Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Ion – Comentariu literar

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Drama si Melodrama
MARIN PREDA - INFORMATII BIO – BIBLIOGRAFICE
HAGI TUDOSE - BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA
DRUMUL ASCUNS - HORTENSIA PAPADAT BENGESCU
POVESTEA LUI HARAP ALB de Ion Creanga
Simbad eschimosul - pe capitle si scene
LITERATURA BAROCULUI; „SECENTISMUL” - ITALIA
Modelul triadic al semnului la Charles Sanders Peirce
Viata si activitatea literara a lui VASILE ALECSANDRI
Aspecte ale comicului de caracter si de moravuri intr-o comedie studiata: O scrisoare pierduta de I. L. Caragiale

TERMENI importanti pentru acest document

: ion nu e insa decat o bruta argumentare : realitatea a fost pentru mine numai un pretext comentariu : scena sarutarii pamantului ion comentariu : ion comentariu :

Ion – Comentariu literar

“ Realitatea a fost pentru mine numai un pretext, pentru a-mi putea crea o alta lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei “(Liviu Rebreanu-Martursiri)

Liviu Rebreanu scrie in “Marturisiri”(1932) despre  inceputul romanului “Ion”:

”Aproape toata desfasurarea din primul capitol este,de fapt,evocarea primelor amintiri din copilaria mea.Voi adauga insa imediat ca nici prin gand nu mi-a trecut cand am scris capitolul acesta, sa-mi scriu aminitrile copilariei; si cred ca nimeni nu ar putea decoperi,in zugravirea obiectiva a tuturor ce se petrec acolo, note subiective. Si totusi! Actiunea se petrece in satul Prislop, de langa Nasaud; in roman Pripas[…]Descrierea drumului pana in Pripas si chiar a satului si a imprejurimilor  corespunde in mare parte realitatii”

Despre drumul de la inceputul lui Ion s-a spus ca face legatura intre lumea reala si lumea fictiunii; urmandu-l, intram si iesim, ca printr-o poarta ,din roman.

Sa recitim prima pagina din Ion : este drumul spre Pripas unul si acelasi cu drumul spre Prislop? Apartine romanului sau biografiei autorului? E inventat sau evocat ? Ne apare deocamdata ca un personaj, cel dintai personaj din roman, tanar sprinten si nerabdator sa ajunga la destinatie:

“ Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul spre podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului.

Lasand Jidovita, drumul urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate, pe urma, insa inainteaza vesel, neted mai ascunzandu-se printre fagii tineri ai Padurii- Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua- Mortului, unde picura vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe sub Rapele- Dracului, ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline.”

Cinci sute de pagini mai departe Herdelenii strabat drumul in sens invers, parasind definitiv satul. Senzatia de trecere a timpului este foarte vie. Ultimul personaj al romanului va fi acelasi „drum” infatisat insa la alta varsta: batran, batatorit, incolacindu-se lenes „ ca o panglica cenusie in amurgul racoros” pe care uruie rotile trasurii „monoton-monoton ca insusi mersul vremii”:

„Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes , si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput”

Romanul este un univers inchis si rotund : pare a se varsa, si la un capat si la altul, in viata; dar e complet izolat de ea.

Intre lumea reala si cea a romanului, exista o cale de acces: drumul. Dar nu numai leaga, ci si izoleaza aceasta lume noua, cu legile si intamplarile ei, sugereaza o lipsa de granita, desi este o granita, un constituent al imaginarului.

Nemiscarea si linistea de la inceputul romanului suspenda pentru cateva clipe timpul vietii facand loc timpului actiunii. In acest interval se produce discontinuitatea : privim in jur si totul ni se pare familiar :

„ Satul parca e mort. Zapuseala ce pluteste in vazduh tese o tacere inabusitoare. Doar in rastimpuri fasaie alene frunzele de prin copaci[]In mijolocul drumului picoteste cainele invatatorului Zaharia Herdelea, cu ochii intredeschisi, sufland greu[] Casa invatatorului este cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline, incinsa ca un pridvor, cu usa spre ulita si cu doua ferestre care se uita tocmai in inima satului, cercetatoare si dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, in dreptul usii, unde se spala dimineata invatatorul, iar dupa-amiaza, cand a ispravit treburile casei, d-ra Herdelea, strajuieste o ulcica verde de lut. In ograda, intre doi meri tineri, e intinsa vesnic franghia pe care acuma atarna niste camasi femeiesti din stamba. In umbra camasilor, in nisipul fierbinte, se scalda cateva gaini, pazite de un cocos mic cu creasta insangerata.”

Drumul ne-a scos pe o alta fata a realitatii, asemanatoare pana la cele mai marunte detalii cu aceea din care am pornit, totusi complet diferita de ea.

Natura fizica, animalele si locurile premerg oamenilor, care intarzie sa-si ocupe locul in mijlocul lor. De-abia la carciuma incepe sa se simta ca satul traieste. Asadar, romancierul isi ia in stapanire universul fara intermediari, zugravindu-l meticulos, populandu-l de fiinte si obiecte. Acestea sunt pur si simplu acolo, de cand lumea. Ochiul in care se reflecta este la fel de cuprinzator si de obiectiv ca si ochiul lui Dumnezeu. Romancierul doric, oarecum facil asemanat creatorului, isi ascunde in definitiv ambitia de a crea o lume in spatele ambitiei de a o face sa semene, ca doua picaturi de apa, cu lumea reala. Nimeni nu descopera lumea sa, nimeni n-o inventeaza, lumea lui e acolo din totdeauna.

In locul unor obiecte si fiinte caracterizate de o pura existenta, avem personaje si actiuni caracterizate de o anumita semnificatie; nu sunt individualitati ci tipuri; inainte de a fi prezente individuale ele manifesta intelesuri generale.

George Calinescu spune despre adancimea eroilor din „Ion”: „Ei nu sunt complicati,ci tipici”: Herdelea e tatal prudent, umil , ca sa-si poata creste progenitura, D-na Herdelea e mama impulsiva, nesocotita, Laura e fata de maritat intai, Ghighi e fata de maritat pe urma, Titu e tanarul care in cautarea adaptarii la viata se pune temporar in conflict cu generatia parintilor. Laura ,trecand prin criza erotica idealistica, se indragosteste de Aurel si il priveste cu sila pe George.Apoi cand Aurel se dovedeste nepasator,imboldita de parinti se marita cu George si cade acum in faza dragostei orgolioase de sot.Acum Laura se dezintereseaza de parinti,ca si Persida din romanul lui Slavici si incepe sa reconstruiasca  la alt moment de secol tipul mamei. O fata cu suflet individual ar fi ramas ranita de intaia dragoste, sau oricum modificata. Laura nu este insa o fata ci fata de toate zilele. Ipostazele ei sunt repetate intocmai de Ghighi, fara alta deosebire decat cea nominala .Ion, zice Nicolae Manolescu este taranul obsedat de pamant.

„Ion este opera unui poet epic care canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii, nasterea, nunta si moartea.” (George Calinescu).

Liviu Rebreanu transforma viata personajelor sale in destin. Naratorul omniscient se afla pe o pozitie indepartata si excentrica in raport cu personajele sale si „citeste din cartea destinelor”. Eroii lui sunt predestinati. Aproape nimic nu exista in sine,ci in vederea unui scop stiut de autor: Hristosul rastignit de la inceputul romanului anticipeaza si atentioneaza cititorul ca intra intr-o lume unde divinitatea a fost de mult uitata. De asemenea hora din primul capitol al romanului este o hora a soartei:Vasile Baciu exclama:”O fata am si eu si nu-mi place fata pe care-o am” . Conflictul este deja schitat. Bataia dintre Ion si George, de la carciuma este ca o repetitie generala in vederea crimei. Moartea lui Avrum sau a lui Moarcas anunta sinuciderea Anei. Lumea evocata in roman nu este deci, o lume a oamenilor, ci o lume a semnelor.

Semnele predestinarii sunt pretutindeni in jurul protagonistului, in biografia, in faptele sau in trasaturile lui. El nu e liber, e manipulat. E o victima a fatalitatii: metafora „manusi de doliu” din capitolul sarutarii pamantului anticipeaza moartea lui Ion tocmai din pricina obsesiei lui: pamantul.

Nicolae Manolescu afirma: „ in centrul romanului se afla patima lui Ion,ca forma a instinctului de posesiune. Ion este victima inocenta si mareata a fatalitatii”:

„Simtea o placere atat de mare, vazandu-si pamantul incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze”.

Aceasta fiinta simpla, colosala sublimand instinctul pur al posesiunii, sta fata-n fata nu cu acel pamant, ca mijloc de imbogatire economic, pe care Dinu Paturica il exploateaza sa se imbogateasca, ci cu un pamant-stihie primara la fel de viu ca si omul:

Sub  sarutarea zorilor tot pamantul, crestat in mii de franturi, dupa toanele si nevoile atator suflete moarte si vii, parea ca respira si traieste. Porumbistile, holdele de grau si de ovaz, canepistile, gradinile, casele, padurile, toate zumzaneau, susoteau, fasaiau, vorbind un glas aspru, intelegandu-se intre ele si bucurandu-se de lumina ce se aprindea din ce in ce mai biruitoare si roditoare.Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme pe care-l calci in picioare, sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, uimit si infricosat in fata uriasului:”- Cat pamant,doamne!”In acelasi timp insa iarba taiata si uda parca incepea sa i se zvarcoleasca sub picioare. Un fir il intepa in glezna, din sus de opinca.Brazda culcata il privea neputincioasa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. Si atunci se vazu crescand din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareau niste cantece de inchinare. Sprijinit in coasa pieptul i se umfla, spinarea i se indrepta, iar ochii i se aprinsera intr-o lucire de izbanda.Se simtea atat de puternic incat sa domnesca peste tot cuprinsul.”

Ion „poseda” lumea in sensul ca participa la ea prin toate simturile.Omul se infrateste cu pamantul printr-un ritual mistic al posesiunii:

„Flacaului ii curgea sudoarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar cate un strop de pe frunte i se prelingea prin spancene si, cazand, se framanta in huma, infratind parca, mai puternic, omul cu lutul.”

„Se opri in mijlocul delnitei. Lutul negru, lipicios, ii tintuia picioarele, ingrenandu-le, atragandu-l ca bratele unei iubite patimase. Ii radeau ochii, iar fata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, sa o crampotesca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede.Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea singele.Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosanta.Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si palmele.

Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor

George Calinescu in „Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent” ne ofera o imagine oarecum schimbata a protagonistului din „Ion”:

Ion este un exponent, un erou de epopee,care trece prin criza asezarii la casa lui.La varsta insuratorii, Ion sufera de un scurt proces de incertitudine.I-ar placea Florica,fata saraca, dar il atrage Ana pentru posibila ei zestre. El se hotaraste pentru Ana care, in ciuda tatalui ei, il si iubeste. S-ar zice prin urmare ca avem de-a face cu un ambitios, cu un Dinu Paturica.  Notiunea de ambitie este insa exagerata  ,fiindca ea presupune o constiinta larga care sa-si reprezinte o finalitate.Paturica este un inteligent, care cunoscandu-si facultatile, limitele si epoca, se decide sa se procopseasca cu ajutorul unui boier. In alte vremuri si-ar fi fixat alt ideal si ar fi ales alte mijloace.Scopurile lui sunt determinate de inteligenta. Dinu Paturica este,ca orice individ lucid, dotat cu o mare capacitate de placere gratuita, care il si pierde.Ion nu e inteligent,si prin urmare nici ambitios.Ar fi putu sa se smulga din locul nasterii sale, sa faca o cariera orasenesca.El insa vrea pamant. Dorinta lui nu este un ideal ci o lacomie obscura, poate mai puternica decat a altora dar la fel cu a tuturor. Toti flacaii din sat sunt varietati de Ion. Desfasurarea romanului poate sa dea impresia ca in atingerea scopului sau Ion pune multa inteligenta: El seduce pe Ana, asteapta ca acesta sa ajunga prin graviditate de rasul satului si sileste pe tata sa vina sa se intocmeasca in privinta zestrei. Ion nu este insa decat o bruta, careia siretenia ii tine loc de desteptaciune. Ideea de a seduce porneste dintr-o vorba nevinovata aruncata de Titu Herdelea.

Flacaul este un animal plin de candoare, egoist.Lacomia lui de zestre este centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi, dovedind o ingratitudine calma, liliala. Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse. Un om inteligent s-ar fi informat asupra formalitatilor intocmirii actului dotal, ar fi varat pe socru intr-un cerc de fier procedural. Dimpotriva, Ion , naiv se multumeste cu simpla fagaduiala si cade intr-o bucurie de proprietate nebuna. Tot atat de viclean apare acum si socrul, care refuza sa predea avutul sau, spre stupoarea lui Ion. Intre Ion si socru se duce o lupta de indaratnicii si de avaritii care se sfarseste cu infrangerea celui mai putin rabdator. Ca si in Mara, indaratul indivizilor stau grupurile simbolizate, conflictul fiind in fond intre categorii. Familia lui Glanetasu vrea sa absoarba averea lui Vasile Baciu. Ana e doar un mijloc , urat si de unii, si de altii. Scena intocmelii intre cele doua parti, in fata miresei insarcinate si neluate in seama, este de o rece vigoare in zugravirea acestei ciocniri de interese colective:

„--Dac-ai socotit sa-ti bati joc de fata ca sa-mi smulgi mosia, apoi rau te-ai socotit, ca nu ti-ai gasit omulNu,nu baieteHmStiu ca ti-ar placeaDar euHmlasa pe mineNu, nu, Ioane,sa ma fereasca Dumnezeu si Maica Precista!

In clipa urmatoare Ion, Zenobia si Glanetasu protestara indignati, acoperind indemnurile de cumpatare ale preotuluiDe-abia acuma se rupse gheata aievea si se incinse o vorbarie de vreo trei ceasuri, aci apropiindu-se ,aci gata sa se ia de par ca peste un minut sa se mulcomeasca iar.Numai Ana tacea malc si suspina ca o osandita care-si astepta verdictul”

Calinescu spune: In privinta cruzimii (lui Rebreanu), este de notat preferinta si am zice complacerea scriitorului in scenele de violenta.Violurile bestiale, sugrumarile,spanzuratoarea sunt povestite cu atentie: Scena spanzurarii Anei este povestita cu un lux de amanunte morbid am putea zice: “incet, tacticos isi scoase naframa si o puse pe parul ce despartea pe Joiana de Dumana” iar moartea ei nu-si gaseste rasunet nici macar in simtirea animalelor din grajd, indiferente ca insasi natura:

”Joiana,nemaisimtind nici o miscare, intoarse capul si se uita nedumerita.Dadu din coada si atinse cu motul de par poalele Anei. Si fiindca Ana ramase teapana, Joiana isi infunda limba verzuie, apasat, intai intr-o nara, apoi in cealalta, si porni sa rumege domol, plictisita”

Romanul naturalist isi datoreaza maretia cultivarii aceste oameni fara nici o sansa si a acestor destine fara salvare: Ana, unul din cele mai zguduitoare personaje din tot romanul, se misca de la inceput pana la sfarsit intr-un cerc vicios. Lamentatia ei invoca un noroc inexinstent: „Norocul meu, norocul meu!”

Sarutarea pamantului

            „Ion isi trage orginea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de inceput de primavara. Pamantul, jilav, lipicios. Iesisem cu o pusca la porumbeii salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am vazut un taran, imbracat in straie de sarbatoare.El nu ma vedeaDeodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica” Este bine cunoscuta aceasta marturisire a lui Liviu Rebreanu privitoare la geneza marelui sau roman. Ca element intr-o exegeza, confesiunea scriitorului are valoarea sau lipsa de valoare a tuturor rememorarilor de acest fel. Literatura nu este o simpla transpunere a faptului de existenta in cuvant. Daca totusi ne oprim asupra acestui spectacol la care asista tanarul ardelean, intr-o dimineata de inceput de primavara si de veac, este pentru a vedea ce sens dobandeste in universul sau  imaginar un gest aparent lipsit de sens. Caci vede matania taranului ca printr-o sticla care absoarbe semnificatia, inchinarea uluindu-l prin absurditatea sau prin caracterul ei ininteligibil. Cu stiuta sa onestitate, Rebreanu marturiseste ca atunci cand, uimit, a vazut taranul sarutand pamantul, n-a  inteles si n-a cautat sa inteleaga talcul acestui gest. „Nici macar n-am fost curios sa aflu pentru ce a sarutat omul glia”. Ar fi putut poate sa afle ce l-a indemnat sa o faca, dar faptul l-a interesat doar ca o „bizarerie”, ca o „ciudatenie taraneasca”. Intr-adevar interepretarile posibile ar fi fost mai multe. Omul saruta glia dintr-un pur elan vital, impins de o inviorare primavarateca, sau pentru ca intors din vreo puscarie isi revedea „locutul” sau, sau pentru ca scapand de vreo primejdie ori, dimpotriva, ingrijorat peste masura, batea o metanie in fata lui Dumnezeu. Sau poate nici nu a sarutat brazda, ci numai a amusinat-o de aproape. Esential nu este ce a vazut Rebreanu, ci ce a facut din ceea ce a vazut. In economia romanului sau, scena are un sens perfect determinat. Gestul omului este un semn si, mai mult decat atat, un simbol. El este semnificativ nu numai pentru destinul eroului, ci pentru configurarea naratiunii. Semnificatia aceasta privind proiectul epic al romancierului ne apare cu mai multa evidenta daca o apropiem de sensul unei scene similare prin gestica, aceea a tanarului Aliosa Karamazov, sarutand pamantul, in romanul lui Dostoievski.

            Nu stim daca Liviu Rebreanu citise ori nu „Fratii Karamazov” atunci cand incepuse sa proiecteze apoi sa scrie romanul sau „Ion”. Cartea lui Dostoievski a inceput sa fie publicata in fascicole in anul 1915, dar putea fi citita de scriitorul nostru in versiuni anterioare, germane sau maghiare. Dar nu ne intereseaza o inraurire posibila a scriitorului rus asupra lui, deoarece chiar daca ar fi citit „Fratii Karamozav”, sarutarea pe care o da Ion pamantului, in romanul sau, are o cu totul alta semnificatie decat aceea a prosternarii lui Aliosa. Textul lui Dostoievski ne serveste doar ca un plan de referinta.

            Ion a triumfat. Prin calcul siret, lipsit de scrupule, apoi mai ales prin perseverenta, prin asteptare inflexibila, patimasa, a dobandit pamaturile ravnite. Asteptase zilele dezghetului, retragerea iernii, caci „stapan al tuturor pamanturilor, ravnea sa le vada si sa le mangaie ca pe niste ibovnice credincioase”. Fondul sensual al insului se tradeaza in acest jind cvasi-erotic de a mangaia, de a poseda fizic pamantul. Termenii folositi de povestitor sunt apropiati descrierii unui amor patimas, acaparator. „Dragostea lui avea nevoie de inima mosiei. Dorea sa simta lutul sub picioare, sa i se agate de opinci, sa-i soarba mirosul, sa-si umple ochii de culoarea lui imbietoare []. Cu cat se apropia, cu atat vedea mai bine cum s-a dezbracat de zapada locul ca o fata frumoasa care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor.” Tripla concupiscenta il poseda pe tanarul taran din Pripas: pofta ochilor, pofta trupului si trufia vietii. Beatitudinea lui cand ajunge  in mijlocul delnitei n-are margini. Cu insistenta greoaie, obsesiva, a naratorului caruia nu-i pasa ca se repeta, care ingroasa fara masura liniile pana cand le face mai halucinante decat daca le-ar pastra intr-o vaga, misterioasa, evanescenta, Rebreanu continua sa-l inchipuie pe Ion in desfatarile dragostei implinite cu pamantul-iubita. „Lutul negru, lipicios, ii tintuia picioarele radeau ochii, iar fata toata ii era scaldata intr-o sudoare calda de patima. Il cuprinse o pofta salbateca sa imbratiseze huma, sa o crampoteasca, in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Mirosul acru, proaspat si roditor ii aprindea sangele.

            Se apleca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete, cu o placere infricosata. Mainile ii ramasera unse cu lutul cleios ca niste manusi de doliu. Sorbi mirosul, frecandu-si mainile.

            Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor

            Iata actul voluptos indeplinit. Caci sarutarea lui Ion este, fara indoiala, o imbratisare cvasi-erotica, un act de extatica luare in posesiune. Un prim act care-l privise direct, voit si stiut, pe acesta fusese comis in noapte „rusinii” cand o posedase pe Ana lui Vasile Baciu pentru a pune mana pe pamanturile lui. Renuntase la o alta iubire – pentru Florica – atras de mai puternica pasiune pentru pamant. Stia cum ca are pamantul care l-a ispitit dintotdeauna, pe care l-a ravnit mereu. In exaltarea sa intra o intreita voluptate – a simturilor, a cupiditatii si a puterii. Toate sunt impletite, si toate au la baza o traire a posesiunii. Ion voise sa aiba pamantul, el sensualul, hulpavul de avere si de putere.

            In beatitudinea lui Ion se strecoara insa o infiorare, alta decat aceea a voluptatii, dar unita cu ea. Insasi insistenta naratorului asupra lutului negru, lipicos care „tintuieste” picioarele, din care, odata inglodat, nu te mai ridici niciodata, starnesti asocieri funebre. Mainile care zdrobesc bulgarele raman unse, par „niste manusi de doliu”. In sfarsit, placerea insasi pe care o savureaza tanarul sarutand pamantul ii lasa un gust de o dulceata amara, un fior rece, ca o adiere a mortii presimtite.

            Vedem in aceasta scena a „sarutarii pamantului”, unul din punctele nodale ale romanului, un loc in care arta lui Rebreanu ni se reveleaza in cateva din elementele ei. Si desi scriitorul se considera si este considerat „lipsit de inspiratie” elementele acestea sunt de ordinul artistic al imaginarului.

Un posedat al posesiunii

            Rebreanu este departe de a intreprinde in prozele sale o descriere caracterologica. Nici Ion, precum nici alte figuri din romanele sale, nu sunt prezentati ori analizati, nici cu intrumentele analistului, nici cu cele ale moralistului. Prezentarea nu este comportamentista, dar nici analitica. De aceea, prefera fapturile „simple”, fapturi ce pot fi infatisate dintr-o data. Cand povestitorul spune despre Ion: „Iesi singur, cu mana goala, in straie de sarbatoare, intr-o luni”, el l-a invaluit in intregime cu privirea sa, l-a azvarlit in fata noastra, l-a investit cu atributele sale, l-a inconjurat cu toate preciziunile strict necesare pentru a fi cuprins dintr-o ochire. Fara sa fie un bigot al realitatii, romancierul ardelean respecta realul, ceea ce e dat, si cat prezinta, imita felul de a fi impasibil, neutru, al datului, al acelui a-fi-acolo.

            Si totusi, respectuosul realiilor declara o data: „Realitatea, pentru mine, a fost numai un pretext pentru a-mi putea crea o alta  lume, noua, cu legile ei, cu intamplarile ei” Rebreanu nu este un speculativ, si putinele declaratii pe care le face cu privire la arta sa trebuie luate in considerare, avandu-se in vedere atat perfecta sa buna credinta, cat si putinatatea aptitudinilor sale speculative. Nu ne indoim ca scriitorul s-a slujit de lumea data pentru a crea o alta lume. Nu pare sa fie nimic original in aceasta intreprindere. De acea alta lume poarta inscrisa in ea legile ei, intamplarile eiSi chiar daca aceasta nu reprezinta decat o intentie a scriitorului, ea este semnificativa. Rebreanu stie, asadar, ca lumea romanelor sale este alta, ca intre taranul observat de tanarul care a iesit intr-o zi de primavara la vanatoare de porumbei, in timp ce saruta pamantul, si Ion, eroul romanului, s-a interpus ceva. Comparand cele doua povestiri observam acele „alte legi”, care, intervenind, configureaza arta lui Liviu Rebreanu.

            Inainte de toate este acel a avea care determina sensul scenei „sarutarii”, salbatica pofta a posesiunii. In universul imaginar al romancierului acest a avea joaca un rol primordial. Nu intelegem prin aceasta doar simpla dorinta a apropierii, nevoia proprietatii. Prozatorul este atras de o lume a dezmostenitilor, a „celor multi umili” carora le este inchinat „Ion”, a celor ce n-au, in raporturile lor cu ceea ce au. Aceste raporturi, in perspectiva sa, sunt economice si sociale, dar au implicatii psihologice si, am putea spune, general antropologice. Viziunea satului, in perspectiva lui Liviu Rebreanu, ierarhia oamenilor, legaturile lor, snobismul taranesc, sunt determinate de legile „averii” si, inainte de toate, de cele ale proprietatii asupra pamantului. De la micile gesturi, de la alura sau chiar conformatia fizica, pana la marile conflicte, toate in fictiunile lui Rebreanu poarta marca lipsei, a mai multului sau mai putinului, a unei tulburari in ordinea lui  a avea. Familia invatatorului mic burghez din „Ion”, au nevoie de bani. Taranii, masa umana care ocupa primul plan al acestei naratiuni, nu se agita pentru bani; lor le trebuie pamant, pamantul muncii, al vietii si al mortii lor. Rebreanu revine, obsesiv, asupra starii de lipsa a taranilor, ca si a dorintei lor de a avea, dar setea lor este elementara, o sete stihiala de pamant. Toate celelalte – casa, vite, hrana, buna stare, vaza, putere – deriva din pamant. Cand Ion soseste in marginea delnitei, pe razorul ce-o desparte de-o alta faneata ce a fost a lor dar o instrainase tatal sau, cuprinde cu „o privire setoasa” tot locul. Pamantul „ii era drag ca ochii din cap”. Era nevoias, rodul pamantului lor abia le acoperea nevoile. Cu toate acestea sau de aceea: „Simtea o placere atat de mare, vazandu-si pamantul, incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze. I se parea mai frumos pentru ca era al lui.”

            Nevoia primordiala a posesiunii se asociaza cu o obsesie a elementarului, a pamantului ca stihie de care depinde viata. Ion este un posedat al pamantului. Demonul care a pus stapanire pe el este tocmai acela al posesiunii.

            Indirect, pasiunea pentru pamant o recunoastem in privirea retrospectiva pe care Vasile Baciu o arunca asupra propriei sale vieti. Tatal Anei, barbatul silitor care s-a ridicat din saracie trudind  din greu, se vede pe sine tanar, facand ceea ce se pregateste Ion sa faca. S-a insurat cu o fata urata dar bogata si a iubit-o, „caci ea ii intruchipa pamanturile, casa, vitele, toata averea care-l ridicase deasupra dorintelor”. Baciu stie ca Ion, „sarantocul”, ii vrea averea. Printre numeroasele simetrii ale romanului, acest raport de identitate intre cei doi vrajmasi este una: tanarul ravneste la averea mai varstnicului la fel si pe aceiasi cale pe care a urmat-o acesta din urma pentru a le dobandi. Ciocnirea intre doua fiinte similare, la varste diferite. Aceeasi vrednicie, aceeasi foame de pamant, aceeasi cerbicie, aceeasi lipsa de scrupule. In lupta dintre cei doi, tanarul va invinge, mai putin prin viclenie cat prin incapatanare.Mintea nu-l ajutase sa ceara intabularea pamanturilor lui Baciu pe numele sau si al Anei, inainte de nunta. Tot ce urmeaza este o lupta de uzura cu mijlocitori – dintre care cea dintai, Ana, este victima silniciilor celor doi. Herdelea il sfatuieste pe Ion. Dar lui nu-i trebuie sfaturi ci pamanturile toate. Se simte stapanul pamanturilor si soarbe lacom „mirosul de verdeata, de salbatec si umed” ce pluteste in vazduh, aroma pamantului. Trece de la fericirea nesabuita la deznadejde, de la furia neputincioasa la incrancernarea in vointa de a dobandi „toate pamanturile”. In lupta pentru posesiunea acestora, cei doi barbati se racoresc brutalizand-o pe Ana, unealta folositoare ori nefolositoare in tocmeli. Sub amenintarea judecatii, dar mai ales sub presiunea energiei vindicative a mai tanarului sau vrajmas, Vasile Baciu cedeaza. Momentele luptei desmint cele spuse uneori in legatura cu mediocrele calitati de observator ale romancierului. Un paragraf antologic este, indeosebi, acela al incetarii conflictului fatis, prin retragerea batranului. Drumul prin viscol al celor doi barbati pana in satul invecinat, tacerea lor, apoi convorbirea cu notarul, gluma acestuia care-i izbeste drept in inima pe cei doi tarani („ai venit aci om bogat si acuma pleci cersetor”), aldamasul la carciuma, si izbucnirea fioroasa a batranului doborat pe podelele  murdare de pumnul lui Ion, acest act patetic, dar de un patos rezervat, oglindeste perfect virtutile ca si limitele artei lui Rebreanu. Tehnica, aparent, este a observatorului realist, obiectiv, a naratorului care nu se amesteca in naratiunea sa, ci sta ascuns, ca si inexistent. Actul pare final in inclestarea dramatica dintre cei doi. Final, consfintind o rasturnare in lumea esentiala pentru acestia oameni a posesiunii asupra pamantului. Unul care avea nu mai are nimic, celalalt care nu avea nimic triumfa caci are toate pamanturile. Bucurie jalnica si brutala. Stilul serveste perfect adevarul apasator, dezolant.

            Dealtfel, se vorbeste mult despre posesiune in acest roman. Un anume stil de posesor, o argutie juridica in aspiratia, acapararea, mostenirea pamantului, in transmiterea dreptului de proprietate funciara indica obsesia posesiunii. In setea de posesiune a umanitatii lui Rebreanu putem distinge doua tendinte contrare. Falia intre aceste moduri de a se raporta la „avut” urmeaza linia de despartire intre clase sociale. Intr-adevar, e alta aviditatea celui lipsit de posesiune, obsedat de dobandirea ei si alta vointa de a pastra si de a spori avutia la posesorii pamantului. Este ceva legat de o anume ordine sociala, de o anume conceptie despre viata, in a considera posesiunea pamantului drept o garantie ravnita a fericirii. Dar exista o etern umana vointa de viata, de supravietuire, care se manifesta in acea halucinanta sete de pamant a taranilor, jacmaniti, infometati, inselati, abuzati, a taranilor cum va fi fost, poate, si cel pe care Rebreanu insusi l-a vazut in 1900, la Prislop, sarutand pamantul.

Universul violentei

            Romanele lui Rebreanu vadesc o subiacenta obsesie a violentei. Fireste, insasi lumea primitiva care constituie mediul predilect al imaginatiei sale este o lume a violentei. G. Calinescu observase ca aceasta „salbaticie fundamentala a epopei clasice” a fost zugravita „cu cea mai rece obiectivitate si cu multa maretie epica” de catre romancierul nostru. Dar nu  numai duritatile, salbaticia unui mediu rural inapoiat apar in eposul taranesc al lui Rebreanu. Violenta este, pentru acest scriitor, o constanta obligatorie, sau o cursa fatala in care cade omul. Fictiunile sale sunt o ilustrare a unui mit al violentei. Umanitatea sa e aceea a unei brutalitati necesare, a determinismului violentei. Eroii sai cunosc prea bine „greul pamantului” si toate cercurile existentiale – indeosebi cele ale erosului si posesiunii – stau sub semnul sangelui.

            Scenele dure sunt frecvente in „Ion” alcatuind un fel de bas continuu al suferintei fizice: bataia dintre Ion si George, dintre Ion si Simion, repetatele batai pe care Vasile Baciu le administreaza fetei sale insarcinate, pana la scena finala a uciderii lui Ion. Rebreanu are, ca putini scriitori, perceptia suferintei fizice. Insasi „obiectivitatea”, raceala cu care sunt narate aceste orori, indica magnetizarea fanteziei sale sub imperiul unui pol al violentei. Nu numai spectacolul brutalitatilor, al batailor intre protagonisti, schinguirea unei victime neajutorate, cum este nefericita Ana, nu numai amenintarile, furiile teribile ale cate unuia („Sa stiu ca zece ani nu scap din temnita si tot nu ma las pana nu-i vad sangele!” – promite Ion aprins), ci simple scene ale vietii satului sunt pline de zgomot si furia unei lumi in suferinta.

            Atat „Ion” cat si „Rascoala” sunt drame ale conditiei umane degradate, umilite care se razvrateste. De fapt, e o razvratire a firii contra societatii impilatoare, abuzive. Violenta teribila a patimei lui Ion, ori focul aprins de taranii din Babaroaga, au puterea elementelor dezlantuite ale naturii, in fata carora intocmirile temporale ale societatii nu sunt decat inghejbari fragile. Daca totusi ridicarea firii este oprita, forta naturii razvratite jugulata, aceasta e pentru ca miscarile anarhice, oricat de violente, sunt indiguite de o constiinta rece, calculatoare. Violenta lui Ion, a taranilor din „Racoala” e aceea a naturii primitive.

            Oricat de primitivi, taranii lui Rebreanu nu sunt insa niciodata naturi rudimentare, nu sunt moroni, debili mintali. Daca intalnim figuri de estompati, ele sunt secundare.

            Dar, am vazut ca Ion este un posedat. Or, starea de posesiune se caracterizeaza prin fixatii maniacale, prin turbulenta, aplecare spre violenta. Eroii sufleteste elementari, sunt expusi atractiei monomaniacale a unei unice pasiuni. Sangele lui Ion intra in ebulitie, cu adevarat, doar la atingerea pamantului. Pamantul este cu adevarat ibovnica lui. Florica doar o distractie a pasiunii esentiale. Violenta deriva din pasiunea originara a posesiunii. Sau, mai exact, dintr-un strat profund, un fel de subterana  aorgica a destinelor umane din romanele lui Rebreanu in care mitul violentei este asociat aceluia al posesiunii.

            Sedusi, subjugati prin iubire, eroii lui Rebreanu sunt de fapt, atrasi intr-o cursa a mortii. Romancierul urmarea constient aceasta dedublare a eroilor. Ion asculta „glasul pamantului”, dar si „glasul iubirii”. Mai tulbure este cazul lui Apostol Bologa, din „Padurea spanzuratilor” la care remarcam o mai confuza dualitate, a chemarilor „datoriei” si „iubirii”.

            Si totusi, eroii lui Rebreanu ar putea afirma cu totii, ceea ce isi spune Ion, in simplitatea sa directa: „Dragostea nu ajunge in viataDragostea e numai adaosul. Altceva trebuie sa fie temelia” Acel altceva care da sens vietii este o pasiune fundamentala.

            Prozele scriitorului au, aproape toate, in centrul lor o fapta sangeroasa. Eroii sai nu pot iesi dintr-un cerc al sangelui. In pornirea patimasa a lui Ion e inscrisa, de la inceput, catastrofa finala. Tragedia lui Apostol Bologa incepe prin executia unui condamnat, la a carui osandire participase, ca sa se incheie prin executarea sa. Romancierul isi construieste operele, ca si tragicii vechi, in jurul unei jertfe sangeroase. Insusi faptul ca Rebreanu a fost atras de teme avand insa moartea sangeroasa inscrisa in ele, este semnificativ pentru identificarea universului sau imaginar cu un univers al violentei.

            Dar, pentru a intelege semnificatia tragica a violentei in romanele lui Rebreanu trebuie sa facem o incursiune intr-o alta sfera a universului sau imaginar, aceea a obsesiilor.

           

Universul obsesiilor

            Comentatorii prozei lui Rebreanu au trasat intotdeauna o demarcatie neta intre „Ion” si „Padurea spanzuratilor”, intre marele epos rural si romanul unui caz de constiinta. Tot ceea ce deosebea cele doua opere a fost pus in lumina, niciodata ceea ce le apropia.

            Pamantul, am vazut, este elementul incoercibil care asalteaza necontenit faptura lui Ion. Fixatie timpurie care reapare mereu, care nu se vindeca prin satisfactii partiale ci, dimpotriva, este tot mai mult excitata, si care ajunge la paroxism chiar in implinirea ei. Fara sa recurga la instrumentele analizei psihologice utilizitate in timpul sau, Rebreanu pune totusi in lumina caracterul fundamental obsesional al cazului Ion. Singurii „intelectuali” care urmaresc comportamentul lui – invatatorul, preotul, tanarul Titu Herdelea – desi obisnuiti cu reactii similare, cu o anume brutalitate a moravurilor, observa ca pe un fapt excesiv, straniu, izbucnirile vehemente ale patimei lui Ion. Indeosebi in intalnirile acestuia cu Titu, confidentul si sfatuitorul sau, patimasul isi descopera fixatia cu vehementa. Naivul fiu al invatatorului nu intelegea nici incapatanarea lui Ion de a o lua pe Ana, nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da. El declanseaza in Ion, fara sa vrea si fara sa stie, determinarea de a-l „sili” pe Baciu sa-i dea fata. Izbucnirea lui Ion il uluieste. Simte un „fior de spaima” vazand hotararea salbateca  stralucind pe fata tanarului taran. „Desi nu pricepea ce s-a putut urni in sufletul lui deodata, banuia totusi ca a dezlantuit o pornire atat de salbateca incat il cutremura.” Aceasta pornire nu este decat agresivitatea tipica a obsedatului care nu se mai retine, care proiecteaza in afara tot ceea ce ii asalteaza constiinta. Fara sa fie prea intortocheata, aceasta constiinta nu este insa nici simpla nalucire a brutei.

            Dupa ce sarcina Anei devine evidenta si Ion refuza sa o primeasca in casa, fara zestrea pe care – ca un obsedat - o vedea alcatuita din totalitatea proprietatilor, a pamanturilor lui Vasile Baciu, el traieste „intr-o tulburare atat de ciudata, ca aproape nu-si dadea seama ce mai voia si unde voia sa ajunga. De cand a infruntat pe Vasile Baciu i se parea ca toata lumea il dusmaneste si totusi se simtea mai fericit ca totdeauna. Aci era de o veselie uimitoare, glumea cu cine-i iesea in cale, aci se infuria si suduia din senin, catand oricui cearta si bataie. Mai ales cand ii pomenea cineva de Ana se zborsea si fulgera: ba in cele din urma ajunse sa vada un  vrajmas de moarte pe oricine rostea in fata lui numele ei sau al lui Vasile.” Trecerile de la o sumbra agresivitate la voiosia dementa, de la dezolarea lipsei de speranta la certitudinea unor nadejdi intemeiate, sunt tribulatiile acestui suflet frust doar din punct de vedere intelectual.

Vocatia tragicului

            Avem, oare, eroi tragici in romanele lui Rebreanu? Nu, fireste, in sensul oarecum „clasic” al termenului. Nu avem eroi tragici, desi catastrofele abunda, ci victime ale unei tragedii care depaseste individualul. Rebreanu a intuit perfect patosul secret al unei umanitati traind sub o zodie inclementa, dar avand energia revoltei. Niciodata, oricat ar fi de apasati, de nestiutori, taranii lui Rebreanu nu sunt buimaci. Ei stiu, chiar daca uneori nu stiu ca stiu. Redusi in elementar, ei nu apartin unei lumi primitive ci, mai curand unei lumi arhaice.O umanitate a satului, arhaica, dar in care a patruns istoria si care nu traieste in atemporal.

            G. Calinescu si altii au vazut in romanele „taranesti” ale lui Rebreanu – si indeosebi in „Ion” – o structura epopeica, intemeiata pe momente din eternul calendar al naturii si al indeletnicirilor umane, ale omului de la tara.

            Asadar, atunci cand E. Lovinescu afirma: „Lucrarea d-lui Rebreanu participa si ea la aceasta sfortare de a largi cadrele romanului modern  pana la epopee”; cand dupa el, G. Calinescu arata ca: „Ion este epopeea, mai degraba decat romanul, care consacra pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric”, ei nu fac decat sa atribuie romanului lui Liviu Rebreanu miscarea epopeica a tuturor romanelor taranesti. Astfel, reluand ideea lui Lovinescu si Calinescu, N. Manolescu are perfecta dreptate: „In Ion miscarea epopeica, rituala, era aceea care-i determina adancimea, nu propriu-zis observatia, Rebreanu fiind un mare creator tocmai prin intuitia ritmului etern al existentei satului.”

            Se spune de obicei ca natura lipseste din romanele lui Rebreanu. Intr-adevar, daca intelegem prin „natura” imagini-proiectii pitoresti incarcate de un „sentiment al naturii”, imaginarul acestui romancier nu cunoaste o asemenea prezenta. Nu exista in toate romanele sale un singur copac de sine statator, o singura jivina care sa traverseze soseaua oamenilor, urmandu-si drumul ei. Ultimul fir de iarba care inteapa glezna lui Ion este acolo doar pentru a-l trezi din spaima sa umila in fata multimii pamaturilor altora, la exaltarea unui sentiment al propriei puteri. Brazda culcata nu este niciodata acolo cu rosturile ei, ci aservita omului, privindu-l pe Ion „neputincioasa. Biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan”. Natura exista, asadar, in romanele lui Rebreanu, dar aservita omului sub formele sale imblanzite, si aservindu-l sub cele elementare.

            Ca existenta eroilor din romanele lui Rebreanu devin destine tragice ne-o dovedeste nu numai mersul lor fatal spre catastrofa ci si tot ceea ce ne face sa intelegem corul tragic din jurul lor. Satul joaca in tragedia lui Ion rolul unui asemenea cor. Destinul tragic pretinde o oarba napustire in catastrofa a unei firi valoroase in sine, coplesita de forte istorice sau  anistorice – lege nedreapta, mai ales.

            Satul este un univers al valorilor. Un univers in care se nimicesc vieti, deci valori, de aici tragedia. Dar tragedia lui Ion nu rezida doar din nimicirea lui din afara, ci in faptul ca in inaltarea lui, chiar aceasta ridicare devine o sursa a prabusirii, actiunea insasi prin care tinde spre o inalta valoare, duce la surparea acestei valori.Conflictul tragic este reprezentat de romancier ca o confruntare intre doua puteri, dar si ca o subminare a puterii ce se inalta prin ea insasi.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1620
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved