Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE


AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


STILURILE FUNCTIONALE - STILUL BELETRISTIC (ARTISTIC)

Literatura romana


loading...



DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Paralela intre doua texte poetice moderniste: Testament de Tudor Arghezi si Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga
Exemplifica trasaturile prozei fantastice, prin referire la o opera literara studiata
DORINTA - MIHAI EMINESCU
SARA PE DEAL
Lumina si eul modelator
SCRIE UN ESEU DE 2 – 3 PAGINI, IN CARE SA PREZINTI, COMPARATIV, DOUA PERSONAJE DINTR-O COMEDIE STUDIATA
Camil Petrescu - DANTON
Comediile D-lui I.L.Caragiale(1855) - Titu Maiorescu
Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic eminescian: Lacul de Mihai Eminescu
Povestea lui Harap Alb (Tema Basmului, Structura)

TERMENI importanti pentru acest document

: stilul beletristic : exemplu de text artistic (beletristic) : stilul publicistic eseu : argumentare stil beletristic :

STILURILE FUNCTIONALE

Stilurile functionale reprezinta varietati ale limbii literare, diferentiate ca urmare a folosirii lor in sfere distincte de activitate sociala. Fiecare stil se constituie intr-un model ce exercita o anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor, care isi adapteaza forma comunicarii in functie de conditiile concrete in care aceasta are loc. Stilurile s-au constituit intr-o anumita etapa de evolutie a limbii literare si a culturii romanesti, interactionand permanent si influentandu-se reciproc.

STILUL BELETRISTIC (ARTISTIC)

Este specific domeniului literaturii, esteticului.

Daca in celelalte stiluri esentiala este transmiterea informatiei, in stilul beletristic aceasta este inlocuita de generarea emotiei, de promovarea sensibilitatii si a imaginatiei receptorului.

Forma are un rol fundamental in constituirea sensului, cuvantul fiind intrebu­intat cu sens figurat si plasat in contexte expresive cu o mare forta de sugestie.

Caracteristica generala a acestui limbaj este libertatea pe care poetul/scriitorul si-o poate lua fata de normele limbii, avand dreptul sa le incalce sau sa le modifice in acord cu intentiile sale estetice.

In stilul artistic, comunicarea nu este neaparat expresia unei realitati concrete, verificabile, ci a unei lumi imaginate de autor, generate de fictiunea creatoare.

Stilul artistic este permeabil tuturor mijloacelor de expresie, indiferent carui stil functional i-ar apartine; odata patrunse in limbajul beletristic, ele isi pierd functia specifica de comunicare si dobandesc functie estetica.

Din punct de vedere, fonetic/prozodic, opera literara/poezia este rezultatul unei prelucrari din partea artistului, care va incerca sa obtina efecte ritmice si eufonice deosebite.

Din punct de vedere morfologic, scriitorul are libertatea de a plasa in context artistic forme flexionare neuzuale, arhaice, regionale, populare etc., nereco­mandate in general de limba literara, sau chiar sa modifice/sa creeze el insusi cuvinte si expresii noi.

La nivel semantic, observam in literatura, mai ales in poezie, permanentul contrast intre sensul propriu al cuvantului si sensurile denotative, figurate, create de artistul insusi, sub forma figurilor de stil (metafora, epitet, comparatie, personificare etc.).

Daca avem in vedere faptul ca limbajul poetic este practic nelimitat, se poate spune ca poezia/literatura nu are un lexic specializat; mai mult chiar, in lirica moderna nu se mai face distinctia intre cuvintele „poetice” si cele „nepoetice”, artistul folosind in opera orice cuvant, de la regionalism pana la argou, de la arhaism pana la neologismul de ultima ora.

Topica este subiectiva, atipica, dictata de rezonantele interioare ale cuvintelor, si nu de regulile gramaticale; punctuatia dobandeste si ea valori stilistice.

Modalitatile de comunicare sunt naratiunea, descrierea, dialogul, monologul scris si monologul oral.

Avand ecouri profunde si de durata in constiinta vorbitorilor, creatiile artistice contribuie decisiv la educarea gustului publicului, la formarea si dezvoltarea limbii literare, incat vorbitorii ajung sa confunde uneori limba literara cu limba literaturii artistice.

Daca avem in vedere distinctia facuta de Tudor Vianu in Dubla intentie a limbajului si problema stilului intre functia tranzitiva si cea reflexiva a limbajului, se observa cu usurinta predominanta functiei reflexive asupra celei tranzitive, deoarece poetul isi exprima propria subiectivitate, lumea interioara, filtrata prin constiinta estetica.

STILUL TEHNICO-STIINTIFIC

Indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii, fiind reprezentat de totalitatea lucrarilor de stiinta sau de popularizare a acesteia, precum si de texte ce cuprind aplicatii tehnico-stiintifice.

Sunt respectate normele limbii literare.

Comunicarea este, in general, lipsita de incarcatura afectiva, exceptie facand lucrarile/ interventiile apartinand unor domenii precum istoria, psihologia, filosofia etc., in care obiectivitatea se impleteste uneori cu note polemice, ironice, satirice care sa sustina punctul de vedere al autorului/vorbitorului.

Accesibilitatea este relativa, deoarece textele se adreseaza unui public specia­lizat, cunoscator al domeniului respectiv.

Limbajul se distinge prin claritate, precizie si proprietate a termenilor.

Textul stiintific include uneori si mijloace auxiliare, extralingvistice, precum scheme, tabele, diagrame, fotografii, harti, formule, grafice etc.

Vocabularul este specializat, bogat in neologisme de circulatie internationala, iar majoritatea termenilor sunt monosemantici.

Citatul reprezinta, de asemenea, o trasatura a stilului stiintific, avand rol de argument sau de material demonstrativ.

Intonatia este in generai neutra, rareori interogativa sau retorica.

Persoana I singular, specifica limbajului artistic, este frecvent inlocuita cu persoana I plural (pluralul autorului).

Comunicarea este deseori intrerupta prin digresiuni care contin explicatii sau argumentari suplimentare.

Modalitatile de comunicare sunt monologul scris si oral, dialogul oral.

STILUL JURIDICO-ADMINISTRATIV (OFICIAL)

Indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale, fiind reprezentat de o categorie larga, precum legile, hotararile judecatoresti, regulamentele de functionare a diverselor institutii, documentele politice, discursurile parlamen­tare, corespondenta oficiala, petitiile si memoriile cetatenilor etc.

Se respecta strict normele limbii literare.

Textele au caracter obiectiv, impersonal, neutru din punct de vedere expresiv, lipsit de incarcatura afectiva.

Limbajul este accesibil, clar, precis, fara a lasa loc interpretarilor arbitrare.

Sunt prezente cliseele lingvistice, formule stereotipe care au rolul de a tipiza limbajul.

Lipsesc mijloacele de expresie figurata, lexicul afectiv sau topica subiectiva.

Sub aspect morfologic, se observa folosirea infinitivului cu valoare de imperativ („A se revedea incadrarea”), a viitorului cu valoare de imperativ („Elevii vor purta ecusonul si uniforma”), a reflexivului pasiv („Se convoaca adunarea actionarilor”), a unor forme verbale impersonale („Vi se aduce ia cunostinta”, „Este necesar sa”).

Se observa preferinta pentru anumite adverbe, prepozitii, locutiuni si expresii precum „conform”, „in conformitate cu”, „in calitate de”, „drept care” etc.

Modalitatile de comunicare sunt monologul scris si oral, dialogul scris (corespon­denta oficiala) si oral.

Compuneri/texte specifice stilului juridico-administrativ (oficial): adeverinta, adresa, articol de lege, cerere, certificat, dare de seama, decizie, mandat postal, proces-verbal, curriculum vitae, referat, raport.

STILUL PUBLICISTIC

Este specific mass-media (ziare, reviste, emisiuni de radio si televiziune etc.), avand ca scop principal informarea opiniei publice, iar ca efect si formarea acesteia.

Este o sinteza a subiectivitatii cu obiectivitatea, a componentei afective cu cea intelectuala, a tranzitivitatii cu reflexivitatea, mesajul sau informatia propriu-zisa fiind dublate de exprimarea unei opinii relativ subiective a celui care genereaza mesajul.

Exista o varietate exceptionala de compuneri/texte publicistice: articol, comen­tariu, cronica, cuvantare, declaratie, interviu, manifest, editorial, reportaj, stire, reclama, masa rotunda etc.

Orice comunicare publicistica este expresia implicita a unei atitudini, a unei tendinte exprimate in mod evident sau doar sugerate.

Vocabularul este extrem de divers, stilul publicistic putand fi considerat, din acest punct de vedere, aproape o sinteza a celorlalte stiluri daca avem in vedere ca imbina exprimarea oficiala cu cea familiara, tonul obiectiv, stiintific cu expresia subiectiva, dominata de sensibilitate.

Varietatea formelor de expresie ale stilului publicistic este motivata de diversi­tatea temelor abordate, dictate de viata social-politica, de cultura, de moda timpului, de curentele de gandire specifice anumitor epoci, de dominantele psihologice ale individului la un moment dat etc.

Materialul lingvistic este adesea insotit de mijloace extralingvistice: foto­grafii, caricaturi, tabele, harti, statistici, grafice etc.

Normele limbii literare sunt, in general, respectate, aceasta caracteristica fiind obligatorie, daca avem in vedere influenta imediata, directa a mass-media asupra publicului, care, de multe ori, ia ca model limbajul publicistic.

Fiind cel mai dinamic dintre toate stilurile functionale, stilul publicistic este extrem de sensibil la modificarile de expresie ale diverselor perioade, devenind astfel o sursa de inovatie lingvistica, de raspandire si impunere ale neologismelor.

De la stilul artistic, mass-media imprumuta diverse mijloace de emotionare si de convingere ale publicului: lexicul figurat, exclamatia interogativa si excla­mativa, digresiunile, enumeratiile, repetitiile, inversiunile, umorul, satira, ironia, vorbirea directa si cea indirecta, citatul etc.

O trasatura esentiala este accesibilitatea, deoarece receptorii sunt diferiti ca educatie, cultura, provenienta sociala.

Titlul are un rol covarsitor in captarea atentiei si in convingerea publicului, alaturi de imaginile care pot insoti textul propriu-zis.

CALITATILE GENERALE ALE STILULUI

CLARITATEA

Consta in formularea si exprimarea limpede a gandurilor si sentimentelor, astfel incat receptorul sa inteleaga cu usurinta mesajul.

La nivelul continutului presupune inlantuirea logica a ideilor, iar la nivelul formei, selectarea si constituirea unor structuri care sa nu permita interpretarea arbitrara.

Claritatea este o consecinta a gandirii limpezi si coerente, asa cum arata si clasicul Boileau: „Ce que l’on conçoit bien s’énonce clairement” („Ceea ce este limpede gandit se exprima cu claritate”).

Trasaturi opuse claritatii sunt:

a. obscuritatea - mesajul nu este inteles din diferite motive: pronuntie incorecta, folosirea unor cuvinte necunoscute (arhaisme, neologisme, regionalisme etc.), a unor sensuri, forme sau structuri sintactice necunoscute sau neobisnuite pentru receptor: „Eu, domnule prezident, vine dumnealui la mine, care venea seara ca amic, incat era si dumneaei care, nu este amica, si ati chemat-o dumneavoastra martor ca a fost acolo si poate sa jure cum s-a intamplat” (I. L. Caragiale);

b. nonsensul presupune o contradictie logica, incat formularea sau continutul devin absurde: „Din doua una, dati-mi voie, ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica” (I. L. Caragiale);

c. paradoxul presupune o opinie contrara celei generale acceptate sau o contradictie fata de uzul curent, astfel incat receptorul, este surprins: „Cine ar putea sa spuna/ Cate secoli au trecut/ De-o luna; / De cand nu te-am mai vazut? (G. Topirceanu);

d. echivocul reprezinta o comunicare ce poate fi interpretata in mod diferit din cauza folosirii defectuoase a punctuatiei: „Vreau ce mi se cuvine in orasul acesta de gogomani unde eu sunt cel dintai intre fruntasii politici” (I. L. Caragiale);

e. truismul consta in comunicarea unor adevaruri evidente, banale, cunoscute de toata lumea, incat transmiterea lor incarca inutil comunicarea: „Un popor care nu merge inainte sta pe loc” (I.L. Caragiale);

f. pleonasmul consta in repetarea aceleiasi idei prin cuvinte diferite: abis adanc, primele inceputuri, foarte superior etc.;

g. tautologia presupune repetarea aceluiasi cuvant in pozitii sintactice diferite: „Muierea-i tot muiere.”; Scoala este scoala si distractia este distractie etc.;

h. ermetismul consta in utilizarea intentionata a unui sistem de metafore diferit de cel traditional (Ion Barbu).

PROPRIETATEA

Presupune concordanta deplina intre continut, expresie si intentie.

Consta in folosirea celor mai potrivite mijloace lingvistice pentru exprimarea ideilor si sentimentelor.

Lipsa de proprietate consta in intrebuintarea gresita/nepotrivita a cuvintelor, a sensurilor, a constructiilor:

Autobuzul a ajuns in statiune (= statie).

Popescu a preluat astazi functiunea de director ( = functia).

Elevii sunt in masura sa castige meciul (= pot).

PRECIZIA

Consta in folosirea riguroasa a mijloacelor lingvistice necesare pentru expri­marea ideilor si sentimentelor.

Presupune organizarea clara si logica a intregului, fara repetitii sau abateri inutile si gresite.

Opuse preciziei sunt:

a. prolixitatea - consta in utilizarea inutila a unui numar prea mare de cuvinte, tradand o gandire lipsita de contur, confuza si nedisciplinata: „Eu, care familia mea de la patuzopt in Camera, si eu ca rumanul impartial, care va sa zica cum am zite in sfarsii, sa traiasca” (I. L. Caragiale);

b. digresiunea - este o abatere de la ideea centrala a comunicarii, constand in dezvoltarea, voluntar sau involuntar, a unor idei paralele sau suprapuse ideii centrale: „Ma recomand Tarsita Popeasca, vaduva lui priotu Sava de la Caimata, care a daramat-o Pache cand a facut bulivardul al nou, si fiu-meu, Lae Popescu” (l.L. Caragiale).

CORECTITUDINEA

Presupune respectarea normelor limbii literare in organizarea comunicarii. Regulile limbii literare sunt de mai multe feluri: sintactice, morfologice, lexicale, fonetice.

Abaterile de natura sintactica cele mai frecvente sunt: solecismul, anacolutul si elipsa.

a. Solecismul este o greseala de natura sintactica, privind lipsa de acord in interiorul propozitiei sau folosirea gresita a locutiunilor conjunctionale in fraza: „Este o criza, ma-ntelegi, care poti pentru ca sa zici ca nu se poate mai oribila” (I. L. Caragiale).

b. Anacolutul consta in suspendarea unei constructii sintactice incepute si continuarea ei cu o alta constructie, care nu o continua logic si gramatical pe prima (vezi partea a III-a).

c. Elipsa inseamna suprimarea dintr-un enunt a unuia sau a mai multor constituenti, motivata de economia exprimarii (vezi partea a III-a).

Corectitudinea fonetica presupune rostirea cuvintelor in conformitate cu normele de pronuntare ale limbii literare: chiftea/piftea, picior/chicior, vacile/vacele, gainile/gainele, bleumarin/bleumaren; unele din aceste situatii sunt generate tocmai de intentia vorbitorilor de a nu face greseli de pronuntie, intentie nedublata insa de cunoasterea normelor fonetice (hipercorectitudine fonetica).

Corectitudinea morfologica inseamna folosirea formelor gramaticale ale cuvin­telor in conformitate cu normele morfologice ale limbii literare: inghetate/inghetati, tavi/tave, clasa intai/clasa intaia, mi-ar placea/mi-ar place, va dispa­rea/va dispare, nu face!/nu fa!, nu zice!/nu zi!, solutii indelung cautate/solutii indelungi cautate etc. (vezi partea a III-a).

Corectitudinea in vocabular (lexic) consta in utilizarea cuvintelor cu sensul exact, al acestora; un mare numar de greseli in domeniul lexicului este cauzat de etimologiile populare, care afecteaza mai ales neologismele (vorbitorul nu cunoaste sensul exact al cuvantului si il asociaza, pe baza structurii sonore, cu sensul altui cuvant, cunoscut): „boliclinica” in loc de policlinica (de la cuvantul boala), „primitiv” folosit cu sensul de „primitor” (de la verbul a primi) etc.

PURITATEA

Inseamna corectitudinea idiomatica, respectiv utilizarea mijloacelor lingvistice (foneme, cuvinte, sensuri, forme, structuri) consacrate prin uz, admise de limba literara.

In cazul comunicarii orale, puritatea este data de uzul curent al limbii, in cazul celei scrise, de traditia literara.

Abaterile de la puritate sunt date de folosirea unor cuvinte, sensuri si con­structii arhaice, neologice, populare, regionale, argotice in contexte nepotrivite sau atunci cand exista termeni consacrati de uzul limbii pentru a exprima intentiile vorbitorului.

Tot o abatere de la puritate sunt si modificarile metaplastice: proteza (alamaie), epenteza (intinerar), paragoga (speciment), afereza (starnpara-te), sincopa (propiu), apocopa (un’ te duci), inlocuiri de sunete – forma dialectala in locul celei literare (vazduhul tamaiet), metateza (bonlav) etc.

Daca abaterile, respectiv modificarile mentionate mai sus sunt folosite in scopuri expresive, ele reprezinta licente.

CALITATILE PARTICULARE ALE STILULUI

NATURALETEA

Consta in exprimarea fireasca, degajata, lipsita de constrangeri. Presupune stapanirea perfecta a sensurilor limbii si stapanirea obiectului comunicarii.

Opuse naturaletii sunt afectarea (intrebuintare cautata a unor cuvinte si constructii pretentioase) si emfaza (folosirea de cuvinte pretioase, menite sa epateze, sa impresioneze ascultatorul), ambele avand drept consecinta un stil declamator, bombastic, nefiresc, greoi.

SIMPLITATEA

Consta in evidentierea, in comunicare, a valorii sugestive a cuvintelor/formelor/structurilor simple, apartinand segmentelor de limbaj accesibile tuturor vorbitorilor.

Opus simplitatii este simplismul, efect al superficialitatii in abordarea atat a realitatii ce face obiectul comunicarii, cat si a resurselor limbii.

ARMONIA

Consta in realizarea unui acord perfect intre partile intregului, astfel incat fluxul comunicarii sa se distinga prin echilibru, cadenta, ritm, eufonie.

Opusa armoniei este cacofonia, efect al folosirii apropiate a unor sunete/grupuri de sunete care cauzeaza sonoritati neplacute (vezi partea a III-a).

DEMNITATEA

Consta in folosirea cuvintelor si expresiilor admise de simtul cultivat al limbii, evitandu-se cuvintele/expresiile necuviincioase, vulgare, grosolane.

RETORISMUL

Consta in imprimarea unei note avantate, retorice, persuasive comunicarii, obtinandu-se astfel efecte imediate in randul auditorilor.

FINETEA

Consta in exprimarea subtila a mesajului, prin intermediul sugestiei si al aluziei.

UMORUL

Consta in surprinderea si reliefarea, cu ingaduinta, a aspectelor ridicole, neplacute ale vietii, intr-o tonalitate care poate evolua de la exprimarea joviala, hazlie pana la umorul negru, tragic sau absurd.

IRONIA

Inrudita cu umorul, ironia consta in surprinderea si dezaprobarea, sub masca persiflarii, autoironiei, sarcasmului, malitiozitatii, zeflemisirii, a aspectelor negative ale vietii, intr-o maniera disimulata.

CONCIZIA

Consta in folosirea mijloacelor lingvistice strict necesare pentru exprimarea ideii dorite.

Opusa conciziei este exprimarea prolixa, pletorica si confuza, care abuzeaza de elemente si structuri lexicale.

ORALITATEA

Consta in utilizarea particularitatilor limbii vorbite intr-un anumit mediu social.

Implica prezenta imperativelor, vocativelor, interjectiilor, interogatiilor, locu­tiunilor si expresiilor, a termenilor familiari etc.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1742
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved