu este el; si daca nu e el, ce rost are incercarea asta de a provoca o ruptura intre noi? Asta-i intrebarea! Ca sa nu-l piarda pe Evgheni Pavlici? Dar ti-o repet, jur pe onoarea mea ca nici n-o cunoaste macar si ca toata povestea aceea cu politele e o pura nascocire! Si cu cita neobrazare il tutuia in plina strada! E limpede ca la mijloc e o intriga rauvoitoare! Un complot! Iar noi trebuie sa-l respingem cu dispret si sa-i aratam si mai mult consideratie lui Evgheni Pavlici. Am vorbit in acest sens si cu Lizaveta Prokofievna. Acum sa-ti spun parerea mea intima: sint ferm convins ca toate astea le face dintr-o ranchiuna personala, ca sa se razbune pe mine, stii, pentru ceea ce a fost, desi nu ma simt vinovat cu nimic. Imi vine singele in obraz de rusine de cite ori imi aduc aminte de asta. O credeam disparuta pentru totdeauna si iat-o ca apare din nou. Dar unde o fi Rogojin acela, ma rog? Credeam ca de mult ea a devenit doamna Rogojin.

Intr-un cuvint, generalul parea cu totul derutat. Aproape tot dru­mul, timp de o ora, el vorbi fara intrerupere, punind singur intrebari si tot singur raspunzind la ele; in focul peroratiei ii stringea mina lui Miskin si, in cele din urma, il convinse pe acesta cel putin de un lucru, ca lui personal nici nu i-a trecut prin minte sa-l banuiasca de vreun amestec in aceasta afacere. Un lucru important pentru Miskin. In incheiere, generalul povesti despre un unchi al lui Evgheni Pavlici, seful unei cancelarii la Petersburg, si care „ocupa un post de vaza, are saptezeci de ani, e gastronom, un batrin care nu se lasa inca' Ha, ha! Stiu ca a auzit si el de Nastasia Filippovna si i-a cam dat tircoale. Am trecut adineauri pe la el; nu primeste, e suferind; dar e bogat, foarte, foarte bogat, are o situatie excelenta si Dumnezeu sa-l tina inca multi ani, dar tot lui Evgheni Pavlici o sa-i ramina toata averea Da, da si totusi mi-e frica parca de ceva! Nu-mi explic de ce anume, dar mi-e frica S-ar zice ca pluteste ceva in aer, o nenorocire ce se roteste deasupra capetelor noastre ca un liliac, si mi-e frica, mi-e tare frica!

In sfirsit, de-abia a treia zi, dupa cum am mai spus, a urmat si impacarea oficiala a Epancinilor cu printul Lev Nikolaevici.

XII

Era pe la ora sapte dupa-amiaza; printul se pregatea sa iasa in parc, cind, deodata, aparu pe terasa Lizaveta Prokofievna; era sin­gura.

- In primul rind, sa nu-ti inchipui cumva, incepu ea, ca am ve­nit sa-ti cer iertare. Nu! Asta, niciodata. in toate, numai tu esti de vina.

Printul ramase tacut.

- Te recunosti vinovat sau nu?

- Tot atit ca si dumneata. De altfel, nici dumneata, nici eu n-avem sa ne reprosam in chestiunea aceasta vreo intentie rea. Alaltaieri, ma credeam vinovat, dar acum mi-am dat seama ca lucrurile stau altfel.

-  Asa, vasazica! Bine: asculta dar ce am sa-ti spun si ia loc, pentru ca n-am de gind sa stau in picioare. Se asezara amindoi.

- In al doilea rind, nici un cuvint despre mucosii aceia neobrazati! Nu stau de vorba cu tine decit vreo zece minute; mi-am luat inima in dinti si am venit sa-ti cer o lamurire (ti-ai inchipuit poate cine stie ce?), dar daca faci cea mai mica aluzie la neobrazatii aceia, ma ridic, plec si totul s-a sfirsit pentru totdeauna intre noi.

- Bine, raspunse printul.

- Da-mi voie sa te intreb: i-ai scris, acum doua luni sau doua luni si jumatate, cam pe la Pasti, o scrisoare Aglaiei?

- D-da, i-am scris.

- Pentru ce? Ce i-ai scris? Arata-mi scrisoarea!

Ochii Lizavetei Prokofievna scinteiau; tremura din tot corpul de nerabdare.

-  N-o am, raspunse printul surprins si fisticindu-se in ultimul grad; daca scrisoarea n-a fost distrusa, ea trebuie sa fie la Aglaia Ivanovna.

- Nu cauta sa te eschivezi! Ce i-ai scris?

- Dar nu ma eschivez deloc, si nici nu ma tem de nimic. Nu vad motivul pentru care nu i-as putea scrie

- Taci! Ai sa vorbesti mai tirziu. Ce continea scrisoarea? De ce ai rosit?

Printul reflecta un moment.

- Nu-ti cunosc gindurile, Lizaveta Prokofievna, vad numai ca scrisoarea asta te indispune mult. Iti inchipui, desigur, ca as fi putut refuza sa raspund la o asemenea intrebare. Dar, ca sa-ti dovedesc ca n-am de ce a ma teme, ca nu regret ca am scris-o si ca nici n-am de ce sa rosesc (spunind acestea, printul deveni rosu ca racul), am sa ti-o reproduc din memorie, caci se pare ca o stiu pe dinafara.

Si printul reproduse aproape cuvint cu cuvint continutul biletu­lui pe care i-l trimisese Aglaiei.

-  Ce aiureala! Ce vrea sa insemne toata incilcitura asta, dupa parerea ta? intreba pe un ton aspru Lizaveta Prokofievna, dupa ce ascultase cu atentie incordata relatarea printului.

-  Nici eu nu stiu prea bine; tot ce pot spune e ca eram atunci sub puterea unui sentiment sincer. Am avut acolo momente pline de senzatia trairii si de sperante imbietoare.

- Ce sperante?

- Mi-ar fi greu sa le explic; numai ca nu erau de acelea la care te gindesti poate dumneata in momentul acesta Sperante in sfirsit, sperante de viitor, de fericire; speranta ca poate nu eram un strain acolo. Ma simteam foarte multumit ca sint in tara mea. Intr-o dimineata plina de soare, am luat condeiul si i-am scris o scrisoare; de ce anume ei - nu stiu. Uneori, omul simte nevoia de a avea ala­turi un suflet apropiat; am simtit si eu, probabil, ceva asemanator in clipele acelea adauga printul dupa o oarecare tacere.

- Esti indragostit poate?

-  N-nu l-am scris ca unei surori; de altfel am si semnat „fratele dumitale'.

-  Hm! Intentionat ai facut-o; am inteles.

-  Imi vine tare greu sa raspund la intrebarile acestea, Lizaveta Prokofievna.

- Stiu ca-ti vine greu, dar asta nu ma intereseaza. Asculta, spu­ne-mi cinstit, ca inaintea lui Dumnezeu: imi spui drept ori minti?

- Nu mint.

- E adevarat ca nu esti indragostit de ea?

- Cred ca e adevarat.

- Crede! Neispravitul acela i-a dus scrisoarea ta?

- L-am rugat pe Nikolai Ardalionovici sa

- Nu tine! Un  neispravit! il intrerupse cu naduf Lizaveta Prokofievna. Nu cunosc nici un Nikolai Ardalionovici! Un neis­pravit!

— Nikolai Ardalionovici

— Ba-i un neispravit, iti spun eu!

— Ba nu, Nikolai Ardalionovici nu este un neispravit, raspunse printul cu glas potolit, dar ferm.

— Bine, scumpule, mai vorbim noi despre asta!

Se opri un minut, ca sa se mai linisteasca si sa-si recapete rasu­flarea.

— Si ce-i cu Cavalerul sarman?

— Nu stiu, n-am nici un amestec; o fi vreo gluma.

— E tare placut, n-am ce zice, sa te pomenesti cu toate astea, asa, pe nepusa masa! Sa fie oare cu putinta ca sa aiba o slabiciune pentru tine? Nu-mi explic! Dupa ce tot ea te facea si „nerod' si „idiot'?

— Nu era neaparata nevoie sa-mi relatezi toate astea, spuse mai mult in soapta si pe un ton de repros printul.

— Nu te supara. E o fire voluntara si cam despotica, o nebuna, o razgiiata — de va indragi pe cineva, neaparat ii va scoate sufletul, spunindu-i vorbe muscatoare si batindu-si joc de el pe fata; la fel am fost si eu la virsta ei. Dar sa stii ca nu prea ai de ce sa te umfli in pene, puisorule, nu-i de nasul tau! Nu vreau sa cred ca s-ar putea intimpla asa ceva si nici nu se va intimpla vreodata! Ti-o spun ca sa-ti bagi degraba mintile in cap. Asculta, jura-mi ca nu esti insurat cu aia.

Lizaveta Prokofievna, ce ti se nazare! striga printul, gata sa sara in sus de ciuda si uimire.

-          Dar erai cit pe ce sa te insori!

-          Adevarat, era sa ma insor, sopti el, lasind capul in jos.

-          Vasazica esti indragostit de ea? Pentru ea ai venit aici, nu-i asa? Pentru aia?

-          Am venit pentru altceva, nu ca sa ma insor, raspunse printul. 

-          Spune, ai tu ceva sfint pe lumea asta?

— Am.

— Jura-mi ca n-ai venit sa te insori cu aia.

— Jur pe ce vrei!

— Te cred; saruta-ma. In sfirsit, pot sa respir usor; dar sa stii ca Aglaia nu te iubeste; gindeste-te, prin urmare, la ce-ti ramine de facut; si ti-o mai repet; nu te va lua de barbat, cel putin cit sint eu in viata. Ai auzit?

— Am auzit.

Printul se simtea asa de rusinat, incit nu indraznea s-o priveasca in fata.

  Asculta, te asteptam ca pe o providenta (desi n-ai meritat-o, dupa cum vad eu!); noaptea scaldam perna in lacrimi, nu de grija ta, scumpule, fii pe pace; am o durere a mea personala, nesfirsita, si nu-i vad leacul. De aceea te asteptam cu atita nerabdare; cred si acum ca Dumnezeu mi te-a trimis ca pe un prieten, ca pe un frate. Nu am pe nimeni mai apropiat, in afara de batrina Belokonskaia, iar dinsa e plecata acum; de altfel, de batrinete, a ajuns proasta ca noaptea. Acum raspunde-mi scurt prin da sau nu; stii pentru ce-a facut ea taraboiul acela alaltaieri?

— Cuvintul meu de cinste ca n-am luat parte la asta si ca nu stiu nimic!

  Destul, te cred. Acum si eu mi-am schimbat parerea in pri­vinta asta, dar pina ieri dimineata il socoteam pe Evgheni Pavlici vinovat de toate astea; si alaltaieri, si ieri inca. Dar acum, fireste, nu pot sa nu fiu de parerea lor; e limpede ca si-au batut joc de el in modul cel mai nerusinat; cu ce scop, de ce si pentru ce, nu se stie (insusi faptul acesta pare suspect si da de banuit). In tot cazul, n-o mai dau pe Aglaia dupa el, orice s-ar intimpla! Poate sa fie un om cumsecade, n-are a face. Aveam eu indoieli si inainte, dar acum am hotarit, si hotarit ramine. „Intii sa ma bagati in mormint si atunci n-aveti decit sa dati fata dupa cine vreti', asa i-am spus azi-dimineata lui Ivan Feodorovici. Vezi ce destainuiri iti fac, vezi?

— Vad si apreciez.

Lizaveta Prokofievna arunca asupra printului o privire patrun­zatoare; poate ar fi vrut sa afle ce efect va produce asupra lui pare­rea ei despre Evgheni Pavlici.

- Nu stii nimic de Gavrila Ivolghin?

- Ba da stiu multe lucruri.

- Stiai ca e in relatii cu Aglaia?

- Asta n-am stiut-o, se mira, ba chiar tresari printul. Cum? Gavri­la Ardalionovici e in relatii cu Aglaia Ivanovna? Cu neputinta!

- De foarte putin timp. Sora-sa si-a tot facut drum pe aici, toata iarna, sapindu-i trecerea ca un sobolan.

-  Nu cred, starui cu tarie printul dupa ce statu un moment pe ginduri, prada unei profunde emotii. Dac-ar fi fost adevarat, as fi stiut negresit si eu.

-  Te asteptai cumva ca el sa vina si, cazind la pieptu-ti, sa-ti marturiseasca cu lacrimi in ochi? Tare naiv mai esti! Si caraghios! Toti umbla sa te pacaleasca ca pe un ca pe Si nu ti-e rusine sa te increzi intr-un asemenea om? Se poate sa nu-ti dai seama ca el te duce de nas, ca te pacaleste in modul cel mai nerusinat?

- Stiu foarte bine ca ma pacaleste uneori, rosti printul in sila, cu jumatate de glas, si Ganea isi da seama ca stiu adauga el fara a-si mai ispravi gindul.

-  Poftim, stie si totusi se increde! Halal tie! De altfel, din partea ta e si firesc sa fie asa. De ce m-oi fi mirind atit? Doamne-Dumnezeule! A mai existat vreodata un astfel de om? Ptiu! Dar stii ca acest Ganca, ori aceasta Vanka au pus-o in legatura cu Nastasia Filippovna?

- Pe cine? striga printul.

- Pe Aglaia.

-  Nu cred! Imposibil! Cu ce scop? si printul sari ca ars de pe scaun.

- Nici mie nu-mi vine a crede, cu toate ca sint dovezi. E o fata despotica, o zapacita, o nebuna! O fata rea, rea, rea! rea din cale-afara, de o rautate cum nu-i alta! O mie de ani as repeta ca e rea! Toate s-au facut asa in ultimul timp, chiar si curca cea plouata de Aleksandra, dar aceea cel putin mi-a scapat din mina. Si totusi nu cred! Poate pentru ca nici nu vreau sa cred, adauga generaleasa ca pentru sine. De ce n-ai venit sa ne mai vezi? il lua ea din nou la rost pe print. Aceste trei zile de ce n-ai venit pe la noi? striga ea nerabdatoare, repetind intrebarea.

Printul incepu sa-si expuna motivele, dar Lizaveta Prokofievna il intrerupse.

- Toata lumea te ia drept un prost si te trage pe sfoara! Ai fost ieri la Petersburg; pun ramasag ca te-ai dus sa-l implori in genunchi pe nemernicul ala ca sa-ti primeasca cele zece mii de ruble!

- Nici gind. Nu l-am vazut si, de altfel, nu-i un nemernic. Am primit o scrisoare de la el.

- Arata-mi-o!

Printul scoase un plic din servieta si i-l intinse Lizavetei Prokofievna, care citi:

Stimate domn, eu n-am, fireste, nici un drept la demnitate si amor propriu in ochii lumii. Sint prea nevrednic de asa ceva dupa parerea oamenilor. Aceasta e opinia lumii, dar nu si a dumitale. M-am convins, stimate domn, ca esti poate mult superior celorlalti. Nu sint de acord cu Doktorenko si pe chestia aceasta sintem in divergenta. N-as primi niciodata o copeica de la dumneata, dar i-ai venit in ajutor mamei mele si-ti datorez recunostinta, cu toate ca e o dovada de slabiciune. In tot cazul, mi-am schimbat parerea despre dumneata si am socotit necesar sa ti-o aduc la cunostinta. Consider apoi ca relatiile noastre trebuie sa sfirseasca aici si ca de aci incolo nu mai pot avea loc nici un fel de legaturi intre noi.

Antip Budrovski.

P.S. Restul pina la doua sute de ruble, pe care-l mai datorez, ii voi restitui negresit, cu timpul.

- Ce aiureala! hotari Lizaveta Prokofievna, aruncindu-i inapoi scrisoarea. Nu merita osteneala s-o citesc. Ce-ti veni sa zimbesti asa cu subinteles?

- Recunoaste, totusi, ca scrisoarea aceasta ti-a facut placere si dumitale.

- Cum! incilcitura asta imbibata de orgoliu? Dar nu vezi ca toti astia si-au pierdut capul de ingimfare si trufie?

- Si totusi, isi recunoaste vina si a rupt-o chiar si cu Doktorenko; ba cu cit e mai vanitos, cu atit a trebuit sa sufere mai mult in amorul lui propriu. Ah, ce copil esti, Lizaveta Prokofievna!

- Tii neaparat sa-ti trag o palma, se vede?

-  Nu, nu tin deloc. Dar stiu precis ca scrisoarea te bucura si totusi nu vrei sa te dai de gol. De ce te rusinezi de sentimentele dumitale? Asa faci totdeauna.

-  Sa nu indraznesti sa mai calci pe la mine!  sari Lizaveta Prokofievna, palida de minie. De azi inainte, sa nu mai treci pragul casei mele niciodata!

-  Iar peste trei zile, singura ai sa ma chemi la voi Cum se poate asa ceva? Sint sentimentele dumitale cele mai frumoase, de ce sa te rusinezi de ele? Singura iti dai prilej de chin si framintare.

- Sa mor, daca te mai chem vreodata! Si numele am sa ti-l uit! L-am si uitat!

Si dadu buzna spre usa.

-  Oricum, tot mi-a fost interzis de a mai veni la voi! striga printul in urma ei.

- Ce-e-e? Cine ti-a interzis?

Se intoarse intr-o clipa, ca intepata de un ac. Printul ezita sa-i raspunda; isi dadea seama ca-l luase gura pe dinainte.

-  Cine  ti-a  interzis  sa  vii   la  noi?  striga  furioasa  Lizaveta Prokofievna.

- Aglaia Ivanovna mi-a interzis

- Cind? Vo-or-be-ste odata!

-  Azi-dimincata mi-a trimis vorba sa nu cutez a veni in casa voastra.

Lizaveta Prokofievna ramase inmarmurita, silindu-se sa-si dea seama de situatie.

- Cum adica ti-a trimis vorba? Prin cine anume? Tot prin neis­pravitul acela? Si numai din gura ti-a spus? tipa ea din nou.

- Am primit un biletel, lamuri printul.

-  Unde-i? Arata-mi-l! Imediat!

Printul se gindi un moment, apoi scoase din buzunarul vestei o bucatica de hirtie pe care era scris:

Printe Lev Nikolaevici! Daca, dupa tot ce s-a intimplat, mai ai de gind cumva sa ma uimesti vizitind vila noastra, te asigur ca eu personal nu voi fi printre aceia pe care prezenta dumitale ii va incinta.

Aglaia Epancina.

Lizaveta Prokofievna se reculese o clipa, pentru ca imediat dupa aceea sa se repeada la print si, apucindu-l de brat, sa-l traga dupa dinsa.

- Vii cu mine! Intr-adins! Chiar acum, in clipa asta! vocifera ea ca scoasa din minti.

- Dar, gindeste-te, in felul acesta ma expun

- La ce? Ah, prostalaule, naiv ce esti! Parca n-ai fi barbat! Dar las' ca vad eu acum ce se-ntimpla, cu ochii mei

- Lasa-ma, cel putin sa-mi iau palaria

-  Poftim, ia-ti mizerabila ta palarie si sa mergem! N-ai stiut sa-ti alegi macar un fason mai de Doamne-ajuta! A scris-o, nici vorba, numai de ciuda dupa cele intimplate deunazi A scris-o de necaz, mormaia Lizaveta Prokofievna, care nu lasase bratul printu­lui si-l tragea mereu in urma ei. Eu ti-am luat apararea si am spus cu glas tare ca esti un prost daca nu vii altfel nu ti-ar fi scris biletelul acela stupid si necuviincios. Un gest indecent, nedemn de o fata de familie, bine crescuta si desteapta, desteapta foc! Hm! continua ea, i s-o fi facut si ei, fireste, ciuda ca nu vii; numai ca nu s-a gindit deloc ca unui idiot nu trebuie sa-i scrii in felul asta, ca o ia de buna, litera cu litera, dupa cum s-a si intimplat de altfel. Ce ti-ai ciulit urechile asa? se rasti ea la print, dindu-si seama ca o cam luase gura pe dinainte. Ii trebuie un mascarici ca tine, de mult n-a mai vazut unul in preajma-i, iata pentru ce te pune la incercare. Si-mi pare foarte bine, sint incintata ca o sa te ia chiar acum in primire! O meriti! N-avea grija, se pricepe ea la de-alde astea! Si inca ce bine se pricepe!

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 489
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved