Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Tema istoriei

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
SCRIE UN ESEU ARGUMENTATIV, DE 2 -3 PAGINI, DESPRE PRINCIPALELE COMPONENTE DE STRUCTURA, DE COMPOZITIE SI DE LIMBAJ ALE UNUI TEXT NARATIV APARTINAND R
NEGUSTOR LIPSCAN (HANU ANCUTEI)
AUTOBIOGRAFIA
Toma Alimos - povestire - caracterizarea personajelor
Gheorghe Asachi
Compuneri - BUNICA MEA
NUVELA ISTORICA - COSTACHE NEGRUZZI - ALEXANDRU LAPUSNEANUL
Stirea
Tema si viziunea despre lume intr-un text narativ pasoptist: Alexandru Lapusneanul de Costache Negruzzi
GLOSSA

Tema istoriei

Literatura de inspiratie istorica va capata o puternica inflorire indeosebi la scriitorii generatiei pasoptiste.



Istoria a fost fructificata pentru ca trecutul sa dea pilda prezentului decazut, modele insufletitoare, demne de urmat. Astfel literatura se constituie intr-un „dialog permanent cu istoria” . Evident ca o anumita formula de arta oratorica, impusa de imprejurari, a fost cultivata adesea in mod abuziv. Totusi, scriitorii de real talent intelegeau, daca nu intotdeauna, macar in anumite clipe de har, ca a „spune istoria” nu inseamna a o „reproduce”, ci a o „traduce” in limbajul sufletului si in specificul artei, mentiona P. Cornea . Scriitorii talentati ai epocii s-au straduit sa ridice evenimentul in sfera semnificativului. De aceea nu putem sustine ca tematica istorica tradeaza o constiinta estetica deficitara, exprimandu-se fie printr-o transpunere mecanica a ideilor politice la ordinea zilei, fie prin transformarea operelor in plicticoase lectii de civism. Pasoptistii au avut o intelegere fina a creatiei si au facut maximum posibil in conditiile date.

In scopul realizarii unei astfel de literaturi, M. Kogalniceanu indica asupra celor trei surse de inspiratie: istoria patriei, natura si pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se intersecteaza, se interpatrund, in aceasta epoca.

M. Kogalniceanu publica, pentru prima data, cronicile moldovenesti, iar N. Balcescu pe cele muntenesti, precum si nenumarate studii despre trecutul istoric al romanilor. Astfel si istoria, alaturi de folclor, capata o puternica conotatie artistica anume in creatia scriitorilor generatiei de la 1848. Insa precizarea izvoarelor de inspiratie in opera pasoptistilor este imposibila. Dealtfel, o operatie disociativa nici nu trebuie intreprinsa cu orice pret. Desi contactul cu teoria romantica europeana se arata a fi hotarator pentru formarea conceptului artistic al epocii, caracterul normativ pe care-l imbraca cele doua fundamente principale ale literaturii nationale – creatia populara si istoria – nu este un simplu rezultat al sincronizarii cu ideologia romantica a timpului,ci o intelegere a rosturilor intime ale creatiei artistice. „Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la Letopisetele Tarii Moldovei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din insasi tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decat niste plante exotice pe care cel dintai vant le ingheata si le usuca” . „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cantece, „suvenire stramosesti” istorice si folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national, atat de frecvent in epoca, bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea istorica.

De retinut ca o literatura cu tematica istorica exista inca din cele mai vechi timpuri. Mai intai, traditia folclorica a constituit pentru multa vreme istoria nescrisa a poporului nostru, oglindind de-a lungul secolelor aspiratiile nationale si sociale.

Treptat, unele dintre aceste opere ale creatorilor anonimi, transmise din tata in fiu, au patruns in literatura culta, ele fiind apoi transcrise de catre carturarul I. Neculce, in Osama de cuvinte, care devine de acum inainte o sursa prioritara de inspiratie artistica istoric-legendara. Multe din legendele inserate in letopiset, bazate pe fondul real al unei intamplari istorice si pe traditie, au servit apoi ca sursa de inspiratie pentru scriitorii nostri preocupati de trecutul de lupta al poporului. Insa o literatura cu tematica istorica in adevaratul sens al cuvantului se infiripa la noi abia dupa 1840.

Cercetatorii H. Corbu si V. Ciocanu au remarcat ca scriitorii primelor decenii ale secolului al XIX-lea aproape ca nu cunosteau literatura cronicareasca.

Atunci, insa, cand un scriitor se adreseaza tematicii istorice, in centrul atentiei lor se afla nu istoria ca atare, ci anumite evenimente si personalitati legendare, amintirea carora se transmitea pe cale orala. Multe dintre ele isi gaseau originea in legendele si traditiile inregistrate de I. Neculce. Pe o asemenea baza documentara se sprijineau, in fond, unele scrieri de inspiratie istorica ale lui Gh. Asachi, C. Stamati, Alexandru si Boleslav Hajdeu s.a., indiferent de faptul cand au fost scrise: pana la 1840 sau dupa.

Aceasta directie in literatura reprezinta aspectul istorico-mitologic al romantismului romanesc, precum conchid cercetatorii.

Prin urmare, problema trecutului istoric al poporului roman in constiinta si creatia scriitorilor nu trebuie pusa numai in dependenta de programul Daciei literare si limitata strict la anul 1840, cunoscut fiind faptul ca momentului aparitiei revistei i-a precedat o anumita munca pregatitoare, desfasurata, in temei, in anii 20-30 ai secolului al XIX-lea.

Inca in 1829 Curierul romanesc a lui I. Heliade-Radulescu si Albina romaneasca a lui Gh. Asachi subliniau faptul ca noi dispunem de epoci istorice stralucitoare, cand domnitorii se remarcau pe campul de lupta, iar in timp de pace savarseau fapte bune in numele patriei si al supusilor sai; prin urmare aceste fapte sunt demne sa fie cunoscute si pastrate in memoria recunoscatoare a compatriotilor nostri. Astfel, istoria invocata ca martora a trecutului, va capata un loc privilegiat in paginile ambelor reviste. Si daca Curierul romanesc face cunoscut publicului un mic capitol de Gr. Plesoianu „Idee repede despre istoria romanilor”, atunci Albina romaneasca publica, sub acoperirea unui anonim, „Din istoria patriei”, fragmente despre domnia lui Stefan cel Mare, atunci. In anii urmatori revistele vor publica din abundenta articole istorice, concentrandu-si atentia asupra epocilor de glorie nationala, tinta fiind exaltarea sentimentelor patriotice.

Vorbind, deci, despre inspiratia istorica in domeniul literaturii artistice, am putea atesta „doua varste”  ale acesteia, ele fiind legate de doua perioade definitorii ale epocii pasoptiste. Prima cuprinde anii 1830-1840, reprezentata fiind de I. Heliade-Radulescu, Gh. Asachi, V. Carlova, Al. Hrisoverghi s.a. E vorba de o generatie legata puternic de luminism si clasicism, si pentru care apelarea la trecut avea doar rostul de a pune in fata prezentului imaginea exaltata a unor fapte glorioase si a unor eroi neinfricati. Aceasta istorie reprezinta un model suficient pentru poetizare si resuscitare a vremurilor stralucite ale lui Mircea, Stefan, Mihai. Era calea cea mai sigura pentru a pune in fata contemporanilor imaginea vie a unui ideal si deci a unui viitor de libertate. Literatura artistica se afla abia in faza unui romantism incipient.

Cea de a doua perioada cuprinde cronologic anii 1840-1860 si este marcata de aparitia Daciei literare care a declansat fundamentale modificari in fizionomia spirituala a neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea trecutului nu se limita doar la modul de interpretare expus mai sus, ci urmarea scopul sa sugereze si o interpretare democratica a istoriei nationale.

Desigur, aceste doua etape nu marcheaza diferente hotaratoare. Ele nu vin in contradictie, nu inregistreaza nici o ruptura de continuitate in optiunile majore.

M. Kogalniceanu si colegii sai de la Dacia literara nu se despart de predecesori, ci le continua mai departe opera. Pasoptismul revolutionar nu neaga mostenirea iluminismului, ci doar situeaza pe o treapta superioara lupta pentru emancipare nationala si dreptate sociala. Ei nu au facut decat sa amplifice si sa intregeasca, sa contureze si sa finalizeze principiile unei ideologii sub semnul careia a luptat si a creat prima generatie de pasoptisti.

Asadar, meritul lui M. Kogalniceanu si al generatiei pe care o reprezinta e de a fi inlocuit o practica incidentala si spontana printr-o strategie atent elaborata si de lunga durata. Sub semnul ei s-a produs, numai intr-o jumatate de secol, miracolul trecerii de la incercarile modeste si dispersate ale catorva boieri luminati la o veritabila literatura, situata sincron fata de Europa, posedand toate genurile si capabila sa furnizeze modele. Inclusiv literatura cu tematica istorica care reuseste sa faca un salt enorm de la V. Carlova, Al. Hrisoverghi, Gh. Asachi la M. Eminescu si, mai tarziu, la M. Sadoveanu.

M. Kogalniceanu si N. Balcescu abandoneaza definitiv metoda cronicareasca de a trata istoria ca o succesiune cronologica uscata in care epocile nu au nici o legatura, iar capetele incoronate joaca rolul principal. Cercetarea trecutului devine la ei o cauza a educarii nationale. Asa cum afirma B. Tincu: „Principiul esential, dominant al ideologiei literaturii pasoptiste e cel national” . Aceasta este temelia intregii activitati literare a scriitorilor perioadei. In numele inaltarii nationale se combate oprimarea otomana, se critica degradarea prezentului, se evoca originea romana si trecutul istoric glorios, se fortifica increderea in viitor. Pasoptistii au optat pentru valorile ce au condus spre inflorirea si prosperarea culturii nationale. Acest drum, in conceptia lor, trece prin folclor, prin istorie si cultivarea limbii nationale.

Toate aceste aspecte ale problemei au fost intuite de catre I. Neculce in opera sa. Caci „cronicile, aproape ca si poezia populara, contin lucruri „ale noastre”, foarte nationale”, scrie G. Ibraileanu .

Asimilarea artistica a istoriei nationale se constata, in epoca de care ne ocupam, in toate genurile literare. Si, dupa cum am mentionat deja, anume cronicile, si in primul rand legendele lui I. Neculce, sunt punctul de pornire a numeroaselor lucrari ce apartin epocii si tematicii respective.

Printre cei ce se inchina cu pietate in fata trecutului sunt, in primul rand, poetii. In poezie evocarea trecutului istoric dobandeste un larg orizont, o diversificare tematica, o accentuata semnificatie majora. Se canta, inainte de toate, ruinele vechilor cetati de scaun ale vitejilor voievozi romani, vazute ca marturii ale unui trecut de glorie si care servesc drept pilde date prezentului in scopul reinvierii si perpetuarii faptelor de vitejie si eroism ale strabunilor.

Cel dintai poet modern roman, cantaret romantic al vestigiilor istorice este V. Carlova. Versurile din Ruinurile Targovistii  transmit admiratie si incredere in faptele istorice, aduse in contemporanitate, pentru valoarea lor exemplara. Zidurile cetatii de scaun semnifica pilde ce trebuie urmate de prezent.

„Voi (ruinele – D. Sm.) inca in fiinta drept pilda ne slujiti…” sau „Voi sunteti de cuvinte si de idei izvor”, scrie poetul.

Poezia lui V.Carlova anunta acea atmosfera sufleteasca ce avea sa marcheze poetii din prima jumatate a secolului al XIX-lea. Totodata, prin acest tip de poezie, trairea lirica isi imbogateste continutul. In acest context ne intereseaza oda lui Al. Hrisoverghi, Ruinelor Cetatii Neamtu (1834). Cunoscator al traditiilor istorice si al „cuvintelor” lui I. Neculce, poetul leaga si el ideea gloriei trecute de simbolul ruinelor.

Desi „aici nu vorbeste insasi cetatea si acei care au statut si au luptat intr-insa […], ci avem un simplu apel la opinia publica”, cum considera N. Iorga, oda evoca tangential si vremurile glorioase ale lui Stefan cel Mare. Versurile: „O ziduri din care Stefan, invitat de barbatie, // Intorcandu-se cu graba, pe vrajmasi au biruit…” sunt un ecou al legendei despre mama lui Stefan cel Mare, inserata de I. Neculce in O sama de cuvinte. Desigur, inspiratia istorica consta aici in cultivarea sentimentului fata de trecut, pentru a sterge nepasarea fata de risipirea vestigiilor trecutului moldovenesc.



Tema „ruinelor” avea o larga circulatie europeana, deci, nu e o tema specific romaneasca, ceea ce indica o „disponibilitate a constiintei sociale”  in ce priveste motivul dat. Dar poetii romani in general, si Al. Hrisoverghi in particular, acorda acesteia conotatii suplimentare. Trecutul, simbolizat prin ruine, constituie prilej de meditatie filozofica asupra timpurilor demult trecute sau, ca in cazul odei lui Al. Hrisoverghi, prin „ruine” se face recurs la morala si apel la pastrarea trecutului prin monumente istorice. De data aceasta, zidurile prabusite nu sunt un izvor de subiecte epice, dar o modalitate sentimentala de a exprima dragostea de tara. Totodata, spre deosebire de semnificatia acestui motiv in literatura occidentala, unde cea care emotioneaza in ruine este imaginea timpului care trece si macina infaptuirile omului, in literatura romana se remarca mai ales valoarea instructiva a ruinelor. Afirmatia e valabila pentru toti cantaretii ruinelor din aceasta epoca: Gr. Alexandrescu, I. Heliade-Radulescu, D. Bolintineanu (in una din putinele sale poezii cu aceasta tema: Ruinele cetatii lui Tepes), Al. Hrisoverghi s.a.

Astfel, tema preromantica a ruinelor, cu motivele-i tangentiale a melancoliei evocarii istoriei si, implicit, a scurgerii timpului, ilustrata de poetii Ossian,Young, Volney, Hervey, in literatura romana este convertita treptat in noi intelesuri pe care aceasta le capata in conditiile unei atmosfere de avant revolutionar, de optimism politic general. Melancolia fireasca pe care o trezesc orice vestigii ale trecutului devine un element secundar, care cedeaza prim-planul sentimentului mandriei de a fi urmasii unor atat de gloriosi strabuni. Romantismul european de tip depresiv, strabatut de nostalgie pentru un trecut ireversibil, apare doar ca o etapa in drumul creator al unor scriitori romani, depasita fiind odata cu maturizarea lor literara. Nota intima, melancolica si induiosatoare va aparea partial dupa infrangerea revolutiei de la 1848, dar fara ca aceasta sa alunece in disperare si pesimism atotcuprinzator. Asadar, motivul „ruinelor” in poezia pasoptista se situeaza in temei pe linia unui lirism de tip meditativ, dar combativ.

Cum remarca istoricul si criticul literar G. Calinescu, specific poeziei noastre e faptul ca „ruinele” „circula adesea nu din viata in literatura, ci din opera in opera, in sensul ca observatia directa a realitatii (ruinele Targovistei, ale Cetatii Neamtului etc.) e obturata de un ritual al invesmantarii poetice, de o gesticulatie lirica institutionalizata”. Astfel, acest tip de poezie se situeaza la noi intre meditatie filosofica si elan patriotic, pastrand functia instructiva, traditionala literaturii vechi, pentru care „placerea estetica era de neconceput fara functia instructiveducativa”.

Tematica istorica a alimentat insa nu numai poezia din aceasta epoca, ci si alte genuri literare, de pilda, proza si dramaturgia.

Un model de proza consacrata trecutului istoric ni-l da tot C. Negruzzi, prin nuvela Alexandru Lapusneanul, publicata chiar in primul numar al Daciei literare (1840). Si in aceasta lucrare se fac simtite ecouri ale legendelor lui I. Neculce (legendele XV si XVII – despre Alexandru Lapusneanul).

Atitudinea scriitorului fata de izvoarele istorice utilizate marcheaza desprinderea de modalitatile cronicaresti in infatisarea trecutului in opera literara. Aceasta nuvela este o sinteza stralucita dintre romanticul specific national sau culoarea locala (arhaismele, descrierea salii de ospat), exaltatia romantica (scena cu piramida de capete taiate, personajele antitetice: Lapusneanul – Ruxandra, pe de o parte, si clasicismul formulei stilistice (stil sobru, concis, clar; aspecte de compozitie clasica), pe de alta parte. Dramatismul lucrarii este asigurat de scenele palpitante, dialogurile vii, procedeul specific de a lasa personajele sa actioneze singure, sa se autocaracterizeze.

Nuvela istorica – specie literara noua in epoca – a fost cultivata in Moldova cu mult inaintea aparitiei acesteia in Muntenia si Transilvania. Cele doua naratiuni sau „scene istorice” ale lui Al. Odobescu: Mihnea-voda cel Rau (1857) si Doamna Chiajna (1860) au ca model compozitional nuvela negruzziana Alexandru Lapusneanul. Si in una, si in alta sunt evocate cu talent narativ si descriptiv domniile celor doi despoti din secolul al XVI-lea. Nuvelele pastreaza valoarea documentara si culoarea locala, specifice romantismului pasoptist. In Transilvania, I. A. Lepadatu publica primele nuvele istorice Amor si razbunare si O dusmanie cu bun sfarsit abia in anii 1877-1878. In acest context, nuvela lui C. Negruzzi ocupa un loc de frunte. Scriitorul reuseste sa armonizeze in chip stralucit documentul istoric cu fantezia sa bogata. ”C. Negruzzi este foarte retinut in citarea cronicilor, e laconic in exprimarea gandului”, sustine I. Osadcenco.

Lucrari consacrate problemelor de istorie, scriitorul nu ne-a lasat, dar cateva informatii cu privire la istoria Moldovei se cuprind in Scrisorile sale. Astfel, in scrisoarea Plimbare C. Negruzzi vorbeste despre unele locuri istorice vechi din tara, incearca sa explice originea cuvantului Moldova, afirmand ca vine de la „Molis-Dacia sau Molis Davia”. In Scrisoarea Vandalism expune cateva momente privitor la cucerirea Daciei de catre romani, descrie starea Moldovei sub jugul turcesc si vorbeste despre tratatul de pace incheiat la Adrianopol. In Ochire retrospectiva autorul trece in revista istoria Moldovei si demasca nelegiuirile boierimii antipatriotice si desfranate.

Istoricul literar I. Osadcenco, in monografia sa Constantin Negruzzi defineste conceptia istorica a scriitorului ca „antiboiereasca, simpatizand actiunile domnitorului care lupta pentru centralizarea puterii de stat” . Anume din aceasta perspectiva sunt redate evenimentele in nuvela Alexandru Lapusneanul. Dar domnitorul n-a inteles ca numai in alianta cu poporul ar fi putut starpi „furnicarul de intriganti”. „Intr-adevar, Lapusneanul retezase trunchiul, dar odraslele cresteau, si nu era el omul care sa stie a le seca, puindu-le stavila pre insusi poporul; pentru aceasta fapta lui fu judecata de cruda, si el de tiran” . Intelegerea rolului poporului in istorie este principala deosebire dintre conceptia istorica cronicareasca si cea a lui C. Negruzzi. Dealtfel, aceasta conceptie era impartasita de scriitorii din epoca pasoptista.

Si dupa aparitia nuvelei Alexandru Lapusneanul, scriitorul ramane in albia traditiei istorice, elaborand cunoscuta nuvela Sobietki ti romanii (1845). Incitat de contactele cu romantismul, C. Negruzzi largeste esential cadrul istoric, in care descopera subiecte inaltatoare, fapte memorabile de vitejie care impresioneaza chiar si pe inamici. Nuvela are un specific moralizator, didacticist, faptele de odinioara fiind chemate sa serveasca drept exemplu prezentului sfasiat de contradictii. Desi mai putin reusita din punct de vedre artistic decat nuvela Alexandru Lapusneanul, Sobietki si romanii valorifica unul din episoadele luptei moldovenilor impotriva polonilor, episod descris cu lux de amanunte in Istoria Imperiului Otoman de catre D. Cantemir.

Dealtfel, informatii despre Cetatea Neamtului si despre intamplarile cu Sobiesky se gasesc si in alte lucrari cantemirene (Descrierea Moldovei, Viata lui Constantin Cantemir), dar si in Letopisetul lui I. Neculce. Ideea centrala care strabate nuvela este patriotismul ostasilor moldoveni, dragostea de tara – idei calauzitoare in aceasta epoca revolutionara. De data aceasta, insa, C. Negruzzi nu s-a straduit „sa romanteze momentele istorice, sa le imbrace in vesminte artistice” . Simpla naratiune se imbina cu descrierea si dialogul, ceea ce invioreaza actiunea. Iar imaginea cetatii „cu portile deschise, purtand pe zidurile sale urmele bombelor dusmanesti” care „ramase singura pe culmea inverzita, ca un mare schelet de urias” sta drept marturie vremurilor pline de glorie.

Initiativa lui C. Negruzzi privind valorificarea istoriei cu mijloace epico-narative nu ramane fara urmari. Gh. Asachi compune nuvelele sale istorice, desi conceptia lui cu privire la infatisarea trecutului in literatura difera fundamental de cea a lui C. Negruzzi. Acestea sunt redactate aproape exclusiv in stil indirect. Situatia este surprinzatoare pentru momentul in care ele apar – relativ tardiv fata de proza lui C. Negruzzi, mult mai variata compozitional – caci relatarea in stil indirect nu formeaza decat foarte rar singura modalitate de enunt intr-o intreaga scriere in proza, fara intentia altor forme de reproducere. Dealtfel, nici chiar Asachi, scriitorul cel mai putin „imaginativ” din punct de vedre compozitional, nu procedeaza astfel fara exceptie, desi „nuvelele sale sunt inlantuiri lineare de evenimente, […] fara interventia directa a unor scene in care expresia personajelor sa apara nemediata de reproducerea autorului”. Pentru Gh. Asachi nuvela este un mijloc de comunicare a intamplarilor istorice, scrierile sale, fiind de fapt, niste forme tranzitorii de la naratiunea documentara la cea istorico-literara.

Literatura de inspiratie istorica se afirma paralel cu literatura de inspiratie populara, stimulata in buna parte de M. Kogalniceanu. Pentru unii scriitori istoria este un cadru larg de actiune din care-si extrag subiectele si eroii; pentru altii, aceasta este doar un sentiment al trecutului. Pentru unele lucrari literare istoria e un pretext, in altele – izvoarele sunt urmate cu exactitate, ele fiind transpuse, desigur, intr-un limbaj mai mult sau mai putin artistic.

Abordand tematica istorica, scriitorii epocii au contribuit la afirmarea ideilor

progresiste, revolutionare ale vremii, actul lor creator mergand, de cele mai multe ori, in pas cu evenimentul istoric, dandu-i relief social-politic si conotatie literar-artistica, intretinand deopotriva sentimentul si ideea.

„Anul 1840”

Poezie mesianica, fixata asupra unei „clipe astrale” a istoriei, cum i se pare poetului a fi momentul ales, „Anul 1840” este o compozitie cu un larg rasunet in epoca prefigurand, ca mai tarziu lirica lui Octavian Goga, evenimente politice extrem de importante, aici cele de la 1848. Textul inspira, in cadenta larga a versului, in interogatiile retorice robuste, optimismul, increderea in viitor, convingerea ca in mecanica sociala sunt si momente ale schimbarilor radicale, menite sa confere lumii o noua fata si viitorului o noua viziune: „Sa stapanim durerea care pe om supune;/ Sa asteptam in pace al soartei ajutor / Caci cine stie oare, si cine imi va spune, ce-o sa aduca ziua si anul viitor?”.

            Lumea, imbatranita in rele si in suferinta, poate avea in inspirata premonitie a poetului, specific generatiei romantice pasoptiste, un punct terminus al suferintei, in care se infiripa lumina sperantei. Conceptia lui Alexandrescu este una melioristica, raul fiind urmat de bine, iar mahnirea de fericire, de o explozie de fericire.

            Poetul se sprijina in afirmatiile sale, pe un rationament istoric, pe ideea de circularitate a istoriei, a „cursurilor” si „recursurilor” („corsi e recorsi”) din „Stiinta noua” (1723) a lui Giambattista Vico.

            Un superb spectacol muzical-pantomimic se infaptuieste in „Umbra lui Mircea. La Cozia”.

Ca intr-un ritual magic, poetul pune fortele naturii in miscare, invocand noaptea, care iese „dintr-o pestera din rapa”, provocand coborarea de pe stanci a unor „chipuri negre”, desprinderea muschiului de pe ziduri si trecerea prin iarba a unei „suflari” – „ca prin vine cu fior”. Toate acestea, pentru a pregati aparitia fantasmei princiare, moment de extrema solemnitate, sacerdotal. Mircea iesind din mormant nu e doar voievodul slavit, ci o divinitate la vederea caruia Oltul se trage inapoi, muntii isi inclina piscurile. O intrebare adresata Oltului primeste un raspuns cu ecouri rostogolitoare pe tot intinsul carpato-danubio-pontic: „Mircea! Imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza. / Acest sunet, acest nume valurile-l privesc, / Unul altuia il spune; Dunarea se-nstiinteaza. / Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc”.




            Poezia este scrisa in perioada pasoptista, lumea romaneasca afland-se in asteptarea unor schimbari fundamentale in viata sociala si politica. Acumularea de contradictii si nemultumiri, de suferinta de nesuportat se traduce in imaginea lumii aflate in efervescenta, supusa unor mari tensiuni, unor forte contrare, care vor produce marea furtuna sociala a schimbarilor radicale. In viziunea poetului, schimbarea este echivalenta cu o noua geneza, cand lumea se clatina din temelii, asteptand din nou elipsa divina a creatiei.

„Romanii supt Mihai - Voievod Viteazul”

'Cuvantul de ordine al lui Balcescu si al pasoptistilor este luminarea multimii.'(George Calinescu)

Istoria romanilor supt Mihai - Viteazul, (care apare la multi exegeti sub titlul Romanii supt Mihai - Voievod Vitea­zul), este opera cea mai de seama a lui Nicolae Balcescu. Pentru documentarea acestei monumentale opere, austrul 'a cercetat 225 de lucrari istorice, vechi si moderne in diferite limbi'. Scrisa din luna ianuarie 1851 pana in luna noiembrie 1852, printr-un efort uimitor, ea trebuia sa fie pusa in slujba revolutiei viitoare pentru care activa, si a carei prima 'tinta' urma sa fie Unirea Tarilor Romane.

In ianuarie 1850, el ii scria lui Ion Ghica: 'voi sa sfarsesc o scriere asupra lui Mihai Viteazul si sa pui piatra de temelie a unitatii nationale'.

Lucrarea urma sa cuprinda sase carti, intitulate astfel:

                  I.  Libertatea nationala (1593 - aprilie 1595)

                II.  Calugarenii (aprilie - decembrie 1595)

             III.  Robirea taranului (decembrie 1595 - aprilie 159?)

             IV.  Unitatea nationala (aprilie 1599 - 1600)

               V.  Miraslau (iulie 1600 - ianuarie 1601)

             VI.  Goraslau (ianuarie 1601 - septembrie 1601).

Balcescu n-a izbutit sa termine acest proiect, istoria oprindu-se la capitolul al XXXIlI-lea al cartii a V-a, Miraslau. O martora a efortului facut pentru terminarea operei, Maria Cantacuzino, scrie ca: 'El lucra cu o ardoare ce se marea, cu cat puterile ii slabeau. Se scula adeseori noaptea pentru ca sa adauge cateva pagini la „Is­toria romanilor supt Mihai-Viteazul”, insa aceasta lucrare silita ii scurta zilele. El a continuat s-o scrie pana in ul­timele clipe ale celui de al 33-lea an al scurtei sale vieti', adica pana in 1852, cand moare la Palermo, in Italia, rapus de tuberculoza, dar si de dorul de tara, pe care i s-a interzis s-o mai revada.

Titlul, „Romanii supt Mihai - Voievod Viteazul”, dat de Balcescu lucrarii, arata ca 'el a conceput-o ca o etapa a istoriei poporului, iar nu ca un capitol de istorie biografica'. Paginile cartii sunt pline de admiratie pentru lupta eroica a romanilor pentru apararea tarii si eliberarea ei de sub jugul turcesc, lupta reluata sub conducerea lui Mihai Viteazul. 'Glorioasa campanie' din iarna anului 1595 el o socoteste de aceea 'fara asemanare in istoria lumii', iar pe romani ca pe 'niste uriasi'.

Publicata in volum abia dupa douazeci si cinci de ani de la moartea lui Balcescu, deci in 1877, de catre Alexandru Odobescu, aceasta lucrare a fost salutata cu entuzi­asm de Mihai Eminescu, in articolul Balcescu si urmasii sai; iar istoricul A. D. Xenopol, in conditiile cresterii avantului patriotic pentru cucerirea independentei nationale, scria in revista „Convorbiri literare”: 'Pentru noi, romanii, meritul literar al scrierii lui Balcescu este foarte mare Cugetarile inalte si drepte care dau viata si interes la fie­care pas povestirii sale; colorile cele vii sub care infatiseaza intamplari si care te fac sa crezi ca le-ai vazut candva (), patriotismul inflacarat (…), o limba curata; () toate aceste insusiri fac din Istoria lui Mihai - Voda Viteazul o capodopera in limba romana'.

„Istoria romanilor supt Mihai - Voievod Viteazul”, cea mai intinsa si mai insemnata dintre operele istorice ale lui Nicolae Balcescu, isi are geneza in crezul politic al revolutionarului de la 1848, care vedea in bravul domnitor Mihai Viteazul, cel ce s-a intitulat intr-adevar 'Domnul Tarii Romanesti, al Ardealului si a Tarii Moldovei' - un simbol al ideii de unire. Sunt de aceea impresionante, in aceasta opera, adancimea si vigoarea simtirii, avantul si generozitatea ce au inspirat-o. Se stie, de pilda, ca auto­rul a oscilat, in procesul elaborarii lucrarii, intre a-i da caracter de opera stiintifica sau a-i imprima patos de poem eroic. Rezultatul a fost o veritabila creatie artistica ale carei mijloace stau intr-o stransa legatura cu pozitiile autorului: de istoric, de cugetator si de revolutionar. Opera sa va evoca artistic faptele din trecut, avand o minutioasa baza documentara, deci stiintifica,
in centrul admiratiei lui Balcescu sta marea actiune a lui Mihai Viteazul pentru a fi realizat 'unitatea nationala', cum intituleaza el cartea a IV-a. Statul infaptuit de vitea­zul voievod, in urma actiunilor intreprinse pentru stapanirea Transilvaniei (1599) si a Moldovei (1600) este considerat, de Balcescu, o expresie a unitatii nationale; el a rezultat din nazuinta poporului 'de-a se mantui de sub stapanirea strainilor', adica a dominatiilor straine. Asadar, cartea a IV-a, Unitatea nationala, (aprilie 1599 - iunie 1600), trateaza evenimentele care l-au ridicat pe viteazul domn in culmea gloriei sale, iar pe romani i-a strans, pentru prima data, intr-un stat national unitar.

Fragmentul (intitulat impropriu „Ardealul”) face parte din cartea a IV-a, Unitatea nationala, constituind chiar inceputul acesteia. Sunt evidente, in toata aceasta parte, iuful patriotic, patosul dublat de argumente stiintifice, cu care Balcescu dovedeste continuitatea poporului roman pe aceste meleaguri, justificand astfel, din punct de vedere politic, actiunea lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Ardealului, care este un pamant romanesc.

Mai inainte de a evidentia virtutile artistice ale frag­mentului Ardealul trebuie sa facem precizarea ca intreaga opera poate fi citita ca un poem eroic (ca o lucrare istorica), dar si ca o opera cu reale calitati artistice.

'Scriitorul nu urmareste numai sa ne infatiseze oamenii trecutului si faptele lor, asa cum ele s-au petrecut, dar sa ne si faca a le vedea'. Asa se introduc in naratiune port­retele, tablourile si episoadele menite sa invioreze povesti­rea, toate tradand talentul vizionar al lui Balcescu.

Sunt multiple episoadele care dau varietate si miscare povestirii sale: episodul mortii lui Murad III, cel al ucide­rii fratilor lui Mohamed III, episodul cu Razvan, domnitorul-tigan, tras in teapa crudului Ieremia - Movila; multe descrieri de lupta, in care, ca in epopeea Iliada, sunt infatisati eroi individuali, in actiunile lor temerare, dar si miscarile colective ale armatelor intregi. Autorul povesteste folosind o tehnica anume, cea a basoreliefului, variind0 formele verbale la perfectul simplu cu cele la prezentul istoric.

Unul din cele mai fericite aspecte ale talentului sau este arta portretistica. Sunt celebre portretele alcatuite lui Mihai Viteazul: ('un barbat ales, vestit si laudat prin frumusetea trupului sau, prin virtutile sale alese'), imparatului Germaniei, Rudolf II: ('acest print era un domnitor nevrednic') si sultanului Murad II: ('era un duh slab si superstitios: dulce la trai, dar iute la manie si - adesea atunci si la cruzime'). Ultimele doua portrete amintesc, in unele privinte, pe ale 'maestrilor flamanzi si olandezi ai veacului al XVII-lea, spun exegetii, dar noi nu le-am citat decat fragmentar, fiind preocupati a demonstra aici cum ca portretul, tabloul si episodul sunt principalele categorii ar­tistice ale lui Balcescu.

In monumentala „Istorie a romanilor supt Mihai Viteazul”, tablourile, de o mare concentrare si vigoare, sunt foarte expresive. Renumit este tabloul lui Mihai si-al gadelui care nu indrazneste sa-1 execute (cu verbele la prezentul istoric); de asemenea, imaginea intrarii lui Mihai in Alba-Iulia sau cea a aducerii capului lui Andrei Bathory - o impresionanta scena dramatica, de vreme ce autorul reuseste sa surprinda jocul scenic al lui Mihai.

Darul scriitorului de 'a tocmi imagini si a le insufleti' a inspirat pe multi pictori atrasi mai ales de valorile plas­tice ale naratiunii; e vorba de cunoscutele compozitii ale lui Theodor Aman si G. D. Mirea pe tema aducerii capului lui Andrei Bathory. - (opere care au contribuit la intemeierea picturii istorice in miscarea plastica romaneasca).

Desi Balcescu, 'n-a fost un pictor al naturii', iar talentul sau peisagistic este mai putin insemnat, (pentru ca omul - si nu natura - alcatuieste obiectul interesului sau de moralist si al viziunii sale de scriitor descriptiv), o sin­gura data ne-a oferit 'o mare pagina descriptiva': este vorba de inceputul cartii a IV-a a „Istoriei romanilor supt Mihai Viteazul” si anume de descrierea Ardealului.

Si, desi autorul nu are un 'ochi peisagistic' in genere (atat de dezvoltat la urmasul sau, Al. Odobescu), descrie­rea sintetica si grandioasa pe care o face tarii Ardealului, 'mandra si binecuvantata', dovedeste in cel mai inalt grad valoarea artistica a prozei sale.

Tabloul este realizat cu multa migala si dupa anumite reguli ce se impun imaginii vizuale, in structura fragmentu­lui Ardealul, vom deosebi o introducere, cuprinsul - o de­scriere ca un tablou - si incheierea foarte scurta ('Astfel este tara Ardealului').

Partile componente ale acestei structuri sunt urmatoarele:
1)   Asezarea geografica a tinutului (o privire de ansam­blu totalizatoare) - in prima faza.
2)   Atitudinea de incantare in fata minunatiei tinutului denumit 'maret palat'.
3)   Unicitatea intre tarile lumii ('semanate de Domnul pre pamant').
4)  Varietatea formelor de relief care inconjoara tinutul (in care descrierea e procedeul de baza, realizata cu epitete, comparatii, enumerari, inversiuni topice, fraza ampla, arborescenta).
5)   Relief, flora, retea hidrografica, fauna din interiorul tarii (paduri, campii, lunci, livezi, garle).
6)  Enumerarea bogatiilor minerale.



Atitudinea scriitorului este de incantare in fata peisa­jului, el reusind sa redea farmecul unic al tinutului, raportandu-l si la tarile Europei.

Dupa Tudor Vianu, 'pagina este mai mult a unui geo­graf, prin sistema cu care porneste la descrierea reliefului natural, pentru a trece la aceea a florei, la unele detalii ale faunei si la enumerarea bogatiilor subsolului', 'Podisul Ardealului este astfel vazut: 'Pe culmea cea mai inalta a muntilor Carpati, se intinde o tara mandra si binecuvantata intre toate tarile semanate de Domnul pre pamant. Ea seamana a fi un maret si intins palat, cap d-opera de arhitectura, unde sunt adunate si asezata cu maiestrie toate frumusetile naturale ce impodobesc cele­lalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu placere i le aduce aminte'.

Observam ca scriitorul priveste natura ca pe un monu­ment arhitectonic, comparabil cu creatiile geniului uman. Metafora de mai sus ('cap d-opera de arhitectura') imbogatita cu epitetele ornante 'maret si intins', (asupra carora cade accentul afectiv, ele fiind antepuse), nu are numai darul de a prezenta asezarea geografica a tinutului, ci si de a evoca vizual maretia acestui pamant romanesc, sugerand totodata si neobisnuita frumusete a peisajului transilvanean.

In alcatuirea tabloului, Balcescu incepe de la culmile inalte, piramidele de munti cu creste ninse: 'Un brat de munti ocoleste, precum zidul o cetate, toata aceasta tara'; descrie apoi siragurile de dealuri inalte si frumoase, marete piedestaluri inverzite' (autorul imbinand cu maiestrie epitetul dublu si metafora), comparandu-le cu niste 'valuri proptitoare', care 'varsa urnele lor de zapada' (iarasi ce sugestiva metafora) peste luncile domoale cu lanuri de grau si de porumb.

Natura vegetala si animala este evocata prin notatiile: 'Paduri stufoase, in care ursul se plimba in voie ca un domn stapanitor, umbresc culmea acestor munti. Si nu departe de aceste locuri, care iti aduc aminte natura tarilor de miazanoapte, dai, ca la portile Romei, peste campii arse si varuite, unde bivolul dormiteaza alene'. Sunt interesante aici mai ales comparatiile, dar si epitetul dublu ('ca un domn stapanitor', 'ca la portile Romei', 'campii arse si varuite') sau simplu. Acestor procedee li se alatura, in continuare, altele cum ar fi enumerarea, hiperbola, comparatia, personificarea si epitetul, dar si adresarea la persoana a II-a singular, intrucat autorul tine sa ne ia parca martori pentru a proba veridicitatea frumusetilor zugravite ('fii aduc aminte', 'te afunzi', 'te-i uita', 'vezi': 'Aici stejarii, brazii si fagii trufasi inalta capul lor spre cer; alaturi te afunzi intr-o mare de grau si porumb, din care nu se mai vede calul si calaretul. Oriincotro te-i uita, vezi colori felurite, ca un intins curcubeu si tabloul cel mai incantator farmeca vederea'.

Vazut mai de aproape, peisajul Ardealului este prezentat prin formele de relief din interiorul acestei tari 'binecuvantate', in culori din cele mai vii, menite sa 'farmece vederea' oricarui privitor: 'stanci prapastioase, munti uriasi, a caror varfuri mangaie norii, paduri intunecoase, lunci inverzite, livezi mirositoare, vai racoroase, garle a caror limpede apa lin curge printre campiile inflorite, paraie repezi, care, mugind groaznic, se pravalesc in cataracte printre acele amenintatoare stanci de piatra, care plac vede­rii si o spaimanteaza totdeodata'.

Scriitorul nu intrebuinteaza epitetul care picteaza, ci pe acela general si ornant, ca la autorii clasici': ('munti uriasi', 'lunci inverzite', 'vai racoroase', 'campii inflorite' , 'paraie repezi'). Sugestiva este personificarea muntilor ('a caror varfuri mangaie norii', dar si aceea a paraielor (care 'mugind groaznic, se pravalesc'), ambele avand si o nuanta de hiperbolizare, autorul tradandu-si intentia de a completa imaginea vizuala cu una sonora, (pentru care scop este manuita cu abilitate si inversiunea). Deci scriitorul prezinta, 'paraie repezi' care, „mugind groaznic', 'se pravalesc in cataracte printre acele amenintatoare stanci de piatra') observam cum autorul, folosind persoana a II-a singular, ne ia martori pentru a proba veridicitatea afirmatiilor sale: metalul cel mai pretios, aurul, il vezi 'stralucind si prin noroaiele drumurilor. Ceea ce izbuteste acum scriitorul, ca figura de stil, este o hiperbola, dar ea se incadreaza intr-o imagine vizuala sugestiva (vezi 'stralucim'), intreaga aceasta constructie finala transmitand incantarea maxima a lui Nicolae Balcescu in fata nenumaratelor bogatii si frumuseti ale tarii.

Ultima propozitie: 'Astfel este tara Ardealului', sobra si sintetizatoare, incheie, precum o rama un tablou, acea pagina descriptiva, tradand mandria scriitorului de-a fi roman.

Sentimentul din care s-a nascut acest incantatoriu tablou este de cel mai adanc patriotism; reusita lui artistica tine insa de calitatile de veritabil stilist ale autorului.

Se impun de aceea alte cateva consideratii generale cu privire la fragmentul comentat. Astfel, desi bogat reprezentat, epitetul nu este strident folosit; el aduce intotdeauna elemente noi, care largesc sfera imaginii artistice. Deseori, epitetul este asociat cu o alta figura de stil: cu o comparatie, o personificare, o hiperbola sau o inversiune. Sa exemplificam: 'fagii trufasi inalta capul lor spre cer' (epitet si personificare) sau 'se inalta doua piramide mari de munti, cu crestetele incununate de o vecinica diadema de ninsoare' (epitetele se asociaza cu personificarea si metafora ('diadema de ninsoare').

Chiar folosirea comparatiei da, la Balcescu, o nota de originalitate: 'muntii ca doi uriasi stau la ambele carete ale tarii, catand unul in fata altuia'. Compararea celor doi munti cu doi uriasi si personificarea care sugereaza maretie, grandoare, creeaza o atmosfera mitologica, de basm. Du­blul epitet, 'vecinica diadema de ninsoare' are rolul de a da imaginii un contur mai puternic, conferindu-i rolul de metafora foarte sugestiva.

Balcescu foloseste, ca si alti scriitori pasoptisti, enumeratia de substantive si adjective, pentru a da contur si cu­loare imaginii artistice, precum: 'campii arse si varuite', 'lunci inverzite, paduri stufoase'; alaturam aici sirul de substantive prin care autorul infatiseaza comorile minerale care 'zac' in pantecele muntilor nostri sau 'stralucesc' prin 'noroiul drumurilor': sarea, ferul, argintul, arama, aurul etc.

Prin paleta bogata de procedee artistice din fragmentul Ardealul, autorul a urmarit convingerea cititorilor, si prin maiestria argumentatiei, dar si prin frumusetea stilului si a limbii. Este vorba de stilul retoric, specific scriitorilor romantici pasoptisti, deci si lui Nicolae Balcescu. Este stilul caracterizat prin elocventa, adica prin arta de a vorbi frumos, emotionand si convingand in acelasi timp, ceea ce autorul a izbutit cu prisosinta. Un ultim argument, in spri­jinul celor afirmate, este fraza lui Balcescu. Sa observam ca aceasta este ampla, cu perioade, fara sa fie intortocheata, subordonatele intercalate (minus atributivele) sunt evitate in general, tocmai pentru a da actiunii cursivitate si dinamism, iar imaginii, putere de evocare. Sa exem­plificam prin fraza: 'Un brau de munti ocoleste precum zidul o cetate, toata aceasta tara,/ si dintr-insul, ici-colea, se desfac, intinzandu-se pana in centrul ei, ca niste valuri proptitoare, mai multe siruri de dealuri nalte si frumoase, marete piedestaluri inverzite,/ care varsa urmele lor de zapada peste vai si peste lunci'. Au rezultat trei propozitii, din care primele doua sunt principale, in raport de coordonare, iar a treia este subordonata atributiva.

Limba operei lui Balcescu are atributele limbii literare. Ea nu este incarcata de arhaisme, unele cuvinte par invechite astazi, dar, in vremea aceea, aveau putere de circulatie, de exemplu 'ziduri proptitoare', 'spaimanteaza', 'cap d-opera' pentru 'capodopera'; 'pre' este pastrat in limba poporului si-n limba cronicilor, Balcescu il foloseste si el asociind constructiile vechi cu termenii moderni, adaptand neologismele la spiritul limbii: 'armonizand impreuna', 'se pravalesc in cataracte' (termenul insemnand cascada, cadere naturala de apa).

Prin toate aceste procedee, Istoria romanilor supt Mihai Viteazul” este o capodopera a literaturii noastre din secolul al XlX-lea, iar Nicolae Balcescu, unul dintre artistii desavarsiti din epoca sa, este 'un mesianic pozitiv', cum il considera George Calinescu.

„Umbra lui Mircea. La Cozia”

            Poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia”, alaturi de „Memorialul de calatorie”, se constituie ca un efect al unei calatorii de tip romantic (cum se practica in Europa vremii de catre multi scriitori) pe la manastirea de pe Valea Oltului, poetul dand expresie estetica dezideratelor curentului impus de „Dacia literara” inspiratia din evenimente ale istoriei nationale, valorificarea traditiilor, orientarea catre prezent, pentru emanciparea sociala si nationala a experientei trecutului. Scriitorul afirma de altfel, in prefata volumului „Poezii”, din 1847, acest credo poetic devenit ideal estetic: „Eu sunt din numarul acelora care cred ca poezia, pe langa neaparata conditie a existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte simtamitele frumoase si nobile, care inalta sufletul prin idei morale si divine, pana la viitorul nemarginit si in anii vecinici”.

            Poezia este o meditatie romantica pe tema istorica, bazata pe un mecanism simplu al evocarii: impresia puternica a locurilor dezvolta viziuni poetice care dobandesc reprezentare onirica si transfigurari legendare.

            Prima parte a poeziei este o evocare a maretiei trecutului,simbolizat de mitul voievodului Mircea Cel Batran, cealalta reprezinta o meditatie asupra prezentului si a raului instaurat in lume, razboiul fiind impresia lui cea mai cumplita. Se creeaza astfel antonimiile esentiale ale meditatiei de tip romantic,antiteza trecut-prezent, dominanta in poezia secolului al XIX-lea.

            La fel ca in poeziile lui Ossian, sau ale lui Macphearson, se creeaza intai cadrul romantic al evocarii, in care se produce transgresia fantastica, secventa initiala incipitul, prima strofa, dobandind o euforie perfecta. Toate tonurile acestor versuri, cadentele perfecte ale succesiunii silabelor, impreuna cu motivele dominante, tarmul, umbra, valurile, zidul , generatiile, sugereaza o temporalitate ce se va supune mecanismelor evocarii, scotand din adancurile trecutului figura monumentala a voievodului. Este aici un joc subtil intre etern si efemer, de o parte tarmul stabil si neclintit al manastirii, de alta umbrele trecutului ce se apleaca peste ape si „mandrele generatii” de valuri, similare celor umane, ce se izbesc si se naruie de zidul implacabil al timpului. La aceasta falie temporala se produce epifania voievodala, intr-un moment crepuscular, la o ora a „nalucirei”, fapt ce semnifica proiectia in spatiul oniric a intregii evocari.

            Poetul, care isi exteriorizeaza iluminarea fascinanta a clipei, identifica marele personaj printr-o suita de interogatii retorice. Marea revelatie ii prilejuieste poetului ample reflectii asupra vremurilor de glorie ale Evului Mediu romanesc.

            Poezia se incheie simetric, printr-o gradatie inversa a fenomenelor epifanice si iluzia poetului se incheie, poarta spre trecut se inchide, linia melodica a versurilor redand numai freamatul apelor in nesfarsita curgere.

            Folosirea mijloacelor expresive diversificate, intoarcerea gradata la trecut, presupunand o conjugare a tuturor fortelor naturale , trezite la viata de tonurile inalte ale aparitiei, invazia treptata a elementelor fantastice ale lumii transcendente, nu fac decat sa creeze atmosfera unui cadru natural fantastic marginit de spiritele  strabunilor, pazitori ai faptelor marete ale istoriei.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3049
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site