FIERUL (Fe) SI COMPUSII SAI

FIERUL (Fe) SI COMPUSII SAI

Etiologia intoxicatiilor.

Fierul a fost folosit inca din antichitate in diverse scopuri. Preparatele sale au fost folosite in terapeutica, in tratamentul anemiei, inca de catre greci si romani. In sec. al XIX-lea (1866) s-a identificat "sideroza", afectiune pulmonara contractata prin expunere la compusii cu fier in industrie.

Desi intoxicatiile acute cu compusi ai fierului sunt foarte rare, ele se pot produce prin confuzie sau prin supradozare medicamentoasa.

Actiune toxica. Mecanism de actiune.

In general, fierul si sarurile sale nu sunt considerate toxice, fiind folosite ca medicamente (in doze mici). Totusi, ele pot cauza intoxicatii cu ocazia prepararii sau utilizarii industriale. Pentru mucoase, sarurile fierului sunt corozive si iritante. Sarurile de Fe³⁺ in organism sunt reduse intai la Fe²⁺ si apoi sunt absorbite. Efectul toxic s-ar datora complexului fer-proteina (feritina), care, trecand in circulatie, provoaca soc vasodepresiv.

Sarurile de Fe²⁺ sunt mai toxice decat cele de Fe³⁺, ultimele avand mai ales efecte iritante locale. Cele de Fe²⁺ sunt periculoase, indeosebi pentru copiii mici, la care se cunosc cazuri de intoxicatie acuta (prin ingerari de doze mici repetate).

In conditiile industriale este cunoscuta o pneumoconioza benigna - numita si sideroza, care este o boala cronica pulmonara, provocata de inhalarea pulberilor metalice continand fier.

Nu s-au obtinut experimantal efecte cancerigene ale fierului, insa conform statisticilor incidenta cancerului pulmonar este crescuta in randul muncitorilor din industrie (miniera si siderurgica).

Intoxicatia acuta se manifesta prin fenomene digestive: greata, varsaturi, colici, diaree. La acestea se mai adauga somnolenta, cianoza, edem pulmonar si colaps vasomotor. Scade presiunea sanguina

Tratament

In intoxicatia acuta prin ingerare se practica spalatura stomacala cu NaHCO₃ 5%, lapte sau suspensie de carbune activat. Ca vomitiv, se poate administra sirop de Ipeca sau apomorfina. Ca emoliente se dau lapte sau oua. Ca pansament gastric si pentru combaterea acidozei se administreaza subnitrat de bismut si respectiv bicarbonat de sodiu (2-3 g). Daca respiratia este dificila, se practica oxigenoterapie.

Ca antidot: edetamina (500 mg) prin perfuzie i.v. sau desferioxamina 5-7 g. Nu se da DMP, complexul acestuia cu fier fiind toxic.

Leziuni: gastroenterita, degenerescenta ficatului, edem pulmonar.

Toxicologia analitica

Din solutia obtinuta prin mineralizare (metodele Ogier sau Dnigs), fierul se izoleaza sub forma de FeS (precipitat negru) in mediu amoniacal la pH 9-10, prin precipitare cu H₂S. Sulfura de fier (II) se aduce in solutie (cu acid sulfuric diluat) si asupra acesteia se fac reactiile de identificare:

cu solutie de K₄[Fe(CN)₆] 10% da o coloratie sau precipitat albastru (albastru de Berlin):

4 Fe³⁺ + 3 [Fe(CN)₆]^4- Fe₄[Fe(CN)₆]₃

solutia de sulfat feros este tratata cu apa de brom, iar excesul de brom este indepartat prin incalzire; la adaugarea de tiocianat de potasiu, se formeaza o coloratie rosie-vie (formare de tiocianat feric):

Fe³⁺ + 3 SCN^- Fe(SCN)₃

Ionul Fe²⁺ in mediu acid sau neutru, da cu α , α' - dipiridil, o coloratie rosie.

CARBONILII FIERULUI

1.Pentacarbonilul de fier: Fe(CO)₅. Se formeaza prin combinarea directa a CO cu fierul, chiar in conditii normale, la operatia de sudare cu flacara oxiacetilenica. Reactia de formare este reversibila. La incalzire (140C) se descompune.

Este un lichid galben-uleios, de culoare galben deschis. P.t. 21C, P.f. 102C, D = 1,46; se dizolva in alcool, benzen, piridina, uleiuri minerale.

2.Enacarbonilul de fier. Fe₂(CO)₉ se prezinta sub forma de cristale rosii-portocalii; se formeaza din pentacarbonil sub actiunea luminii:

2 Fe(CO)₅ Fe₂(CO)₉ + CO

Carbonilii se mai formeaza in sobele de fier necaptusite cu material refractar (pot iesi in atmosfera camerei) dezvoltand CO si creand o atmosfera toxica.

Dintre carbonilii amintiti, pentacarbonilul este cel mai stabil. Este totusi foarte toxic. In organism ajunge pe cale cutanata si pulmonara. Pe tegumente produce arsuri, iar la nivelul plamanilor conduce la edem.