CONCEPTE OPERATIONALE GENERALE

1. LITERATURA CA ACT DE COMUNICARE

Elemente ale situatiei de comunicare. Orice situatie de comunicare presupune trei componente: (a) relatia de comunicare sau interactiunea dintre parteneri, (b) locul si (c) momentul in care se produce actul de comunicare. Exista situatii de comunicare formale (oficiale) si informale (neoficiale), situatii orientate catre statutul participantilor la comunicare si situatii orientate catre persoana / individ ca atare.

Factorii comunicarii, conform schemei lui Roman Jakobson, sunt:

Emitatorul - cel care transmite un mesaj.

Receptorul - cel care primeste un mesaj. Intr-un act de comunicare pot exista mai multi emitatori si mai multi receptori. Rolurile de emitator si de receptor sunt intersanjabile in comunicarea interpersonala, in sensul ca un emitator poate deveni la randul lui receptor si invers.

Mesajul - secventa de semnale (verbale sau / si nonverbale) pe care emitatorul o transmite catre receptor. Pentru a fi inteles, mesajul trebuie construit din unitati / elemente cunoscute deopotriva de emitator si de receptor.

Codul - tipul de semnale utilizat: lingvistic (oral sau scris), gestual, vizual, sonor etc.

Canalul - mediul prin care mesajul ajunge de la emitator spre receptor: aerul prin care circula vocea in comunicarea orala; scrisoarea, telegrama, biletul in comunicarea scrisa; telefonul, faxul, posta electronica in comunicarea rapida la distanta. Canalul poate fi bruiat prin zgomote, scris necitet, pete, greseli de tipar etc.

Contextul (referentul) - realitatea extralingvistica, sau mai degraba ideea pe care emitatorul o are despre aceasta realitate: Comunicarea (lingvistica) are deseori ca obiect realitatea extralingvistica, de aceea vorbitorii trebuie sa aiba posibilitatea de a desemna si a descrie obiectele care o compun. Aceasta realitate nu este insa in chip necesar realitatea, lumea inconjuratoare. Astfel limbile (naturale) prezinta aceasta capacitate de a-si construi universul la care se refera; ele pot prin urmare sa creeze un univers de discurs imaginar, ceea ce face ca insula misterioasa (a lui Jules Verne) sa poata fi un obiect de referinta in aceeasi masura ca si gara din Lyon. (Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer)

CONTEXT

EMITATOR..MESAJ..RECEPTOR

CANAL

COD

Functiile comunicarii

Fiecare functie se dezvolta in legatura cu unul dintre factorii actului de comunicare. Intr-un mesaj, se manifesta de obicei simultan mai multe functii ale limbajului, dar unele sunt dominante in anumite secvente.

Functia expresiva sau emotiva (centrata pe emitator) prin care se exprima subiectivitatea locutorului: starile, sentimentele, valorile sale. Aceasta functie este dominanta in limbajul copiilor sau in cel al lirismului subiectiv. Exemple: Ah, ce rau imi pare ca am intarziat!; Imi place in mod deosebit cartea asta, este extraordinara!; Mi-e foarte dor de o vacanta la mare; Frumoasa si juna, oh, draga-mi mai esti! / Eu caut si caut in ochii-ti ceresti / Si-n veci nu ma satur si-n veci as cata, / Iubita, dorita, o gura - asa! (M. Eminescu, Frumoasa si juna). Stratul pur-emotiv in limba este marcat prin predominanta persoanei I, prin interjectii sau elemente nonverbale (intonatie, ton etc.)

Functia conativa sau de apel (centrata pe receptor) - prin care se exprima o incercare de a-l influenta, de a-l incita la actiune pe interlocutor printr-un ordin, printr-o rugaminte etc. Aceasta functie este pregnanta in comunicarea cotidiana si in stilul oficial-administrativ. Exemple: Domnule, da-mi te rog voie sa trec; Va rugam sa verificati corectitudinea sumei inscrise in chitanta imediat dupa inmanarea acesteia. Pastrati chitanta pana la urmatoarea plata. Multumim. Functia conativa isi gaseste expresia gramaticala in prezenta persoanei a II-a, a cazului vocativ si a modului imperativ.

Functia poetica (centrata pe mesaj) - prin care se pune in valoare mesajul ca atare, forma in care este structurat / organizat acesta. Prin functia poetica, un mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul prin care se transmite ceva, ci un text interesant in sine, placut, frumos, obsedant, amuzant etc.

Functia metalingvistica (centrata pe cod) prin care se controleaza "codul", cuvintele folosite, discutandu-le intelesul sau forma pentru a favoriza intelegerea lor corecta. Este o functie pregnanta in stilul stiintific, unde lamurirea conceptelor folosite este esentiala. Exemple: Oximoronul este o figura semantica bazata pe imbinarea unor termeni incompatibili: "tacere asurzitoare", "dureros de dulce"; Cand spun aici scriitor clasic, ma refer la valoarea sa reprezentativa in cadrul unei literaturi, nu la faptul ca opera sa apartine clasicismului.

Functia fatica (centrata pe canal) prin care se controleaza "canalul" si mentinerea contactului dintre interlocutori, prin verificari si confirmari. Este o functie care domina in comunicarea la distanta, unde pot interveni perturbari ale canalului. Exemple: Alo! Ma auzi?, Mai esti pe fir?, Intelegi ce spun sau trebuie sa repet?, Ai putut sa deschizi fisierul pe care ti l-am trimis?

Functia referentiala (centrata pe referent) - prin care se transmit informatii despre lumea reala sau imaginara. Aceasta functie este dominanta in limbajul stiintific, dar ea are o pondere importanta in orice tip de comunicare. Exemple: Spectacolul incepe la ora 10; Adresa unde poti gasi mai multe informatii despre acest subiect este www.painting; Era odata un imparat care avea trei feciori etc. Marca gramaticala a functiei referentiale este persoana a III-a, iar textul in care predomina aceasta functie are un aspect descriptiv, informativ, cognitiv.

Functia generala a limbii, de comunicare si cunoastere, este o rezultanta a functiilor particulare.

Intr-un tabel similar celui anterior, functiile limbii apar astfel:

REFERENTIALA

EMOTIVA..POETICA..CONATIVA

FATICA

METALINGVISTICA

Denotatie

Denotatia reprezinta sensul conceptual sau cognitiv al unui cuvant, mpur intelectual, fundamental si relativ stabil. Astfel, rosu are denotatia "culoarea spectrului solar, plasata intre anumite lungimi de unda, culoare caracteristica sangelui". Denotatia este legata direct, nemediat, de realitatea extraligvistica, realizand functia referentiala a limbajului.

Conotatie

Conotatia reprezinta o clasa de valori secundare ale sensului unui cuvant, care se defineste in mai multe feluri:

in functie de raportul dintre semn si unele insusiri ale obiectului intelese ca atribute ale acestuia. De exemplu, conotatia cuvantului leu presupune referirea la faptul ca animalul numit astfel este luat drept o fiinta cu putere fizica exceptionala, cu infatisarea mareata si nobila, rege al animalelor, etc. Conotatia se suprapune denotatiei ca o reprezentare suplimentara, care se rezuma la o asociatie de idei datorata interpretarii subiective.

in functie de intentiile de comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual. De exemplu, desemnarea unei persoane ca bou are conotatie depreciativa, familiara; calificativul naiv pentru prost presupune un tabu social.

Text literar - text marcat de "literaritate", forma de text specifica esteticului. Heinrich F. Plett discuta, in Stiinta textului si analiza de text (Editura Univers, 1983) despre perspectivele din care poate fi definita literatura, pornind de la un studiu al literatului american M. H. Abrams (The Mirror and the Lamp, 1958). Plett se refera la patru categorii fundamentale ale literaturii: mimesis-ul, expresivitatea, receptivitatea si retorica.

Din punctul de vedere al mimesis-ului, al relatiei dintre text si realitate, literatura nu reprezinta o simpla copie a lucrurilor existente (H. Plett), ci mai degraba o realitate posibila decat una existenta. Cu alte cuvinte, literatura este fictiune, inventie, nascocire a unui univers posibil, care poate sa semene in grade diferite cu universul real, dar care este un univers de cuvinte, o realitate estetica, ce nu exista decat intre copertele unei carti si in mintea autorului si a cititorilor. De aceea, o intelegere mimetica a literaturii neaga texte care dovedesc o legatura stransa cu obiecte reale: stiri, descrieri de calatorii, referate stiintifice, istorie. (H. Plett). In fapt, delimitarea exacta dintre fictiune si realitate este dificila si nu poate fi facuta in afara unor nuantari privind gradul de reflectare si deformare a realitatii in oglinda textului. In ce masura cronica, romanul istoric, memoriile, aforismele sunt literatura, de vreme ce ele trimit spre un referent identificabil in realitate? Este o intrebare care a dus la multe discutii si care nu a primit raspunsuri consensuale. In rezumat, din punctul de vedere al mimesis-ului, textul literar are caracter fictional, distantandu-se de ordinea realului prin diferite grade de reflectare mimetica.

Din punctul de vedere al expresivitatii, textul literar constituie o expresie a autorului ei, o exteriorizare a eului creator (H. Plett), o expresie a subiectivitatii si originalitatii autorului. Din aceasta perspectiva, texte ca autobiografia, jurnalul, epistola, memoriile, eseul subiectiv etc. sunt texte cu puternice trasaturi expresive, ele relevand subiectivitatea autorului, atitudinile sale fata de existenta, literatura, religie, filozofie etc. Avand insa atingere cu un referent concret din realitate, ele sunt considerate specii de granita.

Din punctul de vedere al receptarii, textul literar are un impact, produce un efect, o impresie sau o emotie asupra ascultatorului / cititorului. Modalitatile de a produce acest efect sunt diverse si ele privesc in special planul moral, gustul estetic si capacitatea afectiva a receptorului. De-a lungul timpului, accentele au fost puse diferit pe criteriile de apreciere a valorii unei opere in functie de efectul asupra cititorilor (moralismul in poezia didactica, esteticul in poezia moderna, emotia in poezia romantica etc.). E foarte adevarat ca exista si texte nonfictionale (stirile, de exemplu) care pot produce impresii si emotii variate asupra ascultatorilor / cititorilor. Ele nu devin prin aceasta texte literare, pentru ca nu respecta toate conditiile literaritatii.

Din punctul de vedere al retoricii, textul literar reprezinta o abatere de la norma limbajului cotidian. Aceasta abatere se concretizeaza in figuri retorice, care pot exista atat la nivelul macrotextual, al modalitatii de organizare a discursului, cat si la nivel microtextual (semantic, sintactic, fonetic etc.). Accentul pe functia poetica a limbajului, deci pe mesaj ca atare, apare insa si in texte nonfictionale de tipul reclamelor, de pilda. Ele nu devin prin acest simplu fapt texte literare, deoarece nu respecta conditia fictiunii, specifica literaturii.

Pe scurt, putem spune ca pentru a stabili daca un text este literar, trebuie sa avem in vedere toate cele patru conditii de literaritate prezentate mai sus: calitatea mimetica (tipul de referent: fictiv sau real al textului), calitatea expresiva (masura in care textul releva subiectivitatea emitatorului / a autorului), calitatea receptiva (masura in care receptorul este impresionat de text) si calitatea retorica (o anumita organizare a discursului). Cu cat un text raspunde intr-un grad mai mare fiecarei conditii in parte, dar si tuturor laolalta, cu atat mai usor putem spune ca el indeplineste premisele literarului.

Text non-literar - text care nu apartine literaturii, deoarece nu respecta toate conditiile literaritatii. Din punctul de vedere al referentului, textul non-literar priveste realitatea existenta, iar nu una posibila, vehiculand informatii de tip factual. Din punctul de vedere al expresivitatii, textul non-literar nu este o expresie a subiectivitatii si originalitatii autorului, ci, dimpotriva, se evidentiaza prin impersonalitatea discursului (limbajul stiintific, cel administrativ). Exista insa si exceptii de la acest criteriu al literaritatii: stilul jurnalistic (de exemplu, articolele de opinie, interviurile etc.). Din punctul de vedere al receptarii, textele non-literare pot produce, in grad mai mare sau mai mic, efecte (impresii / emotii) asupra ascultatorilor / cititorilor. Exemplele cele mai evidente provin din stilul publicitar sau jurnalistic (reclame, stiri, articole). Din punctul de vedere al retoricii, functia poetica a limbajului este evidentiata in grade diferite (mai mare in textele de publicitate sau in limbajul jurnalistic, redus la formule si stereotipii in limbajul administrativ sau juridic). In concluzie, criteriul care diferentiaza cel mai puternic textele literare de cele non-literare pare a fi cel "mimetic", textele non-literare avand ca referent un obiect / o persoana / un fenomen din realitate, spre deosebire de cele literare, care au un referent fictiv.

Fictiune - nascocire, plasmuire, inventie a unei lumi noi, diferita de cea reala; creatie care prezinta fapte, personaje, locuri imaginare. Exista texte fictionale non-literare (visul, minciuna, pacaleala) si texte fictionale literare (legenda, romanul etc.). In literatura, fictiunea absoarbe, intr-un grad mai mare sau mai mic, elemente din realitate, pentru ca o creatie care ar infatisa un univers fictional total necunoscut ar deveni de neinteles. Exista, fireste, diverse grade de verosimilitate ale unei fictiuni (sa mentionam doar extremele: romanul realist si romanul S.F.). Scopul literaturii nu este insa reflectarea realului, ci comunicarea unei anumite viziuni despre lume, viziune ce poarta pecetea originalitatii autorului, si provocarea unui impact, a unei impresii / emotii estetice asupra cititorului.

Imagine artistica - produs al imaginatiei creatoare, parte constitutiva esentiala a oricarei opere de arta. In literatura, imaginea artistica reprezinta o reflectare subiectiva, personala a realitatii, determinata de viziunea scriitorului / sau crearea unei lumi noi, produs al imaginatiei, in concordanta cu aceeasi viziune, asadar cu conceptia creatorului despre lume, cu psihologia, cu sensibilitatea, cu gustul si creativitatea sa. Spre deosebire de un concept sau de un text teoretic in ansamblu, imaginea artistica are un caracter concret, sugerandu-ne aspectul unui peisaj, al unui portret, al unui obiect etc., determinandu-ne sa le "vedem cu ochii mintii" ori sa le percepem ca prin intermediul altor simturi. Din acest punct de vedere, al simturilor implicate, imaginile artistice au fost clasificate in: vizuale, auditive, olfactive, tactile, gustative, chinestezice si sinestezice.

2. INSTANTE ALE COMUNICARII IN TEXTUL LITERAR

Autor - persoana care concepe si care scrie o opera (literara, stiintifica, publicistica etc.). Din perspectiva operei literare, autorul si cititorul sunt entitati aflate la capetele opuse ale procesului semiotic. Primul este cel care a creat si a semnat opera, al doilea este cel care o recepteaza si o interpreteaza in functie de propriile referinte si capacitati de intelegere. Reflexul autorului intr-un text narativ este naratorul, delegat sa relateze faptele / intamplarile universului fictional. Atat naratorul / naratorii, cat si personajele sunt manuite / dirijate de autor, in scopul dorit de acesta si in conformitate cu propria viziune asupra veridicitatii, autenticitatii relatarii. In poezie, reflexul autorului este eul liric, voce delegata sa exprime stari, sentimente, idei imaginate de autor. Instante ale comunicarii in poezie pot fi si personajele lirice, voci autonome prin care poetul alege sa comunice cu cititorul. Atat naratorul, cat si eul sau personajul liric sunt realitati de hartie, abstractii ale conventiei textului beletristic, cu roluri diverse in economia operei, care mediaza contactul dintre autor si cititor. In textul dramatic, autorul comunica direct cu cititorul prin didascalii (indicatiile scenice) si indirect prin intermediul acelor personaje care rostesc un monolog adresat publicului spectator sau cititorilor.

Cititor - persoana care citeste un text, o "instanta producatoare de sens". Reflexul, cititorului intr-un text este naratarul, cel care apare numit explicit sau implicit ca destinatar al unor mesaje transmise de narator si care au in mare parte rolul de a-i mentine si stimula atentia.

Personaj literar (tipuri) - instanta a textului epic sau dramatic, persoana fictiva implicata in actiunea unei opere literare. Peronajele se pot clasifica in functie de tipul de text in care "traiesc", de curentul literar, viziunea artistica, perspectiva narativa etc.

Eroul sublim, din tragedia sau epopeea clasica, se caracterizeaza prin actiune, supradimensionare calitativa si supralicitare cantitativa. Insusirile lui sfideaza masura obisnuita, iar singura rasplata pe care o asteapta este celebritatea: Sa cad cu marire, isi doreste Ahile (Iliada, XX, 108). Si tot el se plange mamei sale, zeita Thetis: Mama, de vreme ce-mi detesi din nastere zile putine / Cinste macar trebuia sa-mi dea mie-mparatul olimpic / Carele tuna-n vazduh (op. cit., I, 348-350).

Clasicismul a impus caracterele, personaje avand o singura trasatura dominanta: avarul, ipocritul, mizantropul, fanfaronul etc. Personajele clasice nu infatiseaza "oameni", ci tipuri ideale, eterne, modele imuabile de comportament, incat uneori numele lor au devenit sinonime cu o trasatura umana: un Harpagon sau un Hagi Tudose (zgarcitul), un Don Juan (curtezanul), un Don Quijote (visatorul incurabil) etc.

Romantismul aduce in prim-plan personajul exceptional care actioneaza in imprejurari exceptionale. De exemplu, Dionis din nuvela lui Mihai Eminescu.

Realismul este interesat de personajele tipice: Mara, Ion etc.

Alte criterii de clasificare pot fi eticul: pozitive (Danila Prepeleac) si negative (diavolul); raportul cu realitatea: istorice (Stefan cel Mare - Fratii Jderi), legendare (Aprodul Purice - O sama de cuvinte), fantastice (Ruben din nuvela Sarmanul Dionis) etc.; amploarea caracterizarii si profunzimea investigarii psihologice: plate / unilaterale (soacra lui Ghita din nuvela Moara cu noroc) si rotunde / complexe (Ghita); rolul jucat: protagonist (Ghita - Moara cu noroc) si antagonist (Lica) etc.

In operele literare de mare intindere (roman, creatii dramatice), personajele se pot clasifica si in functie de locul ocupat in economia textului: principale, secundare si episodice (care apar o singura data).

In proza moderna a secolului al XX-lea, notiuni precum caracter, sublim, tip, dihotomia pozitiv-negativ devin mai putin relevante, astfel incat clasificari de felul celor de mai sus se dovedesc in mare masura inoperante.

Modalitati de caracterizare a personajului literar - sunt dependente de cateva criterii intre care mai importante sunt curentul literar si genul literar in care poate fi incadrat textul, viziunea artistica, perspectiva narativa. Modalitatile de caracterizare sunt

directe: de catre autor, de catre alte personaje si autocaracterizarea, si

indirecte: prin actiune / comportament, ganduri / sentimente (monologul interior), limbaj, nume, mediul social / natural in care evolueaza personajul etc.; sarcina caracterizarii este lasata cititorului care trage concluziile identificand trasaturile personajului.

. Caracterizarea de catre autor este specifica operelor literare narative de tip clasic si presupune prezentarea directa a trasaturilor fizice si morale ale personajului. In literatura moderna o asemenea modalitate se intalneste mai rar, datorita modificarii viziuni artistice si, implicit, a perspectivei narative a scriitorilor.

. Caracterizarea de catre alte personaje presupune tot o perspectiva narativa "oprimanta" asupra persoanei vizate, caci nu permite cititorului un punct de vedere alternativ: O fetita, o scarba - gandi el - si ce solduri, ce talie! Domnisoara de maritat in regula. Serie noua. Asa e cand huzuresti. Hranite bine, plimbate, cum sa nu creasca? (G. Calinescu, Enigma Otiliei)

. Autocaracterizarea: Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa. (Ion Creanga - Amintiri din copilarie)

. Caracterizarea prin actiune este prezenta atat in creatiile dramatice, in care hegemonia autorului asupra personajului este mai putin evidenta, cat si in cele narative, unde folosirea cu precadere a procedeului creeaza impresia de dramatizare a actiunii, ca in nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi.

. Caracterizarea personajului prin limbaj reprezinta unul dintre cele mai subtile, dar si mai productive procedee, caci este o modalitate comuna universului fictional al operei literare si al realitatii cotidiene. Se intalneste in creatiile de tip clasic, dar si in cele moderne. A fost utilizata deopotriva de Caragiale, atat in proza cat si in dramaturgie (Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici, pe colo, si anume prin punctele esentiale Din aceasta dilema nu puteti iesi Am zis!, se incheie, de exemplu, celebrul discurs al lui Farfuridi din actul al treilea al Scrisorii pierdute), dar si de Camil Petrescu in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi in vorbele unui Predescu oarecare: - Domnule, romanii e destepti Ti-o spun eu

. In mod obisnuit, numele persoanelor pot comunica informatii cel mult despre parintii care le-au ales pentru odraslele lor, dar in creatia literara, de tip clasic mai cu seama, ele capata o relevanta aparte. In proza moderna, la Camil Petrescu, de exemplu, numele isi pierde mult din prestigiu, fiind chiar abandonat uneori, tocmai pentru a evita stabilirea unei false relatii intre acesta si personalitatea personajului. Vor fi folosite astfel initiale, doamna T, D, G, sau, in cazul sotiei lui Stefan Gheorghidiu, neutrul Ela, intrebuintat si el doar o singura data in cuprinsul romanului. In teatrul lui Alecsandri, dar mai cu seama in creatia lui Caragiale, onomastica are insa un rol dominant. Se pot identifica cel putin trei modalitati prin care autorul isi caracterizeaza astfel personajul:

a. stabilirea unei corespondente intre nume si o trasatura a personajului - Catavencu, Branzovenescu, Lefterescu, Lefter Popescu, Dandanache s.a.;

b. alaturarea contrariilor, numele subliniind, in mod ironic, o trasatura cu semn opus - Agamemnon Dandanache, Portia Popescu, Telemac Razachescu s.a. (Sa remarcam totusi ca in cele mai multe cazuri numele mitologic apare diminutivat: Agamemnon - Agamita, Portia - Taca, Telemac - Mache);

c. ortografia, cel mai rafinat procedeu. Daca primele doua erau "statice", caci aveau drept scop doar sa confirme un statut anterior al personajului, cel de-al treilea subliniaza schimbarea, evolutia sau, mai rar, involutia: o Atenaisa Perjoiu devine prin casatorie madame Athenaisa Gregoraschko, prefectul unui judet nu poate semna decat Raoul Gregoraschko, Smaranda Piscupescu se transforma si ea in madame Esmralde Piscupesco, Aristita si Sevastita devin Areti si Sevasti, un ziarist de scandal semneaza Bob Schmeker s.a. Lefter Popescu din Doua loturi isi iscaleste demisia Eleutheriu Poppescu, subliniind si prin nume victoria impotriva conditiei de individ anonim, pe care o traise pana atunci, deoarece tocmai "castigase" loturile cele mari. Va redeveni Lefter, dupa doar zece minute, caci Fortuna ii jucase o farsa sinistra.

. Mediul social / natural contribuie si el la caracterizarea personajelor. Este celebru incipitul romanului Enigma Otiliei in care descrierea strazii, iar apoi a exteriorului si interiorului casei are rolul de a fixa o data pentru totdeauna caracterul locatarilor: Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909, cu putin inainte de orele zece, un tanar de vreo optsprezece ani, imbracat in uniforma de licean, intra in strada Antim, venind dinspre strada Sfintii Apostoli

3. LIMBAJUL SI EXPRESIVITATEA TEXTULUI POETIC

Caracteristici ale limbajului poetic Creatiile literare, indiferent de genul in care se grupeaza, ilustreaza stilul artistic ca stil functional prin care limba este utilizata nu doar pentru a transmite informatii, ci mai ales pentru a trezi emotii estetice. Limbajul poetic este deci limba folosita cu functie estetica:

Se distinge prin caracterul individual, unic, original, inedit al comunicarii lingvistice;

Insusirile expresive (bazate pe conotatie) ale limbajului sunt foarte marcate, functia estetica fiind prioritara;

In constituirea textului, se apeleaza la imaginea artistica, la conventie si la fictiune;

Sunt asimilate elemente din toate celelalte stiluri functionale;

Structura sintactica a enunturilor este foarte diversa; topica e subiectiva;

Inglobeaza elemente din afara limbii literare (din limbajul popular, familiar, argotic, arhaisme, neologisme, aspecte din variantele regionale);

Se utilizeaza intens figurile de stil sau retorice, jocurile de cuvinte, ambiguitatea voita a sensurilor, sugestia si conotatia, nuantarea sinonimica, unitatile frazeologice neobisnuite;

Nivelurile textului poetic - Receptarea textului literar din perspectiva stilistica presupune descifrarea lingvistico-artistica a operei. La toate nivelurile limbii, in stilul beletristic sistemul limbii este actualizat in cea mai mare libertate, cu o singura constrangere: subordonarea fata de principiul general care guverneaza procesul semnificarii in comunicarea literara: expresivitatea estetica.

I. Nivelul fonetic al limbii este dat de manifestarea ei in substanta sonora, prin sunete cu un anumit ton, cu inaltimea, durata sau amplitudinea lor, la care se adauga silabele, accentul, ritmul, intonatia cu posibile valori expresive. Resursele expresivitatii pot fi:

asocierea sunetelor in context - aliteratie, armonie imitativa, asonanta, ecou, rima;

contraste sonore;

locul, tipul vocalelor (inchise / deschise), accentuarea lor;

modificarea sunetelor; caderea sunetelor, a silabelor sau adaugarea lor;

onomatopee, cuvinte derivate de la acestea (frecvente in proza lui I. Creanga ca marci ale oralitatii);

cuvinte expresive prin sunete si volum sonor;

ritmul - expresia necesitatii de simetrie si de armonie - apare nu numai in versul traditional, ci si in versul liber; succesiunea silabelor se asociaza cu miscarea ideilor si a sensibilitatii poetului; (exista si o ritmica a prozei, elaborata de autor prin atentia pentru cadenta si curgerea frazei (la Creanga sau la Sadoveanu, de exemplu);

pauza - este o componenta a ritmului, dar are valorile ei expresive: fragmenteaza versul (cezura), intrerupe brusc comunicarea pentru a sugera o stare sufleteasca, o emotie

debitul - numarul de sunete emise in unitatea de timp: tempoul vorbirii poate fi mai rapid sau mai lent ca manifestare temperamentala, afectiva sau retorica (in discurs).

II. Nivelul morfologic vizeaza:

frecventa unor parti de vorbire (substantivele, adjectivele sunt mai frecvente in tablouri sau in descrierile statice; verbele imprima dinamism);

forme rare ale cuvintelor;

superlativul stilistic al adjectivelor;

dativul etic, dativul posesiv;

valorile stilistice ale persoanei gramaticale;

valorile stilistice ale timpurilor si modurilor verbale (de exemplu, prezentul narativ, istoric, etern; imperfectul duratei, al indeterminarii etc.);

elemente ale oralitatii (vocative, interjectii, verbe la imperativ etc.).

III. Nivelul sintactic - reprezinta dinamizarea structurilor limbii, miscarea intregului mecanism prin relatii si concepte legate de logica. Sintaxa este expresiva prin:

topica (topica normala este neutra din punct de vedere expresiv, in schimb, abaterile sunt expresive);

constructii redundante (reluarea si anticiparea);

constructii care reflecta destramarea structurii logice a enuntului: anacolutul, parantezele, digresiunile, constructiile incidente, elipsa s.a.

propozitiile exclamative si interogative;

paralelismul sintactic;

structurile complexe, arborescente (reflectand miscarea gandirii, a sensibilitatii).

IV. Nivelul lexico-semantic - este cel la care sensul apare in legatura cu expresia (forma) acestuia, sub forma semnului lingvistic manifestat in cuvant, dar si in constructii mai largi, sintactice chiar. La acest nivel, resursele expresivitatii sunt:

motive poetice / laitmotive;

cuvinte polisemantice;

campuri (sfere, arii) semantice (lexicale);

expresii, locutiuni cu rol afectiv;

nuante arhaice, regionale ale limbii;

relatii de simetrie, de opozitie (prin surprinderea contrastelor, a antonimelor sau prin paralelism);

resurse afective ale derivarii: diminutive, augmentative etc.;

imbogatirea sensurilor prin metafora, epitet, metonimie, sinecdoca, eufemism, ironie, hiperbola s.a. (sensuri figurate);

folosirea mijloacelor lexico-semantice pentru a exprima umorul, satira (jocul de cuvinte, paradoxul, ambiguitatea etc.).

V. Nivelul stilistic al limbii determina organizarea limbajului in functie de interferenta factorului subiectiv, al creatorului, cu cel sociocultural. La acest nivel se constituie textul ca unitate superioara enuntului; este un nivel transfrastic (dincolo de fraza), loc de intalnire a tuturor nivelurilor anterioare. Un text literar se va diferentia de cel publicistic, administrativ sau stiintific, comunicand emoti, sentimente. Elementele lingvistice sunt completate de cele extralingvistice, textul se raportandu-se la contextul cultural, estetic, psihologic, istoric etc. Analiza nivelului stilistic al textului va releva, asadar, toate acele elemente care constituie "expresia unei individualitati" (Tudor Vianu), adica stilul unui scriitor.

Camp semantic - metoda de analiza a lexicului unei limbi urmarind descrierea unor arii lexicale concrete (cromatica, flora, fauna, corpuri ceresti, anatomia etc.). Aplicat in discutarea unei opere literare pentru a interpreta semnificatiile globale al textului, campul semantic este folosit pentru a pune in evidenta, prin ariile semantice dominante ale unui text, un anumit sistem de idei, fie ca acesta se refera la un mod de structurare a universului fictional sau la relatiile dintre diversele arii semantice. Intereseaza in acest caz diversele asociatii sau relatii semantice create in jurul unui cuvant, in cadrul unei arii semantice sau intre diverse arii semantice. De exemplu, in poezia Plumb de G. Bacovia, aria semantica a mortii cuprinde urmatoarele cuvinte si sintagme: a dormi, sicrie, flori de plumb, funerar (vestmant), cavou, coroane de plumb, amor de plumb, mort, aripi de plumb. Pregnanta acestui camp semantic in poezia amintita poate deveni o cheie in interpretarea diferitelor sugestii ale mortii sau ale asocierilor cu aceasta, ceea ce conduce la reliefarea sistemului de imagini si idei bacovian, bazat pe ideea esecului, a ratarii.

Relatii spatiale si temporale - marcile situatiei spatio-temporale constituie sistemul deictic (care arata, care intareste un sens) ce ancoreaza enuntul in situatia de comunicare si organizeaza informatia in functie de pozitia subiectului locutor (care formuleaza un enunt). Modalitatile lingvistice principale prin care acestea se manifesta sunt: persoana I ori a II-a a pronumelor (personale, reflexive, posesive) si a verbelor; adverbele deictice de timp: acum, atunci, ieri, azi, maine etc.; adverbele deictice de loc: aici, acolo, dincolo, dincoace etc.; prezentul verbelor; verbele de miscare: a veni / a se duce, a duce / a aduce etc. Semnificatia lor este importanta cu precadere in textele narative. In textele lirice prezentul verbului, adverbele deictice de timp sau marcile de persoana reprezinta doar timpul rostirii, marci ale eului liric si nu "realitati", la fel cum adverbele deictice de loc nu ofera, in fond, un reper spatial concret.

Moduri de expunere - forme de organizare a discursului in operele literare: naratiune, descriere, dialog, monolog.

Naratiune - mod de expunere prin care se relateaza fapte, intamplari; textul in care se nareaza ceva. Caracterizata prin temporalitate (o anumita succesiune), naratiunea este specifica genului epic. Naratiunea poate sa apara atat in operele epice scrise in proza (schita, nuvela, roman), cat si in operele epice scrise in versuri (balada, fabula, colinda etc.). Poate aparea si in opere apartinand genului dramatic, fie inclusa in discursul personajelor, fie - rezumativ - in didascalii. Orice naratiune comporta doua planuri: planul istoriei, al povestii (intamplarile prezentate) si planul discursului, al povestirii (modul in care sunt narate intamplarile). Diferenta dintre aceste doua planuri poate fi observata la urmatoarele niveluri esentiale: timpul (relatia dintre ordinea producerii evenimentelor si ordinea in care sunt narate), persoana (relatia dintre vocea care nareaza si evenimentele narate, cu alte cuvinte statutul naratorului si perspectiva narativa asumata) si modul / modalitatea naratiunii (relatia dintre evenimente si modalitatile in care sunt prezentate: prin relatare sau prin reprezentare - dialogul dintre personaje). Combinarea secventelor narative se poate face prin inlantuire (secventa A + secventa B + secventa C), prin insertie / povestire in rama (secventa A reprezinta cadrul secventelor B, C etc.) sau prin alternanta / paralelism (se trece de la secventa A la secventa B / C si inapoi la secventa A, cu alte cuvinte naratiunea vizeaza planuri alternative / paralele etc.).

In analiza un text narativ se urmareste: CINE? (Care sunt personajele si care sunt relatiile dintre ele?, Cine nareaza evenimentele?), CE? (Ce se intampla, care este succesiunea evenimentelor?), CAND?, UNDE? (Care sunt circumstantele istoriei? Care sunt circumstantele povestirii?), CUM? (Cum se povesteste, cum sunt combinate secventele narative?, Ce modalitati discursive sunt folosite? Care este perspectiva narativa?).

Descriere - mod de expunere prin care se ofera informatii despre personaje, obiecte, spatiul si timpul in care se desfasoara o actiune. In opozitie cu naratiunea, care consta in succesiune si temporalitate, descrierea este statica si vizeaza dimensiunea spatiala. Exista doua tipuri esentiale de descriere: peisajul (care include topografia - descrierea unui loc / a unui peisaj - si tabloul - prezentare detaliata a unei actiuni, a unui fenomen sau eveniment) si portretul (descriere a trasaturilor fizice si morale ale unui personaj). In descriere se folosesc cu predilectie timpurile verbale continue, prezentul sau imperfectul, spre deosebire de naratiune, careia ii sunt specifice timpurile verbale momentane ale prezentului, perfectului simplu sau compus. Ca figura sintactica frecventa in descriere, amintim enumeratia. Descrierea este folosita in texte narative (constituind adesea o pauza narativa, conturand coordonatele spatiale si temporale ale actiunii sau profilul unui personaj), in texte lirice (reliefand o perceptie asupra obiectului, fenomenului descris sau evocand o persoana), in texte dramatice (unde poate aparea atat in indicatiile scenice privitoare la decor, cat si in discursul personajelor).

Ce se urmareste intr-o descriere: CE? (Care este obiectul descrierii si care sunt elementele descrise? Care sunt cuvintele-cheie, campurile lexicale relevante?), CUM? (Ce tip de perceptii predomina in descriere: auditive, vizuale, olfactive etc.?, Ce traiectorie urmareste descrierea: panoramica, focalizata etc.?, Cum e construita descrierea: static sau dinamic, prin gradatie descendenta sau ascendenta?), CINE? (Cine face descrierea: naratorul, un personaj?), IN CE SCOP? (Care sunt functiile descrierii: de a crea atmosfera, de a caracteriza indirect un personaj, de a crea suspans, de a crea simetria unei naratiuni etc.?).

Dialog - mod de expunere care consta intr-o secventa de replici produse alternativ de doi sau mai multi emitatori. Este folosit in textele epice si dramatice, ca modalitate de concretizare a unor interactiuni diverse intre personaje si ca modalitate de caracterizare a personajelor prin comportamentul verbal.

Ce se urmareste in analiza unui dialog: CINE? (Cine participa la dialog?), CE? (Care este tema discutiei?), CUM? (Cum se inlantuie replicile?, Cum se raporteaza personajele unul la celalalt / celelalte?), IN CE SCOP? (Care sunt functiile dialogului: de caracterizare a personajelor, de evidentiere a relatiilor dintre personaje etc.?).

Monolog - procedeu discursiv folosit in texte narative si dramatice; replica de dimensiuni ample emisa de un personaj, care nu presupune neaparat un destinatar (prezent sau precizat).

I. Monologul dramatic poate avea doua forme de realizare:

1. solilocviul, monolog formulat in prezenta sau absenta unui personaj de care se face abstractie, enuntul fiind centrat asupra emitatorului insusi. (Exemplu: "PRISTANDA singur: Grea misie, misia de politai Si conul Fanica cu coana Joitica mai stau sa-mi numere steagurile Tot vorba bietei neveste, zice: Ghita, Ghita, pupa-1 in bot si-i papa tot, ca satulul nu crede la al flamand Zic: curat! De-o pilda, conul Fanica: mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica, coana Joitica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache (luandu-si seama) babachii Da' eu, unde? famelie mare, renumeratie dupa buget mica.", I.L. Caragiale, O scrisoare pierduta);

2. monologul propriu-zis, destinat unui personaj sau unui grup de personaje, cu intentia clara de a fi receptat (se folosesc indicii gramaticali ai adresarii: persoana a II-a, imperativul, vocativul, intonatia exclamativa: "PIETRO: Alta, cere-mi orice cere-mi sa-ti aduc orice de la capatul pamantului, orice dar nu ma minti! (Groaznic de violent, dar inabusit:) Nu ma minti! (Inchide ochii de groaza.) Nu, nu e cu putinta. (Se crispeaza de furie.) Ar trebui palmuit cu sabia de-a valma orice trecator Cetatea intreaga ar trebui arsa.. Ar trebui intoarse pe dos cu clestele toate inimile, ca sa fie smuls de acolo viermele ascuns al prefacatoriei", Camil Petrescu, Act venetian).

II. Monologul narativ poate avea, la randul sau, doua forme de realizare:

1. monologul adresat, corespunzator monologului dramatic propriu-zis, este destinat unui personaj sau unui grup de personaje si prezinta indicii gramaticali ai adresarii;

2. monologul interior, forma monologata de enunt apartinand unui personaj, neadresata nimanui: "Merse totusi inainte si nimeri iar intr-un gard de sarma. Se vede ca-i un unghi mort si 1-au inchis cu mai multe randuri de obstacole impotriva surprizelor! isi zise Apostol cu rabdare si incredere neclintita" (Liviu Rebreanu, Padurea spanzuratilor).

Ce se urmareste intr-un monolog: CINE? (Cine il rosteste?), CE? (Care este tema monologului?), CUM? (Cum se realizeaza trecerea de la planul naratorului spre planul personajului?, Cum se raporteaza personajul la lume / la celelalte personaje?), IN CE SCOP? (Care sunt functiile monologului: de caracterizare a personajelor prin relevarea modului de a gandi al acestora, de evidentiere a unor perspective diferite asupra unor evenimente etc.?).

4. ELEMENTE DE COMPOZITIE IN TEXTUL LITERAR

Tema -Aspectul de viata cel mai general si cel mai abstract la care se refera un text. De exemplu: copilaria, dragostea, timpul, razboiul, satul, orasul, jocul, calatoria, aventura, conditia geniului, singuratatea etc. Identificarea temei unui text depinde de gradul de generalitate la care ne situam (de exemplu: "dragostea" sau "dragostea imposibila, intre fapturi apartinand unor planuri diferite", "dragostea neimplinita", "dragostea platonica" sau "dragostea carnala" etc.) sau chiar de nivelul de lectura la care se situeaza interpretarea textului respectiv (de exemplu: romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu poate fi interpretat din perspectiva temei "razbunarea victimei", dar si din perspectiva temei "initierii" lui Gheorghita; romanul Ciuma de Albert Camus poate fi interpretat din mai multe perspective tematice: "flagelul unei epidemii", "razboiul", dar si "conditia umana").

Compozitie - modalitate de organizare a operei literare constand in: ordonarea partilor intr-un tot conform unor anumite principii (unitate, contrast, gradatie). Exista o compozitie exterioara (concretizata prin delimitari ale unor secvente precum capitole, acte, strofe, versete, canturi etc.) si o compozitie interioara, care se refera la organizarea succesiva sau simultana a faptelor in epica (procedee de legare a secventelor narative) si dramaturgie (construirea subiectului) sau a starilor sufletesti in lirica (prin relatii de opozitie, de simetrie sau prin elemente de recurenta: motiv poetic, laitmotiv).

Titlu - denumire a unei scrieri / opere literare, data in general de autor. Exista si situatii cand titlurile sunt date de editori (e vorba de scrieri apartinand unor perioade mai vechi sau de creatiile populare). In perioada moderna, alegerea titlului urmareste cel mai adesea sa ofere un indiciu asupra continutului si semnificatiei operei, sa impresioneze si sa se poata retine usor. Titlul poate sa se refere la continutul operei (la tema: Crima si pedeapsa de Dostoievski, Legaturile primejdioase de Choderlos de Laclos, la tipul personajului principal: Avarul de Molire, Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon, la numele personajelor: Robinson Crusoe de Daniel Defoe, Ion de Liviu Rebreanu, Iosif si fratii sai de Thomas Mann, Narzis si Goldmund de Herman Hesse, Ulise de James Joyce, la o situatie: Crimele din Rue Morgue de E. A. Poe, la anumite coordonate temporale sau spatiale: Anii de ucenicie de Mihail Sadoveanu, La Medeleni de Ionel Teodoreanu etc.) sau la forma acesteia (respectiv, la specia careia ii apartine un text / un volum: Sonetele lui Shakespeare, Glossa de Mihai Eminescu, Balade si idile, titlul unui volum de poezii de George Cosbuc, Nuvele exemplare de Cervantes, Memorii de Mircea Eliade, Jurnalul fericirii de N. Steinhardt etc.). Titlurile simbolice (precum Ciuma de Albert Camus, Jocul cu margelele de sticla de Herman Hesse, Muntele vrajit de Thomas Mann, Patul lui Procust de Camil Petrescu, Numele trandafirului de Umberto Eco) sau parodice (Cantareata cheala de Eugen lonescu, Opera somnia de Serban Foarta) sunt, pentru unii cititori, si cele mai provocatoare, intrucat ele spun ceva esential despre text, dar nu in mod direct.

Exista, asadar, carti sau texte care devin transparente prin titlu, pentru ca ofera o informatie sau indicii despre tipul de lectura pe care il propun, dar exista si titluri initial criptice, care nu pot fi descifrate integral decat dupa lectura volumului / textului respectiv. Intotdeauna insa titlul este un reper important in discutarea unui text.

Incipit - inceputul unei opere literare (primele cuvinte, primele versuri etc.) care poate sa exprime / sa sugereze, in mod concis, semnificatia intregului text. De exemplu, in Luceafarul de Mihai Eminescu, incipitul A fost odata ca-n povesti, / A fost ca niciodata atrage atentia asupra perspectivei mitice, atemporale; actiunea este plasata in timpul primordial al genezelor, nedeterminat ca si in basme ("in illo tempore", unde orice intamplare capata importanta unui act fundamental, exemplar).

Final - este dependent de tipul si dimensiunea textului. Cele mai cunoscute tipuri de final sunt: epilogul, ca in cazul romanului Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon sau al romanului Enigma Otiliei de G. Calinescu; morala (numita uneori si invatatura), in cazul fabulei; poanta, in cazul anecdotei; concluzia, in cazul unei demonstratii (de orice tip); formulele de incheiere stereotipe ( s-am incalecat pe-o sa), in cazul basmului, care trebuie puse in legatura si cu formulele initiale. Tot stereotipe sunt si finalurile diverselor tipuri de texte functionale (cerere, proces-verbal, scrisoare etc.).

Tablou - 1. In lirica sau epica, imagine semnificativa pentru o grupare de elemente, descriere a unui peisaj sau a unui interior.

2. Subdiviziune a unei opere dramatice in intregul ei (cand aceasta nu este impartita in acte) sau a unui act (tablou fiind in acest caz aproape sinonim cu scena).

Actiune - succesiunea evenimentelor - narate sau reprezentate intr-o opera epica, respectiv dramatica - pe parcursul carora personajele sunt antrenate intr-unul sau mai multe conflicte. Nu se poate vorbi despre actiune in legatura cu o creatie lirica. Termenul de actiune este sinonim cu acela de subiect, in acceptia pe care o da acestui concept Boris Tomasevski si anume de totalitate a acelorasi motive in aceeasi succesiune si legatura in care sunt date in lucrare, spre deosebire de fabula, care, in conceptia aceluiasi teoretician, inseamna totalitatea motivelor in legatura lor logica temporal-cauzala, asadar, intr-o ordine care nu mai este obligatoriu cea din opera literara. In unele creatii, mai ales in cele de factura traditionala, actiunea (subiectul) se suprapune fabulei, in acceptia de mai sus. De exemplu, in nuvela lui C. Negruzzi, Alexandru Lapusneanul, sau in romanul Ion de L. Rebreanu, succesiunea evenimentelor este strict cronologica, respectand ordinea pe care ar fi putut-o avea in realitate. In schimb, prima parte a romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi debuteaza cu momentul in care Stefan Gheorghidiu se afla concentrat la granita, in asteptarea intrarii Romaniei in razboi. Aflat in aceasta situatie, el rememoreaza actiunea din anii precedenti legata de evolutia relatiilor cu sotia lui.

In perioadele dominate de conceperea literaturii ca mimesis, actiunea este lineara si rationala, constand dintr-o succesiune de evenimente ce reflecta o legatura directa intre cauza si efect. In literatura moderna, caracterul rational al desfasurarii actiunii este adesea inlocuit de subiectivitate sau chiar de absurd.

Conflict - in cadrul operei literare, opozitie, lupta intre doua personaje, atitudini, conceptii, sentimente, intre personaj si destin, intre personaj si societate. Conflictul este elementul esential care determina actiunea unei opere epice si mai ales dramatice. Conflictul poate fi exterior (intre doua personaje, intre personaj si societate, intre personaj si destin, precum in tragedia antica) sau interior (intre ratiune si sentiment, intre datorie si pasiune, in tragedia clasica franceza). In tragedie conflictul se rezolva prin moartea eroului, in comedie sau in unele drame, prin destinderea tensiunii create pe parcursul actiunii. Din perspectiva momentelor subiectului, izbucnirea conflictului se suprapune cu intriga, maxima tensiune cu punctul culminant, iar solutionarea conflictului, cu deznodamantul.

In nuvela Moara cu noroc, de exemplu, conflictul exterior se contureaza intre Ghita si Lica, iar conflictul interior apare in sufletul lui Ghita intre setea de castig, dorinta de a redeveni un om cinstit si setea de razbunare.

Constructia subiectului - fiind o succesiune a evenimentelor narate (intr-o creatie epica) sau reprezentate (intr-o creatie dramatica), subiectul contine urmatoarele cinci momente: expozitiunea, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant, deznodamantul, existenta tuturor acestora, ca si ordinea nefiind totusi obligatorii.

Expozitiunea - prezinta cititorului sau spectatorului informatiile strict necesare intelegerii evenimentelor narate sau reprezentate, oferind raspunsuri la urmatoarele intrebari: cine actioneaza? cand are loc actiunea? unde are loc actiunea?;

Intriga - pregateste aparitia conflictului, oferind raspunsul la intrebarea din ce cauza?, ea continand totodata premisele deznodamantului;

Desfasurarea actiunii - cuprinde conflictul (vezi supra) in evolutia lui, oferind raspunsuri la intrebarea intre cine are loc disputa;

Punctul culminant - este momentul de maxima intensitate, indicand pana unde poate urca tensiunea actiunii. Existenta punctului culminant poate fi identificata si in creatiile lirice, in poeme (Luceafarul) ori balade lirice (ale lui Radu Stanca ori Stefan Augustin Doinas), de exemplu;

Deznodamantul - ofera detensionarea conflictului, aratand cum se sfarseste intamplarea narata sau reprezentata. El poate fi previzibil, logic, artificial, absurd, amanat (suspans), fericit (happy end), tragic etc. Uneori el se produce printr-o interventie neasteptata, adesea neverosimila, din afara actiunii (deus ex machina - expresie latina care s-ar putea traduce aproximativ: zeul care coboara cu ajutorul unei masinarii), de exemplu, in comedia O scrisoare pierduta, aparitia lui Dandanache, in actul al IV-lea, care rezolva neasteptat, desi nu si neverosimil, conflictul dintre Catavencu si Tipatescu.

Episod - actiune secundara, accesorie intr-o opera narativa sau dramatica, avand un rol relativ independent in raport cu actiunea principala, de care este insa legat in mod nemijlocit. Episodul infatiseaza un singur moment al unei actiuni mai ample, o singura situatie, uneori marginala, de unde si derivatul adjectival episodic. Sensul unui episod poate totusi sublinia semnificatia generala a operei literare din care face parte. De exemplu, episodul uciderii celor patruzeci si sapte de boieri din nuvela Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi confirma toate trasaturile personajului principal, descoperite de cititor de-a lungul celor trei parti ale textului: violenta, cinism, impulsivitate etc. La fel, episodul din romanul lui Liviu Rebreanu, cand Ion imbratiseaza pamantul si care are rolul de a sublinia trasatura dominanta a eroului, sau episodul taierii salcamului din Morometii etc.

Relatii de opozitie si de simetrie

Opozitie - in conceptia structuralista, prin opozitie se intelege unitatea fundamantala a unui sistem lingvistic, formata din doi termeni: unul pozitiv si altul negativ. In textul literar, opozitia semantica poate lua forma contrastului dintre sat si oras (in literatura samanatorista sau poporanista), dintre civilizatie traditionala si cea moderna (de exemplu in Baltagul de M. Sadoveanu, Morometii de M. Preda), dintre geniu si omul comun (Luceafarul, Scrisorile eminesciene), dintre efemeritatea conditiei umane si eternitatea naturii (la Eminescu, Sadoveanu) etc.

Simetrie - concept legat de compozitia textului literar, relatia de simetrie presupune reluarea in final a unui element al incipitului: de exemplu, prologului ii corespunde un epilog ca in Ciocoii vechi si noi de Nicolae Filimon; o afirmatie de inceput isi primeste "raspunsul" in final, ca in romanul Morometii de Marin Preda: In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari. [] Trei ani mai tarziu izbucnea al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare. Simetria se intalneste in toate tipurile de texte: narative, descriptive, lirice, epice, dramatice. In rondel, de exemplu, ea este un element de compozitie obligatoriu (vezi mai sus). In poezia Glossa de M. Eminescu, strofa initiala este reluata in ordinea inversa a versurilor, in final: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi si noua toate; / Ce e rau si ce e bine / Tu te-ntreaba si socoate; / Nu spera si nu ai teama, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamna, de te cheama, / Tu ramai la toate rece. // [] Tu ramai la toate rece, / De te-ndeamna, de te cheama; / Ce e val ca valul trece, / Nu spera si nu ai teama; / Tu te-ntreaba si socoate / Ce e rau si ce e bine; / Toate-s vechi si noua toate: / Vreme trece, vreme vine. Indiferent de modul particular in care se realizeaza relatia de simetrie, aceasta trebuie raportata la semnificatia de ansamblu a textului literar.

Elemente de recurenta

Motiv literar - unitate minimala care ajuta la conturarea temei intr-un text. Poate fi un obiect sau un spatiu (oglinda, floarea-albastra, drumul, cimitirul etc.), un numar simbolic (trei, sapte, doisprezece etc.), un personaj uman sau animal (Prometeu, calul nazdravan etc.), o situatie (evenimentele in care este implicat personajul in basm: probele, plecarea, intoarcerea, viclesugul etc.), o maxima sau o formula (fortuna labilis, ubi sunt?, carpe diem etc.).

Laitmotiv - termenul (germ. Leitmotiv - motiv conducator) a fost folosit initial in domeniul muzicii pentru a indica un element tematic dominant, caracteristic prin revenirea cu o anumita frecventa. Transferat in domeniul literaturii, laitmotivul este o fraza, o idee, o formula care se repeta si astfel revine cu insistenta in opera literara. Se intalneste in toate genurile, dar mai ales in poezie.

In nuvela psihologica In vreme de razboi de I.L. Caragiale, fraza Gandeai c-am murit, neica? apare de trei ori in pasajul care prezinta vedeniile lui Stavrache, chinuit in somn de ideea ca fratele sau, popa Iancu, ar putea sa se intoarca de pe front si sa-si revendice averea in posesia careia Stavrache tocmai intrase. Ea devine un laitmotiv al textului.

Poezia bacoviana ofera numeroase exemple de folosire a laitmotivului. In Nevroza, dorind sa evidentieze echivalenta dintre targul deprimant si cimitir, poetul insista obsesiv asupra unui vers. Astfel din strofa Afara ninge prapadind, / Iubita canta la clavir, / Si targul sta intunecat, / De parca ninge-n cimitir poetul selecteaza ultimul vers pe care, cu o mica modificare, il va repeta in finalul tuturor celorlalte trei strofe: Si ninge ca-ntr-un cimitir. Sau Al. Macedonski, in poezia Noapte de mai, incheie fiecare strofa cu versul optimist: Veniti! privighetoarea canta si liliacul e-nflorit!