POEZIA si PROZA ITALIANA

POEZIA si PROZA ITALIANA

Generatiei urmatoare celei a lui Alberti, generatie nascuta catre jumatatea secolului, ii apartin poetii Florentei guvernate de Lorenzo de Medici, asadar Lorenzo insusi si Poliziano, lirici prin excelenta, si Luigi Pulci, poet satiric. Daca la primul traditia populara si cultura clasica sunt, rand pe rand prezente, determinand 'doua literaturi' diferite in cadrul aceleiasi opere, la celalalt, la Poliziano, domina cultura, iar la ultimul, la Luigi Pulci, spiritul popular. O unitate de formare, si deci de spirit intim al creatiei, este evidenta intre Lorenzo si Poliziano; desi mai putin, ea este totusi prezenta si intre acestia doi si Pulci. Opera lor lirico - epica marcheaza perioada deloc lunga, a guvernarii lui Lorenzo Magnificul, cand Florenta atinge apogeul autoritatii ei politice in Italia.

LORENZO DE MEDICI (1449 - 1492), nepotul lui Cosimo cel Batran, care infrunta foarte de tanar sarcinile conducerii, reusind sa-si inlature adversarii prin pedepsirea prompta a celor ce voisera sa+l loveasca in conjuratia familiei Pazzi (1478), avea o buna cultura clasica necontenit imbogatita prin contactul cu umanistii si artistii care-l inconjurau.

Om de stat, el nu a fost un scriitor amator, ci un scriitor propriu-zis, cu o opera bogata si organic alcatuita. Poetul liric urmeaza, la inceput in Rime, exemplul Dulcelui stil nou si al lui Petrarca; alcatuieste chiar, pentru Frederic de Aragon, cu prilejul calatoriei sale diplomatice in Regatul celor Doua Sicilii, o culegere reprezentativa din lirica secolului precedent. In operele sale mari, Lorenzo urmeaza alternativ traditia populara si exemplul poetilor culti, cu o reusita nu intotdeauna egala ca valoare si diferita ca semnificatie. Sunt mai putin autentice, dar reprezentative pentru Florenta renascentista, cele doua poeme filozofice, ecou al neoplatonismului lui Marsilio Ficino : Altercazione, adica 'Disputa', scris in tertine, si Selve d'Amore, adica 'Padurile iubirii' ; si sunt de o factura mai spontana, nesubordonata unei doctrine, poemul mitologic Ambra, care se inspira din Metamorfozele lui Ovidiu, inchipuind povestea nimfei transformata in stanca si egloga pastorala Corinto, plina de ecouri din Teocrit si din Virgil. Sunt legate de Florenta, uneori de poporul ei cel mai de jos, mai multe compozitii, si anume: poemul I beoni, adica 'Betivanii', scris in tertine, in metrul Divinei comedii, folosit aici cu intentii de parodie, continutul fiind cat se poate de putin edificator, dupa cum se arata chiar in titlul: La Caccia col falcone, 'Vanatoarea cu soimul' scris in strofele mai populare de opt versuri, adecvate temei alese: caci vanatoarea, desi porneste din cercul oamenilor de curte care-l inconjura pe poet, descopera cititorului o lume grosolana; La Nencia da Barberino, 'Nencia din Barberino', poemul in octave in care poetul, zugravind lumea satelor, descrie o lume rustica autentica, lipsita de idila. In cuprinsul acestor opere, Lorenzo incearca sa infatiseze lumea amestecata a orasului si populatia rurala. Acelasi interes pentru publicul larg, pentru oamenii si moravurile Florentei din acei ani il indeamna sa scrie compozitii ocazionale, cantece de carnaval, intre care este pe drept celebru Triumful lui Bachus si al Ariadnei, adevarat imn adus vietii.

O anumita usurinta a versului si o mare pasiune a poeziei il indeamna pe Lorenzo sa scrie poezii religioase, intre care laudele amintind literatura devotiunii ilustrata de un Jacopone din Todi, si drama religioasa, dupa exemplul misterelor franceze, 'sacra reprezentatie' a Sfintilor Ioan si Pavel (Rappresentazione di San Giovanni e Paolo). Omul de stat abil, pe care Machiavelli in Istoriile florentine il va aminti la loc de cinste, nu a fost asadar un diletant, ci un poet autentic de multiple resurse; noblete sufleteasca, acea gentilezza repetat cantata de Dulcele stil nou, reapare in Rimele lui Lorenzo; el insusi este, in actiunea practica de guvernare, o personalitate bine conturata, asumandu-si la un moment dat, in momentul vizitei la Neapole, rolul de arbitru intre principii diferitelor state italiene. Nu-l socotim poet curtean nici in compozitiile filozofice si mitologice; il socotim poet pragmatic, care da Italiei exemplul liricii Renasterii, in care motivul mitologic este perfect adaptat sentimentului modern, al bucuriei vietii in constiinta existentei egal de indreptatite a mortii; si nu putine din versurile Cantecelor de Carnaval poarta, in sensurile lor grave, pecetea crestinismului. Juxtapunerea nu fireasca a filonului popular cu elementul foarte cult prefigureaza aspecte lirice pe care, in poezia italiana, le vor relua Foscolo si D'Annunzio. Pe linia poemelor rustice il vor urma insa, cu egala autenticitate, toti poetii burlesti din secolul urmator, si el insusi in Nencia relua tipuri si procedee ale primilor poeti realisti ai Comunelor, a lui Cecco Angiolieri si a lui Luigi Pulci.

Intre ei se gaseste, infatisat ca unul dintre regii magi, in fruntea cortegiului, Lorenzo insusi; si aproape de el il vedem pe poetul prin excelenta al Renasterii florentine, pe Angelo sau Angiolo Ambrogini, supranumit Il Poliziano (1454 - 1494), dupa locul sau de nastere, oraselul Montepulciano aflat in varful unei coline, in Toscana. Poliziano a fost un poet erudit care, la 16 ani, a tradus primele carti din Iliada. Studiile umaniste, in care a avut maestrii invatati greci, i-au dat pasiunea studiului filozofic; si culegerea de studii in latineste, Miscellanea (1489) ca si ' Prelegerile', Prolusiones, in versuri, cu care isi inaugureaza lectiile atunci cand, in a doua parte a vietii este el insusi profesor la 'Studiu', sunt nu numai opere de riguroasa stiinta a problemelor criticii de text, dar si opere ale unui om de gust, de extrema finete, spirit receptiv fata de poezie, el insusi poet.

Poliziano a fost poet in limbile clasice, scriind versuri in greaca si latina cu aceeasi naturalete ca si in italiana. Natura, frumusetea si iubirea, care inspira tabloul Primavara, al lui Botticelli, revin in toata lirica lui Polizino dobandind uneori, atunci cand li se alatura, ca in amintita elegie, tema mortii, o adancire de sens mai bogata, insumand in ele sentimentul timpului ireversibil si al sfarsitului de neinlaturat, inclus in orice fapta de viata.

Lirica in limba italiana a lui Poliziano cuprinde si numeroase compozitii in gen popular, asa - numite rispetti, si, pe aceeasi linie de inspiratie, balade. Intre acestea din urma, este cunoscuta cea care incepe cu versul: Io mi trovai, fanciulle ('Eu ma aflai, copile', poezie idilica inchipuind iubiri si bucurii campenesti intr-o natura zambitoare; sunt versurile usoare ale lui Poliziano, in care arta rafinata a poetului cult isi ia situatiile si personajele din lumea inchipuita idilic a campurilor.

Aceasta este, de asemenea tonalitatea dominanta a operei principale a lui Poliziano: Le Stanze per la Giostra, adica 'Strofele pentru turnir'. Este un poem ocazional, scris din insarcinarea oficiala a lui Lorenzo, pentru una din acele serbari cu care Florenta Medici-lor se complacea in fictiunea vremurilor cavaleresti: un turnir cavaleresc in care unul din combatanti era Giuliano de Medici, fratele lui Lorenzo. Turnirul are loc la inceputul anului 1475; trei ani mai tarziu, in aprilie 1478, Giuliano este omorat in conjuratia pusa la cale de familia Pazzi. De proportii reduse, 125 de octave in Cartea I, 46 in cartea a II-a, poemul reuneste cantecul naturii si al iubirii peste care coboara presimtirea mortii. Cultura a dat aici poeziei o rezonanta noua, care o individualizeaza precis in cuprinsul artei Quattrocentului. Preceptor, din 1473, al fiilor lui Lorenzo, Piero si Giovani, traind in apropierea permanenta a acestuia, ca secretar al lui, Poliziano paraseste insa in 1479 casa din Via Larga, in urma neintelegerii cu care era privit de Clarice Orsini, mama elevilor sai, nemultumita poate de faptul ca educatia data fiilor sai era dominant clasica. Plecat din Florenta, se opreste la Mantua, unde scrie, in iunie 1480, ca poet protejat al cardinalului Francesco Gonzaga, pentru serbarile prilejuite de o nunta princiara, La Fabula di Orfeo ('Povestea lui Orfeu'), reluand povestirea mitologica in cadrul unei sacra rapprezentazione, a unei drame religioase, amestecand profanul cu sacrul, lumea pagana cu crestinatatea si reusind sa faptuiasca aceasta sinteza prin tema mortii: prezenta, ea inspira nu durerea dramatica sau spaima judecatii din urma, cuprinsa in viziunea crestina, ci doar tristetea in fata neputintei omenesti, cunoscuta si acceptata.

Revenit la Florenta in vara aceluiasi an, Poliziano se va bucura din nou de protectia lui Lorenzo; profesor la Studiul florentin moare in anul cand spre Italia coborau primele trupe cu care regii Frantei aveau sa-si revendice drepturile de mostenire asupra Neapolului si Milanului.

Lorenzo si Poliziano intrunesc in opera lor cele doua linii de dezvoltare ale literaturii italiene, intalnite inca de la inceputurile ei, cea populara si cea culta.

Cu Luigi Pulci (1432 - 1484), care face parte din acelasi cerc al casei Medici-lor, linia populara este din nou, si fara concurensa celeilalte, trasatura definitorie a poeziei florentine. Luigi Pulci este protejat de familia Medici, de Lucrezia Tornabuoni si de fiul ei, Lorenzo Magnificul. In 1476, cand poate opera lui nu mai coincide cu orientarea de cultura neoplatoniciana a cercului mediceu, el paraseste Florenta si intra in serviciul lui Roberto de Sanseverino. Cand, 8 ani mai tarziu moare la Padova, biserica refuza sa-l inmormanteze crestineste, socotindu-l vinovat de erezie. Imitand Nencia lui Lorenzo, Pulci scrie La Beca da Dicomano, adica 'Beca din Dicomano', punand intr-o lumina ridicola lumea satelor toscane, intr-un ton de satira.

Opera ocazionala este poemul in octave, La Giostra, in onoarea turnirului castigat de Lorenzo in 1469.

Continuand si refacand in buna parte poemul cavaleresc al fratelui sau Luca, Ciriffo Calvaneo, Pulci manuieste materia pe care o va relua in propriul sau poem Morgante, opera sa principala si totodata una din cele mai caracteristice ale Renasterii italiene.

Cunoscut sub titlul de Morgante maggiore, 'mai mare', pentru ca s-a publicat initial in 23 de canturi (1482) si doar un an mai tarziu intr-un numar marit de canturi, 28 (1483), poemul cavaleresc eroi - comic al lui Pulci inaugureaza un gen pe care literatura Renasterii italiene il ilustreaza prin excelenta.

Pulci se inspira din asa-numita materia di Francia, poemele cavaleresti di ciclul caroligian.

Doua sunt izvoarele care se pot identifica, cu precizie si anume o versiune grosolana a istoriei lui Roland, intitulata Orlando, pe care Pulci o urmeaza in prima redactare a poemului, de 23 de canturi, si La Spagna in rima, povestirea luptei lui Carol cel Mare contra sarcinilor; dar, depasindu-si modelele, Pulci creeaza personaje si episoade care dau poemului o individualitate marcata. Actiunea graviteaza in jurul lui Roland-Orlando, paladinul regelui francez, indepartat de acesta in urma intrigilor lui Ganelon-Gano. Aventurile lui de lupta se impletesc cu urmarirea fara speranta a Angelicai, fiica regelui saracin, si ele se incheie cu o lupta sangeroasa. Daca in istoria luptelor regasim personajele cunoscute din poemele cavaleresti, inventia lui Pulci sta in episoadele legate de Angelica, in optica diversa careia ii sunt incadrate episoadele cunoscute, in personajele cu totul noi pe care le introduce in actiune, Morgante si Margutte. In povestea Angelicai, frumoasa, chocheta si inconstanta, Pulci a creat un personaj destinat unei indelungi cristalizari: de la ea pornesc in curand si Boiardo, Ariosto, Tasso. Povestea neobositei curse a lui Orlando pentru a dobandi dragostea Angelicai este patrunsa de ironie, si insuccesele viteazului cavaler in fata acestei tinere cochete caracterizeazi umanitatea personajului, in impletirea lui de slabiciune si curaj. Ironia revine, mai puternica, in povestirea, altfel colorata, a episoadelor fixate print-o liun ga traditie. Cu ratiunea sa, omul Renasterii demitizeaza istoria si, folosind modalitattile genului eroi-comic, scriitorul demitizaza continutul poemelor cavaleresti: in locul episodului sublim al mortii lui Roland, povestea luptei este alcatuita din multimea episoadelor de amanunt care, introducand, in comparatii, termeni surprinzator de prozaici, creeaza, prin contradictie fata de imaginile consacrate, imagini rizibile, vulgare, grotesti. Este anulata aici o intreaga traditie de idealizare a luptei cavaleresti, si demitizarea ei, se vadeste insa mai ales in partea de inventie a poemului, in personajele si episoadele noi.

Morgante si Margutte: primul, un urias pe cat de enorm, pe atat de bland si devotat, pe care Orlando il intalneste in peregrinarile lui, si care apoi il urmeaza cu fidelitate purtand ca singura arma o nemasurata limba de ceasornic; al doilea, mai putin mare ca trup, o jumatate de urias, dar rau si ticalos, batjocoritor si cinic, siret si pungas; iar daca cel dintai, in devotamentul lui neclintit fata de Orlando, aminteste bunatatea si simplitatea omului din popor, celalalt reprezinta spiritul rebeliunii, negatia perpetua, intoleranta batjocoritoare fata de omenie si de mila. Margutte este de cele mai multe ori purtatorul de cuvant al autorului care, prin intermediul lui, isi exercita de-a lungul poemului satira sa anticlericala, dar moare de ras, doborat de propria lui veselie batjocoritoare; si aceasta inseamni, poate, pentru autor, ca rasul insusi sau negatia au o functie limitata dincolo de care se impune fapta pozitiva, constructia.

In comparatie cu un Poliziano si cu ceilalti umanisti primiti in casa Medici-lor, Pulci era lipsit de cultura clasica, fiind, prin gust si prin formatie, apropiat de literatura de filon popular.

I se atribuie lui Pulci alcatuirea unor repertorii de cuvinte care ii serveau in scrierea poemului si ele dovedesc intimitatea lui cu graiul florentin; multe versuri din Morgante apar ascunse pentru cititorul neavizat, cuprinzand aluzii la oameni si fapte cunoscute unui cerc de prieteni si pentru a caror intelegere astazi ne lipseste cheia necesara; alteori insa, obscuritatea versului este doar a cuvintelor, foarte locale si populare.

Si pe aceasta cale, Pulci se alatura lui Lorenzo, autor al Nenciei, dar poemul eroi-comic, prin obiectul satirei lui in cuprinsul traditiei populare, depaseste sfera circumscrisa a realismului burlesc, deformand, prin caricatura, oameni si moravuri contemporane; el cuprinde, asadar, in aceeasi optica demitizanta, o intreaga societate cu idealurile ei.

Poemul eroi-comic putea sa apara la Florenta care-si dobandise institutiile republicane printr-o lupta continua impotriva realitatilor feudale; Giovanni Villani, in Cronica sa, enumera toate familiile feudale care, pentru a supravietui pierderii feudelor lor, fusesera nevoite sa se integreze oranduielilor Comunei, si vorbeste cu indignare de aceia care, imbogatindu-se, transplantau la oras moravuri si privilegii feudale. 'Legiuirile dreptatii' incercasera sa interzica celor care descindeau din feudali accesul la functiile publice, dar nu avusesera putere decat doi ani, fiind inlocuite cu un compromis in favoarea aceleiasi clase.

Rasul batjocoritor al lui Pulci se adresa deci unei lumi care fusese invinsa in structura ei de baza dar, cu toate ca relatiile feudale fusesera inlaturate, ea continua sa existe potential. Pe de alta parte, marea burghezie bancara era clasa conducatoare a Florentei, si acest privilegiu al ei, privilegiul puterii, amintea usor de privilegiile 'magnatilor' din vremea lui Dante. Aroganta acestei burghezii se insotea cu gusturi de lux si obiceiuri nobiliare care aminteau trecutul feudal, anterior Comunelor; giostrele, serbarile cavaleresti din vremea Medici-lor, care trebuiau sa dea stralucire Florentei burgheze si decurgeau cu fast si gravitate, se inspirau din poemele franceze ale Evului Mediu. Poemul eroi-comic avertiza, asadar, impotriva ridicolului unor modele pe care contemporanii le imitau cu seriozitate si convingere; el cuprindea in satira lui si lumea laica, a cavalerilor, si cea religioasa, a clerului.

Izolarea lui Pulci in cercul literatilor florentini indica o inegalitate de cultura dar si o diferenta de conceptie: fata de umanisti, cu gandirea lor de orientare mistica hibrida, neoplatoniciana si crestina, Pulci era un spirit laic, rationalist si lucid. Continutul eroi -comic al poemului sau nu urmareste pragmatic efectul satiric, si gluma sau intamplarea caraghioasa inventate de Pulci nu au o finalitate constient antifeudala; dar un intelectual florentin, cum era Pulci, pentru care cultura clasica nu intuneca traditia populara si prezentul, nu putea sa priveasca astfel lumea de fantezie a poemelor cavaleresti.

In Pulci se concentra, asadar, un mod de gandire laic acumulat de-a lungul mai multor generatii de negustori si de bancheri dispusi sa se amuze cu aventurile cavaleresti, dar sa nu creada in ele, sa pretuiasca, asadar, bunul simt si actiunea, 'virtutea' machiavellica si stiinta de a-si conduce propria soarta, mai mult decat peregrinarile fara folos ale paladinilor regelui francez.

In cuprinsul acestei dezvoltari a spiritului laic se inscrie si opera lui Leonardo Da Vinci (1452 - 1519). Toscan, nascut la Vinci, invatand pictura la Florenta in atelierul lui Verrocchio, Leonardo este inginer si inventator tehnic, este naturalist, geolog si anatomist. Desenele lui artistice ne descopera cunostintele pe care le avea despre corpul omenesc; desenele tehnice si proiectele de masini ne arata numeroasele aplicatii tehnice pe care le incearca: insemnarile, prozele fragmentare care alcatuiesc opera sa scrisa expun cunostintele lui despre natura si om; el insusi isi spune insa 'om fara carte' - uomo sanza lettere - pentru ca ii lipseste cultura clasica a umanistilor. Stiinta sa, el o extrage din cunoasterea naturii, din experienta si experiment, din rationamentul matematic; socoteste experimentul drept ' adevaratul maestru' al cunoasterii naturii, dar considera ca structura acesteia nu poate fi cunoscuta decat prin cunoasterea raporturilor matematice dintre elementele si fenomenele ei. Observator al naturii, considera cunoasterea empirica drept prima treapta a cunoasterii rationale care descopera legile fenomenelor si ordinea interna a universului. Leonardo traieste la Florenta, dar nu gaseste aici conditiile de lucru cele mai propice. Epistola pe care o adreseaza la un moment dat lui Ludovic Maurul, ducele Milanului, oferindu-i serviciile sale de inginer si inventator de masini razboinice, arata ca micile state ale peninsulei, prin teritoriile si nevoile lor limitate, ingradeau posibilitatile de lucru indeosebi in domeniul cercetarii naturii. Se adauga, la sfarsitul secolului situatia politica si militara care se agraveaza; Leonardo, care isi ofera serviciile de inginer principelui celui mai puternic, Maurului, accepta in sfarsit oferta adversarului si invingatorului acestuia, Francisc I; este oaspetele acestuia, gazduit in castelul de la Cloux, pe Loira, si moare intr-un exil voluntar la care alti intelectuali italieni vor fi constransi la randul lor. Leonardo a creat, dupa Dante, cea dintai terminologie stiintifica in limba italiana, tehnicizand sensul unor cuvinte de lexic comun si obtinand denumirea specializata a unor fenomene din natura sau a unor procese fiziologice; in explicatia procesului optic al vederii sau in descrierea unor aspecte de ordin geologic, termenii stiintifici introdusi de Leonardo imbogatesc si ridica valoarea limbii 'vulgare'.

Manuscrisele lui cuprind repertorii de cuvinte italiene cu traducerea lor in italiana; desi prezinta numeroase caractere dialectal florentine, limba literara isi extinde, prin opera lui Leonardo, domeniul de intrebuintare. Terminologia stiintifica din Convivio cuprindea in primul rand astronomia si fizica; Leonardo isi adauga sectorul stiintelor naturii, geologia, anatomia si fiziologia organelor de simt; iar in Tratatto sulla pittura, 'tratatul despre pictura', singura opera incheiata de el, fragmentele ei componente formand un tot organic, se adauga la cele de mai sus unii termeni privind artele plastice. Tratatul intregeste astfel, si pe plan lingvistic, opera mai veche a lui Cennio Cennini, mentionata cu alt prilej, despre tehnica diferitelor arte figurative.

Prin scriitorii aratati mai sus, Florenta se dovedeste a fi centrul de viata cel mai inaintat al Italiei, si aceasta se verifica in toate planurile culturii pe care ea o promoveaza. Renasterea etic-filozofica, semnificand noua pretuire a vietii, este prezenta in lirica umanista a lui Lorenzo si Poliziano, de tematica neoplatoniciana cea dintai, si folosind motivul mitologic in scop figurat, reprezentand asadar sentimente moderne, cealalta.

Renasterea gnoseologica, semnificand efortul spre cunoasterea libera a lumii prin experienta si ratiune ceea ce implica, la Pulci, critica, satira, parodia, si se infaptuieste la Leonardo, in planul cercetarii practice, constituie laolalta punctul de plecare al Renasterii europene: lirica franceza, a Pleiadei, romanul satiric a lui Rabelais si critica fictiunilor cavaleresti din Don Quijote, in fine principiile cunoasterii prin experienta, formulate de Francis Bacon, isi au izvorul in cultura umanista a Florentei.

In celalalte centre ale Peninsulei, spiritul Renasterii se afirma in primul rand in poezia, de esenta lirica, chiar daca genul abordat este cel epic sau dramatic; opera lui Boiardo la Ferrara si a lui Sannazaro la Neapole apartin literaturii umaniste ilustrate in acelasi timp de Lorenzo si Poliziano.

Matteo Maria Boiardo (1441 - 1494), conte de Scandiano, este intre oamenii cei mai apropiati de familia de Este care guverneaza Ferrara. Curtea ducilor de Este avea un centru de cultura umanist, creat de Giorgio Aurispa.

Traditiile oranduielilor republicane erau la Ferrara mai putin puternice decat la Florenta si Estenzii se bucurau de autoritate. Bogatia si relativa pace interna favorizau gustul serbarilor de curte, literatura cavalereasca de izvor francez era larg raspandita in tot nord - estul peninsulei si, in prelucrarile ei variate, ea era prezentata in biblioteca Estenzilor si placea oamenilor de curte. Boiardo, autor al poemului despre indragostirea lui Orlando, va fi exponentul acestora. Opera lui cuprinde obisnuitul Cantonier, cu titlul dat de autor, in latineste, pe urmele lui Ovidiu, Amorum libri tres, adica cele "Trei carti ale Iubirii". Inchinate soartei schimbatoare a iubirii pentru Antonia Caprara, cele 50 de sonete si alte 10 compozitii in metru diferit alcatuiese o opera de sentiment spontan, lipsite fiind de imitatia servila vreunui model. Boiardo scrie in latineste alte culegeri de versuri, ca Pastoralia si Epigrammata; compune, spre gloria ducilor de Este, Imnurile.

Boiardo este insa mai ales autorul poemului cavaleresc in octave Orlando innamorato; primele doua parti, sau carti, cum sunt numite, au aparut in 1483; a treia, ultima, intrerupta la cantul al IX - lea, este neterminata. Urmand, ca si Pulci, prelucrarile italiene ale poemelor carolingiene, de mult amestecate cu romanele cavaleresti bretone, Boiardo realizeaza sinteza artistica a celor doua cicluri epice. Aventurile paladinilor lui Carol cel Mare graviteaza in jurul Angelicai, fiica regelui Galafron; Orlando, care o urmareste cu dragostea lui nu izbuteste sa o cucereasca; devenit rival al lui Rinaldo, este gata sa se lupte cu el pentru tanara fata, cand regele Frantei intervine si-i desparte, hotarand ca Angelica sa fie a aceluia dintre cei doi care se va arata mai viteaz in prima batalie ce avea sa urmeze.

Povestirea se intrerupe aici, si ultima octava, a 25 - a, din cantul al IX - lea al partii a III - a, spune ca pricina acestei opriri este coborarea lui Carol al VIII - lea in Italia si apropierea trupelor lui de Florenta; foarte curand dupa aceea, Boiardo murea.

"Materia Frantei", cum erau numite laolalta poemele ciclurilor cavaleresti, oferise lui Pulci subiectul unei povestiri caricaturale, in care vitejiile cavalerilor deveneau ispravi ridicole, personajele isi pierdeau gravitatea si faptele lor, solemnitatea; Boiardo nu coboara cavalerismul in planul inferior al cotidianului; Orlando isi pastreaza la el gravitatea, lupta lui este eroica; iar Angelica nu aminteste prin nimic pe femeia - inger.

Poemul semnifica idealul Renasterii, dar pe alt plan decat poemul lui Pulci; aici ea inseamna valorile noi recunoscute vietii: bucuria dragostei, admiratia frumusetii feminine, sentimentul naturii, impacarea si linistea in mijlocul ei suntem, cu Boiardo, intr-o lume fermecata: in sensul propriu al cuvantului, caci nu lipsesc episoadele de basm, al grotei fermecate strajuite de zana Morgana, al bauturii magice care produce dragostea; dar mai ales in sensul figurat: caci puterea dragostei inlatura orice sentiment josnic si intre saraci si crestini dispar urile si razboiul, Orlando si Agramante sufera si se lupta cu aceeasi vitejie pentru Angelica. Creand personajul acesteia, Boiardo l-a folosit drept catalizator: in prezenta Angelicai se dezvaluie umanitatea comuna tuturor oamenilor si prezenta ei este in acest sens binecuvantatoare; ea nu mai este entitatea supraumana, legatura dintre om si creator ci, cu egala valoare dar actionand iminent, ea este, prin dragostea pe care o trezeste, impulsul spre afirmarea deplinei nobleti umane. Folosind octava traditional populara a compozitiilor epice, Boiardo a dat poemului fluenta si simplicitate; ti, artist prin excelenta, a creat imaginea incantatoare a lumii cavaleresti, urmand fictiunea conventionala pusa in circulatie de literatura evului mediu romanic.

Cu Jacopo Sannazaro (1458 - 1530) ne aflam intr-un alt centru de cultura al Peninsulei, la Neapole, unde, o data cu instaurarea dinastiei de Aragon si cu domniile lui Alfons cel Marinimos (1416 - 1458) si a lui Fernand I (1458 - 1494), se dezvolta o bogata cultura.