Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Titu Maiorescu - Comediile d-lui I. L. Caragiale

Literatura romana

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ION BARBU ( 1895 – 1961) - Copacul, Lava, Dupa melci
Conceptia lui Camil Petrescu despre teatru
MATEI VISNIEC ULTIMUL GODOT
GEORGE COSBUC NU TE-AI PRICEPUT
MIHAI EMINESCU - INFORMATII BIO – BIBLIOGRAFICE
STRUCTURA OPEREI LITERARE
MIRCEA ELIADE - INFORMATII BIO – BIBLIOGRAFICE
Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic studiat din opera lui Tudor Arghezi: Testament
Gabriel García Márquez - Repere biografice (UN VEAC DE SINGURATATE)
Dictionar de sinonime – litera K

TERMENI importanti pentru acest document

comediile d-lui IL Caragiale de Titu Maiorescu :

Titu Maiorescu

Comediile d-lui I. L. Caragiale

O noapte furtunoasa, Conul Leonida fata cu reactiunea, O scrisoare pierduta, D’ale carnavalului - cine din cei ce se duc la teatrul roman nu a vazut una sau alta din aceste comedii? Multi cunosc pe cea dintai, mai toti pe cea de-a treia si cativa pe celelalte.

De meritat toate merita sa fie cunoscute si, dupa parerea noastra, laudate - toate fara exceptie.

Publicul primelor reprezentari a judecat altfel. Scrisoarea pierduta a avut un succes mare; si Noaptea furtunoasa a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scena de a doua mana, nu a placut; si D-ale carnavalului a fost fluierata.

Foarte bine!

Este insa vremea sa ne explicam o data asupra acestor lucruri, daca se poate; si cine stie de nu se va putea? In materie de gust literar - ce e drept - discutia e totdeauna grea, si e grea mai ales acolo unde lipseste inca traditia literara si prin urmare comunitatea de idei in privinta operelor ce le numim frumoase.

Dar greutatea este uneori un indemn mai mult pentru incercare, si tocmai cand nu exista inca siguranta principiilor, stabilirea lor este cu atat mai de trebuinta.

Si mai intai sa cautam a ne intelege asupra partii celei mai putin contestate din meritul literar al d-lui Caragiale care ne pare a fi urmatoarea:

Lucrarea d-lui Caragiale este originala; comediile sale pun pe scena cateva tipuri din viata noastra sociala de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor.

Stratul social pe care il infatiseaza mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos si ne arata aspectul unor simtiminte omenesti, de altminteri aceleasi la toata lumea, manifestate insa aici cu o nota specifica, adeca sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala, strecurata in mod precipitat pana in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricatura a culturei moderne.

Conul Leonida citeste jurnale, explica nevestei sale esenta republicei cum o pricepe el, valoarea lui 'Galibardi' si teoria halucinatiilor. Jupan Dumitrache, cherestegiul, cauta sa inteleaga in convorbiri cu ipistatul Nae Ipingescu ce este 'sufragiul universal', este patruns de demnitatea gardei civice si primeste de la Rica Venturiano deslusiri asupra suveranitatii poporului; iar cocoana Veta isi canta amorul 'intr-un moment de fericire si printr-o perla de iubire'. Candidatul de la perceptie vrea sa scape de dureri dupa sistemul lui Mattei; Mita Baston jura pe statua libertatii din Ploiesti si ipistatul Carnavalului pune un 'potrabac' cu muzica la 'lotarie'. Ziaristul Nae Catavencu si advocatul Farfuridi fac discursuri electorale asupra progresului economic si revizuirii constitutionale; Dandanache isi sustine dreptul la deputatie prin traditia de la 'patruzsopt', iar politaiul Ghita este un element principal pentru alegerea 'curat constitutionala'. Adevaratul om onest este simplul 'Cetatean' alegator, care este totdeauna 'turmentat'.

Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmant de aparenta unei culturi superioare, se agita pornirile si pasiunile omenesti, desertaciunea, iubirea, goana dupa castig si mai ales exploatarea celor marginiti, cu ajutorul frazelor declamatorii neintelese - unul din semnele caracteristice ale epocei noastre.

'Ce lume, ce lume!' zice prefectul Tipatescu, si asa zicem si noi cand prindem de veste ca este inadevar o parte a lumii reale ce ni se desfasura astfel inaintea ochilor.

In acest caleidoscop de figuri, inlantuite in vorbele si faptele lor spre efecte de scena cu multa cunostinta a artei dramatice, d. Caragiale ne arata realitatea din partea ei comica. Dar usor se poate intrevedea prin aceasta realitate elementul mai adanc si serios, care este nedezlipit de viata omeneasca in toata infatisarea ei, precum in genere indaratul oricarei comedii se ascunde o tragedie.

Lasand acum la o parte, in aceasta privire mai generala asupra lucrarilor d-lui Caragiale, intrebarile de o ordine secundara, daca de exemplu unele situatii si expresii nu sunt exagerate din punct de vedere al chiar realitatii ce vor sa reproduca, daca in diferitele piese nu este un fel de monotonie a figurilor infatisate sau cel putin a modului infatisarii lor, o lipsa, aproape desavarsita, a partilor mai bune ale naturei omenesti s.c.l., si marginindu-ne la relevarea meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata si recunoaste acest merit in scoaterea si infatisarea plina de spirit a tipurilor si situatiilor din chiar miezul unei parti a vietii noastre sociale, fara imitare sau imprumutare din literaturi straine.

Si oare acesta este putin lucru? Oare nu este aici un adevarat inceput de literatura dramatica nationala, independenta, traind din propriile sale puteri, in intelesul aceleias miscari intelectuale sanatoase, in care sunt si Novelele lui Slavici, si Amintirile lui Creanga, si Copiile de pe natura ale lui Negruzzi, si Poeziile lui Eminescu - miscare desteapta in literatura noastra prin acea culegere de poezii populare prin care Alecsandri a indreptat spiritul tinerimii de astazi spre izvorul vesnic al tuturor inspiratiilor adevarate; simtirile reale ale poporului in care traim, si care simtiri numai intrucat sunt oglindite prin arta in aceasta realitate a lor devin o parte integranta a omenirii exprimata in forma literara?

Privita din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Caragiale se invedereaza cu insemnatatea ei si se arata a fi, in afara de orce comparare, superioara acelor piese mestesugite din atmosfere straine, care cauta in zadar sa se intereseze la peripetiile unor marchizi si a unor dame cu camelii, pentru a caror intelegere lipseste si publicului si actorilor nostri orice element mai apropiat.

Dar daca poate ni se admite de multi cititori aceasta parte a meritului d-lui Caragiale, este insa o imputare ce o auzim facandu-se adeseori in contra-i si care, tocmai fiindca este asa de des repetata, merita o mai de aproape cercetare.

Si fiindca zicem ca merita o mai de aproape cercetare, se intelege de la sine ca nu poate fi vorba de insinuarea ce nu s-a sfiit a se produce si in unele organe de publicitate, ca adeca comediile d-lui Caragiale urmaresc scopuri politice si vor sa-si bata anume joc de unele apucaturi ale partidului liberal, si ca prin urmare ar trebui oprite de pe scena teatrului din ordinul guvernului de astazi (pe atunci ministerul I. C. Bratianu).

O asemenea imputare este prea putin serioasa pentru a fi discutata, si avem numai interesul sa dovedim ca s-a adus in adevar prin publicitate.

Citim pe a doua pagina a unui ziar liberal din Bucuresti, de la 13 aprilie 1885, despre comedia D-ale carnavalului:

Si ce piesa! O stupiditate murdara, culeasa din locurile unde se arunca gunoiul. Femei de strada de cea mai joasa speta, barbieri si ipistati, in gura carora se pun cuvinte insuflatoare pentru miscari ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate si egalitate, cari sunt baza organizatiunii noastre politice.

Palma primita de la public, care a fluierat, nu ne multumeste; e de datoria ministrului instructiunii sa puie in vederea directiunii ce caragialiada a facut, si pe acest temei s-o schimbe, ca incapabila si nedemna. Voiam un teatru national, nu o gasca de opozitie nedemna, in care se insulta poporul si institutiile tarii.

Cerem cu insistenta ministrului instructiunii sa intervie.

Si foaia acelor tineri, foarte tineri, din capitala, care isi inchipuiesc ca sunt socialisti, se grabeste a doua zi sa tina isonul ziarului citat mai sus si scrie pe pagina intai a numarului de la 14 aprilie 1885:

Ziarul *** publica in numarul sau de ieri doua articole foarte drepte la adresa directiunii teatrelor, prin care critica drumul pe care a apucat si supunerea pe care o arata unei oarecare gasti literare din Bucuresti.

Avis celor in drept a lecui raul.

Adeca, cum am zice, politia in contra literaturei! Cenzura guvernamentala in contra spiritului comediilor! Destituirea comitetului teatral si poate pedepsirea autorului!

Cum se repeta toate in lume, desi mutatis mutandis! Si in Franta secolului trecut, la sfarsitul terorismului, Ducancel pusese in scena 'l'intérieur des comités revolutionnaires', unde isi batea joc de radicalii teroristi si 'insulta institutiunile tarii', si atunci foaia radicala L'ami des lois ceruse pedepsirea autorului, care n'expierait point par mille morts tout le mal qu'il a fait a la liberté'.

Numai ca vremurile s-au schimbat, si s-au cam schimbat si oamenii. Radicalii teroristi din Franta de atunci isi executau dorintele lor prin sange, si in contra lor a trebuit sa opereze ghilotina; radicalii nostri de astazi isi arata dorintele dumnealor prin cerneala, si in contra lor e destul sa opereze o foaie de hartie sugatoare.

Caci pentru orice om cu mintea sanatoasa este evident ca o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul isi ia persoanele sale din societatea contimporana cum este, pune in evidenta partea comica asa cum o gaseste, si acelas Caragiale, care astazi isi bate joc de fraza demagogica, si-ar fi batut joc ieri de islic si tombatera si isi va bate joc maine de fraza reactionara, si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau literar incontestabil.

Asadar, nu la asemenea imputari nechibzuite ne putem opri. E insa o alta imputare mai serioasa ce se face autorului nostru, si pe aceasta ne credem datori sa o cercetam mai de aproape.

Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale si imorale; tipurile sunt toate alese dintre oameni sau vitiosi, sau prosti; situatiile sunt adeseori scabroase; amorul e totdeauna nelegiuit; si inca aceste figuri si situatii se prezinta intr-un mod firesc, parca s-ar intelege de la sine ca nu poate fi altfel; nicairi nu se vede pedepsirea celor rai si rasplatirea celor buni.

Pentru cei ce cunosc multele discutii desteptate si in literatura altor tari asupra acestor intrebari, ne-am putea margini sa raspundem: exista aceste tipuri in lumea noastra? sunt adevarate aceste situatii? Daca sunt, atunci de ce la autorul dramatic trebuie sa cerem numai ca sa ni le prezinte in mod artistic; iar valoarea lor morala este afara din chestie. Nici in comediile lui Aristofan, nici in Mariage de Figaro, nici in Sganarelle, nici in sute de comedii cunoscute si recunoscute nu e vorba de o asemenea morala.

Dar acest raspuns, indestulator poate acolo unde sunt traditii literare, nu este indestulator la noi, si de aceea ne cerem voie sa motivam ceva mai pe larg parerea noastra asupra punctului in discutie.

Daca ni se pune intrebare: arta in genere si in special arta dramatica are sau nu are si o misiune morala? contribuie ea la educarea si inaltarea poporului? Noi raspundem fara sovaire: da, arta a avut totdeauna o inalta misiune morala, si orce adevarata opera artistica o indeplineste.

Va sa zica, asupra acestui punct nu suntem dezbinati.

Ramane numai sa ne intelegem in ce consista, in ce poate consista acea influenta morala a lucrarilor de arta.

Si aici trebuie sa stabilim mai intai un punct de plecare elementar: influenta morala a unei lucrari literare nu poate sa fie alta decat influenta morala a artei in genere. Daca arta in genere are un element esential moralizator, acelas element va trebui sa-l gasim si in orce arta deosebita, prin urmare si in arta dramatica.

Ar fi o confuzie, care ar impiedica de la inceput orce dreapta intelegere a lucrului, daca ne-am inchipui ca poezia, fie lirica, fie epica, fie dramatica, are alta esenta morala decat arta in genere. Poate sa o aiba intr-un grad mai mare sau mai mic, dar nu poate sa o aiba de o alta natura si nu trebuie sa ceri poeziei o alta influenta morala decat o ceri muzicei, sculpturei, arhitecturei si picturei. Caci intamplarea ca poezia intrebuinteaza acelas organ de comunicare sau acelas material brut ca si codicele penal si catehismul de morala, adica cuvintele, nu-i poate schimba esenta ei de arta, precum nu se poate confunda arta sculpturei cu meseria pavajului, desi amandoua intrebuinteaza materialul piatra.

Aceeas influenta asupra inaltarii morale a individului ce o poti astepta din producerea simtimantului estetic la auzirea unei simfonii de Beethoven si la privirea statuei lui Apollo din Belvedere sau a Venerii de Medicis, aceeas, si nu alta, trebuie sa o astepti de la citirea unei poezii sau de la asistarea la o reprezentare dramatica.

Este destul sa aducem aceasta considerare generala in cercetarea noastra de fata, pentru ca orce inteligenta neprevazuta sa fie indata convinsa despre temeiul ei elementar; si nici ca a fost vreundeva indoiala serioasa asupra acestui punct.

De aici castigam insa prima masura mai potrivita pentru judecarea intregei intrebari.

Venera aflata la Milo este jumatate nuda; cea de Medicis este nuda de tot. Amandoua sunt expuse vederii tuturor in muzeele din Paris si din Florenta, si cine gaseste ca sunt imorale?

In ce consista dar moralitatea artei?

Orce emotiune estetica, fie desteptata prin sculptura, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapanit de ea, pe cata vreme este stapanit, sa se uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii ideale.

Daca izvorul a tot ce este rau este egoismul si egoismul exagerat, atunci o stare sufleteasca in care egoismul este nimicit pentru moment, fiindca interesele individuale sunt uitate, este o combatere indirecta a raului, si astfel o inaltare morala. Si cu cat cineva va fi mai capabil prin dispozitia sa naturala sau prin educatie a avea asemenea momente de emotiune impersonala, cu atat va fi mai intarita in el partea cea buna a naturei omenesti.

Aceasta este cu atat mai important in zilele noastre cu cat simtimantul religios, care mai nainte indeplinea misiunea de a inalta spiritele deasupra intereselor egoismului zilnic, dispare din ce in ce mai mult din clasele culte si trebuie inlocuit cu alte emotiuni impersonale.

Inaltarea impersonala este insa o conditie asa de absoluta a oricarei impresii artistice, incat tot ce o impiedica si o abate este un dusman al artei, indeosebi al poeziei si al artei dramatice. De aceea, poeziile cu intentii politice actuale, odele la zile solemne, compozitiile teatrale pentru glorificari dinastice etc. sunt o simulare a artei, dar nu arta adevarata.

Esenta acesteia este de a fi o fictiune, care scoate pe omul impresionabil in afara si mai presus de interesele lumii zilnice, oricat de mari ar fi in alte priviri.

Chiar patriotismul, cel mai important simtimant pentru cetateanul unui stat in actiunile sale de cetatean, nu are ce cauta in arta ca patriotism ad-hoc, caci orce amintire reala de interes practic nimiceste emotiunea estetica.

Exista in toate dramele lui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este in Racine vreo declamare nationala? Este in Moliere? Este in Shakespeare? Este in Goethe?

Si daca nu le are Corneille si Goethe, sa ne invete domnul X, Y, din Bucuresti ca sa le avem noi?

Subiectul poate sa fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate sa fie decat ideal-artistica, fara nici o preocupare practica.

Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tendenta morala, adeca cu punerea intentionata a unor invataturi morale in gura unei persoane spre a le propaga in public ca invataturi, este imorala in intelesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii artistice in lumea reala cu cerintele ei, si prin chiar aceasta ii coboara in sfera zilnica a egoismului, unde atunci - cu toata invatatura de pe scena - interesele ordinare castiga preponderenta. Caci numai o puternica emotiune impersonala poate face pe om sa se uite pe sine si sa aiba, prin urmare, o stare sufleteasca inaccesibila egoismului, care este radacina orcarui rau.

Asadar, arta dramatica are sa expuna conflictele, fie tragice, fie comice, intre simtirile si actiunile omenesti cu atata obiectivitate curata, incat pe de o parte sa se poata emotiona prin o fictiune a realitatii, iar pe de alta sa se inalte intr-o lume impersonala. Nici fraza de morala practica, nici intentionata pedepsire a celui rau si rasplatire a celui bun nu se tin de arta, ci sunt de-a dreptul contrare.

Cat este de adevarat, aceasta se poate constata din examinarea multora din dramele cele mai renumite, care au incantat si incanta lumea spectatorilor.

Ce tendenta de morala practica este in Othello? Othello este gelos; in gelozia sa sugruma pe Desdemona. Ce a pacatuit Desdemona de este asa de crunt lovita? Care este rasplata nevinovatiei ei?

Ofelia iubeste pe Hamlet. Face vreun rau cu aceasta? Ea ramane virtuoasa si supusa, insa innebuneste din cauza lui, si de cea mai puternica emotiune este scena in care ni se infatiseaza nebunia ei. Ce invatatura de morala practica putem scoate de aici?

Falstaff este un berbant betiv, care rade totdeauna, face glume indecente si ne face sa radem si noi. Cine a condamnat vreodata aceasta figura a lui Shakespeare?

Alceste-Mizantropul este omul cel mai virtuos, dar ceilalti isi bat joc de el, Celimena il paraseste si el ramane singurul nefericit in piesa. Unde e moralitatea?

Sunt de ajuns aceste exemple, care de altminteri s-ar putea inmulti cu sutele, pentru ca sa intelegem cat ar fi de gresita la operele de arta cerinta unei morale in intelesul practic al cuvantului; si nu putem intari mai bine aceasta expunere decat facandu-i oarecum contraproba si aratand unde ajungem cu opinia ceailalta, ca adeca piesa de teatru sa aiba o intentie morala.

Intre putinele traduceri din Shakespeare ce le avem in romaneste, cea mai veche este a lui Toma Bagdat, publicata la Bucuresti, in 1848 din 'Tipografia lui Josef Kopainig'. Ea cuprinde Romeo si Julieta si Othello.

D. Bagdat era de parerea celor ce asteapta de la comediile d-lui Caragiale mai multa moralitate, si de aceea a insotit traducerea d-sale cu o 'consecuenta morala' dupa fiecare tragedie. Iaca la ce rezultat ajunge d. Bagdat din acest punct de vedere in privinta lui Othello (p. 214, 215):

Aceasta tragedie cuprinde in sine moralul: infatisandu-ne primejdiile amorului peste masura, ale ambitiei din care ies mai multe si mari rautati si ale descrederii ce trebuie sa avem in femei. Ale amorului, intai pentru ca daca Desdemona era mai pazita si se lasa dupa alegerea parintilor sai, nu patimea astfel de nenorocire, si al doilea ca daca Roderigo n-ar fi fost atat de uimit dupa Desdemona, n-ar fi indemnat pe Jago spurcatul sa surpe amorul maurului cu venetianca ce iubea el. Din ambitie pentru ca Jago insuflat de Roderigo ca generalul nu-l inalta ca pe Cassio, pe care il favorizeaza mult, sa mijloceasca sa-l surpe, ajunse pana in minutul cel mai dupa urma al infiintarii planului sau. Din descrederea ce trebuie sa avem in femei, pentru ca Jago, incredintand taina sotiei sale, fu descoperit de dansa, care dimpreuna cu stapana sa si cu stapanul sau fu prada ambitiosului, nelegiuitului, cruntului si preaspurcatului acestuia, care ramase a se munci in veci pe lumea aceasta si pe cealalta.

'Dintr-aceste puteti lua o buna si frumoasa lectie de moral, in care poetul englez scrie cu atata foc pentru binele omenirii.'

'Consecuenta morala' a d-lui Bagdat ne scuteste de a mai adauga ceva in contra unor asemenea consecvente.

Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere de la ele este infatisarea unor tipuri, simtiminte si situatii in adevar omenesti, cari prin expunerea lor artistica sa ne poata transporta in lumea inchipuita de autor si sa ne faca, prin desteptarea unor emotiuni puternice, in cazul de fata a unei veselii, sa ne uitam pe noi insine in interesele personale si sa ne inaltam la o privire curat obiectiva a operei produse.

Aceasta trebuie sa o cerem de la autor. De la noi, spectatorii, trebuie sa cerem ca inaintea unei opere de arta sa ne prezentam dispusi, nepreveniti, fara intentii straine artei. Caci daca artistul nu este totdeauna capabil de a lucra, ci trebuie sa fie inspirat, nici spectacolul nu este in fiece moment capabil de a primi o impresie estetica; poate unii nu sunt capabili niciodata; si cine la o piesa de teatru nu-si poate uita grijile sale personale, sau legaturile sale de partid politic, sau catehismul sau de morala conventionala, acela sa nu se mai amestece in ale artei. Daca ne-am putut intelege cu cetitorii nostri pana aici, usor va fi sa ne intelegem asupra 'trivialitatii' ce se mai imputa.

Orce conceptie artistica este in esenta ei ideala, caci ne prezenta reflexul unei lumi inchipuite. Prin chiar aceasta ne produce caracteristica impresie personala. Tipurile infatisate in comediile d-lui Caragiale trebuie sa vorbeasca cum vorbesc, caci numai astfel ne pot mentine in iluzia realitatii in care ne transporta. Mentinerea acestei iluzii este singurul element hotarator, si un limbagiu academic in gura lui Nae Ipingescu ar nimici toata lucrarea; pe cand in gura lui Ramiro din eleganta Sara la curte a d-lui Ioan Cerchez este foarte potrivit.

Murillo a zugravit madone, dar a zugravit si copii murdari si zdrenturosi, care mananca pepene. Poate zice cineva ca madonele lui Murillo se tin de adevarata pictura, iar acei copii zdrenturosi ar fi prea triviali pentru arta? In faimosul Salon Carré din Louvre la Paris, unde este asezata la un loc chintesenta picturei frumoase, se vede, alaturea cu Sfanta familie a lui Rafael, Femeia hidropica a lui Gerard Dow, dinaintea careia sta doctorul, examinandu-i lichidul intr-o sticla. A contestat vreodata cineva acestui tablou al lui Dow marea lui valoare artistica?

Aici conceptia artistului inspirat este unica masura a convenientei, si in lumea artei adevarate nici nu poate fi vorba de trivial. 'Trivial' este o impresie relativa din lumea de toate zilele, ca si decent si indecent.

Daca pseudoartistul ramane el insusi in aceasta culme de rand, daca el insus nu este cuprins de inspiratia impersonala, si prin urmare nu ne poate transporta nici pe noi in lumea curata a fictiunilor, atunci se intelege ca lucrarea sa poate sa fie triviala, indecenta, lasciva, dupa cum ii este felul si tinta. Dar aceasta nu atarna nici de la obiect, nici de la expresii, ci de la chiar genul inspirarii sale; si atunci o imparateasa cu expresii academice, manierate, dupa gustul trecator al unui public trecator, poate sa fie in adevar triviala, pe cand sotia cherestegiului Dumitrache nu este.

Terminand aceasta incercare de intelegere, ne aducem aminte de cuvintele cu care am inceput-o: in materie de gust literar, discutia e totdeauna grea, si tocmai in fata acestei greutati am trebuit sa ne marginim la simpla tragere a liniei de hotar intre ceea ce este arta si se poate cere de la arta si intre ceea ce nu este arta si nu i se poate cere. O data hotarul asezat, nu mai incape indoiala ca se pot face multe deosebiri si inlauntrul terenului artei; numai sa se recunoasca mai intai ca ne aflam pe teren de arta. Valoarea va fi mai mare sau mai mica dupa insemnatatea mai mare sau mai mica a caracterelor prezentate, a conflictului, a situatiilor. Si in aceasta privinta am simtit si noi, ca toata lumea, diferenta de valoare in diferitele comedii ale d-lui Caragiale; si noi credem, de exemplu, ca O scrisoare pierduta este superioara farsei D-ale carnavalului.

Dar nu vedem pentru moment nici o trebuinta de a starui asupra acestui punct. Cu atat mai putin, cu cat atunci s-ar da ultimei piese a d-lui Caragiale o insemnatate la care nu aspira. D-ale carnavalului este o simpla farsa de carnaval, precum se si numeste, vesela si fara pretentii, si un public neprevenit nu-i poate cere alta decat un moment de buna petrecere.

Insa in aceste limite mai modeste si aceasta lucrare ramane o lucrare de merit. Caci literatura adevarata, cu feluritele ei produceri, se poate asemana unei paduri naturale cu feluritele ei plante. Sunt si copaci mari in padure, este si tufis, sunt si flori, sunt si simple fire de iarba. Toate impreuna alcatuiesc padurea, fiecare in felul sau traieste si inveseleste ochiul privitorului; numai sa fie planta adevarata, cu radacina ei in pamant sanatos, iar nu imitatie de tinichea vopsita, cum se pune pe unele case din oras.

Comediile d-lui Caragiale, dupa parerea noastra, sunt plante adevarate, fie tufis, fie fire de iarba, si daca au viata lor organica, vor avea si puterea de a trai.

(1885)

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 243
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved