Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE

AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


PERSONAJELE DIN „O SCRISOARE PIERDUTA”

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Lirica populara
SCRIE UN ESEU, DE 2 – 3 PAGINI, IN CARE SA DOVEDESTI FAPTUL CA UN TEXT POETIC STUDIAT, DIN OPERA LUI ION BARBU, SE INCADREAZA DIRECTIEI MODERNISTE/ MO
CONTRIBUTIA CRONICARILOR (GRIGORE URECHE, MIRON COSTIN) LA DEZVOLTAREA PROZEI LITERARE ROMANESTI UMANISMUL ROMANESC
SCRIE UN ESEU DE 2 - 3 PAGINI, DESPRE ELEMENTELE DE COMPOZITIE SI DE LIMBAJ ALE UNUI TEXT POETIC STUDIAT, DIN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA
PARTICULARITATI DE REDACTARE IN TEXTUL ADMINISTRATIV
PROZA FILOZOFICA – MORALA ITALIANA
„Pasa Hassan” de George Cosbuc — balada culta —
Sinteza poetica a Renasterii; Lodovico Ariosto
O ABORDARE PRAGMATICA A TEXTULUI - HANU ANCUTEI, DE MIHAIL SADOVEANU - BALAURUL
TOASTUL

TERMENI importanti pentru acest document

personajele din o scrisoare pierduta : personajele din comedia o scrisoare pierduta : personajele o scrisoare pierduta : o scrisoare pierdute un factor neprevazut : personajele din o scrosoare pierduta :

PERSONAJELE DIN „O SCRISOARE PIERDUTA”

Dramaturgul roman nu simplifica insa imaginea omului, reducand-o la o singura trasatura. In formula lui artistica intra si preocuparea pentru omul social, pentru culoarea specifica locului si timpului, pentru particularitatile psihice si de limbaj, ceea ce transforma personajele in individualitati de neconfundat.

Modalitatile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. La Caragiale, se intalnesc in principiu patru procedee fundamentale, toate indirecte:

a)      prin actiune, prin fapte, atitudini, gesturi, eroii isi definesc dimensiunea interioara prin ceea ce fac si din felul in care fac;

b)      prin intermediul celorlalte personaje: Trahanache il caracterizeaza pe Tipatescu, Pristanda pe Catavencu etc., fiecare dezvaluind si dezvaluindu-si, in acelasi timp, trasaturi revelatoare;

c)      prin limbaj: o modalitate care cunoaste la Caragiale un rafinament exceptional; scriitorul scoate de aici efectele comice cele mai cunoscute, teatrul lui fiind - cum spunea G. Calinescu – „plin de ecouri memorabile”;

d)      o modalitate de mare efect comic in definirea personajelor este caracterizarea prin nume, problema analizata de G. Ibraileanu, care a aratat ca dramaturgul a creat o onomastica sugestiva, purtatoare a semnelor de individualizare a personajului.

Trahanache: „venerabilul neica Zaharia”, prezidentul tuturor „comitetelor si comitiilor” din judet, „stalpul” local al partidului de guvernamant, este un vanitos inselat si care se insala asupra propriei persoane. Pozitia lui sociala si presupusa autoritate politica si familiala sunt subminate de autor, in registrul comic, printr-o supra - accentuare a factorilor degradarii prin senilitate. Trahanache e un ticait de o viclenie rudimentara (la santajul lui Catavencu pregateste un contrasantaj), cu stereotipii de comportament si de limbaj (el recomanda tuturor sa aiba „putintica rabdare”) si cu o gandire plata, fara adancime, capabila sa se entuziasmeze de truisme de genul celebrei constatari a fiului sau de la facultate: „intr-o sotietate fara moral si fara printipuri, carevasazica ca nu le are”. Numele lui sugereaza zahariseala si capacitatea de a se modela usor (trahanaua e o coca moale). Il modeleaza „enteresul”, ordinele superiorilor „de la centru” si toti acei care exercita o oarecare autoritate asupra sa, in primul rand, coana Joitica. Pentru Zoe are un adevarat cult si nimic nu-i clinteste increderea in ea, cum nu-i clinteste nimeni inflacarata prietenie pentru Stefan Tipatescu („eu n-am prefect! eu am prietin!). Candoarea comica, refuzul „documentului” compromitator - socotit plastografie - in favoarea principiului prieteniei ingaduie incadrarea personajului in seria tipologica incornoratului simpatic.

Tipatescu: prefectul judetului, corespunde junelui - prim din teatrul clasic, fixat insa – prin pasionalitatea femeii care il iubeste si prin abandonarea propriei vointe - intr-un triunghi conjugal banal si tihnit, banuit de toti si transformat de Catavencu in obiect de santaj. Aparandu-se, Tipatescu isi dezvaluie mentalitatea si firea. El este un orgolios fara masura, cu o gandire de stapan medieval, care isi considera functia politica drept un act de misionarism, traind sentimentul abandonarii unei cariere stralucite. In realitate este un barbat tinut din scurt de o femeie voluntara; are unele accese de independenta, dar, in fond, se multumeste cu tihna burgheza pe care i-o asigura Zoe. Incadrarea cea mai exacta a personajului o face subalternul sau, Pristanda: „mosia - mosie, fonctia - fonctie, coana Joitica - coana Joitica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache babachii”.

Zoe Trahanache: este intre femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsa. N-avem nici un indiciu ca ar fi ignoranta, vulgara ori lipsita de sentiment. Ea este o femeie voluntara care joaca insa comedia slabiciunii feminine. Speriata de santajul lui Catavencu, incearca sa-l convinga pe Tjpatescu sa accepte conditiile avocatului, facand uz de lacrimi, lesinuri si de alte arme din arsenalul lamentatiei feminine. Nereusind, pune piciorul in prag si-si dovedeste firea autoritara, strigand: „Eu il aleg, eu si cu barbatu-meu!”. Comportamentul ei e totusi surprinzator. Cand isi da seama ca Nae Catavencu este invins, il iarta si-i castiga devotamentul, amintindu-i ca mai sunt „si alte Camere”, deci alte prilejuri pentru a ajunge deputat, cu conditia ca el sa-i accepte patronajul. Gestul acesta, savarsit cu naturalete si fara ranchiuna, e una din armele seductiei pe care o exercita asupra tuturor barbatilor, de la Trahanache la Cetateanul turmentat; ultimul vede in ea „o dama buna”.

Nae Catavencu: avocat, director - proprietar al gazetei „Racnetul Carpatilor” , este un arivist care umbla cu „machiaverlacuri” si e constient de acest lucru, pentru ca citeaza deseori propozitia lui Machiavelli: „Scopul scuza mijloacele”, pe care insa o atribuie „nemuritorului Gambeta”. Motivatia actiunilor lui porneste de la dorinta anularii decalajului dintre conditia sa politica umila si convingerea ca le e superior celorlalti. Lui Tipatescu ii declara patetic, refuzand toate contra-propunerile prefectului ca pret pentru stingerea scandalului: „Ce vreau? Stii bine ce, vreau. Vreau ce mi se cuvine dupa o lupta de atata vreme, vreau ceea ce merit in orasul acesta de gogomani unde sunt cel dintai intre fruntasii politici”. Nae Catavencu e un ambitios fara tenacitate, de aceea evolutia lui e inversa fata de momentul initial. Pierzand instrumentul de santaj, se resemneaza rapid, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat, accepta sa conduca manifestatia in cinstea rivalului politic, simtind ca protectia femeii e sansa urmatoare a parvenirii. Labilitatea comportamentului sau provine din inteligenta, din repedea adaptare la situatie, fara complexe sau mustrari de constiinta. El e bine pregatit pentru lucrarea vietii politice: are vivacitate, nu se impiedica de considerente morale si e un frenetic al ideilor, delirand cu erori de cultura si gramatica. Demagogia personajului, sugerata si de nume, este principala caracteristica a politicianului, Catavencu devenind astfel un exponent al unei realitati pe care Caragiale o satirizeaza cu ironie vesela.

Farfuridi: intra in aceeasi categorie a demagogului. El este insa un prost de o teribila fudulie. Parerea despre sine este superlativa si si-o marturiseste admirandu-se in ipostazele sale civice („Eu, am n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc in targ.”), si ideologice („iubesc tradarea dar urasc pe tradatori!” sau „tradare sa fie, dar s-o stim si noi'). Insuficienta intelectuala a personajului, obtuzitatea mintii se releva prin totala confuzie semantica si gramaticala a discursurilor, delicioase mostre ale umorului absurd: „Din doua una, dati-mi voie - sustine el cu energie la adunarea electorala din actul al treilea, exprimandu-si opiniunea in chestiunea revizuirii Constitutiunii - ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si anume in punctele esentiale…”

Branzovenescu: alcatuieste un cuplu comic cu Farfuridi. Temperamentului coleric al acestuia i se opune firea mai domoala, mai precauta a lui Branzovenescu, ce functioneaza ca un ecou al lui Farfuridi in gama minora. Ambii traiesc cu spaima ca s-ar putea sa nu fie considerati membri marcanti ai partidului lor, pe care il apara cu fanatism de sciziune si de tradare trimitand „la centru” telegrame „semnate anonim”. Numele lor, „cu rezonante culinare” (G. Ibraileanu), sunt derivate subtil cu sufixe onomastice grecesti sau romanesti, pentru a indica un amestec specific al acestei clientele politice care - indiferent de origine - se bucura de aceleasi avantaje „constitutionale'.

Agamita Dandanache: urmasul prin nume al strasnicului razboinic homeric Agamemnon, cuceritor al Troiei, produce o intreaga „dandana' prin aplicarea rece si cu metoda a „machiaverlacului'. Santajul este pentru el o forma de diplomatie. „Aminteri daca nu-mi dadea in gand asta, nu              m-aledzeam - se explica el - si nu merdzea de loc, neicusorule; fa-ti idee; familia mea de la patuzsopt lupta si da-i si lupta si eu in toate Camerele, cu toate partidele ca rumanul impartial.. sa ramai fara coledzi?'. Dandanache e un stupid peltic si lovit de amnezie, dar mandru de geniul lui: „Asa e, puicusorule, c-am intors-o cu politica?” ii solicita el lui Tipatescu admiratia, convins ca tot chichirezul in politica e sa nu-ti tii cuvantul dat („Eu am promis? cand am promis? cui am promis? te-am promis?') si sa-si pastreze toate armele pentru ca „la un caz iar - pac! - la Rasboiul. In viziunea dramaturgului, Dandanache este „mai prost ca Farfuridi si mai canalie decat Catavencu'.

Cetateanul turmentat: este un tip realmente simpatic, dar nu inocent, pentru ca, desi aduce scrisoarea „andrisantului', o citeste mai intai sub felinar, savarsind una din gravele abateri etice ale lucratorului postal. Staruinta lui in actiune nu provine din responsabilitate, ci e un vechi tic profesional, un automatism redesteptat de bautura. Fostul factor postal, ajuns „apropitar' cu drept de vot la Colegiul llI e un vicios, un turmentat care-si poarta numele, asteptand cu voluptate sa se supuna cuiva care sa-l indrume, avand prin aceasta sentimentul integrarii intr-o lume superioara, in perfecta consonanta cu noua lui stare sociala. Cum Zoe ii va dezlega enigma staruitoarei intrebari „eu cu cine votez?', dand in sfarsit un sens vietii lui, Cetateanul va face din distinsa doamna un obiect de cult, un idol, pentru care bea cu entuziasm electoral „in sanatatea coanii Joitichii! ca e dama buna!'.

Pristanda: este prozaic si practic, miscandu-se in viata dupa principiul nevestei: „Ghita, Ghita, pupa-l in bot si-i papa tot, ca satulul nu crede la al flamand'. Politaiul este tipul omului slugarnic care se comporta ca atare in orice imprejurare. Desi e omul lui Tipatescu, il trateaza cu umilinta si pe Nae Catavencu: „Poftiti, coane Nicule, poftiti si zau, sa pardonati in consideratia misiei mele, care ordona sa fim scrofulosi la datorie'. El simte ca adversarul de azi poate sa fie prefectul de maine, de aceea ii declara mieros: „Eu gazeta d-voastra o citesc ca Evanghelia totdauna; ca nu va uitati la mine adica pentru misie altele am eu in sufletul meu; dar de! n-ai ce face: famelie mare, renumeratie dupa buget mica'. Personajul este admirabil caracterizat verbal. El foloseste frecvent termeni populari, mai ales regionalisme, deformeaza neologismele (bampir, famelie, catrindala, scrofulosi, renumeratie), incalca fara complexe regulile gramaticale, tradandu-si incultura, lipsa de instructie. Repetarea automata a unor cuvinte si replici din vocabularul stapanilor dovedeste dorinta lui servila de a le intra in gratii, dar si caracterul rudimentar al gandirii lui. Ticul sau verbal: curat produce asociatii comice – „curat murdar” - sau il da de gol – „Lasa, Ghita, zice Tipatescu, ai tras frumusel condeiul', „Curat condei' - sau pune sub semnul ridicolului toata mascarada electorala a timpului „curat constitutional”. Numele personajului, luat de la un joc moldovenesc in care se bate pasul intr-o parte si alta fara sa se porneasca niciunde, este de o mare putere de sugestie, potrivindu-se perfect cu siretenia primitiva a lui Pristanda.

NATURA SI MIJLOACELE COMICULUI

Mijloacele de zugravire a epocii apartin unui mare artist comic. In cuprinsul Scrisorii pierdute se intalnesc procedee, motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor.

A.  Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si din prezenta unor grupuri insolite (triunghiul conjugal Zoe – Trahanache - Tipatescu, cuplul Farfuridi - Branzovenescu, diversele combinatii de adversari etc.). Caragiale foloseste scheme tipice, modalitati cunoscute in literatura comica universala, cum ar fi: incurcatura, confuzia, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive, quiproquo-ul (inlocuirea cuiva prin altcineva, substituirea), acumularea progresiva, repetitia, evolutia inversa, interferenta etc. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se bazeaza pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica in care sunt implicate personaje comice, avand idei si un limbaj comic.

nu-ml a ea'. .,.

B. In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, grotesca etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata ele, dar nu iarta trasaturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

C. Exista apoi un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt: avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, laudarosul, pedantul, pacalitorul pacalit, prostul fudul etc. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de generalizare a trasaturilor unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane respective. Caragiale creeaza si el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica, dar eroii lui au intotdeauna numeroase elemente - de situatie sociala si intelectuala, de temperament, de limbaj etc. - care-i particularizeaza, astfel ca nici unul nu seamana cu celalalt. Scriitorul si-a afirmat in dese randuri aceasta viziune asupra personajelor, sustinand ca „natura nu lucreaza dupa tipare, ci-l toarna pe fiecare dupa calapod deosebit; unul e sucit intr-un fel, altul intr-alt fel, fiecare in felul lui, incat nu te mai saturi sa-i vezi si sa-ti faci haz de ei'.

D. Exista, in al patrulea rand, un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Comicul la acest nivel este provocat de:

1. prezenta numeroaselor greseli de vocabular. Cuvintele sunt deformate, mai ales neologismele, din lipsa de instructie si prin mimetism. Deformarile apar prin:

a) pronuntie gresita (famelie, renumeratie, andrisant, pIebicist)

b) etimologie populara (scrofulosi, capitalisti - locuitori ai Capitalei)

c) lipsa de proprietate a termenilor (liber-schimbist inseamna, pentru Catavencu, elastic in conceptii)

2. incalcarea regulilor gramaticale si a logicii. Cele mai obisnuite abateri sunt:

a) polisemia („ne-am racit impreuna')

b) contradictia in termeni („Dupa lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” sau „12 trecute fix”)

c) asociatiile incompatibile („Industria romana este admirabila e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire')

d) nonsensul („Din doua una, dati-mi voie, ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica')

e) truismele - adevarurile evidente (un popor care nu merge inainte sta pe loc” sau „unde nu e moral, acolo e coruptie si o sotietate fara printipuri, va sa zica ca nu le are”)

f) expresiile tautologice („intrigi proaste')

g) constructiile prolixe („eu, care familia mea de la patuzsopt in Camera, si eu ca rumanul impartial, care va sa zica cum am zitein sfarsit sa traiasca”) etc.

3. repetitia aproape obsedanta a unei specificitati de Iimbaj, care deplaseaza atentia de la fondul comunicarii la forma ei. La multe personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun, ele fiind pecetluite in propria lor vorbire. Ticurile lor, rapiditatea anuntului sau incetineala lui, incoerenta gramaticala, ideile naive sau paradoxale denunta un fenomen de inertie intelectuala, de automatism, de alienare. Insuficienta stapanire a limbajului le coboara la adevarata lor valoare, in ciuda orgoliului de care se lasa patrunse pana la ridicol, pentru ca prin limbaj se verifica raportul dintre ceea ce se pretind si ceea ce sunt in fond;

4. nepotrivirea rezultata din interferenta stilurilor. Multe personaje folosesc un registru al limbajului (un stil) in totala contradictie cu situatia concreta a momentului. Catavencu vorbeste in fata lui Pristanda intr-un stil oratoric, sententios, renuntand la stilul obisnuit, familiar de pana atunci (actul ll, scena 7). Consecintele sunt comice, pentru ca se simte imediat nepotrivirea, asa cum se simte si in cazul, cu totul ridicol, in care noul ales, Dandanache, se adreseaza, multimii, care-l aclama, in stilul lui peltic, familiar, incoerent, discursul transformandu-se intr-o bolboroseala de intarziat mintal.

In „O noapte furtunoasa', procedeul interferentei creeaza in intregime un personaj: pe Rica Venturiano, al carui limbaj e o cumulare de stiluri (politic, publicistic, poetic, administrativ) care-l transforma intr-o parodie degenerata a formelor demagogice din epoca.

E. Exista si un comic de nume, de o savoare inimitabila. Modalitatea mai fusese valorificata in teatrul romanesc de Vasile Alecsandri. Tehnica acestuia era insa primitiva, numindu-si eroii transparent: Pungescu, Razvratescu, Lunatescu, Napoila, Clevetici etc. Caragiale dovedeste rafinament si alege nume care sa sugereze dominanta de caracter a personajului, originea sau rolul lui in desfasurarea evenimentelor.

Geniul comic al celui mai mare dramaturg roman este profund original si rezultatele lui tin de o combinare inimitabila a tuturor mijloacelor. G. Calinescu situeaza problema in sfera indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca si lirismul eminescian, constand in caragialism, adica intr-o maniera proprie de a vorbi.”

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 294
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved