Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Rodica Ojog-Brasoveanu - Sa nu ne uitam la ceas

Carti

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
REEDUCAREA DE LA AIUD - DEMOSTENE ANDRONESCU
Rudolf Steiner - FRIEDRICH NIETZSCHE, UN LUPTATOR IMPOTRIVA EPOCII SALE
In sfarsit, nefumator
ENEIDA - Povestirea primelor sase carti
CARNAVALUL EROILOR DIN BASME
Iepurasii ranjesc
Emily Bronte - (1818-1848) Autorul si opera sa
Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate
Piata de pacate
Lebedele Vrajite de Radu Preda

TERMENI importanti pentru acest document

: : : : :

Rodica Ojog-Brasoveanu

Sa nu ne uitam la ceas

14 Iulie 1943. In fata hotelului Athénée Palace parca un auto­mobil sidefiu Hispano-Suiza de doua locuri. La volan se afla o femeie. Portarul infiretat se precipita si deschise portiera. Doi barbati in haine usoare de lustrin, care rezemau zidul coafo­rului Ionica, urmareau plini de interes scena.

Hm! Frumusel obiect.

Nici posesoarea n-arata rau

Cam coapta

Amice, imbatranesti. Cand incepi sa cauti doar sani tari si dinti sanatosi

Femeia inalta, supla, de o eleganta sobra, patrunse in hotel azvarlind din mers portarului:

Te ocupi dumneata de bagaje.

Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dadu nici o atentie capetelor care se rasucira in hol — inregistra in treacat multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu si Mury, uniforme germane — si se indrepta cu pas sigur spre receptie.

Ma numesc Elvira Manu. Am retinut un apartament.

Directorul hotelului, ivit ca la comanda, se inclina plin de reverenta.

Bine ati venit, doamna Manu. Suntem onorati de prezenta dumneavoastra si sper sa va simtiti bine la noi. Aveti apartamen­tul 29, la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, asa cum ati solicitat .

Elvira Manu ii arunca o privire scurta, experta. Directorul se fastaci usor. Se simtea parca dezbracat si descult. Era un barbat in jur de patruzeci de ani, extrem de spilcuit in costumul gris-levantica, bine hranit, cu un chip agreabil si gesturi onctuoase.

'Arata exact ceea ce este!', califica mental Elvira Manu.

Daca-mi permiteti, va voi conduce personal

A, da Perfect, multumesc. Se pare ca hotelul e plin

Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multa

Era sa spuna nemtime, dar se cenzura automat. Nu stia ce hram poarta femeia.

multa clientela straina.

Am bagat de seama.

Cand coborara din lift, boyul, un pusti de vreo cincisprezece ani in uniforma caramizie cu nasturi aurii, iesea din apartament.

Elvira Manu ii strecura o bancnota:

Aveti un serviciu foarte prompt, domnule director.

Isi scoase manusile glacé, plimbandu-si ochii primprejur. In­caperile erau spatioase, tapetate cu matase Liberty visinie si argint. Mobila alba, Louis XIV, bine intretinuta, se detasa gratioasa. Tran­dafiri albi si rosii, in glastre de Bohemia, insufleteau interiorul.

Da e agreabil.

Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul.

Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, usi, trase dra­periile

Aici, deslusi indicand un sir de butoane divers colorate fi­xate pe o placa de celuloid in perete, aveti dispozitivul de apeluri: camerista, boyul, restaurantul, barul, receptia. Personal, am place­rea sa va stau oricand la dispozitie Imi permiteti sa ma retrag.

Elvira Manu sovai cateva clipe.

Asteptati Cred ca voi apela la dumneavoastra mai curand decat va asteptati

Directorul se inclina, emitand pretios:

Servul dumneavoastra. Porunciti!

Mda Domnule

Stanescu. Aristide Stanescu.

Elvira Manu se aseza intr-un fotoliu si scoase pachetul de tigari din poseta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsa.

Multumesc, luati loc, domnule Stanescu. Este vorba de­spre o chestiune absolut confidentiala. Sper ca pot sa am incre­dere in dumneavoastra.

Stanescu se arata vag ofuscat:

Toti angajatii acestui hotel, pana la cel mai modest func­tionar, reprezentam o casa de prestigiu. Discretia si satisfacerea impecabila a dorintelor onoratei noastre clientele reprezinta de­viza inscrisa cu litere de aur pe blazonul nostru

Da, da, nu ma indoiesc. Deci, domnule Stanescu, fac apel la dumneavoastra intr-o problema relativ delicata. Ma aflu intr-o vacanta de doua saptamani si vreau sa ma distrez

Va stam la dispozitie De-ajuns sa va cunoastem preferin­tele. De pilda, la barul Monte-Carlo danseaza celebra Alexandra Da­nilova Cunoasteti, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo Sau poate preferati muzica de café-concert V-as recomanda atunci sa mergeti la Continental, unde canta Grigoras Dinicu. Un jazz de calitate — Leon — va poate oferi barul nostru. Muzica ru­seasca, Vania Levcenko

Elvira Manu il opri, ridicand porttigaretul de baga. Surase usor:

Destul! Nu m-ati ascultat pana la capat, domnule Stanescu

Mi-ati spus ca vreti sa va distrati Daca sunteti cumva amatoare de clisee mai exotice

Elvira Manu avu un gest 'nu ne intelegem'!

Domnule Stanescu, am spus ca doresc sa ma amuz. Sunt singura, vreau sa zic acum, in vacanta, iar pentru o femeie in aceasta situatie posibilitatile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea ce americanii ar numi un extra-man. Un paj, sa zicem, sau, si mai clar, un tovaras de vacanta.

Directorul ramase o clipa cu gura cascata. Lucra de la pai­sprezece ani in industria hoteliera, era obisnuit cu tot soiul de excentricitati din partea clientelei, mai ales cea feminina, de la batrana doamna din provincie cu pelerinuta clopotind de jeuri, pana la demimondena arborand pe un singur deget mai multe carate si nu putea fi luat usor prin surprindere. Femeia aceasta insa il uimea. Avea clasa, un aer inconfundabil care nu poate fi contrafacut, de mare doamna si parea ciudat s-o auzi cerandu-ti, sa vorbim pe sleau, sa-i faci rost de un ibovnic. Instinctiv, o cu­prinse intr-o privire care evalua: silueta fina, fuselata, picioare impecabile, o figura delicata. Parul blond platin stralucea lunar, intr-o coafura savant neglijenta, toaleta din santung gris-perle purta semnatura uneia dintre casele ilustre ale Parisului: Lanvin, Mollineux, poate Chanel Anii patruzeci-patruzeci si cinci se desluseau vag in usoara nesiguranta a pielii din jurul ochilor negri cu privire patrunzatoare, la poignet-ul mainilor, unde osul ince­puse sa se reliefeze, strapungand rotunjimile tineretii.

Elvira Manu ii sesiza privirea si o interpreta exact. Rase usor. Gura, desi bine desenata, comparata cu botisoarele inimioara lan­sate si impuse de Clara Bow sau Any Ondra, parea cam mare. Defectul nu era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzua­litate deosebita. De altfel, dantura puternica, bine ingrijita, o mo­bila admirabil.

Nu e ceea ce va inchipuiti dumneavoastra, domnule Stanescu. Nu un amant va cer

Directorul isi inghiti replica: 'Da' atunci ce naiba vrei, cucoana?'

Desigur, inteleg foarte bine

N-aveti deloc aerul, continua sa zambeasca femeia. Doresc efectiv un simplu insotitor, o dama de companie cu pantaloni, un 'chevalier servant', pentru o perioada de doua saptamani. Un barbat care sa ma intovaraseasca la plimbare, la un spectacol, intr-un local. Evident, cheltuielile ma privesc. Deci, ceea ce ii pretind eventualului partener este numai timpul pentru care va primi o remuneratie corespunzatoare, fara nici un fel de obligatii de tandrete. Acum ati inteles?

Perfect.. Ce calitati trebuie sa intruneasca persoana? Varsta, fizic, studii, nationalitate, limbi straine

'Al naibii sa fiu', isi zise in gand Stanescu, 'iau comanda ca un negustor de sclavi. Doar ca n-am intrebat de numarul dintilor E plina lumea de smintiti!'

Ma multumesc cu orice barbat intre treizeci si cincizeci de ani, care sa nu arate ca un urangutan, sa nu foloseasca scobitori la masa si sa nu fie prea imbecil. A! Sa vorbeasca romana, fran­ceza sau engleza.

Directorul se inclina:

Prea bine, stimata doamna. Veti fi servita.

Elvira Manu il concedie cu o miscare scurta a capului. Se apropie de fereastra si contempla o vreme privelistea. Calea Vic­toriei se asternea pana departe, in Piata Teatrului, caleidoscop de culori si zgomote. Automobile, trasuri, bastoane de bambus si tocuri inalte, palarii de pai si borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri impovarate de ani prinse intr-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia chipului Elvirei Manu se insenina. Un suras usor inflori gura mare, senzuala:

Bonnes vacances!

***

Stapan absolut asupra barului, oficiind cu impresionanta si studiata eleganta, sugerand magia neagra ori maretia de gestica a unui preot brahman, era domnul Basile.

Avea o figura clasica de crupier si un trup care innobila orice haina. Zambea rar, se imbraca admirabil si constituia din toate punctele de vedere o prezenta desavarsita. Un cunoscut regizor de film si asiduu client al Athénée Palace-ului afirma despre domnul Basile ca se comporta de parca s-ar afla in permanenta in fata unui aparat de filmat, fara sa aiba aerul ca o stie.

Spre deosebire de ceilalti colegi de breasla, de regula limbuti, joviali, duhovnici si consilieri plini de rabdare ai musteriilor, sac de anecdote si stiri de ultima ora, domnul Basile era sobru, rezer­vat si de o discretie absoluta. Nu se cunostea nimic despre viata lui personala, nici macar unde locuieste; singurul informat, data fiind o amicitie ce data din copilarie, era directorul hotelului, Aristide Stanescu.

Ca totdeauna, la ora douasprezece, barul era plin. Domnul Basile isi inventarie clientii, impartiti pe categorii: permanentii care se prezentau constiincios ca la slujba, absenta presupunand intamplari grave, frecventii — trei, patru aparitii pe saptamana — si accidentalii.

Printul Stefan Duca facea parte din prima categorie. Era un batran marunt, cu un chip numai pliuri si maniere de marchiz. Hainele, totdeauna jacheta si pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau oboseala unor decenii, dar bacsisurile continuau sa fie princiare. Comanda invariabila: un cointreau si o cafea. Barma­nul, care intamplator cunostea gradul de pauperitate a batranului — locuia intr-un demisol mizer, vecin cu o spalatoreasa si un misit fara noroc —, il considera cu compasiune, dar stia ca refuzul pour­boire-ului l-ar fi jignit pana in adancul sufletului.

Printului ii placea sa stea singur la masa si ivirea vreunui neavizat ii crea o stare de panica. Achita nota fara sa-si termine consumatia si pleca precipitat. In zilele cand nu gasea o masa libera, se retragea, neacceptand cele mai imbietoare invitatii. Se scuza cu desavarsita politete si trecea peste drum, la Corso.

Il refuza constant si pe Ticu Stratulat, un barbat de circa trei­zeci si cinci de ani, cu intinse mosii in Oltenia si una din vedetele localului. Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltura si nu se simtea in forma decat inconjurat de curte. La masa lui era pelerinaj de ziaristi, actrite, tineri avocati, rentieri de toate varstele, posesori de sinecuri confortabile, dar toti, in primul rand, 'baieti dulci'.

Ce tot insisti, mon cher? il intrebase Dinu Ionescu, un stagiar frumusel de la National. Nu vezi ca ne snobeaza?

Tipu' nu-i comun Vreau sa-i cunosc ideile.

Studiaza-le pe ale mele. Te asigur ca-s mai interesante.

All right! Am sa ma ocup chiar dupa-masa de chestia asta

Un maior neamt, din grupul celor rezemati de bar intoarse iute capul. Isi infipse ostentativ monoclul si mana in sold si se uita cu aroganta provocatoare la masa lui Stratulat.

Mai usor, Ticule, sopti un ziarist maruntel cu ochelari. Te devizajeaza neamtul

Daca insista, ii arat si partile rotunde Ce-o fi in capul astora? Nu mai poate conversa Europa decat pe 'O, Tannen­baum'? Incheie tare, ostentativ: Good luck, gentlemen

Barmanul se adresa oportun neamtului:

Domnule maior, aveti un mesaj din partea domnisoarei Stela. A trecut azi-dimineata pe aici.

Maiorul se rasuci pe calcaie cu un zambet larg si intinse mana dupa plic:

O, multumesc, multumesc. Este o veste placuta

Domnul Basile rasufla usurat. Nu erau indicate incidentele cu 'prietenii' nemti. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din Luftwaffe si doi capitani din trupele de asalt SS cu capul de mort stralucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre distinsa casa a doamnei Pitulea. Barmanul cunostea stabi­limentul. Se afla chiar in spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare, ci flotante, iar discretia era absoluta. Viziona­rile se faceau doar pe baza de fotografii, rendez-vous-urile celor interesati se aranjau prin telefon. La madame Pitulea nu se putea patrunde decat in urma unor recomandari serioase, iar preturile ar fi speriat salariul unui director de minister.

Ochii barmanului alunecara peste cateva mese neinteresante — negustori bogati din provincie, agenti imobiliari si un grup de magistrati, jouisseuri pastrand insa in glasuri si gesturi discrete prestigiul togai; asteptau sa se faca ora unu pentru a-si muta sediul la Dragomir Niculescu unde, la pranz, apareau 'friandizele': homari, caviar, creveti de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la cele doua mese din stanga barului.

Pe Viforeanu, cel putin asa sustinea ca-l cheama, un ins sub­tire ca un ac, lustruit si cu privire fixa, il suspectase din prima clipa ca este agent de siguranta. Avea o eleganta construita si, desi schimba costumele cu regularitate, il simteai 'induminecat', nelaindemana in straie care nu-i apartineau. Intuiai ca nu acesta este modul lui obisnuit de a se imbraca, se misca incorsetat ca in haine de imprumut, nu avea acea nonsalanta a individului care-si comanda prin telefon la Londra o semiduzina de costume.

'Asta', gandea domnul Basile care, in monologurile inte­rioare, se exprima cu mai putina distinctie, 'cand vine la noi, isi ia toalele din depozitul Sigurantei, semnand inventarul'.

Pe Viforeanu il trada in primul rand privirea scormonitoare, dura, mereu la panda, inconfundabila: de sticlete.

In ultimele trei zile insa, curiozitatea domnului Basile era atatata de un personaj nou in fauna barului. Se numea Sundlo, era neamt si, desi imbracat in haine civile, toate amanuntele infatisarii sale tradau militarul de cariera. Inchinase o garsoniera in hotel si petrecea in bar cam doua ceasuri zilnic. In chip ciudat, evita compania nemtilor care misunau in local, multumindu-se sa con­temple in liniste cele ce se petreceau in jurul lui. Femeile pareau sa nu-l intereseze. Ochii ii alunecau cu indiferenta asupra lor si nici macar Lulu Dragu, irezistibila steluta in plina ascensiune de la Alhambra, nu izbutise sa-i starneasca macar o scanteie de entuziasm, desi desfasurase in fata lui cel mai artistic si de buna factura joc de gambe fine in ciorapi Elmett, etajate pe tocuri de cristal. Sundlo isi rasucise capul cu indiferenta. Nu ofensatoare, ci dand senzatia ca pur si simplu nu observa ceea ce nu exista.

'Si totusi', isi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de profesionist aspectul viril, geometria nobil-barbateasca a chipului, 'aici se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care sa doarma in paturi de o singura persoana si nici pervers nu pare Hm, ramane de vazut..'

La masa lui Ticu Stratulat izbucnira din nou hohote de ras

E formidabila! Colosala!

Stati un pic Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu oche­lari il tragea de maneca Fiti atenti, baieti, sa v-o spun pe ultima! Stiti decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal si ciripeste oarece, primeste urgent un bilet fara retur pentru lagar.

Asta zic si eu noutate, facu actorul Dinu Ionescu.

Ai rabdare, bre! Cica, dupa chestia asta, a aparut un anunt in unul din Zeitungurile lor: 'Pereche bine situata cauta servitoare surdo-muta'!

Domnul Basile deschise aparatul de radio, dandu-l aproape de maximum. Rumoarea, rasetele si fumul de tigari — mai ales trabucuri si Lucky Strike — fura acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici facand reclama cremei de ghete Gladys:

'Ti-ai facut iar ghetele / Sa te placa fetele. / Si ai plecat mandru prin sat / iar dupa vanat..'

Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat si-i arata din barbie grupul nemtilor. Tanarul mosier ridica din umeri, 'je m'en fiche!', apoi se razgandi brusc:

Baieti, hai sa ne evaporam, c-aci suntem indezirabili. Mai nou, daca Herr caporal da ordin de guturai la Berlin, noi, dambo­vitenii, trebuie sa ne indopam cu Bayer la Bucuresti. Noteaza-ti chestia asta, Dobrine, si bag-o la gazeta, sa stie tot romanasul!

Unde mergem?

Hai la Viticola! prefer cap de miel decat de mort. Ce ma mira e ca palariile, vreau sa zic chipiele, nu sunt patrate.

Se ciocnira la iesire de directorul hotelului care, salutand cu reverenta, se interesa mecanic:

Asa de repede, coane Ticule?

Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu-ti explica — arata cu degetul gros spre Basile — amicul.

Stanescu se apropie de bar:

Ce-i cu asta?

Barmanul abia isi misca buzele:

Face pe nebunul

Vreau sa-ti vorbesc. Lasa-l pe Jean la bar zece minute si vino in biroul meu.

Basile statea pe coltul biroului de paltin. Un buchet bogat de gladiole inflorea explozie roz pe tapetul cenusiu. Fluiera subtire:

Cum zici ca arata tipesa?

Mare cucoana. Cam trecuta, dar nescuturata. Da bine in orice decor simandicos: hotel Negresco, Nisa, Ritz, Hilton, oriunde vrei sa pui degetul pe harta.

Prezinta-ma pe mine, rase Basile. Corespund din toate punctele de vedere. In plus, dansez si tango.

Mie-mi spui? Ai studii temeinice la Pomul Verde.

Rasera amandoi. Pomul Verde O gradina de vara pe strada Baratiei, unde se tineau baluri in fiecare duminica. Doar evocand-o, simteau inca mirosul de mititei, floricele si zahar vanilat, de briantina, parfum ieftin si subsuori neglijate, de crema de ghete si pudra nisipoasa, Carmen Balul desfunda mahalalele din jur: Mosilor, Radu Voda, Lipscani, Scaune, facand concurenta cher­mezelor lui Cucuzel, de la Lemn si Fier, sau Dacia de pe Ulita Franteza. Aici dansau, pana inspre ziua, in rochite ieftine de bem­berg si organdina, 'midinetele' Bucurestiului, mici vanzatoare si croitorese, ucenice, lucratoare tinere. Inimile infiorate de doruri nedeslusite bateau navalnic, fetele isi lipeau obrajii incinsi adesea de oftica de pieptul 'cavalerilor' induminecati in ghete cu glant si manusi de ata: chelneri, frizeri, impiegati amarati, copisti, mese­riasi marunti

In zori, orchestra canta marsul de plecare al lui Boulanger.

Pe atunci pusti, amandoi copii de mahala, Stanescu si Basile dadeau tarcoale negustorilor. Pentru servicii de corvoada, cupetii ii omeneau cu cate o gogoasa, un covrig, vreo acadea vopsita violent in rosu sau verde. Cand musteriii erau la dans, baietii furau cate o dusca din tapii de bere sau sticlele cu limonada trezita. Demoazelele care cunosteau ce va sa zica manierele, isi potoleau setea cu inghitituri rare si mici pentru a nu sili partenerul sa co­mande inca o sticla. Refuzau gratios orice tentativa in acest sens: 'Nu se merita, pardon, mersi, sa va cheltuiti'

Destinul nu-i despartise. La paisprezece ani, Aristide fu tri­mis de Stanescu-tatal, carciumar pricopsit, la 'studii', la Buda­pesta, unde un neam de-al nevestei tinea hotel cu dever chiar pe insula Margareta. Basile, de fapt Vasile Sfetcu, debutase mai modest. Taica-sau, birjar cu fief in Piata Teatrului, betiv si fara vocatie ori convulsii paterne, ii daduse drumul in lume de la zece ani. Incepuse ca baiat de pravalie si trecuse prin toate mizeriile culiselor de restaurant. O ambitie draceasca ii daduse insa branci. Se scolise singur si deprinsese curent trei limbi straine, fara pro­fesor, invatand dictionarele pe dinafara. Manierele, modul de a se imbraca si le insusise studiind atent clientela eleganta a restau­rantelor de elita, actorii distinsi ai timpului. Barrault, Raimu, Charles Boyer De cate opt-zece ori vazuse filmele 'Sa visam', 'Nevasta brutarului', 'Arsène Lupin, jocuri de noroc'

Bun, facu Basile, si-acum spune-mi ce vrei! Mai repede, ca ma asteapta ala in bar

Pai, da-mi o idee. Pe cine naiba sa-i prezint?

Pe Tito Schipa!

De Dinu Ionescu ce zici? Actorasul A fost chiar azi la noi. E frumusel, tinerel

— Il stiu, da-l naibii! Nu e stilul cucoanei. Un mic pestisor

Basile il privi lung:

Crezi ca merita persoana sa depui intr-adevar eforturi?

Directorul hotelului replica hotarat:

Da.

Atunci se schimba chestiunea. Lasa-ma sa ma gandesc

In holul hotelului, pe o canapea, colonelul Kurt von Sundlo tragea rar dintr-o tigara Viceroy pe care o tinea, in mod cam afectat, intre varfurile degetelor mijlociu si inelar. Avea expresia speciala, absenta si totusi concentrata a unui individ indiferent la ce se intampla in imprejurul imediat, dar cu gandurile, intreaga faptura, indreptate catre ceva — eveniment, peisaj, persoana, pe care le vedea sau le cunostea doar el.

Privea masinal barbatii si femeile — mai rar perechi — care intrau in restaurant sa-si ia dejunul. Tot masinal se uita la femeia care tocmai cobora din lift. Un licar de interes i se aprinse in ochi.

Elvira Manu, intr-o rochie fluida verde-mare, arunca o pri­vire indiferenta in jur, tragandu-si manusile. Raspunse distrata salutului plin de curtoazie al lui Aristide Stanescu si se indrepta spre iesirea din hotel. Silueta zvelta, unduioasa, fara lascivitati, si mersul atrageau atentia. Nu imita pasii Hollywood-ului — un doi, un doi, piciorul stang exact dinaintea celui drept, cel drept exact dinaintea celui stang —, intr-un mers strans, realizand un balans insinuant al soldurilor; calcatura era dreapta, tinereasca, sportiva.

Asta-i persoana, sopti Stanescu.

Barmanul isi freca ganditor barbia aspra.

Da Vad O femeie dificila.

— In ce sens?

Genul care te concediaza fara o vorba si fara ca tu sa ai habar cu ce naiba ai indispus-o. Fatale, mai ales gafele din faza initiala.

Stanescu il cerceta ironic:

Vasilica, tata, ai devenit filosof.

Ceva mai mult. Ma indoiesc ca nen-tu Kant e in stare sa deosebeasca un fund de muiere de un altul, aici e chestie de expe­riment si statistica Ne vedem mai tarziu.

Directorul hotelului dadu vag din cap, repezindu-se inaintea unui grup de turisti nemti.

Desfasura un irezistibil recital de zambete festive, 'ah, abia va asteptam!', si temeneli cu iz levantin. In sinea lui, se simtea iritat si plin de dispret:

'Uite si la toparlanii astia cum intra in Athénée Palace! Pan­taloni tirolezi, bocanci cu tinte, rucsacuri. Evident, aparate foto si binocluri. Ce dracu vor sa binocleze de-aici? Kremlinul?'

Colonelul Kurt von Sundlo se ridica sprijinindu-se greu pe bratele fotoliului. O schima de durere ii fulgera obrazul. Dupa cateva clipe de ezitare, parasi hotelul.

Portarul, in echer, isi duse mana la chipiul cu trese de aur. Ramase in aceeasi pozitie, asteptand sa treaca si printul Stefan Duca. Chipul batranului de obicei uscat, masca in lemn, de nepatruns si fara reactii, parea insufletit de o lumina neobisnuita, insesizabila pentru ochiul superficial sau indiferent.

Portarul, care-l cunostea de la curse, traduse prompt:

'Clar! A jucat plasat pe Randunica si a scos cateva mii de franci'

Printul Duca urmari silueta lui von Sundlo care, depasind hotelul Splendid, cobora acum pe Stirbei Voda. Zambind, o lua in partea opusa, spre Ateneu.

'E bine, e bine'

***

Madam Aneta, spalatoreasa, si domnul Guta, vecinii printu­lui Stefan Duca, se simteau bine impreuna si, o data, de doua ori pe saptamana, isi petreceau serile punand tara la cale, comentand evenimentele zilei, intamplarile din bloc — la parter si etaj stateau boierii, ei, la demisol — sau facand politica subtire. Don' Guta, fost aprod la Casatie, acum misit de marfa calica, telal, comisionar, plasator la cinematografele marginase, portar de noapte in hote­luri dubioase, curier sau tutar, dupa necesitati si circumstante, se considera un barbat cu experienta, care n-a trecut prin viata cu capul intre urechi si tot astfel il socotea si Madam Aneta.

Invitatiile erau formulate totdeauna la fel:

Te poftesc, don' Guta, la o tuica si o maslina. La o adica, viata, ca oul in mana copilului, lumanarica in bataia vantului.

Misirul, om fin, umblat prin lume, dadea fuga pana in colt la bacania lui Banciu. Se intorcea cat ai clipi cu cateva pachetele de mezeluri mirosind imbietor si o cana cu bere.

Madam Aneta il mustra de fiece data de complezenta, 'nu zau, don' Guta, prea esti din cale afara!', si scotea farfurii si pa­hare din bufetul cu geam de sticla. Rafturile erau imbracate fru­mos in hartie rosie cu chenarul taiat in colturi.

Don' Guta se simtea bine la spalatoreasa. Ii placeau ordinea din odaie, patul feciorelnic de fier cu tablii pictate, macat rosu si suluri la capete, masa rotunda pe un singur picior si baletistele firave din staniol si foita creponata agatate pe perdea.

De fapt, misirul si madam Aneta erau buni prieteni, in cel mai strict sens al cuvantului, si poate ca, daca destinul ar fi fost ceva mai zornic, ar fi intocmit gospodarie fericita impreuna. 'Dar asa, la anii mei', spunea spalatoreasa fara regret, 'nu te mai duce mintea la prostii si ti-e si rusine'

In tinerete fusese maritata cu un postas, disparut in luptele de la Oituz si, ulterior, desi tanara, nu se mai simtise imbiata sa-si lege viata de alt barbat. 'Am copil de inaltat, mi-am facut randul in lume' Copilul, un baiat crescut de o sora, la tara, era un pre­text. De fapt, incapatanarea Anetei de a ramane singura ascundea un temperament placid, o lipsa de vocatie, singulara in lumea ei, pentru viata in doi, o nevoie organica de independenta de care nu era constienta.

Conversatia dintre cei doi evolua totdeauna intre aceiasi parametri si pastra o ordine de zi stricta. Coana Aneta dadea ulti­mele stiri din bloc, sorbind destul de des din paharutul cu rachiu, tuguindu-si buzele de parca i-ar fi fost teama ca bautura sa nu se reverse pe la colturile gurii. Vorbea cu glas monoton despre Ilonka, servitoarea farmacistului Bajenaru de la unu, 'puturoasa ca si stapana-sa, obraznica si nesimtita, scoate un car de gunoi din casa si nu da o data cu matura prin curtea interioara, se intinde cu toti golanii din cartier, mai deunazi se gudura pe langa Nita Cum, care Nita?! Baiatul de imparte painea lui Gagel Domni­soara Radulescu, fata batrana la fo cinzej' da ani, si-a pus azi o palarie rosie, asa-i cand iti ia Dumnezeu mintile, Leonte, co­mis-voiajorul cu garsoniera la parter, a venit cu alta dama, patru intr-o singura saptamana'.

Don' Guta decreta intre doua sughituri:

Ficatul, la un pardon, ma scuzi Are bani, coana Aneto, are bani si n-are treaba.

Poate Da' tot nu ma taie capul, sa umbli asa, din muiere in muiere, sa cheltui parale bune, te mai trezesti si cu vreo boala

Dumneata, coana Aneto, esti femeie onorabila si cunosti la respect. Vezi, puncta aerul cu degetul aratator, totul e in viata sa cunosti la respect si alt buna ziua primesti.

Asa e, incuviinta compatimindu-se parca spalatoreasa, dar in sinea ei extrem de incantata. Sa cunosti la respect!

Dupa cateva tuici si o bardaca de bere, usor afumat, don' Guta o lua pe politica. Nu avusese in viata lui parte de auditoriu si atentia Anetei il magulea peste masura. Sentintele politice le emi­tea in formula concentrata:

Neamtu-i tare, dom'le! Are masinarii! Pai te incontrezi dumneata om? Ca ce-i omu'? Carne si piele! Te pui cu fieru'? Cu motoru'? Ai motor, ai castigat razboiu'! Sa nu-mi spuie mie nimeni c-asa si pe dincolo, chestii din astia!

Ca bine zici, don' Guta. Vorbesti ca la gazeta.

Misitul dadea cu dispret din mana si mai tragea un gat teapan:

Nu te lua dupa gazete, coana Aneto, ca multi au facut-o si rau le-a parut. Insira minciuni ca sa scoata editie speciala si paraua cetateanului.

Asa-i, don' Guta, chiar asa! Ne ia paralele.

Cand subiectele erau epuizate, madam Aneta si don' Guta ajungeau inevitabil la printul Stefan Duca. Fostul aprod isi ples­nea teatral fruntea si se apleca peste masa. Din gesturi si ton se simtea ca discutia ii face placere nespusa.

Acuma, nu ca sa ma laud, dar zic ca am fost si eu un ce la viata mea. Pai daca eram un prostovan de la tara, un mototol, un d-ala cu nasu-n buric, pardon de vorba proasta, pai ma tineau dumnealor doua's cinci de ani la Casatie?

Ce sa mai ocolim, don' Guta, radea cu gadileli coana Aneta, incredintata ca misitul a supt la ma-sa minte, nu lapte, nu-s multi ca dumneatale

Ei bine, asemenea ins nu mi s-a mai intamplat! Si iar enu­mera, a suta oara, ridicand cate un deget: slujba n-are, leafa n-are, pensie, nu!, copii, catel, purcel sa zici la o adica ca-l ajuta un oarecine, nexam! Cu ce plateste asta chiria, madam Aneto, din ce-si ia tutun, unde rostuieste bani de birt?

De, don' Guta, fiecare le stie pe-ale lui.

C-a fost boier se cunoaste, dar unde e mosiile, bancile, rentele?

Ceva o fi avand el acolo, nu-l plange dumneata. Uite, chiar azi a venit un baiat de la Dragomir Niculescu incarcat de pachete scumpe: lichioruri, branzeturi, icre, un curcan la tava si ce-o mai fi fost, ca nu puteam sa vamuiesc cosul.

De unde statea aplecat peste masa, don' Guta, turtit de sen­zatie, se rasturna hopa Mitica pe spate.

Ei, nu ma-nnebuni!

Daca zic! Ba ii mai scapa si aluia bacsis vreo cativa poli.

Ti, ti, ti! Eu stii ce cred, madam Aneto? Iti spui acum un gand de-al meu mai vechi

Urechile Anetei se labartara de curiozitate. Misitul scazu glasul:

Eu zic ca Duca asta e fracmazon!

Femeia isi duse palma la gura speriata. De fapt tonul miste­rios o inspaimantase, termenul nu-i spunea nimic.

Ce-i aia, don' Guta?

Adica niste insi care nu-i stie nimeni, dar care au o putere strasnica. Trag ite, taie si impart peste capul regilor, al ministrilor.

Adica Si peste capul lui Antonescu?

Don' Guta facu cu ochiu' 'esti naiva, cucoana, stai sa-ti ex­plice tetea'.

Nu te supara, madam Aneto, dar nu cunosti la politica. Cu Antonescu nu le merge.

Pai de ce?

Raspunsul misitului exploda triumfal:

Finca si Antonescu e fracmazon!

Spalatoreasa isi duse mana la falca. Misitul se interesa preve­nitor:

Tot saracia aia de masea?

Aoleu, don' Guta, mi-amintesti si dumneata, numa' ce-o uitasem. Ma mir si eu de cate sunt in lumea asta Da' femei or fi si femei d-alea, cum le zisesi, fracmazoane?

Fostul aprod, derutat, isi salta sprancenele spre radacina parului nisipiu, de barbat blond a carui incaruntire se oprise undeva, la mijloc, cu ani in urma.

Este, de ce sa nu fie? La o adica, si femeia tot faptura a lu' Dumnezeu

Atunci sa stii ca asta care-l cauta ieri spre seara ii una d-a lor.

Cine? Cum? Nu-mi zisesi nimic

Cand, pacatele, ca si dumneata venisi dupa miezul noptii, iar mie-mi trecea os prin os de oboseala. Si, p-orma, ce mare lucru? A picat o cocoseata, asa, ca la vreo treij' patruj' de ani, imbracata la lux si m-a intrebat de domnul Duca, ca la ce ora il poate gasi. 'Ce ora, doamna, ii zic, ca dumnealui traieste de capul lui. Poa' sa nu scoata nasul afara si trei zile si tot pe atatea sa-i ramana patul nedesfacut. Mai incearca si dumneata, dupa cum ti-o fi norocul'. Mi-a lasat o scrisoare pentru el, uite-o colo, pe blidar, ca mosul nu s-a aratat de ieri.

Ochii misitului se aprinsera de o curiozitate lacoma. In fond, era un om cumsecade, incapabil de ticalosii si chiar in diversele lui intreprinderi, cele mai multe dubioase, era de o corectitudine absoluta in limitele uzantelor care actionau intr-o tagma sau alta. Suferea insa de indiscretia, de curiozitatea, de slabiciunea ances­trala pentru senzatie a mahalagiului predestinat sa-si consume intreaga existenta intre fruntariile banalului. Incerca sa-si ispi­teasca vecina:

O fi vreun ravasel de dragoste! A? Ce zici, madam Aneto?

Da' stiu ca esti comic, don' Guta! Amor la prabusitul ala! Cand umbla, ii zangane oasele sub toale.

Ehei! Am mai vazut eu si alte situatii Zau, mult as da sa-mi arunc doar un ochi asa, un ochi mititel

Pe coana Aneta o pufni rasul. 'Nu, ca-i nostim, don' Guta! Auzi, idee! Ochi mititel Se simtea insa si ea cu chef si pusa pe nazbatii. La o urma, de ce nu? Ce mare branza, o scrisorica?'

Se ridica greoaie, numai piept si sezut, dezmortindu-si picioa­rele umflate. Don' Guta lua scrisoarea tremurand de nerabdare. Cutitul cu lama ca un brici — singurul din gospodarie care taia ca lumea, ca in toate casele de femei singure — il strecura cu usurinta printre buzele incleiate ale plicului. Degetele butucanoase ale misitului extrasera o hartie alba. Descifra fara ochelari cateva cuvinte scrise citet, cu cerneala violet:

'K.S. camera 89. Atentie, verisoara.'

Cei doi se privira nedumeriti.

Ce-s chestiile astia?

Coana Aneta salta din umeri si apuca paharul.

E! Fran-fran-macaronerii de-ale lor da-i pacatelor! Hai sa ne-mpacam, don' Guta!

Clopotul unui tramvai de noapte insoti ciocnitul paharelor.

In orele dupa-amiezii, barul era aproape pustiu. Se mai ratacea cate un neamt, band in picioare, pe nerasuflate, doua-trei coniacuri, dupa care, dinamitat, pleca grabit ca unul care pierde trenul ori isi aminteste brusc de o afacere urgenta; mai picau provinciali, fara cunostinte in Capitala, si carora le venea greu sa infrunte singuratatea odaii de hotel. Asteptand noaptea bucuresteana cu placerile si surprizele ei, dinaintea paharului cu Jamaica — nimeni nu-si putea explica 'stiintific' slabiciunea ex­ponentilor urbelor mici pentru exoticul rom — si a nenumaratelor cafele, oamenii aveau sentimentul ca se amuza, ca nu si-au pra­padit vremea intre zidurile odaii, oricat de eleganta si confortabila.

In aceste ceasuri de ragaz, domnul Basile se odihnea de obicei intr-o camaruta din spatele receptiei, locul la bar tinandu-i-l Jean, un chelner batran, care daduse faliment in doua intreprinderi in­cercate pe cont propriu.

In mod exceptional insa, Jean fiind silit de un abces sa mearga la dentist, Basile Sfetcu se afla dinapoia barului, rasfoind Universul.

Londra 5 — Ca urmare a hotararii luate de a-si reduce lista sa civila ca si ceilalti membri ai familiei regale, ducele de York a decis sa vanda grajdul sau de vanatoare

New York 5 (Radar). La New York si in alte orase ale Statelor Unite s-au comemorat zece ani de la disparitia celebrului inven­tator Edison

Stranse cu gesturi grabite jurnalul. Pe unul din scaunele inalte, imbracate in plus de culoarea tabacului, se instalase colonelul von Sundlo. Parea obosit si figura barbateasca prinsese o culoare de plumb.

'Ce chestie si cu asta! se mira barmanul. Isi schimba culoarea fetei mai des decat cravatele. Mai acum cateva ceasuri ziceai ca-i pruncul Cadum, rose-bombon, vine, vine primavara! Si-acum parca-i Lazar ridicat din morti'

Mai reflecta ca e prima oara, in peste zece zile de cand, descinzand la Athénée Palace, von Sundlo renuntase la rezerva mesei izolate pe colt, atacand un loc mai accesibil unei apropieri:

Un whisky, te rog. Completa: dublu. Nu, nu soda. Doar gheata, multumesc.

Basile se conforma, cu aceleasi gesturi precise si elegante, mereu impenetrabil.

'Hm, whisky dublu, imediat dupa dejun. La al catelea o fi ajungand pe stele rasarite?'

Se interesa amabil:

Doriti cumva sa cititi ziarele? Chiar acum a sosit Volkischer Beobachter.

Colonelul Sundlo dadu din mana:

Sunt plictisit destul

Completa in gand: 'Panglicile sforaitoare ale lui Goebbels n-or sa-mi alunge durerea. Saltimbancul!'

Scoase un tub argintiu si lua o pastila pe care o sfarama intre dinti. Domnul Basile ii zvarli o privire scurta:

'Cam slobod de gura, coane Fritz! Trebuie ca te simti tare! Al naibii de tare!'

Plictisit? Toti cei care ne viziteaza sunt de acord ca Bucurestiul este un oras foarte vesel.

Da, facu celalalt fara convingere. Am auzit Micul Paris. Poate ca era amuzant. Inainte

'Inainte de ce? se intreba barmanul. De uniformele verzi-cenusii?'

Cred, spuse Sundlo vorbind mai mult pentru el, ca am sa plec spre meleaguri mai vesele. Poate la Istanbul

'Ia te uita!' exclama mental Basile. 'Inca unul care vrea sa se distreze!'

In aceeasi clipa, fu strafulgerat de o idee:

Pentru ca ati avut bunavointa sa-mi vorbiti, imi permit o sugestie. Presupun ca o companie agreabila v-ar ajuta sa invingeti plictiseala

In ochii neamtului se aprinse un licar sarcastic:

— Imi oferi o blonda plinuta si tarifata care-si incepe toate fra­zele cu 'Oh! Dulcea mea comoara! Sweetheart!' Doamne sfinte!

Si isi aminti de Dorothy, americanca pe care o cunoscuse inainte de razboi la San-Sebastian. Folosea mai multe exclamatii decat cuvinte, rotunjindu-si mereu gurita, ca sa para mai mica. Avea un ras care-i ascundea dintii. Se vedea doar o gaura neagra. Detesta genul acesta de ras, ca si gingiile prea evidente, lasand libera doar o ata de dantura.

Domnul Basile isi permise un ras de circumstanta.

Nici nu poate fi vorba despre asa ceva. Ma gandeam la o companie adecvata

Colonelul Sundlo isi ridica ochii fara curiozitate. Sorbi pla­cid o gura de whisky. Barmanul urma:

O persoana distinsa, fina, din cea mai buna societate. Dupa cum se spune, la cai si la femei rasa conteaza.

Sundlo se interesa intr-o doara:

How much?

Discutia i se parea absolut imbecila, dar il facea sa uite, de-ajuns si pentru cateva clipe, durerea tenace, surda, care-i ardea spatele.

Domnul Basile se arata ofensat:

Nu asemenea companie mi-as fi permis sa va propun. Prestigiul casei noastre nu ne-o ingaduie.

'Prestigiu!', ricana in gand colonelul von Sundlo, amintindu-si de mica actrita, cu gratii de corista, care-si exhibitiona picioarele in bar acum cateva ore. Ca si ieri, si alaltaieri

Doamna la care m-am gandit se afla deasupra oricaror pro­bleme pecuniare. Doreste, conditioneaza chiar sa suporte financiarmente o eventuala tovarasie agreabila pentru o perioada de timp determinata, desigur.

— Inseamna ca are o suta de ani.

Nu, domnule colonel. Doar vacanta

Domnul Basile ii facu semn directorului sa se apropie:

Aristica, om te-am facut!

Da-i drumul!

Ti-am gasit pajul pentru zana de la 29.

Stanescu il privi incantat:

Cum naiba ai izbutit? Cine-i?

Sundlo! Colonelul neamt.

Cine?! Herr Recviem? Fantastic!

De ce?

N-as fi zis ca se preteaza. Cand il vezi, zici ca i-a murit toata familia pe muzica de Beethoven.

Draga Aristica, filozofia ta muzicala ma rusineaza. A-l socoti pe Beethoven funebru

Ba nu, glumet! De ce cand moare vreun grangur imi baga la radio Haendel si Bach, in loc s-o dea pe Sanie cu zurgalai? Zi mai bine cum l-ai aiurit pe neamt?

N-am timp acum. In orice caz, comunica-i cucoanei ca asta seara, la opt, Herr colonel baron Kurt von Sundlo se va pre­zenta in persoana, pentru a-i depune la picioare omagiile si viteaza inima ce palpita in spatele crucii de fier clasa I. Traiasca Wehr­machtul, Stanescule, si al sau caporal.

Directorul hotelului se uita speriat in jur. In acelasi timp se simtea de-a dreptul uluit.

Ai innebunit, Vasile?

Sfetcu isi cenzura cu strictete reactiile, iar rarele crize de expansivitate le consuma doar in particular, departe de orice martor.

Da! facu barmanul si-i intoarse spatele.

In barul pustiu, domnul Basile isi ingadui un paharut de cointreau. Nu bea niciodata in timpul serviciului si, daca vreunul din comanditarii hotelului l-ar fi surprins, ar fi fost concediat pe loc. Dar acum se simtea in siguranta si extrem de bine dispus. Faptele se inlantuiau cum nu se poate mai bine.

***

Intalnirile aveau totdeauna loc in acelasi apartament modest dintr-un bloc de pe strada Filitti. O placa alba, emailata, fixata pe usa sub vizor avertiza: Agentie imobiliara — Ion Bogdan. Cui i-ar fi trecut prin minte sa apeleze la serviciile acestui birou, s-ar fi simtit dezamagit imediat ce i-ar fi trecut pragul.

'Asta a fost probabil si scopul', gandise de la bun inceput Marin Viforeanu, Viforeanu totusi, indiferent de aprehensiunile barmanului de la Athénée Palace in privinta autenticitatii numelui. 'Pe tip il intereseaza o acoperire, nu deverul. O intreprindere prospera l-ar fi incomodat. Prea multi amploaiati de suprave­gheat, prea multi musterii de trecut prin sita'

Cele doua incaperi erau colbuite modest, in limitele celui mai strict necesar mobilate. In prima odaie, o suie secretara dac­tilografa, uscativa, sleampata, cu un cos incapatanat in coltul gurii si dungile de la ciorapi vesnic strambe, batea la masina cu doua degete. Era fata batrana, romantioasa, cu inima toata un madrigal; somajul sentimental n-o acrise, nu-i mutilase imaginile despre oameni, dragoste, primavara. Ramasese buna, naiva, bine dispusa, cu o uriasa capacitate de entuziasm si de a chicoti. Viata i se parea plina de amanunte vesele. Alaturi se afla biroul patronului. O masa rudimentara, doua fotolii care cunoscusera si vremuri mai bune, un fichet probabil gol, cartoteci ingalbenite intr-un dulap cu rafturile deschise. Telefonul care, in acest si numai acest inte­rior, facea impresia unui urias gandac negru, ranjindu-si circular maselele, nu deranja pe nimeni.

'Pe nimeni si niciodata, conchise Viforeanu stergandu-si fata transpirata. Ma intreb chiar daca functioneaza sau e instalat doar pentru impresie.'

Ce mai faceti, domnu' Viforeanu? se interesa zglobie dom­nisoara Marta. Afara e o zi adorabila, nu gasiti?

Cum sa nu, 38 de grade la umbra.

Atat de mult? se minuna secretara, trecandu-si degetele prin parul oxigenat.

Rochia rosie, cam stramba, la care croitoreasa nu facuse economie de material, era transpirata la subsuori.

— In realitate, la noi e racoare De ce nu va duceti la strand?

N-am timp, domnisoara.

O, ce pacat! O baie ati putea totusi face. Bazinul Tirul e aici, la doi pasi.

Da, facu Viforeanu plictisit. E o idee

care, trebuie sa recunoasteti, nu v-a trecut prin minte. Nu-i extraordinar?

Si incepu sa rada arpegiat, extrem de incantata.

'De ce naiba o fi chitaind, imbecila? Asta a avut noroc ca nu s-a maritat. Te inspira s-o strangi de gat chiar daca nu te cheama Sile Constantinescu. Desi ala prefera dusurile sulfurice.'

Domnul Bogdan va asteapta. Sper ca n-ati uitat.

Pana a fi dat ochii cu dumneavoastra, facu Viforeanu sar­castic, o prezenta care alunga orice preocupare. Se inclina cam teatral: Sluga dumneavoastra

Domnisoara Marta rosi, iar genele prelungite cu rimel (dat in trei randuri, la interval de cinci minute, si inlaturat seara in cazne cu untdelemn de masline incalzit) fluturara speriate in spatele ochelarilor.

O, sunteti prea gentil! Poftiti, va rog

Il introduse in biroul lui Bogdan si se intoarse la masina de scris. Obrajii ii ardeau infier­bantati.

'In fond, e un barbat foarte bine si simtitor. Sluga dumnea­voastra Adica, sunt al tau, dar, desigur, exprimat mai voalat, din cauza timiditatii. Al tau Nu spui in vant asemenea cuvinte'

Bogdan il astepta ca de obicei, cu nelipsita tigara Camel intr-o mana, cafeaua in cealalta si un vraf de ziare azvarlite in dez­ordine pe podea. Putea sa aiba in jur de treizeci si cinci de ani si, de cate ori il intalnea, Viforeanu il considera cu oarecare pizma. 'Daca as fi avut mutra asta de ingeras bucaliu, azi eram as in Intelligence Service.'

Constient de propria-i infatisare, dubioasa, ingrijoratoare, mai ales de privirea care sulita, Viforeanu incercase unele trucuri menite sa-i indulceasca fizionomia. O mustata stufoasa, à la Cle­menceau, sau ochelari de culoare inchisa: izbutise insa un aspect de contrabandist, conspirator de taverna si, in cele din urma, renuntase.

Bogdan, de la prima vedere, castiga increderea absoluta si simpatii, dezlega limbi, amortea vigilente incercate, cu rutina in activitatea de informatii. Bonom, rotunjor, blond cu par moale, ondulat si ochi albastri usor exoftalmici, 'trebuie sa fi fost un copil adorabil, frate bun cu Shirley Temple', parea un pierde-vara dragut, consumand cu cumpatare venituri nu prea mari, dar sigure. Insa fara pretentii, plaisirist decent care nu se framanta si nu-si face iluzii in legatura cu locul lui in lume, printre semeni, in viata, in univers. Mereu gata sa rada, ca si toanta din incaperea alaturata, tot prostut, cu deosebirea ca ipochimena era autentica, Bogdan se dovedea in realitate un adversar de care trebuia tinut cont. Vifo­reanu nu se putea fali nici macar fata de el insusi ca l-ar fi intuit. Dimpotriva, initial ii facuse o impresie dintre cele mai jalnice, dar, prin antene pe cat de clandestine, pe atat de sigure in culisele Biroului 2, aflase ca Bogdan are cota, deloc neglijabila, fiind printre vedete.

'Prost, Bogdan? O, ce gafa, batrane! Ce gafa! Ha! Ha! Ha! Loin de là! As zice ba dimpotriva!'

Ia loc, domnule Viforeanu. Ce mai faci?

Si-i intinse o mana moale, cu gropite. Desi bucaliu, pe cale de a deveni gras, Bogdan nu parea sa sufere de caldura. Gulerul camasii era imaculat, cravata corect si strans innodata.

Intrebarea, pur conventionala in gura lui Bogdan, capata ac­cente de cuceritoare sinceritate. Iti venea sa crezi ca, intr-adevar, il intereseaza care mai e viata agentului, ce preocupari are si cum sta cu digestia.

Viforeanu ranji:

Fine, dupa cum spun fabricantii yankei de lame de ras.

Facea aluzie la Göring care, informat de Abwehr asupra uria­sului potential de razboi al industriei Statelor Unite, izbucnise in ras: 'Aveti halucinatii! Americanii nu sunt in stare sa fabrice altceva in afara de lame de ras!'.

Bogdan surase visator:

E ciudat ca acum, mai mult ca oricand, expresiile englezesti sunt de mare circulatie. Simpatia reala a opiniei publice cucereste diferite si neasteptate forme de manifestare. Ce e nou, domnule Viforeanu?

Agentul ridica din umeri:

Cu riscul de a va deziluziona, nimic.

Bogdan rase sapun Bebe Cadum, intr-un costum taiat la Oprescu.

Nu ma deziluzionez usor. De altfel, am convingerea ca misiunea pe care ti-am incredintat-o nu e peste puterile dumitale. Deci, toate motivele sa fim veseli si optimisti.

Va multumesc, se inclina usor Viforeanu. N-am pus pro­blema efortului.

Asta-i foarte frumos. Cunosti principiile mele, ma rog ale noastre. Suntem impotriva serviciilor obligate, nu silim pe nimeni sa lucreze pentru noi, impotriva vointei sau a convingerilor sale.

Si totusi, ranji Viforeanu, santajul, constrangerea au dat rezultate frumusele in munca de informatii.

Discutabile, draga domnule Viforeanu, discutabile. Nu iubim surogatele, aceasta inventie prusaca nefasta. In industria alimentara sunt nedigerabile, in materie de sinceritate, fatale. Iar ceea ce pretind unui agent este onestitatea absoluta fata de ser­viciul pentru care lucreaza.

Vorbise cu o insufletire naiva, excluzand ideea de mistificare. Parea sa creada cu toata fiinta lui in frazele balon emise.

Viforeanu se multumi sa-si plece privirea in care sclipeau licariri sarcastice:

'Cu altii, puisor! Onestitate absoluta! Cum ramane cu agentii dubli si tripli cu care ati impaducheat Europa sloboda si ocupata? Nu inteleg insa ce urmaresti! De ce dracu vrei sa te consider cretin?'

Mda, facu, sunt principii care va onoreaza.

Bogdan zambi cuceritor:

Asta nu inseamna ca facem abstractie de faptul ca nu toti omologii nostri joaca la fel de fair-play. Dar sa abandonam consi­deratiunile de ordin general! Ce-i cu amicul Sundlo?

Ermetic ca in prima zi, impenetrabil si mut. Nu se lasa abordat, acrosat, totusi raspunde sec si steril, nu se intalneste cu nimeni, nu da si nu primeste telefoane.

Iesit din comun, aprecie Bogdan. Iti vine sa crezi in 'starea civila' declarata: ofiter al Wehrmachtului, turist aflat in convales­centa. Hm! Convalescenta intr-un Bucuresti torid De ce n-a ales altceva? Elvetia sau

Viforeanu il intrerupse zambind:

O fi avand alergie la Schweitzer si vaci Zimmenthal.

Celalalt il privi amuzat:

Da, e o ipoteza. Oricum, ce-mi relatezi e cu totul singular. Care e totusi programul lui? Itinerarul lui de o zi?

Cu totul nevinovat si monoton. Ia micul dejun in camera. Coboara in jur de 12 in bar. Pranzul il ia la Cina. Se intoarce la hotel. Urmeaza siesta. Din nou viziteaza barul. Seara nu mananca. Face o scurta plimbare pe Calea Victoriei, cu aerul ca nu vede nimic. Miscare deci, si nu divertisment. La ceasurile zece inchide lumina.

Foarte bizar! Stii, domnule Viforeanu, exista doua moda­litati de a starni curiozitatea semenilor: prima, ducand o existenta excentrica, a doua, printr-o excesiva platitudine, neatragand cu absolut nimic atentia. In orice caz, vom continua supraveghe­rea. Ce crezi? O femeie ar izbuti sa strapunga aceasta armura de austeritate? Crezi ca ar avea vreo sansa sa se infiltreze in intimitatea lui?

Viforeanu dadu hotarat din cap:

Nici una.

Cand mai treceti pe la noi, domnule Viforeanu?

Pieptul sarac al secretarei salta, acuzand o respiratie precipitata.

Curand, domnisoara. Nimeni nu rezista tentatiei de a va intalni cat mai des.

'Trebuie neaparat s-o grabesc pe Dida sa-mi ispraveasca rochita de organdi! Are maniere de lord! E o placere sa ai de-a face cu gentlemeni adevarati'

Viforeanu cobori sprinten treptele:

'Se pare ca am starnit o pasiune. Hm Nu-i o placere sa ai de-a face cu cretini'

***

In cursul dupa-amiezii Elvira Manu primi un penar de cristal cu trei orhidee superbe impreuna cu cartea de vizita a colonelului Kurt von Sundlo. Desfacand panglica lilas cu chenar de lita aurita, spre a pastra invoite aripile de tafta, trase cu placuta surpriza cateva concluzii imediate.

'Teutonul are l'usage du monde. N-a incercat sa ma epateze cu un buchet urias, mitocanesc in debut de relatii, a preferat o atentie discreta si de bun gust.'

La fel de agreabila o impresiona cartea de vizita sobra, cuprinzand doar doua cuvinte: Kurt von Sundlo. I se pareau ridicole cartile de vizita, destinate relatiilor neoficiale, cu insiruire ingam­fata de titluri, calitati, functii actuale si decedate.

'Modestie de casa buna sau, dimpotriva, exces de vanitate, de cochetarie orgolioasa, camuflata sub o studiata indiferenta fata de desertaciunile omenesti? Vom vedea in curand.' Oricum, dupa cum isi anunta intrarea in arena, acest von Sundlo se promitea un tip interesant, aventura se anunta captivanta.

Prima impresie: un om care a suferit mult. O suferinta care-i incrustase obrazul distins, care-i voala privirea din cand in cand, indepartand-o. Si-atunci, incercai strania senzatie de dizolvare; intuiai ca, pentru cateva clipe, nu mai existai pentru von Sundlo, ca acesta se simtea cu desavarsire singur.

Banuiesc, incepu Elvira Manu zambind cu naturalete, ca propunerea mea v-a surprins.

Traim evenimente exceptionale, cand nu te mai surprinde nimic. In vremuri normale, desigur, m-as fi simtit socat. Avansurile din partea unei femei de anume clasa si calitate nu intra, nu intrau in obisnuit.

Vorbea o franceza fluenta, slefuita dupa toate aparentele la ea acasa, accentul era parizian. Adauga visator:

Nu va ascund ca aceasta cunostinta imi face o adevarata placere. V-am remarcat de cum ati sosit la hotel

Printre atatea frumuseti? surase Elvira Manu. E mai mult decat un omagiu.

Von Sundlo o invalui cu privirea. Era limpede ca pe aceasta femeie o caracteriza in primul rand distinctia. Totul era elegant, subtil, special, rezultatul fin cizelat al mai multor generatii de avutie si educatie atenta: osatura, tinuta nobila a gatului, usoara aroganta din privire, fardul aproape insesizabil, rochia neagra de voile.

Da, facu von Sundlo, semanati semanati foarte bine cu cineva Isi alunga gandul cu un gest brusc: M-as simti fericit daca as corespunde pretentiilor dumneavoastra.

Nu ne ramane decat sa incercam.

Mi-e teama ca aveti nevoie de un partener mai tanar, mai vesel si mai rezistent. Am fost ranit, pe frontul de est, la co­loana. Acum ma aflu in convalescenta.

Figura i se crispa usor. In mod evident, simteai ca-i repugna sa vorbeasca despre suferintele lui ca si cum acestea l-ar fi umilit, amputandu-i din atributele masculine: forta, vigoare, trup si nervi de bronz, cutezanta, atat de des conditionata de o forma fizica excelenta.

Elvira Manu zambi fermecator:

Nu va inventati probleme, aratati foarte bine si, in orice caz, nu preconizam pentru vacanta mea ascensiuni pe Mont Blanc, campionate de dans sau cricket. Mi-ati pomenit adineauri de avansuri venite din partea unei femei. Nu stiu daca vi s-a explicat deslusit: nu urmaresc aventuri de anume gen, ci o camaraderie vesela de doua saptamani.

Sundlo rosi violent si Elvira Manu isi dadu seama ca a gafat. Neamtul isi inchipuia probabil ca precizarea avea drept scop me­najarea unor presupuse insuficiente de ordin viril.

Mi s-a explicat, articula cu gatul uscat. Ca si faptul ca sunteti dispusa sa suportati cheltuielile acestei escapade. Cel putin sub cel de al doilea aspect, va asigur ca nu e cazul sa va faceti probleme.

Una dintre principalele seductii ale Elvirei Manu erau gestu­rile spontane care surprindeau placut, tinand seama de atitudinea rezervata obisnuita. Intinse mana peste masuta si-i prinse bratul cu caldura:

Sa incercam sa fim buni prieteni, sa ne simtim bine impre­una. Si intre buni prieteni nu exista susceptibilitati. Se intampla ca oamenii sa interpreteze eronat unele cuvinte neindemanatice, acordandu-le sensuri straine si, de obicei, exagerate.

Nu cred, mormai colonelul, ca dumneavoastra ati fost vreodata neindemanatica. E adevarat, sunt, am devenit suscep­tibil M-am schimbat foarte mult.

Toti ne-am schimbat. Vin cu o propunere constructiva: sa redevenim, pentru doua saptamani, ceea ce am fost fiecare inainte Cand ne mai facea placere sa ne uitam in oglinda cu lupa. Pe dinafara si pe dinauntru.

Ca intr-un roman, rase cu tristete von Sundlo. Dam inapoi paginile, sarindu-le pe cele urate, detestate. Ce simplu ar fi!

De ce n-am incerca? In fond, din motive diferite, ne-am oferit amandoi o vacanta. Sa profitam de ea. Sa retraim ca stare de spirit bataile cu flori de la Nisa, tangourile lui Tino Rossi, asa cum le-am dansat in Parisul liber, in Parisul care apartinea fran­cezilor si nu

Se intrerupse brusc si von Sundlo zambi:

Sper ca nu vom face caz de convingerile politice. De altfel, en passant fie spus, nu cred ca exista un singur om civilizat care sa se fi bucurat de ingenuncherea Parisului.

Elvira Manu ii surase recunoscatoare.

Ma bucur ca ganditi asa.

Parisul anilor '37, emise visator von Sundlo. Expozitia universala, Tino Rossi, Maurice Chevalier, Mistinguette, Charles Boyer Atunci am facut cunostinta cu mititeii, cu traditionalele dumneavoastra sarmale. La restaurantul pavilionului romanesc. Canta un mare violonist

Grigoras Dinicu, zambi Elvira Manu. Sunteti prima oara in Romania?

Da.

Nici aici nu se plictisea lumea Mai am doua propuneri, domnule von Sundlo.

Neamtul dadu din cap zambind in sinea lui.

'Fireste, cand a preconizat escapada asta, si-a facut planul cu de-amanuntul. Are totul in minte.'

Elvira Manu urma cu acelasi glas cald:

De vreme ce am decis o intoarcere la frumoasele zile din Aranjuez

Von Sundlo constata cu un suras trist:

Dictonul consacrat exclude o asemenea posibilitate.

Va rog, nu ma dezarmati. Si-apoi, toata lumea e sceptica. Hai sa fim originali si, in consecinta, plini de optimism! Consem­nul si motto-ul vacantei va fi frumosul si veselia. Nici un fel de amintiri triste, nu evocari, nu marturisiri, nu indiscretii. Nu vreau sa stiu cine sunteti, daca aveti familie, obligatii, cont in banca sau convingeri politice, vicii, cazier, preocupari majore sau minore.

Banuiesc ca pretindeti aceeasi conduita discreta din partea mea.

Elvira Manu il privi grav. Ochii ii straluceau, gemeni solita­rilor care-i sclipeau in urechi.

Da. Si de-aici decurge cea de a doua propunere. De fapt, o dorinta si, iertati-mi termenul categoric, o conditie: nu vom incerca in aceste doua saptamani sa facem investigatii, sa desco­perim ceea ce fiecare din noi tine sa ramana taina.

Deschise poseta si consulta o agenda:

Suntem luni, 20 iulie. Ne vom desparti in seara zilei de 4 august, cu promisiunea ferma ca nu vom incerca niciodata dupa aceea sa ne cautam unul pe celalalt.

D'accord!

In bar, muzica din restaurant razbatea voalat.

'Ne-am intalnit la Capri intr-o seara'

Da-mi un pahar cu whisky, spuse directorul Stanescu.

Domnul Basile i-l intinse, apoi se rezema in coate.

Cum merg treburile la apartamentul 29?

Nu obisnuiesc sa ma uit pe gaura cheii.

Cand clientii lipsesc din odaie. Stiu.

Directorul hotelului rase.

Cred ca e in regula. Sunt impreuna de doua ceasuri si au comandat cina si trei sticle Thein Extra la camera.

Aha! Stiu ca se grabesc! Neamtu-i pesemne la motorizate.

De, nici de-a noastra n-as zice ca umbla cu cotiga.

Barmanul se rasuci spre un barbat voinic, cu mustata engle­zeasca, imbracat in smoking.

Da, domnule Radulian Un Martell

De pe chipul sobru al lui Basile se alungase orice urma de zambet. Peste cateva clipe, satisfactia care-i insufletise privirea se dizolva si ea.

***

Don Octavio de Villar isi privi ceasul bratara. Un Omega de aur pe care-l primise la cincisprezece ani de la bunica-sa; sentimentala, plangareata si mult evlavioasa dona Anna de Villar.

'Peste circa douazeci de minute aterizam la Londra'

Privirile tanarului alunecara masinal asupra celor circa trei­zeci de pasageri cu care se imbarcase la Cadiz. Le inregistrase prezenta, inca din sala de asteptare a aeroportului, cu ochi de profesionist. In cea mai mare parte, oameni de afaceri din tari neutre, mai existau doua femei tinere care puteau fi orice — aven­turiere, actrite sau progenituri regale de peste ocean, cu blazoane rentabile: otel, telefoane, conserve, crema de ghete. Atrageau atentia trei barbati in jur de patruzeci si cincizeci de ani, despre care de Villar ar fi putut paria ca erau 'evadati' din Europa ocu­pata de nemti. Aveau atitudini crispate, iar in priviri expresia aceea inconfundabila, pe care Octavio, baietel pe atunci de sapte-opt ani, manat cu sila la vanatoare de teribilul sau bunic Don Gon­zales, o citea sfasiat de mila in ochii pradei incoltite.

In albumul de familie — catifea verde cu intarsii de fildes si argint — care supravietuia si astazi intr-unul din saloanele caste­lului nobililor de Villar, ridicat in inima muntilor Sierra, se afla fotografia lui in costumas de calatorie din catifea neagra, cu o camasuta innecata de dantele. Mana fragila de copil se sprijina nesi­gura, cu sila parca, pe flinta cu pat de argint, comanda speciala, cadoul bunicului de Craciun. Copilul nu se aratase prea entuzias­mat, iar Don Gonzales, descumpanit cumva, se adresase dezama­git fiului sau, Don Alessandro:

Mi-e teama, fiule, ca in vinele mititelului curge mai mult cerneala negutatoreasca decat sangele pretios al de Villarilor!

Don Alessandro isi muscase mustata neagra, in timp ce o strambatura ii deplasase spre ureche o jumatate din obrazul ex­trem de mobil si care-i trada natura nervoasa.

Aluziile la familia sotiei pe care o iubea si azi, Dona Con­ception, vlastarul si bogata mostenitoare a armatorilor Azara, ii ofensau simtul de echitate prin injustete, constituiau o uzurpare brutala a dragostei lui.

Se pare, scumpe parinte, raspunsese iritat, ca datorita diba­ciei acelor degete murdare de cerneala, sangele nobililor de Villar continua sa clocoteasca, parau nesecat, intre zidurile strabune. Si mai cer ingaduinta domniei tale sa observ ca si sangele, ca si cerneala, tot albastre sunt.

Intr-adevar, aurul Azara, revarsat din belsug in albiile secate de nepricepere, fantezii si imbecilitate seculare, pompase vlaga si stralucire noua Villarilor, pe cale de a se scufunda in existenta de jalnica saracie a legiunilor de nobili scapatati.

Pe malurile Guadalquivirului, corabiile Azara, acum vapoare si ambarcatiuni moderne, se insirau catarg langa catarg, colier, mandrie nu doar a neamului de armatori, ci a intregii Sevilii. Se inghesuiau acolo, ca sardinele, vase de pretutindeni: din ambele Indii, din Anglia, Grecia, din Sicilia, de la Capul Bunei Sperante.

Batranul nu se lasase, constatand sarcastic:

Fiule, ai uitat pesemne deviza marelui strabun, cruciatul Don Juan Alvara de Villar: 'prefer un pur sange pe care am azvarlit o piele de vitel unui catar incarcat cu desagi de aur'.

Octavio de Villar se uita din nou la ceas. Inca zece minute. Slava Domnului, scapa de ochii atintiti ai doamnei de alaturi! O femeie de o corpolenta indecenta, incarcata de aur — numarul bratarilor si al lanturilor il egala pe cel al colacilor de grasime — si care-i indreptase de-a lungul intregului traseu priviri lacome, de o maternitate obscena; privirea nuda, caracteristica femeilor ajunse la o anumita varsta, in al caror piept opulent inima se zbu­ciuma intonand romante sincopate.

De Villar nu mai vazuse Anglia de patru ani. 'Patru ani azi', isi zise Octavio, 'fac cat un secol din alt ev' Dumnezeu lepadase stiloul in mana unui dement care se distra mazgalind si stramband harta lumii dupa criterii paranoice

Evident, infruntari cumplite existasera dintotdeauna, istoria Europei nu cunoscuse, cat ar patrunde ochiul cercetatorului de departe in trecut, nici macar zece ani de liniste deplina, zece ani in care sa nu se fi tras un singur glont, iar oamenii sa nu se spin­tece cu nemila Desigur, razboaiele purtate de Hannibal, sau Filip, sau Napoleon nu fusesera mai blande, mai putin sangeroase. Diferea doar tehnica de decimare in care nemtii atinsesera acum culmile performantei.

'Iata inca o consecinta a progresului', surase amar de Villar, reflectand ca in nici un alt domeniu, pe nici o alta felie de viata, oamenii nu se dovedisera mai inventivi decat in aceea de a nascoci mijloace de torturare si inlaturare cruda a semenilor lor.

Oamenii suferisera totdeauna la fel in momentele absolute, caci sclavul caucazian, egiptean ori gal, tragand la carul roman, n-avea termenul de comparatie al lagarelor naziste, ignora fantezia perversa a caznelor Gestapoului. 'Doar ca individul', filozofa mo­dest de Villar, 'isi traieste epoca, «il s'enfiche éperdument» de crimele ori suferintele strabunilor, simple poze in manualele de istorie, examene inutile la sfarsit de an. Ce-mi pasa mie de conse­cintele razboaielor punice sau de ale caderii Constantinopolului?'

Un membru al echipajului, cu fizionomie anonima si al carui accent te impiedica sa-i identifici nationalitatea, anunta aterizarea, rugand calatorii sa-si prinda centurile de siguranta.

Octavio de Villar se uita instinctiv pe hublou. Camuflajul ineca Londra intr-un ocean de intuneric.

Ora unu si zece. Peste cateva ceasuri era convocat la Cartierul general al Serviciului de informatii.

Avionul zvacnea si azvarlea pasagerii, sugerandu-i lui de Villar spinarea nervoasa, zbuciumata a unei reptile.

'In sfarsit, si-au adus aminte de mine' Asteptase clipa aceasta inca din '38, cand Hitler, realizand Anschluss-ul, incepuse sa-si concretizeze intentiile, pana atunci doar prefigurate, de dominatie totala a Europei. Urmasera Etiopia, Cehoslovacia..

Dupa ocuparea Poloniei, Octavio de Villar isi pierduse atat rabdarea cat si nadejdea ca ar putea fi folositor. 'Prea mic, prea neinsemnat'

Maiorul Edgar Donovan din Serviciul de coordonare a securi­tatii britanice — B.S.C. — il invita sa ia loc cu un gest scurt. Se interesa conventional, 'cum ati calatorit?', ascultand distrat ras­punsul. Avea darul catalogarilor fulgeratoare si acorda un credit primejdios, socoteau superiorii, intuitiei, innascutei si rutinatei sale cunoasteri a naturii umane.

'Trag mai multe concluzii utile dintr-o singura intalnire cu persoana care ma intereseaza, decat lecturand cinci pagini, batute strans, de fisa biografica.'

Pe a lui de Villar o avea la indemana. O studiase cu oarecare scepticism, imediat ce primise dispozitia de la 'Micul Bill' sa-l contacteze pe tanar. Avea o neincredere organica, indiferent de eforturile de cenzurare, de fortare a propriei obiectivitati, in serio­zitatea latinilor. Pentru foarte saxonul Donovan, descendent al unei familii de juristi puritani, minte organizata, disciplinata de riguroase studii stiintifice, italienii si spaniolii se confundau cu cateva imagini de ordin plastic si acustic: ghitare, castaniete, evan­taie si gondole. Capul de afis il tineau fustele. Mai ales cu volane.

'Ai o imaginatie prea virtuoasa, batrane', ii reprosa «Micul Bill» sau «Bill cel salbatic», superiorul si prietenul lui. 'Acesta-i si motivul pentru care dispretul tau pentru ginta latina ia culori stridente, de carnaval'

Eu nu dispretuiesc pe nimeni.

Nu, rasese Micul Bill, dar multumesti in fiecare zi Dum­nezeului tau ca nu te-ai nascut inlauntrul cizmei si ca buna ta mama nu cunoaste Tarantella, daca stie vreun dans in general

Maiorul Donovan rememora datele mai importante ale tanarului.

descendenta nobila, cu pergamente si blazon inca de pe vremea Isabellei de Castilia. Mama — exponenta a unei vechi, puternice si foarte bogate familii de burghezi. Octavio s-a nascut in castelul stramosesc de la Sevilla. Din 1934 pana in '38, ur­meaza la Oxford cursurile profesorului William Scott de la ca­tedra de orientalistica

Hm! Orientalistica Tipic pentru un tanar cu bani, care-si innobileaza mintea cu cunostinte nefolositoare, de pe urma carora nu va castiga nici macar o singura lira. Cunostinte cu circulatie in lumea saloanelor, unde se apreciaza conversatia subtire, acroba­tiile spirituale — rentabilitate zero! — campionii replicilor spontane. Conversatia, arta regina a secolului al XVIII-lea, cand oamenii, papusi pudrate, innecati in dantele, existau in pas de menuet. In pas de menuet traiau, faceau copii si datorii, apoi mureau. Cu demni­tate! Gesturile erau gratioase, cuvintele, indiferent de natura lor —declaratie de dragoste sau epitaf —, patetice.

Inainte de razboi, Donovan facuse o calatorie in Spania. Intr-un cimitir din Burgos ii atrasese atentia un monument care impre­siona prin grandoare. O constructie mamut, din piatra, reprezen­tand un barbat in marime naturala cu armura si spada ridicata amenintator, spre cer. Expresia de aroganta, de penibila trufie, atingand paroxismul, izbutea sa depaseasca ridicolul, capatand prin scandal maretie. Inscriptia era pe masura personajului: 'Aici asteapta cel mai nobil cavaler, contele Gonzalo de Ulloa, ca Dum­nezeu sa-l razbune in ucigasul sau'.

In vreme ce de Villar isi continua relatarea privind calatoria — nara agreabil, vioi, puncta cu humor si observatii fine, sugerand in putine cuvinte un cliseu si un personaj — Donovan incerca sa ghiceasca ce oare o fi determinat Intelligence Service-ul sa-l racoleze pe tanarul spaniol inca de pe bancile universitatii? In privinta aceasta, referintele fisei erau neconcludente, inventar de adjective elogioase — 'inteligent, intreprinzator, cultura ingrijita, onestitate neindoielnica, vie simpatie pentru tot ce poarta marca made in England: popor, istorie, mod de viata, mentalitate, gar­deroba. Se imbraca la Worth'.

Amanuntul, subliniat intr-o fisa a unui serviciu de informatii, i se paru de o frivolitate inadmisibila.

Mda, conchise mental maiorul Donovan. Din tot dosarul, faptul ca fusese recomandat Intelligence Service-ului de catre Dan Ronald, prieten si coleg de studii cu de Villar, agent valoros care actiona azi in Japonia, i se parea cel mai interesant. Dan Ronald isi daduse masura valorii dovedind acea intuitie speciala fara de care un lucrator al serviciilor de informatii ramane un simplu executant, avand sanse minime de supravietuire, odata lansat in arena inamicului. Inca din 1930, Ronald atrasese atentia Intelligence Service-ului asupra activitatii primejdioase duse de profesorul de desen Otto Abetz si asupra asociatiei profasciste infiintata la Bruxelles de acesta, 'Jeune Europe'.

Donovan netezi cu o mana hotarata mapa de piele care se afla dinaintea lui. Gestul era graitor. 'La urma urmei, Bill stie ce face.' Banuia insa ca hotararea acestuia de a-i incredinta tanarului de Villar o misiune importanta fusese influentata de Dan Ronald cu care se intalnise acum o luna la Nisa

Surprinse privirea spaniolului si se simti la neindemana. Avu sentimentul neplacut ca ii ghicise aprehensiunile. 'Stiu ca nu aveti incredere in mine, domnule, dar se pare ca nu aveti incotro'

Donovan intreba brusc:

Cu ce va ocupati in momentul de fata?

Un zambet fermecator inunda chipul placut al tanarului. Do­novan trebui sa conceada ca se prezenta intr-adevar bine. Un trup cu muschi fermi, tinuta, maniere si limba desavarsite; daca nu l-ar fi tradat pielea oachesa, l-ai fi putut lua drept un englez din inalta societate.

Oficial, cu nimic.

Si neoficial?

Octavio de Villar rase:

Astept propuneri.

Cine ar avea prioritate? Primul ofertant sau cel care ofera mai mult?

Dumneavoastra cum ati proceda?

Acesta nu-i un raspuns.

E pe masura intrebarii. Fac eforturi sa nu ma simt jignit.

Donovan rase scurt:

Procedezi intelept. Reactiile de fecioara ultragiata nu tre­buie sa faca parte din instrumentarul de lucru al unui agent de informatii. In general, as zice, nu sunt recomandabile reactiile, cu exceptia celor care-i salveaza capul.

Daca va intereseaza viteza cu care pot manui un revolver

Asta trebuie sa va intereseze pe dumneavoastra. Si totusi, domnule de Villar, ce ati facut in acesti patru ani de cand ati parasit Anglia? Trebuie sa va fi ocupat cu ceva.

Timp de un an si jumatate am functionat in specialitatea mea ca profesor la Universitatea din Madrid. Mi-am dat seama insa ca munca aceasta nu e de mine. O pasiune neasteptata m-a indreptat spre arheologie. Nu vreau sa va plictisesc cu amanunte de specialitate, dar, studiind si facand cercetari, am ajuns la con­cluzia ca monumentele antice sunt departe de a-si fi dezvaluit in intregime enigmele. Am facut doua calatorii mari in Mexic si Peru, iar izbucnirea razboiului a impiedicat-o pe cea de-a treia, planificata in Orient

Interesant, foarte interesant, facu Donovan cu o indife­renta atat de evidenta, incat lui Villar ii veni sa rada. Deocamdata, insa, presupun ca nu va puteti relua activitatea. Date fiind perso­nalitatea si atasamentul pe care l-ati dovedit fata de Marea Brita­nie, ne-am gandit sa apelam la serviciile dumneavoastra. Candva, ati fost de acord sa ni le oferiti

De Villar raspunse repede:

Atitudinea mea nu s-a schimbat. Asteptam doar sa va amintiti de mine.

Ei bine, facu Donovan, se pare ca a sosit momentul.

'Se pare', gandi automat de Villar. 'Adica nu esti convins'

Nu, maiorul Donovan nu era deloc convins. Era, in schimb, convins Bill cel mic, canadianul linistit.

Uite un tip, reflecta adeseori Donovan, de altfel fara invidie, caci se simtea excelent cu el insusi si, daca ar fi fost sa mai tra­iasca o data, tot Edgar Donovan ar fi vrut sa se numeasca, un tip care s-a nascut cu o lingura de argint in gura. Viata canadianului William Stephenson fusese un sir ametitor de succese, succese rasunatoare, care propulseaza individul la distante de ani lumina deasupra semenilor sai, imaginatia acestora, necesitatea de a ad­mira, de a-si nascoci idoli, setea de senzatie zeificandu-l.

Fericitii care ajung legende ocupa firesc copertele magazi­nelor si almanahurilor, patrund in caminele cele mai umile, mobileaza in culori de Hollywood — oare raiul e vopsit altfel? —visele, creeaza pentru epoca idealul de individ si de izbanda.

Inteligent, fermecator, prosper om de afaceri, inventator ta­lentat, pilot indraznet, sportiv de performanta, fericit in casnicia cu fiica unui bogat exportator de tutun, el insusi miliardar, Bill cel salbatic, urmandu-si un destin generos, dar dand glas si unui neastampar congenital care-i solicita energia in domeniile cele mai variate, ajunsese la patruzeci si sase de ani un campion al raz­boiului de culise, creierul care coordona si dirija serviciul de informatii si 'operatii speciale' al Angliei si celor doua Americi.

Ceea ce-l tulbura oarecum pe Donovan era constanta acestui destin. Juristul puritan din Sussex considera ca nu exista soarta monotona si ca, raportat la ins, clasa sociala, veleitati, conditiile in care evolueaza, deci pastrand proportiile, graficul de viata al omului este accidentat, evenimentele nu sunt egale. Si orice exis­tenta, cat de meschina, are evenimente, nu lipsesc gesturile actori­cesti ale destinului. Dar acestea nu seamana niciodata intre ele.

Domnule de Villar, spuse maiorul clipind marunt din pleoapele fara gene, ca totdeauna cand isi alegea cuvintele Ati auzit probabil de armele secrete ale lui Hitler.

Tanarul spaniol incuviinta:

Au devenit de mult secretul lui Polichinelle. Nu-i oare unul din bluff-urile lui Goebbels?

Din nefericire, nu. Mai degraba noi am incercat sa acredi­tam ideea unei bufonade, pentru a nu starni panica in randurile armatei si ale populatiei, traditional fascinate de tehnica germana. Iar propaganda nazista ameninta zilnic lumea cu aceste arme in­failibile care, odata scoase pe 'piata', vor trambita sfarsitul raz­boiului, recte victoria indiscutabila a celui de-al III-lea Reich, in cateva ceasuri. Pentru a realiza socul, orice discurs pe tema, ca-i apartine lui Hitler sau Goebbels, orice emisiune radio a penibi­lului lord Haw-Haw continua cu aprecieri false si funebre asupra capacitatii industriei de razboi britanice si americane.

Octavio de Villar il asculta cu atentie incordata. 'Bun, toate acestea le cunoastem De la posturile de radio aliate, din presa. Dar ce naiba pot face eu in istoria asta? N-am nici un fel de cunostinte tehnice, abia fac deosebirea intre un Messerschmidt si o barza'

Intalni privirea englezului care schita un zambet strans, fara dinti.

Probabil ca intrebati in ce masura ne-ati putea fi util

Nu va inselati deloc.

Este necesar — necesitate vitala — sa fortam portile acestui mister. Scopul nu este usor de atins, dar ne place sa credem cand ne gandim la inamic, nu si la noi, ca nimic nu este inexpugnabil. Pentru a smulge valul secretului, luptam pe mai multe planuri. Dumneavoastra, daca sunteti de acord, veti fi inca un pion al acestei tentative care trebuie sa se finalizeze, repet — obligatoriu — intr-un succes.

De Villar, usor imbujorat de emotie, se inclina:

Ce trebuie sa fac?

Sigur de efect, Donovan emise sec:

Sa va insinuati in anturajul amiralului Canaris.

Tanarul de Villar, uitand cateva clipe canoanele educatiei stra­bune, iar apoi saxone, care interzic manifestarile emotive evi­dente, ramase cu gura cascata si o scapa:

Canaris! Doamne sfinte! De ce nu Isus Christos?

Donovan rase incetisor:

Am pronuntat cuvantul anturaj.

Scuzati-ma, nu-i acelasi lucru? Il vedeti pe batranul Wilhelm, jucand popice intr-o berarie pe Unter den Linden, unde eventual l-as putea acrosa?

Nu, facu maiorul. Nu-l vad deloc. N-ati avut rabdare sa ma ascultati pana la capat. Misiunea dumneavoastra comporta mai multe etape. Prima consta in apropierea de colonelul Kurt von Sundlo.

Cine-i distinsul personaj?

Cel mai apropiat consilier al amiralului Canaris, dupa colonelul Erwin Lahousen — seful sectiei a II-a din Abwehr. In ceea ce-l priveste pe Sundlo, acesta conduce serviciul special pentru securitatea armelor secrete.

De Villar se foi in fotoliul imbracat in piele cenusie, cautand o pozitie comoda, se lasa pe spate picior peste picior si arbora zambetul printului de Paris: spranceana stanga si coltul gurii ridicate spre stanga.

Ce club frecventeaza acest demn urmas al nibelungilor?

Donovan raspunse pe acelasi ton.

Va intereseaza cel din Berlin sau Bucuresti?

Bucuresti?!

Da. Acolo isi petrece convalescenta. A fost ranit pe Fron­tul de est, unde asista la niste experiente.

De Villar se apleca deasupra biroului.

Abandonand gluma, domnule maior, cum va inchipuiti ca as putea aborda un personaj atat de important in ierarhia nazista?

Donovan rase uscat, neascunzandu-si scepticismul:

Nu eu imi inchipui.

Da, multumesc.

Presupun ca, in incredintarea acestei misiuni, dincolo de calitatile evidente de care dispuneti, a cantarit greu faptul ca apar­tineti aceleiasi lumi cu baronul von Sundlo. Nu trebuie eu sa v-o spun ca, intre exponentii familiilor patriciene ale Europei exista o solidaritate de tip special, sunt legati de fire invizibile, iar spiritul de clan, de apartenenta la o clasa privilegiata si intangibila, func­tioneaza ferm si fara gres.

De Villar ricana usor:

Nu-l cunosc pe baron, dar, scuzati-ma, nu cred ca-mi va oferi cheia de la poarta secretelor pentru ca, acum o mie de ani, viteazul teuton Hans von Sundlo s-a paruit cu mandrul marchiz de Villar. Oricum, eu imi voi da silinta.

Este tot ceea ce pretindem de la dumneavoastra. Am incer­cat doar sa va demonstrez ca, tinand seama de pozitia sociala a amandurora, contactul este facilitat. Mai este un factor de care trebuie sa tineti seama, dat fiind ca va avantajeaza.

De Villar il cerceta curios:

Si anume?

Repulsia romanilor pentru ceea ce se numeste tristul fenomen al fascismului. Veti evolua la Bucuresti pe un teren favo­rabil din toate punctele de vedere. Veti fi sprijinit, ajutat. Exista acolo un puternic front patriotic ce intruneste cele mai importante si diferite grupari si personalitati politice. Faptul ca, de la rege pana la ultimul cetatean, hitlerismul e detestat inseamna foarte mult, asigura, in principiu, sanse oricarei actiuni indreptate impo­triva nazistilor.

Sa speram! Se mai pune o problema. Banuiesc ca Sundlo nu se afla singur in Romania. Este, probabil, inconjurat de o garda care ridica in jurul lui zid de fortareata.

Va trebui s-o strapungeti.

Ce l-a determinat sa aleaga Romania?

Donovan zambi:

Va va spune el insusi. Deci, sunteti de acord?

De Villar dadu hotarat din cap.

Perfect. Acum vom discuta detailat in ce consta misiunea dumneavoastra.

Cand clopotele de la Big Ben anuntara londonezilor ceasu­rile 12, Octavio de Villar se intoarse la hotel. Urca in apartament fara sa dejuneze. In mai putin de o ora trebuia sa fie la aeroport. Isi imagina vizual cursele pe care avea sa le parcurga in urma­toarele trei zile, zigzag pe harta Europei: Londra-Cadiz-Nisa-Paris-Bucuresti. Bucuresti — capitala Romaniei si cea mai vesela din Balcani. Regat Dinastia — Hohenzollern de Singmaringen, tara insa eminamente francofila. Anexarea Austriei, ocuparea Cehoslovaciei si a Poloniei, prabusirea tuturor aliantelor — aver­tismente dure. O data cu abdicarea lui Carol al II-lea si investirea lui Antonescu cu puteri depline, Romania, oricum blocata pe pactul de neagresiune incheiat de rusi cu nemtii in '39, ajunge subordonata intereselor agresive ale celui de-al III-lea Reich. Dictatul de la Viena ii mutileaza harta. Lupta subterana pentru rasturnarea dictaturii si fatisa pentru redobandirea teritoriilor pierdute. Si mai ce? A petrol, carbune, minereuri, grau, tram­bulina spre Rusia sovietica. Si? Aici isi petrece vacanta baronul Kurt von Sundlo, amicul lui Canaris. Resedinta temporara: Hotel Athénée Palace.

I se parea ca stie destul.

Hotarasera ca, in zilele ce le vor petrece impreuna, sa fie unul pentru celalalt, simplu, Kurt si Elvira, sa renunte la pronumele de reverenta. De asemenea, sa nu existe program prestabilit.

'Sa facem tot ce ne trece prin minte intr-un moment sau altul! Sa putem sa ne razgandim! Sa mergem la Mosi, sa mancam floricele si sa sugem acadele rosii si sa ne dam in barci, desi ne gandiseram doar cu un ceas inainte la o seara Wagner'

Ochii Elvirei Manu sclipeau de tinerete, o tinerete pusa pe pozne, de care peste ani razi cu nostalgie: ce copii eram! Ispravi care, la varsta uniformei stricte, a numarului matricol, a parului strans in fileu ti se par extraordinare, pline de scandal si tocmai de aceea extrem de shocking: o tigara egipteana sterpelita din cutia de argint din salonul mamei si fumata pe ascuns cu gesturi de cinema impreuna cu Lisette, colega de banca, sentimentala si colectionara de maxime frantuzesti si romane picante: Les demi-vierges a lui Prévost, sau scandalosii Dekobra si Pitigrilli, cititi in clandesti­nitate si camuflati vara in sertarul cu galosi al cuierului, ori in soba de portelan vieneza, iarna in coperta manualului de latina de anul trecut; tot cu gustul fructului oprit, spectacolele deocheate ale lui Pipi Georgescu, riscand intalniri nedorite cu fiarele corpului didactic si consecinta directa — exmatricularea.

Sa facem tot ce ne trece prin minte, repeta Sundlo.

Da. Perspectiva nu te stimuleaza?

Kurt zambise cu ingaduinta paterna:

O spui cu atata pofta, incat imi inchipui ca nu prea ai avut ocazie in viata s-o faci. E atata dor de 'altceva' in ceea ce spui, incat ma simt emotionat.

De ce?

Intuiesc un trecut plin de bariere care tin in general de o disciplina impusa de altii. O situatie nu prea placuta, mai ales cand se permanentizeaza.

Elvira ii strecura o privire iute. Raspunse cu indiferenta:

Am avut intr-adevar o copilarie si o adolescenta destul de rigide.

— Intrebarea imediat urmatoare, surase Kurt, ar fi: si mai departe? Coordonatele existentei tale au suferit acelasi regim de constrangere? Nu, intrebarea n-am formulat-o decat ipotetic. Sunt neamt si, in general, noi respectam contractele. Nu te uita la Hitler care are totusi scuza ca nici omologii lui europeni nu-si considera mai onest cuvantul. Am retinut deci, draga mea, ca ne-am interzis orice investigatii. Sunt decis sa respect intelegerea.

Elvira ii intinse bratul:

E bine, Kurt. Asa e bine. Si chiar daca se vor ivi intrebari sau nedumeriri, curiozitati care stanjenesc — in circa doua sapta­mani de intimitate pot scapa, sunt inerente — n-avem decat sa nu raspundem.

Am fost din prima clipa de acord cu aceasta conditie, asa cum — zambi — am acceptat de la bun inceput ca tu sa ai dreptul absolut de initiativa, iar eu, eventual, de sugestie. O singura ches­tiune, si promit ca va fi ultima, vreau sa mi-o lamuresti.

Elvira Manu il privi usor nelinistita.

Da, Kurt.

Vrei sa-ti pastrezi taina si-ti respect dorinta. Nu inteleg insa paradoxul! Pe de o parte mister, pe de alta parte afisarea fara rezerve a unei camaraderii pe care putini o vor considera ca atare, dar acesta este un subiect tabu. Ma intereseaza un singur lucru: cum trebuie sa ma comport eu, in eventualitatea unor intalniri nedorite? Faci parte dintr-o anume lume, unde oamenii se cunosc intre ei, viata lor, chiar fara a fi oficiala, ramane publica.

Voi evita asemenea intalniri.

Sundlo surase ca in fata unui copil mic:

Dupa cum ne comportam, as zice ca dimpotriva! Venim neindoielnic in intampinarea unor asemenea situatii.

Kurt, lasa totul pe seama mea. Daca vom fi totusi fortati la vreo justificare fata de un tert, voi vedea atunci ce-i de facut. Pentru mine, acum, un singur lucru este important. Ti-l pot spune cu toata sinceritatea pentru ca ai destul bun simt ca sa nu consideri ca-ti fac declaratii.

Stiu ce vrei sa-mi spui. Te simti bine cu mine. Si eu com­pletez: ne simtim bine.

Mi se pare extraordinar pentru doi oameni de o anumita varsta care se cunosc numai de cateva zile.

Era ora pranzului, arsita, si beau bere Azuga pe terasa Conti­nentalului. Elvira nu se fardase, si caldura, imbujorandu-i paloa­rea, ii infragezise obrajii. 'O femeie', isi zise von Sundlo, 'trebuie sa fie foarte tanara pentru ca transpirata sa nu-ti repugne.'

Elvira, cu buza superioara usor imbrobonata, intr-o rochie alba de olanda si accesorii de pai bleumarine, parea, dimpotriva, proaspata si atragatoare.

Von Sundlo se gandi instinctiv la Manja Si-o imagina acum, aici, in fata lui — o debandada de bucle negre, foarte scurte, nasul in vant, ochii rotunzi, copilaresc mirati, cu o tusa exciting de parsiv, toaleta bruscata ca si gesturile, si glasul cu imperative de fetita razgaiata.

Era proasta, excentrica si adorabila. Dar atat de adorabila, incat nimeni nu baga de seama ca fata asta gratioasa emitea enor­mitati, in cel mai bun caz platitudini. Eternele lor discutii:

Draga mea, o doamna adevarata se imbraca sobru pe strada sau intr-un restaurant. Toaletele excentrice sunt pentru mari recep­tii, supeuri, baluri. In orice caz, pentru dupa unsprezece noaptea.

Am timp pentru rochie neagra si perle la patruzeci de ani. Si toata lumea ma asigura ca-mi sta bine tot ce pun, ca mi-am gasit genul. Cred ca esti gelos, Kurt.

Gelos Hm! Poate conventional Dar neindoielnic era ca Manjei, intr-adevar, ii stateau bine rochiile smintite, imperecherea imposibila de culori, sfidarea oricaror reguli obligand la o core­latie stricta intre toaleta si ceasul zilei. Aparuse astfel, inregistrand un succes boeuf, pe plaja de la Monte-Carlo in costum de baie cu paiete si halat de tul, starnise aplauze si admiratia sughitata a lui Hitler, arborand la simandicosul bal anual, care sarbatorea puciul din '33 de la München, un costum tirolez

Ridica ochii speriat. Cazuse pe ganduri. Cat timp? Un minut? Doua? Trei?

Te rog sa ma ierti, te-am neglijat.

Elvira zambi bland si cochet in acelasi timp.

Te gandeai la o femeie Nu, nu sunt geloasa. Imi pare rau doar ca o faceai fara placere. Aveai o expresie atat de crunta!

Colonelul von Sundlo isi pleca privirea.

'Orice femeie e geloasa, chiar daca nu te iubeste, cand in pre­zenta ei admiri sau te gandesti la alta..'

— Inca o data, te rog sa ma ierti. Uneori ne napadesc aminti­rile. Din pacate, mai totdeauna, cele neplacute.

Vina, zambi Elvira, chiar neintentionata, imi apartine. Pre­zenta mea ti-a readus in memorie probabil anumite clisee.

Von Sundlo ii saruta mana.

Prin comparatie O comparatie care te avantajeaza.

Elvira Manu clipi multumita.

Thank you, Kurt. Stiu ca sunt o proasta, dar chiar si azi, cand nu mai sunt o codana, imi plac cuvintele gratioase. Am o pro­punere

Merg pe ne-ve!

Ce-ai zice sa plecam cateva zile, poate o saptamana sau cat vom avea chef, la mare? Caldura a devenit imposibila la Bucuresti si cred ca nici bietului tau spate nu i-ar strica niste bai de soare.

La dispozitia gratiozitatii voastre

Ochii Elvirei Manu il invaluira intr-o privire calda.

Spune-mi, Kurt, te porti totdeauna la fel de incantator cu femeile?

Von Sundlo surase cu buzele stranse:

Pot sa-ti spun ca, de cate ori am facut-o, am pierdut.

Cu mine nu ai ce pierde, sopti Elvira.

Da, pentru ca totul e dinainte pierdut. Cartile au fost im­partite fara sa le fi taiat. Deci, din start, nici o sansa.

Ba da!

Care?

Avem douasprezece zile inainte. Sa bem pentru pentru frumusetea lor!

O femeie inalta, supla, de o eleganta care in general taie rasuflarea, nu atat datorita inventarului de obiecte in sine, ci prin ceea ce sugereaza si stimuleaza imaginatia, insotita de un maior de aviatie neamt, se opri la intrarea terasei, cuprinzand-o cu o privire nehotarata. Adresa cateva cuvinte insotitorului si se indrep­tara spre o masa libera.

Von Sundlo se ridica si o saluta cu reverenta sobra. Femeia raspunse cu un aer de surpriza bine jucat, 'nu stiam ca esti la Bucuresti'. Ii strecura o privire indiferenta Elvirei, in care puteai deslusi acul, minisecunda de atentie concentrata ce nu se vrea descoperita, apoi paru sa nu le mai dea atentie.

Doamna sta ca si noi la Athénée Palace, constata Elvira pe un ton care excludea orice dubiu.

Da, stiu.

'Stiu ca stii', si-i fu recunoscatoare ca n-a incercat s-o minta. Era a treia oara cand o intalneau, chipurile fara ca ea sa-l vada, si de fiecare data inregistrase la Kurt o crispare aproape insensibila. Fusese incredintata ca cei doi se cunosc.

Desigur, Elvira nu era o femeie absurda, ea insasi preconi­zase o aventura estivala cu motto categoric — discretie reciproca si absoluta —, dar aprecia lealitatea dintre parteneri, indiferent de natura relatiilor; minciuna, chiar fara gravitate, in raporturile diurne o indispunea.

'Dar de ce ea, isi urma gandul Elvira, a simulat neasteptatul, surpriza?'

Pare o femeie interesanta.

Gura nervoasa a lui von Sundlo se stramba usor:

Nu pare. Este.

O cunosti?

Neamtul facu o pauza inainte de a raspunde:

Da Cred ca da.

Elvira rase:

Faci pe misteriosul?

Mi-am cantarit cuvintele. Cand afirm despre cineva ca-l cunosc, inteleg mai mult. Am intalnit-o la doua receptii la Berlin si, de fiecare data a trebuit sa-i fiu prezentat. Am probabil o figura anonima.

Elvira Manu il cuprinse intr-o privire si zambi:

Stii la fel de bine ca si mine ca nu-i asa. Se uita usor peste umar la masa cealalta: Are o prezenta care se remarca. Imposibil sa treaca neobservata, chiar intr-o zi de Derby.

Von Sundlo rase muscator:

Face totul ca sa fie observata. Se imbraca totdeauna in negru, ca sa-si exagereze zveltetea, de unde si cognomenul — Pan­tera. Si-a construit o fata de sfinx, de o imobilitate studiata, pe care ochii, aproape imposibil de stralucitori, fac efect. Banuiesc ca foloseste cantitati de beladona.

Elvira isi muie buzele in pahar.

Nu ti-e prea simpatica.

Ai ghicit. Nu-mi plac persoanele ingrijoratoare.

Nu sunt sigura ca te inteleg.

Persoane carora le este de-ajuns sa apara undeva, pentru a crea un indefinit climat de neliniste. Parca ceva primejdios si inevitabil pluteste in aer.

O persoana malefica, rase Elvira. Totusi nu mi-ai spus cine e.

Von Sundlo raspunse cu vadita neplacere:

Se numeste baroana Edith von Kohler. O aventuriera cu oarecare stil. Cosmopolita, relatii foarte diverse pe toate cele cinci continente, acces la cancelaria lui Hitler. E verisoara lui Himmler, iar aici, la Bucuresti, are cheia de la dormitorul lui Killinger si a marelui vostru industrias Malaxa. Una dintre acele figuri pe care razboiul le nascoceste sau, mai bine zis, le scoate din anonimat, le da ocazia sa intre pentru un timp in farul istoriei. Cea mare ori cea mica.

Elvira isi scoase un fir de par din ochi.

Istorie mare si mica. Ma amuza diferentierea.

Realitatea e totdeauna amuzanta. Totul e ce fotoliu ai. Au existat multi generali viteji. Napoleon a ramas in istoria cea mare. Ceilalti au facut epoca pentru contemporanii lor, oamenii si-au amintit de ei cinci-zece ani, mult o generatie. Aceasta felie de timp as numi-o eu petite histoire Spune-mi, draga mea, vrei sa continuam pe tema baroanei?

Elvira isi scutura capul. Rase mut, aratandu-si doar dintii:

Nu, dragul meu, cred ca e tocmai de-ajuns, ca sa nu-ti vina pofta sa ma bati Deci, stimate domn, in urmatoarele zile vom face bai de soare.

Mai incap discutii?

Ma bucur N-am fost la mare, ma refer la litoralul roma­nesc, de cand eram eleva in ultimul an de liceu Trebuie sa vorbim cu Stanescu, directorul hotelului. Sa vedem ce ne recomanda el.

Am vazut tot felul de prospecte la hotel in legatura cu litoralul.

Elvira ridica din umeri

N-am incredere in publicatiile romanesti de reclama. Sunt la fel de mincinoase ca si cele finantate de bietele pensiuni vieneze.

Rase incetisor, iar ochii prinsera din nou expresia aceea spe­ciala care-l incanta pe Kurt. Era privirea unei femei mature, cu multa experienta, dar care mai stie sa rada cu hohote, sa se bucure de viata 'cu aceeasi pofta' — asta era imaginea cand ii vedea dintii sanatosi — 'cu care ar fi muscat dintr-un mar mare, plin de seva'.

'Am sa comand un cos cu mere', gandi Sundlo, 'si am s-o rog sa le manance pe toate in fata mea..'

S-a intamplat in '37 Ce te uiti la mine? Vorbeam de reclama pensiunilor vieneze Ne ma indreptam spre expozitia de la Paris.

Kurt inregistra balbaiala cu un clipit ceva mai des: 'Ce copii suntem! Era firesc sa nu mearga singura la un balci mondial'

Am oprit o noapte la Viena, Orasul — full de straini, imposibil de gasit o camera la un hotel decent Bref, am naufragiat intr-o pensiune de pe Maria Hilfer Strasse. Nu mai intru in celelalte amanunte — lipsa de canalizare, incaperile separate cu paravane, in fine, tot tacamul mizeriei mic-burgheze lustruite. Retin in mod special ca reclama ameninta cu mese pantagruelice si rafinate si, textual, 'mic-dejun copios'.

V-au dat probabil ceai si chiftelute de cartofi.

Sa nu exageram! Asta era dejunul. Dimineata ne-au ras­fatat cu o cana de lapte, o chifla, zece grame unt si una bucatica zahar. O a doua se platea separat.

Sunt saraci, draga mea.

Zgarciti, spuse sec Elvira.

Von Sundlo ceda cu un zambet.

Bine, zgarciti. Luam cafeaua aici?

E prea cald Mai bine la noi.

Cand ajunsera la hotel, von Sundlo se opri cateva clipe la re­ceptie, reclamand unele defectiuni la sistemul de apel din camera.

Receptionerul, un barbat foarte tanar si frumusel, lua nota atent.

Vom remedia imediat. O clipa, domnule colonel. Ati fost cautat de Nisa, la ora — se uita in registru — 11,30.

Von Sundlo intoarse iute capul, cu o miscare de cal naravas care nu-i scapa Elvirei. Intreba morocanos:

Exista vreun mesaj?

Tanarul surase, incercand sa fie spiritual:

Nu. Doar o semnatura. Baroana Kurt von Sundlo. Va reveni.

Directorul Aristide Stanescu ii lasa pe cei doi sa se indepar­teze si se repezi la receptioner. Ii strecura printre dinti, muscan­du-si cuvintele:

Imbecilule! Cand il vezi cu dama, ii transmiti bezele si mimoze de la Nisa?

Elvira mirosi ganditoare aroma cafelei.

'Baroana Kurt von Sundlo Mama? Sotia?'

***

Edith von Kohler lasa stiloul, un Parker subtire de aur, pe scrisoarea intrerupta. Isi trecu degetele subtiri peste pleoapele viorii si se ridica, isi alese o tigara egipteana cu opium din cutia de argint de pe scrin, isi turna inca un whisky — very strong, al unsprezecelea, dar era miezul noptii, iar cupele de sampanie, bautura de protocol, nu intrau la socoteala — si se opri in fata oglinzii, o oglinda toaleta, de fapt, ocupand tot peretele de la picioarele patului si prevazuta cu doua urechi, care ingaduia privitorului sa se vada panoramic. Dedesubt, pe consola de sticla mata, stralucea orgie de aur, argint, onix, baga si cristal, seturi de toaleta, flacoane, vaporizatoare, etui-uri, produsele cele mai rafinate ale uneia dintre cele mai importante ramuri ale industriei franceze — cosmetica Firmele concurente — Coty, Lanvin, Chanel, Arpège, Mury — in exponate incantatoare, adevarate bibelouri, unde finetea si calitatea produsului erau egalate de fantezia si esteticul ambalajului costisitor, coexistau pe toaleta baroanei, colaborand la desavarsirea si stilizarea unei infatisari oricum deosebite. Edith von Kohler era la fericita varsta cand artificiile isi merita pretul, subliniaza, adauga stralucire, creeaza gen.

Varul ei, Heinrich Himmler, ministru de interne in cel de-al III-lea Reich, surprinzandu-i intr-o zi budoarul din vila pe care si-o ridicase in imprejurimile Berlinului, constatase ironic:

Draga mea, nu s-ar zice ca in intimitate ai o atitudine tocmai patriotica! Consumi motorina si muzica gangsterilor, incurajezi industria usoara a putredei Frante, iar penultimul tau amant a fost un fiu al perfidului Albion.

Draga Heinrich, replicase Edith, daca as bea Schnaps, mi-as rosi buzele cu hartie de la lozincile naziste, mi-as unge parul cu brilliantina Edelweiss, as umbla in ciorapi de bumbac si as imparti grajdul cu vreun vlajgan care miroase a sudoare si usturoi, te-ai fi dispensat de serviciile mele.

Ai fi daruit, in schimb, patriei germane cinci, sase fii.

De ce nu o duzina, ca vaca aia de Gerda Bormann?

Gerda are toate motivele sa se mandreasca. O adevarata femeie germana. Un ideal spre care trebuie sa tinda toate tinerele noastre fete.

Splendid ideal! Sort, economie la zahar si chibrituri si lenjerie fara elastic. Se fac copii mai repede. A, am uitat citatele geniale ale Führerului!

Ma ingrijorezi, Edith, ma intreb daca nu ar trebui ca tu sa fii internata intr-un lagar de reeducare, dupa un prealabil examen psihiatric.

Baroana rase, suflandu-i fumul in fata:

Nu fa pe idiotul cu mine, Heinze! Pastreaza fraza asta fru­moasa — gargara cu zvastica, cum ar spune putinii germani de bun simt care va supravietuiesc — pentru discursuri.

Esti cea mai putreda reactionara de factura iudeo-comunista pe care am cunoscut-o.

Ai cunoscut tu mai multe, doar ca fetele au stiut sa-si tina gura.

Voi raporta aceasta discutie Führerului. Este obligatia mea. De altfel, am tot dreptul sa ma indoiesc de loialitatea serviciilor tale.

N-ai sa ma raportezi pentru ca nu-ti convine sa-i spui patronului ca ai in familie o persoana inteligenta care, daca hartia folosita de gazetele naziste ar fi mai de calitate, ar sti sa-i acorde singura intrebuintare posibila. Cat despre lealitatea mea, n-ai de ce sa incerci nelinisti. Imi place sa fac parte din echipa castiga­toare. Castiga in general cretinii. Hitler e cretin, deci Hitler va castiga. Quod erat demonstrandum!

Edith von Kohler isi deschise chimonoul negru pe poalele caruia isi innodau cozile doi pauni paietati. Ii placea sa se admire goala — toaleta oglinda facea nota aparte fata de mobilierul Louis XIV al hotelului, fusese comandata special dupa schita ei — si se simtea incantata ca trupul filiform parea geaman, pe nuanta ivorie, cu al faimoasei Josephine Baker.

Lua o inghititura de whisky si zambi unei amintiri 'deo­cheate', ar fi zis ipocritul de Heinrich. Exista la Paris, prin anii '32, in Place Blanche, un bordel celebru — Le perroquet vert. Una din pensionare, o mulatra picanta, copiase intru totul persona­litatea excentricei Baker — vestimentatie, obiceiuri trasnite, ges­tica, folosind evident si numele. Micii burghezi naivi din provin­cie, straini sau des blanc-becs, cu portefeuilles-uri bine asortate de papa, plateau averi pentru a cumpara dezmierdarile 'Jose­phinei Baker', de fapt o Daisy nascuta in Passy, cu bunici in Tombuctu

Incercase chiar sa reitereze la Paris fantezia adevaratei Jose­phine care, cu ocazia unui turneu in Romania, descinsese la restau­rantul Capsa, din Bucuresti, intr-o trasurica usoara trasa de doi struti. Politia franceza insa, mai putin degustatoare de clisee exo­tice, sau, chestiune de humor, oprise echipajul pe Champs-Elysées doar dupa doua sau trei sute de metri de senzatie.

Edith isi puse paharul la indemana pe micul secrétaire si relua scrisoarea.

'Printre altele constat, draga Heinze, ca devii lingusitor. Adevarat, o panoplie — cusururi sau calitati — nu-i niciodata com­pleta, iar tu tii la cantitate Ca sa stii la ce ma refer, ma grabesc sa precizez: Imi scrii ca, desi colonelul von Sundlo, care-si pe­trece o vacanta de convalescent neasteptata si smintita in Roma­nia, este supravegheat continuu de ogarii vostri cei mai fini — fins limiers la Gestapo, iata o noutate cu care Times si New York Herald Tribune ar sparge recordurile de tiraj! — ai mult mai multa incredere in instinctul meu infailibil, in «cunoasterea naturii umane pe care am dobandit-o in urma unei vieti bogate in expe­rimente». In consecinta, imi ceri sa-l spionez pe baron, sa-i spio­nez pe proprii lui spioni si, daca-mi mai ramane timp liber, pro­babil pe mine insami.

Detest oficiile de slujnicuta care iscodeste viata stapanilor prin gaura cheii de la dormitor, dar, de asta data, ai reusit sa gasesti argumente mai inspirate decat baloanele de balci ale lui Goebbels despre datoriile sfinte ale fiecarui german — germana, soldat fiecare fara exceptie, pe palma lui de loc, fie ca face paine din faina amestecata cu ghips si tarate pentru viteji candidati la ves­nicie de pe frontul de est, o ingrijeste de galci pe batrana mama a lui Hans, rapus de gerurile Rusiei, mancatoarea de oameni, sau de gloantele partizanilor sarbi. Argumentul tau mi-a muiat inima, in urma sejourului pe Costa del Sol bugetul meu fiind deficit. (Apropo, mizez pe lealitatea ta — nu de fruntas nazist — ci de ruda iubita; sper sa nu-mi joci vreun renghi cu lire masluite de Naujocks.)

Si acum, observatiile mele despre baronul colonel Kurt von Sundlo:

Concediul pe care si-l consuma in Romania nu e atat de smintit pe cat ti-l inchipui tu. Tara e foarte frumoasa, cu o natura diversificata, care face la tot pasul cu ochiul aparatelor noastre Kodak si atat de bogata incat, cu toate servitutile impuse de catre noi, prieteni si protectori, razboiul nu i-a schimbat culorile. Pur si simplu nu-l simti: pe strada, in magazine, in restaurante, la receptii. Curg fluvii de sampanie si de briliante, caviarul se ma­nanca cu lingura, toaletele semnate de cele mai sic case pariziene inunda bulevardele si pana si bordelurile de mana a doua duhnesc a Coty si Mon Rêve, seratele se tin lant. Atmosfera de sarbatoare — evident, in anume cercuri — este atat de stridenta, incat incepi sa te gandesti cu ingrijorare ca, in culise, in ganguri ori in subteran mocneste, se pregateste ceva. Dar asta este alt aspect si, pentru ceea ce ofera aparent Bucurestiul in momentul de fata, gasesc ca von Sundlo, ramanand in perimetrul Europei, n-ar fi putut alege mai inspirat o oaza de agreabil refugiu.

Mai interesanta mi se pare metamorfoza pe care a suferit-o intr-un rastimp extrem de scurt. L-am cunoscut toti ca pe un individ uscat, fara haz, auster, barbatul imposibil al unei singure iubiri. Raman la convingerea ca marea lui dragoste a fost Dagmar, iar moartea ei a constituit cea mai cumplita lovitura din viata lui. Nu credeam ca baronul ar mai putea fi ranit vreodata la fel de greu. Cea de-a doua casatorie a lui, cu Manja Wiseman, papusica vicioasa, a fost un simplu si eronat calcul in vederea continuitatii numelui von Sundlo. Banuiesc ca si-a dat foarte curand seama de greseala. In ultimii ani, baronul a capatat facies-ul caracteristic al dezabuzatului.

Ei, bine, Heinrich, ar merita sa-l vezi acum, ca sa crezi din nou in povestile cu zane! De cateva zile se afiseaza cu o femeie pe care eu o socot deosebit de primejdioasa din toate punctele de vedere.

In primul rand, exercita asupra baronului o vraja de care cred ca nici macar nu e constient. E cu totul alt om: din nou tanar, vesel, privirea mereu cartitoare ori, in cel mai bun caz, absenta, a devenit deschisa, luminoasa, pare ca si-a smuls ghioceii de la tam­pla si i-a infipt la butoniera. Imagineaza-ti-l pe teapanul colonel von Sundlo razand cu hohote, bucurandu-se de divertismente ief­tine la balci, dansand, iubind

Vraja, caci von Sundlo pare fermecat, se datoreaza in mare parte personalitatii acestei femei care nu e o corista oarecare, oxigenata, cu gurita mirata in forma de O. Dimpotriva! E o femeie matura, in jur de patruzeci de ani sau putin peste, de mare alura, fara sa fie neaparat frumoasa. Gen «la grande bourgeoisie française», cu o tusa de boema artistica de buna calitate care da gratie, indulceste genul, iar, pentru a-l fi cucerit pe baron, asa cum il cunosc, presupun ca dispune de interesante resurse spirituale.

Lovitura de gratie insa, care l-a facut K.O. pe von Sundlo, pot paria pe ultima mea marca, robindu-l pe veci acestei femei, este asemanarea izbitoare dintre ea si Dagmar. Cand am vazut-o prima oara alaturi de el, am avut un adevarat soc! Dagmar, in editie usor retusata — mai multa siguranta, o prezenta mai eleganta si rafinata — dar, Dagmar! Acelasi chip inteligent, mult interio­rizat, acelasi profil, aceeasi pozitie a gatului de parca ar inota cu capul afara, acelasi mers unduios, aceeasi gesticulatie discreta, administrata in pensionatele scumpe din Elvetia, aceeasi varsta, aceeasi, aceeasi, aceeasi Dagmar!

Din mrejele unei asemenea femei — devine pur si simplu fata­litate in viata lui! — baronul nu va scapa niciodata. Iata de ce per­soana ei ar trebui sa va ingrijoreze. Nu vad decat doua posibilitati: imixtiunea ei in existenta lui von Sundlo este fie opera Intelli­gence Service-ului, fie a Serviciului de informatii romanesc! Daca da, amicii nostri nu-s prosti si, ajutati de un noroc fantastic — nu gasesti in fiecare colt de strada o sosie a lui Dagmar — au preparat singurul cocktail din care von Sundlo se va grabi sa-si astampere setea. A doua ipoteza, ne aflam in fata unei simple coincidente, pozna a destinului.

Deocamdata, stiu doar ca persoana se numeste Elvira Manu. (Manu, m-am informat, e o familie de boieri vechi, cu ramificatii in Muntenia si Oltenia.) Dupa comportament, s-a bucurat de o educatie ingrijita. Dupa dezinvoltura si aspectul vestimentar, dispune de cel putin un venit confortabil.

Am dat dispozitie aici oamenilor nostri (in romani n-am incredere) sa culeaga informatii cat mai ample. Tu actioneaza in acelasi sens. Parerea mea este ca, daca exista cel mai mic indiciu ca ar fi o agenta infiltrata de aliati, Elvira Manu va trebui lichidata fara sovaiala. Von Sundlo, oricat de incoruptibil, nu va rezista acestei femei'

Un apel telefonic intrerupse din nou scrisoarea baroanei Edith von Kohler.

***

Garsoniera fusese inchiriata pe Bulevardul Bratianu in bine­cunoscutul, pentru bucuresteni, block-house Ferekide. Construc­tia era alcatuita din trei corpuri orientate intr-un patrulater stirbit de o latura. La parter se aflau un coafor, o frizerie si un magazin de coloniale si delicatese, iar curtea interioara avea corespondenta printr-un gang larg, totdeauna vantos, cu strada Vasile Conta.

Garsoniera, in felul ei, era clasica, sute de exemplare asema­natoare putand fi intalnite in blocurile stil cubist ridicate mai ales in centrul Capitalei in perioada interbelica. Compuse dintr-o singura piesa, de obicei spatioasa si eleganta, un vestibul, o baie stralucitoare, bine utilata — nu lipsea niciodata bideul — si eventual un balconas cochet à la Romeo si Julieta, aceste mici locuinte fusesera concepute cu o destinatie precisa, mai tarziu uitata. Ast­fel, generatiile ulterioare aveau sa se mire neincetat de 'capso­mania' arhitectilor care proiectasera aceste locuinte single, cu risipa de spatiu si dichis, vitregindu-le de bucatarie — macar o chi­cineta, acolo! — debarale si alte atenanse indispensabil gospo­daresti.

In realitate (si aceasta putini o cunosc, cei mai tineri fiind azi septuagenari), garsonierele in cauza raspundeau necesitatilor a doua categorii de persoane. Erau solicitate de persoane singure, celibatari incapatanati, vaduvi sau vaduve de o anumita varsta si dispunand de venituri substantiale (chiriile nu erau deloc comode) si carora prezenta ori absenta dependintelor le era absolut egala. Acesti oameni nu-si faceau nici macar o cafea acasa, luau masa la restaurant si schwartzul la Capsa si Corso, ori erau serviti la domiciliu de catre baiatul trimis de patron cu sufertasele calde. Oameni care stateau in genere putin acasa, consumandu-si exis­tenta in vizite, localuri, la joc de carti.

Cea de-a doua categorie de chiriasi, avand pondere certa pe lista locatarilor, o constituiau 'plaisiristii', barbati de toate var­stele, ofiteri, oameni de afaceri, negustori din provincie sau Capi­tala, rentieri si functionari superiori, liber-profesionisti care anga­jau aceste garsoniere sub identitati fictive. Aici puteau petrece cu discretie si nestingherit, camuflandu-si viciile, aventurile, relatiile sentimentale clandestine. Cei cu posibilitati mai modeste suportau in doi sau trei cheltuielile, cheia plimbandu-se de la un beneficiar la altul, in functie de ocazii. Evident ca nici pe plaisiristi nu-i preocupa depozitarea muraturilor, fiertul rufelor sau prepararea unei tocanite cu ceapa taiata marunt.

Iar Aristide Stanescu, directorul de la Athénée Palace, dispu­nea de suficiente resurse financiare pentru a-si ingadui folosinta garsonierei in exclusivitate. O inchinase cu doi ani in urma, cand incepuse dragostea cu Nina — Ninon pentru clientela — si o insta­lase elegant, cu mobila de la Lengyel.

Parea curios, dar Aristide Stanescu, barbat de patruzeci de ani, frumusel, descurcaret, dotat cu suficienta cantitate de vi­no-ncoa pentru a alimenta insomnii in asternuturi fierbinti, rascolite de nelinisti, doar cu o singura perna, uns cu toate alifiile hotelului supraselect, iubea pentru prima oara in viata lui. Chiar si perioada primei adolescente, cand baietii se indragostesc de eroina vreunei carti, de actrite, de prietena mai tanara a mamei, de o verisoara sau, pur si simplu, de o imagine intrezarita fugar, Aristide o tra­versase calm, fara vise zbuciumate, fara cearsafuri umede si mototolite, fara ideal. Idealul cu portret concret, construit la paisprezece-cincisprezece ani, cautat si visat uneori chiar si la tampla carunta si in locul caruia viata porunceste de obicei contrariul absolut.

'Visam, domnule, un inger aerian, cu par d-ala matasos à la Eminescu, diafana pana si la baie, adica vreau sa zic ca nici nu-ti poti inchipui ca are vreodata treaba acolo, fragila si usor atinsa de tuber­culoza — dadea romantic, ma intelegi — care sa pluteasca impon­derabila prin viata, prin odai, sa nu-i auzi pasii. Cocuta, nevas­ta-mea, tropaie ca un vardist, cu un singur branci ma catapulteaza la Chitila, in cap parca n-ar avea par, ci ghem de lite incurcate'

De aceea Aristide acceptase cu indiferenta casatoria aranjata de taica-sau, Nae Sacaz, zis Sperie-Peste.

Carciuma parinteasca, mai bine zis stramoseasca, situata pe Calea Serban Voda intre salcii despletite pe malul lacului care mai tarziu avea sa devina una din atractiile Parcului Carol, se bucurase candva de mare dever. Era frecventata mai cu seama de mahalagiii cavafi, tabacari si caramidari, dar si de fete mai simandicoase ispitite de saramurile celebre de baboi clatiti in caldari de vin si azvarliti apoi pe gratar, de renumita pastrama si de placintele cu carne ale lui Sacaz. Jumatate de veac se scursese insa de cand primul Nae Sacaz si primul Sperie-Peste daduse cep unei afaceri splendide. Cu anii insa, faima ratesului palise, iar in '33, cand Aristica se intorsese de la Budapesta, falimentul opintea sa-i traga obloanele. Batranul, pentru a se mentine la suprafata, o gasise la repezeala pe Aurora, fata unui bodegar pricopsit din Vergului si care, desi stia ca Sacaz — acum Stanescu, gustul onomastic sub­tiindu-se de-a lungul generatiilor — e ififliu, se simtea innobilat de un ginere care 'poti sa ma crezi sau nu, domnule, a studiat hoteliera la Budapesta si in nemtime'.

Aurora, subtirica, dragalasa, cu trasaturi mici si obrajorul rotund pierdut intr-un nimb de zulufi aurii, dupa zece ani deve­nise o conita bine implinita, cu o slabiciune accentuata pentru rochiile de matase naturala, batistele de dantela si vermutul Mar­tini. Traia constiinta propriei sale importante sociale, dar cu o naivitate blanda, fara agresivitati ofuscante si aere de superioritate. Starnea cel mult zambetul, niciodata inimicitii si ranchiuna. Pe Aristide nu-l deranja, nu exercita asupra lui nici un fel de auto­ritate conjugala, hotelierul dispunea de o libertate atat de comoda, incat incerca permanent sentimentul, neanalizat si neformulat chiar pentru el insusi, ca e necasatorit.

Aurora ducea o existenta domoala, cu preocupari marunte care-i umpleau ziua: schimba mereu perdelele, facea o colectie de bibelouri cu tematica — animale, flori, pasari, balerine, 'con­tese' — si se ingrijea cu scrupulozitate de ceaiul de cucoane pe care-l oferea in fiecare miercuri dupa-amiaza. Isi astepta musa­firele cu emotii de fetita si se simtea grozav de incantata ca e in vizita cu vaduva unui maior care purta palarii pretentioase si, ca sa-si rotunjeasca pensia, inchiria doua odai, cu sotia unui func­tionar de la Banca Agricola, dar mai ales cu Madam Boldeanu, o rentiera sexagenara plina de bijuterii grele. Era grasa, joviala, vorbea picant si fuma. Regale fara carton dintr-un fume-cigarette de chihlimbar, lung de cincisprezece centimetri. Isi speria inter­locutoarele cu relatiile ei simandicoase, facand mereu referiri fami­liare la nume cu rezonante ametitoare si cu voiajurile in strainatate. Aristide stia ca debutase pe trotuar, copilita de cincisprezece ani, la Braila. Avusese noroc — doi greci, negustori bogati, si un mosier tomnatic pusesera umarul la infiriparea unei averi consolidata de Boldeanca — Didina pentru intimi — care nu era fata proasta.

Hotelierul insa isi tinea gura, intretinea relatii de culise cu fosta demimondena, care, in diverse situatii delicate, se dovedise utila, discreta, serios partener de afaceri.

Aristide Stanescu veni la intalnire inaintea Ninei. Puse cativa trandafiri proaspeti in glastra de pe noptiera, lasa storurile si aerisi facand curent intre baie si dormitor. Pe fata de perna, camasa de noapte a Ninei, corect impaturita, ii pastra parfumul cam dulceag, Soir de Paris. Era o femeie ordonata pana la pedanterie, chibzuita, cu un cap sanatos, bine insurubat pe umeri, si un simt al realitatii care friza cinismul. Intreaga ei fiinta emana siguranta si apriga pofta de viata, cam fara scrupule, a individului propriu construc­tor de destin. Self-made-man La 14 ani trudea din greu, munci­toare la Fabrica de tutun. Azi, la treizeci, era cea mai apreciata lucratoare a lui Ionica, patronul faimosului salon de coafura de la Athénée Palace; personaj important si mult interesant pentru diversele servicii de informatii: Ionica era coaforul casei regale.

Aristide auzi cheia si, instinctiv, isi indrepta poalele hainei de casa, dintr-o matase usoara, bleumarine, cu irisi galbeni si albi.

Nina isi agata poseta in cuierul din vestibul, se sterse pe picioare si abia dupa aceea se apropie de Aristide intinzandu-i obra­zul apoi buzele. Tot ce facea era organizat, ponderat, bine gandit.

Te sarut

Barbatul nu-i dadu drumul din brate.

Nu ma iubesti?

Nina isi tuguie gura ferma, festonata.

Sa ma gandesc Mi-e cald de mor.

Fa un dus.

Se dezbraca iute, cu aceleasi miscari precise, aranjandu-si lucrurile cu metoda. Rochia de soie-écrue pe umeras, espadrilele de la Raoul in antreu, lenjeria intima intr-o nisa a balconului.

Aristide Stanescu invalui cu o privire slugarnic flamanda — o foame cenzurata, de caine bine dresat — trupul pe care-l cunostea in cele mai mici detalii, dar care continua si azi, dupa doi ani, sa-l tulbure la fel ca in primele zile de naucitoare dragoste. Un trup pietros, de statuie, de femeie viguroasa, cu muschi lungi, puter­nici, fara umbre si moliciuni. 'Are tot ce-i trebuie', se exprimau expertii, 'cat trebuie si unde trebuie'.

Nina se intoarse infasurata intr-un halat de baie alb. Emana aroma usoara a apei de baie Roger Gallet.

Uf, ce bine e! Vrei sa-mi dai o oranjada?

Scoase capisonul de cauciuc si isi zbarli buclele negre, consultandu-si obrazul in oglinda.

Ce mizerie! Nici macar nu te poti farda.

Nici n-ai nevoie, draga mea. Esti frumoasa.

Toti barbatii spun la fel. Vor nevasta naturala, dar alearga dupa muiere vopsita.

Rase aratandu-si dintii de animal tanar si sanatos. Avea frumu­setea categorica a fetelor de perfecta geometrie, care se intalneste uneori la femeile brune. Ochii mari, negri, nas drept, scurt, barbie ferma, fara a fi agresiva, ten palid, smead, cu luciri de marmura bine lustruita.

In totul insa Nina constituia o prezenta nedefinita. Vazand-o, era peste putinta s-o categorisesti din punct de vedere social, sa-i gasesti un raft, un loc pe harta ierarhiilor constituite in cadrul oricarei comunitati de oameni.

Inghiti oranjada fara sa duca de doua ori sonda la gura.

Ti-a fost sete, surase Aristide, asezandu-se pe bratul foto­liului si mangaindu-i parul pe crestet.

Teribil! Sa stii ca nu stau mult. O am la patru pe printesa Sutzu, un mis-en-plis, si, la cinci fara un sfert, vine madam mi­nistru Hageteanu cu o cumnata din Craiova. Deci, inca un vopsit si doua pieptanaturi.

N-ar trebui sa muncesti atat de mult, spuse moale Stanescu. In fond, ii parea bine ca e ocupata. Ii pasa prea putin de castigul Ninei, desi deloc neglijabil — numai cu bacsisurile Nina ar fi umilit salariul unui sef de birou — dar, stia din experienta, ca femeia care lucreaza e mult mai confortabila, da mai putine dureri de cap decat una libera. Cheltuieste considerabil mai putin — magazinele iau timp — si, tot chestiune de timp, nu se simte neglijata.

Un rid rasari intre sprancenele Ninei:

Stii ca nu-mi place sa vorbesti de pomana. Ce inseamna sa nu lucrez? Sa-ti cer tie de chirie si de o pereche de ciorapi?

Stanescu isi zise in sinea lui ca Nina e nedreapta. O ajutase sa-si cumpere un apartament frumos in blocul Bavaria, sa-l mo­bileze, ii oferise doua blanuri scumpe si, de ziua ei, un solitar cum­parat la Rech. Deci, oleaca mai mult decat o pereche de ciorapi.

Spuse pe un ton impaciuitor, imbratisandu-i umerii:

Iarta-ma, am vorbit si eu asa Vrei sa ma saruti?

Nina se lasa dusa spre pat. In fond, ii placea elegantul director al Athénée Palace-ului, il iubea chiar, dar fara sa-si piarda mintile. 'Nici unul dintre noi n-ar avea nimic de castigat.'

Stanescu ii aprinse tigara Viceroy si-i aduse cafeaua pe care o preparase la spirtiera.

Buna?

Da.

Cand crezi ca scapi diseara?

Nina ridica din umeri:

Habar n-am! De cand cu nemtimea, stii si tu, nu mai avem sezon mort.

Aristide dadu din cap. Asa era, nemtii — ofiteri, functionarii ambasadei, oameni de afaceri — neingaduindu-si deplasari pe termen si distante lungi, viata mondena continua in principal sa se desfasoare in Capitala. Se mai comiteau totusi escapade la Sinaia, Snagov, Peris sau la mosiile din apropierea metropolei.

Nina se uita cu regret la tigara care ajunsese aproape de capat.

— Inca doua fumuri si am plecat. N-am nici un chef de lucru, mai ales cand ma gandesc ca trebuie sa greblez caltii Sutoaiei. Imposibila muiere! Cartitoare, nebuna si zgarcita! Dupa ce te freaca doua ceasuri, iti lasa bacsis cinci lei. Nici cat dai unei ucenice ca ti-a periat gulerul mantoului la plecare.

De ce nu incerci s-o pasezi?

Nu vrea si nea Ionica ii canta la piculina. Clientela selecta, intelegi

Incepu sa se imbrace azvarlindu-si priviri scurte in oglinda.

E dreapta dunga de la ciorapi? Nu ma vad.

Da Putin mai in interior, la stangul Acum e bine!

A Cat pe-aci sa uit! A trecut aseara pe la mine Ciolac.

Aristide Stanescu se crispa vizibil. Vasile Ciolac era proprie­tarul magazinului Curcubeul, stofe si matasuri, de pe Calea Mo­silor, afacere prospera, concurandu-i pe Pop si Bunescu si pe bine­cunoscutul 'Vultur de mare cu pestele in gheare'. Negustorul, barbat spre cincizeci de ani, solid, incapatanat si taciunos, se indragostise de Nina si, la fiecare cateva luni, ii prezenta cate o cerere in casatorie. Coafeza sovaia intre directorul Athénée Palace-ului — corespunzator si preferabil din toate punctele de vedere, dar insurat — si Ciolac — cam varstnic, gelos cumplit —, dar avut si liber, pasare cereasca, fericit s-o duca oricand la altar.

Ce a vrut?

Acelasi cantec: cand ne luam? La logodna depune pe nu­mele meu doua milioane. La nunta, inca cinci.

Stanescu, palid, incepu sa danseze darabana pe bratele foto­liului. Stia ca femeia nu minte. Era de notorietate in lumea comer­ciantilor ca nea Sile Ciolac si-a pierdut mintile dupa domnisoara Nina de la Ionica. Si tot de notorietate era ca ghiujul avea avere teapana. Iar in ultima vreme trasese un tun mare, prinzand un contract pentru livrari de echipament destinat armatei si, ce mai!, invartea banii cu lopata.

Aristide Stanescu simti uscat in gura, limba ca de lemn.

Ce i-ai zis?

Femeia isi rotunji sprancenele bine arcuite:

Tu ce i-ai fi zis in locul meu?

Daca iubesti, raspunsul e unul singur.

Care?

Mersi frumos, dar du-te, neica, si te plimba!

Nina il privi dintr-o parte, ostentativ ironica. Coltul gurii ii zvacni inspre ureche, de parca ar fi opintit sa smulga cercelul.

Serios? De ce? Ca sa te astept pe tine?

Nina! Eu te iubesc.

N-am bagat de seama, raspunse incheindu-si hotarata cor­donul de lac alb.

Stanescu vru s-o apuce de umeri, dar coafeza se feri cu bruschete.

Spune-mi, te rog, ce i-ai raspuns?

Sa-mi dea ragaz pana in toamna.

I-ai dat deci sperante.

Da. Am treizeci si unu de ani si m-am saturat sa mi se spuna domnisoara Nina. Iar cand un barbat in toata firea te cere de cinci ori de nevasta fara sa oboseasca, ei bine, e de presupus ca insemni ceva in viata lui.

Stanescu se lasa in genunchi si-i cuprinse soldurile.

N-ai sa ma parasesti, iubita mea.

Aristide, ridica-te si nu fa pe caraghiosul! Eu nu vreau sa te silesc sa faci ceva impotriva inimii tale. Imi dau seama ca intr-un fel tii la amarata aia si vrei sa ne pastrezi pe amandoua. Dar asta nu se poate. Nu sunt femeia care sa rabde situatii din astea incurcate. Eu nu ti-am cerut niciodata sa divortezi, te-am lasat sa hotarasti dupa capul tau, dar nici sa-mi stric viata ca tie si lui madam Stanescu sa va fie moale si bine!

Lui Aristide ii dadura lacrimile. N-o iubea pe Aurora, n-o iubise niciodata, dar ii era mila de ea, ii venea greu s-o smulga din scranciobul in care se legana fericita si aeriana, turista pe Ca­lea Lactee printre luceferi si heruvimi, s-o smulga cu brutalitate si s-o aduca pe caldaram, pe trotuarul ars de vipie intre pubele rau mirositoare si ocari muscalesti. Se puneau si serioase probleme materiale. Batranul Dobre, socru-sau, era si azi un om bogat, iar Aurora, copil unic, insa dota — erau casatoriti sub regimul sepa­ratiei de bunuri — trebuia obligatoriu restituita, ceea ce ar fi comis o gaura anevoie de ignorat in propriul patrimoniu. Dar, in primul rand, si hotelierul era cinstit cu el insusi, se simtea vinovat fata de papusa asta fara minte, care nu-l incomodase in zece ani nici macar cu rasuflarea.

Nina, te rog mai asteapta. Te rog, nu te grabi.

Femeia raspunse rece, in timp ce-si controla continutul posetei:

Ti-am spus cat am de gand sa astept. Dupa aceea primesc felicitari. Vreau casa mea, nu doar ziduri! Casa randuita asa cum isi fac oamenii, cu gospodarie asezata, cu copii, neamuri, cuscri, nasi, botezuri si parastase! La o urma, am ramas fetisoara de la tara de acum cinspe ani, doar ca azi imi iau combinezoanele de la Bon-Gout si, in loc sa mestec cate un fir de iarba, fumez tigari englezesti.

Aristide isi pleca privirea, inconstient isi incovoie gatul:

Bine, Nina Bine O sa fie cum vrei tu.

Peste cateva minute, Nina, silueta dreapta, inflexibila, cu o expresie darza infipta pe obraz, se amesteca printre pietonii, destul de putini la ora siestei, de pe Bulevardul Bratianu.

Ca de obicei, se intoarse dupa cativa pasi si flutura mana. Stanescu, pe balcon, ii trimise cu aratatorul o sarutare grabita. Se intoarse in camera si isi turna un coniac.

Am avut atat de putina vreme sa fiu italianca!', obis­nuia sa afirme batrana contesa de Courcelles pe un ton care, neputand fi tradus exact, il punea pe interlocutor in incurcatura. Parea in acelasi timp vag nostalgica, ea insasi sur­prinsa, inveselita chiar de propria constatare.

Printesa de Rieti, fusese casatorita de copila cu contele Guy de Courcelles, diplomat francez, si isi petrecuse o buna parte din viata in diverse capitale ale lumii. La cincizeci de ani ramasese vaduva. Nu voise sa se intoarca in Italia — 'n-am chef sa fiu tutelata de fa­milie si nici sa suport vizitele bimensuale ale viitorilor mostenitori, mai atenti la culoarea obrazului meu — cat o mai duce oare? — decat insasi Mademoiselle Célie, o cunoasteti, cosmeticiana din Rue D'Antin' — si se stabilise definitiv la Paris. Transformase un vechi palat, aproape ruina, dar cu o magnifica scara interioara si fresce minunate, din Bulevardul Haussmann, intr-o splendida resedinta si, totodata, in una din cele mai cautate case din Paris. Receptiile ei erau vestite: avea mana larga, personal competent, iar ca invitati, tot ce insemna ceva ca elita de sange, artistica sau personaj de ultima ora.

Cand nemtii ocupasera Parisul, se refugiase la Nisa, unde avea o vila luxoasa, bijuterie cam demodata, in stiluri amestecate, dar bijuterie, pierduta intre florile si palmierii regali a vreo trei hectare de parc.

Avea saptezeci si opt de ani, o voce stridenta de papagal caruia incepuse sa-i semene si profilul, ochi scaparatori, simpatic rautaciosi si acelasi neobosit apetit de viata.

Nestingherita de razboi din punct de vedere financiar, conti­nua sa primeasca, iar faptul ca oaspetii nu erau exact ceea ce ar fi trebuit sa fie — 'figuri suspecte, chère madame sau cher mon­sieur, ai impresia ca fiecare frac ascunde un revolver sau cel putin o pereche de carti masluite, da, foarte dubioase, dar de efect, te asigur!' — o amuza. 'Sapresti! De ce n-am cunoaste si altceva decat am cunoscut toata viata?'

Si-apoi, nu zau, toata adunatura asta de omuleti atat de colo­rati, de diversi, de neasteptati, incat pareau neverosimili, te facea sa te simti la un bal mascat. Iar cartile lor de vizita, ah, nu, pe cuvant!, trebuia sa ai falci zdravene, nu gluma, ca sa rezisti la atata ras! Nume exotice, functii si titluri atat de pompoase, rasuna­toare-fanfara, incat pareau de fantezie, intinzandu-se pe mai multe randuri, state si statulete de care manualul de geografie al micutei Lucia de acum sapte decenii nu pomenea, dar nici atlasul legat in marochin rosu al sotiei contelui de Courcelles, diplomat de cariera.

De aceea vizita lui Octavio de Villar, inarmat cu scrisoarea de recomandare a baroanei Anna von Strindberg, nu o surprinse si il primi in stilul ei personal, gazda excentrica, de o cuceritoare ospitalitate, dar care isi permitea sa spuna tot ce-i trece prin minte. Una dintre particularitatile séjour-urilor petrecute la contesa de Courcelles era libertatea absoluta pe care aceasta o acorda invita­tilor; nu initia programe comune — sau, in orice caz, nu erau obli­gatorii — si, notabil la o persoana varstnica, nu cerea sa fie distrata, sa i se faca conversatie, nu pretindea nimanui sa se ocupe de ea. 'Am facut in viata tot ce am poftit, de ce as pretinde altora sa procedeze altfel? Si apoi, nu incerc nici o placere sa tin o fiinta langa mine, chiar daca e vorba numai de cainele meu, cand stiu ca ar prefera alt peisaj. O, nu, dragii mei, nu cunosc nimic mai lipsit de gust decat persoanele crampon. Iar cand poarta si fusta devin de-a dreptul odioase'

Tanarul spaniol ii facu o impresie placuta si-l cuprinse intr-o privire multumita: un barbat frumos, cu oase nobile, un chip cutezator de hidalgo, haine bine taiate.

Arati foarte bine, domnule de Villar, si ma bucur pentru dumneata. Poate ca sufletul nu ti-e la fel de chipes, dar cel putin iti lipsesc cusururile pe care le inventeaza complexele, iar acestea, crede-ma, sunt cele mai oribile. Si, de altfel, sufletul dumitale nu ma intereseaza. Nu am douazeci de ani si nu-ti sunt nici duhovnic. Octavio de Villar zambi:

Mantuirea sufletului aproapelui nu inseamna nimic pentru dumneavoastra?

Mai putin decat digestia lui Gaston.

Nepotelul dumneavoastra?

Nu. Motanul.

Isi arunca ochii in treacat asupra scrisorii baroanei si o puse alaturi, langa evantai.

Daca n-am sa uit, am s-o citesc mai tarziu. Biata Anna n-a fost niciodata tare la compuneri. Spune-mi dumneata ce mai face vechea mea prietena? Ne cunoastem de saptezeci de ani. Mananca la fel de mult? Era in stare sa dea gata dintr-o suflare un borcan cu dulceata de coacaze. Rase scurt: borcanele aveau pe vremea aceea jumatate de galon.

De Villar zambi:

Nu mai exista asemenea borcane in Germania. Pana si unt­delemnul se vinde in sticlute de farmacie.

Contesa avu un gest brusc, de parca ar fi alungat o musca. Briliantele fulgerara scurt, albastru, pe mana descarnata, osoasa.

A, da, ideile acelui sarlatan de iarmaroc. Hitler! Oh là là! Intreb mereu si nimeni nu poate sa-mi raspunda: cum pot incapea atatea neghiobii intr-un singur creier?

Autopsia ne-o va explica intr-o zi.

Lucia de Courcelles rase inveselita:

Ah, da! Trebuie sa fim optimisti! Pana si eu trag nadejdea ca voi apuca ziua aceea. Imi pare rau ca Anna n-a vrut sa vina la mine. Nu sunt prea amuzanta, dar cel putin ar fi mancat pe saturate.

Cred, spuse tanarul, ca doamna baroana face parte dintre persoanele care se desprind greu de caminul lor.

Camin, parbleu! Annei ii plac tiranii. O malformatie In pension, era indragostita de cancelarul Bismarck, alt smintit, care se credea ruda cu Jupiter. Ii tinea portretul deasupra patului. Acum il pastreaza probabil pe al lui Adolf. Evident, intre cei doi exista o mare deosebire de educatie Zabovesti mult pe coasta, domnule de Villar?

Spre marele meu regret, doar cateva zile.

O, e pacat, intr-adevar. Presimt ca ma voi desparti greu de dumneata, dar iti sunt recunoscatoare ca te-ai gandit ca acest scurt ragaz sa-l petreci la batrana contesa de Courcelles.

Spiritul dumneavoastra e mereu tanar.

Asta nu ma ajuta sa fiu mai frumoasa.

'Nu te inseli deloc', ii raspunse in gand de Villar.

Prin ferestrele deschise razbatu zvon de glasuri vesele.

Avem o gramada de lume. Lume amestecata, asa cum se intampla in razboi sau revolutii. Un soi de cocktail, dar, desi eu nu le iubesc, unele sunt picante. Vreau, domnule de Villar, sa te simti ca acasa, daca asta iti spune ceva. Sotul meu, de exemplu, se simtea cel mai bine in hoteluri, dar s-ar putea ca si eu sa am o parte de vina. Doream sa-ti spun ca esti liber sa faci tot ce poftesti.

Se apropie de fereastra si perdelele delicate, usor umflate de briza, ii cuprinsera ca intr-o imbratisare silueta fragila.

Au venit de la plaja. Animalul acela splendid este mister Collins, om de afaceri intr-una dintre Americi, n-are importanta care, de vreme ce tot e minciuna. Micutul acela oaches, in halat de baie, se numeste Vincenzo Rosario*, dar te asigur ca nu are nimic de-a face cu Papa, nici cu Italia

De Villar cerceta cu ochi atent grupul vesel care inainta pe aleea strajuita de chiparosi. Pijamale si halate splendide de plaja, culori vii, mingi, discuri de cauciuc, labe de broasca, tot arsenalul obiectelor de divertisment estival.

Se uita instinctiv la cerul albastru, albastru intens, usor sidefat ca al Madridului, pe care palmierii isi profilau degetele decupate cu foarfeca, apoi in jur, la salonul rococo, numai gratie in aur si alb.

'Unde naiba o fi razboiul? Pentru astia, cel putin aparent, nicaieri'

Ii atrase atentia in mod deosebit un barbat exagerat de inalt, prea slab, de o distinctie excesiva, nesanatoasa.

-----

* Matanii (in italiana).

—-----

Distinctia sangelui rarefiat de rafinamentul prea multor generatii, sugerand putredul, prea vechiul din oase si suflet. Vlastarul unui neam caruia nu i-a mai ramas decat reverenta de adio. Executata ca desavarsita eleganta.

O figura interesanta.

Fara indoiala, incuviinta batrana, dar numai ca obiect de studiu. E contele rus Anatolie Rabinski. Un personaj greu de suportat chiar de el insusi, dar cel putin e autentic. Ah! Iat-o si pe micuta Sundlo. Incape intr-un pandantiv. De aceea n-o vedeam.

Era intr-adevar micuta, delicata, cu ceva din gingasia japone­zelor pe care pana si europenii le gasesc frumoase, bibelou jucaus in pijama alba de voal, cu parul strans intr-un turban verde jad. In­conjurata de barbati, rasfatata, simteai chiar de aici, de la fereas­tra, fara sa auzi ce-si spun, ca toate privirile, orice gest, fiecare cuvant spiritual ii erau destinate.

Cine-i doamna?

Contesa rase:

O micuta ganganie, dar cu pofta de a trai din plin a sapte uriasi.

Si mintea? Pe masura fapturii sau a apetitului de viata?

La ce i-ar servi? Orice ar face, orice ar spune, ramane delicioasa. Totul ii sta bine, totul ii reuseste. Sunt doar cativa ani, era o mica burgheza anonima, fiica unui belfer, cum scot boche-ii in serie, ca americanii, incaltamintea ieftina. Azi poarta unul din cele mai vechi nume ale nobilimii prusace si, cred, desi il stiam pe von Sundlo barbat de gust — l-am cunoscut bine pe taica-sau —, ca este un personaj important la curtea lui Hitler.

Incercand sa-si camufleze interesul, tanarul spaniol intreba cu indiferenta:

Este singura dumneavoastra invitata?

A, nu Mai sunt si alte femei, dar acesta este genul micu­tei: sa fie singura, regina absoluta, intr-un grup de barbati. Oriunde isi face aparitia, e inconjurata de suita.

Se desprinse de fereastra si-i adresa un zambet larg:

Ce baba clevetitoare! Recunoaste ca asa gandesti despre mine.

In ochi ii sclipeau lumini strengaresti.

Octavio de Villar se inclina si-i saruta mana cu o gratie inimi­tabila — spontaneitate si dezinvoltura mostenite de la maica-sa, fermecatoarea Dona Conception.

Doamna contesa imi vorbea despre persoanele incantatoare carora totul le sta bine. Orice ar face, orice ar spune.

Batrana rase cochet:

Doar ca doamna contesa de Courcelles nu e primejdioasa

Spre deosebire de doamna baroana von Sundlo, trebuie sa inteleg

Un om avertizat e pe jumatate salvat

Isi cobori repede pleoapele spre a-si ascunde licarul din priviri.

'Frumosul meu spaniol s-a tradat. Baroana von Sundlo. De unde stie? Eu i-am pomenit doar de un vechi nume al aristocratiei prusace Pariez ca tinerelul a venit special pentru micuta Ah! Ah! incepe sa devina amuzant. Cred ca la spatele acestei povesti sta Micul Bill'

'J'attendrai, le jour et la nuit / J'attendrai toujours, ton retour'

Glasul lui Charles Boyer, cu modulatii de catifea, infiora dulce, aluneca firesc pe carari de intuneric albastru, viersuia cantec de leagan florilor si pasarilor, de dragoste fiecarei inimi. Parea insusi glasul noptii. Luna rosie-portocalie, obraz feciorelnic imbu­jorat de emotie, intepenise deasupra cazinoului puternic luminat.

Invitatii contesei de Courcelles dansau pe pajiste, desculti. Fusese fantezia baroanei von Sundlo. 'E adorabil sa simti sub talpi racoarea umeda a ierbii. Nu vreti sa incercati?' Privite de pe ve­randa, perechile deveneau in vazduhul straveziu umbre chinezesti.

Placa se ispravi si vraja se spulbera, mii de paiete, scantei, cioburi de 'a fost! s-a dus!' mai scurte ca clipa.

Admirabila noapte, observa Octavio de Villar, cu un oftat inconstient.

Doamna Abigail Winton rasuci capul usor surprinsa si, pen­tru o clipa, intepeni balansoarul. Era o frumusete blonda, imobila, impresionanta in magnificienta ei glaciala. O frumusete sculptata intr-un iceberg.

Da, spuse reluandu-si balansul, admirabila. Am constatat un amanunt curios, domnule de Villar. In tarile calde, stelele par mult mai multe si mult mai apropiate unele de altele. Care ar putea fi explicatia stiintifica?

Tanarul rase, incercand sa-si desprinda maneca agatata in impletitura de paie a fotoliului.

Nu am nici o idee, iar in locul dumneavoastra nu as cauta explicatii.

Sprancenele subtiri ale englezoaicei desenara doua arcuri perfecte pe fruntea limpede.

De ce?

Frumosul presupune si o nuanta de mister. Necunoscutul seduce, fascineaza, in vreme ce ceea ce stim, am descoperit, cunoastem isi pierde puterea de atractie.

Hm O filozofie bizara Dumnezeule! Iar j'attendrai E obsesia micutei baroane. Sunt dezagreabile intalnirile cand o singura persoana isi impune gusturile.

'Si lipsite de bun gust', completa in gand pentru ca de Villar sa nu-si inchipuie ca e geloasa.

Isi dadu capul pe spate surazand trufas. Nu era geloasa pe nimeni, socotind ca nici o femeie nu poate intra intr-o competitie autentica cu ea, cu atat mai mult acest flecustet care, daca n-ar fi avut sansa sa-si impopotoneze cartea de vizita cu o stema, ar fi servit snapsuri si carnati intr-un bistrou de gara.

Cu acelasi zambet dispretuitor inventarie invitatii: o societate pestrita de receptii deschise, unde intalnesti obligatiile de mana a treia ale gazdei: oameni cunoscuti in vilegiatura, intr-o calatorie de durata pe vapor, ori recomandati de persoane fara cine stie ce rezonanta sociala, dar care, din diverse motive, nu pot fi refuzate. Intr-o asemenea adunare era normal ca micuta Sundlo, cu stra­lucirea ei de felinar chinezesc de party-uri populare, sa polarizeze intreaga atentie.

'Micuta Sundlo, surase tanarul spaniol. Toata lumea se ex­prima instinctiv la fel. Oare cum ii vor spune peste zece ani?'

Semana cu un fluture jucaus si, vazand-o atat de zglobie, de spontana, de plina de viata, adorabila, in ciuda unei excentricitati cam barbare, era imposibil sa n-o privesti macar cu simpatie. 'Tipul perfect de allumeuse', o eticheta de Villar.

Ii surprinse de cateva ori privirea, parca deconcertata. Spa­niolul, fara a fi nepoliticos, era singurul barbat care nu-si depusese neconditionat omagiile la picioarele flexibile, bronzate, incaltate in cei mai mici pantofiori de matase — pana si Cenusareasa s-ar fi ingalbenit de invidie — care se pot inchipui, ai baroanei.

Aceleasi priviri le surprinsese, regalandu-se in sinea ei, si batrana contesa de Courcelles. 'Tanarul hidalgo nu e natang. Daca vrei sa intrigi o orgolioasa, simuleaza ca o ignorezi. Soricuta intra in cursa cu ochii legati. Trucurile simple, clasice, raman cele mai eficace'

Cand o vazu indreptandu-se cu pas sigur spre de Villar, ii veni sa bata din palme. 'J'attendrai, le jour et la nuit'

De Villar o privea ca un cunoscator. Intr-adevar, micuta era bine facuta. Rochia de voile bleu de nuit, cu irizari sidefii, infio­rata de briza, o dezbraca savant, conturandu-i trupul pana la cele mai tulburatoare amanunte.

'Cred ca i se vad si alunitele', zambi de Villar.

Doamna Winton se ridica.

Nu-mi place sa stau in calea nimanui. Bon amusement!

Baroana se aseza langa de Villar, continuand sa fredoneze impreuna cu Charles Boyer:

J'attendrai Se rasuci cu o miscare iute spre spaniol si-i puse mana pe brat: Astepti si dumneata?

Da, surase de Villar, astept.

Pe cine?

Baroana ii arunca o privire cocheta, de copil parsiv, sigura de raspuns.

Daca ti-as spune ca pe dumneata, m-ai considera insolent?

Tt! Adauga cu o candoare delicioasa care scuza ceea ce ar fi putut fi socotit drept o infatuare neghioaba: Toti barbatii ma asteapta, asa ca sunt obisnuita. De ce ma ocolesti atunci?

Nu ma pot lupta cu un batalion de barbati care fac zid in jurul dumitale.

Baroana rase, jucandu-si briliantele din urechi. O bijuterie grea, prea pretentioasa pentru o petrecere in aer liber pe malul marii.

Mincinosule! Nici macar n-ai incercat sa te apropii.

Nu mi-as fi inchipuit ca ti-ai dat osteneala sa ma observi. Dumneata esti o mica regina.

Baroana facu botic:

Nu numai aici. Peste tot. Si nu-mi mai vorbi cu dumneata. Spune-mi tu. Ma cheama Manja. Pe tine?

Octavio.

Hai sa dansam, Octavio.

O simtea in brate calda, parfumata, plina de freamat si neastampar. Ai fi zis ca arde de dragoste.

Manja isi apropie obrazul de al tanarului si-i sopti cu buzele lipite de ureche:

Te iubesc, bambino

De Villar o stranse mai tare in brate. Desi electrizat, simtindu-si tot sangele zvacnindu-i in tample, izbuti sa-si pastreze un rest de luciditate.

'Grabita, micuta. Prada ieftina sau prea abila? Doar o nimfo­mana imbecila sau o femeie care se stie inegalabila, desavarsita la gimnastica de alcov se ofera cu atata franchete.'

Manja i se smulse din brate:

Asteapta-ma mai tarziu La tine.

'J'attendrai'

Peste jumatate de ora, de Villar se retrase. Il urma, dupa putin timp, Manja von Sundlo, acuzand o migrena brusca.

Un zambet de satisfactie intinse gura fara buze a contesei de Courcelles. Semana cu o papagalita vesela, strasnic de multumita: de ea insasi, de lume, de intreg Universul.

***

Constatase inca de la inceput ca Sundlo nu are vocatie de turist, fiind totodata un citadin inversunat. Inregistra absent orice fel de priveliste, ochii ii alunecau cu indiferenta peste pitorescul inedit al Dobrogei, vremea il interesa din punct de vedere strict vestimentar: imbraca un sacou usor sau isi ia trenchcoatul?

Foarte sensibil la confort si decorul de interior, deformatie — consecinta (dar nu totdeauna obligatorie) a unei filiatii superur­banizate, apreciase, emitand un mormait de satisfactie, conditiile oferite de Hotelul Belona.

Avertizat de catre omologul sau de la Athénée Palace, Aristide Stanescu, asupra conditiei si hramului celor doi clienti, directorul de la Eforie le facu o primire discret festiva. Nu ovatii si functionari in livrele asteptandu-i pe doua randuri, nimic publicitar ce ar fi stanjenit o pereche distinsa angajata intr-o escapada unde n-aveau ce cauta trambiti si surle, ci atentii gratioase din partea directiei.

Elvira si Kurt isi gasira apartamentele impecabil amenajate, cu risipa de flori si jardiniere de fructe zilnic improspatate si, tot zilnic, prosoapele, sapunul, spuma de baie, in sfarsit, toate acce­soriile, pana si hartia higienica, pastrau culoarea pijamalei loca­tarilor. Cand deschise baruletul, colonelul von Sundlo incepu sa rada: colectia de bauturi — whisky, scotch, Bourbon, coniacuri frantuzesti — si de tigari Viceroy, Maryland, Camel, Lucky Strike era intr-adevar impresionanta.

S-ar zice ca voi, romanii, sunteti aliati cu anglo-americanii, nu cu germanii. Daca as fi mai susceptibil, m-as gandi la o propaganda antinazista.

De dragul meu nu fi susceptibil. Si, ca sa-ti alung orice indoiala asupra onestitatii acestui 'auberge', precizez ca barul a fost asortat in urma sugestiilor mele. Ce-ai zice de o partida de inot? Ziua e splendida

Pe plaja von Sundlo nu incerca nici o surpriza. Trupul El­virei, strans intr-un maiou rosu aprins, arata exact asa cum il intuise. In cele mai multe cazuri, vestimentatia camufleaza cusu­ruri mai mari sau mai mici. O femeie de gust care stie sa se im­brace, si in asta consta reusita unei toalete, folosind cu arta mici artificii, isi poate 'ajusta' un sold prea plin, ori un bust prea gene­ros, sau, dimpotriva, va izbuti sa flateze un piept sarac, cu sani cat nuca, iar, printr-o anumita croiala a jupei si o incaltaminte potrivita, va salva un sezut coborat, va da lungime picioarelor cam scurte.

Lanvin sau Maxim n-aveau ce sa corecteze la Elvira, ci doar sa sublinieze. Avea o silueta supla, pe verticala, aproape baie­teasca. Lipsa rotunjimilor insa ii abstractiza cumva trupul. Ca manechin, Elvira era ideala. In pat insa, barbatii prefera de obicei putin altceva si ea o stia prea bine.

Arati ca o scolarita, zambi colonelul.

Elvira rase scuturandu-si pletele ude:

Chiar asa ma si simt.

— Imi place, continua Sundlo, ca nu folosesti casca si ca nu inoti ca ratele, cu capul afara din apa. Cea mai mare parte dintre femei nu stiu cat e de dizgratios.

Probabil nu stiu ca in holul hotelului functioneaza un coafor.

Il invalui intr-o privire calda. Arata bine. Desigur, n-avea carura lui Johnny Weissmüller, dar, oricum, muschii erau bine asezati, si, desi umerii acuzau oarecare oboseala — 'umeri tristi, de om infrant', ii trecu prin minte Elvirei —, infatisarea, in ansam­blu, avea virilitate. O cicatrice adanca, vanata, ii insemna spinarea de la omoplatul stang pana sub centura.

Ar trebui sa stai mai mult la soare, Kurt. Ai culoarea unui om care traieste noaptea.

N-am avut niciodata rabdare sa stau prea mult la plaja.

Bine. Ne intoarcem la hotel si, dupa-amiaza, facem o plimbare.

Nu! Te rog! Nu vreau ca din cauza mea sa

Elvira ii astupa gura cu degetele murdare de nisip.

Nici un cuvant in plus. Conditia esentiala ca sa ne simtim bine amandoi este, intai si intai, de a conjuga verbul, fiecare sepa­rat, la persoana I, indicativ prezent. Nici eu nu tin sa ma ard ca o paine uitata in cuptor.

Inchiriasera un Dodge 1939 si incepusera sa 'flaneze' pe litoral. Elvira isi inchipuise ca este extrem de inspirata, aratandu-i aspectele cele mai exotice ale meleagului. De altfel, ea insasi dorea sa revada locurile care o incantasera cu peste douazeci de ani in urma, cand isi petrecea vacantele de scolarita si liceana la Mangalia, ori in catune risipite pe malul marii cu nume anevoie de pronuntat.

O incantau salbaticia privelistilor, ineditul lor, oamenii, fapturi ciudate, neasteptate. Stridenta de culoare a peisajului in contrast cu monotonia, cu imuabilul, cu 'acelasi de veacuri' al existentelor anonime, marunte; o ameteau amestecul de semintii, pluralitatea de Dumnezei care coexistau pasnic pe aceeasi palma de loc, alaturi de tot atat de multele obiceiuri si graiuri, de contraste, de datini, de simple, dar perfect limpezi, filozofii de viata.

'Ma intreb', spunea Anton Manu, tatal Elvirei, profesor la Politehnica din Bucuresti, dar insemnat pentru toata viata de nos­talgia unor studii de arheologie ratate, 'daca exista in toata lumea un singur loc unde, pe o suprafata atat de redusa, sa convietuiasca atatea natii diferite.'

Baronul von Sundlo nu gustase insa picantul plaiului dobro­gean, sesizase doar, oarecum crispat, vegetatia arsa de soare, colbul galbui pe care-l considera in centimetri, asa cum apreciaza meteorologii inaltimea stratului de zapada, tonele de balega de pe drumurile nepietruite, roiurile de muste grase, albastre, cainii flocosi cu cozile necajite de scaieti, ulucile strambe, bordeiele cu acoperis tuflit, cazute parca toate intr-un genunchi. Nefiind insa lipsit de darul observatiei, constatase ca pe o curiozitate:

Zdrentarosi, murdari, insa tatarusii par mai bine hraniti. Ii arata un pui de tatar care, rezemat de troita, ii privea curios.

Cu degetul infipt intr-o nara, isi expunea fara reticente nuditatea, desi era marisor. Maica-sa socotise probabil ca, in afara de ca­masuta albastra, doar petice, care-i ajungea pana la buric, orice alt obiect vestimentar ar fi inutil. Dar copilul arata intr-adevar sana­tos, obrazul era plin, rumen ca un mar domnesc, iar ochii, mure lunguiete, straluceau multumiti.

E o chestiune de mentalitate, replica Elvira. Intr-adevar, tatarii pun pret doar pe hrana. Locuintele lor sunt cele mai mo­deste, n-au mobila — doar perne si eventual covoare — nu cheltu­iesc pe podoabe sau haine scumpe, in schimb carnea, laptele si branza nu le lipsesc de la nici o masa.

S-ar putea ca mentalitatea lor sa nu fie prea rea, observa Kurt, gandindu-se la privatiunile germanilor.

Apropo de mentalitate, rase Elvira, am sa-ti istorisesc ceva amuzant. Ti-am spus ca mi-am petrecut multe vacante aici. Tata avea un vizitiu, un tatar cat muntele. Fara sa exagerez, cred ca a fost omul cu cel mai fin simt psihologic pe care l-am intalnit vreodata si cu o capacitate extraordinara de a fixa in cateva cu­vinte personalitatea cuiva. Il chema Tarchiz Grde si locuia in satul Murighiol.

Doamne sfinte! rase von Sundlo. Cum poti pronunta aseme­nea cuvinte? Pe langa astea, poloneza mi se pare plina de vocale!

Vreau sa-ti spun cu cata justete si adresa a caracterizat el tabloul de ansamblu, forfecat pe natii, al satului dobrogean. Parca-l aud 'Ucrainean, nu bun, razbunator estem. Turc, prost estem, rau, dar cu credinta la Alah. Rus, bun estem, numa' beutura dat peste cap la el. Roman curat, bun, mult cheltuiala si beut nunti si parastas. Lipovean'

Da, o intrerupse neamtul. Trebuie sa fi fost un tip! Vad intr-adevar tabloul, parca si vopselele Draga mea, nu exista nici un drum care sa se abata de la sosea?

Elvira, la volan — von Sundlo acuza acute dureri de spate cand sofa — intoarse capul surprinsa:

Daca trebuie, vom gasi ceva. Dar ce s-a intamplat?

Vreau sa-mi verific o idee. Cred ca nu ma insel Suntem urmariti, inca de la Eforie, de un Plymouth negru. Inauntru sunt vreo doi sau trei tipi — nu-mi dau seama exact, pentru ca evita sa se apropie Chestiunea ma irita.

Elvira ridica din umeri:

I-am vazut si eu, dar nu le dau importanta. Te asteptai cumva sa nu ne taloneze inca de la Bucuresti cativa filatori?

Sundlo scrasni:

S-o faca macar cu bun simt si profesionalism. Ma obliga pur si simplu sa le miros rasuflarea. Ma simt de parca mi s-ar vari cu sila in pat o femeie pe care n-o vreau.

Bine, spuse Elvira, indreptandu-i o privire ingrijorata. Nu trebuie pentru asta sa devii livid. Intram in primul sat si ne vom convinge daca suntem intr-adevar urmariti.

Nu trebuie sa ma conving, sunt convins. Dar am chef sa le spun cateva cuvinte. Asa, ca intre barbati, fara doamne de fata. Scrasni in germana: Copoii lui Müller, instructati de Himmler! Canalii toti, pe masura stapanului.

Elvira intoarse capul:

Ai spus ceva, Kurt?

Iarta-ma. Am injurat. Am facut-o in germana, ca sa-ti menajez urechile.

Oprira la ceainaria din mijlocul satului. Jupanul, un grec chior, sterse iluzoriu masa cu o carpa murdara. Elvira ceru la intamplare doua pahare de braga si seminte. Stateau amandoi cu ochii pe gea­mul perdeluit cu un tifon zdrentuit. Dodge-ul stralucea in lumina soarelui ca un far, inconjurat de puzderie de copii desculti. Cu capete de toate culorile, balane, roscovane, negricioase, carlionti si codite impletite, ochi bridati sau rotunzi, albastri ori varstati, dovedeau toti, de la brau in jos, o impresionanta solidaritate: fun­duletele parlite de soare sfidau orice fel de disensiune.

Dupa cinci minute Plymouthul le reteza privirile intr-un nor de praf.

Magarii! rase cu ura Sundlo. Nici macar nu se feresc.

Elvira il privi cu amaraciune:

Kurt! Era vorba ca ne vom amuza. Ca vom face abstractie de tot ce e neplacut. Avem atat de putin timp

Colonelul tresari. Ii lua mana si i-o saruta.

Iarta-ma, draga mea. Iti promit sa nu se mai repete. Am sa incerc, adica, am sa reusesc sa nu-i mai vad. Iti promit.

Nici unul dintre ei nu credea un singur cuvant.

Orchestra insaila acorduri dulci, infiorate ca o soapta de dragoste. Ecoul pustei de Monti. Pe terasa hotelului Belona, mi­cile veilleuses de la mese aprindeau ciuperci portocalii. O briza jucausa zbarlea gratios cosite aramii, blonde sau brune, esarfe, falduri de voal de toate culorile alintau vazduhul cu lascivitati de dans oriental.

Elvira Manu asculta visatoare muzica, batand tactul cu un­ghiile bine lustruite in piciorul paharului de cristal. Din rochia alba de seara, adanc decoltata, umerii abia bronzati rasareau deosebit de gingasi. Intoarsa usor catre orchestra, cu parul blond cenusiu batand aproape in argint, innodat intr-un coc simplu, isi arata profilul desenat perfect, in linii nobile. Singura bijuterie, cerceii — simplitate, bun gust costisitor, unde citeai imediat sem­natura lui Cartier — doua smaragde mari, taiate patrat, atarnand pana aproape de umeri de doua lantisoare din platina, intregeau un tablou care lui Kurt von Sundlo i se parea fermecator.

Memoria ii reimprospata un alt tablou. Culorile nu mai erau poate la fel de vii, dar patima aduce dulceata, trezeste lacrima nostalgiei dupa imagini de mult calatorite

Dagmar Doamne! Cati ani sunt de-atunci? Douazeci si cinci? Era o frumusete pura, cuminte, care la optsprezece ani continua sa colectioneze papusi, se dadea in scranciob — cascada de dantele, bucle aurii, ras si ochi stralucitori ca intr-un Watteau —, iar in nop­tile de vara scotocea in tufisurile parcului de la castelul stramo­silor von Hoyningen-Huene, cautand licurici. Si-i agata in par, ii presara pe piept — colier, isi umplea degetele

Seara Terasa castelului O luna de argint Dagmar, in rochie alba, rezemata de balconul napadit de trandafiri. Talia e de viespe, chipul de fetita cauta spre stele. Imagine clasica, de ilus­trate burghez romantice, scoase in serie, pictura naiva de pension sau de domiciliu. Tablouri truism, al caror viciu consta in desa­varsita lor frumusete, prea visata, prea vehiculata, prea pe intelesul lui Iohann, al lui Hans, al Ilsei, micuta de la mansarda care-si tine viata cu acul. O! Imagini ridiculizate, dar atat de scumpe feri­citului caruia ii e dat sa le traiasca macar o singura data in viata!

'Dagmar, te rog sa fii sotia mea.'

'De-adevaratelea?'

O stransese in brate.

'Pentru totdeauna, Kurt?'

'Da, iubito'

'Pe cuvantul tau, da?'

Elvira se intoarse si-i zambi. Baronul se infiora. Chipurile celor doua femei se suprapusera o clipa. Un singur cliseu. Asemanarea era izbitoare, poate si pentru ca Elvira arata in seara asta deosebit de tanara.

Ecoul pustei Imi place mult melodia asta. Ochii Elvirei straluceau ca inlacrimati. Am avut prilejul, si cuvantul sa nu ti se para enorm, s-o ascult la Budapesta, cantata chiar de Magyaros Imre. Ai auzit de el, nu?

Colonelul clatina capul, simtind un fior de gelozie. Elvira parea transfigurata Cu cine ascultase cantecul acesta dulceag? Ce amintiri ii trezea? Vibrezi, indragesti cu inima si ochi inla­crimati doar melodia ascultata in clipe unice impreuna cu omul iubit. Si acela devine pentru totdeauna cantecul perechii, imn de dragoste

Este cel mai mare lautar al Ungariei. Cum il avem noi pe Grigoras Dinicu. De altfel, sunt buni prieteni si fac schimb de repertoriu prin intermediul posturilor de radio Bucuresti si Buda­pesta. Sa-l auzi interpretand Rapsodiile lui Liszt Ce-i cu tine, Kurt, nu te simti bine?

De ce? Ma simt perfect

Elvira paru ca se simte nelaindemana, ceea ce nu prea i se intampla.

Nu stiu Ai o expresie Ceva ciudat, care ma sperie.

Von Sundlo surase trist:

Uneori trairile prea intense nu te infrumuseteaza.

O pala de roz colora obrajii Elvirei.

Ma tem, draga mea, continua cu un oftat usor colonelul, ca nu sunt un companion prea vesel pentru tine.

Elvira, cu o miscare spontana, ii acoperi mana cu palma us­cata si racoroasa.

Te rog, Kurt, inceteaza. Ma simt admirabil si cred ca sunt o femeie norocoasa. Nu puteam nimeri un companion mai placut.

Kurt von Sundlo dadu trist din cap:

Companion Da, asa e. Stii cate zile mai avem?

Elvira Manu isi astupa urechile cu un gest de fetita:

Te rog! Nu vreau sa stiu nimic, nu vreau sa le numar, Kurt!

Intensitatea glasului il zgudui pe neamt. O privi speriat, simtindu-si inima infiorata de o vaga nadejde.

Da Ce s-a intamplat?

Am chef sa ma plimb pe malul marii. Cu picioarele in apa, sa ma balacesc, sa alerg, sa ma stropesc, sa scot limba la luna, sa-i fac sac!, ca e batrana Fata batrana si invidioasa.

Dupa o clipa de stupefactie, Kurt von Sundlo incepu sa rada:

Mon Dieu! As da mult ca macar una dintre cunostintele prea distinsei doamne Elvira Manu, lady pana in varful pantofilor, sobra si eminamente posée, sa o fi auzit vorbind acum!

E vacanta noastra, Kurt! Vreau sa fiu nebuna. Nebuni! Nebuni cum n-am fost niciodata!

Ii privi rochia de moire alba, escarpenii de atlas:

Banuiesc ca vrei sa te schimbi

Nici prin cap nu-mi trece! Ci hai odata! S-ajungem pana pana nu se termina marea! Luna! Stelele! Si nebunia noastra!

Se indreptara spre scara de piatra care cobora direct pe plaja. Simtira amandoi privirea atintita a batranului care ocupa singur o masa. Pe mana stanga stralucea un inel cu stema.

Von Sundlo stranse usor bratul femeii.

— Il stiu pe batran Era in fiecare zi la bar tot singur.

Da, parca Ce ne pasa?

Nu ne pasa! exclama baronul cu aer fericit si simtindu-se brusc de douazeci de ani.

Printul Stefan Duca se uita dupa ei rasucindu-si intreg trupul. Gatul anchilozat de spondiloza nu-i ingaduia sa priveasca peste umar.

10

Pe Vasile Sfetcu, barmanul de la Athénée Palace, il fasci­nase de mic copil tot ce putea fi etichetat ca made in England. Inainte cu o generatie sau chiar doua ca fenomenul sa se generalizeze, pe cand contemporanii lui, aidoma cu cei ce-i precedasera, iubeau fara rezerva Franta, considerand-o a doua pa­trie — chiar si platonicii care vazusera eventual Varna intr-o excursie ieftina — domnul Basile isi rezerva intreaga stima si oma­giile pentru fiii Albionului. Le admira aerul special si vestimen­tatia, le invidia humorul si minunata stapanire de sine, le iubea limba, tigarile, filmele, pana si istoria sangeroasa.

Dupa cum se imbraca si comporta — ultrabritanic — isi mo­bilase si garsoniera dubla de pe strada Bateriilor. Aici, intr-un bloc dragut de doua etaje, rasarit in mijlocul unei gradinite minia­turale, avea un dormitor si un salonas cu camin, fotolii adanci de piele, un bar rulant cu interiorul captusit cu oglinzi si o multime de gravuri ecvestre. Totul in culori stinse, tomnatice. Nu lipsea nici ceata ridicata de fumul nenumaratelor tigari pe care le consuma.

Spre deosebire de mai toti colegii de breasla, care isi petre­ceau timpul liber tot prin baruri si restaurante, altele desigur decat cele in care oficiau — cei mai dificili, cei mai carcotasi! —, domnul Basile prefera sa savureze deliciile caminului. Citea, isi perfec­tiona cunostintele in cele trei sau patru limbi straine pe care de altfel le vorbea fluent, asculta B.B.C.-ul sau punea placi cu Dorris Day, Steward Granger, Tino Rossi si — concesie cocosului galic — Charles Boyer. Din cand in cand, se intorcea acasa insotit de cate o femeie. De obicei mica functionara sau vanzatoare mai curatica, foarte tinere si bine ametite.

Evita fauna feminina a barului sau a varieteelor — 'sunt obraz­nice si stricate, exemplarele trecute de douazeci de ani, prea ver­sate, stiu sa ceara!' — femeile treze: sa nu stie unde sa se intoarca. In materie de dragoste, Sfetcu prefera prospetimea, inexperienta, pretentiile modeste si variatia.

In seara aceea de iulie — marti, singura zi libera a barmanu­lui — astepta o vizita de cu totul alta natura. Tocmai reflecta, privind mica pendula Chippendale, ca persoana a intarziat un sfert de ora — 'hm!, ciudat pentru punctualitatea teutonilor!' — cand se auzi soneria.

Vizitatorul era un barbat solid, mai mult decat insignifiant daca n-ar fi atras atentia ciudata imobilitate a fetei. Costumul cu o taietura neutra, de buna calitate, trada mentalitatea burghezului instarit care pune pret pe trainicia stofei si pe comoditatea straiului; cupa, subtilitatile acelui inefabil 'chic' il lasau cu totul indiferent.

'Si asta spune multe, conchise Vasile Sfetcu cuprinzandu-l intr-o privire rapida. Pe cel pe care-l lasa rece toalele, de obicei nici muierile nu-l incalzesc. E un amanunt care merita notat'

— Imi pare rau ca am intarziat, domnule Basile. Am fost reti­nut la fabrica.

Tinea in antrepriza fosta intreprindere de tractoare Globus de langa Bucuresti, era inginer si se numea Walter. Barmanul ar fi fost insa curios sa cunoasca cealalta carte de vizita a neamtului, incuiata in safe, la Berlin.

Nu are nici o importanta. Asta-seara sunt liber.

Domnul Walter schita un ras inghetat:

Nu ma pot lauda cu acelasi privilegiu. Se uita superficial prin incapere: Mda! Mobilier english, tigari asortate, pe bar o sticla de scotch Queen Ann. Iubiti mult Anglia, domnule Sfetcu.

Barmanul surase mieros:

Dumneavoastra, germanii, intreaga Europa. Povestea deu­nazi un maior la bar ca locuinta maresalului Göring, pe care a vazut-o cu ocazia unei receptii, cuprinde comori de arta de toate nationalitatile. Un interes heteroclit, se exprima. Eu ma multumesc cu unul mai monoton.

Aveti ureche fina, domnule Basile.

Daca ar fi fost altfel, nu v-ati fi aflat aici.

Neamtul sughita din nou a ras:

Ai dreptate De altfel, nici eu nu dispretuiesc produsele John Bull, mai ales cele lichide

Am inteles, facu Sfetcu ridicandu-se, scotch?

Neamtul dadu din cap afirmativ.

Gheata?

Nu. Prefer sec.

,Aha! exclama in gand Basile. Si asta-i bine de stiut.'

Din doua inghitituri, Her Walter ispravi sonda.

Nu, multumesc, de-ajuns. Dupa cum va spuneam, nu-i si seara mea libera. Ma grabesc sa intru in miezul chestiunii. Ple­carea colonelului von Sundlo pe litoral ne ingrijoreaza. Nu ne place. Nu ne place chiar deloc.

— In definitiv, a venit in concediu de convalescenta. De ce si l-ar petrece intr-un Bucuresti torid?

Walter il privi cu ochi fara expresie:

Stiti perfect la ce ma refer. Ne deranjeaza femeia.

De, remarca domnul Vasile tamponandu-si buzele cu o batista fina de olanda, anormal mi s-ar fi parut sa plece singur.

Daca ar fi remorcat o cocota de douazeci de ani, am fi fost mai putin nelinistiti.

Exista barbati care prefera genul matur. Nu m-au preocupat problemele de sexologie, n-am facut statistici, dar stiu ca exista.

Eu, nu, replica sec Walter. La urma urmei, cine este aceasta Elvira Manu? De unde a aparut? Cu ce se ocupa? E maritata?

Dispuneti de mijloace de investigatie mult mai largi decat mine. Pe noi ne intereseaza banii clientului, nu dosarul lui. Ce va pot relata este ca a angajat unul dintre cele mai scumpe aparta­mente din hotel, are o Hispano-Suiza cum nu sunt zece in Bucuresti, ca este o femeie care a avut intotdeauna bani.

Intelligence Service-ul nu face economie.

Am spus ca a avut totdeauna bani, incepand din leagan. O sustin ca profesionist.

Neamtul il privi curios:

Adica?

Exista moduri si moduri de ati cheltui banii: plebeu, bur­ghez, princiar. Elvira Manu o face princiar. Ca si felul de a-si purta hainele: cand arunci un mantou de chinchila pe spatarul scaunului din restaurant, fara sa fii atenta daca poalele nu matura parchetul, n-ai oftat niciodata dupa o pereche de ciorapi.

O observatie interesanta. Dar avem agente, ca si rivalii de la Intelligence Service, recrutate din toate mediile, inclusiv inalta societate.

Presupuneti deci ca ar fi spioana. Important mi se pare sa subliniez un fapt: femeia n-a facut nici un efort, n-a intreprins nici un demers ca sa-l cunoasca pe colonelul von Sundlo. Domnia sa a remarcat-o si a cerut sa-i fie prezentat.

Pe chipul imobil al neamtului, ochii crescura cu o gamalie de ac.

Un coup de foudre! La cincizeci si trei de ani pentru o fetiscana de peste patruzeci? Mein Gott, nu-l credeam atat de caraghios pe bietul Sundlo!

Barmanul ridica din umeri:

Mi s-a parut, fata de banuielile dumneavoastra, ca repre­zinta un amanunt demn de semnalat.

Si matura sirena cum reactioneaza?

Pot afirma ca au aerul unor oameni care se simt foarte bine impreuna. Buni, excelenti prieteni. Ce fac in dormitor, nu cunosc.

Neamtul schimba brusc tonul. Rosti dur:

La onorariul pe care il primesti, ar fi fost cazul sa te straduiesti mai mult.

Vasile Sfetcu, feciorul lui Nea Firica, birjarul din Piata Tea­trului, saltat anevoie din gunoaiele Ferentarilor, mahalagiu prin filiatie, dar gentleman prin autentica vocatie si, in orice caz, veleitar patimas, replica:

Herr Walter, cand am primit sa colaborez cu dumneavoas­tra, nu am inteles sa accept si relatia stapan-sluga. Maine dimi­neata, intreaga suma incasata pana acum va va fi restituita. Cec sau cash, cum preferati.

In ochii inginerului neamt se aprinse un licar de manie, dar si de involuntara admiratie.

'Tiganul joaca tare'

Sa nu regreti, domnule Basile. Noi suntem echipa cea mai puternica!

Aceasta o va dovedi viitorul.

Walter stranse pumnii. Stia ca trebuie sa fie mai maleabil, in barmanul celui mai elegant hotel din Bucuresti pierdea un om pretios, dar mania ii intuneca mintile.

'Un taranoi puturos de la mahalaua Europei, o sluga de han mai rasarit isi permite sa ma sfideze!'

Am sa te distrug!

Vasile Sfetcu surase:

Sunteti grabit, Herr Walter Am onoarea sa va salut.

Neamtul ii azvarli o privire nimicitoare. Regreta ca nu avea revolverul la el. Urca in Horsh-ul care astepta in fata casei si demara solicitand nebuneste acceleratorul.

'Tiganul ori e nebun, ori mizeaza pe cineva puternic'

Vasile Sfetcu ramase cu zambetul incremenit pe buze si pri­virea ganditoare. Aprinse o tigara, trase cateva fumuri si forma un numar de telefon. Rosti laconic:

Plecati urgent. Chiar in noaptea asta.

***

Marin Viforeanu se considera un mare ghinionist. 'Degeaba, domnule, poti sa fii poleit cu aur, daca-ti lipseste dramul infinite­zimal de noroc, realizezi zero!'

Avea o excelenta parere despre sine si socotea ca, daca soarta individului ar fi hotarata exclusiv de sumumul de calitati ale acestuia, el, Viforeanu, ar fi atins in viata piscuri ametitoare. Se privea in oglinda: o silueta de Fred Astaire cu o figura, isi zicea convins, mult mai expresiva. Si totusi, femeile il ignorau. In orice caz, nu s-ar fi putut afirma ca macar una singura isi pierduse somnul din cauza lui. Prima nevasta il parasise fara macar sa-si bata capul cu explicatii, lasandu-i amintire toate scrisorile primite de la el si o cutie de anticonceptionale. A doua se intorsese la parinti, dupa sase luni de la casatorie si fusese atat de grabita sa scape de Viforeanu, incat nu avusese nimic impotriva ca divortul sa se pronunte din vina ei. Pana si fetele de la Casanova, bordelul cel mai scump din Crucea de Piatra, il primeau in sila si doar cand somau vartos. Capotase si in meserie. Fusese un student bun. Era ager, invata usor si ispravise Dreptul cu o singura bila rosie. Se inscrisese in Baroul Ilfov, dar clientii il ocoleau; pandea ceasuri intregi in imensa sala a pasilor pierduti, vanand si tragand de poale taranii care i se pareau mai blegi. Acestia invarteau priviri spe­riate, de rataciti in padure, se rusinau sa-l refuze. Cu amaratii astia abia de scotea de o chirie intr-o mansarda pe Izvor si un dejun la 'Cheltuiala mica'.

La noroace picate din senin, chilipiruri fabuloase la loto, mosteniri copioase, partide senzationale, Viforeanu, care in viata lui nu castigase nici macar la tombola, ori la Mosi o pusculita de ghips, nu se obosea sa viseze. Se uita la fericitii beneficiari cu jind si vaga convingere ca respectivii sunt bastarzii intarziati ai capri­cioasei Fortuna.

Dupa izbucnirea razboiului isi oferise serviciile Sigurantei. Era incredintat ca aici va izbuti, se simtea dotat din toate punctele de vedere. Avea memorie, spirit de observatie, sange rece, intuitie, energie, tupeu. Fusese racolat cu mult scepticism si rezerve, iar indemnizatia era pe masura entuziasmului tipului din spatele biroului. Primea cat un copist dintr-un birou de mana a doua.

Oi fi talentat, dar n-ai fizic Pai, pe dumneata te citeste si un copil dupa fizionomie: sticlete!

Acordati-mi o sansa. Puneti-ma la incercare.

Hai sa vedem Poate ca agent de deruta o sa mearga.

'Las' ca o sa va arat eu Am sa va demonstrez ce pot.'

Asta se straduia de trei luni: sa depisteze, sa descopere, sa repereze un agent, o actiune, o combinatie, un tuyau zdrobitor, care sa-i uluiasca stapanii. Acum, urcand scarile spre Agentia imo­biliara Ion Bogdan, avea convingerea ca, in sfarsit, ravnitul tel a fost atins si a izbutit sa smulga un suras sansei ingrate.

Domnisoara Marta, secretara, isi izbi palmele chitaind de bucurie:

Ce placere, domnule Viforeanu! Cam rar pe la noi.

Era imbracata intr-o rochie galbena, cu volane si panglici, in care trupul desirat si osos se ineca, iar amanuntele anatomice, adresa lor exacta putea fi ghicita cu aproximatie.

Viforeanu incerca sa zambeasca: 'Seamana cu o floarea-soarelui pleostita de ploaie'

Sunt foarte ocupat, domnisoara. N-as ocoli altfel pentru nimic in lume biroul dumneavoastra.

Secretara isi dadu ochii peste cap, fluturandu-si genele rimelate cu Michel.

— Inteleg foarte bine Stiti, totusi, ma gandesc de multe ori ca oamenii ar trebui sa se si distreze putin. O mica vacanta nu poate sa strice nimanui. Am citit chiar zilele trecute in almanahul magazinului 'La vulturul de mare cu pestele in gheare' ca sur­menajul afecteaza ficatul. Cunoasteti, desigur, revista.

Nu, facu sec agentul.

O, pacat! Cuprinde lucruri extrem de interesante si de ultima ora. De exemplu, in numarul de ieri ofera printre altele un articol despre chiromantie, cu desene Este captivant si instructiv

Marin Viforeanu o intrerupse agasat:

Sunt convins, domnisoara, si presupun ca toate lecturile dumneavoastra sunt instructive. Ma puteti anunta la patron?

Secretara ii indrepta o privire mirata. Isi salta cu degetul ochelarii spre radacina nasului, ca sa-l vada mai bine, si chicoti:

Cat sunt de distrata! Numai mie mi se pot intampla situatii atat de nostime. Credeam ca v-am spus.

Ce anume?

Domnul Bogdan inca n-a venit in agentie.

Viforeanu isi privi ceasul.

E unsprezece.

Exact. Si niciodata, dar niciodata nu vine mai tarziu de ora 9. Chiar m-a si mirat Dar puteti sa-l asteptati Pe mine nu ma deranjeaza, mai ales ca aveti o conversatie atat de variata

Viforeanu sovai cateva clipe si isi lua palaria.

Nu multumesc, nu. Prefer sa vin mai tarziu.

In urma lui, domnisoara Marta isi prinse o bucla rebela si reincepu sa bata la masina cu doua degete.

Instinctul — singurul prieten nedezmintit fidel al lui Vifo­reanu — il avertiza ca se intamplase ceva cu Bogdan. Cobori in goana treptele blocului si, fara sa ezite, o lua pe Cheiul Dambo­vitei. Pasea grabit si atat de concentrat, incat fu gata sa rastoarne o nemtoaica lalaie care conducea un landou cu doi gemeni. Soa­rele ardea, deslusind necrutator culorile si praful covoarelor atar­nate spre vanzare pe balustradele de fier ale cheiului: anticarii — reeditare valaha a bouquinistilor de pe malurile Senei — cautau umbra sub umbrele fixate langa scaunele portative, pazindu-si marfa heteroclita: carti, reviste, calendare vechi, fotografii si ilus­trate pentru colectionari, completate si expediate din te miri ce colt de tara sau lume de neamurile, bunicii si strabunicii pietonilor care treceau acum, cu indiferenta, in susul si josul cheiului. Vizavi, pe Splai, casele pareau ciudat de pustii pentru o dimineata de vara. Obloane trase, curti linistite, marchize cu usile inchise. Aces­tea aveau sa se insufleteasca dupa lasarea noptii, o data cu ochiul rosu al felinarelor infipte in zidurile scorojite de igrasie. Peisajul garlei, culorile, acustica insailau atunci o lume care ar fi inspirat carbunele lui Toulouse-Lautrec. Rujuri grase, portigarete lungi, ostentative, ciorapi negri, parfumuri ieftine — Chat noir, Carmen, Violeta — capete slinoase de briantina si carne cruda — picioare, sani, spinari — in kilograme sau metri, glasuri ragusite, alterate de alcool prost, cantece desucheate, chicoteli, fluieraturi, pst!-uri, vorbe dulci — acadele de balci sau grosolane, de maidan. Jalnicul, veselia vopsita, abjectul, suferinta, viciul mizer, nedespartite, fre­donau refrenul tristului tangou, tangoul noptilor de pe cheiul garlei.

La Scaricica, cel mai vestit bordel din mahala — o casa boie­reasca intre Izvor si strada Monetariei — canta patefonul: Compar­sita, Jalousie, Lilly Marleen — dar, mai ales, cantecele lui Vasile Cristian, slabiciunea patroanei care pandea ceasuri intregi din spatele perdelelor miscarea strazii.

La Izvor, Marin Viforeanu trecu podul si intra in strada Ro­zelor. Aflase adresa — sau cel putin una dintre ele — a lui Ion Bogdan cu cateva saptamani inainte si cu totul intamplator. O verisoara de-a maica-sii, maritata bine cu un functionar de la vama si cu neamuri pricopsite la tara, il invita saptamanal la masa. Dejunul substantial de duminica — Sanduta gatea bine, bucatarie moldove­neasca traditionala cu risipa de smantana, galbenusuri si retete grase din Madame Comsa — ii compensa lui Viforeanu, gurmand de altfel, in ciuda supletei si cu o capacitate de ingurgitare remar­cabila, multe mese incropite ori chiar sarite de peste saptamana.

Intr-o asemenea duminica, indreptandu-se spre Sanduta care locuia tot in apropiere de Izvor, pe Craitelor, Viforeanu il zarise pe Bogdan intrand intr-un bloculet mititel, dar ingrijit, o cutie de chibrituri de beton rasarita intre doua case batranesti, inzorzonate la ferestre si frontoane cu bibilurile inceputului de secol. A doua zi, la ora cand il stia pe Bogdan la agentie, se dusese sa investi­gheze terenul. Imobilul mic, cateva apartamente, n-avea porta­reasa, dar nici nu era nevoie. Numele lui Bogdan se afla pe una dintre casetele postale aflate in hol, avertiza si placuta de alama infipta pe usa primului apartament de la parter.

Viforeanu avu o usoara miscare de recul. Strada, de altfel ingusta, era strangulata in dreptul locuintei agentului imobiliar de acea ingramadire de oameni caracteristica evenimentului iesit din diurn, acelui 'ce s-a intamplat?', 'Ti, ti, ta!' 'S-a inrait lumea, soro! L-au prins?', evenimente care sareaza existenta mereu lini­ara a nenumaratilor Mitici si Coane Mite, generand nesfarsite comentarii, interpretari, zvonuri acrobatice. Componenta sociala a multimii de gura-casca din strada Rozelor, infometata de senza­tional, n-ar fi dezmintit un pronostic fix pe tema: gospodine iesite in capoate si papuci, proprietarese, servitoare intarziate prin piata Elefterie cu papornitele burdusite lasate jos pe caldaram si mainile la gura strunindu-si uluiala, o ordonanta desculta fara veston, dar cu chipiu, un oltean cu cobilita abandonata langa zid; cativa pen­sionari priveau din curtile lor, parca temandu-se sa iasa in strada. Cu mainile agatate si barbiile rezemate in dintii gardurilor clipeau marunt si tineau gura cascata din pricina efortului de a intelege ce se petrece. La balcoane iesisera cucoane cu bigudiuri si fileu, privind spectacolul de la fotoliul I. In spatele lor spanzurau cearsafurile scoase la aerisit. Doi vardisti se faceau ca tin ordine, tragand mereu cu ochiul spre intrarea blocului.

Viforeanu isi indrepta nodul cravatei si aborda un aer de personaj important:

Ce se petrece aici, sergent?

Omul ii azvarli o privire bovina, rapusa de arsita. Asuda din gros si, prin dunga rosie lasata de chipiu, puteai trece o pereche de sireturi.

Crima, conasule, sa traiti!

Crima?!

Da, i-a facut felu' lu' unu'! L-a gasit servitoarea azi-dimineata Cu lat de sarma l-a ispravit. La un caz din asta nu zici nici pas, de-aia n-a auzit vecinii. O fi lasat prapaditul muiere, copii, zice ca era tanar.

Viforeanu vru sa se asigure:

Locuiesc in cartier. Probabil il cunosc.

Sergentul ridica din umeri:

Cica unul, Bogdan.

Viforeanu se rasuci pe calcaie si se indrepta grabit spre Pod. Il incoltise frica si simtea nevoia sa se afle cat mai departe de strada Rozelor.

Pe chei incetini pasul si isi trase rasuflarea. Scrasni cu pumnii inclestati.

'Am ghinion.'

***

Diminetile sunt zornice pe coasta. Spre ceasurile cinci, sufla­rea racoroasa stinge puzderia de stele; degete diafane le grebleaza, le strang in valul albastru al noptii. Undeva, dincolo de perdelele din dantela, de palmierii si portocalii ce strajuiesc promenade, departe in mare, acolo unde n-a ajuns inca nici un vapor, soarele ridica o pleoapa insangerata.

Octavio de Villar isi privi ceasul:

E tarziu, Manja.

Baroana von Sundlo se lipi mai strans de trupul spaniolului.

Fii fara grija, mon amour. Aici, nimeni nu se scoala inainte de unsprezece.

La tine ma gandesc. Sa nu te vada servitorii.

O mangaie usor. Parul buclat — aspru, in general — la Manja se cerea dezmierdat, avea moliciuni de matase.

Nu-mi pasa! sufla Manja cu nasul turtit in subsuoara lui.

'Asta-i principalul ei farmec', gandi de Villar. 'Firescul. Nu face pe copilul rasfatat. E un copil rasfatat.'

De ce iti pasa, in general?

De acum. Pentru mine nu exista decat acum. Si acum esti tu si cu mine. Eu si cu tine.

Si baronul?

Manja salta capul. Ochii rotunzi priveau cu mirare sincera.

Care baron?

Spaniolul incepu sa rada:

Baronul von Sundlo, sotul tau.

A, facu Manja, Kurt

El nu inseamna nimic in viata ta?

Ba da Tin foarte mult la Kurt. Dar stii, nu intotdeauna lucrurile se potrivesc. Eu nu i-am dat ceea ce ar fi vrut el si el nu mi-a dat ceea ce as fi vrut eu.

Cum s-ar spune, v-ati dezamagit reciproc.

Manja isi freca obrazul de bratul lui.

Ce piele dulce ai! O piele de curtezana. Tercio pelo

Piele de catifea, zambi surprins de Villar. Vorbesti spaniola?

Tt! Imi plac melodiile lui Nat King Cole. De acolo stiu.

Aha Spune-mi, ce astepta baronul de la tine?

Sa umplu o gradinita cu micuti von Sundlo.

Pentru Adolf?

Putin ii pasa de el! Sa nu se stinga numele. Sunt un neam foarte vechi si grozav de mandri. Pretind ca se trag din Nibelungi.

Tie nu-ti spune nimic asta?

Manja se desprinse si isi incrucisa picioarele sub ea. Prin dantela camasii de noapte i se vedeau sanii mici, pantecele supt.

Putin. Foarte putin Si acum ai sa ma intrebi de ce m-am maritat cu el.

Ai ghicit.

Manja isi incrunta sprancenele. Parea o scolarita concentrata asupra caietului cu teme. Un toc cu penita stramba, cerneala pe degete si limba uitata in coltul gurii ar fi desavarsit portretul.

Nu stiu daca am dreptate. Eu niciodata n-am dreptate. Asa imi spun toti.

De Villar se simti vag impresionat. Ii prinse mana cu duiosie:

Micuta mea

Pe cuvantul meu! Acasa, la scoala, peste tot. ' Tête de linotte ' Imi spunea sora-mea, Amelie. Rase inveselita: Ea e desteapta familiei. S-a maritat cu un postas, are sase copii si este o excelenta Hausefrau. Reprezinta cu cinste idealul femeii germane la moda! Cei trei K, cu litera mare*. Compris?

Sari din pat razand. Smulse abajurul rosu al unei veilleuse, si-l puse pe cap si incepu sa sara intr-un picior.

De Villar, cu mainile sub ceafa, o privea surazand:

Semeni cu Scufita Rosie.

E povestea mea preferata. Isi apasa varful nasului cu degetul: Si Fetita cu chibrituri. Plangeam ori de cate ori o citeam.

De Villar o prinse de mana si o sili sa se aseze langa el.

Mai vorbeste-mi despre tine, Manja. Esti o Nu-mi vine sa spun femeie, o fetita deosebita.

Nu ma minti?

Niciodata n-am fost mai sincer. Nu mi-ai spus de ce te-ai maritat cu baronul.

Manja isi propti barbia in umarul lui de Villar. Ochii rotunzi, cu gene frizate, zburdau prin incapere in cautarea gandurilor.

— Implinisem saptesprezece ani Mama nu ne iubea. Ne ingrijea, muncea din greu, dar isi facea doar datoria. Era acra ca o muratura. N-am auzit-o niciodata facand o gluma. Visa doua lucruri: sa aiba o servitoare si o strana cu numele familiei noastre in biserica. Asta i-ar fi dat importanta in cartier. Dupa ce m-am maritat cu Kurt, le-a avut. Cand i-am fixat placuta de bronz, a fost cea mai fericita zi din viata ei.

Tatal tau cu ce se ocupa?

---

* Cei trei K simbolizau preocuparile majore recomandate femeii germane: Kirche (biserica). Kuche (bucatarie), Kinder (copii).

---

Manja chicoti:

— In cartier i se spune Pasarila Wiseman.

De ce?

E ornitolog. Altceva nu are in cap decat sturzi, cocori, grauri, colibri, flamingo. Mama zice ca lui ii seman doar ca eu am in cap fluturi.

Hm, facu de Villar. Ornitolog O meserie nu prea banoasa

Mie-mi spui? De sase ori pe saptamana mancam cartofi, iar duminica ne rasfatam cu o supa de oase ingrosata cu gris si cate o bucata de rasol. Affreux!

Se scutura ostentativ, si cerceii, doi butoni mici de briliant, fulgerara scurt.

Cand Kurt mi-a adus o cutie uriasa — intinse bratele — de bomboane, uite atata!, m-am simtit ca o regina. Era bun cu mine, imi facea cadouri, ma apara. Tata nu ne-a aparat niciodata.

De Villar o privi printre gene. Manja iti purta gandul la un fruct frumos, proaspat, perfect rotund, fara cea mai mica imper­fectiune. O cireasa, o piersica, o rodie. Era, fara indoiala, o faptura delicioasa, de incontestabil farmec, dar 'dar nu-mi pot imagina totusi ce o fi fost in mintea lui Sundlo, cvicvagenar preocupat de perpetuarea neamului si de securitatea secretului armelor noi ale lui Hitler, cand s-a insurat cu o femeie-jucarie, de origine modesta. Copii putea sa-i faca orice Fräulein cu stema pe combinezon, solduri late si data nasterii mai decenta'

Nu e gelos?

Manja isi scutura din nou buclele cu miscarea ei caracte­ristica.

Nu. Cred ca e foarte destept Porcul ala de Göring a incercat sa-l influenteze. Sa-l faca pe Kurt sa ma puna sub un fel de interdic­tie. E nebun si in pat tine o furculita. Ar vrea ca toti sa faca la fel.

O furculita? intreba amuzat de Villar.

N-ai vazut-o pe norvegianca lui? Slaba ca un picior de barza si cu dintii ranjiti. De aia, vreau sa zic din cauza barfelii, nu stau mai mult de o luna, doua pe an in Germania.

De Villar ii mangaie umarul rotund:

Ce se intampla daca Sundlo afla?

Ce sa afle? Ca sunt iubita ta?

'Nu doar a mea, micuto', gandi de Villar. 'Nu sunt prima ta aventura'

Sa zicem

Ti-am spus ca e foarte destept. Si mult prea ocupat ca sa aiba timp si pentru mine. El are cincizeci si trei de ani si eu douazeci si unu. Voilà une différence!

Ii placea sa-si presare conversatia cu expresii frantuzesti, uneori gresite. Nu o facea din snobism, ci tot din joaca. Exact ca o fetita care se fandoseste in pantofii cu toc inalt ai maica-sii.

Si

Isi trecu limba peste buzele pline.

Si? insista de Villar.

Cred ca nu ma iubeste din cale-afara. Cand iubesti, simti nevoia sa stai tot timpul cu el sau cu ea. Noi suntem despartiti saptamani si chiar luni intregi. De exemplu

Se intrerupse si rase strengareste:

Sa-ti spun?

Spune!

Simt, simt acum ca n-as putea o zi fara tine

De Villar isi ascunse tresarirea de satisfactie. O stranse la piept arborand o mina grava:

Si eu simt la fel, draga mea, dar din pacate va trebui sa plec. Manja isi ridica iute capul:

Sa pleci? Asa repede? De ce? Unde?

Trebuie, Manja. Eu nu am vacanta, sunt functionar al guvernului spaniol, insarcinat cu o anumita misiune.

Unde?

— In Romania.

Manja facu ochi mari de surpriza. I se arunca de gat, razand fericita.

O, dragul meu! Dumnezeu ma iubeste. Ne iubeste. Nimic nu se putea potrivi mai bine!

Nu inteleg

Octavio, iubitule, vin cu tine!

Imposibil. Risti prea mult.

Deloc! Kurt isi petrece convalescenta in Romania. Una din ideile lui fistichii Cine mi-ar putea reprosa ca ma duc sa-mi vad sotul? Nici macar Göring et sa fourchette!

Se smulse din bratele lui de Villar si improviza un dans spaniol cu fandari si pocnituri din degete.

Abia astept sa plecam! Ma simt ca in voiaj de nunta. Unul adevarat!

De Villar incerca sa para ingrijorat:

Te-ai gandit bine, Manja?

Foarte bine. De altfel incepusem sa ma plictisesc aici. Si batrana contesa ma cam agaseaza. Nu spune nimic, dar, cand se uita la tine, ai impresia ca-ti vede chiar sub palton pana si operatia de apendicita. Cand plecam, chéri?

Poate chiar deseara. Trebuie sa ma interesez de bilet de avion pentru tine.

Manja trase draperiile de la ferestre. Soarele dadu buzna in incapere, umpland-o de sarbatoare.

Oh! La vie est belle!

Pe buzele lui de Villar flutura un suras incert:

'Maior Donovan, cred ca ai toate motivele sa fii multumit'

Inserarea altera contururile gradinii ca intr-un tablou de Constable. Pe veranda, batrana contesa Lucia de Courcelles se legana in balansoar, sorbind cu paiul din oranjada. Alaturi, contele rus Anatoli Rabinski fuma cu un aer concentrat. In realitate, nu se gandea la nimic. De cealalta parte a mesei de rachita, doamna Abigail Winton intindea o pasienta.

Deci, rosti ca pe o concluzie doamna de Courcelles, mi­cuta baroana si-a luat zborul.

Dupa ton, se simtea ca are chef de cleveteala.

Va necajeste? intreba doamna Abigail.

E de-ajuns ca o pasare sa plece pentru ca intreg stolul s-o urmeze, parasind meleagul.

Nu cand distinsa amfitrioana se numeste contesa de Courcelles, declara cu amabilitate conventionala Rabinski.

O, merci, mon ami, surase contesa si-i puse mana pe bratul descarnat.

In lumina amurgului, slabiciunea batranului era de-a dreptul inspaimantatoare. Gavanele obrazului pline de umbra sapau grop­nite negre, pictand un cap de mort.

'Daca in locul papionului', gandi Abigail Winton, 'ar avea doua ciolane incrucisate, ar face un avertisment excelent pentru depozitele de dinamita.'

Declara cu indiferenta:

Ciudata totusi aceasta plecare intempestiva

Gasesti, draga mea?

Probabil pentru ca eu sunt o femeie fara capricii, nu le inte­leg pe ale altora. Tinea foarte mult la party-ul de vinerea viitoare, a fost de fapt chiar ideea ei si, dintr-o data, se razgandeste, renunta si pleaca. Mi se pare putin comun.

Batrana zambi:

E atat de tanara! Are in fata ei zeci si sute de party-uri. Voi, englezii, aveti in sange simtul datoriei, dar nu cunosc nimic mai delicios decat sa faci tot ce-ti trece prin minte si cand ai chef.

Doamna Winton privi lung o riga de cupa:

Hm, cred ca-i o chestiune de nuante. On peut rotisser le balais*, dar cu decenta si fara spectatori.

--

* Poti sa-ti dai poalele peste cap (franceza).

--

Contesa rase cu pofta:

Draga mea, cand o faci in dormitor si cu usa incuiata inseamna doar ca te dezbraci. Poalele ti le dai peste cap in piata mare.

Rabinski interveni cavernos:

Scumpa contesa, tineretea dumitale e un filon inepuizabil. Noi am avut alta educatie. Ne-am facut de cap

Oh là là! rase batrana. Si inca cum!

dar eticheta, convenientele erau respectate.

Si cu ce ne-am ales?

Cu amintiri gratioase. De altfel, la micuta Sundlo nu poti avea pretentii. Elle est de basse extraction. M-a nedumerit mereu acest mariaj al lui von Sundlo. Pe o femeiusca de genul micutei o faci metresa, nu baroana.

Abigail Winton stranse cartile si incepu sa le amestece.

Oricum, hotararea a fost luata — accentua — peste noapte. Aseara n-a pomenit nimic.

Ochii contesei sclipira, buzele se-ntinsera. Un papagal mali­tios, zambaret. Josephina, camerista, o vazuse dis-de-dimineata pe baroana iesind din odaia frumosului spaniol.

La nuit porte conseil.

Hm! isi salta nasul aristocratic doamna Winton. Ma intreb cine a consiliat-o

Anatolie Rabinski fredona ca din intamplare:

Valencia! Ma asteapta doar pe mine, pe carari de dor aprins

Oh! se indigna cu ipocrizie contesa. Sunteti oribili. Ce vreti sa insinuati?

Rabinski ii saruta mana:

Nimic din ceea ce dumneata sa nu fi stiut, ghicit ori inteles inaintea noastra.

Lingusitorule! Totusi nu stiu ce vreti sa spuneti

Doamna Winton interveni ferm:

Nu ma asociati la ideile contelui. Eu mi-am exprimat doar mirarea. Ca a renuntat la petrecere si ca a plecat, ei, da, nu ascund ca asta m-a socat, in compania acelui tinerel, tocmai in Romania.

Scumpa mea, se indigna contesa, dar nu ti se pare natural sa-i fie dor de sotul ei?

Nu ma indoiesc de sentimentele baroanei, dar am impresia ca ar mai fi putut suporta departarea cateva zile.

Rabinski fredona iar:

Valencia Cu sarutul tineretii orice dor mi-a alungat

Ispraveste, Anatolie! il mustra dulce contesa. De ce sa se aventureze singura, traversand o Europa pe care a smintit-o Hitler! A profitat de ocazie sa fie acompaniata si oricine ar fi procedat la fel.

Sunt curios daca von Sundlo va fi la fel de incantat de companie.

Abigail Winton constata indiferent obiectiva:

— Intr-adevar, tanarul arata remarcabil. Un exemplar reusit al rasei latine.

Remarcabil, banuiesc, din toate punctele de vedere, apasa contele.

Batrana contesa de Courcelles isi plesni palmele consternata:

Ce se intampla cu tine, Anatolie? Nu te-am auzit niciodata insinuand atat de atat de ieftin.

Scuza-ma, contesa, nu la dantela alcovului m-am referit.

Abigail Winton isi ridica severa sprancenele, monument de gheata si respectabilitate. Se intreba daca nu e cazul sa paraseasca veranda. Trebuie sa te ridici inainte ca o situatie ori o discutie sa devina vulgare, pentru a nu fi silit sa iei o atitudine categorica si, in principiu, dezagreabila.

Dar?

M-am referit la ocupatiunea lui señor de Villar.

Tot nu inteleg, facu doamna de Courcelles.

Pot sa pariez ca frumosul spaniol e agent. Al nemtilor, al rusilor, al englezilor, nu stiu, dar miroase de la kilometri a spion.

Batrana inchise excedata evantaiul si se batu cu el peste genunchi:

A, nu, mon vieux, devii teribil cu obsesiile dumitale. Peste tot nu vezi decat agenti, comploturi, indivizi verosi Revolutia v-a strambat tuturor mintile.

Rabinski tacu inghitindu-si veninul: 'Daca o traiai ca mine si ai fi fost silita sa-ti abandonezi latifundiile si palatele fugind in lume doar cu o legaturica, gandeai la fel'

Spion, rosti Abigail Winton. Aceasta ar fi o ipoteza ro­mantica. Dar mai stii

Lasati copilariile! Si, la urma urmelor, il priveste! Adauga cu un zambet si sens care anula toata pledoaria in favoarea onestitatii Manjei von Sundlo: In orice caz, fac o pereche frumoasa impreuna

Rabinski rase scurt, din gat. Doamna Winton tuguie buzele frumoase, dar cu taietura prea dura. Batrana se ridica:

Cred ca e timpul sa ne imbracam pentru cina.

Inainte de a cobori la masa, contesa de Courcelles alcatui o scrisoare scurta, in care anunta mascat sosirea baroanei Manja von Sundlo si a tanarului diplomat spaniol in Romania. Adresa —Bucuresti, strada Putul cu apa rece.

Isi privi chipul in oglinda, fara complexe. Asemanarea cu pasarea vorbitoare o amuza.

Scumpa mea papagalita, istoria evolueaza neasteptat de bine. Sa nadajduim ca si printul va fi la inaltime.

Gongul de la parter vesti cina desprinzand-o de oglinda.

Ploaia rece, piezisa, din ce in ce mai vrajmasa, ii goni de pe balcon. Colonelul von Sundlo stranse sezlongurile si mai ramase cateva clipe in prag, adapostit sub consola etajului superior.

Cand eram scolar si invatam despre Marea Neagra, mi-o imaginam cu adevarat neagra. Smoala, tus, negru de cioara.

Elvira Manu, infrigurata, se infasura intr-un sal.

Toti ne-am inchipuit-o probabil la fel, pana am vazut-o cu adevarat.

De fapt, este un verde foarte inchis. Banuiesc insa ca cei care ne-au precedat au indoliat-o prin contrast cu albastrul Mediteranei

Elvira se ghemui in coltul canapelei:

Nici Atlanticul nu mi s-a parut din cale-afara de azuriu

Kurt von Sundlo intoarse incet capul:

Ai calatorit mult, Elvira

Tonul era incert. Intre afirmatie si interogativ. Femeia nu raspunse si baronul nu insista.

Stramosii mei au fost marinari. Bineinteles, preciza Kurt, asta cu sute de ani in urma. Cel putin asa suna legenda familiei. Erau de origine norvegieni

Elvira Manu dadu usor din cap:

Ma intrebam chiar Sundlo n-are rezonanta prusaca.

Colonelul ramasese langa fereastra, privind zbuciumul marii. Valurile, razvratite, ondulau infricosatoare cozi de balaur. In semiintunericul incaperii, profilul baronului se detasa cu o precizie de tablou academic. Osos, viril, emanand o inefabila suferinta.

'Sau poate mi se pare mie, gandi Elvira. Pentru ca stiu'

Von Sundlo cauta din priviri pachetul de tigari.

E trist cand ploua la mare.

Depinde de starea de spirit. Esti totdeauna trist, Kurt?

Von Sundlo aprinse doua tigari si ii intinse una dintre ele.

'Ca in Serenada Soarelui, gandi Elvira. Unele gesturi, chiar daca se banalizeaza prin frecventa, raman totusi incantatoare. Totul e din partea cui vin. Dar chiar si altfel! Orice femeie, in principiu, a primit intr-o viata sute de buchete de flori. Si totusi, placerea omagiului ramane intacta'

Trist? Nu sunt trist. Singura mea grija este sa nu devin un tovaras plictisitor. Ce propui sa facem? Mai exact, ce-ti place tie sa faci cand ploua la mare?

Elvira rase si isi inveli picioarele cu poalele rochiei de casa. Une robe de chambre somptuoasa, aducand mai degraba a toaleta de seara, fara nimic provocator. O dantela fina tinea marginea decolteului si a mansetei. Nu arata grozav si era constienta. Frigul o dezavantaja in general. Trasaturile se crispau usor, iar pielea pierdea stralucirea satinata.

Lui Kurt i se paru insa frumoasa, de o frumusete calma, ma­tura, amintindu-i de tablourile vechilor maestri. Panze facute cu migala, scotand in evidenta expresivitatea mainilor si unde puteai numara fiece ochi de dantela. Oamenii aveau timp, nu cunosteau mirosul de benzina, latratul mitralierelor, stiloul, jazz-ul.

Ce fac cand ploua? Ce fac toti vilegiaturistii, indiferent ca sunt pe Riviera, Costa del Sol, Florida sau Eforie.

Adica?

N-ai avut niciodata vacanta? Ai trei sau patru posibilitati: restaurant, cazino, sueta in camera de hotel la o cafea si un grog, un pocher daca ai venit in grup sau, pur si simplu, te vari in pat cu o carte estivala gen Doctorul Fu-Man-Chu sau un Edgar Wallace. Vitejii — eu nu fac parte dintre ei — isi pun trenchcoaturile si in­frunta o plimbare vijelioasa pe faleza sau chiar pe malul marii.

Tu ce preferi?

Dragul meu, cand mi-e frig, n-am idei. Intai sa bem un Bourbon sa ne dezmortim. Fara soda, fara gheata, te rog. Dardai.

Sundlo ii intinse paharul:

Pentru vacanta noastra!

Elvira clipi din ochi complice si lua cateva inghitituri mici la rand. Se ineca si incepu sa tuseasca.

Bea putin sifon, repede! Trece imediat.

Ii duse paharul la buze si cu cealalta mana ii sprijini — atin­gere gingasa, abia simtita — capul ca unui copil.

Elvira simti un fior in lungul spatelui si rosi. Era primul gest de intimitate, de o spontaneitate care o emotiona.

Multumesc, Kurt. M-am inecat, dar cel putin m-am incalzit.

Von Sundlo apropie un fotoliu bebe de canapea. Genunchii aproape li se atingeau. Elvira zambi:

Se pare ca am ales varianta sueta in doi la o cafea si un grog. Von Sundlo paru incurcat:

E devreme Daca vrei, mai tarziu coboram in bar. Acum

Acum?

Sa mai zabovim putin. Simt E o seara speciala. Parca facuta pentru confesiuni Nu, nu-ti fie teama! Respect contractul. Gene­ralitati, atata Sa deschid radioul?

Nu, prefer o placa. Pune-o pe Lucienne Boyer.

Avril en Portugal Glasul amplu imprastie in incapere aroma de portocale. Portocalii infloriti ai Lisabonei.

Ma simt ingrozitor de bine, Elvira Acum, aici, impreuna. E un sentiment unic Pentru mine, in orice caz, complet inedit.

Nu-mi face declaratii de dragoste, Kurt.

Nu, nu-i vorba despre asta Lasa-ma sa-ti spun Ai intalnit vreodata pe cineva fata de care sa incerci regretul ca nu te-ai nascut pentru el? Sau ca nu te mai poti naste o data numai si numai pentru acea fiinta?

E o traire de oameni maturi, Kurt.

Ei si? Dar asta simt eu acum si mi se pare extraordinar. Desi

O unda de amaraciune ii aluneca peste obraz.

Elvira il cerceta cu atentie.

Desi

Desi e poate o impietate fata de altcineva Nu, nu vreau sa ma gandesc. Sa bem, Elvira! Pentru frumusetea irepetabila a acestei seri.

Elvira Manu rosti incet:

Lumea e facuta stramb sau poate noi, oamenii. Cele mai frumoase amintiri sunt adeseori o povara. Impietate Chiar in ziua cand ne-am cunoscut, mi-ai spus ca seman cu cineva. Era du­rere in glasul tau, pe chip Ceva vechi, dar care supravietuieste.

Von Sundlo isi pleca fruntea. Mainile ii tremurau usor:

Tu ai fi fost singura fiinta omeneasca in stare sa ma faca nu sa uit, dar sa-mi redea increderea. Increderea intr-un destin mizericordios, care-mi mai acorda o singura sansa de a fi fericit.

Inima Elvirei Manu se stranse, isi simtea ochii umezi. Statea in fata ei, cu capul aplecat, varat intre umeri, inspirandu-i o dorinta irezistibila de a-l mangaia. Isi retinu mana pornita singura.

Von Sundlo ridica brusc capul. Ochii aveau o stralucire umeda.

De ce nu putem fi stapanii propriului nostru destin? De ce, de pilda, nu te pot lua acum de mana si sa disparem in necunoscut, in lume, lasand in urma, abandonand tot ce e balast, ne plictiseste, nu mai inseamna nimic pentru noi decat conventie, idei precon­cepute, cenzura sociala?

Elvira isi indrepta talia fina. Intinse mana dupa pachetul de tigari fara a simti nevoia sa fumeze; ca sa faca ceva, sa destrame, sa atenueze intensitatea momentului.

Kurt, sunt intrebari pe care si le-au pus milioane de oameni inaintea noastra. Raspunsul il stii si tu. Planeta ar arata cu totul altfel si nu cred ca ne-ar mai placea. Tu vrei sa-ti construiesti pro­pria-ti soarta, dar in parametrii lumii existente. Toti vrem sa cas­tigam la ruleta. Dar cineva trebuie sa si piarda. Nefericirea e conditia sine qua non a bucuriei. Legea contrastelor. Sunt truisme, abecedar de viata, care nici nu mai merita discutate.

Stiu Din pacate, stiu. Regret un singur lucru Apropo de conventia noastra.

Ii lua mana. Elvira incerca sa si-o retraga.

Nu-ti fie teama Nu dau niciodata buzna, mai ales in dormitoare. Regret Isi cauta cuvintele: Cand ti-am fagaduit, cand am fost de acord ca relatiile dintre noi sa ramana doar spor­tive. De ce nu ne-am bucura din plin, total, de aceasta splendida vacanta?

Elvira Manu clatina din cap:

Nu se poate, Kurt Nu.

De ce? Il Il iubesti chiar atat de mult?

Sunt intrebari pe care am hotarat sa nu ni le punem.

Iarta-ma

Elvira se ridica.

— Iti spun doar atat. Dupa aceea, ne-ar veni mult mai greu. Iar acest 'dupa aceea' este inevitabil. Ce-ai zice sa coboram la restaurant?

Von Sundlo dadu din cap:

Bine, draga mea. Daca asa vrei tu Vin sa te iau peste jumatate de ora. Ai timp sa te imbraci?

Elvira ramase in mijlocul incaperii. Isi scoase rochia de casa cu miscari lente. Ochii negri tinteau dincolo de ferestre, de intunericul zbuciumat de furtuna.

'Dragoste De ce nu-ti pasa de calendar? De ce te uiti mereu la ceas?'

E o inghesuiala de parca am fi in Picadilly Circus, observa colonelul von Sundlo tinandu-i scaunul.

Natural. Ce vrei sa faci pe un timp ca asta? Au coborat toti in local.

Matre d'hôtel-ul, un barbat distins la vreo saizeci de ani, se apropie, tinand in mana menu-ul tiparit pe hartie japoneza.

Von Sundlo facu un gest distrat cu mana:

Lasa! Ce ne recomanzi dumneata?

Omul se inclina la 90 de grade, de parca increderea acordata de neamt i-ar fi adus fericirea:

Avem creveti proaspeti si stridii de Ostende. Chiar azi le-am primit Sau poate preferati Frivolités moscovites aaa, voiam sa spun Aspic de Homard gentilhomme.

'Frivolités moscovites' Nu era prea inspirat sa pomenesti de Moscova in vara lui 1943 Cu capsomanii astia de nemti, te puteai astepta la orice

Von Sundlo incepu sa rada. Se uita la Elvira:

Hai sa ne 'frivolizam'! Prefer aici, decat la ei acasa Deci, stimate domn, moscovitele dumitale si un vin Chat Siran Kressmann

Matre d'hôtel-ul se retrase cu fata, mereu inclinat.

Le-a intrat frica in oase

Elvira zambi:

Nu toti compatriotii iti seamana, Kurt.

Nu stiu cine-i mai norocos. Ridica din umeri: In orice caz, nostim razboi duceti voi, romanii: homar, stridii — arata cu barbia circular — briliante, smokinguri, lautari de prima mana.

Crezi ca toti traiesc la fel?

Bineinteles ca nu, e in legea firii. Dar important este ca mai exista asemenea locuri de refugiu. Si nu putine. N-ai sa gasesti nimic asemanator in Germania, nici ca unicat.

Elvira ridica putin capul si sufla fumul pe nari:

Cine seamana vant Voi ati dat foc Europei.

Stiu, draga mea. Nu cautam culpe. Am facut o simpla con­statare. Neinsidioasa si fara urma de malitie. Daca vreodata

Se intrerupse si ramase cu ochii atintiti spre fundul salii. Pe chip i se ivise o expresie de iritare. Elvira ii urmari privirea:

Ce se intampla, Kurt?

Von Sundlo batea iritat darabana pe fata de masa:

Crezi in coincidente?

Depinde

Pe mine unul nu ma conving si, in orice caz, le consider sub beneficiu de inventar. Am impresia ca am tras tot Athénée Palace-ul dupa noi. Uita-te la masa din stanga orchestrei Asa! Si acum, in partea opusa. Vis-à-vis de femeia in toaleta verde.

Elvira, putin mirata, isi increti pleoapele. Intr-adevar, langa orchestra, Ticu Stratulat, printul barului de la Athénée, patrona zgomotos masa, inconjurat ca de obicei de o suita numeroasa: Dinu Ionescu, actorul, Dobrin, ziaristul, steluta de la Alhambra — Lulu Dragu, si altii, unii figuri cunoscute, altii nu. In partea opusa, mereu singur, printul Stefan Duca, cu nelipsita ceasca de cafea in fata, pufaia din havana, spectator indiferent.

Pe batran l-am observat de cateva zile, rosti incet Elvira. Ceilalti

Nu m-ar mira sa fie indivizii care ne-au urmarit alaltaieri cu Plymouthul. Bizar! Foarte bizar

Poate exagerezi, facu Elvira nu prea convinsa. La urma urmelor, Eforie e o statiune deschisa, la moda, suntem in plin sezon. Oamenii se distreaza.

Von Sundlo ii arunca o privire scurta. Coltul stang al gurii ii zvacnea:

Nu fi copila, scumpa mea. Mai exista si alte statiuni, la mare, la munte, oriunde ai intoarce capul. Si tot asa mai sunt si alte hoteluri!

Este cel mai select. Indivizii nu duc lipsa de bani.

Si inca ceva! Exceptandu-l pe batran, toti ceilalti ar trebui sa fie pe front.

Poate sunt mobilizati pe loc.

Von Sundlo o privi ca pe un copil mic. Isi sterse doar buzele, fara sa mai comenteze.

Multi s-au invartit, continua Elvira Manu. Cu bani si relatii se obtine tot.

Poate! Daca! Eventual! Prea multe intr-un singur cosulet.

— In fond, ce te deranjeaza?

Von Sundlo scrasni:

Detest spionii! Indiferent de culoare. Urasc umbrele! Chiar si pe a mea. Nu suport ca fiecare clipa sa-mi fie fotografiata. Am avut o singura luna de concediu, atat! Si nici in aceste treizeci de zile nu pot fi lasat in pace! Mai lipseste Edith von Kohler si pot sa spun ca sunt un tip norocos! In definitiv, de ce nu s-ar distra si ea?

In aceeasi clipa, ramase interzis cu furculita in aer.

Baroana Edith von Kohler, intr-o toaleta magnifica de tul negru, isi facu o aparitie de star, insotita de trei ofiteri germani si asaltata de privirile intregului restaurant.

Elvira incerca sa rada:

Cum ramane cu coincidentele, dragul meu?

Von Sundlo nu raspunse. Intinse o mana nesigura dupa pahar: 'Papusarul e Himmler. Iar tarfa asta de Edith — avertis­mentul.'

Se uita ingrijorat la Elvira. Parea fermecata de arcusul vio­lonistului.

***

Ca in fiecare dimineata la ora zece, domnul Ovidiu Tamas, colonel la pensie, se pregatea pentru plimbarea obisnuita. Locuia pe Popa Savu, o strada cu imobile elegante, paralele cu soseaua Jianu, iar itinerarul era totdeauna acelasi: Statuia Aviatorilor — restaurantul Bordei — o scurta halta pe o banca in zona lacurilor, pentru ca la ora douasprezece si jumatate, coborand dintr-o birja ori taximetru, sa introduca cheia in usa vilei din caramida apa­renta cu ferestre vitralii.

Aici 'se retrasese' de patru ani, de cand iesise la pensie. Ii placea cartierul — liniste, verdeata, aer 'neviciat' de claxoane, miros de benzina si mititei — si de la bun inceput se simtise sedus de locuinta in sine. Odaile — un dormitor si o sufragerie salon despartite de o mica estrada cu bolta — erau spatioase, atenansele comode, iar lumina filtrata de vitralii, betie de culori, imbraca zidurile in strai de arlechin. Iubise de cand se stia teatrul, circul, tot ce tine de spectacol, de scandura scenei, si toata viata nutrise convingerea si regretul unei cariere de comediant.

Se opusese taica-sau, magistrat capos intr-un orasel de munte si pentru care viata de artist echivala, fara exceptie, cu datorii la birt, hoteluri dubioase, plosnite, plamani slabi si pene in sezut.

Maica-sa, o femeie uscativa si lunga, vorbind in soapta, de parca totdeauna ar fi avut de impartasit secrete si s-ar fi simtit in­conjurata de urechi vrajmase, ii tinea isonul. Era nascuta Tuliu — si, cand declara 'Sunt o Tuliu', simtea pe cap toate canoanele Bi­zantului — si, in cercurile apropiate, sugera pe de departe ca s-ar trage, filiatie cu complicate ite, din Maria de Mangop. Cand se indigna, sprancenele i se catarau speriate, pierzandu-se in colanul de buclisoare false care-i inconjurau fruntea. 'Un Tuliu, saltim­banc? Mascarici la mese boieresti? Atunci de ce nu vidanjor, dragul meu?'

Ovidiu, incapatanat, tenace si fire independenta, nu s-ar fi lasat induplecat de fraze, afurisenie si o virtuala dezmostenire, dar soarta hotarase in locul lui si intr-altfel. Avea douazeci de ani atunci, spirit de aventura, vocatie si aptitudini pe care si le ignora

Menajul i-l conducea Madame Zoe, o femeie de varsta incerta, tacuta si indemanatica, vaduva unui modest functionar. Ovidiu Tamas ii era recunoscator pentru discretia si rezerva care o carac­terizau. Colonelul se intreba uneori zambind daca in patru ani, puse cap la cap frazele schimbate, au stat de vorba impreuna mai mult de un ceas.

Lua palaria si bastonul din cuier si isi pipai buzunarele hainei: portvizitul se afla la locul lui, cheile zornaira.

Madame Zoe il opri cu mana pe clanta:

Cum doriti conopida, domnule colonel? Poloneza sau la cuptor?

Ovidiu Tamas ridica din umeri:

Mi-e indiferent. La revedere.

Se opri cateva clipe pe treptele inundate de soare. Un domn distins, d'un certain age, cu aspect inofensiv. Prototipul pensio­narului elegant care stie sa-si poarte cu gratie anii, sa guste fru­musetea amurgului. Domnul in varsta urmarit cu interes din spa­tele perdelelor de doamne singure si coapte, cu bust opulent si buza superioara epilata cu Elyse.

Pe lac, o yola picta un urias fluture alb. O adiere usoara legana pletele salciilor, pe celalalt mal, la terasa Pescarus, umbre­lele de un orange viu semanau cu un camp de portocale. Trei liceeni de vreo 15-16 ani trecura pe alee, scazand glasurile cand il vazura. Numerele si banderola de la sapca erau albastru cer. Colonelului ii veni sa rada.

Au tras la fit. Lazaristi! Hm, probabil ca Cismigiul nu li se mai pare indeajuns de sigur

Simti prezenta celuilalt, venit pe poteca din spatele bancii, dar nu intoarse capul. Ramase cu ochii atintiti asupra yolei con­dusa — acum putea sa vada bine — de o fata. Era tanara, bronzata, intr-un sweater marinar, si Tamas o banuia frumoasa.

Admirabila dimineata. De ce nu stai jos?

Buna dimineata, domnule colonel. Ma uitam la fata. Con­duce indraznet.

Basile Sfetcu, barmanul de la Athénée Palace, culese o frunza de pe banca si se aseza menajandu-si cu discretie dunga pantalonilor.

Ce se aude?

Bogdan a fost asasinat.

Stiu, spuse Ovidiu Tamas.

Vorbeau amandoi abia miscandu-si buzele si fara sa se priveasca. Trucul cu capul ascuns dupa paginile unei gazete era rasuflat. Nu mai pacalea nici macar un sticlete de gara.

Ati citit notita din Universul? Concluzia politiei: sinucidere.

Colonelul Tamas dadu din cap:

A fost sugestia noastra. Lasa-i sa creada ca ne-au pacalit.

O pereche in varsta, cu un pechinez, trecu prin fata lor. Fe­meia purta o palarie cu pene negre de corb, barbatul isi tinea mana cu palma deschisa in dreptul inimii: gestul reflex, caracteristic al cardiacilor. Pechinezul, lasat din lesa, nu zburda. Parea batran si blazat.

Domnul Basile ii astepta sa se departeze:

De ce oare l-or fi lichidat?

Nici eu nu pot sa inteleg. Nu vad deloc, intrucat li s-a parut un pion atat de important incat sa-l curete.

Avea o acoperire excelenta

Nu tocmai, de vreme ce a fost reperat. In dimineata cand s-a descoperit crima, urma colonelul, a trecut pe la agentie Viforeanu. Din declaratiile secretarei, avea ceva important de comunicat

Vine in fiecare zi la bar. Credeti

Colonelul Tamas il opri cu un gest scurt:

Nu. In nici un caz dumneata n-ai voie sa te deconspiri. Daca e cazul, va fi contactat prin altcineva. De la Herr Walter mai ai vesti?

Domnul Basile dadu hotarat din cap:

Nu.

Ciudat Ciudat. Sa fii foarte atent. Astia, in general, cand isi scot masca, stau cu aratatorul pe tragaci. Si abia asteapta sa se enerveze

N-aveam incotro, domnule colonel.

Stiu. Bine jucat, dar riscant. Sa speram ca n-a fost un calcul gresit. Oricum, verifica bine patul in care te culci Ce vesti ai de la Eforie?

Von Sundlo e urmarit pas cu pas. Incepu sa rada: Il tato­neaza trei randuri de agenti: ai Gestapoului, ai Intelligence Service-ului si ai nostri. Chestiunea e care vine primul la zar.

Tt! facu Ovidiu Tamas. Nu care vine primul. Ale cui sunt mai bine masluite. Pocni din degete cu oarecare ciuda: timpul nu e in favoarea noastra.

Ramase tacut o vreme, inventariind distrat imprejurimile. Privelistea se animase. Pe lac aparusera mai multe yole, cateva barci striate rosu si alb cu emblema clubului nautic. Se insufletise si malul: persoane in varsta, 'asa mi-a recomandat doctorul, miscare, cat mai multa miscare', landouri catarate pe roti inalte ca ale bicicletelor de dinaintea celuilalt razboi, guvernante — inconfundabile Gretchen — admonestand in nemteste copii de casa buna. Fetite bucalii cu bucle englezesti, dulci ca Shirley Temple, baietei cu breton, in pantaloni scurti tirolezi, din piele de drac.

O femeie eleganta, tanara, cu pas unduios trecu pe alee. Colonelul Tamas o urmari lung cu privirea, constatand in acelasi timp ca barmanul nu-i acorda nici o atentie.

'Curios! Ma intreb ce-l intereseaza de fapt. Care-i marea hiba? Evident, exceptand dorinta fanatica de a parveni'

Dar deocamdata n-avea importanta. Era un agent necesar: abil, plasat intr-un loc excelent, leal.

Domnule colonel Credeti intr-adevar in realitatea armelor secrete?

Ale lui Hitler?

Bineinteles.

Ovidiu Tamas isi trecu degetele peste mustata carunta, tunsa englezeste.

Da, baiete Cred. Instinctul ma avertizeaza ca e vorba des­pre ceva mai mult decat simple baloane de sapun. Si o cred si altii Dovada, interesul serviciilor de informatii aliate. Desi, in capraria asta, esti obligat sa verifici orice ipoteza inainte de a o inlatura.

Sfetcu isi aprinse o tigara. Bricheta extraplata de aur, intre degetele fine, de crupier, ale barmanului sugera o reclama Cartier din Petite Illustration.

Ma gandesc mereu ca ar putea fi o manevra a nemtilor, iar von Sundlo o nada. Ca urmarim o pista falsa.

Colonelul rase incetisor:

Avem altceva mai bun de facut?

Desigur, in materie de spionaj, manevrele de intoxicare con­stituiau un truc curent; insasi 'pensionarea' lui Tamas cu patru ani in urma, cand incepuse sa se prefigureze evolutia evenimen­telor, si falsa aservire a serviciului de informatii roman nemtilor se inscriau la aceeasi rubrica. Sefii Biroului 2 prevazusera inca din '38, imediat dupa ocuparea Cehoslovaciei, itinerarul razbo­iului, de parca l-ar fi citit pe o harta.

Hitler pierde razboiul, domnilor, afirma pe atunci, plin de siguranta, G., unul dintre asii muncii de informatii. E in legea firii, a bunului simt, bunul simt al istoriei, al umanitatii. Fiarele nu sunt victorioase nici macar in povestile cu capcauni. E o ches­tiune de civilizatie si de bun gust.

S-au mai vazut, totusi, cazuri, opinase cineva.

A, temporar, temporar! Suntem insa obligati ca acest tem­porar sa-l reducem la minimum. Avem un avantaj: tot poporul e impotriva dihaniei fasciste.

Lui G. ii placea sa braveze, folosind adesea un limbaj non­salant, de club, dar avea ochi si minte limpede. Poporul, intr-ade­var, pe diferite cai, reactionase. Sabotaje in uzinele si fabricile de armament, incendierea arsenalului militar de la Targoviste, arun­carea in aer a depozitului militar de la Buzau. Oamenii cadeau, anii grei la care fusesera condamnati luptatorii antifascisti doar in cursul anului 1943 insumau secole: cadeau, dar nu se lasau in­franti. La Palat, contradictiile dintre rege si dictator luasera pro­portii ireductibile, Maniu si Bratianu tatonau diplomatic in vede­rea desprinderii Romaniei din santajul hitlerist, incercau tratative cu reprezentantii S.U.A., Marii Britanii, Uniunii Sovietice. Re­gele, sub presiunea evenimentelor si silit de circumstante, forta si influenta comunistilor nu puteau fi ignorate, acceptase contacte si discutii cu reprezentantii acestora. Mihai Antonescu contacta aliatii la Madrid, Roma, Stockholm, Cairo.

Dar acum deocamdata

Tamas declara, parca fara legatura:

Timpul ne preseaza.

Domnul Basile isi privi instinctiv ceasul Omega. Mai avea exact o jumatate de ora ca sa ajunga la slujba.

Sunteti probabil informat ca baroana von Kohler e la Eforie.

Colonelul dadu ganditor din cap:

Ihi Si ca n-a facut nici un secret din aceasta plimbare.

Cum va explicati situatia?

E o femeie care nu poate trece neobservata si, la randul ei, e filata. Deci, misterele nu mai aveau sens Da, o agenta iscu­sita al dracului de iscusita.

Sfetcu isi consulta din nou ceasul.

Domnule colonel, la douasprezece trebuie sa fiu la hotel. Care sunt dispozitiile dumneavoastra?

Ovidiu Tamas respira adanc:

Am reusit sa interceptam o corespondenta ultra secreta: Himmler catre verisoara Edith

'Uluitor!' reflecta Sfetcu. Genul asta de comunicari se faceau prin ambasada si nu pe calea postei obisnuite. Insemna ca Biroul 2 avea un om bine infipt chiar in parohia lui von Killinger.

Ravaselul cu pricina contine un ordin categoric. Femeia care-l insoteste pe von Sundlo, aceasta Elvira Manu, trebuie inla­turata cu orice pret. Mai precis, lichidata.

Barmanul facu ochii mari:

Ce au cu ea?

Mde Probabil ii ingrijoreaza. Avertizeaza agentul nostru sa fie foarte atent. Daca doamna Manu ii nelinisteste pe ei, s-ar putea sa ne intereseze pe noi. In consecinta, o vrem vie si neva­tamata. 'Desi, completa in gand, boche-ii sunt in genere tintasi buni si incapatanati. Arareori isi rateaza glontul Uite un cal pe care n-as paria'

***

De cum il zari, coana Aneta isi zise ca misirul e pus pe chef de zile mari. Ochii rosii, de iepure, ca ai blonzilor cand se ciupesc, straluceau, fata botita radea sarbatoare, 10 Mai, nu alta!, si bratele ii erau pline de delicatesuri. Tuns si ras proaspat, mirosea de la distanta a frizeria domnului Gicu, 'La briciul regal'.

Da' stiu ca esti ferches, don' Guta! se minuna coana Aneta, scotandu-si sortul peste cap. O fi onomastica matale!

Misirul ridica victorios un deget:

Secret, coana Aneto! Da' pana mai incolo, intinde matale acilea un stergar si binevoieste la niste paharute. Da' mai mascatele!

Cu gesturi imparatesti, incetinite, punctand valoarea fiecarei cumparaturi, incepu sa deserte plasele. Consola bufetului cu raf­turi imbracate in hartie creponata, rosie, se dovedi neincapatoare.

Coana Aneta, extaziata, isi uitase mana la gura: icre proas­pete, mezelicuri subtiri, o roata de branza — soi simandicos in poleiala tare ca tabla — un curcan in tipla, cofeturi, sticle boieresti mai pantecoase ori subtiri ca sticla de lampa, o cutie de havane si cateva pachete Regale cu carton.

Te pomeni' ca-ti plati Goldenberg comisionul!

Don' Guta dadu dispretuitor din mana:

Cine?! Calicul ala? Doua sutare ca sa-i plasez un car de zdrente! Nu ma incurc cu falitii, coana Aneto. Nu face de un obraz Alt glagore am eu si alt soi de afaceri sucesc. Pai crezi matale ca degeaba am tinut slujba la Casatie? Coana Aneta, la al doilea pahar de coniac baut cam pe nerasuflate, cuprinsa de eufo­rie, dadea din cap sincer incredintata.

Eu te-am cunoscut de la inceput Se cunoaste pe om! Asta e!

Misitul, gadilat, ceru amanunte:

Ce-ai cunoscut?

Pai, de Ca nu esti un fitecine Omul destept se cunoaste.

Uitasera amandoi ca mai ieri, ori saptamana trecuta, don' Guta umbla pe zloata ori vipie, pana-si ferfenita picioarele, dupa o invarteala de un pol, sa-si mai rotunjeasca pensia de cateva sute de lei. Uitase coana Aneta zilele, nu putine, cand pe primusul misitului nu dadea in unda nici macar ceainicul. Statea incuiat in odaie, cu nasul varat in perna, sa nu simta miros de bucate. Coana Aneta avea plita tot pe sala si se dadea in vant dupa toca­nite si iahnii. Aromele patrundeau serpeste pe sub usa si lui don' Guta ii ploua in gura. Spalatoreasa, miloasa de fel, il poftea la 'un cevasilea asa, de un gust', dar misitul se urnea greu, se lasa rugat. Avea ambitie si nu-i placea sa intinda mana.

Mai ia copanelul asta, coana Aneto Sa nu zici ca nu-i gustos.

Gustos, don' Guta. E potrivit de fraged. Pe asta l-au ametit pe putin c-un dorobant de rom si p-orma l-au rapus. E de la car­ciuma lui Banciu, asa-i?

Toate alea le ghicesti, coana Aneto

Muierea se facu modesta:

Ei Ca orice gospodina. Crasmarita e mestera mare. A fost bucatareasa la ala, cum ii zice? Om mare, cu putere General Gasi: Averescu. Stiu ca s-a procopsit acolo.

Don' Guta afirma:

Toti ne procopsim la o adica.

Mai e si norocul omului! Nu se brodeste toate dupa cum pofteste orisicare.

Ce noroc? Ce brodeala! Ce-mi umblati cu chestii d-astia? Sa fii treaz si vrenic, asta-i spilul. Uite la Antonescu! La cinci dimi­neata sare sus, ca nemtii, si dup-aia da-i instructie! E vrenic, asta e!

Ti, ti, ta! Da' Antoneasca, tot asa o fi?

Don' Guta dadu hotarat din cap. Il ungea miere admiratia spalatoresei si in fata ei se simtea important si atotstiutor.

Tot asa! La datorie. E vrenica, asta e!

O coace singura painea?

Coace, n-avea grija, coace! Adica, de ce sa manance painea strainului?!

Care strain, don' Guta?

Pai Gagel? Ce-i Gagel? Nu tot soacat?

Coana Aneta isi framanta incurcata tivul rochiei.

Eu sunt femeie proasta, don' Guta. Nu pricep Zici de soacati Da' noi acum nu ne daduram cu ei? Eu asa stiam

Misirul rase superior:

Ehei, acolo alta-i politica. Ne daduram la motoare, dar painea, vezi cu painea, chestia sta altcum. Ia mai ada o sticla Da' parca as lasa spirtul. Mai bine un vinisor.

Sorbi cu pofta, dupa care ciocni:

Fain! Sa traim, coana Aneto, si acum sa-ti spui secretul

Coana Aneta se apleca peste masa, cu privirea si urechile labartate de curiozitate:

Chiar asa! Ca uitai secretul!

Misitul inghiti restul paharului, emise un 'aaa' adanc, de satisfactie si isi sterse mustatile ude.

Cum zic, ma-ntorc azi de la daraveli mai curand decat gandeam. Sa fi fost trei zic, hai sa m-abat pe la Banciu, sa iau o cinzeaca. Dau sa intru si ma propteste unul, zambaret al naibii. Zic, pardon! Zice, sa traiesti, nea Guta! Ma uit la el, palarie si baston, batista la piept, chestii din astia. Ce mai, om mare, boier.

Extraordinar! se minuna coana Aneta. Si zi, te cunostea?

Vezi bine. C-o fi, c-o pati, zice ca-i nepotul lui don' Duca.

Misitul arata cu degetul gros peste umar, spre odaia printului.

Mai toarna si dumneata, coana Aneto, ca din asta nu face nimeni scurta la mana.

Femeia, interzisa de senzational, varsa pe fata de masa.

Las' sa fie de sufletul raposatilor! o linisti misitul. Zice

Cine zice, don' Guta?

Asta a lu' mosu'. Zice, hai sa luam impreuna un aperitiv. Eu unul n-am 'dejunat' Zic: Ma tratezi cu onoare, domnule, si nu pot sa refuz. Uite, acilea, la Banciu, are o tuica de Valcea si fleici pe cinste. Mai e patricieni si alte chestii d-astia. Zice: Asi! Poftesc la ceva mai fin. Uite, hai la Colonade, ca-s acilea, la doi pasi. Coana Aneta cazu pe spate turta:

Ca la cinema, don' Guta.

Misirul, umflat ca un curcan, se foi in scaun.

Chiar ca la cinema! Sa vezi colea sticlarie, chelneri in strai de ginerica, mese intinse cu mormane de bucate.

Ce fel de bucate?

Fineturi, coana Aneto! Numai fineturi si chestii d-astea. Lux nespus, ce mai! La a doua tuica, o iau pe direct, cum ma stii Zic, dom'le Duca, ma tratezi cu mare onoare, eu unul care am fost in Casatie treij' de ani, cunosc adica la omul subtire si-ti mul­tumesc de cinste. Zice: nu-mi multumi, coane Guta, eu iti sunt dator dumitale

Spalatoreasa isi scociori o nara cu degetul, reflectand:

L-oi fi ajutat la o nevoie, cum esti dumneata inimos.

Misirul incuviinta dand din cap:

Fapta buna n-o ia vantul, coana Aneto zice: mi-a vorbit unchiu-meu de dumneata.

I-auzi!

Da, zice, ma bucur ca are vecini cumsecade si saritori. Dum­neata — adica eu, preciza el — si doamna Aneta — adica dumneata.

Spalatoreasa se aprinse faclie. De emotie ramase muta cateva secunde.

Ti-a zis si de mine?!

Zis! Zice: d-aia nici nu se muta, ca unde mai gaseste oameni cumsecade, saritori si fara interes?

Coana Aneta suspina:

Vezi, avea dreptate raposatul — si se uita instinctiv spre fotografia postasului prizonier pe perete intr-un chenar de scoici: muieratic, fluiera-bute, da' prost nu! Cica intai sa-ti cauti vecinii si p-orma sa cumperi casa.

Don' Guta, nelinistit ca discutia sa nu se abata pe alte fagase, concluziona ferm:

Boieri, dom'le! Ce mai! Zice, nu stiu cum sa va multu­mesc si sa va rog, pe dumneata, don' Guta, si pe doamna Aneta sa aveti grija de bietul unchiu-meu. La o adica, e batran si, la o boala, intelegi dumneata, si tot chestii d-astia.

Ametita, impresionata de propria sa filotimie, coana Aneta lacrima.

Asta om, don' Guta.

Cand sa plecam, urma misirul emotionat si el, zice, uite, imi pare rau ca n-a fost si coana Aneta cu noi. Da' pana la un alta data, sa luam, zice, niste gustari si pentru 'mneaei. L-a chemat pe unu', ginerica d-ala, nu-s ce i-a tot balmajit, da' pricepeam ca se avanta tot la soi ales. O caruta de parale i-a numarat aluia Sa traiesti, coana Aneto, si de bine s-avem parte!

Vezi, dumneatale, don' Guta, filozofa femeia. Omul tre­buie sa fie bun si cumsecade. Ca binele la om bun trage si ponosul la ticalos. D-aia Ilonka a farmacistului sta cu buza umflata si burta la gura O data sa dea si ea cu matura pan curte ori sa spele salili, ca de buna ziua ii e cusuta gura.

Don' Guta, brusc interesat, casca gura:

A lasat-o Gica? Ala de la macelarie?

Ala! confirma femeia cu satisfactie.

Ei, nu ma-nnebuni! Si cum asa, coana Aneto?

Umplu din nou paharele, pregatindu-se cu voluptate sa as­culte episoadele unei intamplari senzationale.

I-auzi! Parca bate cineva.

Coana Aneta privi spre desteptatorul CFR cu steagul tricolor pe cadran, de pe bufet.

Cin-sa fie, pacatele mele, la ceasul asta! E noua trecute.

Bataile in usa se repetara.

Cine-i?

Om bun.

Don' Guta se ridica nesigur pe picioare.

Las' ca deschid eu Barbat Intelegi La chestii d-astia

Limba i se impleticea si ajunse la usa, tinandu-se de mobila. O crapa cu prudenta si ramase incremenit.

Dumneavoastra?! Pai poftiti! Coana Aneto, dumnealui nepotul, vreau sa zic da' intrati!

Marin Viforeanu zambea cu toti dintii, simuland jena. Dintr-o privire sesiza ambianta, masa plina, sticlele goale, starea de spirit a celor doi. 'Sunt pulbere!'

— Imi pare rau ca deranjez dumneaei, desigur, e doamna Aneta! Incantat sa va cunosc.

Ii lua mana sa i-o sarute, dar coana Aneta, bine crescuta in mahalaua Catelu, si-o trase in jos.

Lasati stiti Adica Nu luati loc? Numa' ce vorbeam despre dumneavoastra Sunteti, zau asa Prea de tot.

Se foia fastacita, inventariindu-si disperata bunele maniere.

Don' Guta, ca mai umblat, trase un scaun:

Nu cinstiti cu noi un paharel?

Viforeanu surase cuceritor:

Poate maine Acum sunt foarte ostenit. Imi pare rau ca v-am deranjat

Vai de mine! sari coana Aneta. Nici vorba.

Vin cu o mare rugaminte la dumneavoastra Eu locuiesc la Craiova, am venit doar in trecere Trebuia sa innoptez la un amic, dar e plecat din Bucuresti.

Amandoi il priveau avizi, cu gurile cascate.

Ca si unchiu-meu.

Asa-i, facu spalatoreasa, nu-l zarii de cateva zile.

Tocmai. E la bai M-as putea duce, desigur, la un hotel, dar va spun sincer, nu pot sa dorm in hoteluri. Imi miroase a plos­nite si bradolina si, de fiecare data, imi lipseste cate ceva din valiza

Don' Guta aproba competent:

Asa-i, dom'le! Toti e oti! Te fura pe la spate si din ochi. Ce mai, tot chestii d-astia!

Viforeanu dadu din cap:

Dumnealui cunoaste situatia. De aceea v-as ruga sa-mi permiteti sa dorm o noapte, doua in odaia unchiului meu. Stiu ca aveti cheia

Coana Aneta sari la bufet:

Da' cum nu, domnu' Duca. Ca doar eu ii fac curat Ia poftim S-a brodit bine ca abia i-am asternut proaspat Prosoape curate gasiti in sifoniera Daca aveti nevoie de un ceva, imi bateti in usa la orice ceas

Viforeanu se pierdu in multumiri si plecaciuni. Peste cateva clipe se afla in odaia printului Stefan Duca.

Coana Aneta comenta fermecata:

Vezi! Asta-mi place mie: omul sa fie popular.

Boier, dom'le! confirma don' Guta. Boier adevarat. Nu umbla cu chestii d-astia!

Drumul durase neasteptat de mult. Un itinerar acciden­tat, folosind cele mai diverse mijloace de locomotie: avionul pana la Paris, trenul pana la Geneva, din nou avion, o trasura antediluviana pana la Sotowicze — gara Belgrad fiind bombardata si deci inutilizabila — si, in sfarsit, iar trenul pana la Bucuresti.

Spre marea surpriza a lui de Villar, Manja se dovedise, in ciuda calatoriei plina de incomoditati, un companion agreabil, fara nervi, primind cu naturalete si chiar buna dispozitie inciden­tele, uneori mai mult decat neplacute, intervenite pe parcurs. De pilda, drumul cu drosca descoperita de la Belgrad pana la Soto­wicze, pe o furtuna care semana a taifun, iar ei, surprinsi neechi­pati, dardaiau, pana si cu lenjeria leoarca, ar fi pus la incercare chiar nervii si rabdarea unei persoane mai darze. Manja, cu buclele ude lipite de cap, parea un strengar de doisprezece ani. Obrazul rotund era rumen, stropii de ploaie ii pulverizau cu diamante genele fri­zate, ochii, gura, intreaga faptura suradea fericita.

Mi-e teama sa nu racesti.

Baroana von Sundlo ii stranse degetele.

Nici o grija. Sunt obisnuita cu dusurile suedeze.

Si, intr-adevar, nu racise. In cursul acestei calatorii spaniolul avea sa-si dea seama ca, in ciuda fragilitatii aparente, Manja avea o rezistenta de invidiat. In general, ii oferise surprize. Fetita mof­turoasa si fara minte, frivola si excentrica, trada in momente cheie insusiri care puneau pe ganduri. Avea intuitii neasteptate, tact — cand voia — si, particularitate aproape de neintalnit la genul ar­borat — fetita jucarie —, stia sa taca.

La un moment dat, de Villar se intreba chiar daca nu are de-a face cu un personaj trucat, Manja-papusa fiind de fapt masca in spatele careia manevra o mare actrita, inzestrata cu o inteligenta redutabila. Inteligenta redutabila, pentru ca doar o minte iscusita poate simula convingator prostia copioasa. De Villar cunoscuse la Londra, in vremea studentiei, un autor englez de mare succes. Cu prilejul unei discutii pe teme de tehnica literara, acesta facuse o afirmatie care acum ii revenea in minte:

'Pentru un scriitor', sustinea omul de litere englez, 'daca el insusi nu e un imbecil, cel mai greu e sa redea la modul concret, deci replica si nu comportament sau descriere portret, prostia unui personaj. Nu-i trece prin minte ce poate spune un tampit, ca sa sune veridic. Cunosc o singura exceptie: Galsworthy in Beyond. Daphne este o capodopera de cretinism'.

Manja ii surprinsese de cateva ori privirea concentrata:

Cand te uiti asa la mine, ma simt ca la Roentgen.

Esti frumoasa.

Nu-s frumoasa. Sunt dulce. Dar nu de aia te uiti asa.

De Villar concluziona: 'actrita sau autentica, am nevoie de ea. Iar cu ochii in patru, in paispe, sau chiar in o suta, daca se poate, sunt obligat sa fiu, indiferent de ipostaza'.

Hotarasera ca la Bucuresti sa traga amandoi, evident, in apar­tamente distincte, la Athénée Palace.

Mi-ar placea sa fiu numai cu tine, singura, departe de Kurt, dar iti dai seama ca ar parea ciudat sa nu ma instalez in apartamentul sotului meu.

Lui de Villar, desigur, ii convenea situatia. Pentru a patrunde in anturajul colonelului von Sundlo trebuia in primul rand sa se afle in imediata lui apropiere. Obiecta totusi de forma, simuland ingrijorarile amantului clandestin:

Nu cred ca e prudent, draga mea, sa ne aranjam in acelasi hotel. Sundlo trebuie sa ignore cunostinta noastra, ca sa nu zic mai mult.

Manja il privi amuzata:

Ce copil poti fi, Octavio! Dar nici prin gand nu-mi trece sa-i ascund ca ne cunoastem si ca am traversat impreuna Europa.

Hm, iti inchipui ca amanuntul i-ar putea face placere?

Ti-am mai spus ca il cheama Kurt si nu Othello. Si, pe urma, m-ar prinde cu minciuna cat ai bate din palme. Reichul n-are paine, dar spioni peste tot

Spaniolul continua sa para nehotarat. Manja ii sari in brate.

Hai, iubitule, nu fa mofturi. Am venit aici pentru tine. Nu suport ideea sa nu fim impreuna.

Ma gandesc la situatia ta.

Gandesti prea mult. Ai incredere in mine. Sunt eu minte de vrabiuta, dar pe Kurt il cunosc. Si cand ai sa-l cunosti si tu, ai sa-ti dai seama ca nu-mi da cine stie ce importanta.

Cedand totusi unui capriciu de ultim moment, justificat — 'la urma urmei, daca acasa nu practicam dormitor comun, nu vad de ce ne-am schimba obiceiurile in strainatate' —, Manja angaja un apartament separat. De Villar retinu o garsoniera la acelasi etaj.

Directorul hotelului Aristide Stanescu, intra in barul aproape gol. Ii facu discret cu ochiul domnului Basile, scotoci cu privirea interiorul, de parca ar fi vrut sa se asigure ca totul e in regula si trecu in oficiu.

Barmanul ridica interogativ capul: 'Ce-i?'

O chestie care o sa-ti placa, spuse Stanescu netezindu-si instinctiv tampla gominata. Ne-au picat chiar acum doi porumbei calatori. Doi porumbei ai naibii de interesanti!

Domnul Basile isi subtie ironic privirea.

Cu o stafeta de la Mussolini, imi inchipui. Care-i chestia?

Doi frumosi, un diplomat spaniol si

Si?!

Doamna baroana Kurt von Sundlo.

Barmanul deveni atent:

Au venit impreuna?

Aristide Stanescu ranji:

Nu cred ca se poate fi mai impreuna decat sunt astia doi. Pariez ca le e de-ajuns un singur pat. Si ala de campanie. Baroana a cerut un apartament separat de al neamtului. Spaniolul s-a insta­lat alaturi. Rase: ii desparte un zid, dar in nici un caz cearsaful

Sunt ticniti?

Nu i-am intrebat.

Esti spiritual, nu?

Nu, batrane. Spun doar ce se vede cu ochiul liber. Se mananca din ochi. Mai ales ea.

Cum arata?

Fantele tanar, toreador cu mutra de Ramon Novarro. Po­rumbita picanta, papusa-vamp pentru porte-feuilles-uri din piele de crocodil.

Altceva?

Aristide Stanescu desena o figura mirata: 'Nu-i de-ajuns?'

A, ba da! Baroana face acum un dus. Tie iti plac femeile transpirate?

Du-te dracului!

Peste o jumatate de ora, Manja, improspatata, intr-un chimono japonez autentic, crapa usa si arunca o privire prudenta in lungul coridorului: un covor de calitate, vaze cu flori proaspete cocotate pe piedestale inalte, usi mute, liniste. Din doi pasi ajunse la garsoniera lui de Villar si se strecura soparla inauntru.

Spaniolul, in halat de baie, tocmai aprindea o tigara.

Esti nebuna, Manja. O nebuna adorabila

Dar tot nebuna, stiu.

Era vorba ca te odihnesti

N-am mai avut rabdare. Trebuia sa ti-o spun imediat. Kurt e plecat.

De Villar o intrerupse:

Dar stiam, draga mea. Ti-au comunicat-o la receptie.

Lasa-ma sa vorbesc. Mi-au zis-o de parca ar fi plecat intr-o vizita sau la cinema. Pentru ca ne-au vazut impreuna. Discretie de casa mare, intelegi

De Villar isi incrunta sprancenele.

Dar unde dracu' e?

Undeva, la Marea Neagra. Mi-au telefonat acum, in ca­mera N-am retinut statiunea. O plaja in orice caz. Cum ar fi Nisa.

De Villar, derutat, facu cativa pasi prin camera.

Si-acum Ce-ai de gand sa faci?

Trase nervos din tigara: 'Al dracului sa fiu daca eu insumi stiu ce trebuie sa fac!'

De aia am venit. Sa ne sfatuim.

— In ultima lui scrisoare ti-a pomenit despre asa ceva?

Nu, dar ce importanta are? Nu-mi trimite jurnalul lui de zi. Parerea mea e ca normal

Normal, ce?

Normal ar fi sa ne ducem si noi acolo.

De Villar ii prinse barbia cu o mana. Cu aratatorul de la cea­lalta ii ciocani usor fruntea:

Scumpa mea

Manja se smuci:

Nu-mi spune ca acolo nu face tic-tac! Mi se intampla sa si gandesc. Si am gandit foarte bine. Am venit ca sa-mi vad sotul si e cat se poate de firesc sa ma duc dupa el.

O secunda! Ti-a trecut prin minte ca el s-ar putea sa nu nutreasca aceeasi dorinta?

Stiu ca nu insemn mare lucru pentru Kurt si tocmai de aceea nici nu-l incomodez. Nu face caz de mine, de cate ori sa-ti spun?

Din nou de Villar incerca sentimentul nelinistitor ca netotia papusii din fata lui e discutabila. Rationamentul 'incomodeaza doar cel de care ti-e teama ori te leaga vreun interes' nu apartinea unei minti marginite.

Bine, conceda de Villar, sa admitem ca sosirea ta nu va devoala nici un secret. Dar ce caut eu cu tine? Acolo?

Se simtea teribil de derutat. Chiar vis-à-vis de Manja, careia ii cantase despre importanta lui misiune la Bucuresti, nu putea sa justifice o vacanta intr-o statiune de pe malul Marii Negre. Cat despre von Sundlo Si aici, la Bucuresti, s-ar fi aflat fata de el intr-o situatie mai mult decat ambigua. Insotind-o insa pe Manja intr-un Cannes ori Monte Carlo romanesc, pozitia lui devenea grotesca, imposibila.

Manja argumenta slab:

— In definitiv, n-ai dreptul la o vacanta? Ca si el?

Sa lasam copilariile. In afara de asta eu am o misiune la Bucuresti, nu sunt de capul meu.

Manja lasa nasul in jos. Rosti cu glas inlacrimat:

Daca m-ai iubi

Dar te iubesc, draga mea. Nu trebuie insa sa fim absurzi. Spune tu ce sa fac'

Nu stiu. Dar fara tine nu plec nici eu.

'Pana la urma, am sa-l conving. Stiu ca asa va fi. Totdeauna a fost asa cum am vrut eu'

De Villar se rezema cu toata greutatea de pervazul ferestrei.

'Ma voi duce, desigur, cu ea. N-am alta solutie ca sa ma apropii de Sundlo. Dar care-i formula? Sub ce pretext?'

Sa ne mai gandim, Manja. Acum suntem obositi Ne odih­nim si discutam diseara.

Baroana von Sundlo ii sari de gat:

Dorm cu tine, dragul meu. Am lasat vorba la receptie sa nu fiu deranjata sub nici un motiv.

De Villar o lua in brate si o culca pe patul cu cuvertura de matase purpurie. Purpurie ca trandafirii din glastra de pe consola cu oglinda, ca si buzele Manjei.

***

Cu coatele rezemate de balustrada balconului, Edith von Kohler plimba binoclul scotocind plaja. Ziua splendida, cu o mare nu prea agitata, dar suficient de nervoasa pentru ca valurile sa ispi­teasca, golise hotelul si vilele Eforiei. Chelneri in vestoane albe, purtand tavi cu bauturi racoritoare, bere si inghetata, se strecurau cu abilitate printre sutele de trupuri bronzate, chaiselongues-uri, umbrele si saltele pneumatice. Le faceau concurenta bragagiii, carandu-si marfa in butoiase instalate pe carucioare cu doua roti, tigancile cu porumb fiert, puii de tatar cu naut, floricele calde, seminte, siraguri de margele si bibelouri facute din scoici.

'Un cliseu cum nu se poate mai tipic si concludent, gandi baroana. O priveliste care spune totul despre exotismul acestei tari. Occidentul si Orientul oferite pe aceeasi tipsie, un curcubeu cocktail'

Mana care plimba binoclul se opri. Edith mari imaginea.

— In sfarsit, i-am gasit.

Herr Walter care, toropit de soare, aproape adormise in foto­liul de rachita, se redresa:

Va felicit Oamenii dezbracati seamana toti intre ei.

Femeia n-arata rau

Edith o cerceta cunoscatoare. Nu, deloc rau. Un trup nervos, croit pe verticala, un maiou de baie albastru cardinal, scotand in evidenta minunat bronzul de miere al trupului. Elvira isi aduna parul intr-o casca de guma si, cu bratele ridicate, corpul isi des­lusea si mai limpede linia eleganta.

Da da, repeta baroana. Deloc rau pentru o femeie de varsta ei

Herr Walter o privi pe sub sprancene.

'Nu esti cu mult mai tanara decat ea' Se abtinu insa de la orice comentariu.

Iar asemanarea cu Dagmar, de-a dreptul socanta. Bietul Kurt e ravajat rau

Herr Walter observa ingaduitor:

Mi se pare un miracol ca mai traieste! Si mai ales ca se misca. Medicilor le era teama sa nu ramana paralizat.

Cei doi se luasera de mana si se indreptau spre apa. Cicatricea vanata de pe spinarea lui von Sundlo parea un sarpe intepenit. Edith von Kohler se stramba.

Urata rana. Abandona brusc binoclul si isi trase peste costumul de baie un halat usor: ma astepti in camera dumitale Am o idee

Walter o privi interogativ. Baroana zambi subtire:

— Inainte de a arunca un obiectiv in aer, trebuie sa stii ce contine.

Neamtul ridica din umeri:

Ordinul e clar! Dama trebuie lichidata.

Baroana von Kohler culese de pe un fotoliu sacul de plaja din pai de orez:

Dupa razboi, am sa te angajez la ferma mea. Esti bun pentru injunghiat porcii Da, sunt convinsa ca te vei achita foarte bine

Herr Walter rase:

Iertati-ma, baroana, dar nu vad deosebirea

Isi netezi grumajii cu muchia palmei: operatia e aceeasi

Actiunea de lichidare a acestei femei n-are voie sa dea gres. Un rateu ii va avertiza asupra intentiilor noastre. In plus, von Sundlo e un om primejdios si care nu suporta sa i te pui de-a curmezisul.

Completa in gand: 'Un om primejdios si, in primul rand, necesar'

Colonelul von Sundlo, culcat pe burta, cu barbia rezemata in pumni, simtea soarele infigandu-i in spinare o perie de ace. Cal­dura devenise insuportabila si cicatricea incepuse sa-l usture.

'Dupa ce se intoarce de la dus, plecam'

'Ador marea, spunea Elvira, dar nu sa se usuce pe mine Nu suport sa-mi simt pielea sarata si incretita de soare'

La cativa metri de el, doi copii de vreo patru ani, cu lopatele si galetuse, construiau un castel de nisip. De fapt, opintea baietelul; la al treilea sau al patrulea contrafort ridicat, fetita care-i con­templa cu rabdare eforturile, calca in picioare edificiul. Baietelul incepea sa planga si o lua de la capat. Jocul dura cel putin un sfert de ceas.

'Curios!, filozofa colonelul. Iti vine sa crezi ca unii se nasc cu instinctul de a distruge. Spirit distructiv congenital'

O, exclama melodios un glas care continua in limba ger­mana: Iata o placere cu totul neasteptata. Buna ziua, baroane!

Von Sundlo tresari. Edith von Kohler, in halat alb de plaja si ochelari cu rama de plexiglas bleu-ciel, in nuanta costumului de baie, ii zambea cu toti dintii.

Colonelul se ridica:

— Intr-adevar. Cu totul neasteptata.

Nu stii ce placere imi face sa te vad Iti petreci concediul la mare? Procedezi foarte inteligent. Soarele este cel mai bun medicament Ah! Ce noroc!

Vorbea repede, parca intr-adevar incantata, zambea vesela, gesticula, radea, afisand o volubilitate, o dispozitie superficiala care nu-i erau caracteristice. Von Sundlo o cunostea indeajuns de bine ca sa simta artificialul.

Noroc? La ce va referiti?

Pusa pe alt ton, intrebarea ar fi parut agresiva.

Ca te-am intalnit Iti spun drept, am avut o dimineata plictisitoare

Colonelul surase:

O situatie neobisnuita pentru doamna baroana von Kohler, atat de anturata de obicei.

O, gasesti?! Va sa zica asta e impresia pe care o las! in realitate, si cei mai amuzanti oameni pot deveni la un moment dat obositori. Tot ce-i bun merge de trei ori, spunem noi. Eu, rase, nu sunt de acord. Suficient e de doua ori

Uneori si o singura data, ceda colonelul unei dispozitii sarcastice.

Ca de pilda?

Un glont bine tintit.

Edith, surprinsa, isi scoase ochelarii. Il privi fix o clipa, apoi izbucni in ras.

Ai dreptate. Dar, cel putin aici, nu trebuie sa ne gandim la asa ceva. O zi minunata, femei splendide, pescarusi Am venit sa fac o baie, dar cred ca m-am razgandit. Apropo, ai salutari de la varul meu.

Von Sundlo se inclina:

Sunt prea onorat. Transmiteti va rog respectuoasele mele multumiri excelentei sale domnului ministru Himmler.

Peste umerii baroanei, o vazu pe Elvira apropiindu-se. Isi stranse parul ud intr-un coc si scotocea din mers sacosa de plaja, cu gesturile mici, nervoase, caracteristice femeilor cand cauta un obiect ratacit in talmes-balmesul de fleacuri inghesuit intr-o geanta mare.

Dand ochi cu Edith, avu o miscare imperceptibila, de recul, care nu scapa baroanei.

Femeile inclinara usor capul, cu un suras conventional.

'O veche si buna prietena', sunase recomandarea lui von Sundlo.

Edith von Kohler arbora un zambet seducator:

Te invidiez, baroane, pentru asemenea prietenii.

Von Sundlo isi drese glasul. Rosti in franceza:

Doamna Manu nu vorbeste limba germana.

O! scuzati-ma. Trebuie sa va spun, stimata doamna, ca sunteti foarte admirata. Ieri seara, in bar, prietenii mei incercau sa va ghiceasca nationalitatea.

Si, intreba linistita Elvira, au ghicit?

Edith rase vesela:

Parerile calatoreau spre nordul Europei. Dar cred ca doc­torul Walter a concentrat cel mai bine opinia: o frumusete uni­versal valabila.

Elvira Manu zambi, mereu calma:

— Intr-o societate care se bucura de o prezenta eclipsanta, ca a dumneavoastra, complimentul e magulitor.

Baroana isi arata din nou dantura impecabila.

V-o poate confirma Walter insusi. Fiind om de afaceri, a lansat o comparatie camatareasca: universal valabila, precum lira sterlina.

Hm, spuse von Sundlo, m-ar interesa parerea — tot cama­tareasca — a ministrului nostru de finante.

Baroana simula uimirea:

Ce s-a intamplat cu dumneata, von Sundlo? Candva te inte­resau opiniile unor persoane mai sclipitoare. Ah! Soarele acesta e ingrozitor In vacanta, oamenii sunt mai putin conventionali. In­draznesc sa fac o propunere: Nu vreti sa luam ceva rece pe terasa?

Von Sundlo se consulta scurt din ochi cu Elvira.

La dispozitia dumneavoastra, doamna baroana.

In gand, o injura mai trivial si suculent decat o intreaga echipa de hamali din portul Hamburgului. Cand se asezara sub umbrela albastra, care le ocrotea masa, hotararea era luata.

'O sa fugim! Trebuie sa gasim undeva o gaura unde sa nu ne dibuie porcii astia! Sa nu mai simt in permanenta gheara de politist a lui Himmler, sa n-am in fata ochilor ratul lui Göring, gura baloasa a lui Müller toata turma de monstri a lui Adolf! O sa fugim ca doi evadati, ca doi escroci, ca doi criminali.'

Elvira culese distrata un piscot din coupe-jacques. Ca tot­deauna, era eleganta, perfecta, minunat de stapanita. Isi pusese ochelarii de soare pentru a nu-si trada privirea prea densa, prea concentrata a interesului special pe care ti-l starneste un individ.

'Ce vrea? Unde va lovi? Pe cine?'

Edith sporovaia despre inghetatele admirabile de la Milano —'italienii sunt neintrecuti cand este vorba despre gelatti' — cerce­tand cu atentie faptura Elvirei.

'Stie sa se stapaneasca, dar in fond e nelinistita. Ce curioasa-i viata! E aici, in fata mea, vie si sanatoasa. Si totusi stiu, da, stiu!, ca peste un numar de ore nu va mai fi! Nu va mai exista. Kaput!'

Cand se intoarse in apartamentul lui, von Sundlo, dezbracan­du-si halatul de plaja, simti ceva fosnindu-i in buzunar. Surprins, scoase o foaie de bloc-notes:

'Parasiti imediat litoralul. Sah la regina.'

***

Convorbirea telefonica, ca de obicei, fu scurta si laconica:

'Coana Didina, trebuie sa te vad negresit As trece pe la dumneata dupa-amiaza.'

'Te astept la patru.'

'Bineinteles, Aurora nu stie nimic.'

Femeia rase gros.

'Stie vreodata ceva? Drept cine ma iei, puisor?'

Alexandrina Boldeanu — Didina pentru intimi — una din pre­zentele simandicoase ale ceaiurilor oferite miercurea de Aurora Stanescu, locuia pe Calea Calarasi, in apropierea Bisericii Sfantu Stefan. O casa veche, asa-zis boiereasca, bine intretinuta, cu fe­restre inalte si gradinita ingrijita. O casa aratoasa, dar incomoda. Odaile erau dispuse in vagon, greu de incalzit din pricina dimensiu­nilor, atenansele intunecoase, iar coridorul lung, atat de friguros —'tunel spre Groenlanda', cum spunea unul din prietenii Bolden­cii — incat iarna era nevoie de oleaca de curaj pentru a hotari un drum spre baie, bucatarie ori camara.

Vara, in schimb, te simteai ca in rai. Racoare, aer primenit, iar gradina oferea din plin splendorile fiecarui sezon: liliac si bujori primavara, padure de crizanteme toamna, pana la Craciun, tufe de hortensii si trandafiri.

La ora patru, directorul Athénée Palace-ului prezenta un buchet de flori si saruta mana grasulie, cu inele si pete de ficat a coanei Didina.

Craiule! Tot nu te lasi de fite!

Aristide Stanescu surase parsiv:

Zi ca nu-ti face placere.

Ba-mi face!

Se simtea in largul ei cu Stanescu. Un pui de lele, dar prieten de nadejde si tovaras de afaceri corect. De fapt, se agreau aman­doi. Faceau parte din categoria aceea de camarazi care se cunosc bine, nu-si fac iluzii, nici unul nu pretinde mai mult decat poate oferi celalalt, si aceasta nu din intelepciune, ci din capacitatea de a nu reactiona fata de cusururile partenerului. Intr-o prietenie, ca si intr-o casnicie, nu conteaza suma de calitati ori de cusururi la modul absolut, ci ceea ce coechipierul suporta sau accepta fara eforturi, era una din teoriile de nezdruncinat ale Boldencii. 'Cica sotii trebuie sa se completeze! Daca Popescu e cheltuitor, Po­peasca trebuie sa fie econoama, zi zgarcita, ceea ce, in principiu, e o calitate. La dracu! Viata astora doi va fi totdeauna iad. Prefer sa-mi scoata boarfele cu toba, dar sa fie intelegere in casa, decat sa ma iau de par in orice clipa cu barbatu-meu pentru cinci parale pe care le-am dat in plus olteanului'

Intrara in salonul coanei Didina, imens, supraaglomerat si plin de amintiri. Pastra fotografiile tuturor barbatilor care avuse­sera importanta in viata ei, dar cu oarece diferenta de tratament in dispunerea portretelor. Cei doi negustori greci si mosierul ol­tean, care-i asigurasera bunastarea, se poate spune chiar bogatia, inramati in argint, priveau de pe consola de sub oglinda. Celalalt, ofiterul, ultima si marea ei dragoste, in uniforma de mare tinuta, imparatea singur pe piedestalul dintre ferestrele cu portiere de plus. Aristide Stanescu se aseza la locul obisnuit, un jilt cu urechi si ciucuri. Alaturi, se afla o masuta joasa, fatuita cu arama batuta.

Fac o cafea?

Nu, saru' mana N-as refuza insa un paharel de Porto.

Boldeanca rase:

Gusturi subtiri de cucoana. Stii unde e

Directorul Athénée Palace-ului se indrepta spre un bufet su­praetajat. Scoase doua paharele de cobalt rosu si clondirul din acelasi serviciu.

Coana Didina il urmarea cu placere. Legatura dintre ei nu depasise niciodata cadrul strict al camaraderiei si, intr-un fel, incerca fata de Stanescu sentimente vag materne.

Arati bine, cucoana, declara directorul dupa ce lua prima inghititura.

Boldeanca, asezata comod pe canapea, intr-un capot de satin cu irisi uriasi — de cand renuntase la silueta aprecia hainele largi si incaltamintea comoda —, rase multumita.

Nici acum, la aproape saizeci si cinci de ani, nu-i lipseau curtezanii. Adevarat, se ingrasase peste masura, dar nu trebuia s-o privesti de doua ori ca sa-ti dai seama ca fusese o mare fru­musete si ca si azi ii mai ramasese destul. Avea un profil perfect, un ten menajat de intemperii — excesul ponderal prezinta si avan­taje — iar ochii albastri, mult adanciti in orbite, ramasesera minunati.

Serenade constante ii inchinau doi rentieri si un magistrat la pensie. Nu-i refuza categoric pentru ca, zicea coana Didina, 'e trist cand o femeie nu mai primeste flori', dar nu se angaja la nici o combinatie definitiva. 'Primaria si dormitorul, astea sunt dru­muri de tinerete.'

Nici tu n-arati rau, fiule. Ia zi, ce vant te aduce?

Aristide Stanescu lasa paharul si se apleca inainte, cu coatele rezemate in genunchi si mainile incrucisate.

Coana Didina, am nevoie de bani. Treaba-i presanta.

Adica?

O luna, cel mult doua.

Cat?

Directorul hotelului raspunse la fel de direct:

Cinci milioane.

Boldeanca intredeschise usor gura. In principiu, cam banuia cu cat e pavat oficiul financiar al hotelierului, era limpede ca nu dupa cateva sute de mii, acolo, venise la ea, dar, oricum, nu se asteptase la asemenea suma. Dupa o clipa de nauceala, atentia i se ascuti. Stanescu nu era baiat prost:

Vreo miscare la bursa?

Directorul nu doar ca nu umbla cu ochii legati, dar, intr-un mare hotel de clasa, se perinda lume felurita, se pun la cale si afli multe. Ea insasi daduse cateva lovituri frumusele de pe urma unor 'fixuri' soptite de Stanescu.

Nu Nu-i vorba de bursa. Nici de vreo afacere

Boldeanca il cerceta mirata si intinse mana dupa tigari.

Atunci? Te pomenesti c-o fi vreo fusta.

Aristide Stanescu sovai o singura clipa, apoi incuviinta, dand din cap.

Coana Didina, care stiuse sa-si exploateze la maximum far­mecele, conducandu-si barca inteligent, cu gratii de gheisa si minte de zaraf, nu-si putu ascunde uimirea si admiratia:

A naibii muiere! Cu cinci milioane cumperi un star de cinema. Nu-mi spune ca Garbo te-a lasat sa-i tragi fermoarul.

Stanescu dadu trist din mana:

— Iti arde de gluma si mie-mi ard creierii.

Ba nu glumesc defel. Da' cred ca ai innebunit tu! Cinci milioane! Bideu de aur nu vrea?

Aristide Stanescu ofta si isi sterse fata transpirata.

Asculta-ma un minut si ai sa intelegi. Iti vorbesc de parca mi-ai fi mama. Ai iubit si dumneata, stii cum e cu amorul. Acuma m-a pocnit si pe mine.

Fii sanatos, baiatule, si iubeste, ca acum e vremea ta. Dar dameza mi se pare din cale-afara de obraznica! Innebunise si Nikos, grecul, dupa mine, da' tot n-a spart Banca Nationala!

Aristide Stanescu simti ca se enerveaza:

Nu poti sa ai un pic de rabdare? Nu pentru dameza am nevoie de bani! Nu ea mi-i cere!

Coana Didina casca ochii:

Da' cine? Ta-su? Or fi tigani si tu tre' s-o cumperi. Daca-i bulibasa, te dezbraca!

Aristide Stanescu isi prinse tamplele in maini.

Doamne, Dumnezeule! Greu o mai scoti la capat cu femeile.

Hai ca am tacut.

In sfarsit! Vreau sa divortez, coana Didino. Noi ne-am luat sub regimul separatiei de bunuri. In caz de despartire, trebuie sa restitui dota Aurorei.

Asa de mult ti-a dat ghiujul de Dobre?

Nu de la inceput, insa m-a tot creditat pe parcurs. Ba pentru fabricuta de la Busteni, ba via din Husi, fermele si ce-a mai fost. Da' n-a scos un franc din buzunar fara chitanta.

Boldeanca rase:

Normal. Cap de negustor, pisicher batran! Acum pricep Dar de ce trebuie neaparat sa va despartiti la tribunal? Aurora nu te incomodeaza si, pe urma, ti-o spun sincer, e si pacat de ea. Fa-ti mendrele cu mandruta, fara sa-ti spargi casa si nu te doare capul de milioane.

Aristide Stanescu se stramba:

Prea mersi de sfat, coana Didino, si scuza-ma de deranj.

Pai de ce? Spune-mi cu ce te incurca nevasta-ta?

Nu-i vorba de ea. Nina — asa o cheama pe dameza, cum ii spui dumneata, desi este o femeie exceptional de corecta — nu accepta situatia de amanta.

Pe masura ce vorbea, se monta, ridica inconstient glasul:

Vrea casatorie in regula, cu acte, gospodarie, copii, nunta, popa, muraturi conjugale si fanfara militara! Ori legitimam legatura, ori ma da dracului! Acum e clar?

— Indulceste-o si tu cu un cadou mai acatarii. Vreun briliant ceva, o blana

I-am luat si casa! Nu-i pasa! Vrea verigheta. Discutam de pomana.

Bine, mai baiete, si cum chibzuiesti sa faci tu rost acuma de cinci milioane?

Dumneata ma poti ajuta.

Coana Didina, de uimire, scapa tigara pe covor, uitand s-o ridice.

Eu?!

Vezi ca arde! Las' c-o iau eu. Ii stinse tigara in scrumiera si o privi tinta: Da, dumneata.

Boldeanca isi muie buzele in paharelul cu Porto, respira adanc si declara pe un ton plin de blandete.

Mai Aristica, eu — l-as mania pe Dumnezeu — nu sunt fe­meie saraca, ba chiar din contra si pot sa zic ca, fara nebuneli mari, imi pot face orice pofta. Dar Ceahlaul, dupa cum bine stii, nu-i al meu, i-al Cantacuzinoaiei, n-am munti nici de bani, nici dintr-alt fel, si nici macar vreun delusor mai prizarit cat ar fi al Mitropoliei. Si daca

Dumneata, o intrerupse nerabdator Stanescu, ma poti ajuta. Glasul hotelierului se auzi subtire, ca un suierat.

Fa-mi legatura cu neamtul.

Boldeanca il privi surprinsa:

Care neamt?

Nu te-ascunde de mine, coana Didino. Suntem prieteni vechi. Cu Walter.

In general, Boldeanca, din cochetarie, nu purta ochelari. In situatii speciale insa, de mare emotie, simtea c-o lasa vederea. Lua lornionul, aflat la indemana, si-l cerceta lung pe hotelier.

Nu incerc sa te mint. Dar de unde ai aflat tu despre Walter?

Aristica Stanescu rase incantat.

Nu-i un bun hotelier ala care nu stie tot ceea ce e interesant si merita stiut despre musteriii lui. Bineinteles, in spatele unui evantai de mare discretie.

Esti destept foc, am observat, dar tot nu vad cum ai dibuit chestia cu neamtul.

Simplu ca bon jour! A telefonat de doua ori prin centrala hotelului, cerand 54202. Tin prea mult la dumneata, coana Di­dino, ca sa nu-ti stiu numarul de telefon pe dinafara.

Boldeanca rase:

Ai dreptate, simplu Caraghios de simplu.

Atata-ti cer! Pune-ma in contact cu el si toarna si nitica agheasma. Nu pot sa-i spun singur despre mine ca-s baiat istet.

Coana Didina incepu sa pianoteze cu unghiile lungi, bine lacuite. Vorbi intr-un tarziu.

In clipele mai deosebite, si mai ales pe masura ce treceau anii, revenea tot mai des la limbajul micii prostituate din Braila. Ce periase o tinerete victorioasa si prospera, readucea la suprafata varsta. Ea insasi se simtea uneori surprinsa, constatand ca foloseste spontan termeni, expresii pe care le socotise demult uitate.

Aristica, maica Esti baiat bun, nu zic, nu prost, iar zic, te-oi fi pricepand la sosurile alea fandosite si odai de otel boieresc, nu zic, dar unde dai tu tarcoale acuma e, cum sa-ti spui eu, treaba subtire! Si, p-orma, nici soacatul nu-i tantalau. Pe ce-i ceri tu cinci milioane?

Coana Didina, marfa o s-o pretuiasca el. Eu atata te rog. Aranjeaza-mi un rendez-vous cu persoana, zi-i cine sunt si ca am un pont gras.

Se ridica si-i saruta mana:

Comisionul dumitale, 5%.

Ei lasa, Aristica, se opuse de forma Boldeanca.

Ba de ce? Uite, peste o luna, e ziua dumitale, sfantul Alexan­dru. Un mic cadou, ca intre prieteni.

Boldeanca il conduse pana la usa. Ii dadu o palma usoara pe spate:

Esti un pungas, dar un pungas simpatic. Asta-i norocul tau. Maine iti dau vesti.

***

Incuie usa, trase si zavorul si, rasufland usurat, isi dadu dru­mul sa cada pe o canapeluta cam ponosita. Incepu sa cerceteze incaperea, poposind asupra fiecarui obiect cu o curiozitate meti­culoasa, de copoi.

Dincolo de usa, se auzi glasul incleiat al lui don' Guta urandu-i noapte buna spalatoresei. O vreme mai staruira zgomote gospodaresti, specifice sfarsitului de chef. Zanganit de pahare si farfurii stranse teanc si varate in chiuveta, clinchet de tacamuri, usa de sticla a bufetului, robinetul

Apoi se asternu tacere deplina. O liniste de noapte de vara bucuresteana, intepata de tignalul vreunui sergent ori dangat de tramvai obosit.

Marin Viforeanu deschise fereastra — aer inchis de demisol locuit de om batran — si isi relua tacticos inventarierea interiorului. Timp avea, slava Domnului!, si isi zise ca, daca Duca tinea ascuns un singur obiect care prezenta interes, ar fi fost imposibil sa nu-l repereze.

'Intr-o perchezitie — si ce altceva facea el acum? — trebuie sa tii seama de psihologia personajului (varsta, mediu social, grad de instruire, gen de individ, caracter) si de conditiile — spatiu si timp — in care obiectul in cauza a fost camuflat.'

Iar avocatul isi inchipuia ca pe Stefan Duca l-a intuit perfect: un mosneag cu pedigree, smecher si ascuns. 'Ceva à la camatarii lui Balzac care, in incaperi sordide, dormeau pe munti de aur, ascunsi sub saltele de paie mucegaite.'

Sordida era si odaia printului. Evident, in fiecare ungher supravietuiau jalnic vestigii de trecuta stralucire, insa totul era deteriorat, ciobit, mancat de carii Doar caftanitii de pe pereti, in rame somptuoase dar pline de praf si stirbe pe alocuri, isi pastrasera prestanta. Barbi impresionante, comanace, ca niste bostani imensi varfuindu-le testele in echilibru precar — Viforeanu citise candva ca, din pricina dimensiunilor 'palariilor', nu incapeau doi insi in acelasi radvan — aur si nestemate plouate cu darnicie: pe pantece, pe grumaji, pe toate degetele, la brau, pe poalele straielor bogate. Cu mai multa discretie apareau giuvaerele pe vestmintele descendentilor bonjuristi si apoi pe ale nepotilor acestora, fericitii vietuitori ai acelei 'belle époque' de la sfarsit si inceput de secol.

Indiferent insa de veac, toti, printi si printese Duca, prezentau aceeasi caracteristica: privirea si expresiile arogante, de neim­blanzita trufie, de siguranta si certitudine. Siguranta generala de constiinta incontestabilei valori de clan, certitudinea supravietuirii neamului si a permanentei importante a acestuia, departe, peste vremi, pana in viitoria cea mai departata.

'Mosul insa, conchise Viforeanu gandindu-se la faptura mo­desta a lui Stefan Duca, molie inofensiva, sorbindu-si solitar mar­ghilomanul la barul Athénée, nu le seamana. L-a ras reforma agrara. Cand seaca vistieria, iti pica si nasul. Sau face pe nebunul'

Era o ipoteza care nu trebuia ignorata. Oricat ar fi saracit, existenta din acest demisol insalubru era nejustificata. 'Astia, chiar cand sunt saraci, nu-s saraci ca un Ionescu oarecare, tot ramane ceva pe fundul sipetului. Basca ii subventioneaza, din spi­rit de ginta, rudele. Din maruntisul scapat de neamuri, tot razbesc la o odaie cumsecade si o masa de birt'

Marin Viforeanu incepu sa se plimbe prin odaie, hotarand s-o ia metodic. Cerceta dintai spatele tablourilor, desi era convins ca acestea nu camufleaza nici un safe.

'E batran, isi repeta. Batran, si nu imbecil. Asta inseamna, in principiu, ca obiectu-i ascuns undeva, la indemana, o tainita care, pentru a fi abordata, nu necesita eforturi fizice. Si mai inseamna, avand de-a face cu un om inteligent, ca e vorba de un truc simplu, ridicol de simplu, o ascunzatoare care de fapt nici nu e ascun­zatoare, exclude ideea de camuflare.'

Fraierii, surase Viforeanu incepand sa scotoceasca biblioteca, de fapt cateva etajere florentine, isi ascund comorile in tainite com­plicate, nu inteligente, unde e dificil ori repulsiv de cautat. In pod, sub dusumele, in pivnita, in haznale — procedeu preferat mai ales in mediul rural — ori, ai cu frica lui Dumnezeu, in spatele icoanelor.

'Io, domnule, ii povestea razand un jandarm carunt dintr-o comuna rasarita de langa Bucuresti, ii dibui la fix. Dintru inceput o caut — iarta-ma, Doamne! — pe Prea Curata, pe urma umblu la San' Nicolae. Sa observi o chestie! Taranul nu-ti doseste niciodata corpul delict la icoana Mantuitorului. Ce-o fi in capul lor? Ca sfintii ailalti is banditi? Daca nu-i la icoana, adica corpul delict, e la privata. Nu-i la privata, e in grajd si daca nici la grajd, mergi prastie la cimitir si sapi la groapa lu' tat-so! Crede-ma, domnule, ti-o spui ca unul de-a macinat treij' de ani in jandarmerie'

Viforeanu rasfoi cu atentie cartile, luand la mana volum cu volum. Noroc ca nu erau multe. O biblioteca modesta, dar grai­toare, dezvaluind regretul, nostalgia batranului Stefan Duca pentru vremi demult calatorite — memoriile lui Talleyrand, scrisorile doamnei de Ségur si ale doamnei de Sévigné, celebra in epoca 'La dame aux violettes' — slabiciunea particulara pentru familia Bonaparte. Existau cel putin douazeci de volume care se ocupau de Napoleon, de maica-sa Lucretia, de fratii lui, de sora-sa, Paulina Borghese. Se lafaia pe coperta in pozitia doamnei de Récamier, asa cum o incorsetase in marmura Canova

Nici scrinul cu tablia de marmura sparta nu era interesant. Ceva lenjerie, doua perechi de manusi glasate, ofilite, un ac de cravata cu perla, batiste, fleacuri.

Avocatul nu se astepta sa gaseasca si nici nu cauta obiecte cu valoare de circulatie comuna. Cine le poseda, nu sta la demisol si, in orice caz, nu lasa cheia la portareasa. De altfel, nimic nu era incuiat: scrinul, garderobul subred, sertarele comodei, micul secré­taire — toate erau vraiste, ba unele usi, spre a nu ramane cascate, erau intepenite cu ghemotoace de jurnal.

In noptiera — un cleste de unghii, o forfecuta, medicamente, o lingurita de argint cu stema, intr-un pahar gol, murdar; pe un carnet cu copertele legate in musama neagra ranjea lugubru o proteza devenita inutilizabila ori tinuta, poate, de rezerva.

Cu sila caracteristica a oamenilor neatinsi inca de mizeriile senectutii, Viforeanu scoase carnetul prin alunecare, fara sa atinga 'martisoarele' de portelan.

Viforeanu, un individ eminamente practic, incapabil sa pur­ceada la vreo intreprindere, cat de marunta, fara a tinti un scop precis, rasfoi carnetul consternat. Se asteptase sa dea peste un soi de agenda, eventual buletin monetar zilnic, lista de creditori, adrese, numere de telefon. Constata cu stupoare ca bloc-notesul continea reflectii si maxime emise de cugetatori mai mult sau mai putin celebri, citate de poezie si proza care, pesemne, ii sunasera bine batranului ori i se parusera pline de miez.

Cu ce sa-si ocupe oamenii timpul! Oare toti ne-om sminti la batranete?!

'Mai pastreaza intotdeauna cate o dorinta, ca sa nu fii nici­odata nefericitul unei mari fericiri.' B. M. Gracian.

Auzi ce chestie! Clar, mosul e ramolit!

'Cine ar fi stiut de Hector, daca Troia ar fi fost fericita?' Ovidius 'Visarea e lumina de luna a gandirii.' Renard

Ei da, facu Viforeanu! Lumina de luna a gandirii E adanc! 'Nu trebuie niciodata sa ti se para ceva cu neputinta' Dumas. Ei, ce sa-ti spun?! Si pe asta-l credeam mai istet 'Ratat: un om care nu a atins in decursul vietii ceea ce si-a propus la optsprezece ani' Ralea Hm! Asta ar fi o chestie!

Continua sa rasfoiasca pagina cu pagina, din constiinciozitate de sticlete. 'Sa fiu cu inima impacata ca n-am omis nimic'

Ochii ii fura atrasi pe neasteptate de cateva randuri strecurate intre un citat din La Rochefoucauld si o strofa din Musset:

,L. de Courcelles — 22 Rue del'Amiralité — 12956; Buc. — 13567.'

Marin Viforeanu isi insemna datele in carnet, apoi ramase multa vreme pe ganduri. Era aproape convins ca a dat peste o gaselnita.

'Un trouvail intéressant..' 13 era cifra care prefixa la Bucuresti numerele de telefon ale ambasadelor. A repera si ambasada res­pectiva nu mai constituia o problema prea complicata.

Viforeanu isi continua cercetarile pana in zori, dar nu mai gasi nimic interesant. Parasi locuinta lui Duca dupa ce restitui cheile coanei Aneta, care, de asta data, luata prea repede, isi lasa mana sarutata. Il conduse pana la iesirea din bloc si-l urmari fer­mecata pana pieri la capatul strazii.

'Uite! Cu oameni din astia sa fi umplut Dumnezeu pamantul!'

Lua o plasa de sfoara din cuiul de dupa usa si pleca la piata.

Actorul Dinu Ionescu fila incet cartea. Dobrin, cel mai nervos dintre toti, isi fixa ochelarii la radacina nasului:

Hai, dom'le! Pronunta-te odata. Parc-ai fila tururi goale, si nu dame de carton!

Cip! spuse moale actorul.

Ticu Stratulat se stramba:

Nu cu cip se iau banii, bai Gary Cooper! Parole!

Cinci sute! ceru ziaristul si rasfira bancnotele pe masa.

Dinu Ionescu deschise iar cartile, nehotarat. In general, era atent cu banii, 'calculat', desi dispunea de un venit confortabil. Taica-sau, podgorean bogat, il subventiona substantial; salariul de stagiar al Nationalului aproape ca nici nu conta. In zi de leafa, il anunta invariabil pe Desliu, contabilul cocosat al teatrului: 'Am venit sa-mi iau bacsisul!'

Excedat, Dobrin se uita spre ceilalti:

Asta nu mai e pocher, neica, e sah!

Sec! se hotari, in sfarsit, Dinu Ionescu.

Ticu Stratulat incepu sa rada:

Asta, daca da cinci sute, a prins pe putin caré.

De tururi! marai ziaristul. Ce faci Ticule, mergi?

Bineinteles, mon cher. Vreau sa vad tururile lui Gary Ionescu Deci cinci sute ai vostri, plus o mie cinci!

Dinu Ionescu, speriat, azvarli cartile. Dobrin le arunca si el. Ticu Stratulat grebla banii cu indiferenta.

Lulu Dragu isi dezlipi nasul lipit de geam si se aseza pe bratul fotoliului, langa Stratulat.

Ce naiba?! Inca nu v-ati plictisit? De doua zile n-aud decat ful, caré, quinta, cafele, inca o sticla de sherry, tigari si iar de la capat acelasi repertoriu.

Ticu Stratulat se lasa pe spatele fotoliului:

Canta-ne tu ceva mai amuzant! Se uita la ceilalti: Adevaru-i ca m-am plictisit si eu.

Ziaristul, cel mai patimas dintre ei, ar fi jucat douazeci si cinci de ore pe zi din douazeci si patru, isi scoase ochelarii. Sufla in ei, aburindu-i, si ii sterse cu batista.

Ce naiba vrei sa facem? Ploua si, dupa cum se arata, nu se indreapta nici maine.

Dinu Ionescu stranse cartile si le aranja in cutie. Era un barbat pedant si orice femeie, daca nu s-ar fi nascut 'sub matura', in conjunctura cu lesia si carpa de praf, vizitandu-i locuinta, ar fi ezitat oleaca inainte de a-si comanda trusoul.

De fapt, constata, pocherul e amuzant in patru.

Lulu Dragu isi aprinse o egipteana cu capatul aurit.

De ce nu l-ati chemat pe print? V-am spus ca l-am vazut in hotel.

Pronuntase cuvantul print cu o voluptate speciala. Copila de mahala, vanzatoare la Bally, cel mai select magazin de galanterie barbateasca din Bucuresti, descoperita si lansata de Nicusor Con­stantinescu, facuse succes rapid. Avea un sex-appeal iesit din comun si, intamplator, si talent. Receptiva, doar in doi ani se deba­rasase de accentul de mahala, invatase sa nu se ridice in picioare si sa zica mersi cand ii saruta mana un barbat, iar casele Weiser si Maryse ii creasera un stil foarte personal. Lui Lulu, Stefan Duca ii era total indiferent, dar era 'adorabil' sa poti declara in culise, printre amici, oriunde, 'apropo — de pilda — nu v-am spus ultima butada, sau figura, sau escapada a lui prince Stefan'

Ziaristul dadu din mana:

Ce sa joace ala? Floroanele de la coroana strabunilor?

Lulu isi indrepta dunga pantalonilor de olanda:

Ce-s alea floroane?

Tepi, iubire! ii explica Ticu Stratulat. Chiar! Cati o fi avand Duca la coroana?

Dobrin dadu din umeri:

Cam la juma' de kil, in orice caz. Cand se uita la tine, te simti iobag. Da-l naibii! Chestia e ce facem?

Dinu Ionescu se ridica si isi azvarli ochii instinctiv in oglinda. Lulu il privi amuzata. Era frumusel, suplu, bronzat si ii statea bine pantalonul alb si sweaterul bleumarine. Frumusel, indiscutabil, dar Lulu tindea mai sus decat la un apartament modest cu doua-trei camere si rochite de gata — Sora, ieftin si delicios — oricat de inclestate ar fi fost noptile

Ca un cui i se infipse in minte un dialog de culise surprins pe cand era inca figuranta, intre Tanase si Gigeta Popescu, mare vedeta a teatrului bucurestean de peste douazeci de ani. Un dialog a carui morala avea sa devina pentru Lulu motto de viata

Se repeta o sceneta in care o actrita de mana a doua, dar tanara si frumusica, evolua in rolul unei aventuriere de mare clasa, gen Vanda Serafim din Gaitele. Pe Tanase il nemultumea intrarea actritei, felul in care traversa scena si isi dezbraca mantoul de vizon. Voia stil, dezinvoltura, eleganta, gratie.

'Fa, striga maestrul, cand te dezbraci, fa-o de parca la ma-ta numa' animale din alea ai avut in spinare! Hermina si icre negre, nu turcana si tocana!'

O zarise pe Gigeta Popescu care, trecand intamplator pe la teatru, asistase la scena.

'Gigeto! facu excedat maestrul. Arata-i asteia ce va sa zica o doamna!'

Gigeta Popescu se executase cu dezinvoltura. Traversase scena parca in pas de dans, azvarlise mantoul pe spatele unei canapele cu nepasare regala, in sfarsit, executase miscarile cerute de text.

In culise, pregatindu-se sa plece, ii soptise lui Tanase cu un suras superior: 'Ce vrei, mon cher?! Pe vremea mea primeam un briliant ca sa pun picior peste picior. Astea le ofera pe amandoua pentru un cotlet!'

Ticu Stratulat isi vari portefeuilles-ul in buzunarul de la spate:

Pana ma intorc, hotarati-va!

Da' unde te duci? se interesa ziaristul.

Cobor pana in bar. Astia zic ca nu mai au Lucky Strike, dar am eu o combinatie. Ma intorc imediat.

Elvira Manu deserta sertarele comodei. Pe pat, valiza deja facuta trebuia doar inchisa. Ii mai ramasesera de adunat fleacurile, cosmetice, obiecte intime, mica trusa de imediata necesitate, si sa le aranjeze in sacul de voiaj.

Stabilisera sa paraseasca Eforie imediat dupa miezul noptii. Kurt, ingrijorat si grabit, decisese ca acesta era momentul cel mai potrivit pentru a se strecura neobservati si a scapa de copoii baroanei von Kohler. Il auzi batand in usa — nu era nici unspre­zece — si surase induiosata: 'Ii e teama sa nu mi se intample ceva si nu mai are rabdare'

Striga cu spatele spre usa:

Intra.

Aranja o bluza si se rasuci:

— Inca nu sunt gata

Cuvintele ii incremenira pe buze. In fata ei se afla un necu­noscut. Din pricina intunericului, dar, mai ales, a surprizei, nu-i putea deslusi trasaturile. Barbatul ridica mana si atunci Elvira vazu revolverul. Inima i se opri inainte de a auzi detunatura.

'S-a terminat!'

Usa se deschise pe neasteptate si barbatul intoarse capul reflex. Printul Stefan Duca clipea marunt, nedumerit:

Va rog sa ma scuzati. Se pare ca am gresit apartamentul.

O, nu! striga Elvira.

Necunoscutul se rasuci fulgerator, il imbranci pe batran eliberand pragul si disparu.

Izbit de perete, printul incerca sa-si indrepte tinuta:

Ce maniere! Tinerii acestia Toti Tout simplement des roturiers Scuzele mele, doamna

Nu-i placea sa mearga cu liftul — in general Ticu evita spatiile inguste si inchise — si cobori alene scarile, plimbandu-si degetele pe balustrada de nuc lustruit. Desi abia cinci dupa-amiaza, din pricina vremii inchise era aproape intuneric, si Stratulat se mira ca directia n-a dispus aprinderea luminii.

'Dracu sa te ia de han imputit! La cinci sute pe zi, ati putea sa ne dati barem opaite!'

Cand ajunse la mijlocul scarii il vazu pe batranul Duca venind din capatul culoarului si oprindu-se in dreptul unui apartament. Printul apasa pe clanta, deschizand usa cu zgomot.

Pe Ticu il surprinse 'galagia' gestului, 'nu prea de casa buna', mai ales intr-un hotel de lux.

'Probabil a surzit si nu-si mai da seama. De fapt, in general, batranii au o gestica necontrolata, brusca. Nu-i mai tin incheie­turile'

Nu-si urma gandul. In clipa imediat urmatoare, sau cel putin asa i se paru, un barbat tasni din acelasi apartament, inghesuind ceva in buzunarul hainei.

Fara sa stea pe ganduri, Ticu Stratulat sari ultimele trepte si incerca sa-i blocheze trecerea. Dezechilibrat insa de saritura, primi in plin obraz pumnul necunoscutului. Cazu in genunchi, dar se redresa instantaneu. O lua la fuga pe urmele agresorului. La capat, coridorul se bifurca. Stratulat, descumpanit, cerceta culoarul din stanga, apoi cel din dreapta, stiind ca-i inutil. Omul disparuse.

Trecu pe la bar si facu rost de tigari. Intre timp, in hotel se aprinse lumina.

Ce-ai intarziat, dom'le, atata? intreba Dobrin. Credeam ca ai carat-o si ne-ai lasat tut!

De obicei achit inainte nota de plata.

Lulu Dragu il privi lung:

Ce-ai patit? Pari cam turtit.

Ticu Stratulat se eschiva:

L-am vazut pe Frankenstein! Aveti dreptate Peisajul a devenit ambetant.

Dinu Ionescu isi rotunji sprancenele:

— In consecinta?

Ticu isi infipse o tigara in coltul gurii à la Jean Gabin.

— In consecinta, au revoir, chère Eforie! Nici o amanta nu mai e nostima dupa o saptamana.

Lulu ii sari incantata de gat. Isi indoi genunchii, lasandu-se cu toata greutatea.

— In afara de mine! Esti adorabil, Ticule! Te iubesc!

Despre incidentul petrecut pe coridorul hotelului, Ticu Stratulat nu pomeni prietenilor nimic.

*'*

Dodge-ul gonea nebuneste pe soseaua uda. Elvira isi aminti — amanuntul in sine i se paru stupid — reclama care inainte de razboi figura in toate numerele din 'Illustration française', pe toate zidurile Parisului unde afisajul nu era interzis.

'Sillencieuse et rapide, elle passe C'est une Delage'

Ochii nu i se desprindeau de pe cadranul de kilometraj. Acul avansa amenintator: 80 90 100

Asculta, Kurt Daca am scapat de glont, nu e un motiv ca, de fericire, sa ne frangem amandoi gatul acum.

Cu mainile inclestate pe volan, cu maxilarele impietrite — se reliefau sub piele complet descarnate — cu privirea fixa, semana cu o fiara gata sa se repeada asupra prazii.

Von Sundlo nu raspunse. Mai parcursera cativa kilometri in tacere. Ploaia biciuia parbrizul, reducand la ineficient tic-tacul stergatorului.

Elvira aprinse o tigara cu degetele intepenite:

De fapt, unde mergem, Kurt?

Nu stiu! izbucni von Sundlo. Oriunde! In lume, la dracu', in cer sau in iad! Porcii! Feciori de catea!

— In fond, ce au cu mine? In ce masura sunt eu interesanta pentru ei?

Asta-i sistemul! Regimul politist al lui Hitler. Haituiala, spionaj, catuse, asasinate! Peste tot! Si in pat! Si la toaleta! Si in somn! Umbra atotputernica a Gestapoului! S-o simti, s-o vezi, s-o stii peste tot! Bestii! Monstri! Suspecteaza pana si sugacii!

Dar de ce pe mine?

Pentru ca oricine se apropie de mine fara sa aiba in buzu­nar un carnet cu numar mic al partidului nazist e aprioric spion aliat, comunist sau dusmanul personal al Führerului.

Esti chiar atat de important, Kurt?

Da! Nu te indoi de asta nici o clipa! Sunt un mare merde in imensul rahat nazist! Intelegi? Vorbesc oribil, iarta-ma, dar ura, ura cum n-am simtit niciodata, imi intuneca mintile! As sfarama in cizme tot Reichul lor, rachetele lor de care m-am saturat, as arunca totul in aer.

Evita in ultima clipa o caruta cu coviltir aparuta pe neastep­tate la un colt de sosea.

Elvira ii indrepta o privire rugatoare:

Iubitule! Te rog, calmeaza-te.

Von Sundlo incremeni dintr-o data. Frana brusc si intoarse spre Elvira o privire stralucitoare.

Iubitule, ingana. Ai spus iubitule?

In clipa urmatoare se aflau unul in bratele celuilalt. Gurile se cuprinsera cu lacomie. Era prima lor sarutare. Undeva, un oro­logiu anunta miezul noptii.

***

Imbecilule!

Speriat — Walter cunostea violenta crizelor de nervi ale ba­roanei von Kohler — iesi precipitat din incapere. In secunda urma­toare, auzi zgomotul unui vas azvarlit in usa si facut tandari.

Edith von Kohler, cu figura descompusa de furie, isi turna un whisky — doza de puscas marin american — si aprinse o tigara cu marijuana. O fuma intinsa pe pat, incercand sa se linisteasca

Intinse mana si deschise Philips-ul portativ, care o insotea pretutindeni. La ora nouasprezece incepea emisiunea BBC in limba germana. Aparatul se afla pe post. Asculta distrata primele fraze, apoi deveni brusc atenta. Se ridica intr-un cot si amplifica.

'raionul Prohorovka, comandamentul suprem sovietic a executat azi o puternica contralovitura cu fortele Armatei 5 garda, Armatei 5 tancuri de garda si o parte din fortele Armatei 1 tancuri'

Interveni bruiajul, si Edith incepu sa rasuceasca butonul incercand sa prinda Franta libera.

'cea mai mare batalie de tancuri cunoscuta pana acum in istoria razboaielor. Armata 5 tancuri de garda sovietica a castigat batalia. Se estimeaza ca trupele germane au pierdut azi peste 350 de tancuri si peste 10.000 de soldati Ziua prabusirii totale de la Kursk'

Edith inchise aparatul cu un gest obosit.

'Am pierdut deci Kurskul' Avea limpede in fata ochilor harta. 'Rusii au preluat deci initiativa. Vor ataca acum spre Orel, Belgorod, Harkov. Miscarea urmatoare: eliberarea Ucrainei si a Bielorusiei.'

Strivi tigara cu un gest apasat:

'Sauve qui peut Dar sa nu ne grabim. Nu Nu inca!'

Sari din pat, isi puse un peignoir si, scotand dintr-un sertar o coala cu vignieta hotelului Belona, isi desuruba parkerul de aur:

'Draga Heinze,

O zi oribila din toate punctele de vedere! Scriu dintr-o sta­tiune de pe litoralul romanesc, minunat pe vreme blanda, dar care, in zile dezlantuite, este de o vrajmasie cumplita. Totul in jur vajaie, urla, ai impresia ca zidurile hotelului se vor prabusi in orice clipa, ca marea — valuri uriase, razbunatoare — se napusteste salbatic, opin­tind sa inghita orasul, lumea pe noi. Si incerc o spaima nedefinita — totul in aparenta e calm, opulent, acel modus vivendi inconstient despre care ti-am mai scris — ca oamenii de aici ii seamana.

Am ascultat BBC-ul acum jumatate de ceas. Am pierdut deci Kurskul, am ratat deci initiativa pentru vara acestui an, pe care Adolf miza atat de mult! Incredibil cand incepi ofensiva cu 233 de divizii, aproape 55 000 de tancuri, 3 000 de avioane Situatia nu te pune pe ganduri? Vorbesc cu tine, Heinze, si nu cu ministrul de interne Heinrich Himmler, care repeta gogosile demagogice ale piticului schizofrenic*. Nu trebuie sa fii un mare strateg ca sa-ti dai seama ca acest Kursk desavarseste marea coti­tura in favoarea aliatilor, realizata inca la Stalingrad'

--

* Aluzie la ministrul propagandei, Goebbels, care era scund.

--

Edith lasa o clipa stiloul, isi prinse tamplele intre palme si se privi lung in oglinda:

'Daca as avea certitudinea esecului, chiar azi as abandona barca si m-as refugia undeva, in America de Sud. Dona Ines, sau Dolores, sau Juanita, inca tanara, blonda si enigmatica, bogata Da, bogata In safe-ul de la Zürich, sumele depuse i-ar ajunge pentru doua vieti. Mai sunt bijuteriile, tablourile, celelalte'

'Incep si eu sa cred, relua Edith stiloul, ca singura noastra sansa pentru a-i razbi pe aliati raman rachetele secrete, cu conditia sa le putem utiliza la timp.

Si acum ajung la von Sundlo. Nu trebuia, sub nici o forma, sa i se ingaduie un concediu dincolo de granitele noastre. Stiu ca este unul dintre putinii oameni din Reich caruia nu-i e teama de Hitler si, totodata, singurul fata de care Führerul nu-si ingaduie mojicii isterice, totusi trebuia gasita o modalitate de a-l retine. Von Sundlo este supravegheat pas cu pas, insa orgolios, dupa cum il cunosti, fire independenta si mai cu seama indragostit, nu este dispus sa suporte situatia. Mi-e teama ca, in extremis, sa nu aiba reactii neasteptate. Am incercat sa lichidam femeia. A scapat printr-o sansa — Dumnezeu nu e chiar totdeauna de partea celui mai puternic — unica. Trebuie sa subliniez ca misiunea e mai mult decat dificila. Cei doi sunt practic nedespartiti. In consecinta, e aproape imposibil s-o inlaturi pe ea, fara a atenta si la viata baronului. Trucuri ordinare, ca o bomba amplasata in automobil, de pilda, sau in dormitor, o ambuscada finalizata cu victime etc. nu sunt valabile pentru un cuplu inseparabil.

Astept dispozitiile tale. Personal as opina pentru rechemarea lui urgenta in tara. In noaptea aceasta plec spre Bucuresti.

E.

P.S. Am deschis din nou BBC-ul. Churchill jubileaza! Amu­zament gras pe seama Armatei 9 a invincibilului Modell, ama­nunte ilare despre geniala strategie a feldmaresalului Manstein, apropieri si trimiteri acide la esecul de asta-vara al lui von Paulus. Te doare sufletul, dar nu te poti impiedica sa razi. Ti-l amintesti pe Göring? Cum se umfla in pene acum doi ani? «Or fi avand englezii humor, dar n-au tancuri si avioane»

Au, in schimb, rusii.'

***

Urmatoarea intalnire dintre domnul Basile, barmanul de la Athénée Palace si colonelul Tamas avu loc la Baia centrala Grivita, de pe strada Sfintii Voievozi.

La ora opt dimineata, stateau intinsi amandoi pe prichiciul de lemn din sala de aburi.

Civilizatia, constata zambind colonelul, ne-a creat unele complexe ireductibile. Personal nu-i inteleg pe acrobatii astia, vreau sa zic, nudistii.

Sfetcu rase:

Nu sunt un adept al nudismului, dar, in definitiv, daca ne gandim, care-i deosebirea intre un trup complet gol sau altul — ma refer la costumele de baie — doar pe trei sferturi?

Probabil ai dreptate, e o chestiune discutabila. Si totusi, nu intamplator una dintre caznele rafinate ale politiei o constituie interogarea victimei despuiata la piele. Se mizeaza exact pe complexul de inferioritate pe care-l traieste nefericitul si care-i alieneaza obligatoriu resursele. Ti-o spun sincer, nici intr-o cas­nicie, cu exceptia unor momente de intimitate categorica, nu mi se pare de bun gust sa te baladezi prin casa Adam si Eva, cu sau fara detalii podgorene.

Cine va priveste, aprecie cu sinceritate Sfetcu, v-ar inte­lege greu scrupulele.

Bineinteles, trupul lui Tamas nu era cel al unui barbat de treizeci de ani, muschii acuzau o nesiguranta specifica varstei, dar ramasese suplu, si contururile, desi nu foarte ferme, ramasesera aceleasi din tinerete.

Colonelul ridica din umeri:

Mersi. Dragul meu, sa ne grabim. Baia de aburi nu e una din slabiciunile mele. Ai ascultat ieri BBC-ul?

Domnul Basile dadu din cap.

Nemtii-s puternici, urma Tamas, foarte puternici, dar exista pentru fiecare un hap prea mare. Hitler miza enorm pe ofensiva de vara. Kurskul a zdruncinat zdravan Citadela, a retezat ghearele Panterei*. Iti dai seama, din intreg efectivul german de circa 300 de divizii, 230 sunt concentrate pe frontul rusesc

---

* Citadela si Pantera — cele doua planuri de mare anvergura prevazute de strategii germani pentru ofensiva din vara lui 1943.

---

Credeti ca mai dureaza mult, domnule colonel?

Dragule, nu sunt nici Mafalda, nici Petrache Lupu, nici nu dau in bobi. Ca nemtii pierd, asta e categoric, dar mai au atuuri. Ce se aude la Eforie?

N-am nici o veste de ieri si chiar sunt ingrijorat. La noi insa a intervenit ceva interesant.

Tamas il privi curios:

La hotel?

Da. Ieri, cam pe la amiaza, au descins la Athénée Palace nevasta lui von Sundlo impreuna cu un tip care se pretinde diplo­mat spaniol. O fi au ba capuchehaia lui Franco, ramane de vazut, dar ca-i amantul doamnei e cert.

Colonelul rasuci brusc capul. Pe chip i se citea atentia incordata.

Ce impresie ti-au facut?

— In vremuri normale, i-as fi etichetat drept un cuplu splendid, rasfatat de providenta. Tineri, frumosi, indragostiti si plini de bani. Subliniez ca nu fac eforturi deosebite pentru a camufla relatiile dintre ei.

Colonelul dadu din cap ganditor:

Hm, mai mult decat interesant. Practic, ce fac? Se amuza si atat? N-ai sesizat nimic suspect? Exceptand bineinteles prezenta lor la Bucuresti.

Baroana s-a interesat de barbatu-sau. Receptia i-a comu­nicat ca se afla la Eforie.

Si?

Le-am inregistrat convorbirea din camera. Ea incearca sa-l convinga pe spaniol sa plece impreuna la Sundlo. Tipul pare sa se lase greu.

Ma intreb Da, ma intreb, daca e interesant pentru noi ca doamna baroana sa afle ca neamtul si Elvira Manu au parasit litoralul.

Sfetcu zambi multumit:

M-am gandit la acelasi lucru. De aceea, inainte de a lua o decizie, am vrut sa ma consult cu dumneavoastra. Daca socotiti necesar sa nu afle de plecarea lui von Sundlo, telefonez imediat la Belona. Nicolau, directorul, e omul nostru, dupa cum stiti. Intrebat, n-are decat sa dea un raspuns incomplet: 'Domnul colo­nel von Sundlo nu e momentan in hotel', fara sa intre in ama­nunte. O putem deci dezinforma pentru inca niste ore.

Colonelul Tamas isi trecu prosopul peste ochi. Din pricina transpiratiei, il usturau. Gandea concentrat, incercand sa calculeze avantajele si minusurile ambelor variante.

Daca au hotarat sa plece spre Eforie, baroana va telefona in prealabil la Belona. Nicolau sa-i spuna realitatea: von Sundlo a ridicat ancora, indreptandu-se spre zari necunoscute. Nu e nece­sar, adauga razand, sa-i pomeneasca in ce companie.

Natural.

Cred ca am calculat bine. O intalnire intre cele doua cu­pluri poate avea consecinte interesante Deci, grabeste-te, fiule, si telefoneaza neintarziat. Si acum, hai la dus! Vreau sa apuc sfarsitul razboiului!

***

Micutei baroane Manja von Sundlo ii placea sa-si ia micul dejun in pat. Obiceiul in sine o exaspera pe Frau Wiseman care intelegea sa-si educe fetele in spiritul modestiei, harniciei si al celei mai stricte economii.

In primul an de casatorie, cand atat ea cat si von Sundlo incer­casera sincer sa se apropie unul de celalalt, iar baronul, in nadejdea unui mostenitor, era dispus sa accepte cu ingaduinta de parinte carentele mult prea tinerei sale sotii, aceasta ii istorisise, facand mereu haz, diverse episoade din copilarie. O copilarie aspra, plina de privatiuni inerente unui buget modest, dar, mai ales, impus de principiile rigide ale doamnei Wiseman. 'N-am avut nici o ju­carie, dar nici una! Nu ma crezi? Ba da una singura! O minge de cauciuc albastra pe care am gasit-o in parc. Si nici o rochita de vizita. Nu ne-ar fi cumparat nici panglici daca n-am fi fost obli­gate sa purtam la scoala'

Von Sundlo ii mangaiase buclele induiosat: 'Biata fetita'. Se intreba adesea prin ce mistere ale naturii se nascuse acest bibelou dragalas in sanul familiei Wiseman! Nu trebuia sa te uiti de doua ori la maica-sa ca sa-ti dai seama ca era o femeie rautacioasa, lipsita de inima si de orice farmec. Iar faptura Manjei deborda de gratie si insufletire, si tocmai sarmul constituia insusirea ei cea mai seducatoare.

Din nefericire, intre cei doi soti nu se putuse infiripa nici o legatura sufleteasca, apropierea, abandonul lipseau chiar in cli­pele cele mai intime. Se simteau straini si, fapt incontestabil pe care il traiau amandoi, se plictiseau impreuna. Manja, o natura prin excelenta vesela si jucausa, gata sa rada de orice nimic, amutea, iar von Sundlo isi spunea cu amaraciune ca el nu ar fi trebuit sa se recasatoreasca.

'Fac parte dintre nefericitii care nu pot iubi decat o singura data in viata. Dagmar m-a marcat pentru totdeauna si n-aveam dreptul sa intru in viata altei femei, stiind ca inima mea ii va ramane mereu straina.'

In sensul acesta incerca un sentiment de vinovatie fata de Manja si, cand imposibilitatea de a avea un copil impreuna deve­nise o certitudine, ii acordase mutual toata libertatea 'Ii ofer briliante, amabilitate, un nume — daca-i pasa de el! — posibilitatea de a se bucura din plin de tinerete. Pretind doar decenta'

Decenta din respect pentru un nume nobil, figurand ilustru in Almanahul Gotha si nu de teama 'animalelor'. Rubrica scurta si exacta, unde baronul inmatriculase intreg anturajul lui Hitler, inclusiv patronul.

Von Sundlo era unul din putinii, poate singurul care nu se temea de 'indispozitiile' Führerului, de intrigile de curte, de repre­saliile Gestapoului, de inscenarile camarilei pentru a distruge un rival smulgandu-i penele de favorit, scotandu-l din gratiile celui mai isteric fiu al Germaniei. Pentru a inlatura un indezirabil, ve­detele regimului nazist gaseau procedee de o fantezie inepuizabila, regizau si inventau situatii imposibile, din care victimele evadau cel mai adesea cu ajutorul unui glont tras in tampla. Fal­sele acuzatii de homosexualism, perversiune sexuala, desfranare, imoralitatea sotiei — fosta prostituata culeasa dintr-un bordel sau nimfomana scandaloasa — crima si fronda abundau, faceau parte din arsenalul obisnuit, deja banal, al sefilor celui de-al treilea Reich.

In sensul acesta, colonelul von Sundlo ignora suveran alu­ziile la escapadele Manjei. Se stia invulnerabil si-i venea sa rada ori de cate ori se gandea la marele lui atu ignorat de cei mai multi, intuit doar de Goebbels, sarpele acela primejdios si, probabil, cel mai inteligent din haita. Un atu de un ridicol perfect, care ar fi facut deliciul Londrei. Isi putea inchipui lesne figura de buldog a lui Churchill scapandu-si de ras trabucul din mana stanga. Tot­deauna stanga. In dreapta tinea sonda cu whisky.

Manja isi inghiti la repezeala micul dejun obisnuit — o ceasca de cafea, o felie de paine prajita si un pahar de oranjada — imbraca o rochie usoara si dadu buzna in apartamentul lui de Villar.

Tanarul spaniol, inca in pijama, incrunta sprancenele. Micuta baroana ii sari de gat:

Buna dimineata, carisimo!

De Villar nu-si ascunse nemultumirea:

Draga mea, esti adorabila, dar comiti imprudente prea mari. E abia noua, coridorul misuna de servitori, nu mai zic de

Manja il intrerupse astupandu-i gura cu palma mica parfu­mata cu Milles fleurs. Parfum de vara usor, lansat de casa Coty, sugerand livada inflorita cu fluturi si gaze de aur.

Nu ma certa! Am venit sa-ti spun ca te iubesc si ca

Draga mea, dar

Taci! Te rog frumos! Ii puse degetul intre sprancene: Sterge cuta asta. Nu-mi place! Ma faci sa plang

De Villar isi ridica imediat o suvita de par alunecata pe frunte.

Iubito, imi vine sa cred realmente ca tu esti o fata prea rasfatata.

Nu! Nu-i adevarat! Nu m-a rasfatat nimeni in viata mea.

Bine. Ai dreptate. Nu esti rasfatata. Ce s-a intamplat totusi?

Am vorbit la telefon cu Eforia statiunea aceea unde face plaja Kurt

Da, si?

Manja ridica din umeri si rase poznas:

Nu mai face plaja.

Ce naiba vrei sa spui?

A parasit aseara hotelul. De tot. Adica si-a luat bagajele De aceea m-am grabit. Nu mai plecam. Asta ai si dorit, nu? Cre­deam ca-ti face placere Spuneai ca ai treaba in Bucuresti

Vorbea precipitat, de fapt ciripea, pe fata vioaie i-ai fi citit gandurile fara sa articuleze un singur cuvant.

De Villar intinse automat mana dupa pachetul cu tigari. O facea instinctiv, ca toti fumatorii, cand atentia sau interesul le sunt solicitate la maximum.

Nu spui nimic?

Spaniolul dadu distrat din cap:

Ba da Acum inteleg Ti-au comunicat cumva incotro s-au indreptat?

Manja izbucni in ras:

Nu cred ca baronul Kurt von Sundlo a informat vreodata pe cineva asupra intentiilor lui, ce are de gand sa faca sau incotro s-o ia. Poate pe guvernanta, cand voia pipi.

De Villar facu un gest evaziv:

Nu-i chiar asa Suntem in razboi, are un grad mare, din cate am inteles si o functie importanta. Grangurii nu-si permit sa dispara ca fantomele, fara adresa

Emisese constient o prostie. Un colonel von Sundlo, personaj important in ierarhia nazista, nu-si informeaza hotelierul asupra itinerarului si intentiilor sale. Incerca insa, fara a-si trada inte­resul, sa obtina cat mai multe amanunte de la Manja

Femeia ridica din umeri nepasatoare:

E in concediu. Si, pe urma, Kurt e un original. Si, in gene­ral, face tot ce pofteste De-aia ma intelege si pe mine.

De Villar o privi lung:

Ce ai de gand?

Adica, ce avem de gand! Il asteptam la Bucuresti. Nor­mal, nu?

'Da, reflecta derutat de Villar. Normal, dar iata, a trecut peste o saptamana de la convorbirea cu maiorul Donovan, eu nici macar n-am vazut umbra lui von Sundlo, iar astuia cate zile de concediu i-au mai ramas? Sase-sapte-opt?'

Timpul se precipita si, practic, el nu izbutise decat sa ajunga mon petit lapin, my dear, carisimo, mein lieber Engel sau Schatze, amantul doamnei baroane von Sundlo.

Emise un oftat adanc. Manja il privi ingrijorata.

Ce ai, mon cher? Ce te nemultumeste?

De Villar o lua in brate si-i astupa gura, evitand raspunsul.

Pentru cazuri speciale si doar in extremis, maiorul ii daduse un nume si o adresa din Bucuresti. Si o ora: doua noaptea. 'Ora la care incep sa scartaie mobilele si sa umble fantomele', rasese de Villar. Donovan replicase: 'Chiar cu o fantoma vei avea de-a face'

'Hm, reflecta de Villar. Sunt curios cum arata. Si ce calibru are revolverul de sub valuri'

***

Numarul de telefon din carnetul printului Duca apartinea legatiei unei republici sud-americane. Marin Viforeanu obtinuse informatia printr-o cunostinta, fost client, care lucra la Palatul Telefoanelor.

Dupa o zi framantata — Ce le zic? Cum ma recomand? Pe cine solicit? Sa nu ratez o sansa irepetabila! — se hotari sa uzeze totusi de problematicul tuyau pe care-l presimtea de mare importanta. Cu o mana nu prea sigura, umezita de emotie, ridica receptorul si forma numarul. Ii raspunse, in limba franceza, un glas agreabil de femeie:

Legatia Argentinei. Ce doriti?

Viforeanu inghiti in sec.

Vorbesc din partea printului Stefan Duca.

La celalalt capat al firului se inregistra o secunda de sovaiala:

Cu cine anume doriti sa vorbiti?

Viforeanu isi cauta cuvintele. Risca, improvizand:

Am un mesaj important din partea printului. El mi-a dat acest numar

Glasul i-o reteza ferm:

E probabil o greseala. Nu cunoastem aceasta persoana. Buna ziua.

Viforeanu, desperat, scoase ultima carte:

Comunicarea vine de fapt din partea doamnei de Courcelles

Nici acest nume nu-l cunoastem. Regretam, domnule.

Marin Viforeanu tranti receptorul, scrasnind din dinti. Nu era un imbecil sa nu realizeze ca, in actiuni de spionaj, nu se joaca atat de descoperit, nu se vehiculeaza nume reale. Dar avusese alta solutie? Nu-i ramanea decat sa-l astepte pe Duca — pe unde o fi umbland, mama lui de mosneag! — si, intr-un fel sau altul, sa-l determine sa vorbeasca, eventual sa colaboreze.

Dupa moartea lui Bogdan, incercase sa ia din nou contact cu Siguranta. Copoii — alti imbecili! — il persiflasera fin: institutia ii prezinta multumiri pentru fructuoasa activitate depusa, dar mo­mentan se putea dispensa de serviciile domniei sale. S-au rezolvat toate problemele, tara prospera, se asteapta o toamna frumoasa si manoasa.

Cobora pe Calea Victoriei, mergand la intamplare. Pe chioscul de ziare din coasta Postei Centrale, afise stridente faceau reclama comicilor Hans Moser si Heinz Rühman. Intre ei ranjea ca o cre­tina Cristina Sodderbaum, intr-un film la fel de cretin, probabil, gandi masinal Viforeanu.

Tot masinal facu stanga, pe strada Filitti, si intra in blocul agentiei imobiliare a raposatului Bogdan.

Abia in fata usii realiza absurdul situatiei. 'Ce naiba mai caut aici? Clarisim ca sticletii au scotocit centimetru cu centimetru'

In aceeasi clipa, usa se deschise brusc. Domnisoara Marta, secretara agentiei, se opri in prag tresarind. Clipi miop, apoi, recunoscandu-l, scoase o exclamatie de bucurie:

O! Dumneavoastra erati, domnule Viforeanu! Nici nu stiti ce spaima am tras! Stiti, de cand s-a prapadit domnul Bogdan Dar poftiti inauntru Va rog chiar Imi face o placere extraor­dinara De la moartea dumnealui nu mai sunt in stare sa-mi stapanesc nervii O moarte atat de tragica, nu credeti? Nici n-as mai fi calcat pe aici Dar, va rog, stati o clipa

Marin Viforeanu se aseza pe un sfert de scaun, in pozitia caracteristica individului care nu e framantat decat de un singur gand: cum sa scape mai repede din zona.

Domnisoara Marta se lansa din nou intr-un debit dezlantuit, torent de vorbe:

Sunt o fire emotiva Nu, n-as mai fi venit in acest birou de care ma leaga atatea amintiri pretioase Domnul Bogdan era un adevarat gentilom Mai aveam insa de luat cateva lucruri personale Stiti Politia a ridicat abia aseara sigiliile Sunt pentru ultima oara in aceasta incapere De maine incep lucrarile.

Ce lucrari?

Apartamentul l-a inchiriat un dentist. Isi deschide cabinet aici Zugravit, diverse instalatii ma rog

Viforeanu o privi iritat. Ca totdeauna era caraghios imbra­cata, intr-o rochie suie, parul proaspat incretit — ondulatiuni Wella — o facea sa semene cu o oaie, cu nasul prea lung.

Gestica prea agitata sugera o patachina manuita de un papusar dement.

'Ridicola si imbecila!', scrasni fara masele, in minte, Vifo­reanu, pregatindu-se sa plece.

Domnisoara Marta isi sterse ochii si nasul care lacrimau abundent.

Stiti, domnule Viforeanu, niciodata nu mi-as fi inchipuit ca seful

Care sef?

Vreau sa zic domnul Bogdan, era un barbat atat de sim­titor, atat de sentimental si romantic. Credeam ca astfel de bar­bati intalnesti doar in filme O, Charles Boyer in 'Iubirea lor'! Divin, nu? Domnul Bogdan era acelasi gen

Viforeanu o privi ironic.

Chiar asa?

O, precis! Vedeti, politia a constatat ca s-a sinucis

Avocatul ranji: 'Sinucis, mie-mi spui? Ca Horia pe roata!'

Motivul — dragostea — suspina domnisoara Marta, e atat de romantic! Nu, nu ma pot impiedica sa plang

Dragostea?!

Dar bineinteles. Este convingerea mea, iar femeile nu se inseala niciodata in astfel de chestiuni.

Le-ati comunicat parerea dumneavoastra si alora de la politie?

Femeia dadu din cap:

Desigur. Am impresia insa ca domnii astia nu trateaza pro­blema cu simtire Banuiesc ca munca in politie dezumanizeaza putin Nu credeti?

O sclipire vaga de interes se aprinse in mintea si ochii avo­catului:

Cunoasteti cumva eroina acestei drame? Cine e femeia?

Nu Stiu doar ca domnul Bogdan era amorezat ca un ado­lescent. L-am surprins de doua ori telefonandu-i O, din simpla intamplare. De fiecare data a inceput la fel convorbirea Extrem de emotionant

Cum adica?

Domnisoara Marta fredona cu glas pitigaiat, depunand senti­ment si aplicatie:

Una paloma trista

Canta si el? Sau spunea doar cuvintele?

Nu, nu canta! Fluiera! Stiti, toti indragostitii au o melodie a lor Ca un simbol al dragostei. Cantecul lor era Paloma Sunt incredintata ca asa e

Marin Viforeanu simti ca incepe sa prinda curaj:

'Aici e o chestie Nu-l vad pe Bogdan evocand pe portativ — uite unde era Tino Rossi! — zburatoare, porumbite, gugustiuci sau pitpalaci, de la telefonul sediului.'

Simula emotie fata de episodul relatat si se uita la secretara cu un zambet duios:

Extraordinar! Intr-adevar impresionant!

Nu-i asa?

Si canta tot? De la cap la coada?

Secretara rase:

A, nu Dupa aceea incepea sa vorbeasca normal Bineinteles, n-am ascultat niciodata ce-si spun Am inchis imediat usa. Dar nu-i greu de ghicit Cuvinte frumoase, sentimentale, desigur

Un oftat sfasie pieptul uscat al domnisoarei Marta. Compa­siune pentru un eveniment tragic, nostalgii proprii — lui Viforeanu ii era indiferent.

Da, pacat, declara conventional. Din nefericire tot ce-i fru­mos nu dureaza Se naste fara noroc

Ce mare adevar ati spus, domnule Viforeanu! Acestea sunt cuvinte pe care mi le voi insemna pentru totdeauna in minte

Legatia argentiniana Ce doriti?

Una paloma trista

La noapte. Riga.

Receptorul fu inchis cu un zgomot sec.

La biroul de receptie, Ticu Stratulat achita nota. In timp ce functionarul indeplinea formalitatile, minunandu-se in sinea lui 'ce le-o fi venit tuturor sa se care in creierii noptii si pe porcaria asta de timp!', directorul Belonei care, in principiu, asista la plecarea clientilor mai simandicosi, isi exprima cu un zambet si o atitudine profesionala regretul:

Ne pare rau ca ne parasiti, domnule Stratulat.

Nu e vina dumitale, facu Ticu, dar peisajul a devenit infect. Daca am chef de ploaie, iau un tren spre Ecuator. Sunt servit ireprosabil.

Directorul incepu sa rada:

V-ati lasat impresionat de doua-trei zile mohorate. Maine poate fi o zi magnifica si, in general, timpul frumos dureaza. Litoralul nostru nu e capricios.

Ticu Stratulat isi puse portvizitul in buzunarul de la piept:

Auzi, mon cher! Habar n-am cat e de capricios, dar ce stiu sigur e ca uneori e-al naibii de incapatanat. Acum vreo trei ani, in plin iulie, am tremurat in hotel douasprezece zile in sir. Ziceai ca Neptun si San' Ilie joaca pocher.

Pe canapeaua de catifea, Lulu Dragu isi controla inca o data continutul posetei:

— In definitiv, incotro o luam?

Ziaristul Dobrin, suferind de frig, ca toate constructiile debile, isi sterse cu degete inghetate lentilele ochelarilor:

Habar n-am. Ideea, in orice caz, e tampita Puteam ramane pana maine la hotel, nu sa dardaim pe sosea. Unde naiba ne caram acum, pe furtuna si in plina noapte?!

Dinu Ionescu, superb si bine dispus, rase:

— Iti lipseste complet simtul aventurii. Sunt convins ca va fi o calatorie captivanta. Pe mine ma impresioneaza cel mai mult neasteptatul si ceea ce nu inteleg.

Dobrin ii azvarli o privire inveninata:

— Inseamna ca te impresioneaza totul! In ce piesa tampita ai debitat replica asta?

Defectul tau, Dobrine, este ca-i crezi pe toti oamenii prosti, cretini sau debili mintali.

Altul e, tata! Ca nu ma pot impiedica sa am de-a face cu ei.

Gata, gentlemeni! Demaram.

Se mai uita o data in jur, de parca ar fi vrut sa-si ia ramas bun de la locuri. Din restaurant strabateau muzica si zgomotele spe­cifice de local bun. In fundul holului, o femeie cu aspect de bona croseta cu un aer concentrat. Alaturi, pe canapea, se afla o fetita de vreo sase ani, neobisnuit de cuminte. Tinea amandoua mainile pe genunchii stransi si se uita in jur cu o privire grava.

'Bolnava, probabil, ii trecu prin minte lui Ticu, ori dresata cu biciul'

Ii zambi prietenos. O tuse discreta, in spate, ii rasuci capul.

Ma iertati, domnule, ca indraznesc sa va, nu-i asa, sa va abordez. Ma numesc Duca.

De surpriza, toata figura lui Ticu deveni un O urias. Se inclina politicos si rosti sincer amabil:

Respectele mele, printe A fost o placere nebanuita pentru mine sa va intalnesc aici.

Ochii batranului ii indreptara o privire stearsa.

Ma cunoasteti Ma bucur.

Ne-am intalnit nu o data la Bucuresti, la Athénée Palace. Suntem amandoi clientii lui don' Basilio.

Da Extraordinar Ce chestiune interesanta Eu, din pricina miopiei, nu am posibilitatea, nu-i asa, sa-mi dau seama de anturaj Il ignor, nu-i asa, fara sa vreau.

'Mananci castane, mon prince, il apostrofa in gand Ticu. Dar sa vedem cate si de ce'

Avea prilejul sa-l observe, prima oara, de foarte aproape. Pie­lea intinsa pe oase era atat de pergamentoasa, incat te asteptai sa scartaie. Parea exact ceea ce si era in parte: un domn batran de o distinctie care insuma secole.

Graseia si, cand vorbea, iti dadeai imediat seama ca in mod obisnuit se exprima in alta limba. Romaneasca o pastra pentru postas, laptar, les domestiques, nu-i asa

Pauzele din vorbire, acel parazitar 'nu-i asa' nu tineau de varsta, ci de eforturile de a-si traduce gandurile in valaha.

Cu ce va pot fi de folos, domnule Duca?

Batranul isi tinea privirea mereu ascunsa sub pleoapele obosite.

E penibil, nu-i asa, sa va inoportunez

La dispozitia dumneavoastra.

Da, extrem de amabil din partea dumneavoastra As cuteza sa va intreb daca intr-adevar plecati la Bucuresti Infor­matia am primit-o nu-i asa, la Receptie. Chestiunea m-ar inte­resa foarte mult. Mi s-a spus de asemenea ca dispuneti de une voiture — adica, o automobila Poate ca

Ticu Stratulat intelese despre ce este vorba si il scuti de efortul frazelor sughitate:

Daca va face placere, veti fi oaspetele nostru. Am intr-ade­var un Buick si suntem numai patru persoane. Ne vom simti onorati sa acceptati invitatia.

Pleoapele printului se ridicara pentru o fractiune de secunda. Ticu Stratulat nu-si stapani o tresarire. O privire ascutita, inteli­genta, desavarsit si neintrerupt atenta. 'Asta-i adevaratul Duca!'

O, tinere, nu-i asa, draga domnule, imi faceti un serviciu impecabil. Trebuie sa ajung neaparat la Bucuresti si primul tren e abia maine De necrezut, nu-i asa, pentru o statiune importanta.

Razboiul, domnule Duca!

Batranul avea un gest de dispret:

Oamenii gasesc totdeauna, nu-i asa, motive pentru a-si justifica lipsurile si erorile. Acum l-au gasit pe cel mai bun: razboiul. Pour nous autres, balcaniques, en voilà une chanse!

Dintre toti, Lulu Dragu se simtea cea mai incantata. Va cala­tori in tovarasia unui print, unul autentic. Avea sa-si cenzureze cu atentie limbajul; iar ca rol Se decise pentru contesa Hortense din 'Arhipelagul Lenoir' a lui Salacrou. Elvira Godeanu evolua impecabil in roluri de grande dame. Iar Lulu avea darul imitatiei desavarsite, putand reproduce pana si timbrul unei voci.

Dobrin, ziaristul, se simtea plictisit. 'Ce naiba i-o fi venit animalului — epitetul cu care-l dezmierda in sinea lui pe Ticu — sa-l imbarce si pe ramolitul asta?'

Se consola cu gandul ca, stand inghesuiti, va fi mai cald in masina.

Dinu Ionescu accepta perspectiva cu indiferenta, ba chiar amuzat. Facea parte dintre fericitii care se bucura cu intensitate de orice situatie noua — excluzand doar inmormantarile si 'balbele' scapate pe scena — de orice clipa. Iar ziua are multe clipe

Printul Stefan Duca, asezat confortabil in dreapta lui Ticu, aflat la volan, atintea parbrizul sfichiuit de ploaie, cu o privire si o figura de nepatruns.

Cand, cand credeti ca ajungem la Bucuresti?

— In mod normal, in cursul noptii.

Doua? Trei?

Dobrin ranji: 'Ia te uita! Te pomenesti ca Mos Spielhosen are intalnire cu o damicela. Il asteapta parfumata, frache si pusa pe dracii, in asternutul cu stema'

Batranul se gandea la alta intalnire.

Spre unu noaptea, domnul Basile primi un telefon:

Sunt Nicolau.

Te ascult.

Au plecat toti musteriii. Ultima — verisoara, acum cinci minute.

Trei automobile goneau in aceeasi directie. Furtuna cosea necrutator soseaua.

***

In dreptul Cazinoului, von Sundlo opri motorul.

Ce s-a intamplat?

Draga mea, trebuie sa ne hotaram. Ramanem peste noapte in Constanta sau continuam drumul?

Elvira, cu buzele vinete de frig, ramase cu ochii fixati pe parbriz.

Tu ce parere ai?

Mi se pare imprudent sa mergem mai departe.

Sageti de foc ii strafulgerau spinarea. De durere, mainile ii tremurau pe volan. Durerea, inceputa o data cu vremea vrajmasa, devenise acum insuportabila. Simtea o nevoie intensa, imperioasa sa se intinda.

N-am pomenit asemenea furtuna decat la Marea Baltica. La un moment dat aveam impresia ca vantul ne matura de pe sosea. Ne arunca in sant. De vizibilitate, ce sa mai vorbesc. Zero!

Elvira Manu dadu din cap.

Ai dreptate. S-ar putea ca din cauza timpului sa avem probleme si cu bacul. Sa ramanem.

Nu cunosc orasul. Unde tragem?

Exista sumedenie de hoteluri. Continentalul e cel mai elegant.

Mergem acolo. Ii mangaie obrazul inghetat. Vom lua un apartament impreuna. Nu te desparti de mine nici o secunda. Cat timp te tin de mana, nu vor indrazni sa te atinga.

Elvira se interesa incet:

Crezi ca vor mai incerca ceva? Asa repede?

Au fost tot timpul in spatele nostru. Doua masini. Nu ne slabesc din ochi. De aia nici n-are importanta la care hotel innop­tam. Doar sa fie civilizat.

Din cauza sezonului, Continentalul era plin. Gasira cu greu o camera cu baie.

Cel putin e cald, ofta colonelul punand mana pe calorifer.

Se apropie de Elvira si o lua in brate:

Draga mea, am remuscari oribile fata de tine. Ti-am ratat complet vacanta. Ar fi trebuit sa stiu cu cine am de-a face, ca bes­tiile nu se dau inapoi de la nimic si sa nu accept propunerea ta.

Elvira ii mangaie chipul indurerat, cu trasaturile trase, asprite.

Nu mi-ai ratat nimic, Kurt. Si m-ai facut, ma faci fericita. Clipele acestea compenseaza totul. Mi se pare ca am primit un cadou pentru toata viata.

Comandara cina in camera si o sticla de Bourbon. Cand gar­sonul batu in usa, colonelul, in ciuda durerii, tasni literalmente din fotoliu.

Te rog, iubito, intra in baie, nu mai sunt sigur de nimeni si nimic.

Dar tu

De mine, ti-am spus, nu vor indrazni sa se atinga. Ranji: Sunt un personaj mult prea pretios.

Garsonul, un tanar de vreo saptesprezece ani, in livrea bleumarine cu doua randuri de nasturi argintii, isi roti discret ochii prin incapere.

Astern masa, domnule?

Nu. Uite pourboire-ul dumitale. Poti sa pleci.

Incuie de doua ori usa in urma lui si puse un scaun sub clanta.

Elvira incepu sa rada.

Asa facea bunica de teama hotilor. Hotii si stafiile au fost teroarea vietii ei. Avea impresia ca s-ar putea strecura — ma refer la fantome — si prin gura cheii.

Trucurile clasice raman valabile.

Arunca o privire peste masuta volanta: cateva marmite fier­binti cu capace nichelate, stralucitoare, o pomiera cu fructe, o jar­diniera cu nuci pralinate, stafide, migdale, alune.

De otrava n-avem de ce ne teme. Iti spun sincer, mie nu mi-e foame.

Nici mie, dardai Elvira lipita de calorifer. Deschide sticla daca vrei. Ma simt inghetata pana in maduva oaselor.

Marginea paharului ii ciocani dintii.

Clantani, nu gluma!

Scoase un flacon din buzunar si lepada in palma doua pilule. Elvira il privi speriata:

Iei doua odata?

Nu-ti face griji Ca sa previn criza. Vremea proasta, in general, nu ma iarta. Incerca sa zambeasca: Hotarat, draga mea, n-ai fost prea norocoasa. Ai nimerit un partener cu belele si, pe deasupra, infirm.

Te implor, Kurt, nu te alinta. Adica nu in felul acesta.

Ai sa te superi daca ma intind? Si tu stai langa mine, da?

Ii trase un fotoliu mic langa pat, apoi se lasa usor, cu miscari lente pe spate. Da-mi mana, draga mea. Asa Ma simt fericit. Suspina: As fugi cu tine la capatul lumii. Sa te ascund De ei De toata lumea.. De tot ce e bestial, odios si suntem obligati sa traim.

Elvira surase cu tristete:

Unde te mai poti ascunde azi? Exista macar o singura palma de loc neincendiata? Poate cel mult in Jungla Amazoane­lor, ori in vreo pestera de gheata, in Antarctica.

Von Sundlo ii stranse degetele:

Am tras bine draperiile? Nu cumva sa te apropii de fereastra.

Elvira incepu sa rada.

Exagerezi

N-ai auzit de pusca cu luneta? Nu Nu exagerez. Elvira, tu esti tot ce am mai scump in viata. Daca te-as pierde, as fi in stare de actele cele mai disperate. Impotriva mea, dar in primul rand impotriva lor.

Pe frunte i se ivira cateva boabe de transpiratie. Elvira lua o batista si i le sterse cu mana usoara.

Te doare rau spatele

Von Sundlo clatina capul:

Nu Nu-i vorba de asta. Aproape mi-a trecut Nu suport ideea ca te afli in permanenta primejdie. Si asta din pricina mea.

Elvira aprinse un Camel.

Vrei un fum?

Ii duse tigara la buze. Colonelul inhala fumul usor. Il dureau toti muschii.

Kurt

Glasul femeii rasuna straniu si baronul intoarse privirea cercetand-o ingrijorat.

Da, iubita mea.

Elvira parea stanjenita.

Vezi, dragul meu, noi am stabilit niste conventii

O! La naiba cu conventiile! Sunt satul de ele pana peste cap.

Ne-am fagaduit in primul rand sa nu comitem indiscretii, sa nu facem investigatii, sa ne pastram un anume incognito. De aceea

De aceea?

Elvira Manu isi pocni degetele, sfasiata de indoiala sau parca de o anume jena:

Mi-e greu Nu stiu cum sa-ti spun

Cu primele cuvinte care iti vin pe buze. Sunt totdeauna cele mai inteligibile si exprima cel mai cinstit ce gandim.

Kurt, nu inteleg un fapt: e limpede ca tu esti un personaj important in galeria figurilor Reichului.

Sinistra galerie spune mai departe, draga mea.

De regula, si asta-i valabil pretutindeni, astfel de persona­litati sunt mai pazite decat tezaurul Bancii Angliei. Devin prizonie­rii propriei lor importante, au o viata mai cenzurata decat a unui ocnas Cum de ti s-a ingaduit aceasta vacanta?

Supravegheata, dupa cum bagi de seama.

Chiar asa. E totusi o vacanta, dincolo de hotarele Germa­niei, in principiu dispui liber de timp, escorta — daca n-as fi inter­venit eu — nu te-ar fi deranjat, poate nici macar n-ai fi simtit-o.

Intr-un fel, ai dreptate. In prima parte a concediului, pe care am petrecut-o singur la Bucuresti, aspectul nu m-a preocupat. Am banuit ca sunt filat, mai bine zis, pazit, dar nu m-am sinchisit.

Elvira se batu cu pumnul mic pe genunchi:

Si totusi! Si totusi, cum ti-au dat drumul?

Von Sundlo zambi:

Hitler are o slabiciune de ordin foarte special pentru mine, iar peste ceea ce decide Hitler nu poate face recurs nici Dumne­zeu tatal Iubita mea, nu crezi ca am discutat destul despre animalele astea? Macar acum, ocrotiti totusi de niste ziduri si o usa, sa incercam ca fim numai cu noi, cu dragostea noastra.

Elvira isi cobori pleoapele. Von Sundlo ii sesiza reactia:

— Iti inchipui probabil ca vreau sa schimb vorba. Nu, draga mea. Pur si simplu ma plictiseste sa discut acum despre orice alt­ceva — si mai ales despre Caporal — care nu e legat de iubirea noastra.

Elvira ii rasfira parul de pe frunte. Zambi cu duiosie:

Iubirea noastra Mi se pare curios Evenimente mari, grave, exceptionale, care pot marca sau chiar determina sensul unei existente, se consuma intr-un rastimp atat de scurt! Iti dai seama, Kurt, ca acum opt zile nici nu ne cunosteam, habar n-aveam ca traim pe aceeasi planeta. Ca existam in general. Iar azi, dupa numai opt zile, insemnam atat de mult unul pentru altul.

Totul, Elvira. Intensitatea evenimentului este cea care ii confera importanta si nu durata. Gandeste-te la o explozie. Du­reaza o secunda si-ti distruge un cartier! Noua ne-a ajuns o clipa. Clipa cand sufletele noastre s-au intalnit Vino, te rog, in bratele mele. Vreau sa te simt aproape.

Dar te doare, Kurt.

Von Sundlo zambi:

Sunt rastignit, dar bratele nu ma dor

Elvira se intinse usor langa baron, incercand sa nu zdruncine patul. Von Sundlo suspina fericit.

As dori ca noaptea aceasta sa nu se ispraveasca niciodata. Primejdia e dincolo de usa, iar fantomele care intra pe gaura cheii n-au zvastica.

Tacu o vreme si Elvira crezu ca a adormit. Pe neasteptate ii simti bratul incordandu-se:

Daca vor indrazni sa se atinga de tine, vor regreta amarnic. Am o arma cumplita. Si ei stiu.

Si atunci? sopti Elvira.

— Isi inchipuie ca nu voi indrazni sa uzez de ea. Si se inseala!

Dupa cateva clipe, Elvira il auzi razand. Un ras sinistru care-i increti pielea.

Si al dracului sa fiu daca n-ar merita s-o fac! Ar fi cacialmaua secolului.

Ploaia suspina la fereastra, vrand sa intre in odaie.

***

Baroana Edith von Kohler, insotita de Herr Walter, facu o scurta escala la sediul reprezentantei comerciale Dieckhoff din Constanta, apoi isi urma drumul spre Bucuresti. Herr Walter, la volanul Mercedesului, privea concentrat soseaua.

Asta zic si eu it rains cats and dogs* Ca sa fiu sincer, scumpa baroana, il invidiez pe von Sundlo.

Edith von Kohler raspunse sec:

— In locul dumitale, nu l-as invidia.

Ma refeream la faptul ca acum face o baie fierbinte, intr-un hotel civilizat. Nu-i vesel ca circuli pe furtuna asta. Sa speram ca n-o sa ne frangem gatul.

— In ceea ce te priveste, n-ar fi nici o pierdere.

Evident, replica alb neamtul, ma gandeam la dumneavoas­tra. Din pacate, intr-un accident, colaborarea dintre pasageri e stransa.

Baroana rosti glacial:

Daca nu te simti in stare sa sofezi, trec eu la volan. Te asigur ca vom ajunge zdraveni si teferi la Bucuresti.

Herr Walter isi inghiti replica: 'Din partea mea, poti sa ajungi si la dracu, dar singura'.

Edith scoase porttigaretul de platina si, in curand, interiorul masinii se umplu de un miros specific, dulceag.

'Iar porcariile alea cu marijuana, sau opium, sau ce dracu o fi! Cum naiba rezista bestia? Stupefiante, whisky la micul dejun, amor intensiv cu regimente de dragoni, si scorpia arata ca o floare'

Baroana, parca ghicindu-i gandurile, ii azvarli o privire ironica.

La ce te gandeai?

Walter isi reprima tresarirea. Schita un zambet care nu angaja la nimic.

Sa-ti spun eu? urma Edith. Ca m-ai strange de gat. Cu voluptate.

--

* Ploua cu galeata (ad litteram: ploua cu caini si pisici), in lb. engleza.

---

Herr Walter, servul baroanei din toate punctele de vedere, era un impulsiv. Simti ca ii vajaie urechile.

Si daca ar fi asa?

Ar fi foarte rau pentru ficatul si reflexele dumitale. Nu-mi plac oamenii nervosi la volan. Schimbam locurile!

Walter frana si ridica din umeri.

Cu placere.

Pe buzele lui Edith aluneca un zambet. Ea insasi simtea ca pocneste de furie, dar sofatul avea darul s-o calmeze. Era o con­ducatoare innascuta si regretase totdeauna ca femeile nu sunt acceptate in calitate de concurente la raliurile celebre.

'Sa speram ca oamenii lui Dieckhoff se vor descurca mai bine. Aceasta femeie trebuie sa dispara pe drumul Con­stanta-Bucuresti. Trebuie!'

Fusese o imprudenta din partea ei sa-si semnalizeze prezenta la Eforie intr-un moment cheie, cand Elvira Manu urma sa fie asasinata. Dar o facuse constient. Heinrich solicita imperios inla­turarea femeii, iar ea, Edith, isi inchipuia ca, aflandu-se in zona, va putea organiza actiunea fara riscul vreunui esec. Dar mai ales — si o recunostea deschis, nu-i placea sa se ascunda dupa propria-i umbra — se grabea. Se grabea sa-si incheie misiunea la Bucuresti.

O unda trecatoare de duiosie imblanzi expresia de obicei dura a ochilor intunecati. Micutul Étienne avea ochi de peruzea, obraz cu fragezimi Boticelliene, buze obraznice, carnoase, cu aroma de margarete, de maci, de sarbatoare campestra. Dar mai avea — numai la optsprezece ani — dosar incarcat: luptase in Spania in Brigazile Rosii, actionase in Rezistenta. Maquis-ul il considera demult pierdut, Gestapoul il cauta. Edith il descoperise intr-un bistrou din Montmartre. De cum il vazuse, o fascinase: un copil frumos, frumusetea ingerasilor pe care-i agati in pomul de Craciun, cu o expresie salbatica, de fiara haituita. Parea hamesit, stors de obo­seala. Afara ploua — ca si acum — picioarele ude ii inghetasera in pantofii de panza ieftina, il simteai ajuns la capatul puterilor. Il luase de mana, silindu-l sa se ridice:

Hai! Mergi cu mine.

Étienne cascase ochii naucit in fata acestei aparitii de star. Epuizat, inregistrase doar o silueta desavarsita, o etola de vulpi argintii, aroma unui parfum scump.

Se indragostise de ea sau i se parea ca este indragostit. Edith nu-si facea iluzii. Stia insa cu certitudine ca ea il iubeste cum nu mai iubise niciodata, ca, pentru prima oara in viata, pierduse nordul. Si mai stia ca micutul 'rosu' nu trebuia sa afle niciodata cine era ea cu adevarat

Il ascunsese intr-o pensiune mijlocie, din cartierul Saint-Ger­main. O odaie cu mobila obosita, dar confortabila, trei mese pe zi, consistente pentru foametea din Parisul anilor '43, o proprie­tareasa teapana si indiferenta. Un avantaj urias: nu era curioasa, nu punea intrebari, nu observa sau nu voia sa observe nimic. Edith ii lasase bani. De-ajuns ca sa-si completeze cu alimente obtinute la negru hrana nesubstantiala de la pensiunea doamnei Duverger, sa-si ia tigari, sa-si plateasca spalatoreasa, eventual un absint la modesta boate din coltul strazii. Nu indeajuns insa ca dragalasul colibri, micutul Étienne, sa-si ia zborul, disparand in necunoscut. Iar acum

Edith von Kohler vira periculos, azvarlindu-l pe Herr Walter in portiera Mercedesului.

Acum, Étienne o astepta.

'Sper ca ma asteapta', gandi baroana cu inima strivita de teama si dor.

Parasise de trei saptamani Parisul. Regreta ca nu-i lasase mai multi bani Ca nu stabilise totusi o posibilitate de comunicare. Era insa prea riscant Göring o detesta, Canaris, Müller si Kalten­brunner — marii sticleti ai celui de-al treilea Reich — o suportau circumspecti, aproape suspiciosi, Goebbels, misogin in general, respingea prin excelenta femeile 'prea destepte'. Si culmea! Joseph, puiul de tarani chiaburi, 'marele pitic' — putin peste un metru si jumatate — orator fascinant, considerat de contemporani superior unui Aristide Briand, romanului Nicolae Titulescu si chiar Führerului, saltimbancul cu gesturi imprumutate de la Co­media Franceza si mimica de Mefistofeles, Goebbels era divinizat de femei. Il gaseau viril, seducator, 'mic si al dracului!'

Iar Heinrich Indiscutabil, tinea la ea, ii acordase o seama de privilegii, ii daduse posibilitatea sa rotunjeasca cochet o avere discutabila, dar Edith stia, era constienta, chiar dupa o sticla de whisky bauta pe stomacul gol, ca, intrata intr-o incurcatura cu adevarat serioasa, varul Himmler nu va risca nici macar o marca pentru a o scoate la liman.

'Asta-i situatia, conchise baroana uitandu-se la ceas, de parca ar fi luat o hotarare istorica, iar ora avea sa fie ulterior consemnata in studii, documente si manuale. Dosarul Elvira Manu trebuie inchis cat mai repede.'

Intreba fara sa-si dea seama:

Étienne Ma mai iubesti?

Ati spus ceva, doamna baroana?

Da Sforai ingrozitor.

***

In aceeasi zi, spre pranz — ora pranzului la francezi — deci ceasurile 12, Herr Walter, desi obosit de drum, consimti sa ia contact cu Aristide Stanescu, directorul Athénée Palace-ului. De comun acord, rendez-vous-ul fu stabilit la locuinta doamnei Alexandrina Boldeanu de pe Calarasi. Aranjamentul convenea ambilor parteneri. O casa privata apartinand unei persoane aparent inofensive — o doamna in varsta, inlesnita, care-si consuma exis­tenta intre vizite si joc de carti (ar fi fost informatiile superficiale oferite de vecini) — atragea mai putin atentia decat un local public sau locuinta unei persoane cu oarecare relevanta sociala.

Cat o priveste pe Boldeanca, vizita celor doi n-o deranja ab­solut deloc. 'La mine in casa fac ce poftesc si invit pe cine am chef. Nu dau cont nimanui.'

Asa procedase intreaga ei viata al carei itinerar accidentat ii oferise din plin ocazia sa infrunte situatii cu adevarat dificile, pentru etichetarea carora 'penibil sau compromitator' constituiau adjectivele cele mai inofensive.

Dupa ce le oferi cafele si le puse o sticla de Courvoisier pe masa, coana Didina se retrase plina de tact, inchizand ostentativ usile in urma ei.

Walter si Stanescu se cantarira dintr-o singura privire si se placura.

'Un tip serios', il cataloga hotelierul. 'Cap patrat, dar nu gainar'

Aprecierile neamtului fura ceva mai nuantate: 'Inteligent, abil, descurcaret. Escroc ca toti latinii, dar, la un onorariu bun, serviciul e constiincios. In plus, imi umple un gol Pe porcul ala de la bar, insa, tot il invat eu minte'

Doamna Boldeanu mi-a adus la cunostinta ca sunteti dis­pus sa colaborati cu noi. Cu noi, insista.

Aristide Stanescu zambi:

— Inteleg foarte bine, Herr Walter. Adica aceasta colaborare va fi ignorata atat de Siguranta cat si de, ma rog, ceea ce a ramas din Biroul 2.

Surasul neamtului se lati, lasand sa se vada un canin si ce urma dupa, imbracati in aur.

Sunteti direct, imi place. Precizez ca acceptam serviciile dumneavoastra din doua considerente: in primul rand, ne convine locul unde lucrati, dar mai ales m-au convins recomandarile caldu­roase ale doamnei Boldeanu, o prietena veche si de incredere.

Stanescu multumi, dand usor din cap.

Mi se pare firesc sa fiti atent. Iar in ceea ce ma priveste, nici eu nu m-as angaja alaturi de un partener care sa nu-mi pre­zinte toate garantiile.

Pareti foarte sigur de dumneavoastra.

Stiu ce ofer.

Neamtul il privi cu atentie: o privire care strapungea. Sta­nescu i-o sustinu cu indrazneala, fara sa-si piarda cumpatul. Walter rosti raspicat, aproape silabisind:

Platim bine informatiile de valoare.

Nu ma indoiesc de generozitatea dumneavoastra.

Neamtul lasa paharul pe masa:

Concret! Ce ne oferiti?

Aristide Stanescu isi umezi buzele uscate. Raspunse sec:

Pe asul Biroului 2.

Walter se agata cu mainile de bratele fotoliului. Pe chip i se citea o emotie iesita din comun, pe care era incapabil s-o stapa­neasca. Stanescu se simtea incantat de reactia neamtului.

Glumiti?

Cand am chef sa rad, ma duc la Carabus. Nu, Herr Walter, nu glumesc.

Pe colonelul Tamas? Subtilul! E in Bucuresti? Il credeam la Londra, impreuna cu ceilalti sefi ai serviciilor de contrainformatii din Europa ocupata ori asa-zis aliata

Hotelierul apuca sticla de Courvoisier.

Permiteti sa va tom?

Neamtul lua o inghititura zdravana.

Oferta dumneavoastra ne intereseaza.

Stanescu isi permise un zambet: 'mie-mi spui?'.

Ce pretentii aveti?

Hotelierul avea raspunsul pregatit. 'Trebuie sa joc tare. E un tren pe care nu-l prinzi de doua ori in viata.' Cu bani, bani multi, si cu Nina alaturi, ar fi fost in stare sa cucereasca lumea.

Mai exact, zambi uleios, cat?

Cat? repeta neamtul.

O suta de mii.

Marci?

Aristide Stanescu rase incetisor.

A, nu. Lire sterline. O suta de mii de lire sterline.

Neamtul considera ca trebuie sa se arate ofuscat. Era neobisnuit si imprudent din partea unui agent sa pretinda plata onorariului in lire sterline sau dolari.

N-aveti incredere in marca germana?

Hotelierul se eschiva.

— In fond, dumneavoastra va este egal in ce moneda platiti. Ma mai oblig, in contul aceleiasi sume, sa va debarasez de o persoana indezirabila. Ca un cadou din partea firmei.

Despre cine e vorba?

Despre doamna Elvira Manu.

Walter ramase cateva clipe tacut, privind concentrat fotogra­fia unui barbat in frac, pozand intr-o pozitie falnica, plin de impor­tanta, cu mana stanga infipta in sold. Avocatul, marea dragoste a Didinei Boldeanu. Isi intoarse ochii spre hotelier.

'Ce-i cu asta? Escroc? Provocator? Agent de mare clasa? Oricum, maimutoiul stie multe, ciudat de multe.'

Herr Stanescu, va voi da raspunsul — acceptam ori, simplu, uitam oferta — in douazeci si patru de ore.

Corect. Propun ca, in caz pozitiv, sa-i dati un telefon doamnei Boldeanu. Daca nu sunati pana maine — se uita la ceas — la ora 13, voi considera propunerea nula si neavenita.

'Dar vei suna, Fritz! Pariez pe ultimul meu sfant.'

Se despartira cordial, strangandu-si mainile cu caldura.

Coana Didina ii strecura printre genele frizate, date gros cu rimel, o privire subtire.

Aristica, maica, ti-am mai zis-o! Esti cu o putoare nostima si mare pisicher, dar te vari intr-o marmita unde fierbe ceva mai cu chichirez decat sos rémoulade.

Am schimbat reteta, ranji hotelierul. Sos allemand iti spune ceva?

Madame Zoe, menajera colonelului Tamas, clatina din cap filozofand ca, oricat ai trai cu un om, degeaba!, tot nu ajungi sa-l cunosti. Un kil de sare! Asi! Nu-ti ajung nici cinci!

Se afla de patru ani in serviciul colonelului si isi imagina ca il cunoaste pana in cele mai mici amanunte si ca, in principiu, surprizele de orice fel sunt excluse.

'Cam singuratic, comenta cu sora-sa, vaduva unui capitan, becher inrait, larg de mana si cu capu-n nori. Noroc de mine ca-s cumsecade. Alta l-ar fura pan' la izmene Nu vede nimic, nu baga de seama nici un oarece, nu stie leac ce are in sifoniera sau buzunare'

De doua zile insa, madame Zoe isi vedea certitudinile con­trazise cu brutalitate si traia momente dramatice. Alaltaieri, de pilda, colonelul, in mod cu totul neobisnuit, intrase in bucatarie:

Madame Zoe, ce o fi cu Ilie de nu mai vine? Parc-am vazut pe altul azi.

De surpriza, menajera uita de laptele care statea sa fiarba. Intr-adevar, se schimbase olteanul, dar faptul ca Tamas ar fi putut observa amanuntul si, mai mult, ca stia de numele celuilalt pietar, pur si simplu o naucea.

Asta-i frate-sau, se balbai menajera, zice ca Ilie isi face casa, la ei, la Leordeni, si-o vreme n-o sa vina ca n-are vreme. Marfa insa-i tot buna si proaspata.

Curatind plita — laptele daduse in foc — nu inceta sa se minuneze:

'Doamne, ce natie de om! Ziceam ca nu stie ce vara in gura, stufat de miel ori pilaf de raci si uita-te la el! Tine seama la cupeti!'

In aceeasi zi, plecand de acasa, colonelul declara pe un ton usurel, parca in treacat.

Auzi, madame Zoe De azi, nu mai trebuie sa gatesti.

Cum adica?

Am sa mananc in oras.

Menajera se simti ofensata:

Daca nu va place

Tamas o intrerupse zambind:

Dimpotriva, imi place foarte mult, esti o adevarata artista, dar sunt foarte ocupat si mi-e incomod sa vin acasa.

O salutase gratios si plecase, lasand-o cu gura cascata.

Azi-dimineata, alta surpriza! Colonelul dormise pe canapeaua din salon.

Am mai multa liniste, explicase simplu Tamas.

Adevarat, ferestrele dormitorului dadeau spre strada, dar aceasta era linistita, mai mult pustie, strada de 'boieri' care se scoala tarziu, fara copii si cu automobile silentioase.

Se intorsese pe la 11 si isi incropise in cateva minute o valijoara.

Plec pentru o vreme in provincie.

Lipsiti mult, don' colonel?

Nu stiu. Mai vino, daca vrei, sa aerisesti din cand in cand. Ai sa primesti leafa in continuare. Daca intreaba cineva de mine, nu spui nimic. Nu-s acasa si atat.

Dar

Ma grabesc, madame Zoe, ca m-asteapta afara taximetrul. Nu uita ce te-am rugat. La revedere.

Menajera il urmari din ochi pe fereastra, pana ce taxiul dis­paru. 'Nu-i a buna cu asta! Parca n-ar fi zdravan Treaba lui'

Lasa curat in bucatarie, mai trecu o data cu carpa de praf peste mobile si se duse sa-si schimbe rochia.

'E abia douasprezece. Ma duc la sora-mea si poate mergem impreuna la cinema'

Auzi soneria de la intrare. Un barbat tanar, in salopeta albas­tra, zambea cu toata dantura.

Saru' mana. Sunt de la Telefoane

Madame Zoe, vaduva de grefier, isi cunostea randul in lume, stia sa trateze cu slugile. Se interesa pe nas:

Si ce poftesti?

Am venit sa vad ce-i cu telefonul. Am primit reclamatie

Mie domnul colonel nu mi-a zis nimic. Vino cand o fi si dumnealui acasa!

Omul paru sa se enerveze:

Pai nu esti dumneata? Ce, n-ajunge?

N-ajunge.

Cum n-ajunge, cucoana? Puneti oamenii pe drumuri de pomana? Ce, eu am vreme sa alerg dupa cheful abonatilor?

Te poftesc sa nu fii obraznic. Buna ziua.

Ii tranti usa in nas si se intoarse in camaruta de serviciu sa-si ispraveasca toaleta.

Barbatul in salopeta isi puse pe umar tolba cu unelte si pleca injurand:

'Hoasca dracului! A dresat-o bine'

***

In cursul dupa-amiezii, pe la ora patru, cand barul era in ge­neral pustiu, domnul Basile parasi hotelul, anuntand ca se intoarce in mai putin de un ceas. O lua la stanga si iesi pe strada Nicolae Golescu, intra in imobilul cu nr. 14, urca scara si, oprindu-se in fata unei usi, suna cu anume semnal.

Ii deschise aproape imediat o subreta tinerica, in tinuta clasica: rochie neagra, sortulet si boneta de dantela alba.

Barmanul cunostea bine casa, unul din cele mai distinse sta­bilimente din Capitala. Madame Pitulea, proprietareasa, isi admi­nistra desavarsit 'afacerea', cu discretie si competenta, asigurand o clientela de ambe sexe, dintre cele mai selecte.

Domnul Basile se lasa condus de-a lungul unui coridor lung. Pasii erau vatuiti de covorul de plus gros.

Sunteti asteptat, surase subreta, indicandu-i o usa, apoi disparu.

Nu se ofereau si nu se primeau bacsisuri, considerate vulgare pentru 'stilul' casei.

Colonelul Tamas il astepta intr-o incapere mobilata ca un stu­dio-dormitor confortabil. Mobila era de calitate, culorile palide, nimic strident, rosul si aurul atat de frecvente si gustate chiar in bordelurile scumpe lipseau cu desavarsire.

Observand mica valiza deschisa, barmanul zambi:

V-ati mutat la distinsa doamna Pitulea?

Asta-i situatia, mon cher.

Cel putin aici n-o sa va plictisiti.

Sper sa nu fiu plictisit. Am fost obligat sa ma refugiez.

Asta am inteles-o si singur. De fapt, ce v-a alarmat?

Colonelul il privi ironic:

Amanuntul ca potera nemteasca m-a depistat nu ti se pare suficient?

Figura lui Sfetcu deveni grava:

De fapt, ce s-a intamplat?

Fleacuri in aparenta, dar, in ansamblu, pline de semnificatie. Incepu sa rada: Sunt si cretini, nenorocitii! De pilda, de ieri am constatat ca-mi vine alt zarzavagiu. Ca mutra-i de canalie, n-ar fi nimic, dar ai pomenit 'oltean' blond, cu ochi albastri si ceafa rasa?

Se intrerupse si scoase o Regala din porttigaretul de argint.

Sfetcu ii intinse bricheta aprinsa.

Pe urma, inca o chestiune: dupa cum stii, telefonul meu e inregistrat la secret il au doar cativa insi. Daca nu exista comunicari importante, aparatul ramane mut si o saptamana. Doar in doua zile am primit sase apeluri. Evident: 'Greseala, scuzati, va rog'.

Vor sa va verifice orele.

Vezi bine. Si, in sfarsit, am observat filajul. Destul de abil, copoii mereu altii, ca sa nu-i recunosc, dar sunt talonat. Ieri am vrut sa-mi verific impresia si am coborat in WC-ul public de la Uni­versitate. Reperasem individul inca de pe Bulevardul Elisabeth. Un tip scund, vanjos, figura oarescare, intr-un costum cafeniu.

Si?

Tamas scutura scrumul si rase din nou.

Am intrat intr-o cabina, am inchis usa, dar 'am uitat' sa trag zavorul. Si am 'uitat' sa mai ies. Dupa douazeci de minute exact, tipul a dat buzna peste mine: 'O, pardon! Va rog sa ma scuzati. Credeam ca e liber'

Mda, facu Sfetcu. Destul de clar. Situatia e neplacuta Sunteti sigur ca nu v-au luat urma pana aici?

Mon cher, nu mai sunt debutant. Chestiunea e alta. Cum m-au reperat? Trecand in revista toate posibilitatile, am ajuns la concluzia ca dumneata ai fost mirosit inaintea mea. Punandu-te sub urmarire, au ajuns la mine.

Sunteti sigur?

Absolut. Rationamentul e simplu: in ultimele doua saptamani, nu m-am intalnit cu nici o alta persoana in afara de dum­neata, iar pe mine ma tin in reflector doar de doua zile. Deci, depistarea mea e de data foarte recenta, altfel filajul ar fi inceput mai demult.

Logic. Inseamna insa ca am fost urmarit si acum.

Posibil, dar nu-i nimic extraordinar ca un barbat de varsta dumitale sa mearga la bordel. Casa e cunoscuta.

Aveti incredere in madame Pitulea?

Absoluta. E una din cele mai vechi agente ale noastre. Pentru 'curiosi' a si fost pregatita o damicela gata sa jure ca a petrecut cu dumneata o ora. O sa faceti cunostinta la plecare.

Sfetcu parea indoit:

Mi se pare imprudent totusi, domnule colonel. Siguranta poate dispune o perchezitie si, in orice caz, casa va fi pusa sub supraveghere.

Tamas surase:

— Iti inchipui ca poti tine o asemenea casa de elita — nu putine cearsafuri ar trebui sa aiba stema — fara sa ai oameni platiti pe toate coridoarele politiei?

Vreti sa spuneti ca, in caz de perchezitie, patroana ar fi avertizata?

Cu cel putin jumatate de ceas inainte. Si iar, trebuie sa-ti imaginezi ca atunci cand ai o clientela foarte vulnerabila la fenomenul scandaluri care pot compromite nume mari, te aranjezi ca stabilimentul respectiv sa dispuna si de o iesire secreta.

Mda Sa speram ca totul va fi in regula.

Bineinteles, imi voi asigura inca un refugiu. In orice caz, urmatoarele intalniri le vom stabili in alta parte, in ultimul mo­ment si doar daca sunt strict necesare. Ce se aude cu frumosii indragostiti?

Dupa cum am convenit, baroana a fost anuntata ca von Sundlo a parasit Eforia. Ce au de gand, nu stim. Deocamdata, au ramas la noi.

Si acolo vor ramane, murmura colonelul. Despre ceilalti ce stii?

Dupa atentatul impotriva Elvirei Manu, esuat, au sters putina, urmati imediat de verisoara Edith Din cauza vremii, au ramas la Constanta, la Continental. Nemtoaica, dupa o scurta escala la birourile Dieckhoff, si-a continuat drumul.

Colonelul ramase pe ganduri. Isi ciupea usor barbia despi­cata, usor vanata, de barbat oaches, ras proaspat.

Zici ca a facut o escala la sediul firmei Dieckhoff. Desigur, ca sa dea anumite dispozitii. Inseamna ca vor incerca o lovitura si pe traseu, desi e al naibii de riscant. Vorbesc din punctul lor de vedere.

Barmanul isi netezi instinctiv tamplele bine pomadate:

Cat pariati pe sansele Elvirei Manu?

Ca persoana privata — domnul Tamas pensionar — nici doi poli.

Si colonelul Tamas?

Acesta ii indrepta o privire lunga:

Colonelul Tamas nu pariaza. Face tot posibilul sa spo­reasca sansele Elvirei Manu. Femeia trebuie sa supravietuiasca

***

Octavio de Villar isi privi ceasul. Cifrele fosforescente indi­cau ora unu. Se desprinse incet din bratele Manjei, silindu-se sa n-o trezeasca. Dar mica baroana, dupa trei sticle de sampanie consumate impreuna — in mod deliberat o facuse sa intreaca ma­sura, simuland o buna dispozitie de zile mari — dormea adanc.

Se strecura in apartamentul lui si, dezbracandu-si pijamaua din mers, se duse la fereastra. In ciuda orei inaintate, existau pie­toni, grupuri de petrecareti in schimbare de local, trasuri, masini. La Cina, felinarele arabesti de la intrare si sunetele orchestrei care se auzeau in surdina lansau invitatii imbietoare. Lui de Villar peisajul nu i se paru din cale-afara de ciudat, chiar pentru o tara aflata in razboi. Era prea spaniol pentru asa ceva. La Madrid sau la Sevilla, la Grenada ori Burgos, la San-Sebastiano sau Valencia, in orice localitate, cat de marunta, viata, mai ales in cursul verii, incepe dupa miezul noptii. Strada, pentru turistul neavizat, pare in plina fiesta. Terasele cafenelelor, ale restaurantelor sau ale cofetariilor, cu mesele asezate direct pe trotuar, debordeaza de oameni, femei si barbati de toate varstele. Nu pare deloc curios, de pilda, sa vezi singure sau in grup, la cate o masa, doamne in etate, cu jabouri si egrete prinse intr-o brosa de diamante, bandu-si linistite sucul rece de fructe sau savurand un munte de inghetata si admirand peisajul strazii. Copiii forfotesc peste tot, zgomotosi, si nimeni nu pare iritat. Zgomotul nu deranjeaza in Spania, iar copiii sunt regi. Cate o mama tanara, cu mana pe landou si o revista ilustrata pe genunchi, suge oranjada cu paiul. Chiar si in locuintele cele mai modeste, la douasprezece sau unu noaptea, intreaga familie, de la strabunica stirba pana la pruncul neintarcat, coboara in micul patio si se aseaza la masa

De Villar constata ca vremea se racise si ca ploua. Imbraca un trench usor peste costumul de seara, pentru a deruta functio­narii hotelului. 'Adica sa-si inchipuie ca merg la vreo receptie sau un local de noapte. Fleacuri! Nu stiu cine e organizatorul si ce ratiuni are, dar ideea de a fixa o intalnire conspirativa la doua noaptea e cel putin originala. Cat de vesel si noctambul ar fi orasul, nu beneficiezi de forfota orelor de maxima aglomeratie. Mai exista si slujbasi si imi inchipui ca cel putin jumatate din locuitori sunt in paturile lor.'

Lua la intamplare unul din multele taxiuri parcate in fata hotelului si ceru scurt:

Piata Rosetti.

Se straduise sa pronunte cuvintele corect si urmari reactia soferului. Acesta nu-i dadu nici o atentie. Era obosit, si apoi Bucurestiul misuna de straini. Nu-l mai surprindeau nici aparitiile cele mai exotice.

Plati si cobori. De pe strada Italiana, trebuia s-o ia la dreapta — studiase in prealabil harta orasului — apoi la stanga. Atent la numarul imobilelor, nu vazu groapa din trotuar. Se impiedica si cazu in genunchi.

La dracu!

Se sterse cu batista de noroi si isi privi hainele. 'Sper sa existe o chiuveta pe aici'

Numarul 15. Un blockhouse dragut, cu doua nivele. De undeva, de la coltul strazii, se auzea muzica. Un local probabil

De Villar privi cu atentie in jur, apoi, tragandu-se in umbra copacului de la marginea trotuarului, fluiera nu prea tare, dar destul ca sa se faca auzit printr-o fereastra deschisa: Una paloma trista

Ca un ecou, din imobil rasuna fluierata aceeasi melodie.

Inima lui Marin Viforeanu — astepta cu sufletul la gura de cinci ore — batea puternic. In sfarsit avusese noroc. Si intuitie, desigur, dar intuitie mai avusese si alta data.

Il introduse pe spaniol in bloc, il facu atent la treptele care duceau la demisol, apoi, ducandu-si degetul la gura, il conduse pe coridorul intunecat. Din odaile coanei Aneta si a lui don' Guta se auzea sforait pe tonuri distincte. Astmatic, intrerupt de inec al spalatoresei — persoana grasa —, monoton si fornait al misitului.

De Villar se uita superficial in jur — un interior de om batran, eticheta spontan — apoi cu atentie la barbatul din fata lui. Un tip brun, sub patruzeci de ani. Figura inteligenta avea ceva nelinis­titor. Despre asemenea persoane, maica-sa, Dona Conception — flori, fluturi, dantele, melodii cantate la harfa si evantaie pictate — obisnuia sa spuna cu o infrigurare ostentativa a umerilor superbi: 'Oh, draga mea! Cand il vezi pe Miquel de Jorca — de exemplu — simti o pofta irezistibila sa te afli in alta parte. N-ai decat sa incerci Dar nu te sfatuiesc'

Viforeanu il studie la randul lui: fizionomie deschisa, lumi­noasa, de individ caruia toate i-au mers in viata, n-a cunoscut esecuri. Obraz intins de om bine hranit, dar fara excese, desigur cu bogat palmares sportiv: il presimteai bun jucator de tenis, excelent inotator, amator de yachting si curse de automobile; hainele, bine taiate, purtate cu dezinvoltura. In total, prototipul clasic general de standardul maxim de viata al deceniului patru, idealul a milioane de tineri si care, indeobste pe Marin Viforeanu, invidios si avid de trai bogat, il complexa.

Ochii lui De Villar se oprisera asupra sifonierului. Bucata de carton care-i intepenea usa, cazuse si se vedeau hainele agatate ordonat.

'Nu-s ale astuia', isi zise spaniolul. Apartineau unui barbat cu cel putin zece centimetri mai scund.

Simti ca in suflet i se strecura indoiala si se hotari sa joace strans.

In ce limba preferati sa comunicam?

Viforeanu ii raspunse intr-o franceza de elev constiincios.

In limba lui Balzac, e foarte bine, surase agentul.

Spaniolul isi privi ceasul:

Doua si cinci. Ora mi se pare grozav de imprudenta pentru o intalnire clandestina.

Sunt absolut de acord cu dumneavoastra, dar nu eu am hotarat-o.

Aveti sa-mi comunicati ceva?

Viforeanu simti ca evolueaza pe sarma, individul nu trebuia sa-si dea seama ca nu stie mai nimic si ca, de fapt, incerca sa se infiltreze intr-o actiune din a carei distributie, unde detinea rol de figuratie, fusese exclus. Un lucru il stia cu certitudine: marele protagonist era von Sundlo. Declara prudent:

Neamtul e la mare impreuna cu o femeie.

Fruntea spaniolului se increti. Iata un amanunt neasteptat.

Aventura?

Viforeanu dadu afirmativ din cap:

Mai mult decat o aventura. O poveste de dragoste. Dupa toate aparentele, un coup de foudre irezistibil.

'Din ce in ce mai complicat', isi zise de Villar. Daca lui von Sundlo i-a sucit mintile o femeie, va face tot posibilul ca s-o evite pe Manja! In consecinta, sansele mele de a patrunde in anturajul colonelului se reduc practic la zero Uite o situatie pe care ba­tranul Donovan n-a prevazut-o!' De Villar gandi rapid: 'Femeia trebuie inlaturata'.

Evident, nu el avea sa-si murdareasca mansetele. Se uita la individul din fata lui. Pentru un mic asasinat, parea sa fie destul de bun. Si isi dadu brusc seama ce il izbise inca de la inceput. Omul avea o figura clasica de ucigas profesionist. Trebuia insa sa se mai gandeasca inainte de a lua o decizie atat de categorica. Isi aduse aminte ca vacanta lui von Sundlo expira exact peste cinci zile. Era obligat sa actioneze fara intarziere. In primul rand, trebuia depistat cotlonul unde se ascunsesera cei doi. Au parasit litoralul, dar incotro s-au indreptat? Oricum, deocamdata n-avea de gand sa-si tradeze intentiile fata de ucigas. In sinea lui il socotea deja ca atare

Se ridica. Viforeanu il privi ingrijorat:

Ce hotarati?

Sa-mi ramaneti in principiu la dispozitie.

Adica?

Sa stabilim o ora si un loc unde va pot gasi in orice zi.

Nu! raspunse repede Viforeanu.

Un pic prea repede. De Villar il cerceta curios:

De ce?

Exista un proverb romanesc: pe soarecele cu o singura gaura lesne il prinde pisica.

Da E un rationament.

Propun holul cinematografului Aro, coloana din stanga, ora 20, momentul de maxima aglomeratie a zilei. Al patrulea spectacol e cel mai solicitat, inghesuiala-i garantata.

Perfect

Ii arata hainele murdare:

As putea sa ma curat putin? Nu vreau sa atrag atentia la hotel.

Viforeanu raspunse mecanic:

Bineinteles, cu placere. Va conduc.

In aceeasi clipa intelese ca a comis o neghiobie fara egal. Nu stia unde e baia, sau macar toaleta de la demisol.

O lua la intamplare pe coridor, calculand febril. Erau in total sase usi. Excluzand odaile misitului si ale coanei Aneta, trebuia sa aleaga una dintre celelalte patru. Dadu gres de doua ori.

De Villar isi stranse buzele, fara sa comenteze.

'Ca tipul nu locuieste aici e limpede, dar, admitand ca pentru o intalnire conspirativa preferi un loc neutru si nu propriul apar­tament, cum naiba nu-l investighezi inainte? E un impostor.'

Se despartira in strada, salutandu-se scurt.

Lui Viforeanu ii venea sa se dea cu capul de pereti.

'Ce imbecil pot fi! Dumnezeule! Pariez ca n-o sa puna piciorul la Aro!'

In taxi, de Villar se gandea la acelasi lucru.

***

Printul Stefan Duca se foia in asternut. In general, dormea putin si asta inca din copilarie. Curiozitate organica, ii erau de-ajuns patru ore de somn, ca sa se simta perfect odihnit. De aceea, zilele erau pentru print atotcuprinzatoare, starnind mirarea celor din jur. 'Cand le face, dom'le, pe toate? Nu-i scapa concert, sindrofie, receptie, vernisaj, spune prezent in fiecare zi la Athénée Palace si la Capsa, e la curent cu tot ce se petrece in lume, citeste zilnic vreo cinspe ziare si reviste, pretutindeni si mereu singur.' 'De fapt', reflecta adesea printul, 'daca stai si te gandesti cat timp pierd oamenii cu somnul, eu am trait mai multe vieti, as avea cel putin o suta cincizeci de ani'

Acum insa, il deranja 'promiscuitatea', faptul ca fusese obligat sa doarma cu mai multe persoane in aceeasi incapere. Chiar in plina tinerete, la inceputul casatoriei, socotise ca odaile separate ale sotilor constituie o lege de elementara civilizatie. Si, slava Domnului, o iubise pe Alexandra din tot sufletul. Ce ciudat! Fusese cea mai mica dintre surori, cea mai plina de viata, de o vitalitate debordanta si molipsitoare, si totusi se prapadise la mai putin de patruzeci de ani. Celelalte fete, ca si intreaga familie Rieti de altfel, erau longevive. Lucia, de pilda, azi contesa de Courcelles, se apropia de optzeci de ani

Urechea printului inregistra automat zgomotele odaii: sforaitul usor al ziaristului — o persoana antipatica, rautacioasa — respiratiile celorlalti doi. A fetei, 'o micuta persoana lipsita de insemnatate afisand aere de grande dame', nu se auzea. Ai fi zis ca nu exista in odaie.

Odaie, gasita cu greu — una singura! — la Continental. Pana la urma, renuntasera sa continue drumul spre Bucuresti. Pana si el trebuise sa recunoasca imposibilitatea calatoriei. O vreme oribila, o furtuna care semana a taifun.

Ticu Stratulat se scuzase:

Iertati-ma, printe! Trebuie sa abandonam. Va promisesem sa fiti inca in noaptea asta la Bucuresti, dar cu iadul de afara voia­jul incepe sa semene a sinucidere. Cu un tanc, eventual, razbateam

Sa speram ca, cel putin maine, timpul va fi mai favorabil.

Ridicase din umeri pentru el insusi. Intalnirea de la ora doua era ratata. Si se grabea Se grabea ingrozitor. Toata lumea parea de altfel foarte grabita

Zgomote pe palier ii atrasera atentia. Voci ridicate, parca busculada. Se scula din pat si iesi prudent pe culoar. Trei indivizi in haine de piele neagra, cu aspect inconfundabil de agenti de politie, incercau sa-l dea la o parte pe baronul von Sundlo care le impiedica intrarea in odaie.

Domnule colonel, va rugam nu va opuneti inutil.

Neamtul, vanat de manie, urla dezlantuit:

Este un abuz inadmisibil! Am sa ma plang superiorilor dumitale la Bucuresti! Cum va permiteti?! Sunt colonelul von Sundlo din Wehrmacht

Stim foarte bine cine sunteti dumneavoastra. Nu stim exact cine este doamna, insinua unul dintre indivizi.

Doamna este cu mine si se afla sub protectia mea. Comiteti un act scandalos pe care-l veti regreta toata viata!

Domnule colonel, suntem in misiune.

La dracu' cu misiunea voastra! Nu ma siliti sa fac uz de arma!

In spatele neamtului se ivi Elvira Manu. Era palida, inghe­tata, dar calma:

Linisteste-te, Kurt. In fond, ce doresc dumnealor?

Sa ne urmati.

Care e motivul?

O simpla verificare de identitate.

Actele vi le pot prezenta si aici.

Nu-i chiar atat de simplu. Va cautam de multa vreme, doamna Elvira Girard. Elvira Girard sau Flavia Bertucci, ori, daca va convine, Susan Harold

Numele acestea nu-mi spun nimic.

E o inscenare! urla von Sundlo.

Cu o miscare brusca, agentul il dadu la o parte. Von Sundlo se dezechilibra pentru o clipa si celalalt izbuti sa prinda bratul Elvirei Manu.

Printul Stefan Duca navali in odaia unde dormeau ceilalti strigand:

Domnilor! Treziti-va! Domnilor! O doamna este brutali­zata. Chiar aici. Alaturi.

Ticu Scarlat sari in capul oaselor speriat:

Cine?! Unde?

Se trezira si ceilalti.

Ce se intampla?

Alaturi, tipa gafaind batranul. Nu putem ingadui Ce bar­barie! O femeie!

Ticu Stratulat, sportiv prin excelenta si din toate punctele de vedere, dadu buzna pe culoar. Il urmara Dinu Ionescu si Lulu Dragu. Ziaristul, nestiindu-se un sfarma piatra, ramase prudent in pragul usii.

Dintr-o privire, Ticu aprecie situatia. Neamtul se afla in evi­denta dificultate si parea la capatul puterilor. Femeia, neputiincioasa, incerca sa-si pastreze calmul. Dintr-un salt, Ticu ajunse in spatele agresorilor. Aplica o lovitura puternica in ceafa primului agent care tinea bratul Elvirei. Acesta se prabusi instantaneu.

Dinule!, sufla Lulu Dragu. Ajuta-l!

Actorul, cu zambetul pe buze — starea cronica de amuzament parea sa nu-l paraseasca niciodata — sari in spatele celui de-al doilea agent. Ticu se ocupa de ultimul.

Printul Stefan Duca privea incaierarea cu ochi stralucitori. Tinerii acestia, Stratulat si actorul, ii purtara o clipa gandul spre propria lui tinerete. Fusese viforoasa, accidentata, plina de eveni­mente. De neuitat avea sa ramana ambuscada de la Marsilia. Facu­sera tandari barul Lolitei, zburau prin aer canile cu bere, sticlele de absinth, scaunele, cutite si pumni, facaletul proprietaresei, o gra­suna redutabila, adevarata mama pentru golanii, tous ces voyous, care misunau prin port Alte vremuri, alte mize, iar el tanar

Cei trei agenti, doborati, zaceau fara cunostinta. In mod sur­prinzator, nu se ivisera curiosi pe coridor.

'S-a operat rapid', isi zise printul, 'si fara zgomot prea mare'

Von Sundlo, galben-vanat ca o masca mortuara — manie, sufe­rinta fizica (spatele il durea atroce), dar, mai ales, un sentiment acut de umilinta fata de femeia iubita in fata careia se dovedise neputincios — se rezema de zid.

Domnilor, tin sa va multumesc. Daca nu erati dumnea­voastra, acesti ticalosi si-ar fi putut indeplini jalnica lor misiune.

Ticu Stratulat arata spre agentii cazuti in nesimtire.

Cel putin o ora sunt inofensivi. Pentru ca impiedica circu­latia, ii vom transporta in odaia dumneavoastra.

O, va multumim, rosti ratacita Elvira. Va ganditi la toate.

Ticu continua:

Sunt la dispozitia dumneavoastra. Nu-mi plac copoii. Sfatul meu este sa parasiti de urgenta hotelul. Nu stiu din ce caprarie fac parte, dar, cand se vor trezi, vor asmuti toate fortele de care dispun impotriva domniilor voastre. Aveti o ora ca sa dispareti.

Von Sundlo il privi obosit.

Da, e un sfat bun. Si dumneavoastra? Cum va veti descurca?

Vom proceda la fel.

Printul Duca se uita la colonel si la Elvira. Neamtul parea serios bolnav, iar femeia slabita, fragila, neajutorata. Observa parca in treacat:

Exista un tren peste jumatate de ceas. Adica la ora 5

Cei doi se privira instinctiv: era o idee.

Isi strangeau de zor lucrurile. Dobrin observa cu sarcasm, nu lipsit de admiratie.

Ticule, nu-ti cunosteam aptitudinile de capcaun. Daca dai faliment, faci cap de afis la circ si mat pe Joe Louis.

Lulu Dragu remarca, incheindu-si nasturii jachetei:

Esti invidios.

Cred ca da, conceda ziaristul. Dar, apropo, cu aia trei cum o rezolvati? Ati mardit trei politisti aflati in exercitiul functiunii. Stiti cum se numeste chestia asta?

Stratulat ridica din umeri:

Nu mi s-au recomandat. Am vazut trei derbedei atacand o pereche de oameni linistiti si, normal, am intervenit. Pe urma, altfel stam de vorba la Bucuresti.

Dinu Ionescu rase:

De mult nu m-am distrat asa de bine.

Dobrin il privi lung:

Auzi, mon cher, nu te grabi niciodata sa razi.

Chestia, surase dulce actorul, e ca eu sunt din aia care pricep imediat hazul unei situatii sau al unei replici. Nu astept o saptamana.

Spontan, care vasazica!

Vezi, imi scapa termenul.

Ticu Stratulat apasa pe accelerator. Masina tasni brusc, ca un bolid, si amicii, catapultati, cazura peste spatarul canapelei. Izbucnira in hohote de ras.

Printul Duca, langa Ticu, isi freca barbia nerasa.

'Tinerete! Se amuza de toate prostiile! Bine ca nu mi-am spart proteza.'

***

Dupa intrevederea cu colonelul Tamas, domnul Basile, bar­manul de la Athénée Palace, ramase ingandurat. Batranul, unul dintre asii Biroului 2, poreclit de subalterni Subtilul ('Codosul' pentru serviciile de informatii inamice), avea dreptate. Daca fusese deconspirat, pricina se datora numai lui, lui Sfetcu. Varsta — in fond Tamas nu implinise inca saizeci de ani, dar lucra de cel putin patruzeci in activitatea secreta — nu-i alterase nimic din calitatile care-i creasera faima in lumea ciudata, cu totul speciala a spionajului international. Intuitiv, ager, prudent, stiind sa riste la momentul oportun, si acesta calculat cu precizie matematica, incat aproape excludea riscul, imaginar, autor al unor combinatii indraznete si neasteptate, diagnosticul sau concluziile lui prezen­tau in anumite situatii cheie un maxim de garantie.

De altfel, nu trebuia sa fii din cale-afara de istet ca sa reali­zezi ca, daca vreme de patru ani traiesti linistit si ignorat de agentii straini, si incepi sa fii filat dintr-o data, in mod firesc urma ti-a fost descoperita recent. Iar in ultimele doua saptamani nu se intalnise cu nimeni in afara lui. Neindoielnic, el, Sfetcu, era cel care, involuntar, deconspirase domiciliul lui Tamas.

Bineinteles, Vasile Sfetcu nu exclusese posibilitatea ca el insusi sa fie urmarit de Siguranta. Era suspect prin insusi serviciul pe care-l avea, barman la cel mai mare hotel din capitala unei tari beligerante. Totusi, in patru ani nu avusese accidente, prudenta devenise pentru el o a doua natura, avea impresia ca se contro­leaza si in somn. Incerca sa treaca in revista, sa inventarieze evenimentele din ultima perioada de timp, sa detecteze ceea ce — oricat de marunt — abdica de la cotidian sau friza neobisnuitul.

Gandul ii veni pe neasteptate. Aristica! Da, cu Aristide Sta­nescu se intampla ceva, in fiinta lui se petrecuse o schimbare. In aparenta, ramasese acelasi director impecabil, de mare hotel, amabil pana in varful pantofilor comandati la Shull, surazator. Si totusi, barmanul inregistrase de la o vreme anumite mutatii in atitudinea lui Stanescu — chestiune de nuanta — o infrigurare care nu-l caracteriza, o buna dispozitie ostentativa, ii simtea o preocupare secreta, o obsesie, deslusita mai ales in privirea prea stra­lucitoare, prea vioaie, dand impresia ca nu se poate fixa.

Vasile Sfetcu tinea sincer la Aristide. Fusesera totdeauna ca fratii, inca de pe cand jucau turca sau bateau mingea de carpa, pana acum, in anii maturitatii. Se cunosteau si se intelegeau unul pe altul. Aristica avea, desigur, pacate. Era fanfaron, interesat, cam fara scrupule cand era vorba despre propriul lui bine. De aici insa pana la tradare Sfetcu incerca un sentiment de vinovatie si, din onestitate de vechi si bun prieten, incerca sa-si alunge gandurile. 'M-am molipsit si eu de spionita, maladie la ordinea zilei'

Totusi, preocupat de idee, continua sa-l observe si, in cele din urma, decise ca adevarul, cat de dur, e preferabil incertitudinii.

Cand Nina, coafeza de la Ionica, isi termina programul, bar­manul ii iesi in cale, ca din intamplare. Femeia, desi obosita, il intampina cu un zambet multumit:

Nu te vede omul cu anii!

Las' ca si tu stai ascunsa. Gelos, nea Aristica?

Coafeza dadu nepasatoare din umeri:

Parca la gelozia lui ma uit eu! E mult de lucru! Iti vine sa crezi ca au innebunit bucurestencele! Am cliente care vin in fiecare zi. Iti spun drept, Vasile, nu-mi mai simt picioarele! Stau cate zece-douasprezece ore fara sa ma asez, n-am ragaz nici de o tigara si asta in fiecare zi.

Mda Nu prea seamana a cura de odihna Ia-ti si tu un concediu.

As! Nu ma lasa patronul. Abia astept sa ajung acasa si acolo cad ca un animal. Nu mai sunt buna de nimic.

— Imi inchipui. Vrei sa te conduc?

Nina ii azvarli o privire scurta:

'Asta are o problema cu mine.'

De ce nu? Imi face placere.

Statea in blocul Bavaria, asa ca ajunsera destul de repede. In fata casei, Nina rase, aratandu-si dintii frumosi.

Probabil nu trebuie sa insist ca sa urci la o cafea.

Nu, rase si Sfetcu. Nu trebuie.

Nina nu era o femeie proasta.

Coafeza introduse cheia in yala, incercand, ca totdeauna cand primea o vizita, aceeasi satisfactie de proprietar. Desi Sfetcu nu intra prima oara in casa, Nina se simtea la fel de incantata. Nu se putea satura de propria-i bunastare, de neasteptata prosperitate; automultumirea, gandindu-se la drumul parcurs de la cosmelia cazuta parca intr-o rana din satul de pe malul Dunarii pana la apartamentul de pe Bratianu, isi pastra mereu prospetimea si culorile triumfului.

In locuinta perfect utilata, stapaneau ordinea si curatenia de farmacie. Impresia insa era dezagreabila, senzatia de pedanterie antipatica, fatal, ca orice exces de virtute, de nefolosit, ii rapea orice nota de intimitate. Desi totul de excelenta calitate, deranja aglomerarea de bunuri.

'Prea multe boarfe, isi zise Sfetcu, magazin de portelanarie, cristaluri, broderii. Fiecare centimetru patrat miroase a parve­nitism, tradeaza originea modesta a fetitei venite de la tara'

O gandea fara dispret insa, el insusi nu se nascuse cu bona, in sanatoriul select al doctorului Marius Georgescu. Dimpotriva, ca ins care razbise singur, o admira pe Nina, dar il amuzau 'tara­niile' de care nu se putuse debarasa.

Ca intim al casei, o insoti in bucatarie pana prepara cafeaua, isi camufla zambetul. Deasupra superbului aragaz Homann, Nina, irezistibil atrasa de lucrul de mana, agatase un 'tislaifar' de balci cat un tablou. Pe o panza alba, impecabil apretata, era brodata o femeie cu sort, aflata in fata plitei. Dedesubt, tot in broderie, un verset casnic: 'La gospodina buna, merge casa struna'.

Se asezara la masa din sufragerie. Coafeza scoase din vitrina un serviciu de portelan pe care-l manuia cu mandrie si prudenta. Turna cafeaua, apoi ii zambi, asa cum obisnuia, cu toti dintii.

Da-i drumul! Despre ce este vorba?

Barmanul se hotari sa fie la fel de direct.

Ce se intampla cu Aristide? Sincer, te rog.

Femeia il privi mirata:

Ce sa se intample?

Asculta, Nina, te stiu fata desteapta si de aia discut cu tine deschis. Aristide s-a schimbat. E altul, mereu nelinistit, parca apasat de o grija mare pe care o ascunde. O ascunde chiar fata de mine, ceea ce nu s-a intamplat pana acum.

Nina il cerceta curioasa:

Nici mie nu mi-a spus nimic. Are necazuri la hotel?

Nu! Tocmai aia e! Omul, in general, are doua soiuri de necazuri. Ori la serviciu, ori acasa. La hotel, totul e in regula si — accentua — acasa la el, la fel. Deci

Aha! pricepu coafeza. Deci, eu as fi pricina. Ce pot sa-ti spun?!

Spune ce stii. Am impresia ca s-a angajat intr-un joc peri­culos. Face sau e pe cale sa faca prostii mari. Tii la el si banuiesc ca vrei sa-l ajuti.

Coafeza reflecta cateva clipe si respira adanc:

Nu stiu daca asta e cauza si nu vad de ce nu as fi sincera. Nu are de ce sa-mi fie rusine. Traieste cu mine de doi ani de zile.

Stiu.

Mie nu-mi convine situatia de tiitoare. Sunt fata saraca, de la tara

Spre deosebire de altii care, odata realizati, isi camuflau ori­ginea, Nina o flutura cu indarjire, consecinta tot a fenomenului de automultumire.

ai mei, cat ai cauta, terci de mamaliga cu varza acra au mancat, dar una pot sa-ti spun! Toate muierile din neamul meu s-au maritat cu cununie. La popa si la primarie.

Domnul Basile o privea ingandurat.

Pricep

Nu stiu ce pricepi, dar eu nu-s o santajista. Vreau gos­podarie asezata, barbat care sa innopteze cu mine si nu in alta batatura, cu copii, sa-mi chem neamurile in casa, fara sa-mi fie rusine, si sa le intind masa.

I-ai spus-o si lui, banuiesc.

Bineinteles. De ce sa ma ascund?

Si i-ai cerut sa divorteze.

Femeia izbucni patimasa:

Sa aleaga! Ori eu, ori amarata aia! Zice ca ma iubeste! Atunci de ce sa-mi strice mie viata si de ce m-as jertfi eu pentru ca nevesti-sii sa-i fie moale? Ce, nu s-au mai vazut oameni de se despart? Slava Domnului, gem tribunalele!

El ce spune?

Nina netezi macrameul de pe masa.

Ma duce cu vorba de doi ani. I-am zis-o raspicat: daca pana in toamna nu baga actele pentru divort, il iau pe Ciolac, negustorul de pe Lipscani. Adauga cu trufie: Ala care tine 'Curcubeul'.

Barmanul dadu din cap. Stia despre cine-i vorba. 'Curcu­beul' O partida ispititoare. Iar Aristide... Isi inchipuie acuma ca intelege despre ce este vorba.

Mda Neplacuta situatie.

De ce? Ori ma iubeste, ori nu!

Te iubeste, dar treaba nu-i simpla. Ca sa divorteze, neno­rocitul are nevoie de bani. Bani multi. Trebuie sa restituie zestrea Aurorei.

Incrancenata, coafeza dadu din umeri:

Treaba lui! Sa se descurce cum o sti.

Mai fata, nu faci rost de cateva milioane, sau cat o fi la mijloc, batand din palme. Si ca sa nu te piarda, e in stare de cine stie ce neghiobie. Daca-l iubesti, nu-i da branci in prapastie.

Eu nu-i fac nimic. Sa aleaga.

Mai ingaduie-i barem un ragaz

Nina rase cu rautate:

Adica sa mai astept vreo zece-cinspe ani, pana incropeste de zestrea lui madam Stanescu! Zat!

— Il nenorocesti!

Stii ceva? Decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa!

Sfetcu o privea lung, fara s-o vada. Avea acum certitudinea ca pe Tamas il tradase Aristide. Dar daca una din capcane putuse fi ocolita datorita abilitatii colonelului, mai erau altele, nenu­marate. Aristide stia multe

Se indrepta spre hotel derutat, sfasiat de indoieli si trist.

***

Contesa Lucia de Courcelles se legana in balansoar privindu-si piciorul mic — 33 1/2, unul din putinele atuuri de frumusete de care fusese mandra toata viata —, imbracata in catifea violet. Pe genunchi avea o scrisoare iar pe chip ii staruia un zambet visator.

In micul salon Louis XV se strecurase inserarea. Un ciocanit usor il vesti pe contele Rabinski. Zari foaia de hartie din poalele batranei si zambi:

Une lettre d'amour?

In privirea doamnei de Courcelles se aprinse un licar malitios.

Draga Anatoli, mai schimba-ti spiritele. Nu te plictisesti sa repeti la infinit aceleasi lucruri?

Rabinski se inclina galant:

Situatiile identice genereaza aceleasi cuvinte. Adoratorii dumneavoastra nu ostenesc

De asta data, zambi batrana, e numai Micul Bill.

Contele Anatoli Rabinski surase silnic.

Bill cel Salbatic Ma intreb ce nazdravanii o mai fi nas­cocit?

N-a nascocit destule?

O, ba da, scumpa prietena. In aviatie, radioficare si-apoi, prin anii 20 si ceva parca, a reusit transmiterea imaginilor de la distanta.

Esti informat, rase din gat contesa de Courcelles.

De, mi se intampla sa mai citesc cate ceva. Razboiul a inventat o gramada de figuri noi, pe care nu le intelegem. Cel putin inainte stiai cu cine ai de-a face.

Batrana isi rasuci profilul de papagal. Intreba ironic:

Despre care razboi vorbesti?

Despre cel din 1914, desigur. Razboiul cel mare.

Si asta ti se pare mic?

Rabinski reteza hotarat aerul cu palma si emise sententios:

Nu conteaza numarul mortilor intr-o infruntare, ci trans­formarile care le aduce.

Aha! pricepu contesa. Tot la revolutie te gandesti. Nu esti le devineur du village, dragul meu, asa ca nu poti sti ce se va intampla dupa ce boche-ii vor fi pusi cu botul pe labe.

Esti sigura ca vor fi invinsi?

O, da, prietene Cine vrea totul, pierde totul. De la Pes­tisorul de aur si pana la micul corsican s-a intamplat mereu la fel. E o lege a vietii! Stii, Anatoli, de multe ori ma gandesc ca cineva acolo, sus — intepa tavanul cu degetul —, rade, se amuza strasnic.

Unde? In cer? Ma indoiesc. Acolo unde nu-i durere si nici suspin, nu exista nici amuzament.

Batrana nu-i dadu atentie.

Ba da, ba da, se rade grozav. Tot acest paienjenis al vietii, oamenii care se zbat, milioanele de interese care se ciocnesc, zbuciumul acesta continuu pentru ca, pana la urma Pocni din degete: Rien de rien! Grozav de amuzant!

Hm! Ma indoiesc ca toate spectacolele sunt amuzante. De pilda, noaptea sfantului Bartholomeu Decapitarea familiei lui Ludovic al XVI-lea Sau tragedia de la Tarskoe Selo

Contesa se batu excedata cu palma pe genunchi:

Ma gandeam la spectacolul privit de sus, nu din sala. Si, evident, nu la actori.

Lua scrisoarea de pe genunchi, o impaturi si o puse la loc in plic. Rabinski se interesa de forma:

Canadianul isi anunta vizita?

O, nu, rase Lucia de Courcelles. E prea ocupat pentru asa ceva Vezi, la el ma gandeam cand vorbeam de acest zbucium continuu care este viata Bill este una dintre fiintele care se agita ca un bondar, are impresia ca poate indrepta lumea, ca un singur individ poate face servicii extraordinare intregii omeniri.

Batranul marai sceptic:

Asta-i foarte frumos din partea lui.

Nu-i asa? rase contesa. Micul Bill

Il avea dinaintea ochilor, marunt, sprinten, elegant. Asistase la casatoria lui cu dulcea Mary French Simmons, frumoasa si bogata americanca din Tennessee. Asta se intampla la Londra, in vara lui 1923 Ba nu! 1924! Exact, in 1924, la biserica presbi­teriana din South Kensington.

Un nelinistit de profesie, dar caruia toate ii mergeau din plin: inventator, om de afaceri, campion sportiv Iar acum, se lupta cu boche-ii Isi aminti cateva fraze din scrisoarea lapidara, formu­lata in termeni fermi:

'Misiunea trebuie indeplinita pana la epuizarea concediului din Romania. Agentul nostru sa actioneze pe toate planurile si, obligatoriu, in limitele acestui termen. Sa ia legatura la Bucuresti cu Subtilul Permiteti-mi, scumpa contesa, sa va sarut varful degetelor'

O, obraznicul! rosti tare contesa de Courcelles. Un mic, dar delicios escroc sentimental!

Cine? facu distrat Rabinski.

Doamna de Courcelles rase:

Iarta-ma, mi-am adus aminte de cineva pe care l-am cunoscut demult.

— In realitate, decise cu dispozitie sumbra contele, ma gandeam chiar zilele trecute la chestiunea aceasta, ajungem la o varsta cand avem mai multe cunostinte dincolo, decat aici. Eu, cel putin, cred ca nu mi-as putea epuiza, cel putin vizitele obligatorii, nici macar intr-un an.

Contesa intreba brusc:

Cunosti Romania, Anatoli?

Batranul isi zise ca doamna de Courcelles a inceput s-o ia razna. Sarea de la una la alta, fara nici o legatura.In realitate, contesa isi urmarea gandul:

Printul Agentul micului Bill Tanarul spaniol Micuta baroana Acum, Subtilul Acolo, in Romania, se petreceau de buna seama lucruri bizare. Se hotara poate, intr-un fel, o felie din soarta razboiului

Romania! facu batranul. Au vinuri grozave si femei fru­moase. Strabunicul meu, contele Stanislav Sergheevici Rabinski, a fost unul dintre aghiotantii generalului Kisseleff. A stat la Bucuresti cativa ani

Asta-i tot ce stii?

Nu astepta raspunsul si se ridica. Micul Bill solicita urgenta maxima.

Ne vedem la cina. Romania Stii, mi-ar fi placut sa fiu si eu acum acolo. Trebuie sa fie foarte palpitant. A bientôt, mon ami.

Rabinski ii privi lung spatele incovoiat.

Décidément, elle devient gaga.*

---

* Hotarat, s-a ramolit (franceza).

—---

In lumina stralucitoarei dimineti de vara, Elvira Manu isi regasi in parte dispozitia, evenimentele petrecute in ulti­mele zile, cu contur atenuat, capatand o nuanta de ireal, de clisee fantastice vazute intr-un film. Desigur, sentimentul de primejdie continua sa existe, dar in limitele suportabilului, fara accentul de acut trait in furtunoasa Constanta.

La Bucuresti — hotarasera de comun acord ca aici Elvira va fi mai in siguranta decat in oricare alt punct al Romaniei, oras, catun ori pisc de munte — ii intampina un timp splendid, cu soare radios stapanind un cer limpede, ale carui albastrimi aminteau celestul fiordurilor.

Stii, spuse Elvira in taxiul care-i conducea de la Gara de Nord spre Athénée Palace, aici, acum, parca nu-mi vine sa cred ca toate cate s-au intamplat le-am trait aievea.

O destinsese peisajul cotidian al Grivitei, acea acustica inconfundabila la care puneau umarul toti — negustori, olteni cu cobilite, birjari, tiganci cu te miri ce negutatorie in cosuri enorme de rachita, hamali, claxoane, vanzatori de ziare — si toti la fel de galagiosi, o bucurase sa regaseasca in general aspectul insufletit, diurn al orasului.

Von Sundlo, mereu sumbru, abia isi misca buzele:

Si totusi, s-au intamplat. Sunt de o realitate sinistra.

Ii stranse usor mana, dandu-i de inteles sa nu vorbeasca. Taxi­metrul, un Plymouth destul de jerpelit, nu avea geam despartitor, soferul ii auzea. I se parea ca are o figura dubioasa, iar el avea toate ratiunile sa fie suspicios.

In sufletul neamtului bantuia furtuna. Doua sentimente strans impletite ii creau o stare de surescitare maxima: pe de o parte dragostea coplesitoare pentru femeia de alaturi, pe de alta trufia biciuita, amorul propriu adanc ranit, aroganta aristocratului baron, care nu indura infrangeri si ofense.

N-ar fi stiut sa-si marturiseasca singur ce anume facea sa-i zvacneasca mai puternic inima. Teama pentru viata fiintei — 'da, nu ma tem de cuvinte' — adorate sau insulta adusa de trei copoi mize­rabili care indraznisera sa faca uz de forta asupra persoanei sale.

In holul hotelului fura salutati de inevitabilul si amabilul director Aristide Stanescu. Desigur, apartamentele le stateau la dispozitie, dupa cum poruncise domnul baron Daca domnul baron binevoieste sa-i acorde doar cateva minute

Mai tarziu, il intrerupse ferm colonelul. Acum sunt obosit. Micul dejun il trimiteti in apartamentul doamnei, peste jumatate de ceas.

Ii intoarse spatele si, tinand-o strans pe Elvira de brat, intra in lift. Tratat ca ultimul servitor, Aristide Stanescu ii adresa in gand o injuratura birjareasca si tot in gand ranji lat:

'Rabdare, amice! Mai curand de cat te astepti, nasul-ala, de ti l-ai agatat in plop, o sa-ti pice in buric!'

Mai tarziu, in salonul Elvirei, micul dejun se racea aproape neatins:

Termina cel putin cafeaua.

Von Sundlo dadu din cap. Fuma cu infrigurare — 'de ocnas care a gasit un muc de tigara', gandi Elvira — si sorbea lung, des, din paharul de whisky.

Te distrugi, dragul meu. La varsta noastra, trebuie sa ne gandim putin si la sanatate.

Baronul surase crispat:

Nu-mi fac probleme Pentru cat ne mai e dat sa fim im­preuna, rezista. Dupa aceea, nu-mi pasa de nimic.

Te simti mai bine?

Da, nu ma mai doare. Simt insa ca ma sufoc! Ii fac un scandal porcului de Killinger, sa se duca vestea pana la Berlin!

Elvira zambi cu tristete:

Ce sens are? Nu-ti dai seama ca totul vine de acolo? Cine ar fi indraznit sa actioneze asupra ta fara un ordin categoric, emis de foarte de sus?

Maselele baronului paraira:

N-o sa le mearga! Hotarat n-o sa le mearga!

Elvira surase din nou:

S-ar zice ca am fost condamnata in contumacie. Cel putin pentru un numar de zile.

Ce vrei sa spui?

Sunt primejdioasa pentru ei si deci indezirabila, atata timp cat suntem impreuna. Dupa care Nu ma stiu cu nimic interesanta. O oarecare doamna Manu si atat. Totul e deci sa supravietuiesc cateva zile inca, pana expira vacanta noastra.

Von Sundlo o stranse salbatic in brate:

Cateva zile mai scumpe pentru mine decat orice! N-as renunta la ele pentru nimic in lume, insa nu cu riscul vietii tale.

Glasul Elvirei Manu rasuna ca o sentinta:

Eu sunt dispusa sa risc, Kurt. Te iubesc.

Baronul o privi cu ochi dilatati de patima:

Atunci? Atunci ce ne impiedica sa fim totdeauna impreuna? Sa renuntam la conventia aceea copilareasca?

Elvira tinea buzele stranse. Pe obraji ii alunecara lacrimi. Ploaie de sarutari i le culesera:

Nu plange, iubita mea, nu suport Adica de ce n-ar fi po­sibil? O sa scapam din balamucul asta al lui Hitler! Macar sa ne fagaduim ca nu ne va mai desparti nimeni si nimic. De ce taci?

Pe chipul Elvirei, neclintit ca un tablou, doar ochii tradau suferinta. Von Sundlo ii stranse umerii cu putere.

Ce te impiedica sa spui da? Conveniente sociale? Esti maritata? Ce lanturi, ce poveri iti apasa viata, iubito?

Kurt, raspunse Elvira, noi am promis ceva Am fost amandoi de acord sa

Von Sundlo n-o lasa sa continue. Vorbi precipitat:

La naiba cu fagaduielile! Au trecut de atunci unsprezece zile. Unsprezece zile mai intense decat o viata! Eram atunci doi straini, porniti intr-o aventura originala. Ei au promis, strainii aceia, nu noi, cei de acum. Dragostea noastra ne dezleaga de orice fagaduieli care i se impotrivesc, chiar daca ar fi fost juraminte. Da-mi macar o nadejde, iubito! Lasa-ma sa sper! Spune-mi ca pot spera!

Telefonul tarai scurt si amandoi tresarira. Elvira se desprinse din bratele colonelului. 'Afurisit sa fie cine ne deranjeaza acum!', si ridica receptorul. Pe chip i se citi nedumerire. Asculta cateva clipe si inchise.

Cine a fost?

Directorul. O comunicare pentru tine. Stia ca esti aici.

Ce vrea?

Esti asteptat la apartamentul nr. 38. Ceva foarte urgent.

Cine naiba ma asteapta?

Am inteles ca-i vorba despre o doamna.

Von Sundlo isi trecu enervat degetele prin par:

Sa nu fie o cursa la mijloc!

Trebuie sa te duci, Kurt.

Baronul repeta pe ganduri:

O doamna, o doamna A! E probabil Von Kohler! Stiu ca am cate ceva sa-i spun!

Te rog, Kurt! Fii atent ce vorbesti!

Colonelul isi indrepta hainele in dreptul oglinzii.

Incui bine si nu deschizi nimanui pana nu ma intorc ! Nimanui si sub nici un motiv, chiar daca auzi ca striga foc! Ne-am inteles?

Astepta pe culoar pana Elvira rasuci cheia in broasca si se indrepta cu furie abia stapanita spre apartamentul nr. 38.

Stupefactia ii spulbera intr-o clipa mania care ii cutremurase in­treaga faptura. Perplex, simti nevoia concreta sa se sprijine de usa.

Manja!

Mica baroana, proaspata si sclipitoare de tinerete, in rochie inflorata ca o gradina, ii sari de gat, cu spontaneitatea si firescul care o caracterizau. Ai fi zis ca s-au despartit ieri. Era vesela, scan­teietoare, dar nicidecum emotionata.

Kurt, meine lieber! Mi-a reusit surpriza? Nu l-am lasat nici pe director sa-ti spuna cine te asteapta Arati splendid! Te-ai bronzat si asta te avantajeaza.

In realitate, din cauza palorii, chipul colonelului capatase o culoare nesanatoasa, de hepatic. Pe frunte ii aparusera broboane de sudoare.

Surpriza! Da! Asta n-o contesta nimeni In primele clipe, prea buimacit, se simtise incapabil sa reactioneze. Apoi ii veni sa planga de furie neputincioasa. Doar Manja lipsea in toata povestea asta. Dinaintea ochilor ii staruia imaginea Elvirei. Dumnezeule! De ce nu ne lasa oamenii in pace? De ce nu ma lasi sa fiu feri­cit? Cateva zile, atat! Dar nu! N-am sa ingadui nimanui sa mi le ia Cum sa procedez? Ce trebuie sa fac?

Se lasa imbratisat ca o statuie. Manja ciripea, se misca neli­nistita ca o lacusta.

Nu te bucuri ca ma vezi? Micul meu Kurt Spune-mi ca ma mai iubesti

Ah! Dulcegariile astea de corista, dintr-un teatru de gang! Il ingreto­sasera totdeauna, dar izbutise sa le ignore. Acum ii erau insuportabile.

Manja nu observa reactia sau se prefacu ca nu observa. Deveni dintr-o data ingrijorata:

Ce se intampla cu tine, ingerasule?

Colonelul izbuti sa rosteasca ragusit:

Ma intreb ce se intampla cu tine. Erai decisa sa petreci vara la Nisa.

Nu cred ca asa isi intampina un barbat iubitor sotia dupa o despartire de patru luni. O biata mica sotie care a infruntat o gramada de primejdii ca sa-l vada.

Nu eu te-am rugat sa le infrunti.

Mon Dieu! Esti de-a dreptul rau! Dar eu nu ma supar. Sunt obisnuita cu originalitatile micului meu Kurt.

In realitate, se simtea descumpanita. Kurt arbora o atitudine cu totul necunoscuta pana acum. Manja stia ca n-o iubeste, dar o suporta cu indiferenta amabila si in parametrii unei comportari impecabile.

Dintr-o data, von Sundlo simti ca-i revine calmul. Se hotarase, iar hotararea era irevocabila.

Sa stam de vorba linistiti, Manja.

Mica baroana se azvarli pe canapea. Rochia se infoie dezvelindu-i pana peste genunchi picioarele lustruite de soarele Rivierei. Colonelul trebui sa recunoasca in sinea lui ca tabloul era fermecator. Splendid chiar, dar se putea lipsi de el. O dorea din tot sufletul.

Eu sunt linistita, facu Manja naiv. Nu stiu de ce nu esti si tu.

Sunt si eu. Spune-mi de ce ai venit.

Ca sa te vad. Incepusem sa ma plictisesc la Nisa si-mi era dor de tine. Am profitat de o ocazie neasteptata si — ridica din umeri facand botisor — uite-ma aici!

Ce fel de ocazie?

Un tanar spaniol, o persoana foarte bine, pe care l-am cu­noscut la contesa de Courcelles, are afaceri la Bucuresti. Mi-am zis ca-i un prilej minunat, ca sa nu calatoresc singura pe timpurile astea!

Unde-i individul?

Mica baroana incepu sa rada.

Unde sa fie? Aici, la Bucuresti, aici, in hotel. M-a adus tie intreaga si nevatamata.

Von Sundlo o privi ganditor:

Spune-mi, Manja! Asta e ultimul tau amant?

Femeia ii indrepta o privire speriata:

Kurt Nu mi-ai vorbit niciodata in felul acesta. Ma faci sa plang.

Sa nu plangi. Am stiut toate legaturile tale. Dupa opt luni de casatorie erai metresa lui Claudel, balerinul de la Opera din Paris. Asta a fost primul. Au urmat ceilalti: campionul de tenis american, apoi grecul ala suspect, Domitis Ce sens are sa-i enumar?

Manja il privea inmarmurita. Nu banuise cat de departe putea merge indiferenta lui Kurt fata de ea! O indiferenta cutremuratoare! Nu emisese niciodata vreo aluzie, se comportase mereu egal, cu de­ferenta, n-o amenintase cu sanctiuni financiare. Si, in acest rastimp, stiuse totul. Absolut totul, cu adresa si numar de telefon.

Nu-ti fac reprosuri, Manja. Probabil te-am dezamagit, imi dau seama ca n-am fost un sot ideal pentru tine.

Nu, Kurt N-ai dreptate, reusi sa ingane mica baroana. Ai fost bun cu mine

Von Sundlo rase crispat:

Atata nu-i indeajuns pentru a izbuti un sot.

De ce-mi spui lucrurile astea abia azi? Tocmai azi? Si daca ai stiut, presupunand ca e adevarat, daca ai stiut despre ceilalti, de ce ai tacut?

Raspunsul cazu ca o plesnitura de bici.

Pentru ca pana azi nu m-ai deranjat.

Manja isi musca buzele. Spuse cu o voce mica, speriata:

Se pare ca ti-am incurcat socotelile.

Mai mult decat iti inchipui.

Glasul Manjei deveni si mai mic, firicel abia sesizabil:

O femeie?

Da.

— Inteleg Ce vrei sa fac eu?

Sa pleci imediat.

Manja isi astupa fata cu palmele mici.

Esti foarte sever, Kurt.

Se auzi un ciocanit in usa.

Von Sundlo o privi interogativ:

Cine-i?

Octavio, probabil Vreau sa spun, domnul de Villar Ce sa fac?

Baronul se ridica:

Sa-i dai drumul sa intre. Nu-i normal?

Manja, incurcata, deschise usa. De Villar intra zambind ra­dios. Expresia i se schimba atat de brusc, incat colonelului ii veni sa rada.

'Nenorocitul n-are nici o vina'

Manja ingaima stangace:

Domnul de Villar Sotul meu.

Cei doi se privira cu expresii diferite. Spaniolul, aprins la fata, incremenit, vizibil nelaindemana, baronul, cu oarecare curiozitate: 'Ce-i drept, mititica are gust. Toti ceilalti au fost de altfel exem­plare remarcabile'

Saluta dand scurt din cap si, indreptand o privire plina de semnificatie Manjei, 'deci stii ce ai de facut', iesi.

***

Dupa ce ajunsesera la Bucuresti, in zorii zilei, dupa un drum primejdios — cel putin traversarea cu bacul i se paruse de cosmar, avusese sentimentul ca in orice clipa se vor scufunda, inghititi de o Dunare salbatica — Herr Walter rasuflase usurat. Incontestabil, scorpia avea un curaj dracesc si declarase sincer:

Va felicit, doamna baroana. Sunteti un star al volanului.

Edith von Kohler isi scosese manusile cu indiferenta. Mai mult decat obosita, se simtea furioasa si sfasiata de doua dorinte imperioase: sa ia o doza zdravana de cocaina si sa simta bratele micului Étienne inlantuindu-i trupul.

Trecuse pe langa Aristide Stanescu, indoit in vesnic si umil echer, fara sa-l vada, luase liftul si daduse navala in apartament. Mainile ii tremurau cand deschise cutiuta de aur si aspirase cu nari dilatate praful galbui. Asteptase cateva minute. O liniste binecu­vantata, o stare de beatitudine ii destinsese intreaga faptura. Isi aruncase o privire intamplatoare in oglinda si incepuse sa-si smulga hainele de pe ea, grabita, nervoasa, febrila.

Micul meu Étienne, iti jur ca, in mai putin de trei zile, vom fi impreuna. Vom lua masa la Tour d'Argent. Acolo iti place tie, mic derbedeu de Paris Cand maica-ta spala vase la 'Chez tante Mariette', Turnul de Argint ti se parea idealul de standard Vei comanda 'Nids d'hirondelles si truites aux amandes' Nu ca-ti plac extraordinar, dar sunt scumpe. Si ele reprezinta un standard.

Facuse o baie fierbinte si se culcase. Raspuns la mesajul expediat din Constanta prin intermediul lui Dieckhoff nu putea sosi inainte de cateva ore. Pana atunci, nu avea altceva de facut decat sa astepte. Tigara aprinsa ii cazuse din mana adormita. Dupa o vreme, ata de fum se dizolvase in aroma Magie de Paris a odaii. Pe covorul alb Savonnerie ramase o gaura urata, neagra.

Edith mototoli nervoasa scrisoarea cifrata. Era de fapt mai mult o comunicare succinta si imperativa.

Himmler ii respingea propunerea. Rechemarea lui von Sundlo la Berlin, inainte de expirarea concediului de convalescenta, era exclusa. Führerul nu putea fi deranjat sub nici un motiv, nimeni nu indraznea sa-l abordeze. Printre randuri, baroana intelegea ca Hitler traverseaza una din celebrele lui crize de nervi, dementiale, cand cei din jur, chiar Eva Braun, paseau in varful picioarelor, daca nu le era cu putinta sa treaca nevazuti. Esecul de la Kursk il scosese din minti — 5.200.000 de oameni zvarliti in deruta si deveniti aproape ineficienti — inceputul contraofensivei sovietice, incununat de succes, ii zdruncina, fara s-o marturiseasca, incre­derea in propria-i infailibilitate. Posturile de radio inamice, co­mentatorii de specialitate, apreciau evenimentele sfarsitului de iulie 1943 ca un punct nodal in desfasurarea razboiului, cotitura categorica in favoarea aliatilor. Iar faptele o confirmau. Trupele Germaniei fusesera infrante pe directiile Hotinet si Bilhov, iar, stire de ultima ora, rusii — Frontul Briansk — invaluisera gruparea germana din imprejurimile Orelului.

Baroana von Kohler nu asistase la crizele lui Hitler, dar detinea informatii de prima mana. In asemenea situatii, Führerul prezenta simptomele, in gama completa, ale descreieratului de profesie, manifestarile fizice erau cele ale unui epileptic, reactiile, deciziile, sentintele necugetate ale paranoicului.

Iar ordinul de rechemare a colonelului von Sundlo nu putea fi emis decat de Hitler. Faptele erau de notorietate, varul Heinrich nu mai trebuia sa dea explicatii. Nimeni de la curtea Führerului nici macar invizibilul si atotputernicul Bormann, nu avea cred sub ascendent asupra arogantului aristocrat. Deci, dispunea scrisoarea, Edith va trebui sa revolve cazul 'Elvira Manu' cu mijloacele legale, dar, mai ales, clandestine, pe care le avea la Bucuresti

Baroana von Kohler arse hartia. Va proceda cu hotarare si fara sovaiala.

'Ti-am jurat, Étienne Nu mai ai de asteptat decat trei zile. Poate chiar mai putin.'

Ridica receptorul si-l chema la ea pe Herr Walter.

La ordinele dumneavoastra, doamna baroana.

Edith von Kohler, palida, nefardata, intr-un chimono visiniu, ii indrepta o privire glaciala.

Mi-e sila de vorbe goale. Fapte, Walter, fapte! Trebuie sa-ti spun ca m-ai dezamagit din toate punctele de vedere.

Neamtul isi inclesta falcile, accentuand forma patrata a capului.

Regret. Dat fiind ca serviciile mele sunt nesatisfacatoare, rog pe doamna baroana sa-mi permita sa ma retrag.

Edith rase urat. Dispretul din priviri era ucigator.

As face-o cu placere, impreuna cu un picior foarte bine aplicat pe fundul ala umflat. Pe langa tine, Göring e un baletist. Da, baiete, m-as dispensa bucuroasa, dar timpul nu-mi permite sa caut alt dobitoc.

Chipul neamtului deveni vanat:

Va atrag atentia ca nu sunt obisnuit

Sa taci! il intrerupse tipand Edith. Imi pasa de obiceiurile tale ca de ultima ploaie. Te afli la dispozitia mea si esti obligat sa te supui.

Glasul urca, prinzand accente isterice:

Nu ma enerva, Walter! E suficient sa pun mana pe telefon pentru ca Frontul de rasarit sa ti se para o excursie de placere.

Walter isi inclesta mainile pe spatarul canapelei, ca sa nu plece singure. Simtea o dorinta irezistibila de a o carpi pe vipera asta vicioasa, cu fumuri craiesti.

Nu mi-e teama de rusi! Prefer sa infrunt toate ostile iadului decat sa suport insulte si un tratament de sluga ordinara.

Baroana rase strident. Parul, necoafat, ii scapase din agrafa si Walter isi zise ca seamana cu o desfranata beata din Pigalle ori de pe podul cu prostituate expuse in vitrinele Amsterdamului.

Dar de un domiciliu de veci, la trei metri sub iarba ce zici? Nici n-ai idee ce simplu e! Simula apasarea aratatorului pe tragaci: Pac si atata! Asta, bineinteles, dupa o prealabila vizita de curtoazie in saloanele Gestapoului.

Prea furios pentru a se simti speriat, neamtul ridica din umeri:

Mi-e egal. Dar, pentru ca intamplator mi-am amintit, mi-as mai permite sa va atrag atentia ca nici oamenii de la Dieckhoff-Con­stanta n-au izbutit mai mult Oamenii pe care mizati suta la suta.

Nu esti singurul imbecil, Walter. Iata un sector unde Dum­nezeu nu s-a zgarcit! De-ajuns cu colocviile! Iti acord patruzeci si opt de ore pentru ca povestea asta absurda cu femeia Manu sa fie definitiv ispravita. Trebuie sa moara, intelegi?

Un suras ironic se ivi in coltul gurii lui Walter.

Doamna baroana imi poate sugera modalitatea de crima? Von Sundlo n-o scapa din ochi pe aceasta femeie, o insoteste pretutindeni.

N-o va mai insoti. Nevasta-sa e aici. Cine dracu a adus-o, nu stiu, dar pe noi ne serveste.

Zambetul starui pe buzele neamtului.

Am impresia ca prezenta baroanei von Sundlo la Bucu­resti n-a modificat prea mult, as zice chiar deloc, situatia. Colo­nelul si Elvira Manu continua sa fie nedespartiti. O dragoste, probabil, care nu tine seama de nici un fel de norme

Edith dadu nerabdatoare din picior. Tocul Louis XV al papu­cului de matase parai:

Iar filozofezi?

'O dragoste care nu tine seama de nici un fel de norme' Simtea o strangere de inima si, in acelasi timp, incerca un sentiment de invidie. 'Oare Étienne ma iubeste la fel? Micul, dragalasul Etienne !' Ea, ea il iubea cu patima. Niciodata, intr-o bogata viata sentimentala care se putea numi, considerata statistic, cariera, nu traise o pasiune atat de rascolitoare. Pasiunea distruge sau se stinge.

Se gandi la von Sundlo si la aceasta romanca enigmatica. 'Cum dracu s-o fi descurcat cu Manja? E totusi nevasta-sa!' O dragoste mistuitoare, desigur, ii inlantuia intr-un cleste necru­tator. Pacat.. Putini au privilegiul unor asemenea trairi. 'Tant pis! Si in dragoste trebuie sa ai noroc. Von Sundlo, hotarat, nu are!'

Da, relua apasat, trebuie sa moara.

Herr Walter isi subtie privirea:

— Indraznesc sa insist: cum?

Oricum. Angajeaza un ucigas de profesie. El va gasi mo­dalitatea. Nu uita! Ai patruzeci si opt de ore sau

Sau?

Sau, in loc sa te imbeti in fiecare noapte cu tuica roma­neasca, vei gusta cocktailurile Gestapoului. Au barmani foarte competenti. Poti sa pleci.

***

Desi era incredintat ca nu va gasi nici macar umbra lui de Villar, Marin Viforeanu se prezenta totusi in urmatoarele doua zile la ora convenita in holul cinematografului Aro. In acelasi timp continua sa frecventeze barul Athénée Palace. O data cu moartea lui Bogdan, pierduse legatura cu culisele democratice ale fostului Birou 2 ('aia numai pentru nemti nu lucreaza'), ratase reluarea contactului cu aceeasi echipa, la intalnirea cu spaniolul. Presimtind, mai mult, aproape incredintat ca momentul este acut, ca, intr-o formula sau alta, traieste o ocazie unica, ocazia unei vieti, Viforeanu decise sa schimbe patronul.

'Mi-e indiferent cine castiga razboiul. Probabil aliatii. Rusii sunt puternici si fanatici, americanii plini de resurse, englezii inca­patanati. Dar, pana la victorie, mai rasare luna nu o data! Iar chi­mirul plin nu pierde niciodata. Buni si banii soacatilor!'

Vizitele la bar — din nou intuia ca aici se afla in miezul afacerii von Sundlo si ca tot aici se va consuma si deznodamantul — nu-l dezamagira. Inregistra cu satisfactie ca neamtul si 'dama' s-au intors la Bucuresti si, cu o tresarire, constata ca de Villar, insotit de o maimutica nostima, beneficiaza de serviciile aceluiasi hotel.

In cursul diminetii, asista la un incident care i se paru plin de semnificatie. Neamtul care o insotea de obicei pe baroana Edith von Kohler lasase cheia la receptie si se indrepta spre iesirea hote­lului. Directorul Stanescu, aflat prin preajma, il saluta reverentios. Neamtul, fara sa se opreasca o clipa, ii strecura suierat printre dinti: 'Porc incapabil!'

Cuvintele abia susurate nu scapara urechii exersate a lui Viforeanu. Se hotari brusc si, peste jumatate de ceas, cand Aristide Stanescu i se paru mai degajat de treburi, il aborda direct. Arti­culand primele cuvinte, avu senzatia ca se azvarle cu ochii legati intr-o prapastie.

Dintai, directorul il privi cu un amestec de iritare si plictis. Ultimele zile il marcasera vizibil. Obrajii plini, de obicei tranda­firii, isi pierdusera prospetimea, ochii cercetau mereu nelinistiti si cel mai ades in laturi, iar jovialitatea amabila pe care incerca s-o arboreze in continuare, din pricina artificialului strident, sugera jalnic un steag pleostit, gata sa cada de pe metereze in ruina. Nedesprins cu esecul — toata viata parcursese doar soselele asfaltate — complicatiile si rateurile din ultima vreme il facusera sa-si piarda cumpatul. Neamtul era furios si Aristide simtea ca nu-i mai acorda nici un credit.

'Ei sunt dobitoci, isi spunea neincetat rasucindu-si mustata (un tic de ultima ora, inregistrat de ochiul atent al domnului Ba­sile) si eu trag ponoasele. In fond, li l-am pus pe Tamas in palma. Au procedat probabil ca niste ageamii, iar ala, vulpe mancata de molii, ca nu s-a nascut saptamana trecuta, a mirosit filajul.'

Iar necazurile nu vin singure. Motive de nemultumire ii da­dea si Vasile care il suspecta pe fata si ii urmarea fiecare miscare.

Cu altul, ii spusese raspicat barmanul, as fi procedat fara menajamente. Nu uit insa ca am batut aceeasi minge de carpa pe maidan si ca am fumat din acelasi chistoc. Baga-ti mintile in cap si vireaz-o cat nu-i prea tarziu. In rahatul in care te-ai varat tu, sa stii ca nu se greseste de doua ori.

Care?

Nu face pe tampitul! Vanzarea se plateste, iar eu sunt unul din aia care-mi place s-o fac cu varf si indesat. Cumpar-o pe Nina cu alti arginti.

Cat despre Nina, aceasta ii declarase cu indiferenta:

Nu stiu ce tot spune Vasile ca te-ai bagat intr-o porcarie din cauza mea. Fii atent ce si cum faci, dar pe mine sa nu ma amesteci in incurcaturile tale.

Ce ingrate sunteti voi, femeile! constatase cu amaraciune Stanescu. In loc sa apreciati sacrificiul, va grabiti sa va luati palaria si geanta.

Uite ce e! Eu ti-am cerut sa ma duci la primarie, nu sa injunghii un om, nici sa furi la drumul mare. Ti-o spun, ca sa nu zici dupa aia ca te-am impins eu la cine stie ce potlogarie.

Cel putin nu ma grabi in halul asta, implorase directorul.

Nt! Ai avut vreme doi ani de zile sa-ti aranjezi afacerile. Acum, te priveste. La o adica, se satura si Ciolac, ca nu-s singura muiere in lume, iar eu al doilea ca asta nu mai gasesc. O data trece baba cu colacii

Primele cuvinte ale lui Viforeanu le inregistra distrat, cu mintea in alta parte, apoi deveni atent. Figura avocatului falit ii era familiara. In ultima vreme, frecventa zilnic barul, iar domnul Vasile isi manifestase chiar de la inceput banuiala ca individul ar fi agent al Sigurantei. Pe chipul lui Aristide Stanescu se ivi o expresie de nedumerire. Tipul ii cerea sa-l prezinte lui Walter.

Ce o fi in capul dumitale? Ca noi suntem agentie pentru intermedierea de cunostinte si relatii mondene? Adreseaza-te in alta parte.

Dadu sa plece, dar Viforeanu i se puse inainte straduindu-se sa surada cat mai imbietor:

Va rog nu ma refuzati. Nu va cer decat sa-i comunicati ca exista o persoana care i-ar putea fi de folos — stiu ce vorbesc, domnule director, in afacerea von Sundlo. Atata. Va multumesc.

Pirueta si disparu in bar.

Aristide Stanescu, surprins, ramase cateva clipe pe ganduri. Se uita instinctiv la tabloul cu chei. Walter inca nu se intorsese la hotel.

'Cine stie? Poate iese ceva de aici'

***

In casa de rendez-vous a doamnei Pitulea, colonelul Ovidiu Tamas isi petrecea cea mai mare parte a timpului adancindu-se in lungi reflectii. O liniste de catedrala domnea in intreg imobilul. Usile se deschideau fara sa scartaie, zgomotul tocurilor inalte si subtiri — nu vii la o intalnire amoroasa in pantofi de tenis — era estompat de grosimea covoarelor, zidurile cu usi capitonate zaticneau zvon de glasuri sau rasete. 'Daca te-ai lua dupa discretia acusticii', isi zicea zambind colonelul, 'te-ai putea crede intr-o casa locuita de fantome si pisici care nu miauna'

In asteptarea diferitelor mesaje si informatii, asculta B.B.C.-ul si, desigur, Radio Berlin. Urmarea emisiunile propagandistice si care se voiau spirituale ale acelei triste figuri, englezul William Joyce, poreclit de americani 'lordul Haw-Haw' pentru ca, in spa­tele anecdotelor slabute care tinteau la denigrarea aliatilor, putea deslusi telurile demagogiei lui Goebbels. Il interesau insa in primul rand buletinele de stiri si discursurile halucinante ale lui Hitler. De un ridicol monumental, acestea nu incetau sa-l amuze; se surprindea razand cu hohote si, dupa fiecare numar, isi zicea ca il distreaza mai strasnic chiar decat filmele cu Stan si Bran.

Tamas isi amintea de consternarea pe care o incercase cand il vazuse si ascultase prima oara la un jurnal de actualitati. Asta se intampla in '33, imediat dupa preluarea puterii in Germania de catre fascisti. Auzindu-i urletele, acutele de descreierat, gestica dementiala, aberatiile emise cu o siguranta si o impertinenta fara egal, colonelul simtise ca se afla in fata unui fenomen de nepa­truns, cu mult peste capacitatea lui de intelegere.

I se parea de neconceput ca un popor de cultura si valentele Germaniei, traind in Europa secolului XX, sa se poata lasa misti­ficat, imbatat, electrizat de acea gandire nebuloasa, care prezenta toate simptomele unui grav si incontestabil dezechilibru mental.

In vara lui '38, dupa intrarea italienilor in Abisinia, cand anvergura intentiilor belicoase ale nazistilor se putea deslusi cu ochiul liber si fara a fi profet, colonelul Tamas intreprinsese o calatorie — rentier intre doua varste, simplu turist — in Germania. Aici, avusese ocazia sa asiste la mai multe mitinguri in care evo­lua Adolf ca vedeta si, chiar dupa prima reprezentatie, colonelul isi inchipuise ca a reusit sa strapunga misterul, ca i-a sesizat trucurile in esenta.

O cuvantare dura minimum doua ore, timp in care Führerul nu facea economie de glas, efecte ieftine, truisme si consum nervos; izbutea sa-si creeze o stare de emotivitate maxima prin care se transmitea si convingea.

Fritz Klein, unul dintre capetele lucide ale Germaniei, nu se inselase afirmand ca 'un curaj nemaipomenit de a spune banalitati il caracterizeaza pe Hitler, ca pe toti marii retori'

Epata mai cu seama mica burghezie care era incantata de ori­ginea lui umila — tatal functionar vamal inferior — si de strasnica lovitura de picior pe care orice Hans sau Fritz isi inchipuia ca a dat-o nobililor si principilor, pana atunci beneficiarii exclusivi ai puterii absolute.

De asemenea, continutul discursurilor multumea pe deplin micii negustori si amploaiati. Ideile expuse nu erau altceva decat banalitati de ordin general, pe intelesul tuturor. De aici, delirul de simpatie. Restul il desavarseau trucurile de prost gust ale unui actor de categoria a doua. Hitler isi regiza cu atentie meticuloasa aparitiile in interioare special amenajate, cu atmosfera mistica, oculta, amintind tribunalele inchizitiei. Zidurile erau drapate in negru, tortele aprinse — cat de multe — faceau obligatoriu parte din recuzita. Führerul insusi se costuma ca un cabotin; raglan lung de ploaie, cizme, cravasa de care nu se despartea invartind-o in per­manenta, gestica si glas poruncitoare. In oameni se nastea un vag sentiment de frica. Iar 'frica' — dupa cum afirma un ganditor —'trezeste admiratia'.

Colonelul Tamas inchise aparatul de radio si strecura o pri­vire prin crapatura perdelei. Strada avea un aspect obisnuit si, dupa toate aparentele, nu era supravegheata. Se intreba daca procedase oare prudent acceptand intalnirea cu agentul Micului Bill

'In realitate', isi zise, 'in activitatea secreta nu esti niciodata indeajuns de prudent. Pe de alta parte, daca-ti suspectezi si pro­pria umbra, ispravesti prin a nu mai iesi de sub plapuma'

Filiera, in principiu, era sigura, Stephenson nu lucra decat cu oameni verificati. Riscul consta in aceea ca agentul, cetatean al Spaniei franchiste, dubios deci prin definitie, sa nu fi fost el insusi pus sub urmarire. Pe de alta parte, evenimentele presau. La Kursk, nemtii primisera din plin upercutul sovietic, dar erau inca departe de a fi infranti. Vor incerca sa reziste sangeros contraofensivei rusesti, in asteptarea acelor arme miraculoase pe care Hitler miza enorm. Tamas nu se indoia de autenticitatea acestor arme, nu impartasea opinia optimistilor de cariera care sustineau ca ele reprezinta simple bluff-uri scoase din jobenul cu smecherii al lui Goebbels. Si nu trebuia sa fii mare conducator de osti ca sa poti aprecia corect efectele nimicitoare ale unei arme noi. Nimicitoare pentru ca nu poate fi combatuta pentru moment cu mijloace traditionale, iar, din punct de vedere psihologic, extrem de primej­dioasa, caci nimic nu inspaimanta mai mult decat necunoscutul.

Nu o data, reflectase Tamas, exista situatii cand geniul si vitejia sunt neputincioase. Doar cu trei mitraliere, in epoca, ai fi imprastiat ostile marelui Bonaparte, iar pe timpul lui Stefan cel Mare, cu una singura, deveneai stapanul lumii

Isi privi ceasul si se gandi ca, de vreme ce a hotarat sa accepte contactul personal cu agentul spaniol, e timpul sa plece. Intalnirea fusese fixata la cimitirul Bellu, seara.

La prima vedere, locul parea neserios, aducea a Monte Cristo sau Misterele Bucurestilor, si neinspirat. Sutele de statui, cavouri, cruci, monumente si copaci puteau camufla cu usurinta filatorii. O padure de piatra unde n-aveai cum sa-ti feresti spatele, glontul ucigas putea porni de oriunde, iar agresorul avea posibilitatea sa dispara nesuparat.

Colonelul insa anvizajase alte avantaje. La noua seara, por­tile cimitirului, pustiu inca de la opt si jumatate — oamenii, indife­rent de gradul de instruire, incearca o teama irezistibila de a intampina noaptea printre calatoritii in vesnicie —, se inchideau, iar portarul, aflat de ani de zile in serviciul Biroului 2, fusese bine instruit. Insusi Tamas sosise cu o jumatate de ceas inainte pentru a cerceta existenta vreunui amanunt suspect.

Inserarea albastra incepuse sa aprinda primele stele, o adiere placuta infiora vegetatia luxurianta a cimitirului. Spectacolul miilor de candele care strapungeau bland intunericul argintiu al noptii de vara era de-a dreptul fascinant. Ca totdeauna cand pa­trundea intr-un cimitir, Tamas se simtea impresionat de ideea orasului mort, zavorand mii si mii de destine, zambete de mult stinse, rasete candva fericite, rasarituri de soare pe care nu le va mai surprinde nimeni, privelisti necunoscute, caci nimic, nici­odata, nu se repeta aidoma si chiar daca Notre Dame ori Luvru, ori piramidele dainuie de secole si milenii, ele nu sunt totusi aceleasi. Alti ochi le privesc, alte inimi bat insufletite de alte doruri, alte flori aromesc vazduhul, alte ziduri au rasarit.

Eufrosina Micu 1828-1879 O silueta cu turnura eleganta, surprinsa in stilul epocii din trei sferturi, in vreme ce capul, rasucit cu gratie peste umar, ingaduie sa-i vezi fata. Talie de viespe, rochie aux paniers, umeri goi, din parul prins in crestet se desfac pe langa gat bucle lungi, matasoase. Atmosfera pe care o degaja tine tot de epoca: chip cuminte, dulce-rotund, ochi mari, melan­colici. Caci, isi spunea Tamas, exista nu doar o moda a vestimen­tatiei, ci si a expresiei. Cata diferenta, de pilda, intre infatisarea trufasa, caracteristica sfarsitului si inceputului de secol (pantece ostentative, multumite de ele insele, mustati bataioase, duble barbii arogante, priviri de stapani, brat infipt in sold tradand aceeasi automultumire, iaca-ta-ma cine mi-s! — buze pungite de virtute), da, cata deosebire intre aceasta imagine imortalizata in mii si mii de exemplare pe dagherotipuri, ori fotografii sepia si expresia anilor interbelici: privirile de ambe sexe sunt languroase, gurile par nascocite doar pentru sarutari, frumusetile sunt fatale. Totul vorbeste despre dragoste. Dragostea care in ultimele decenii s-a descatusat, vechile canoane au devenit ridicole, centurile de casti­tate au ajuns la fiare vechi. Dragostea e sarbatorita peste tot, pierzand insa din farmecul misterului, demonetizandu-se prin inflatie. La cinema, sarutarile dureaza minute in sir, exista sarut à la Greta Garbo sau Michèle Morgan, literatura picanta a inundat piata. Maurice Dekobra, Pitigrilli, Paul Bourget Rasfoind cu cativa ani in urma un caiet de maxime al unei nepoate, eleva intr-a VI-a la Moteanu, Tamas inregistrase, copios amuzat, intre un aforism de Shakespeare si altul de Marcian, urmatorul panseu: 'Cand Eros imi indreapta o sageata, ii arat fundul pantalonilor! Dezgustat, omuletul face cale intoarsa' Urma comentariul pustoaicei: 'Exceptional! Ce spiritual!!!' Nici Shakespeare, nici Pascal, nici Tolstoi nu se bucurasera de aceeasi notatie, le lipsea padurea semnelor de exclamatie.

O stare speciala de spirit ii creau colonelului instantaneele luate pe strada. In spatele, la stanga ori dreapta 'pozatului', apa­ratul inregistra si figuri anonime. Un domn cu canotiera surprins cu piciorul in aer, profilul unei matroane cu sezut lat, in plan secund, un batran cu jurnalul sub brat. Stia cat e de caraghios, dar colonelul nu se putea impiedica sa se intrebe: 'Cine o fi asta sau asta? O mai trai? Incotro se ducea? Ce probleme are? Cum o fi la el acasa?'.

Isi privi ceasul. Noua si cinci minute. Se indrepta spre intra­rea cimitirului. Il vazu pe Mos Grigore, paznicul, rascolind cu privirea, prin poarta abia crapata, Calea Serban Voda si, dupa cateva clipe, se dadu la o parte. O silueta supla, eleganta, pe care, in ciuda intunericului, o presimteai plina de energie tinereasca, patrunse in cimitir.

Tamas il lasa sa inainteze cativa pasi si, dezlipindu-se de chioscul cu lumanari, ii iesi in intampinare.

In caz ca te afli in impas, dar numai in situatii exceptionale, vei incerca sa iei legatura cu Subtilul. Aceasta a fost indi­catia maiorului Donovan

Da, da, inteleg.

Octavio de Villar rase incurcat:

Nu cred ca m-as putea gasi intr-o situatie mai complicata. Sunt zece zile de cand am primit misiunea, peste alte cateva expira concediul lui von Sundlo, si eu nu am avansat nici macar cu un pas. Iar din comportarea baronului Rase din nou: Ar trebui sa fiu total lipsit de simtul realitatii ca sa-mi inchipui ca acest mane­chin de gheata ma va accepta ca amic al casei.

Va asteptati sa va multumeasca pentru ca i-ati pastrat locul cald in pat?

A, nu, evident, desi de baroana se sinchiseste prea putin. Este indragostit pana peste cap de aceasta femeie, Elvira, si nu vrea decat sa fie lasat in pace. De aceea ii pretinde sotiei sale atat de imperios, incat suna a porunca, sa paraseasca Romania, fara intarziere.

Asa, facu Tamas, stingand tigara sub talpa. Si care este atitudinea doamnei von Sundlo? Ce intentioneaza sa faca?

De Villar era vizibil stanjenit:

Este de acord sa schimbe hotelul, dar In sfarsit, nu va parasi Romania singura.

Colonelul se uita la barbatul superb, o frumusete de maga­zine ilustrate si rase incetisor.

Uneori, o misiune prea bine indeplinita aduce ponoase. Pesemne ca ati depus multa ravna

— Imi pare bine ca vedeti lucrurile in felul acesta Sportiv, as zice Va marturisesc ca ma aflu intr-o situatie ingrozitoare. Nu stiu cum trebuie sa procedez.

Pasea parca pe ace, strecurand priviri furise in stanga si dreapta aleii, spre mormintele vegheate de candele. Intunericul parea plin de umbre, palele noptii cu pasi diafani trezeau fosnetul frunzelor uscate, adieri abia simtite dezmierdau obrajii ca o rasuflare usoara, racoroasa, venita din alta lume. Brusc, colonelul intelese si incepu sa rada. Spaniolului nu-i era teama de eventuali agenti nazisti, ci de stafii, duhuri, naluci. Superstitios, ca foarte multi oameni de actiune si, mai ales, catolici, de Villar, om de lume, absolvent al unor prestigioase universitati, credea instinctiv in realitatea lumii de dincolo.

Nu trebuie sa fiti nelinistit, surase Tamas. Inca nu traim ziua aceea

Spaniolul il cerceta nedumerit:

Care zi?

Cand mortii se vor scula din morminte.

De Villar rase ca omul constient de propriile-i slabiciuni:

Ati sesizat Ce-i drept, nu ma simt la indemana in aseme­nea peisaje. Mama mea, Dona Conception, socoteste ca, indife­rent de domiciliu, oamenii n-ar trebui deranjati cel putin noaptea.

Aha! Si ce parere are de descinderile si abuzurile politiei franchiste efectuate cu predilectie dupa al doilea cantat al cocosilor?

O expresie de duiosie tremura pe chipul spaniolului, si Tamas intui ca tanarul isi iubeste mult mama. In principiu, toti isi iubesc mama, dar la catolici sentimentul ia nuante si accente speciale. Geneza, probabil cultul Madonei, cu rol secundar la ceilalti crestini.

Dona Conception, rosti cu tandrete de Villar, il considera pe Franco un tip vulgar, lipsit de maniere. Nu i-ar oferi cu nici un chip un ceai in salonul ei.

Da, da, da, facu mecanic colonelul privindu-si ceasul.

De Villar repeta instinctiv miscarea:

Astept sugestiile dumneavoastra. Maiorul Donovan va acorda un credit total.

Tamas surase pentru el. Credit total Atata vreme cat intere­sele conlucrau in vederea unui tel comun: Victoria aliatilor! Era nazuinta comuna a unei Europe supuse de cravasa Führerului. Dupa aceea

Cum trebuie sa procedez cu Manja, vreau sa spun baroana von Sundlo?

Lasati-o sa procedeze asa cum crede ea de cuviinta. Si, de vreme ce nu vrea sa plece decat in compania dumneavoastra, nu vad de ce ar schimba hotelul. Nici dumneavoastra nu aveti inte­resul sa va departati de personajul pentru care v-ati deplasat la Bucuresti.

Probabil n-am fost explicit, spuse derutat de Villar. Von Sundlo nu vrea sa fie deranjat, prezenta baroanei il irita, o expe­diaza fara menajamente.

Colonelul Tamas zambi mefistofelic:

Poate ca e bine sa se enerveze.

Spaniolul se opri si-i indrepta o privire atat de capiata, incat colonelul gandi ca, din pricina stupefactiei, omul uitase de fantome.

Bine Dar misiunea mea? Trebuia sa fiu acceptat, sa ma insinuez in anturajul lui von Sundlo.

Tamas ridica din umeri:

N-am darul divinatiei, dar ma intreb cum preconizau cei de la Londra ca amantul sotiei sa castige increderea sotului incor­norat. Pana intr-acolo, incat sa-i smulga informatii de o importanta vitala! Cum isi inchipuiau ca-i veti deznoda limba? Dinamitandu-l cu schnaps?

Daca von Sundlo n-ar fi facut nici o pasiune, situatia ar fi aratat altfel.

'Daca!' — spune un scriitor francez. Pentru mine nu exista acest cuvant. Daca un lucru nu s-a intamplat, inseamna ca el nu s-ar fi intamplat niciodata

De Villar dadu din mana iritat:

Aceasta nu ma ajuta sa avansez. Cum imi pot indeplini misiunea? Ce fac cu von Sundlo? M-am gandit ca, daca am eli­mina-o pe femeie, pe Elvira Manu

Nu! respinse hotarat colonelul. Ea ne este in momentul de fata mai utila decat va inchipuiti.

Si-atunci?

Tamas intarzie raspunsul cateva clipe. Luna, alintata de un nor, parea ca face smechereste cu ochiul.

Cum trebuie sa actionez fata de von Sundlo?

Tamas isi infipse privirea in obrazul palid, crispat, al spanio­lului.

— In locul dumneavoastra, l-as aborda direct.

Cerul — stele, bolta albastra, nourasi, luna de aur — se prabusi pe umerii lui de Villar.

Cum adica? Sa ma duc la el si sa-i spun, 'stimate domnule colonel, sunt agent al Intelligence-Service-ului, ne intereseaza harta uzinelor din N unde se lucreaza la armele secrete ale lui Hitler? Nu de altceva, dar un mic sabotaj n-ar strica!'

Tamas isi stapani zambetul: 'Asta n-ar paria nici macar un cornet de floricele pe ceea ce va sa zica integritatea facultatilor mele mintale'.

De ce nu? Aveti alta solutie?

De Villar il privi lung:

Nu.

***

Elvira il astepta ingrijorata, cu ochii sclipind de nerabdare. Scruta chipul lui von Sundlo, incercand sa ghiceasca, sa sesizeze, cu o fractiune de secunda mai devreme, decat avea sa articuleze primul cuvant, ce se intamplase. Figura colonelului pastra aceeasi expresie de manie cronica, anevoie stapanita, care-i crispa obrazul de cateva zile.

Intreba cu gura uscata de teama:

Spune Ce e?

Neamtul se azvarli in fotoliu si incepu sa bata nervos cu pumnul in bratul de plus galben:

— Imi vine sa cred ca ne paste un blestem! Ochii ii scaparara si ridica fara voie glasul: Dar nu voi admite! Nu voi admite nimanui sa-mi stea in cale!

Pentru Dumnezeu! il implora Elvira. Spune-mi ce s-a intamplat.

Un rictus sardonic, stramba gura colonelului:

Gratiozitatea sa, baroana Manja von Sundlo, se afla la Bucuresti. Mai precis: la hotel Athénée Palace, apartamentul nr. 38.

Elvira Manu pali. Intreba cu inima ghem:

Sotia ta?

Da. Diavolul a adus-o, capriciile ei cretine, dar mai sigur masinatiunile de la Berlin!

Elvira, palida ca un crin, isi franse degetele. Pocnetul surd al falangelor spori iritarea baronului.

Nu ai nici un motiv sa te nelinistesti.

Elvira avu un gest de enervare: 'nu-i momentul acum sa emitem aberatii'

Va afla sigur

Ce sa afle, draga mea?

Nu ma scoate din minti! exploda. Crezi ca exista un singur tip din hotelul asta imputit care sa nu stie ca suntem amanti? Tot personalul, ca sa nu mai vorbim de distinsa voastra compatrioata Frau Kohler.

Draga mea, surase cu ironie dulce, baroana von Sundlo nu are nevoie sa plece urechea la flecareala slugilor pentru a afla ceea ce trebuie sa afle.

Mana Elvirei intepeni pe pachetul de tigari:

Ce vrei sa spui?

Mi s-a parut elegant si util s-o pun eu la curent cu situatia dintre noi.

Esti nebun?!

Nu. Imi apar dreptul la fericire. Suna bombastic, dar mi-e egal, asta simt!

Elvira il privea consternata:

Ai folosit fata de ea aceleasi cuvinte?

De ce nu?

Asta-i sadism.

Daca m-ar fi iubit, da, desi am fost totdeauna adeptul procedeelor directe.

Cum a reactionat?

Baronul ranji:

Prezentandu-mi amantul ei de ultima ora, un spaniol scan­dalos de bine. Ma bucur pentru ea.

Elvira isi infipse unghiile in buclele blonde. Parea ca se afla in pragul unei crize de nervi.

Simt ca-mi plesneste capul! Doamne, Dumnezeule, ce situatie imposibila!

Von Sundlo trecu langa ea si-i imbratisa umerii:

Te conjur, iubito, linisteste-te. Nu suport sa te vad consumandu-te. Abia acum imi dau seama ca divortul era iminent.

Elvira isi ridica chipul inlacrimat:

Nu te minti, Kurt! Daca nu interveneam eu

Von Sundlo ii astupa gura:

M-as fi nascut si trait degeaba. Te iubesc, tu nu intelegi?

Si acum Ce o sa fie? Cum o sa ne intalnim in continuare? Atat cat ne-a mai ramas

Ne-a ramas toata viata! St! In rest, nici o schimbare. Si, ca sa te scutesc de situatii penibile, i-am cerut sa-si faca urgent bagajele. Va pleca, probabil, azi sau maine.

Esti sigur?

Daca n-a aterizat la Bucuresti sub amenintarea unui revol­ver, nu are nici un interes sa ma contrarieze. Sunt pentru ea un sot mai mult decat ingaduitor si, desi detest sa pun problema meschin, cheia de la safe este in buzunarul meu.

O, Kurt! exclama Elvira, fara sa se inteleaga prea bine ce vrea sa spuna.

Nu a avut niciodata motive sa se planga, dar realitatea ramane aceeasi: mi-este strict dependenta din punct de vedere pecuniar. Nu pretind ca fara mine ar fi muritoare de foame — loin de là —, dar este o deosebire intre solitarul conjugal si solitarul pret, compensatie a mangaierilor nedorite. Altfel pasesti, alt buna ziua te intampina, alt drept de optiune ai in materie de idile, si Manja o stie.

Elvira, parca ceva mai linistita, isi culca fruntea pe pieptul baronului.

Ce clipe extraordinare traim, Kurt! Cosmar si extaz! Extaz si cosmar!

Von Sundlo o stranse puternic:

N-am sa ma dau in laturi de la nimic ca sa fii fericita, iubito! De-ar fi sa sar coarda pe Unter den Linden!

Elvira Manu zambi. Vorbise aristocratul din von Sundlo ca­ruia a se face ridicol pe cea mai importanta artera a Berlinului i se parea sacrificiul suprem. Mai infricosator decat spectrul span­zuratorii.

Colonelul emise brusc, hotarare de moment:

Maine seara dansam!

Il privi nedumerita, nestiind ce sa inteleaga:

Ce-ti veni, Kurt? Unde sa dansam?

Aici Se organizeaza cu mare tam-tam Serata Gladiolelor! Nostim, in timp de razboi, nu? De dimineata au inceput pregatirile.

Nu te inteleg deloc.

Cum nu intelegi? Vreau sa ne vada toti! Sa afle! Sa le intre in cap ca nu ma feresc de nimeni, ca la tine nu voi renunta, ca nu putem fi priviti de acum incolo decat ca o unitate!

Nebunule! zambi cu tandrete Elvira. Crezi ca e prudent? Era vorba ca nu mai parasim odaia.

In privinta asta nu-mi fac griji. Asasinatele nu se comit cu martori. La bal vor participa doua sute de invitati. Nu vor indrazni!

— In fond, ce urmaresti?

O demonstratie de hotarare irevocabila, draga mea. Von Kohler si derbedeii ei vor pricepe ca, daca au nevoie de mine, trebuie sa te accepte neconditionat. Si, pe urma, vreau sa ne distram! O saruta cu duiosie: Tu vei fi cea mai frumoasa Si nu numai diseara. Totdeauna!

Elvira Manu simti ca-i vine sa planga.

***

Reviste, ziare aruncate pe covor, scrumiere pline, un miros infernal de tigara, statut — vara izul dispare mai greu —, haine azvarlite la intamplare, cesti de cafea cu zatul uscat.

'Un client dificil', eticheta profesional Aristide Stanescu.

Cunostea bine genul: dupa ce oameni de felul acesta para­seau odaia, trebuia sa renovezi. Isi curatau pantofii cu prosoapele plusate, schimbate in fiecare zi si parfumate cu Eau de Rochas, dadeau lustru cu draperiile de catifea, covoarele si asternutul erau arse de tigara, paharele, mai ales cele de la baie, sparte.

Herr Walter tocmai iesise de sub dus. In halatul zebrat, bleumarine cu gri, parea mai patrat ca oricand. Parul si mustata, inca ude, aromeau a sapun si apa de colonie. Il masura glacial pe Stanescu si intreba cu bruschete:

Ce vrei?

Directorul hotelului se indoi din sale, slugarnic:

Acordati-mi, excelenta, o ultima sansa.

Flateriile ieftine nu ma impresioneaza. Iar cu impostorii si incapabilii nu am ce discuta.

Aristide Stanescu nu-si ridica privirea.

Ascultati-ma, va rog, un singur minut.

Herr Walter azvarli chibritul aprins direct pe covor si isi privi ostentativ Ankerul bratara:

Spune!

— In hol asteapta o persoana care vrea sa va vorbeasca. Am toate motivele sa cred ca nu va va dezamagi.

Herr Walter isi miji ochii mici. Rosti cu dispret deliberat:

Fii atent, boy! Rabdarea mea are limite.

'Lichea ghiftuita cu carnati pe varza!', injura in gand Stanescu.

Dar glasul ii rasuna umil:

Pot spune persoanei sa intre? Prezinta deplina incredere si — se inclina — ar considera drept o mare favoare daca i-ati da posibilitatea sa va serveasca.

Felul in care neamtul ridica din umeri fii considerat de Aris­tide Stanescu drept accept. Ingana ceva aducand a multumiri si se grabi sa dispara.

Cobori in holul plin de lume. Strecura o privire in bar si con­stata multumit ca Sfetcu era prea ocupat cu shakerul si comenzile care plouau in orele de varf, ca sa-i dea atentie. Se intoarse in hol unde Marin Viforeanu ii pandea miscarile, simuland lectura atenta a ziarului Timpul. Directorul isi musca iritat mustata. 'Ce dracu' nu-si schimba astia trucurile! Nasul varat in gazeta nu-i mai pacaleste nici pe copii. Isi inchipuie ca-s smecheri daca, in loc de Universul, flutura Timpul sau Dimineata!'

Fara sa se opreasca, ii indica agentului, cu o miscare imper­ceptibila a barbiei in directia scarilor, ca poate sa urce.

Viforeanu mai zabovi putin, apoi isi impaturi ziarul cu un aer distrat si-l baga in buzunar. Peste cateva clipe disparuse.

Ticalosule!

Aristide Stanescu se rasuci speriat. Domnul Vasile il atintea cu o privire ucigatoare. O fractiune de secunda si se intoarse in bar.

Herr Walter, tot in halat de baie, il masura din crestet pana in talpi.

'Hm! Ce-i drept, figura promite.'

Era convins ca are fler, credea in diagnosticele sale fulger si Viforeanu ii facu in general o impresie buna.

'Pare inteligent, dibaci, vioi-spirt, in excelenta conditie fizica. Nu se omoara cu biserica, dar nici cu carciuma. S-ar putea sa faca treaba'

La randul lui, Viforeanu ii strecura o privire ascutita: il gasi masiv, poate nu prea inteligent dar viguros si brutal. Brutalitatea nu-i displacea micului avocat, aceasta tangentand in mintea lui cu puterea si capacitatea de decizie.

Herr Walter se aseza neglijent pe canapea. Soarele amiezii ii vopsea cu un suflu de aur parul roscat de pe pulpele goale si Vifo­reanu isi intoarse scarbit privirea. Neamtul era indecent. O indecenta in care desluseai infatuare si dispret crancen fata de interlocutor.

'Asta-i situatia! filozofa in gand Viforeanu. Sunt tari, isi permit orice. De fapt, totul!'

Neamtul se interesa pe un ton brutal:

De ce ai vrut sa stai de vorba cu mine?

Marin Viforeanu zambi umil:

Cred ca sunt in masura sa va dau unele informatii care v-ar putea interesa.

De unde stii dumneata ce ma poate interesa pe mine?

Avocatul isi pleca ochii modest:

Am lucrat ani de zile in Siguranta

De ce nu mai lucrezi si acum?

Il atinti cu ochii mici care, pe fata patrata, mare si carnoasa, pareau doua gamalii de ac.

Starea sanatatii, improviza Viforeanu, nu mi-a permis-o un timp

'Ce-i drept, il cantari neamtul, neavand de unde sa stie ca infatisarea lui Viforeanu nu fusese niciodata prospera, individul nu arata prea sanatos. Galben, desi tanar, cu obraji scofalciti, pieptul scobit.'

iar ulterior, am pierdut legaturile. Stiti cum se intampla cu intreruperile lungi.

Walter dadu din umeri cu nepasare. La urma urmei ii era indiferent ce hram poarta personajul. Nu avea de gand sa-i incre­dinteze misiuni care sa-l introduca in probleme strict secrete. Ceea ce ii cerea era o treaba de ocnas si, pentru asa ceva, tipul parea indeajuns de dotat. 'Dupa aceea, desigur, vom avea grija sa nu vorbeasca. Cum spunea von Kohler, tarfa asta iesita din pantece de scorpie: va admira natura de la trei metri sub pamant'

Astept informatiile.

Inamicii Reichului se intereseaza la cel mai inalt grad de persoana colonelului Kurt von Sundlo.

Herr Walter rasuci iute capul:

Ce stii exact despre chestiunea aceasta?

Pe urmele lui se afla in permanenta spioni romani, simpa­tizanti ai aliatilor, si straini.

Straini? Fii mai clar!

Viforeanu rasufla ceva mai usurat. Reusise sa-i starneasca interesul, sa-i capteze atentia. Ii fusese teama sa nu-l azvarle pe usa de la primele cuvinte.

Unul dintre ei se afla chiar aici, in hotel. Un spaniol, Octavio de Villar.

'Hm! Amantul curvistinei lui von Sundlo, traduse neamtul. Mda Era de presupus! Figura de aventurier cu succes la femei'

De unde stii ca-i spion?

A raspuns la o parola precisa.

Viforeanu relata faptele care debutasera cu cele dintai masuri ale Palomei, esuand in odaia de demisol a printului Duca. Bineinteles inflorise si ajustase adevarul, pentru a face figura buna.

Walter il privea concentrat, de parca ar fi vrut sa strapunga cutia craniana a acestui barbat marunt, lichea — in adancul sufle­tului, dispretuia tradatorii — lichea, dar nu de duzina. 'Intr-adevar, deloc prost S-ar putea sa-l mai folosim Deocamdata insa, trebuia calmata scorpia..'

Imaginea baroanei, desfranata si vicioasa, insolenta si dispre­tuitoare ii aduse un val de sange in cap. Se aprinse la obraz, iar tamplele ii zvacneau.

Da.., zise evaziv. Interesant, dar cam putin

Viforeanu isi impreuna palmele umezite de emotie si se inclina din nou.

Astept doar ordinele dumneavoastra pentru a urmari in continuare pista.

— Iha! Si ce pretentii ai?

De data asta avocatul isi duse mainile la inima

Onoarea de a fi sluga dumneavoastra mi-este prea suficienta.

Herr Walter il privi ironic:

Dumneata te crezi probabil foarte indemanatic, sa nu zic viclean

Puneti-ma la incercare, va veti convinge ca nu vreau decat sa va fiu de folos.

Un ranjet fara dinti despica obrazul neamtului:

Asta am sa si fac.

Astept dispozitiile dumneavoastra!

Perfect! Vei comite o crima.

Marin Viforeanu simti brusc ca pielea capului i se increteste. Intreba prosteste, caci auzise destul de bine:

O crima?!

Da, raspunse placid neamtul si isi privi ostentativ ceasul. Ai exact patruzeci si opt de ore la dispozitie pentru a-ti indeplini mandatul.

Gura uscata a agentului emise un sunet nedeslusit, in cap gandurile i se invalmaseau, o furtuna de sentimente contradictorii il asalta.

'In ce rahat m-am bagat! Drept cine ma ia? Ucigas! Nici nu mi-ar fi trecut prin minte! Nu! Imposibil! Si totusi!

Ei? facu Herr Walter, surazand mereu sardonic.

Va marturisesc, rosti cu limba incleiata Viforeanu, ca nu la astfel de servicii m-am gandit.

Dar la care? Cafeaua mi-o serveste valetul.

Avocatul incerca sa rada: 'Vai ce gluma reusita!', dar nu izbuti decat un schelalait jalnic.

Mi-ai cerut sa te pun la incercare. Un asasinat, imi plac termenii exacti, constituie o proba concludenta si un examen in vederea altor misiuni.

Viforeanu, prabusit, se interesa cu voce tulbure:

Pe cine

Realiza ca se azvarle in necunoscut. Un necunoscut odios, de cosmar, care-l va marca la sfarsitul zilelor sale. Viata lui, chipul insusi, somnul nu vor mai fi niciodata aceleasi. Certitudinea ca se afla pe buza de abis ii dadu o senzatie concreta de ameteala.

Marin Viforeanu avea o impresie exceptionala despre propria lui persoana, care insa nu-l impiedica sa stie ca nu-i un sfant. Soarta, imprejurarile mereu lipsite de generozitate ii dadusera branci pe rand, il impinsera cu obstinatie spre reprobabil si ilegal. Avea la activ ticalosii si canalisme carora instinctul de conservare si departarea le gaseau scuze. Timpul panseaza constiintele, chiar cand sunt de bronz. Ideea de crima insa il inspaimanta prin necunoscut, prin enormitatea cuvantului, prin rezonantele de scandal etic si legal pe care le presupunea, prin dinamitarea atomului de bun si curat prezent chiar si in fapturile cele mai abjecte, acel atom de bun si curat ramas de pe vremea abecedarului si a bure­telui, portocala zglobie iesita prin urechea ghiozdanului.

Herr Walter ii urmarea atent reactiile si Viforeanu incerca sa-si regaseasca nordul.

Cine e persoana vizata?

De vreme ce te intereseaza numele viitoarei victime, con­stata cu satisfactie Herr Walter, inseamna ca ne-am inteles.

Avocatul dadu din cap.

Cine e?

Femeia care-l insotea pe von Sundlo. Elvira Manu. Parerea mea e sa operezi chiar maine seara.

De ce?

— In hotel va avea loc o mare serbare. Sunt informat ca von Sundlo a retinut o masa. Nu cred ca ai putea inventa o imprejurare mai favorabila.

V-ati gandit la martori? Vor fi zeci si zeci de persoane in sala.

Dupa circa doua ore de petrecere, oamenii nu mai sunt atenti la ce se intampla in jur. Un scurtcircuit aranjat te va ajuta sa dispari inainte ca cineva sa se fi dezmeticit. Daca ai o idee mai buna

Marin Viforeanu, galben ceara, isi umezi buzele uscate:

Cred da Cred ca voi ramane la varianta aceasta.

Iesi nesigur pe picioare si, cand ajunse in prag, trebui sa faca eforturi sa nu se rezeme. Herr Walter il urmari ingrijorat:

'Idiotul! Numai sa nu faca un infarct inainte'

Batranul Stefan Duca privea de un sfert de ora usa garderobului inalt, intepenita in partea superioara, chiar sub aplicatiile de bronz, cu o bucata de carton. Se parea ca spectacolul il fascineaza. Il fascinase de cum intrase in odaie. Abandonase valiza fara sa despacheteze, nu se spalase nici macar pe maini si aprinse o tigara.

E bizar, mormai graseind. Eu nu ajung pana acolo, pun piedica in dreptul broastei Si nici servanta, care-i o pitica. De altfel, dupa atatia ani, nu mai e curioasa, imi lasa lucrurile in pace.

'Servanta' — coana Aneta — il primi cu exclamatii zgomo­toase de bucurie, il batu — spre consternarea batranului — familiar pe umeri, se ingrijora matern, 'esti cam sofraniu, don' Duca, oi fi racit', si-i oferi o infuzie de tei.

Printul, care detesta organic familiaritatile — nu dispret, nu spirit de casta, ci doar norme de educatie intrate in sange, 'este lipsit de tact si bun gust sa te introduci in viata cuiva, sa-l obligi sa-ti suporte efuziunile' — se simti jenat si nelaindemana: mirosul gretos care se revarsa in efluvii grase din odaia spalatoresei ii sporea iritarea.

Hai, don' Duca, facu expeditiva coana Aneta. Pana te aranjezi dumneatale, e gata ceaiul. Ti-aduc si o farfurie de toca­nita de oaie? Numa' ce-am scos-o din cuptor.

'Tocanita de oaie! Ce oroare, mon Dieu!' Doar simtindu-i mirosul si il apucase migrena. Straniu era insa modul nou in care-l aborda coana Aneta. Folosise totdeauna pronumele de reverenta, iar atitudinea era, in general, stapanita si discreta.

'Parbleu! S-a intamplat ceva!'

Multumesc, esti foarte gentila, nu-i asa, amabila, dar abia am dejunat Sa nu uit M-a vizitat cineva cat am lipsit?

Coana Aneta isi pocni o palma zdravana peste frunte si incepu sa rada. Facea parte dintre persoanele, de obicei corpolente, care rad cu tot trupul. Pantecele, umerii grasi, bratele groase ca niste panzere se zbuciumau gelatinos in capotul usor de tobralco.

Nu, ca-s comica! Nu-ti zisei? A fost nepotul dumneatale, a dormit aici doua nopti. Halal sa-ti fie, don' Duca, stiu ca ai neamuri de nemaipomenit! Baiat de zahar! Cum zicea si vecinul, don' Guta, e tot numa' miere si fineturi.

Rasuflarea spalatoresei ii trimise un damf de tuica, acoperindu-l pe cel de oaie.

'E beata ca un husar! Cine o fi fost individul?' N-avea familie, fenomen singular pentru clasa lui, unde, tinand seama de izolarea de veacuri dictata de pastrarea nobletei arborelui genealogic si a intereselor legate de avere, toata lumea era ruda cu toata lumea, chiar daca la hotare extrem de departate.

Stefan Duca era singur, mai singur decat un soarece de bise­rica si, isi zicea uneori, fara urma de tristete insa, simpla consta­tare, ca, de la moartea Alexandrei, nimeni nu-i urase la multi ani de ziua lui. Prieteni? Poate cumnata-sa, Lucia. Tinuse totdeauna la el, dar departarea in timp si spatiu dizolva sentimentele. Incerca s-o iscodeasca discret, fara sa-i atraga atentia:

Ti-a spus cum il cheama? Am mai multi nepoti

Spalatoreasa isi ridica palma deschisa:

Ca asta nu mai ai dumneatale, ferice de ma-sa, pe cine o fi pupat! Unul asa, frumusel, mai oaches, inalt tocma' zicea si don' Guta: 'Uite, zice, n-ai zice ca asta-i nepotu' lu' don' Duca! Rasare cate unu-n neam si nu stii cui s-a izbit'

Da, sigur, facu distrat batranul. Natural. Mi-a lasat vreo comunicare?

Coana Aneta ridica din umeri:

Ca-i pare rau ca n-a dat ochi cu dumneatale, da' mai vine el. Zicea ca sta o zi, doua, c-are daraveli la dumnealui, la Craiova. Sa zica si don' Guta. Ma duc sa pui de ceai.

Stefan Duca se intoarse in odaie. Se simtea cumplit de obosit. Se gandise tot timpul cu deliciu la cateva ore de somn, dar stia ca n-are voie sa zaboveasca. Scoase cateva schimburi din sifonier, deserta sertarul biroului unde isi tinea hartiile importante si banii si indesa totul intr-o geanta de voiaj usoara. Miscarile ticaite, de om batran, acum precipitate, pareau sa apartina unei papusi cu membre articulate.

Isi mai plimba o data ochii de-a lungul zidurilor, peste mobile si obiecte, luandu-si ramas bun de la incaperea unde traise vreme de sase ani.

***

Manja von Sundlo, intr-o rochie de organdi fara maneci, statea la fereastra deschisa cu coatele rezemate de pervaz. Soarele diminetii ii ardea bratele goale si se gandi ca ar trebui sa mearga la plaja. Trupul bronzat avea sa se decoloreze. Pe cat tinea la pielea alba in restul anului, vara se dorea arsa de soare si inca din aprilie incepea baile de ultraviolete. Bronzul da tinerete, prospe­time si ce poate fi mai incantator decat o faptura gratioasa de ciocolata, zburand ca o libelula in pantalonasi ori fusta scurta si tricou alb pe un teren de tenis?

Recunoscu cu o tresarire silueta lui Kurt venind dinspre Calea Victoriei. Tinea de brat o femeie inalta, blonda, supla.

'Vasazica asta e!'

Cantari lacom, pana la cel mai mic amanunt, toaleta Elvirei — un deux pièces de olanda cu platca si buzunare aplicate din pai fin, florentin. Din acelasi pai erau confectionate palaria, poseta si pantofii.

'O tinuta foarte pariziana, gandi Manja. Asa am sa ma imbrac la patruzeci de ani'

Sosirea lui de Villar ii intrerupse gandurile. Spaniolul o saruta si-i intinse un trandafir imens de un rosu inchis, aproape negru. Manja ii incolaci gatul cu bratele parfumate si ciripi — intonatii sar­batoresti, ochi jucausi — de parca faptul in sine i-ar fi adus fericirea:

Stii! Am vazut-o pe iubita lui Kurt. Chiar acum au intrat in hotel!

De Villar dadu din cap.

I-am vazut si eu. Cum ti s-a parut ea?

Manja isi stramba nasul carn:

E batrana, dar une grande dame, nu incape indoiala.

Spaniolul o cerceta cu ironie tandra:

Doamna baroana von Sundlo e geloasa?

Manja il privi cateva clipe mirata, apoi, convinsa ca de Villar glumeste, se rasfata lovindu-l de cateva ori cu capul buclat in piept.

Da! Da! Da! Sunt foarte geloasa! Sa nu spui cumva ca tie ti-a placut.

Tu imi placi, Manja, dar asta nu impiedica

Nu impiedica, ce?

Ca ea sa fie o femeie remarcabila. E distinsa si are o expresie inteligenta. Inteleapta, as zice.

Manja se stramba:

La o suta de ani, am sa fiu si eu inteleapta.

Dar bineinteles, iubito. Ce ai hotarat?

Ce sa hotarasc?

De Villar avu un gest de nerabdare:

Ai primit dispozitia sa parasesti terenul.

Manja se zgribuli ca o pisica:

Nu primesc dispozitii de la nimeni. Si credeam ca aseara am pus la punct problema. Nu plec fara tine.

Spaniolul arbora o mina incurcata:

Nu-mi doresc altceva decat sa fim impreuna. Dar gandeste-te bine! Eu sunt obligat sa mai raman cateva zile in Romania.

Foarte bine. Raman si eu. Nu-mi pasa ce-o sa spuna Kurt.

Chiar deloc? Va trece la represalii.

Baroana isi aprinse o tigara. Parea sincer nepasatoare.

Ce poate sa-mi faca? Cel mult sa-mi taie subventia, desi e prea gentilom pentru asa ceva. Nimic din viata lui nu e grosier. Dar sa admitem ca-mi refuza orice venit. Ei si?

Draga mea, surase de Villar, cand ai bani e foarte greu sa-ti inchipui ce culori cenusii are primavara cand nu-i ai.

Manja scutura tigara:

Gresesti, Octavio. N-am fost totdeauna bogata si n-am uitat ce inseamna sa ai in spate un palton pe care l-a purtat sora-ta vreo cinci ani, iar dupa ce i-a ramas mic sa-l imbraci tu din nou, dupa ce l-ai dat la intors.

Si totusi

Cat sunt cu tine, nu mi-e frica de nimic. Si mai stiu — isi arata razand palma mica — uite, scrie aici, ca eu nu voi mai fi niciodata saraca.

Deci, conchise spaniolul, ramane stabilit. Infruntam impre­una porunca baronului Kurt von Sundlo.

Manja arunca tigara si isi lipi trupul cald de al lui:

Ia-ma in brate. Si azi Si maine. Totdeauna! Da?

***

Baronul Kurt von Sundlo rasucea nervos intre degetele sla­bite — falangele se profilau perfect ca intr-un desen anatomic — cartea de vizita a lui de Villar.

' acordati-mi va rog favoarea unei intrevederi. Trebuie sa discut neaparat cu dumneavoastra. Problema este de maxima importanta, as zice vitala'

De ce dracu' nu ne lasa oamenii in pace? Ce o mai fi vrand si maimutoiul asta gigolo de la mine?

Elvira il sfatuise sa-l primeasca. Poate ca problema era intr-adevar importanta.

Von Sundlo ranjise sinistru:

Te pomenesti ca vine sa mi-o ceara pe nevasta-mea de nevasta

Pana la urma acceptase. Il astepta in picioare, nervos, decis sa nu-i acorde mai mult de zece minute.

De Villar aparu in tinuta corecta, punctual, imposibil de fru­mos si vizibil emotionat. Von Sundlo il invita cu un gest scurt sa ia loc. Avea chipul neclintit, ca de lemn, atitudinea era glaciala.

'Biata Manja, gandi reflex spaniolul, n-a avut parte de un conviv prea vesel. Si totusi, icebergul asta despre care cu greu ti-ai putea inchipui ca are o inima, iar in vine ii curge sange si nu motorina, a facut o pasiune nebuna, si-a pierdut mintile acum, la batranete. Nu poti sa stii niciodata'

Vorbiti, va ascult.

De Villar respira adanc.

Domnule colonel, este traiesc o situatie imposibila. Va rog sa ma credeti ca ma simt extrem de prost.

Nu trebuie sa va simtiti prost. Relatiile dintre dumnea­voastra si doamna von Sundlo nu ma intereseaza catusi de putin. Daca aceasta este problema pe care vreti s-o abordati, va scutesc de a va pierde un timp pretios.

Nu tocmai aceasta

Dar?

De Villar simti ca-l trec toate apele. Abia in clipa aceasta, pus fata in fata cu colonelul von Sundlo, una din figurile celui de-al treilea Reich, realiza la dimensiuni exacte cat de aberanta, de absurda, de fara minim de sansa era solutia sugerata de colonelul Tamas pe aleile cimitirului Bellu.

Domnule baron, rosti cu sentimentul ca urca treptele ghilotinei, trebuie sa incep prin a va face o marturisire.

Von Sundlo il privi lung, fara curiozitate

Sunt agent al Intelligence-Service-ului.

Deci, surase neamtul, va aflati aici in dubla calitate. Amant al sotiei mele si spion al inamicilor. Destul de interesant, dar nu vad in ce masura ma priveste pe mine aceasta chestiune.

Odata rostite primele vorbe, de Villar se simti brusc calmat si din nou stapan pe resursele lui. Isi permise la randul lui sa zambeasca:

— Intamplator, misiunea care mi-a fost incredintata, va vizeaza pe dumneavoastra.

Von Sundlo il privi mirat, cu dispret:

Ce-i asta? O provocare? Daca da, oribil de ieftina. Oricare v-ar fi patronii, puteti sa le comunicati din partea mea ca lucreaza ca niste carpaci.

— Ingaduiti-mi, va rog, sa ispravesc. Nu-mi trebuie mai mult de cateva minute. Dupa aceea plec singur, fara a va obosi dum­neavoastra sa ma dati afara. Asa cum v-am spus, misiunea mea va priveste la modul cel mai direct.

Mai exact!

Am venit la Bucuresti cu sarcina, va reproduc textual, 'de a ma introduce cu orice pret in anturajul colonelului von Sundlo'. In vederea acestui scop, am facut o calatorie prealabila la Nisa, unde fusesem informat ca isi petrece vara sotia dumneavoastra. Prin doamna baroana nadajduiam sa-mi ating mai usor obiectivul.

Von Sundlo se interesa sarcastic:

Nevasta-mea cunoaste amanuntul?

De Villar rosi:

Nu Desigur ca nu.

Ce porcarie abjecta! Maestrii de la Intelligence-Service ar face cariera ca patroni de bordel. Iar dumneavoastra va dovediti a fi vrednicul lor discipol.

Spaniolul isi musca buzele. Maica-sa, Dona Conception, ar fi gandit exact la fel. Indiferent de importanta scopului urmarit, ar fi condamnat cu oroare o asemenea combinatie. 'In principiu, orice ti-e ingaduit, micul meu Octavio, caci o singura data in viata esti tanar si pentru vreme atat de scurta! Doua lucruri insa sa nu faci niciodata: sa nu-ti pierzi onoarea si sa nu-ti bati joc de dragostea unei femei. Sunt cele mai ingrozitoare fapte pe care le cunosc'

Activitatea de informatii, spuse de Villar, cunoaste tot felul de mijloace care nu sunt tocmai in spiritul Bibliei. Dar le folosesc ambele echipe. In ceea ce o priveste pe doamna baroana, ii voi marturisi adevarul.

Va caiti, probabil, presupuse pe acelasi ton ironic colonelul.

De Villar il privi in ochi:

O iubesc. O actiune deliberata, desigur, nu prea eleganta, s-a transformat in dragoste. Dumneavoastra trebuie sa ma intelegeti

De ce?

Spaniolul zambi incurcat:

Pentru ca, in momentul de fata, incercati o stare de spirit asemanatoare.

Von Sundlo se incrunta. Ce putea sa stie tinerelul asta aven­turier despre dragoste? Si cum ar fi putut inspira o papusa frivola si prostuta ca Manja aceleasi sentimente ca Elvira? Rosti sec:

Nu va hazardati in comparatii riscante.

Scuzati-ma. Incercam sa ma dezvinovatesc cat de cat.

Dezvinovatiti-va fata de doamna von Sundlo. Nu-i sunt parinte, nici tutore. Isi privi ceasul: Era vorba doar de cateva minute

Un licar malitios aprinse o clipa licurici in ochii spaniolului.

Nu va intereseaza motivul pentru care trebuia sa ma apropii de dumneavoastra?

Von Sundlo afisa un aer blazat:

Dumneavoastra pareti mai nerabdator sa mi-l spuneti, decat eu sa-l aflu.

Probabil nu va inselati. Misiunea mea e sa obtin de la dumneavoastra topografia subterana si harta uzinei din N., unde fabricati noile arme secrete.

Stupoarea care se zugravi pe chipul baronului rasplati efortu­rile lui de Villar, obligat sa infrunte situatia de un penibil grotesc inventata la Londra. Indura mai usor, aproape consolat, dispretul justificat, afronturile neamtului.

Baronul izbuti sa-si regaseasca graiul:

Sunteti nebuni?!

Spaniolul surase:

Sunt un simplu mesager, nu autorul intreprinderii.

Si cine-i autorul?! Ce a devenit pravalia aia infecta a lui 'Stephenson et companie'? Ospiciu? Cum au putut miza pe succesul unui asemenea demers? Adica, si-au inchipuit ca e de ajuns sa va vare in patul nevesti-mii pentru ca eu sa va ofer unul din cele mai mari secrete ale Reichului?

Von Sundlo se monta pe masura ce incepea sa realizeze fan­tasticul situatiei. De Villar, in sinea lui absolut de acord ca actiu­nea preconizata de serviciile de informatii aliate, total nerealista, sfida elementarul bun simt, frizand dementa, isi zise ca, in secundar, asista la o interesanta experienta psihologica.

Von Sundlo parea sufocat de indignare:

Este inimaginabil! Ca si cum m-as duce eu acum sa-i cer lui Eisenhower planurile debarcarii aliate, zona, ziua, ora si minutul, incredintat ca tipul imi va oferi dosarul complet.

Mi s-a explicat ca uneori drumul drept e cel mai sigur.

Ochii baronului ardeau de manie:

Atunci de ce nu v-ati adresat direct lui Hitler?

De Villar emise pe un ton serios:

Se pare ca nu este o persoana cu care se poate discuta. Cu dumneavoastra lucrurile stau altfel. Se stie incotro se indreapta simpatiile dumneavoastra, este bine cunoscut dezacordul pe care l-ati manifestat nu o data fata de politica regimului nazist.

Adica, mai limpede, ma imaginati foarte bine in ipostaza de tradator! Eu, colonelul baron von Sundlo, un derbedeu care vinde si se vinde pentru cateva mii de dolari!

Nimeni n-a indraznit

De-ajuns! il intrerupse von Sundlo ridicandu-se. Vocea ii era alterata de indignare si manie, la coltul buzelor se ivise o spuma galbuie. Consider demersul dumneavoastra o provocare ordinara si de o obraznicie care nu va ramane fara consecinte! Iesiti!

***

Domnul Basile il gasi pe Tamas intr-o dispozitie sarbatoreasca. Figura ridata, de barbat uscativ, emana o insufletire contagioasa, ochii ii radeau, cu douazeci de ani mai tineri decat ii vazuse ultima oara.

Barmanul zambi:

S-ar parea ca fiara fascista si-a dat duhul, nu ne ramane decat sa scoatem steagurile!

Nu e departe clipa aceea! Tocmai am ascultat Berlinul!

Domnul Basile se interesa surazand mereu:

Au dat Marseillaisa?

De Gaulle e inca la Londra. Dar va ajunge sa defileze si pe Unter den Linden! Fii convins! Insa emisiunea de azi a Ber­linului e o poema! Merita sa-i asculti diseara, la reluare. O capodopera de mistificare si fantezie! Infrangerile de la Tomo­rovka si Borisovka, citez 'ciocniri lipsite de insemnatate, demon­strand lipsa de hotarare si energie a rusilor'. Ce parere ai? Stii cat au lasat nemtii pe campul de lupta in aceste 'mici ambuscade de mahala'? Cinci mii de morti. O nimica toata, nu-i asa? O izbutita partida de popice!

Vasile Sfetcu nu-l vazuse de mult atat de avantat si bine dispus. Ultima oara fusese in 1940 cand, in ciuda masurilor luate de filiala Sectiei a III-WI a Abwehr-ului de la Giurgiu de prevenire si contracarare a sabotajelor pe Dunare, trei petroliere fusesera aruncate in aer.

Ce admira barmanul in cea mai mare masura la Tamas, era capacitatea de entuziasm nealterata de varsta. Omul acesta nu era un simplu profesionist, un sportiv care s-a angajat intr-un match cu nemtii si, din spirit competitiv, voia sa castige. Colonelul res­pingea organic orice regim de dictatura, ura cu luciditatea omului de cultura fascismul, 'aceasta excrescenta rusinoasa a secolului XX', era revoltat pana in adancul fiintei sale de 'filozofia' si procedeele criminale ale camasilor negre si verzi.

As vrea sa fiu la fel de optimist ca dumneavoastra, dom­nule colonel.

Dragul meu, nu trebuie sa fii optimist, ci doar sa ai simtul realitatii si rabdare.

Deocamdata, ofta Vasile Sfetcu, sunt numai ingrijorat. Simt ca evenimentele se precipita, iar eu nu le pot controla. Sunt total neputincios.

Tamas rase incetisor:

Te gandesti la chermeza de maine?

Balul asta nenorocit ma obsedeaza. Nu-mi place deloc cum se prefigureaza.

De ce? O sa fie veselie, toalete de la Lanvin si Maxim, va canta Grigoras Dinicu, vor curge riviere de briliante si sampanie

Vasile Sfetcu isi aprinse nervos o tigara:

Mi-e sa nu curga riviere de sange. Nu vi se pare ciudat ca toti participantii la actiunea von Sundlo au retinut mese?

Tamas parea din ce in ce mai amuzat:

Adica!

Barmanul enumera ridicand cate un deget:

— In primul rand von Sundlo si Elvira Manu! Astia, de cand s-au intors de la mare, aproape ca nu deschid nici boyului, sufla si in inghetata. Si acuma, uite-i dintr-o data pusi pe chef lat. Urmeaza nevasta lui Sundlo si cu amantul ei — un circ de familie complet!

Spaniolul, preciza ca pentru el colonelul.

Ala!

Stiu unii de altii?

Daca s-au interesat, stiu. Mesele sunt retinute nominal. N-a scapat ocazia nici baroana von Kohler care va fi asistata de buldogul personal, Herr Walter, si de inca doi ofiteri germani. Nu va lipsi Stanescu, adauga cu amaraciune in glas.

Nu se putea obisnui cu ideea ca Aristide, prietenul lui de o viata, ajunsese o jalnica muhaia.

Fireste, e directorul hotelului. Mi-ai comunicat ca l-a antrenat si pe Viforeanu.

Asta-i in stare de orice!

Vezi-ti de treaba, mon cher! Plevusca! un ticalos mititel! Eu l-as fi uns copoi de gara. Nu stiu de ce bietul Bogdan miza atata pe el

Bietul Bogdan! Nu ma pot obisnui cu gandul ca nu mai exista

Opera lui Frau von Kohler! Suprem avertisment ca sa ne vedem de treaba. Opera ei si imprudenta lui Trebuia sa-si schimbe domiciliul de cel putin un an Acum, ce sa mai vorbim! Apropo de Viforeanu, sa fii cu ochii pe el.

Si pe mai cine? intreba sceptic domnul Vasile. Sunt doua sute de invitati si nu mai pun la socoteala personalul, de la portar la oberchelner, orchestra si, in general, toti care se invart intr-un hotel.

Nu vei fi singur.

Stiu, dar asta nu ma impiedica sa fiu extrem de nelinistit. In mijlocul unei multimi, e mai usor sa ataci decat sa te aperi Domnule colonel, sunt convins ca de marul asta care-l iau acum in mana — il culese din fructiera aflata pe masa — ca maine seara vom asista la o drama.

Tamas zambi:

Poti fi sigur, dragul meu. Peste doua zile expira concediul lui von Sundlo. In consecinta, toate partile interesate vor actiona.

Domnul Basile il privi cateva clipe cu o intensitate aproape dureroasa. Se apleca peste masa, vrand parca sa dea greutate cuvintelor:

Domnule colonel! Daca Elvira Manu ar fi sotia sau iubita mea, nu as lasa-o pentru nimic in lume sa participe la acest bal blestemat. Pariez 9 contra 1 ca nu scapa cu viata.

Sper ca n-ai de gand sa i-o comunici.

Asculta-ma pe mine! Putem sa-i comandam deja coroa­nele de flori si faire-part-ul in Universul.

Tamas zambi din nou.

Putem intarzia cu recuzita de rigoare. Pentru asa ceva nu-i niciodata tarziu.

Vasile Sfetcu ii indrepta o privire plina de repros.

Ma socoti desigur cinic si lipsit de scrupule, rosti Tamas.

Barmanul ofta obosit:

Mi se pare doar ca acestei femei noi nu-i acordam nici o sansa. O azvarlim cu sange rece in arena cu lei.

Tamas nu raspunse. Lua un bloc-notes de pe noptiera si i-l puse in fata.

Deseneaza-mi, te rog, topografia exacta a salonului unde va avea loc serata.

Sala baroca a hotelului Athénée Palace arata feeric. Invi­tatii aveau sa soseasca abia peste o ora, dar pregatirile erau terminate. Aristide Stanescu, organizatorul seratei, privea in jur cu un aer satisfacut. Totul dovedea bun gust, prosperitate rafinata, stralucire de calitate.

'Cu toata modestia, putem concura cu orice restaurant de lux din lume! Ritz, Claridge, Hilton sau 21 Club Special nu vad ce ar nascoci in plus'

Totul stralucea ca in O mie si una de nopti. Coloanele de marmura, capitelurile de bronz si marile candelabre de cristal — o echipa de douazeci de oameni lucrasera la curatirea si lustruirea lor minutioasa — tacamurile si sfesnicele de argint, vesela fina Rosen­thal. Decorul floral aducea salii o desavarsire paradisiaca. Gladiole de toate culorile — albe, galbene, rosii purpura, roz si noutate!, violet indigo — invadasera sala. Se aflau pretutindeni: in glastre uriase de argint, pe mese in aranjamente culcate, nu mai inalte decat solnita, spre a nu stanjeni conversatia, pe poalele fetelor de masa, azvarlite parca la intamplare de o mana gratioasa. Rapel, in paharele de cristal, servetele de damasc erau invartite in cupa de gladiola.

Seful de sala, nea Chicos, verifica inca o data, cu lista in mana, cartile de vizita cu numele invitatilor infipte in suporturi de portelan.

Aristide Stanescu simti o prezenta straina in spate si intoarse capul. Zambi nesigur, parca cersind bunavointa:

Destul de reusit, nu?

Domnul Basile incuviinta:

E perfect. Ai facut treaba buna.

Parea cel dintotdeauna, stapanit si cu dispozitii egale, nici urma de resentiment nu i se deslusea pe chip sau in glas.

Directorul hotelului ramase descumpanit. Apoi isi alunga temerile. Avea destule emotii — stomacul il durea ca sfartecat de cutit — iar el, oricum nu mai putea face nimic. Practic pornise la vale, cartile fusesera taiate si impartite. 'Ce-o fi, o fi!'

Cand Ticu Stratulat, insotit de suita obisnuita, isi ocupa masa, sala era aproape plina. Isi roti ochii, trecand in revista ideile concretizate ale organizatorilor, cerceta ostentativ tacamurile, de parca ar fi vrut sa le verifice autenticitatea in argint, se uita la 'gladiolele' de damasc din pahare.

Cat ziceti voi, baieti, c-or fi trudit la un stergar din asta?

Lulu Dragu, explodand de tinerete triumfatoare, intr-o rochie gen Hollywood de lame rosu, isi infipse tigara intr-un porttigaret lung de vreo cincisprezece centimetri.

Degeaba faci pe nebunul! Trebuie sa recunosti ca e superb! Ziaristul Dobrin, vesnic cartitor, fiindu-i parca mereu teama sa nu admire excesiv, constata cu indiferenta calculata:

Un balci ceva mai subtire.

Asa glasui dumnealui, patricianul din Pocreaca, observa Titu Stratulat

Actorul Dinu Ionescu incepu sa rada, dar nu comenta. Dobrin, atins — era intr-adevar din Pocreaca — isi indrepta ochelarii si intreba iritat:

De ce razi, inteligentule?

Da' ce? Am venit sa plang? Stii ca-mi place?

Lasa-l, draga, in pace, interveni Ticu. Omul stie ce vor­beste. Lipsesc becurile colorate, ghirlandele de hartie creponata, poleiala, paharele de carton cerat cu limonada si chestiunea il indispune.

Cretin! spuse scurt Dobrin.

Lulu Dragu interveni energic:

Iar va certati? Aveti tot timpul.

Nu ne certam, iubito, explica bland Stratulat. Tinem colocvii pe teme estetice.

Sunt neinteresante.

Pe ea o interesau invitatii care soseau intr-o avalansa de toa­lete splendide, sclipiri de briliante si parfumuri scumpe. Ochii ii straluceau de multumire, inregistra ca pe o victorie fiecare nume simandicos ori celebritate descoperite, o fascina ambianta de lux rafinat si pana si cheliile i se pareau distinse, burtile indiscrete, impozante. Exclama:

Ia te uita! A venit si printul Duca!

Ii facu semn cu mana, dar batranul nu observa. Se aseza la o masa mica, rotunda, mereu singur si parand mai absent ca totdeauna.

Draga mea, surase Stratulat, nu vreau sa te contrariez Ar fi bine sa-ti controlezi putin gesturile. Stiu ca spontaneitatea ta delicioasa e singura vinovata, dar intr-un Athénée Palace nu dai din mana de parca ti-ai lua ramas bun de la tren, in Gara de Nord.

Lulu surase dulce. Nu era suparata si, fata desteapta, con­stienta de multe lacune, dornica sa invete.

Ai dreptate.

Dinu Ionescu isi aprinse in mod exceptional o tigara. In general se menaja, se conserva. Isi inchipuia ca, cenzurandu-si poftele, ar putea sa arate la fel si la patruzeci de ani.

Probabil nu-i asa de calic cum ni s-a parut noua, trebuie ca are rezerve.

Buzele ziaristului se ascutira de invidie:

Poti sa fii sigur. Nu-i da mana oricui sa azvarle trei mii de lei intr-o noapte, ca sa vada high-life-ul maimutarindu-se intr-o padure de gladiole. Nu mai zic bacsisuri..

Dinu Ionescu ii puse mana pe brat, intrerupandu-l:

Fiti atenti! Ce ziceti de tipesa?

Manja von Sundlo, la bratul lui de Villar, isi facu o aparitie de mare star. Era delicioasa, exuberanta, luminoasa ca o raza de soare. Lulu Dragu ii aprecie toaleta de o indrazneala care-ti taia respiratia — un furou de argint extrem de stramt, cu un spate decol­tat adanc, circa zece centimetri sub centura —, si isi zise ca nu cunostea o a doua femeie care sa se fi imbracat la fel, fara sa riste sa fie tratata de 'dama'. Manja insa nu parea deloc vulgara; aparitia ei provoca, dar in acelasi timp excludea curajul unor gesturi nedelicate.

Mda, facu Ticu Stratulat. Un pestisor nostim.

Intr-adevar, supla, micuta, ondulandu-si gratios trupul, Manja semana cu un pestisor argintiu. Lulu Dragu, agasata ca in prezenta ei atentia poate fi monopolizata de alta femeie, observa acid:

Nostima, nu zic, dar ce parere aveti de el? In viata mea n-am vazut un tip ca asta decat la cinema!

Dinu Ionescu era extaziat:

Cine or fi? Ea nu pare sa aiba mai mult de paisprezece ani!

Dobrin il cerceta cu dispret:

Ai dat-o pe minore? Cam devreme, mon cher!

Hm! facu Ticu Stratulat. Uite, o minora din asta mi-a reco­mandat si mie medicul.

Lulu Dragu stinse furioasa tigara:

Ce-ar fi sa va ocupati si de mine?

Ticu ii saruta mana:

Tu esti preocuparea noastra de fiecare clipa. Deocamdata facem prezenta.

Dobrine! exclama mereu amuzat Dinu Ionescu. Uite-ti seful!

Inconjurat de un grup de suporteri, celebrul Pamfil Seicaru isi facu intrarea ca de obicei, zgomotoasa, acelasi pe care-l stiau bucurestenii de ani de zile. Vioi, neastamparat, cu o figura de sal­timbanc accentuata de privirea mobila si mustata neagra, hainele pareau prost incheiate, azvarlite pe el la intamplare. Era genul de barbat care, indiferent de strada unde isi comanda hainele, pastra acelasi aspect mototolit si neglijent.

Sef pe ma-sa! scrasni Dobrin care nu-l inghitea pe Seicaru. Un escroc, vanator de scandal si aplauze. A venit cu toti tutarii dupa el.

Lulu Dragu se inviora:

Stati si barfiti ca niste babe! Uite ca a venit orchestra! Ticule, puteai sa iei o masa mai aproape de ring! Nu se vede nimic!

Frumoasa mea! Pe biletele astea a fost batalie, asa ca pro­blema cade. Al doilea, trebuie sa auzi, nu sa vezi! Ce, nu-l stii pe Dinicu? Tot rotofei, tot genial!

Esti destept, ce sa-ti spun! in program sunt anuntati si Bianco Biacicia!

Astia cine mai sunt? se interesa Dinu Ionescu.

O orchestra argentiniana, explica Ticu, cu recuzita adecvata: banjouri, acordeoane, viori. Toti barbati superbi, dotati — apasa — din toate punctele de vedere. Cel putin asa pretinde sexul frumos de pe cinci continente. Tata' lor e Bianco asta! Au mai fost in Bucuresti prin '28, '29 Tu erai prin pri­mara pe-atunci, de-aia nu-i stii.

Rumoarea din sala inceta brusc si toti rasucira capul curiosi spre intrare.

Tipii de la Belona! spuse Dobrin.

Edith von Kohler, dreapta, supla, de o zveltete exagerata, excitant de stranie, trezind acelasi sentiment de neliniste, traversa sala, parand sa ignore cu desavarsire efectul electrizant al aparitiei ei. Era intr-un mare decolteu si un boa negru, pulverizat cu o roua de briliante mici, ii accentua albeata mata de creta a pielii. O urma Herr Walter, in jacheta si pantalon reiat, si un general de aviatie, foarte tanar, decorat cu Crucea de fier cu spade si diamante.

Ticu Stratulat isi muie scarbit buzele in pahar:

Crucea de fier cu spade si diamante! Aveti idee ce inseamna chestia asta?

O sa ma uit in Larousse, ranji Dobrin.

E ordinul lor cel mai inalt, spuse scolareste Dinu Ionescu.

Ticu dadu din cap.

Exact, puiule. Si daca l-au gratulat cu martisorul ala, inseamna ca are la activ vreo paispe mii de victime! Unde am ajuns! Decoram asasinatul pe banda rulanta!

Lua menu-ul de pe masa, legat cu snur de aur.

Ca sa-mi schimb ideile, hai sa vedem ce au astia in pra­valie. Tin-te bine, Lulu, ai grija de silueta: confiseria e asigurata de Bomboneria Palatului, si Capatana stie meserie!

Zi-i de saratura, il intrerupse Dobrin.

Pacienta, mon cher! Deci, Annie Rooney Caviar.

Ce-i asta? intreba Lulu Dragu.

Icre negre, mica mea ignoranta, pusa pe o melodie irlan­deza. Crimped Salmon Barquettes George V, Côtelettes de Volailles à la Fleming

Ticu Stratulat inchise menu-ul, acuzand o uimire grava:

Ma! Astia-s nebuni! Doar ca n-au arborat steagul majes­tatii sale britanice, si nea Grigoras nu-i trage un 'It's a long, long, way to Tipperarry '

Dinu Ionescu plesni masa cu palma:

Ei nu, ca asta e culmea! Uite-i si pe astia! Parca ne-am fi dat intalnire. Ce-ar fi sa facem masa comuna?

Elvira Manu se opri o secunda in pragul salii, parca orbita de lumina. Alaturi, sumbru, intr-un frac fara repros, baronul von Sundlo cuprinse interiorul cu o privire aroganta.

Ticu Stratulat sopti:

Am incheiat apelul.

Elvira nu arata bine. O zi proasta! O stiuse de cand, cu o ora inainte, incepuse sa se gateasca in fata oglinzii. Cearcane — impo­sibilele cearcane ale femeii mature — in ciuda compreselor cu mu­setel, privirea incerta, pielea parca uscata, fara éclat-ul obisnuit.

'Imi dai varsta si nici cu o singura zi mai putin!' Constatase apoi, surazand trist: 'Bietul meu Kurt! Ai sa ai o deceptie' 'Tu vei fi cea mai frumoasa!' 'Multumesc, daca nu voi fi cea mai sluta'

'Trudi' un ceas cu machiajul si alegerea toaletei, dar rezulta­tul era departe de a o multumi. Cand intrase in restaurant, avusese cateva clipe senzatia de ameteala. Lumina orbitoare, fum, scanteieri de briliante, muzica, prea multe priviri indreptate spre ei, spre ea, intr-o zi in care ar fi preferat sa fie ignorata.

Bause repede doua cocktailuri si parca isi mai revenise. Sangele incepuse sa pulseze sub fardul usor, inviorandu-i obrajii, ochii si recapatasera vioiciunea si expresia de ironie blanda.

Kurt o privea mereu, ingrijorat.

Te simti mai bine?

Mult mai bine.

Aratai ca o ciocarlie speriata. Ca o fetita ratacita in padure.

Elvira ii multumi, clipind de cateva ori. Observa masinal:

E multa lume eleganta. Si multe uniforme

Te asteptai la altceva? In curand or sa inceapa sa cante mar­suri si or sa se imbete ca niste porci. Imi cunosc compatriotii.

Fa abstractie, Kurt. E ultima noastra seara.

Taci. Pentru noi nu exista ultima.

Bine. E si baroana von Kohler. Ai vazut-o?

Colonelul marai:

Am vazut-o. Ca si pe cealalta.

Elvira ii indrepta o privire interogativa.

Cealalta baroana, preciza sec Kurt Von Sundlo.

Sotia ta?!

Ea. Sfarsitul nu putea fi decat vulgar. Iti poti imagina o situatie de vodevil mai penibila? In acelasi restaurant, amandoi sotii von Sundlo cu parteneri distincti. O sa aiba von Kohler ce colporta la Berlin

Elvira isi infipse dintii in buza inferioara:

Nu mi-o lua in nume de rau, Kurt, dar n-as fi femeie daca n-as fi curioasa. Unde e? Vreau sa vad cum arata.

Chiar in stanga ta, a doua masa, imbracata in argint. Poti sa te uiti acum.

Elvira intoarse incet capul si ramase surprinsa. Nu, hotarat, nu asa si-o imaginase pe sotia lui Kurt. Era o aparitie incantatoare irumpand de farmec si de tinerete, jucausa ca un fluture, straluci­toare ca un licurici. Simti in inima un ghimpe de gelozie. 'E atat de fermecatoare! Pe langa ea, chiar femei mai tinere ca mine par niste babe'

Dar e un copil! reusi sa rosteasca.

Nu chiar copil. Are aproape douazeci si doi de ani.

Elvira inghiti cu noduri pilula galbena a invidiei.

O gasesc fermecatoare. Cauta ochii lui von Sundlo: Kurt, cum poti sa nu o iubesti?

Von Sundlo ridica din umeri:

In realitate, nu e o fata rea. Cam superficiala, cam frivola, dar Am si eu o parte de vina. Cand m-am casatorit, avea sapte­sprezece ani. Puteam s-o instruiesc, s-o indrum, s-o modelez. Nu m-am ocupat deloc de ea.

De ce?

— Imi inchipuiam ca pentru mine portile dragostei s-au inchis definitiv si ca e suficient sa-i ofer un pat cu baldachin de aur in care ea sa-mi nasca mostenitori. Am tratat-o — in sinea mea — ca pe un animal de prasila. De aceea i-am iertat, m-am facut ca nu vad multe.

Elvira declara conventional:

— Imi pare rau, Kurt.

Von Sundlo rase:

Hai sa nu fim ipocriti! Mie-mi pare bine. N-as fi avut ocazia sa te cunosc altfel. Sa fim impreuna. Ii stranse mana: Vom fi impreuna, draga mea, da?

Da, Kurt. Vom fi impreuna.

Nu mi-ai vorbit niciodata despre tine Acum, ca am renun­tat la conventia aceea absurda, povesteste-mi, spune-mi de pe ce planeta minunata ai pogorat in viata mea? Ce e cu tine? Cine esti?

Elvira surase trist:

Nu-s multe de spus.

Esti maritata?

Am fost.

Von Sundlo respira vizibil usurat

Slava Domnului! Vom lupta cu un singur divort.

Nu-s divortata. Sotul meu a murit in primul an de razboi. Era maior In viata civila, arhitect.

Draga mea.. Imi pare rau. Dar de ce ai facut atata mister? Ajunsesem sa-mi inchipui romane despre tine

Elvira Manu, palida, isi privi smaraldul de pe deget. Inelul de logodna al lui Manu. Il intoarse instinctiv, dintr-un inexplicabil sentiment de decenta, cu piatra in jos:

Mi-e greu sa vorbesc despre el Despre moartea lui Despre tot ce a fost Intelegi?

Iarta-ma, draga mea. Te iubesc.

Ii puse paharul in mana. Elvira il lua zambind si ciocnira.

La microfon, diseusa de la barul Chat Noir canta plina de antren Lilly Marleen.

Edith von Kohler se uita la tanarul general, pierduta pe gan­duri. Ii amintea vag de Étienne.

'Croiala pleoapei In rest, nimic comun. E prea neamt'

Generalul, un pic ametit, se interesa pe un ton galant:

La ce va ganditi?

Sa nu puneti niciodata intrebarea aceasta unei femei.

Herr Walter ii raspunse in gand: 'Daca esti curios, iti spun eu. In perspectiva imediata, la injectia cu coco, in perspectiva ceva mai indepartata, la secatura din Paris.'

Generalul, pleostit de replica uscata, paru brusc interesat de ce se intampla pe ring.

'O nebuna', isi zise in gand. 'Si bea ca un burete! E la al cin­cilea cocktail si-ti vine sa crezi ca a inghitit numai sirop de tuse.'

Se gandi ca totusi trebuie sa spuna ceva:

E prima oara ca ma aflu in Romania. N-am ce zice, latinii stiu sa se distreze.

Nu toti se distreaza.

Ce vreti sa spuneti, doamna baroana?

Ce vedeti dumneavoastra este tarantela de suprafata. Acor­durile grave se petrec in adancuri si, intr-o zi, se vor face auzite Adauga parca fara legatura: Mi-ar placea sa fiu departe atunci. Foarte departe

Herr Walter surprinse privirea fixa a baroanei:

Ati dorit ceva?

Ma intrebam daca de data asta vei izbuti. E ultima ta sansa.

Manja isi muie gura ca o cireasa in paharul cu sampanie.

As vrea sa dansez

De Villar respira adanc, stapanindu-si iritarea.

Draga mea, cred ca exagerezi. E de-ajuns ca ne aflam in situatia asta jenanta. Vrei sa te vada si in bratele mele? E o ches­tiune de bun simt.

Nu vad de ce. La urma urmei, e si el cu metresa lui. Ce mai conteaza ca dansam?

Bine, draga mea, dansam. Dar ceva mai tarziu.

Se simtea nelinistit, cu fibrele incordate, coarde de pian — ii trecu prin minte.

Manja, cu ochii la masa lui von Sundlo, remarca pe un ton visator:

Kurt nu s-a uitat niciodata la mine asa cum se uita la femeia aceasta. Cred ca o iubeste ca un nebun Surase: Ce curiosi sunteti voi, barbatii!

De ce? intreba neatent de Villar.

Practic, a facut pasiune pentru o femeie terminata. Sigur, e foarte distinsa, rochia foarte sic, dar se vede ca-i batrana.

Ce intelegi tu prin batrana?

Manja rase:

Cine mai e tanar dupa treizeci, hai sa zic treizeci si cinci de ani Cand vrei sa plecam, Octavio?

Spaniolul rase:

Spuneai ca langa mine nu te plictisesti niciodata.

Nu-i vorba de plictiseala, dar am asa, o neliniste. Si pe tine te simt cum sa-ti spun? Incordat, parca Am gasit! ex­clama triumfatoare. De parca te-ai astepta in orice clipa sa-ti cada o caramida in cap!

Glasul puternic al directorului hotelului, aflat in fata micro­fonului, acoperi rumoarea salii:

Doamnelor si domnilor! in continuarea programului nostru, urmeaza o surpriza!

Repeta textul in limba germana si in franceza, apoi anunta cu o voce triumfatoare, gen 'intra elefantii!':

Surpriza noastra, surpriza Seratei Gladiolelor, surpriza Athénée Palace-ului: orchestra de banjouri Bianco Biacicia!

Cateva perechi se indreptara spre ring. Manja simti jaratec in escarpenii de argint. Se ridica si-l trase pe de Villar dupa ea.

Capul batranului Stefan Duca parea ca pluteste intr-un nor de fum. Contrar obiceiului, fuma havane si aproape nu se atinsese de mancare. De cate ori se prezenta chelnerul, expedia cu un gest scurt farfuriile intacte. Tinea in fata jardiniera din care ciugulea cate o cireasa glasata si nuci pralinate, sorbea des din cafea, din cand in cand din paharul de sampanie. Si, tot din cand in cand, se uita la ceas.

Lulu Dragu, ciupita, devenise galagioasa si generoasa.

E pacat sa-l lasam pe papa singur. Sa-l chemam la noi. In definitiv, suntem cunostinte vechi.

Ticu Stratulat spuse moale:

Am impresia ca se simte excelent asa. Dar, daca vrei, incearca!

Ziaristul Dobrin, rasucit cu tot trupul spre orchestra, exclama plin de ciuda:

Ma, frumosi sunt, fir-ar ai dracului!

Cine, baby?

Dobrin arata spre argentinieni:

Animalele astea! Uite, domnule, de ce nu cred in Dumne­zeu! Vari totul la unul in desaga, de nu mai incape, trebuie s-o indesi cu genunchii, si altuia nu-i dai decat junghi, chelie si plosnite! E inechitabil!

Dinu Ionescu, tanar, frumusel si fara complexe, zise:

Lasa, nene, ca e bine asa. A stiut el Dumnezeu ce face! Dobrin o tinea pe-a lui:

Ce le lipseste astora, dom'le? Frumosi, tineri, celebri, plini de franci, cu legiuni de muieri la picioare!

Ticu Stratulat sugera:

— Incearca si tu!

Ce sa incerc? se holba ziaristul.

Sa canti la banjo.

Esti tampit si te-ai imbatat.

Ai incercat sau nu?

Ti-am spus ca esti tampit.

Daca n-ai incercat, n-avem ce discuta.

Dinu Ionescu se prapadea de ras.

Uite-i si pe astilalti! spuse negru la fata Dobrin, aratandu-i pe de Villar dansand cu Manja. Alti baftosi ai lui Dumnezeu!

Corect! recunoscu Ticu. Superba pereche. De mult n-am vazut asemenea tandem izbutit.

Intr-adevar, Manja si de Villar pareau facuti unul pentru celalalt. Trupurile zvelte se armonizau perfect, rochia de argint si fracul negru pareau un indisolubil, alcatuiau un intreg desavarsit. Polarizasera toate privirile si unele perechi se oprira din dans ca sa-i poata admira. Pe figura Manjei se citea o fericire pe care poate n-avea s-o mai intalneasca niciodata — unele clipe prea intense, prea complete sunt irepetabile — de Villar radia barbatie, masculinitatea ajunsa la apogeu si o nesfarsita tandrete.

De ce, dom'le! repeta Dobrin. Cand se imbata devenea sumbru si pisalog. De ce? Explicati-mi si mie fenomenul, daca tot ziceti ca sunteti destepti!

Nimeni n-a pretins in afara de tine ca e destept, spuse Stra­tulat. In fond, ce vrei sa stii? De ce nu te-a gresit maica-ta Johnny Weissmüller?

Da! Asta vreau!

Ei bine, n-a vrut ea! N-a avut chef! Nu i-a stat in caracter! Ti-ajunge?

Dinu Ionescu simti ca plesneste de ras:

Hai ca sunteti nebuni!

Lulu Dragu scoase pudriera si isi trecu puful peste nas si barbie:

Dobrin s-a imbatat si Ticu n-are ce face. Hai, Dinule, sa dansam

Ticu se interesa:

Vrei sa faci concurenta pestisorului de argint?

Putin imi pasa de crapceanca ta de argint sau ce o fi! Vreau sa ma vada babele de la National. Sunt toate la masa lui Vraca.

Succes, iubito!

— Il am in buzunar.

Ticu Stratulat se uita la ceas. In acelasi timp cu Stefan Duca.

Directorul Aristide Stanescu se strecura in oficiul din spatele garderobei. Marin Viforeanu, in haine de chelner, astepta ghemuit pe un scaunel. Transpiratia ii udase gulerul tare, dar isi simtea mainile si picioarele inghetate. Ridica o privire umila, de caine speriat.

Gata?

Aristide Stanescu incuviinta, dand din cap. Il invalui cu privirea: agentul arata jalnic, o zdreanta stoarsa, fara pic de vlaga. Doar in ochii negri, ficsi, ardea valvataie o flacara ca la obsedati.

Peste zece minute, intri in sala. In mana stanga, tava cu pahare goale. In dreapta, revolverul, camuflat sub servet.

Stiu, mi-ati mai spus-o.

Nu trebuie sa-ti fie teama. Vei trece neobservat. Cei mai multi sunt pe ring, si aproape toti, ametiti. Retine deci: cand orchestra incepe 'Lolita'

Am inteles, domnule Stanescu, gafai Viforeanu la capatul puterilor. Cunosc piesa pe dinafara.

Bine, sa vedem! Adauga, de parca amanuntul l-ar fi ajutat cu ceva pe Viforeanu: Eu voi fi tot timpul in sala. Noroc!

Aristide Stanescu parasi garderoba si se posta dupa coloana de la intrare, atitudine cat se poate de fireasca: directorul hotel-restaurantului supraveghea personalul, buna desfasurare a seratei, gata sa previna orice dorinta speciala, sa indrepte orice neajuns.

Domnul Basile iesi din bar, traversa holul si intra in garde­roba.

Elvira Manu parea usor ametita. Privirea languroasa, umeda, ca de caprioara o facea sa para foarte tanara. Era melancolica, duioasa si imprastia o caldura si o lumina emotionante.

Kurt von Sundlo n-avea sa uite niciodata chipul Elvirei din clipele acelea.

Esti obosita, draga mea. Vrei sa plecam?

Elvira clatina incet capul.

Sa termine intai argentinienii. Canta divin. Mi-ar fi placut sa-i ascult in alte conditii altundeva. De pilda, in Hawaii

Baronul ii stranse mai tare degetele:

Vom ajunge si acolo intr-o buna zi. Totul este sa ma astepti, sa nu dispari.

Am sa te astept. N-am sa dispar.

Kurt von Sundlo intoarse capul pentru a-si ascunde lacrima care-i incoltea la coltul pleoapei.

Sa bem pentru dragostea noastra unica

Dintr-o data, rafalele tobei ii asurzira. Instinctiv, Elvira isi duse mainile la urechi si amandoi incepura sa rada. In fata micro­fonului, Bianco Biacicia, de asta data la chitara, incepu sa cante un foxtrot indracit. Lolita, piesa de rezistenta a orchestrei, succesul verii 1943:

'Lolita, singura mea dragoste / Lolita, de neuitat'

Un chelner, cu o tava plina de pahare se inclina politicos.

— Imi permiteti?

Von Sundlo ridica ochii plictisit: 'Ce vrea asta? Sa schimbe paharele Unde naiba l-am mai vazut?' Apoi totul se desfasura cu o repeziciune uimitoare. Zari, gamalie de secunda, teava revol­verului fixat in ceafa Elvirei, auzi impuscatura amortizata si, inainte de a se dezmetici, simti o durere cumplita in moalele capului. Aproape concomitent, luminile se stinsera. Sala fu cuprinsa dintr-o data de panica: invalmaseala de tipete, scaune rasturnate, vesela sparta, voci care intrebau stiind ca nimeni nu le poate raspunde. Cei mai ametiti, ori optimistii radeau, inchipuindu-si ca-i vorba de o surpriza: inghetata flambata sau cine stie ce numar de varietée.

Von Sundlo nu mai auzi nimic. Isi pierduse cunostinta.

A doua zi, inainte de pranz. Octavio de Villar primi prin lif­tier un scurt mesaj, asternut in graba pe o carte de vizita. Trebuie sa va vorbesc. Von Sundlo.

Manja il cerceta ingrijorata cu privirea:

Ce s-a mai intamplat?

Sotul tau doreste sa discute cu mine

Mica baroana isi increti fruntea. Era palida si chiar buzele totdeauna rumene isi pierdusera culoarea.

Ce-o fi vrand sa-ti spuna? Doar nu despre noi doi

De Villar isi aprinse nervos tigara, uitand s-o stinga pe cealalta.

Nu cred deloc ca-i arde de asa ceva.

Bietul Kurt! Poate nu ma crezi, dar ma simt grozav de nefericita pentru el. As face orice ca sa-l pot consola

Sunt convins.

Manja se cutremura si isi prinse in palme umerii mici.

Ma gandesc ce as fi simtit eu in locul lui Vezi, Octavio, Kurt a avut tot ce vrei in viata: si bani, si nume nobil, si situatie, dar norocul l-a ocolit.

De Villar isi lega cu degete nervoase cravata. Il iritau adeva­rurile banale.

Daca avea noroc, se putea lipsi perfect de celelalte.

Isi imbraca vestonul si o saruta in fuga.

Sa nu intarzii, Octavio. Mi-e frica si parca mi-e frig. Cred ca n-am sa uit toata viata cosmarul de azi-noapte. Doar inchid ochii si revad scena aceea ingrozitoare. Ea, biata femeie, cazand de pe scaun Avea o expresie de copil mirat

Gata, Manja, ajunge! In flaconul albastru din baie sunt calmante. Ia o pastila.

De Villar nu trebui sa-si compuna o figura conventionala. Era sincer afectat de drama care se petrecuse cu o seara inainte. Ca majoritatea oamenilor, mai ales tineri, detesta sa prezinte condoleante. Il ingrozea uscaciunea cuvintelor, sentimentul de neputinta in fata durerii.

Cand von Sundlo ii deschise usa apartamentului, avu un soc. Se asteptase, bineinteles, sa dea peste un om distrus. Distrus, dar oricum o fiinta vie. Dand insa ochi cu baronul, impresia concreta ca e intampinat de un cadavru ii muie genunchii. Un cadavru care, in mod miraculos, vorbeste si se misca. Figura era neagra, pri­virea goala, de statuie; trupul, sleit peste noapte, cu carnatia redusa la minimum, apartinea parca altcuiva.

Domnule baron, permiteti-mi sa va prezint sincera mea compasiune

Colonelul il opri brutal:

Te rog! Nu vreau sa aud nici un cuvant. Stai jos

Isi trecu palma peste fruntea pe care spaniolul o ghicea fier­binte, apoi se repezi la bar. Incerca sa toarne in pahar, dar era incapabil sa-si stapaneasca tremurul mainilor.

De Villar sari de pe scaun:

Lasati-ma pe mine, va rog.

Un ras fioros umplu incaperea:

Toarna-ti si dumitale, tinere. Sa bem pentru victorie. Victoria marelui Reich!

De Villar strecura o privire laturalnica. Scrumierele ridicau movile de mucuri, langa calorifer zaceau rasturnate patru sticle de whisky goale.

'Si nu-i beat! E mai treaz ca mine. Nenorocitul! Nici macar norocul asta nu-l are'

Von Sundlo bau dintr-o inghititura o jumatate de sonda. Sec, fara gheata.

Aseaza-te, gafai ragusit. Si nu te uita la mine ca un caine flamand. N-ai ce sa vezi Doar o martoaga care incearca sa mai izbeasca o data cu copita, inainte de a crapa Mi-ai facut acum trei zile o propunere Sa speram ca nu am in fata o lepadatura de provocator si ca esti intr-adevar trimis de aliati.

Scoase anevoie din buzunarul de la haina un plic destul de gros si i-l intinse:

Ai aici, desen si legenda, harta Uzinei din N. Macar de ati folosi-o cu cap! Am facut-o in zece ore, timp record! Adolf are tehnicieni buni

Emotionat, nevenindu-i sa-si creada ochilor, de Villar se grabi sa ia plicul. Pierdut, rosti prosteste:

Nu stiu cum sa va multumesc

Von Sundlo ranji:

Imbecilitatea n-are margini Multumiti-le asasinilor de la Berlin Ei v-au facut cadoul, nu eu.

Va intoarceti la Berlin?

Stiu la ce te gandesti, dar nu trebuie sa va fie teama. Ma intorc la porcii aia, desi as prefera sa ma duc in fundul iadului. Dar mai am atata minte! Daca as disparea, hartiutele astea ar face exact cat un discurs de-al lui Hitler! O hazna respingatoare si inu­tila! Am tren diseara Du-te, tinere

Octavio de Villar se inclina adanc.

Tot respectul meu, domnule colonel.

Nu fi prost! Nu ma respect nici macar eu

Sper ca, intr-o zi, ne vom revedea.

Von Sundlo mormai cu spatele intors:

Nu m-ar interesa deloc.

Afara se auzeau strigatele vanzatorilor de ziare:

Editie speciala! Editie speciala! Crima de la Athénée Palace!

Edith von Kohler se afla in avion. Era fericita.

'Doar cateva ore, Étienne Ai rabdare, mein lieber Engel.'

Baronul von Sundlo privea Calea Victoriei, scaldata in soare:

'Ce bezna, Dumnezeule! Cat intuneric'

***

Hotel des Roses era mic, confortabil si doar zece minute de mers pe jos il desparteau de Champs Elysées. Avea o clientela constanta, cu componenta variata, care nu se schimbase in ultimii douazeci de ani. Il frecventau in special oameni de afaceri, provinciali seriosi, familisti cu situatii solide la ei acasa, vaduve instarite, rentieri si parinti veniti sa-si vada copiii aranjati la Paris si care, plini de tact, refuzau ospitalitatea ginerelui ori a nurorii.

Receptionerul se amuza mereu:

'Noi platim portarul de noapte ca sa poata dormi mai linistit decat la el acasa intre zece seara si sapte dimineata. Dupa noua si jumatate, nu mai exista o singura cheie la tablou'

Cand femeia inalta si supla, imbracata intr-un costum argintiu, de excelenta cupa, patrunse in holul hotelului, o aprecie ca un cunoscator:

'Impecabila silueta' Dupa cateva clipe insa isi stapani intr-un zambet conventional surpriza: 'Oh, là là! Dar e in varsta!'

Desi timpul nu-i devastase propriu-zis chipul, iar finetea tra­saturilor ramasese nealterata, obrazul apartinea in mod evident unei femei de saizeci de ani.

Ma numesc Elvira Manu Am rezervat o camera la hotelul dumneavoastra prin telefon, de la Bucuresti.

Odaia era agreabila, modern mobilata, iar pe o masuta joasa se afla o glastra cu crini regali. Elvira inregistra cu placere amanuntul: florile dadeau intimitate unei camere de hotel, te faceau sa te simti acasa, nu un anonim intre ziduri straine, politicoase.

Camerista incepu sa-i desfaca valizele, dar Elvira o opri cu o miscare scurta.

Peste o jumatate de ora, daca esti gentila. Am de gand sa ies.

Urcase doar ca sa-si improspateze putin fardul si tinuta. Dimineata magnifica de primavara, aroma speciala a Parisului, regasita, vioiciunea orasului o umpleau de nerabdare. Se simtea usoara si tanara, narile dilatate vibrau, fiori de emotie ii strabateau intreaga faptura.

Trecu in baie si, in timp ce-si spala mainile, isi scruta figura razand:

'Cat pot fi de caraghioasa! Ma simt ca o fetita de zece ani careia i s-a promis ca va fi condusa la circ'

In timp ce-si fuma tigara, reflecta ca prima zi la Paris o va petrece exact ca si in excursiile anterioare. O ciocolata fierbinte cu multa frisca la Café de la Paix, apoi scurta vizita la Luvru. Dupa razboi, Elvira calatorise mult, 'unica placere a unei femei singure, in varsta, si careia nu-i mai pasa daca profilul si linia soldurilor ei mai pot spune ceva unui barbat'.

Azi ea era un turist indeajuns de incercat, pentru a sti sa-si dozeze muzeele. La Prado, Versailles, Luvru, Ermitaj sau Rijksmuseum, de fapt pretutindeni, spectacolul turistilor rapusi de oboseala nu contenea sa o amuze. Picau franti si se asezau unde reuseau sa gaseasca o palma de loc, pe treptele, pervazurile sau bordura trotuarelor din fata muzeelor, cu cate o sticla de Coca-Cola, Fanta sau inghetata, iar expresia era a unor oameni trecuti prin incercari foarte dure. Isi priveau picioarele umflate, cu aparatele de fotografiat balanganindu-se intre genunchi si degetul uitat intre filele ghidului Michelet, ca 'sa nu uite unde au ramas'. Isi inga­duiau un sfert de ora de odihna, apoi reluau calvarul. Ambitiosi, incercau sa vada intr-o singura zi un inventar pentru care nu le-ar fi fost de ajuns nici macar un an. Sa vada! Vorba vine. Daca le-ai fi explicat, ar fi fost incapabili sa inteleaga ca, dupa un ceas, un ceas si jumatate, capacitatea de receptie e nula, ochii, sufletul, dragostea de frumos sau numai curiozitatea nu mai inregistreaza practic nimic.

'Trebuie sa te duci, sustinea mereu Elvira, sa vezi operele pe care le cunosti, pentru care te-au pregatit lecturile de acasa, pe care ti-ai visat sa le vezi sau, indragindu-le, vrei sa le revezi.'

O prietena, intoarsa dintr-o calatorie in Japonia, ii marturisise cu franchete nauca: 'A fost grozav, dar n-am priceput nimic! Alta cultura, alti parametri estetici, legati de o istorie multimilenara, dar despre care eu, iertata sa fiu, n-as fi in stare sa vorbesc zece minute snur. Ikebana, si pe urma incep sa caut..'

Fapt si mai grav, tinand seama de harta lumii si de importanta civilizatiei respective, Elvira incercase acelasi sentiment in Grecia.

La Luvru avea sa stea exact jumatate de ceas. N-o interesa celebra Galerie Apollo, unde strainii dadeau navala sa vada faimosul briliant Regentul, nu tanjea nici de dorul Monei Lisa. O gasea urata, prea grasa, cu o expresie inconfundabila de vacuta si, nu o data, se intrebase daca nu cumva acest tablou avusese un noroc neasteptat.

Se ducea, de fapt, pentru un singur tablou, un Chardin mic, asezat modest chiar langa usa uneia dintre nenumaratele sali ale muzeului. Infatisa o femeie tanara cosand in fata ferestrei deschise. Panza o emotiona in mod deosebit si, de multe ori, Elvira isi spunea ca pe aceasta femeie, moarta de peste doua sute de ani, o cunostea pana in adancul fiintei sale, ca i-ar putea descrie viata pana in cele mai mici amanunte. Stia cum arata bucataria ei, cat de stralucitoare sunt vasele de arama si faianta, care e boneta ei preferata

Gasi masa chiar pe terasa cafenelei si, sorbind din ceasca de ciocolata, se amuza o vreme observand privelistea neastamparata, forfota de culori, traficul intens, vestimentatia femeilor. 'Se poarta enorm bleumarine cu galben si albastrul indigo cu verde salata Daca ieseai cu combinatiile astea pe vremuri, ai fi fost definitiv compromisa Interesant.. Au revenit canotierele de paie'

Scoase tigarile si bricheta din poseta si, in aceeasi clipa, simti ca inima i se opreste. Kurt! Isi reprima strigatul si reactia instinctiva de a alerga spre el. Trebuia intai sa se linisteasca, sa-si astampere emotia. Avea sa se apropie de el mai tarziu. Cand va parasi restaurantul, il va lua de brat simplu, firesc, de parca s-ar fi vazut ieri: 'Ce mai faci, Kurt?'

Ocupa o masa chiar langa jardiniera cu trandafiri. Kurt von Sundlo Nu incapea nici o indoiala. 'Profilul lui inconfundabil, umerii aceia moi, emotionanti in oboseala lor chiar si acum douazeci de ani, azi de-a dreptul prabusiti, felul lui caracteristic de a tine tigara.' Elvira il cerceta lacoma, cu privirea umeda in spatele ochelarilor de soare. Dupa toate aparentele, nu avea griji materiale, dar costumul scump nu reusea sa-i ascunda slabiciunea excesiva, iar pe figura i se imprimase o expresie de plictiseala morocanoasa. 'Banuiesc ca totul ii e indiferent! Pare ingrozitor de batran In fond, nu are decat saptezeci si trei de ani' Dumnezeule! Cat visase clipa aceasta! Si-o imaginase in zeci si zeci de feluri, constienta fiind ca asemenea minuni tin de cinema.

Nu-l mai vazuse din noaptea aceea ingrozitoare cand pentru Kurt, pentru baroana von Kohler, pentru de Villar si Manja, si pentru toti agentii nemti, ea murise, asasinata din ordinul Berlinului.

De fapt, colonelul Tamas asasinase atunci doua inimi. Nici ea nu-si revenise pe de-a intregul niciodata.

Elvira Manu ofta imperceptibil. Nu-i purta pica lui Tamas, marele regizor al acestui episod de razboi, aproape decisiv. Miza era prea mare pentru a-ti face scrupule ca zdrobesti doua suflete. Si, bineinteles, cand ii incredintase misiunea, colonelul nu putea sa-si inchipuie, ori uitase ca in aceeasi cursa incap doi soareci. 'Este o sansa unica, ii explica in acel inceput de iulie 1943, ca dumneata sa semeni, aproape sora geamana, cu nevasta-sa. Pe femeia aceea a iubit-o mai presus de puterile omenesti. Dupa ce s-a prapadit, cei din jur se temeau din partea lui un act necugetat.'

Ii prinsese mainile peste masa, strangandu-le puternic:

'Cand am avut in fata noastra dosarul personal al lui von Sundlo, ne-am dat seama ca acesta este punctul lui nevralgic. Daca ai sti cat te-am cautat! Nu ma mai desparteam de fotografia lui Dagmar. Eram atent pe strada, in tramvai, la cinema sa zaresc un chip asemanator. Si cand te gandesti ca erai atat de aproape de noi: profesoara de desen la Central'

'Ce va determina sa credeti ca ma va iubi cu aceeasi ardoare ca pe nevasta-sa?'

'Este imposibil ca faptura dumitale sa nu-l impresioneze. Pe prima sotie n-a uitat-o niciodata, iar timpul, in genere mare tama­duitor, s-a dovedit ineficient. In orice caz, merita sa incercam. Sunt convins de izbanda.'

'V-ati gandit ca eu nu am nici o pregatire pentru activitatea de spioana? Cu Belle-Artele nu cred ca ajungi prea departe.'

'Ba, dimpotriva! Ai simtul nuantelor, sensibilitate, ochiul format. Si pe urma, sa fim intelesi, draga mea, nimeni nu-ti cere sa faci pe Mata-Hari, desi parerea mea e ca acolo e mai multa legenda decat realitate.'

'Ce trebuie sa fac practic?'

'Sa-l faci sa te iubeasca. Sa te adore! Sa te divinizeze! Sundlo nu va accepta ca fericirea sa-i alunece a doua oara printre degete'

'Am prea putin timp la dispozitie. Nu mai e tanar ca sa-si piarda mintile, intr-o secunda, pentru o fata pe care a vazut-o la matineu.'

'Ba si le va pierde! Va fi o dragoste fulgeratoare, la prima vedere, sau nu va fi deloc. Dar va fi!'

Incepuse sa se plimbe prin incapere, vorbea febril, calcula infierbantat miscarile, ca un jucator de sah.

'Il vom tine sub tensiune! Vom inscena atentate impotriva dumitale care sa poarte clar semnatura Gestapoului. Ultimul va izbuti si, pentru o vreme, vei fi socotita moarta. Cat se poate de moarta'

Elvira Manu surase amintirii. Agentii nazisti il scutisera pe colonel sa faca eforturi pentru a simula culorile autenticului. Dimpotriva, se ivise problema securitatii vietii Elvirei. Ticu Stratulat, agent proaspat recrutat pe atunci, ca si ea, si mai cu seama batranul Duca, se dovedisera paznici de nadejde. Printul activa in serviciul secret inca din timpul celuilalt razboi. Avea o rafuiala veche de familie cu boche-ii. Fratele sau, capitanul de stat major Anton Duca, capturat de ostasii lui Wilhelm, fusese asasinat dupa torturi bestiale. Stefan ar fi iertat si poate uitat glontul primit barbateste, din fata, pe campul de lupta. Crima odioasa insa, comisa in beciurile politiei militare germane din Cluj se cerea platita. Nu putea fi uitata in sipetul cu scrisori vechi de familie Incredintandu-i viata Elvirei, Tamas mizase pe abili­tatea lui Duca, pe spiritul sau vesnic treaz, pe capacitatea speciala de a intui primejdia. Dar mai ales, pe ura tenace, singura sa ratiune de a trai, impotriva teutonilor.

'Sunt convins, colonele, ca, daca exista o lume in ceruri, gra­seia batranul, voi continua vanatoarea de nibelungi cu cutitul intre dinti si o tolba de sageti otravite Like Winnetou!'

'Moartea' Elvirei insa, tot spectacolul, idee si punere in scena, ii apartineau in exclusivitate lui Tamas.

Acum, dupa douazeci de ani, Elvira retraia momentele acelea ingrozitoare. 'Crima' fusese fixata la ora unu. Emotiile, durerea o sfasiau. Ii era teama sa nu-si piarda sangele rece chiar in mo­mentul cheie, era constienta ca pe Kurt il va vedea pentru ultima oara. Ultimele minute, secunde

Barmanul, domnul Basile, inlocuise la garderoba gloantele din arma lui Viforeanu care cedase la prima amenintare. Era fericit ca va comite crima, fara s-o comita. Pe urma, actionasera Ticu Stratulat, batranul Duca, domnul Basile. Ticu il lovise pe von Sundlo. Daca nu si-ar fi pierdut cunostinta, ar fi realizat ca Elvira n-a murit. O transportase pe intuneric in hol, si de-aici, in masina lui Stratulat, 'un om de suflet care se oferise s-o duca de urgenta la spital'. Duca sporise harababura si avusese grija sa stropeasca cu sange tot itinerarul.

Cand isi revenise, von Sundlo fusese informat ca Elvira a murit Barmanul il condusese pana in apartamentul lui. Avea sa-si aminteasca toata viata: 'Arata ingrozitor. Mi-era teama ca si-a pierdut mintile, iar daca nu, se va sinucide. Mi-a cerut sase sticle de whisky. I le-am dus personal. L-am gasit la masa desenand harta. L-am admirat'

'Este imposibil', spunea colonelul, 'omeneste, in general, dar mai ales dupa cum il cunoastem pe von Sundlo din rapoartele agentilor nostri, ca el sa ierte distrugerea unei fericiri nesperate. Daca lucrurile vor evolua asa cum le preconizam, va razbuna memorabil, cu neindurare geniala, moartea femeii iubite, provocata de Gestapo. Din principiu, aristocratia militara detesta si dispretuieste uniformele negre ale SS-ului, neavand o parere prea fericita nici despre Führer. Iti dai seama ce proportii va atinge mania, ce furtuna se va declansa in sufletul baronului, ce vulcan dezlantuit va fi, stiind ca esti victima lui Himmler si Müller! Von Sundlo nu-i un feldwebel de duzina! E unul din cei mai importanti barbati ai Germaniei naziste si le poate juca o festa unica. Pentru nimic in lume, adaugase razand, n-as vrea sa fiu in locul lor!'.

Impresionata, Elvira intrebase nesigura:

'In fond, ce urmariti? Practic, ce doriti de la el?'

O scanteie de veselie se aprinsese in ochii colonelului:

'Mai nimic. Doar harta uzinei unde se fabrica armele secrete. Scopul fiind — o actiune de sabotaj care cel putin se intarzie perfectarea acestor lucrari.'

Elvira Manu isi aminti ca atunci combinatia i se paruse de domeniul fantasticului, scopul, mult prea ambitios ca sa fie si realist. Multi ani dupa aceea, cand istoria incepuse sa se descoto­roseasca de valuri, iar literatura documentara de razboi inundase piata cu best-seller-uri semnate de nume prestigioase, prezentand maximum de garantie, Elvira intelesese ca planul pus la cale in vara lui 1943 de colonelul Tamas, impreuna cu elementele demo­cratice din Biroul 2, fusese un succes. Tamas, unul dintre princi­palii pioni ai Biroului 2, aflat permanent in legatura cu Palatul si cadrele superioare din armata, fusese un viteaz al guerilei de culise. Nesavarsind nimic demagogic si acceptand fara convulsii planul secund, indeplinise cu abilitate misiunile incredintate. Actiunea din iulie 1943 conta ca unul din marile succese ale Serviciului de informatii roman. In toamna aceluiasi an, o echipa comando aliata izbutise, datorita hartii lui von Sundlo, sa dina­miteze subteranele uzinei provocand pagube — materiale si in timp — importante. Citise paginile acelea cu emotie, satisfactie si nostalgie. Se intrebase adeseori ce va fi devenit von Sundlo. Dupa 'tradare', in mod firesc, se intorsese in Germania pentru a inla­tura orice fel de suspiciuni, asigurand astfel succesul operatiei. Nu se stia insa unde il prinsese sfarsitul razboiului, iar evenimentele ulterioare, politica internationala extrem de accidentata nu ingaduisera obtinerea de informatii.

Abia cu cinci ani in urma capatase primele vesti. Cautand un numar in cartea de telefon, ochii ii cazusera pe numele Ovidiu Tamas. Sunase la intamplare,