Refractia molara

Refractia molara

Conform teoriei electromagnetice a lui Maxwell, indicele de refractie (n) al unei substante este legat de constanta dielectrica a mediului prin relatia:

ε = n² (3.8)

Indicele de refractie al substantei este o proprietate specifica a acesteia. Factorii care produc modificarea indicelui de refractie sunt temperatura la care se afla substanta si lungimea de unda a luminii folosite.

Cunoscand indicele de refractie a luminii, se poate calcula polarizatia de deplasare a substantei. Inlocuind valoarea lui din relatia (3.8) in relatia lui Clausius si Mosotti (3.1), se obtine expresia refractiei molare (R):

(3.9)

Relatia (3.9) se numeste relatia Lorentz-Lorenz si permite determinarea polarizatiei de deplasare prin masurarea indicelui de refractie al razei luminoase, in domeniul vizibil si infrarosu.

Refractia molara este o marime aditiva, adica se calculeaza pentru amestecuri, insumand contributia fiecarui component. Pentru un amestec binar format din n₁ moli de component 1 si n₂ moli de component 2, este valabila relatia:

(n₁ + n₂)R₁₂ = n₁R₁ + n₂R₂ (3.10)

sau

(3.11)

unde: x₁, x₂ = fractiile molare ale celor doua componente;

R₁, R₂ = refractiile molare ale celor doua componente;

R₁₂ = refractia molara medie a unui mol de amestec.

Deseori se foloseste in practica refractia specifica (r) definita prin relatia:

(3.12)

Rezulta ca intre refractia molara si cea specifica exista relatia:

R = Mr (3.13)

Refractia specifica este aditiva la un amestec:

(m₁ + m₂)r₁₂ = m₁r₁ + m₂r₂ (3.14)

unde: m₁, m₂ = masele celor doi componenti.

Aditivitatea refractiei molare se refera la faptul ca ea se compune aditiv din refractiile atomilor componenti ai moleculei, pentru anumite clase de combinatii.