Poezii - Adrian Paunescu

Poezii - Adrian Paunescu

Totusi, iubirea

Ruga pentru parinti

Steaguri albe

Iubiti-va pe tunuri

Poetul

Pastel de toamna

Dumnezeul salvarii

Leagan pentru toata copilaria

Facatorii de case

Dor de Cluj

Castel medieval

Fat-Frumos

Totusi, iubirea

Locuri Comune

Pacient la final de veac

Catel emigrant

Adevaratul fiu

Cine iese ultimul din tara

Mugur de nichel

Antiprimavara

Eu sunt eu

Alte volume

Basarabia pe cruce

Descantec de viata si moarte

O iubesc pe Alba-ca-Zapada

Ce frumoasa esti

Sir de cocori

Dreptul la intrebare

Hipnoza de toamna

Intraductibil

Nobilul viciu

Pluton

A mea

Cantec femeiesc

Spune-mi ceva

Din nou, Dacii liberi

Iertarile

Repetabila povara

Sara pe deal

Oratie de nunta

Imi pasa

Detalii

Poezii cenzurate - Sunt radical

Indragostit de Bucuresti

Soferul si nevasta-sa

Cineva ma asculta

Calugar

Minciunile

Analfabetilor

Proba olimpica

Regresam

Motorul gresit

Condamnati

Sunt radical

Preaplinul sufletului

Prea tarziu, la Paris

Lume, lume

E prea putin

Orfani

Tarziu

Caruciorul cu rotile

Batranul cersetor

Unde sa pleci

Viata, dublu mixt

Ce simplu mi-ai fi, daca nu te-as iubi

Totusi, iubirea

Ruga pentru parinti

Enigmatici si cuminti,

Terminandu-si rostul lor,

Langa noi se sting si mor,

Dragii nostri, dragi parinti.

Chiama-i Doamne inapoi

Ca si-asa au dus-o prost,

Si fa-i tineri cum au fost,

Fa-i mai tineri decat noi.

Pentru cei ce ne-au facut

Da un ordin, da ceva

Sa-i mai poti intarzia

Sa o ia de la inceput.

Au platit cu viata lor

Ale fiilor erori,

Doamne fa-i nemuritori

Pe parintii care mor.

Ia priviti-i cum se duc,

Ia priviti-i cum se sting,

Lumanari in cuib de cuc,

Parca tac, si parca ning.

Plini de boli si suferind

Ne intoarcem in pamant,

Cat mai suntem, cat mai sunt,

Mangaiati-i pe parinti.

E pamantul tot mai greu,

Despartirea-i tot mai grea,

Sarut-mana, tatal meu,

Sarut-mana, mama mea.

Dar de ce priviti asa,

Fata mea si fiul meu,

Eu sunt cel ce va urma

Dragii mei ma duc si eu.

Sarut-mana, tatal meu,

Sarut-mana, mama mea.

Ramas bun, baiatul meu,

Ramas bun, fetita mea,

Tatal meu, baiatul meu,

Mama mea, fetita mea.

Steaguri albe

Ma rog cu puterea cuvantului

Pentru copiii pamantului,

Ma rog cu dulceata colinzilor

De sanatatea parintilor.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Ma rog cu lumina minunilor

In amintirea strabunilor,

Ma rog cu nadejdile omului

De echilibrul atomului.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Ma rog cu putinta matusilor

Contra venirii cenusilor,

Ma rog cu blandetea din flaute

Un happy end sa ne caute.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Ma rog cu pecete de fulgere

Sa ne ferim de distrugere,

Ma rog cu puterea cuvantului

De sanatatea pamantului.

Florile, florile dalbe,

Iar pe lume steaguri albe.

Iubiti-va pe tunuri

Ma voi feri ca de foc de pericolul

Ca dragostea sa devina

Obiect al meditatiei,

Al speculatiei,

Al filozofiei.

Fereasca Dumnezeu

De acea dragoste retorica,

In stare sa ucida

Numai eroii

Pe scenele de scindura uscata.

Alt fel de dragoste am trait eu

In zilele si-n noptile vietii mele.

Am fost devorat,

De patimi reale,

Si nici un regizor

Nu mi-a putut iscali pieptul

Cu biata lui cerneala rosie,

De care s-au invrednicit toti actorii.

Eu insumi am ceva teatral

In fiinta mea.

Dar eu nu sint actorul,

Eu nu sint regizorul,

Eu sint autorul

Tragediei pe care o joaca atitia.

Adolescenti si adolescente

Se vor regasi teatral

In poemele mele de dragoste

Pe care le restitui lumii

Ca pe-o boala de care voiesc sa ma lepad

Si nu pot.

Caci nici o boala nu devine

Mai mica in tine

Daca se molipsesc si altii de ea;

O, dragostea mea devastatoare,

Citi tineri isi vor face iluzia

Ca-i poti salva cind te vor citi

In cuvintele mele.

Nu exista propriu-zis experienta umana,

Nimic nu e valabil decit o singura data,

Ca o seringa in vremea moderna.

Totul se arunca dupa folosinta,

Inclusiv dragostea unui poet

Citita in cartile lui.

Nici Biblia nu foloseste,

Nici Biblia n-are un continut exemplar,

Experienta din Cintarea Cintarilor

Se pierde ca un proces verbal de sedinta,

Nu e nimic de facut,

Nu e nimic de ales

Din toate acele cuvinte,

Decit placerea estetica.

Eu simt autorul tragediei,

Eu declam impreuna cu actorii,

Eu fac fibrilatie la inima odata cu regizorii,

Eu aplaud si huidui impreuna cu spectatorii,

Eu ma spinzur impreuna cu administratorul teatrului

In acest final de veac

In care dragostea

A ajuns atit de prost vandabila.

Se joaca, dragii mei,

Tragedia dragostei

In fata scaunelor goale.

Murim si nimeni nu se uita la noi,

Actorii turbeaza pe scindura goala

Si poate ca de-atita singuratate

In salile in care joaca

Ei incep sa ia in serios

Rolurile din tragedia dragostei.

N-a fost chip sa scap de aceste cuvinte,

A trebuit sa vi le spun

Gelos pe Shakespeare,

Care a avut rabdarea

Sa-si omoare toti eroii,

Stiind

Ca va fi absolvit de marea lui vina

Pentru ca, intre timp, oricum,

Toti aveau sa moara,

De moarte fireasca.

Dar eu sint poet liric,

Eu inca n-am deprins invatul

De-a pune la persoana a treia

Ceea ce devora persoana intai.

Si de-atitea ori am simtit nevoia

Sa ma salvez cu un plural al majestatii

Si n-am putut si unii dintre voi

Au numit, prosteste,

Aceasta care mi s-a intimplat,

Egoism.

Si nici nu am blestemata

Raceala de cuget

A sefului de cadre

Care iubeste-n taina,

In vreme ce actioneaza

Cu dosare si referinte de tot felul

Impotriva tuturor iubirilor si a tuturor celor

Care iubesc.

Dragostea mea are un aspect

Aproape clasic,

In romantismul ei

Desuet si expresionist.

Iubesc

In numele tuturor umilintelor,

Si al tuturor asa-ziselor faradelegi pedepsite

De legi fara de lege.

Vai mie, autor de tragedii,

O s-ajung exemplar, o sa se predea

Lectii de literatura universala

Pe textele mele,

Biata autopsie,

Vinovata si impudica autopsie,

Citi din voi, care va veti supara pe copii vostri

C-au luat note mici

La lectia ,,Poezia lui Adrian Paunescu',

N-ati fi azi in stare

Sa mma ucideti

Pentru poezia de dragoste

La care nu copii vostri, ci voi ati putea ramine repetenti.

Va voi trece clasa,

Pe voi si pe femeile voastre,

In fata carora ingenunchez

Pentru sfinta rabdare pe care o au cu noi

Si pentru misteru1 care ne 1eaga.

Va voi trece clasa, va voi trece veacul,

Veti supravietui in poezia mea,

Si poate mai mult in pozia mea de dragoste,

Care nu e reglementata

Prin hotarire a Consiliului de Ministri.

O, bietii mei prieteni!

Scriu poezie de dragoste

Si stiu ca n-am nici o sansa

In timpul vie|ii mele.

Sint facut sa par altceva,

Suport interdictia de a va fi unul din semeni,

Teatral uneori,

Pentru ca-n cladirea teatrului nostru

A ascuns armata

Toata munitia, toate drapelele.

Teatral uneori

Pentru ca in orasul nostru

Nu mai e loc nicaieri altundeva de poeti

Intrucit primaria e plina de functionari.

Teatral, teatral, intr-adevar,

Si rugindu-va,

Implorindu-va,

Ordonidu-va:

Pace si dragoste

Si daca sint pe lume si dragostea, si pacea

Va fi si Truda de-a le pastra.

Bucurati-va ca mai aveti

Poeti din acest os,

Pasari de aceasta marca,

Impulsuri in aceasta directie.

Bucurati-va, bucurati-va, plingind,

Ca in vreme ce voi ma credeati surghiunit

In sintaxa unei singure orientari,

Sa lucrez ca orbetele

Pentru infatisarea voastra festiva,

Eu iubeam si scriam

Poezie de dragoste.

Iar pe voi, fratii mei tineri,

Pe voi, care ma veti citi crezind

Ca veti avea ceva de invatat din poezia mea de dragoste

Va rog, nu pariati prea mult

Pe aceasta iluzie.

Nimic nu se invata de la nimeni

Pina cind nu inveti acel lucru

Din propria ta experienta.

Voi ma veti iubi

Abia dupa ce

Veti ajunge-n situatia mea.

Poezia mea nu e de dragoste, ea e dragoste,

Poezia mea de dragoste nu e initiere,

In versurile mele nu veti gasi

Descrise somptuos

Pozitiile dragostei

Ca-n manualele de pornografie indiana

Sau chiar daneza.

O, nu. Toata poezia mea de dragoste

E o imensa vatra de cenusa

La temelia unui rug

Ce arde inca.

Luati aceasta carte-n maini,

Aceasta macheta a unui teatru tragic,

Iubirea e tragica.

Pentru ca iubirea e moarte,

Iubirea e tragica

Pentru ca actorii o rostestesc cu suflarea taiata,

Mareata cum e

In scriitura pe care au invatat-o,

Dar abia asteapta sa coboare

Dupa ce si-au imbracat hainele de strada

In fierbintea, urita, dar pasionata lor

Iubire de oameni.

In sala pe fiecare-1 asteapt-o femeie,

Undeva, la balcon, o fata pura plange,

Cind iubitul ei, actor la Teatrul municipal,

5e saruta pe scena cu o actrita.

Vai, eterna contradictie

Dintre arta si viata !

Nu va luali dupa spusele mele, ci dupa cele scrise

Cititi cartea mea

Cind viata v-a obosit de-ajuns intr-o zi,

Eu nu am pretentia sa va invat nimic,

N-am decit orgoliul de-a ma alatura

Cu toata cenusa distrugerii mele

Cenusilor voastre,

Caci fiecare dintre voi

E un cuplu

De la care ar putea incepe

Iarasi

Lumea.

Si cind veti vedea

In fata ochilor vostri arzand de iubire

Tunurile veacului pregatindu-se s-a-distruga

Cimpiile si fabricile,

Oamenii si muntii,

Pasarile si pestii,

Bibliotecile si spitalele,

Mormintele si bisericile,

Nu pregetati, aruncati-va hainele de pe voi,

Imbratisati-va, sarutati-va,

Si pentru ca pamintul e rece,

Iar tunurile care vor sa-1 distruga sint calde,

O, voi, tineri ai planetei mele

Convulsionata de-atitea arme,

Sub ochii holbati ai armatelor,

Sfarimand ochelarii gretosi ai generalilor,

Fara nici o rusine,

In numele singurei religii care ne uneste,

Credinta in continuitatea speciei umane,

Iubiti-va,

Iubiti-va pe tunuri!

Concediati tunarii

Si dezamorsati obuzele

Si dati-ne acest prim si netrecator

Semn al pacii universale.

Iubiti-va,

Iubiti-va pe tunuri!

Iubiti-va pana le veti hodorogi,

Pana le veti scoate din functiune,

Iubiti-va aruncand din maini

Tot ce vi se-ntampla s-aveti in maini,

Actele voastre, banii vostri, oglinzile,

Chiar si aceasta carte care nu are decat meritul

Ca apartine unui om

Care in viata lui, desi n-a avut norocul

Sa faca dragoste pe nici un tun,

Cand n-a dormit si n-a scris,

A iubit

Cu disperarea conditiei umane,

Cu lacomia venitului de pe front,

Cu grija medicului

Si cu daruirea muribundului.

Faca-se profetia mea,

Fie o data pentru totdeauna a tinerilor

Iubirea pe tunuri!

Poetul

As sta, asa cu fata-n sus,

Lovit piezis de vreme

Si-ncet ca un izvor supus

Ti-as murmura poeme.

Si patul de sub sira mea,

Podeaua care-l tine,

Cu timpul s-ar darapana

Si-n casa-ar fi ruine

Si peste molcomul prapad

Peste privirea-mi oarba

Cu gura incepind sa vad

Eu, napadit de iarba,

Din somnul ca un trist magnet

Ce stie doar sa cheme,

Ti-as mai incredinta incet

Mistere si poeme.

Albitul firii mele os,

Schiloada chiparoasa,

Lovit de pietre dureros

Si maruntit de-o coasa.

Ar face gura si-ar sopti

Despre ce e si nu mi-i

In veacul de schizofrenii

Pin-la sfirsitul lumii

Si daca varul cel nestins,

Ce-i una cu folosul,

Cu cinic urlet dinadins

Mi-ar inghiti si osul,

Eu, tainic, bland si tutelar,

Calcand taceri postume,

Din toti peretii dati cu var

M-as reintoarce-n lume,

Catre o casa, unde-acum

Si moartea mai asteapta,

Pina sa-nceapa tristul drum

De dincolo de soapta.

Sa-ti spun ca inca nu-i tarziu.

Ruina e departe,

Iar eu cu inima te stiu

Pe viata si pe moarte.

As sta aici, pe-acest prundis

Pe care-mi este bine,

Ca vremii, pus hotar piezis,

Sa-mbatrinesc de tine.

Sa-mi suga oasele-n pamint

De parca oase-as plange,

Sa fiu doar calcar si cuvant

Si-un ultim strop de sange.

Pastel de toamna

Pe muntele negru de frunza de vara

Te chem cu accent brumariu sa te sperii

Cand spicul de toamna da-n spicele verii

Si cade lumina si trage sa moara.

Si sint intrebari prin natura puzderii

Si sfiriie ploaia dintii ca o ceara

Si vara ne-nchide in toamna afara

Femeie, barbat sub pecetea tacerii.

Aicea la munte mai poate sa spere

Si cel care moare ca moartea-i departe

Si noi sa fugim si sa scriem o carte

In ea cuprinzind ale toamnei mistere.

Ca sintem in lume pe-acolo prin partea

Pe unde intirzie posta si moartea.

Dumnezeul salvarii

Inchide fereastra, perdeaua o lasa,

Da zgomotul marii afara din casa,

Da-mi voie s-asez fruntea mea pe-al tau pantec,

S-ascult al rodirii si-al tainelor cintec,

Sa fiu tot o rana, sa fii tot o rana,

Materia-n fierberea ei grosolana,

Sa trecem in moarte din cauze varii,

Cu marea venind catre noi ca barbarii.

Eu las adevarul acesta sa steie,

Esti cea mai fierbinte si dulce femeie,

La noapte, plingand linga tot ce ma doare,

Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Da marea afara din casa si vino,

Nestinso, neblindo si iar nestraino,

Pereche de umbra noptateca pune

In contul durerii ca esti slabiciune,

Ca inima-mi pica din piept si ma cheama,

Ca sufletul meu te considera mama,

Ca norii se-aduna si vremea se strica

Si eu, stand sub grija, te tin ca pe-o fiica,

Dar tu dintre toate mai noua, mal vechea,

Imi esti dulcea urnbra, impasul, perechea,

Tu, drama cu mii de solutii gresite,

Te pling pana ochii imi ies din orbite.

Fii azi rizatoare, fii azi optimista,

Solutia buna e-n noi si exista

Si daca, iubito, femeie visata,

Ar fi sa ne stingem curind, nu odata,

Din dragostea noastra nebuna si buna,

Cu marea in casa, si-n pat arsi de luna,

Eu stiu ca s-or naste sub cinice astre

Alti doi sa repete-ntrebarile noastre.

Ti-ai naste copilul, ti-as naste copila,

In pumni de olar ar surade argila

Si daca nu e Dumnezeu sa auda

Ce lupta dam astazi cu moartea cea cruda,

Din dragostea noastra, prin timpul prea greu

S-ar naste el, vindecator Dumnezeuul,

Pe tronuri sarace suindu-si fiinta

Ar face sa cinte prin noi suferinta.

Iubito, amana secunda fatala,

Sa dam alor nostri si drama si boala,

Copiilor nostri sa dam sa invinga

Prin ei tragedia cu chip de seringa.

Da zgomotul marii afara din casa,

Vreau liniste, liniste, marea m-apasa.

Vreau moartea sa vina sa lupte cu mine,

Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Si muta din tine in mine durerea,

Ca tot ti-o voi lua folosind mangaierea

Te-nchina si crede, in mine te muta,

Cu jale cu tot si cu clipa temuta.

Si daca se-ngaduie fapta aceasta,

Cu pumnii aprinsi mergi si sparge fereastra,

Sa intre barbara si tulburea mare

Prin noi in pamantul pe care nu-l doare,

Sa intre saratele zbateri si unde

Sub toti cei ce n-au simtaminte profunde,

Sa-mi spele armura, sa-ti treaca de coapsa,

Caci marea e singura lumii pedeapsa,

Sa rupa, in val, santinele de veghe,

Caci marea e singura mortii pereche,

Sa vina fatal, consfintind cu toti solii

Mutarea in mine a dramei si bolii,

Sa vina sa stinga cu tot viclesugul

Si lampa din casa si ochii si rugul

Si-apoi sa ma duca departe, departe,

Satulul de viata, bolnavul de moarte,

Sa-ti scriu carti postale pe piele de cega

Din Marea Nipona, din Marea Norvega,

Din Marea de Flacari ce plange sub mare,

Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, inbito de luna,

Iubito de taina si jale-mpreuna,

Iubito de carne, iubito de soapte,

Suav miazazi si brutal miazanoapte,

Dar astea sint simple si bune cuvinte,

Sint legile care fac vieti si morminte,

Dar astea nimic nu inseamna cind vine

O grija la mine si moartea la tine.

Apleaca-ti fiinta prin ceata albastra

Sa nastem salvarea din dragosten noastra

Si roaga-te fiului tau ce e-n tine,

Sa vina mai repede, sa-ti fie bine.

Sa vina sa urle ca mama si tatal

Ii sint dusi la moarte; el sovaie, iata-l,

Da singele tau, pur si tinar, sa-1 creasca

In ritm fara pauza neomeneasca,

Da pantecul tau, rodniciei, semintei,

Fii gazda nu bolii, ci vietii, fiintei,

Tu meriti pamintul sa-ti stea sub picioare,

Regina prea blinda si nemuritoare,

Din mare sa-ti bata matanii catargul,

Cum buzele tale isi tinguie arcul,

Cum inima mea te-a gasit si te stie

Si esti bucurie, si esti tragedie.

Hai, vino, in linistea mea neguroasa,

Da zgomotul marii afara din casa

Si-n larmele lumii si-n templele marii

Sa nasti Dumnezeul cinstit al salvarii.

Leagan pentru toata copilaria

Pune-ti, copile, capul pe perna,

Te-asteapta vise, prunc adormit,

In vise viata este eterna,

Cu ceruri blande si fara sfarsit.

Ce stii tu-n lume cate se-ntampla,

Nici nu e bine tu sa le sti,

Lumea-ngenunche la a ta tampla,

Si, langa tine suflet, cor de copii.

Astazi, copile, eu iti dau paine,

Tu painea asta o musti firesc,

Ce-ti dau eu astazi tu-mi vei da maine,

Eu, leganandu-te, imbatranesc.

Trupul tau fraged ca un mesteacan

Sa se indoaie gales in somn,

Ca sa cresti mare, plang si te leagan,

Copile dulce, prea tinere domn.

La geam lumina lunii ti-o scapar

Luminii tale sa-i dau ecou,

Dormi, fericitule, ca eu te apar,

Ca eu in tine ma nasc din nou.

Capu-l pe perna pune-l, copile,

Totul e bine, ai tai sunt vii

Si mai au viata si mai au zile,

Sa crezi ca pururea ei vor trai.

Mama si tata tie-ti vor face

Leagan de stele si de ninsori,

Sa-ti fie bine, sa dormi in pace,

Sa ai lumina la ursitori.

Pune-ti, copile, capul pe perna,

Dormi si viseaza bunul tau vis,

Ca-n vise viata este eterna,

Visul e lumea ce eu ti-am promis.

Pat de rachita mirositoare,

Leagan albastru si-ncondeiat,

Pentru copilul care rasare

Si-ai carui ochi ritmul lumii il bat.

Mama te leagana, vegheaza tata,

Somnul ti-l apara ochi parintesti,

Dormi si viseaza ca lumea-i gata

Si te asteapta numai sa cresti.

Mie-mi trec anii, tie-ti vin anii,

Poate ca maine iti va fi greu,

S-accepti ca astazi eu ti-am spus nani,

Dar nani-nani, frumosul meu.

Facatorii de case

Mi-e dor de casa, dor de casa mea,

Mi-e dor de-o casa care nu exista,

Mi-o-nchipui iar, cu-o bucurie trista,

Cu cer in cer si-n gard cu-o fantanea.

Ea nu se afla azi in nici un sat,

O rezidesc din lacrimi si nestire,

Mi-e dor de casa mea din amintire,

Care-a plecat si ea, cand am plecat.

Batranii mei se afla in pereti,

Sau vitele ii calca in copite,

Mi-e dor de casa mea pe negandite,

Mi-e dor de dorul fostei mele vieti.

Baiatul meu zideste el, acum,

Naluca-nlacrimatei sale case,

Un pumn de var in zid si altu-n oase,

Stau, el si casa, in acelasi fum.

Si iata-l, pune mana pe pamant,

Si nu se joaca, sta si se ridica,

Si carnii mele i se face frica,

In clipa cand atat de-aproape-i sunt,

Incat baiatul meu si-al nimanui,

Iubindu-si fiul si uitandu-si tatal,

Inca mi-e dor de casa mea, cand iata-l,

El ma zideste-ncet in casa lui.

Si carnea mea, fiindu-i dor mereu

De-o casa ca un fulgerat de apa,

Tarana e si viata mea e groapa

Langa-naltarea lujerului meu.

Dor de Cluj

Sfios vin la tine ca-n templul Ardealului,

Eu, fiu de tarani din fierbintele sud,

Si Clujul e, tot, hohotire de clopote,

Si pasii lui Blaga pe strazi se aud.

Ca Iancu as vrea pe suisul Feleacului

Sa cad furtunos peste Cluj ca un cal,

Dar astazi e liniste dulce in inima

Prea mult patimitului nostru Ardeal.

Acelasi e Clujul, aceiasi sunt oamenii,

Mereu nascatori si mereu muritori,

Dar si de-as avea tot o singura nastere

Aici as muri de o mie de ori.

Mereu catre dealul ciudat al Feleacului

Atras mi-a fost neamul batran de oltean,

Aici invatara ai mei, toate rudele,

Dumitru si Ana si Tina si Ioan.

Cand noaptea se lasa tresar amintirile

Si trec literati spre un magic castel,

Ce seamana Clujul in noapte cu creierul,

Un creier cu ganduri aprinse in el.

Si ce n-a fost voie, si clipele libere,

Si ce-i multumire, si ce e repros

Se-aduna nostalgic la cumpana noptilor

Cand Blaga isi murmura pasii sfiosi.

El trece spre moarte, in marea lui trecere

Si e printre noi si din nou printre dusi,

Sfios intr-un Cluj ca in templul Ardealului,

Ce dor mi-e de Blaga, ce dor mi-e de Cluj.

Ros-galben-albastre sunt razele Clujului,

Furtuna din veac mai de pret le facu,

Batrani intelepti poarta grija gradinilor,

Cei tineri pe piept au insigne cu ,,U'.

Atat de senin se transcriu tragediile,

Legendele iarta momentul cel crud,

Ce simplu cantam: ,,Blaga-i mut ca o lebada'

Si pasii lui Blaga prin Cluj se aud.

Castel medieval

Condamna toti si numai unul iarta,

Cand toti vorbesc se-aude cel ce tace,

Da semne de cadere si de pace,

Dezamagita, tulburea mea soarta.

Ce vremuri de vremelnicii sarace,

Mi-am dejugat si tidva langa poarta,

Si-acum astept voios in noaptea moarta

Pe cineva sa vina mai incoace.

E un tiran -- de tirania painii --

Aicea in castelul fara geamuri

Si tigrii lui domestici sar in hamuri

Si-n lanturi lupi se gudura, nu cainii.

Miroase a pustiu si a cenusa,

In beciuri e-o uzina de catuse.

Fat-Frumos

Oameni, oameni, fratii mei,

Disperatii, fericitii,

V-ati spalat de superstitii,

De demoni si dumnezei.

Insa-i nu-i destul folos

Daca peste tot ce este

V-ati spalat si de poveste,

L-ati pierdut pe Fat-Frumos.

Vin la voi acum plangand,

Gura-mi sangera ca rana,

Unde este Consanzeana,

In ce bolti, pe ce pamant?

Ma ridic plangand de jos,

Ca la un pierdut examen,

Unde va e basmul, oameni.

Ce-ati facut cu Fat-Frumos?

Fat-Frumos n-a existat,

N-a stat nimanui in cale,

Era numai visul moale

Al vreunui trist baiat.

Mai visati de vreti sa fiti

Fericiti cu capu-n perna,

Feriti epoca moderna

De rigizi si scofalciti.

Din prea mult entuziasm

Sa nu spargeti Voronetul,

Dati-i voi mai mare pretul,

Oameni, mai ravniti la basm.

Voi, care aveti copii,

Nu-i lasati sub gand satanic,

Sa respire sterp, mecanic,

Ca si cand nu ar fi.

Doborati himera jos,

Oameni, reveniti in lume,

Pe umana noastra culme

Regasiti pe Fat-Frumos.

Fat-Frumos si toti ai lui,

Fiinca unde nu-i poveste

Lume nu-i si om nu este

Si, de fapt, nimica nu-i.

El venea la noi pe jos

Si ni l-au rapit piratii,

Vamesi vigilenti, redati-i

Actele lui Fat-Frumos.

Dati-i viata inapoi,

Ochii mari, miscarea buzii,

Fat-Frumosul din iluzii

Si frumos numai prin voi.

Totusi, iubirea

Si totusi exista iubire

Si totusi exista blestem

Dau lumii, dau lumii de stire

Iubesc, am curaj si ma tem.

Si totusi e stare de veghe

Si totusi murim repetat

Si totusi mai cred in pereche

Si totusi ceva sa-ntamplat.

Pretentii nici n-am de la lume

Un pat, intuneric si tu

Intram in amor fara nume

Fiorul ca fulger cazu.

Motoarele lumii sunt stinse

Retele pe cai au cazut

Un mare pustiu pe cuprins e

Trezeste-le tu c-un sarut.

Acum te declar Dumnezee

Eu insumi ma simt Dumnezeu

Continua lumea femeie

Cu plozi scrisi in numele meu.

Afara roiesc intunerici

Aici suntem noi luminosi

Se cearta-ntre ele biserici

Facandu-si acelasi repros.

Si tu si iubirea exista

Si moartea exista in ea

Imi place mai mult cand esti trista

Tristetea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele

Cu capul ma sprijin de cer,

Tu esti in puterile mele,

Desi inchizitii te cer.

Ce spun se aude aiurea,

Ma-ntorc la silaba dintai,

Praval peste tine padurea:

Adio, adica ramai.

Si totusi exista iubire

Si totusi exista blestem

Dau lumii, dau lumii de stire

Iubesc, am curaj si ma tem.

Alte volume

Basarabia pe cruce

Se urca Basarabia pe cruce

Si cuie pentru ea se pregatesc

Si primavara jertfe noi aduce

Si plinge iarasi neamul romanesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,

Mereu in casa moare cineva

Si n-are tara dreptul sa respire

Si nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfirsit pamintul,

Vin triburi, sa ne ia pamint si frati

Si-n fata lor abia rostim cuvintul

Si, prin tacere, suntem vinovati.

Ce cale poate tara sa apuce?

In tragica, neconvertita zi,

Se urca Basarabia pe cruce

Si nu stim invierea cind va fi.

Descantec de viata si moarte

Sa fie de dulce, sa fie de vara,

Sa fie de iarba ajunsa la brau,

Sa fie de dragoste ultima oara,

Sa fie de pietre spalate de-un rau.

Sa fie de mine, sa fie de tine,

Sa fie cumva si de noi amandoi,

Sa fie de rau si sa fie de bine,

Sa fie de mierea ascunsa-ntr-un roi.

Sa fie de cer si sa fie de munte,

Sa fie de maine, sa fie de azi,

Sa fie de tamplele mele carunte,

Sa fie de ceata iesita din brazi.

Sa fie de zi si sa fie de noapte,

Sa fie de clipa cand vrei sa si mori,

Sa fie de gustul cireselor coapte,

Sa fie de drumul spre Malu cu flori.

Sa fie de calul ce manzu-si invata,

Sa pasca in voie, s-alerge constrans,

Sa fie de ziua schimbarii la fata,

Sa fie de purificare prin plans.

Sa fie de pas si sa fie de perna,

Sa fie de toata intrarea-n destin,

Sa fie de tara asta eterna,

Pe cand o femeie iti iese cu plin.

Sa fie de-a-nvinge, sa fie de-a pierde,

Sa fie de brazda, sa fie de spic,

Sa fie de trefla, sa fie de verde,

Sa fie de mare, sa fie de mic.

Sa fie de viata, sa fie de moarte,

Sa fie de gustul de mar paduret,

Fecioara muscandu-l cu buzele sparte,

Sa fie de sangele ei fara pret.

Sa fie de salcia plansului vesnic,

Cand teatrele lacrimi confisca din ochi,

Sa fie de ornic, sa fie de sfesnic,

Sa fie de drag, spre a fi de deochi.

Sa fie de toate in devalmasie,

Platind consecvent cel din urma pariu,

Sa fie, sa fie, dar cine sa fie?

O stiti fiecare. Eu asta n-o stiu

O iubesc pe Alba-ca-Zapada

Mi se-nlacrimeaza rece spada

Cand ajung in fata ei si-o vad,

O iubesc pe Alba-ca-Zapada

Si albastrul ochilor prapad.

Uneori ea spune si cuvinte

Cum ar fi ca frigul e frumos,

Dar imbratisarea mea fierbinte

Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e departarea noastra,

Ca sa fie, nu o vom avea.

Fulgera o lacrima albastra

Si ma tem ca se topeste ea.

Imi pastrez in drob de gheata spada

Nici n-astept sa se mai faca zi,

Si pornesc spre Alba-ca-Zapada

S-o ating, dar fara-a o topi.

Si mi-e frig, dar mult mai drag imi este

Si inghet pazind-o vinovat,

Si ma tem ca va fugi-n poveste

Si-o sa moara la vreun dezghetat.

Turture inmiresmat mi-e spada,

Sa despice-n jurul ei femei,

o iubesc pe Alba-ca-Zapada

Si-am sa mor in basm de dragul ei.

Ce frumoasa esti

Ce frumoasa esti in prag de iarna,

Ninge disperat asupra ta,

Cerul peste tine se rastoarna,

Turturii in plete vor suna.

Hai sa fim doi oameni de zapada

Ridicati de brate de copii,

Care-n frig si ger mai stiu sa creada

Ca se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasa esti in prag de vara,

Cand mirosi a mere ce se coc,

Cerul in fiinta ta coboara

Trupul meu din trupul tau ia foc.

Focurile noastre se cununa,

Focurile noastre se-nteleg,

Suntem baza lumii impreuna

Suntem vara focului intreg.

Ce frumoasa esti in prag de toamna,

Ca o zi egala intre nopti,

Cand iubirea noastra te condamna

Sa ai soarta strugurilor copti.

Sa inveti, iubito, sa te bucuri

Ca ti-am dat din jertfa un destin,

Si ca via asurzand de struguri,

Va trai definitiv in vin.

Ce frumoasa esti in primavara,

Cea mai minunata-ntre femei,

Iezii pasc naframa ta usoara,

Tu, cu muguri, bluza ti-o inchei.

Sigilat de taine nepatrunse

Cerul bate drumul tau ingust,

Trupul tau de muguri si de frunze

De la cine sa invat sa-l gust?

Sir de cocori

Ca o injectie intravenoasa

acest sir de cocori

de care tipa

mugurii,

baltile,

mainile noastre intinse.

Ca o injectie intravenoasa

intr-un organism slabit,

ca o injectie intravenoasa

de care se rup

mugurii,

baltile,

mainile noastre intinse.

Si sangera florile,

si sangera salciile,

si vinele noastre se-nvinetesc.

Dreptul la intrebare

Din toate drepturile lumii

Pe unul singur nu-l cedez,

E strategia mea intima

Si este singurul meu crez.

Nu-l dau chiar daca vin la mine

Toate statuile calari,

E dreptul meu la indoiala

Si de a pune intrebari.

Nu l-a epuizat nici Hamlet,

Desi l-a folosit de-ajuns,

Cred in puterea intrebarii

Chiar daca nu-i gasesc raspuns.

Ea mi-e religie in viata,

Cu ea termin, cu ea incep,

Eu , simplu cetatean al lumii,

Macar atat mai am: intreb.

Cu pumnii stransi in fata mortii

La fel copiii mi-i cultiv,

Ca neamul omenesc de-a pururi

Sa fie interogativ.

Hipnoza de toamna

E-o liniste platita-atat de scump

Si e o pace de sorginte sfanta

De se aude tainuit cum canta

Matasea in stiuletii de porumb.

Colinele se-ntuneca de cai,

Amaraciunea toamnei reinvie

Si cade sufletul din ciocarlie

Pecetluind tatanile din rai.

Dinspre poteci de purpura subtire

Se canta imnul nuntilor de cerbi,

Cerboaice senzuale fata-n ierbi

Si reincep legende sa respire.

Orfeu, curand, va fi rapit de sterpi

Si-nchis intr-un azil de patru lire.

Intraductibil

Stiu multe, mai multe decit agentiile de specialitate,

Stiu adevaruri mortale,

Stiu fapte compromitatoare,

Dar stiu intraductibil.

Stiu intraductibil in toate directiile,

Nu mai pot nici s-acuz, nici sa apar,

Atita mi se mai intimpla sa pot:

Stiu.

Stiu multe, stiu aproape totul,

Dar stiu intraductibil.

Mi-e imposibil sa spun ce stiu;

Ce bine era

Cind spuneam multe, aproape totul.

Dar nu stiam nimic

Si eram un palavragiu poliglot.

Nobilul viciu

Cetatea peste mine se rastoarna,

In carnea mea ii simt intr-una biciul,

De este vara sau de este iarna,

Femeia este singurul meu viciu.

Nici nu mi-e teama, nici nu-mi este sila

De tot ce impotriva mi se-ntampla,

Orgolioasa, dreapta sau umila

Femeia-mi sade vesnic langa tampla.

O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagra,

Dar cel mai drag imi e acest exemplu,

Iubirea pentru-o trista capra neagra

Din care am facut rasfat si templu.

Stiu ca mi-e viata scurta, stiu ca moartea

In fiece femeie sta la panda,

Dar fie de femei umpluta cartea

De care viata lumii e flamanda.

Nu mi-au placut averi, nici vinuri bune

Si n-am avut in rest nici un capriciu

Desertaciune din desertaciune

Femeia este singurul meu viciu.

Nu m-am batut in targuri sau razboaie,

N-am vrut sa fiu imperator sub stele,

Femeia care nu se incovoaie,

Am injugat-o nebuniei mele.

Si am arat cu ea mereu pamantul,

Si-am semanat ogoare numeroase,

Nu i-am lasat pe buze nici cuvantul

Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.

E-adevarat ca am iubit pe una,

E-adevarat tot ceea ce se zice,

Am cautat-o prin neant cu luna

E-adevarat c-a fost Euridice.

E-adevarat ca-n geamul meu caisii

N-aveau puterea nici un an sa steie

Ca intr-un joc de-absurde artificii

Si creanga lor imi mirosea femeie.

Motorul meu si-al lumii de aceea,

Motorul meu cuminecat cu biciul,

A fost femeia si-a ramas femeia,

Puterea mea si singurul meu viciu.

Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume,

Am fost mereu un cuplu in deriva,

Si chiar de nu i-am dat nimic din nume

Trecand mereu, mi-a fost definitiva.

Iubirea mea nu a miscat nici astri

Si nici pamantul sub o-mbratisare,

Dar lance cand a fost, cu ochi albastri,

Simteam ca-n ochi privirea ei ma doare.

De n-avea rana, ii faceam eu rana,

Sa-i pot iubi supremul sacrificiu,

In fata ta, conditie umana,

Femeia este singurul meu viciu.

Pluton

Astept primavara:

vreau sa fiu dus de un pluton suav

la primul zid si impuscat cu muguri

si cand voi muri sa-mi infloreasca toate ranile,

sa vina toate albinele la ranile mele

si sa ma transporte pe aripi

catre taramul de polen unde merita sa ajung

cu flori cu tot, cu tristete cu tot,

cu primavara cu tot,

acum si-n veacul vecilor.

A mea

Cum treci acum si apa e-n ruine,

si-ti este bine si imi este bine,

as vrea sa-ti spun, iubito, ca in tine

e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu mila si mirare

cu intrebare si cu disperare,

cu gelozie si cu larma mare,

c-un fel de fardelege care doare.

Si jur pe tine si pe apa toata

care ne tine barca inclinata

ca vei ramane - dincolo de numar

si dincolo de forme, masti si vorbe -

a mea, de-a pururi, ca un brat in umar.

Cantec femeiesc

Asa e mama si a fost bunica

Asa suntem femei langa femei

Parem nimic si nu-nsemnam nimica

Doar niste 'ele' ce slujesc pe 'ei'.

Ei neglijenti, iar ele foarte calme

Ei incurcand ce ele limpezesc

Ei numai talpi si ele numai palme

Acesta e destinul femeiesc.

Si-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic maret, nimic impunator.

Schimbandu-si dupa ei si drum si nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atatia pasi ce au facut prin casa

Si pentru care plata nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa

Ar fi ajuns si dincolo de cer.

Ei fac ce fac si tot ce fac se vede

Ba strica mult si ele-ndreapta tot

Si de aceea nimeni nu le crede

Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.

Asa e mama si a fost bunica

Si ca ele maine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decat curat si uneori copii.

Suntem veriga firului de ata

In fiecare lant facut din doi

Ce greu cu noi femeile in viata

Dar e si imposibil fara noi

Spune-mi ceva

Daca-am sa te chem

Da-mi macar un semn

Fie si-un blestem

Din partea ta.

Totusi nu stiu cum

Pentru-atata drum

Ce-a-nceput acum

Spune-mi ceva.

In noaptea despartirii dintre noi

Copacii cad pe drum din doi in doi,

In ochi ma bate viscolul cainesc

Si am venit sa-ti spun ca te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad

Ma-mpiedic de o lacrima si cad

Si iar adorm si iar mi-e dat un vis

Ca biata cifra doi s-a sinucis.

Si de atata viscol vestitor

Nu ochii mei, ci ochii tai ma dor,

Ca tineri am intrat si cu ce rost

Si ce batrani iesim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,

E numai despartire peste tot

Si se aude ca va fi mai greu

Decat vom fi departe tu si eu.

Dar nu pentru a-ti spune ca e rau

Am dat cu bulgari mari in geamul tau,

Ci ca sa stii, in viscolul cainesc,

Ca plec si mor si plang si te iubesc.

Si vreau sa-ti dau cu acte inapoi

Dezastrul impartirilor la doi,

Ca sa-ntelegi si tu ce-i cuplul frant

Si cum e sa fii singur pe pamant.

Din nou, Dacii liberi

Noi n-am avut nevoie

Sa luam adeverinte

Ca vietuim acasa,

In patrie la noi,

Am fost si vom ramine

De-a pururi dacii liberi

Si iubitori de pace,

Si vrednici de razboi.

La Sarmisegetuza,

La focuri, cu Zamolxe,

Si stelele din ceruri

Din singe ni se rup.

Nu ne-au invins romanii

Si-am ris de toti barbarii

Strigind la ei cu steagul

Facut din cap de lup.

Aceasta dam de stire,

De sub pamintul nostru,

Urmasilor in care

Reinviem acum.

Femeile iubindu-si

Sa nasca dacii liberi

Spre razbunarea noastra

Pe cel din urma drum.

Numiti si tara noastra

Cu numele ei dacic

Iubiti pe nou venitii

Dupa atitia ani,

Dar vesnic tineti minte

Ca peste dacii liberi

Au tot calcat invazii

Si altfel de romani.

Noi am ramas in glie

Si devenim padure,

Si devenim recolte,

Sa va hranim pe voi,

Si temelia tarii

S-o intarim cu oase

Si iubitori de pace,

Si vrednici de razboi.

Cu tot ce nazareste

Din firea noastra veche,

Dam Romelor de stire,

Prin ierburi murmurind,

Ca numai oboseala

Ne-a asezat sub scoarta,

Dar daca e nevoie

Ne vom scula oricand.

Iertarile

tu sa ma ierti de tot ce mi se-ntampla

ca ochii mei sunt cand senini cand verzi

ca port ninsori sau port noroi pe tampla

ai sa ma ierti altfel ai sa ma pierzi

vad lumea prin lunete maritoare

si vad gradini cu arme mari de foc

sub mana mea deja planeta moare

si in urechi am continentul rock

ai sa ma ierti ca sunt labilitate

ca trec peste extreme fulgerand

ai sa ma ierti preablanda mea de toate

eu sunt nemuritorul tau de rand

ai sa ma ierti ca nu pot fara tine

si daca n-ai sa poti si n-ai sa poti

mie pierzandu-te-mi va fi mai bine

eu tristul cel mai liber dintre toti

si cum se-ntampla moartea sa le spele

pe toate-nobilandu-le fictiv

ai sa te-apleci deasupra mortii mele

si tot ai sa ma ierti definitiv

ai sa ma ierti in fiecare noapte

si-am sa te mint in fiecare zi

si cat putea-va sufletul sa rabde

cu cat iti voi gresi te voi iubi

Repetabila povara

Cine are parinti, pe pamant nu in gand

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand

Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,

Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc

De atatia copii si de-atat nenoroc

Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,

Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,

Care stiu dureros ce e suta de lei.

De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,

Nu conteaza deloc, ei albira de dor

Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,

Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,

Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.

Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani

Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani

Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,

Daca nu au murit tristi in casele lor

Intre ei si copii e-o prasila de caini,

Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,

Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.

Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii

Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans

Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.

Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?

Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,

Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,

Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi

Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,

Si ca niste stafii, ies arare la porti

Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,

Cine are parinti are inca trecut.

Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,

Unde-avem si noi insine ai nostri copii.

Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,

Si in genere sunt si nitel pisalogi.

Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,

Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,

Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,

Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.

Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,

Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?

Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa

Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus

Pe constiinta povara acestui apus

Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,

Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.

Iar cand vom incepe si noi a simti

Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,

Si abia intr-un trist si departe tarziu,

Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,

Vom pricepe de ce fiii uita curand,

Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,

Si de ce inca nu e potop pe cuprins,

Desi ploua mereu, desi pururi a nins,

Desi lumea in care parinti am ajuns

De-o vecie-i mereu zguduita de plans.

Sara pe deal

Iese amurg dintr-o bataie de clopot

caii culeg iarba din ultimul tropot,

pasari adorm daca amurgul le-atinge,

sus la izvor, sus la obirsie, ninge.

Case cuprind sufletul zilnicei fringeri,

oamenii sint umbre tacute de ingeri,

nimeni aici legea cereasca n-o calca,

sufletu-n plop, trupul se-apleaca in salca.

S-a auzit de peste uliti o veste,

un nou nascut viu intr-o iesle mai este,

lemne de foc, oarbe carute mai cara,

ultim sarut, ca o pecete de ceara.

Misticul sat luneca in rugaciune,

nimeni nimic, inspre pamant nu mai spune,

toate se-ntorc ireductibil spre ceruri,

florile tin sipete de adevaruri.

Iarasi amurg, dangatul parca revarsa,

cucii dispar langa clopotnita arsa,

cade-n fintini ziua sa urce iar, miine,

in amintiri satul miroase a piine.

In cimitir, oile nu mai pasc iarba,

mieii o pasc, pofta din ei este oarba,

nevinovati, anii se-ncarca de vina

cum ne-ating, fiintele cum le declina.

Sara pe deal seamana cel mai ades cu

sara pe deal cum o scria Eminescu

sara pe deal e si-aici cum si-ntr-insul,

sara pe deal, fetisizindu-ne plinsul.

Sara pe deal, parte din noaptea eterna,

sara pe deal, capul se-apleaca pe perna,

sara pe deal, totul deodata invie,

sara pe deal, muzica din poezie.

Caii in apus pasc magnetismul chindiei,

omului bun, casa puternica fie-i,

noi intre noi sa mai gustam cat se poate

sara pe deal, cea mai de pret dintre toate.

Si sa privim cerul cu tragice stele,

care mai ia forma poruncilor grele,

oamenii trec, nici nu vom sti unde pleaca,

iar dupa ei se mai aude o toaca.

Urmele lor sint sau copiii sau munca,

intr-un temei lasa intreaga porunca,

sara pe deal nu e decat un amestic

de fabulos, de nebunesc si domestic.

Ziua s-a stins, zeama de zarzara cruda,

tipa guzgani, cine-are timp sa-i auda,

carii batrini de-o vesnicie lucreaza,

printre copii zgomotul lor isca groaza.

Daca intinzi mana cu-o mica lumina

ai sa si simti vrejuri crescind in gradina,

niste pindari, haulituri isi arunca,

fetele mari grup se intorc de la lunca.

Poarta in sini dorul de-o mana barbata,

cei cautati mult mai tarziu se arata,

podul pe rau scirtie si se indoaie,

mustele bat, semn de-nnorare si ploaie.

Lina-n fuior in turbioane se leaga,

creste-n dovleci dor de saminta intreaga,

parca de ieri luna rasare-nspre miine,

plange-un copil, sau parca latra un caine.

Plaurii morti, cresc dintr-o apa uitata,

sfinti intelepti celor cuminti li se-arata,

sara pe deal, uite un minz care moare,

suflet din el, ca si o seara apare.

Dulce-albastrui cauta suflet de iapa,

ea nu mai e, alta va sti sa-l inceapa,

ultimi copii striga pe ulita noastra,

blinde bunici ii insotesc din fereastra.

Sra pe deal, cumpana sinea nu-si strica,

sara pe deal e ca un duh de bunica,

fruct zemuit imprastiat pe tot locul,

coacem porumb, unde ai nostri fac focul.

Sara pe deal, dulce vinare de vara,

azi nici un om nu are dreptul sa moara,

sara pe deal, fum doborit dintr-un sfesnic,

cade pe om, parca-ntrupindu-si-l vesnic.

Sara pe deal, cinepa fumega bice,

cei pedepsiti, nu au curajul s-o strice,

toate ramin, precum au fost in natura,

starea de om trece spre starea cea pura.

Sara pe deal, spune ca asta ni-i rostul,

sa o numim suflet din sufletul nostru,

sara pe deal, sufletul mare al lumii,

sara pe deal, ochii in lacrimi ai mumii.

Iar cand noi toti vom murmura ce ne doare,

tu sa ne dai o crestineasca iertare,

sara pe deal, nu a murit idealul,

sintem aici: Oamenii..Sara..Si Dealul.

Oratie de nunta

Astfel dupa tine se incheie toate.

Trag oblonul negru la fereastra mea.

Nu mai vreau deceptii, vreau singuratate,

Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul si eu, ca oricare,

La o nebunie, la un ultim glont

Ultima speranta, ultima-ncercare

Dar in magazie era doar gablonz.

Nu-i nici o problema, toate-s foarte bune.

Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta sa neg

Si cu pasiune, si cu voluptate

Si credeam in tine, vrednic si intreg.

Hai, intinde mana pentru despartire

Schimba-ti telefonul, ca si eu mi-l schimb

Saluteri miresei, salutari la mire,

Poate se rezolva toate intre timp.

Intra in multime, nimeni n-o sa stie

Doua, trei persone care ne-au ascuns,

Eu voi tine minte scurta nebunie

Si-ntrebarea noastra fara de raspuns.

Firea ta ciudata n-o voi regasi-o

Nici n-ar fi nevoie, tu ramai un mit.

Nunta fericita, te-am iubit, adio,

Nu intoarce capul, pleaca, te-am iubit!

Vezi ca se confirma barfa despre mine:

Te-am lasat deodata crud si nefiresc

Totusi tine minte, tine bine minte

Te salvez de mine fiindca te iubesc.

Imi pasa

Mi-e dor de tine

Si nu-mi ajung celelalte

Uite ca un surogat

Pentru puritate

Nu s-a gasit.

Mi-e dor de tine

Mi-e tine de tine

Mi-e inlauntrul meu de tine

Mi-e nu stiu cum,

Mi-e nu stiu ce,

Mi-e dor de tine ca de acasa.

Imi pasa!

Detalii

Stiu unde

Nu stiu de unde,

Nu stiu de ce

Si nu stiu

Pentru ce merit

Dumnezeu te-a trimis

Pe buzele mele.

Poezii cenzurate - Sunt radical (1979-1989)

Indragostit de Bucuresti

Nu stiu de ce, pe cat m-afund in viata

ma simt atras de fleacuri omenesti,

si-mi place-n anotimpul de vacanta

sa-ntirzii, sa ramin in Bucuresti.

De el ne-am saturat, dar el ne place,

el e un prag lovit sa vezi alt prag,

si-acum, cand sint satul de locul zilnic

ma simt golit si-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot batut cadenta

si-am s-o mai bat atat cat voi trai,

spre un Olimp ascuns pe orice strada

in cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii

si au trecut aiurea anii mei

aici copiii mi-au venit la viata

si am nascut si-am ingropat idei.

La Bucuresti, copilaria toata,

visam s-ajung sa pot si eu vedea

celebrii ciini ce au covrigi in coada

si sa-ntilnesc si eu pe mama mea.

Eu vara as iubi-o pe orbeste,

dar simt ca toamna-i anotimpul meu,

cand frunze si lumini pe bulevarde

mai dau halou parerilor de rau.

Cand pe terase se mai bea o bere

si oamenii romante triste vor,

si-n curti se face vin din must de struguri

si toti bucurestenii au umor.

L-am parasit destul, ca azi sa-l caut

si sa-l gasesc intodeauna treaz,

nu este el cel mai frumos din lume,

dar cel mai drag ne e in orice caz.

Ma pregatesc sa fug din nou in tara

si sa cistig aripi dumnezeiesti,

sa pot gusta melancolia toamnei

in fiecare colt de Bucuresti.

3 august 1989

Soferul si nevasta-sa

Ne urcasem cu totii in autobuz

Care nu era confortabil, dar era independent,

N-avea fiecare locul sau,

Dar ne gindeam ca o sa aiba,

Era primavara,

Venea vara,

Se dezghetau drumurile,

Puteai sa mergi cu gulerul camasii descheiat,

Se dezghetau drumurile,

Noi cantam cantece de-ale noastre, vechi,

Pe care nu le mai cantasem de multa vreme

Si unii din cauza vitezei,

Care-i imbata,

Altii cu o tandra ironie,

Am inceput sa zicem, sa cantam

Ca autobuzul nostru

E cel care dezgheata

Drumul pe care mergem.

Pe directia aceea spre munte,

Spre marele munte,

Nu mai mersese niciodata un autobuz,

Numai turisti particulari,

Numai nebuni ocazionali.

Asa ca nu ne interesa destinatia,

Ne ajungea bucuria

Ca mergem cu totii spre marele munte.

Soferul era tinar,

Conducea pentru prima oara

Un asemenea autobuz.

Fusese ajutor de sofer,

Lucrase mult si cinstit,

Dupa cum mergea, dupa cum frina,

Era fare indoiala cel mai bun sofer

Dintre toti soferii nostri,

Asta conduce exceptional, strigam noi,

Asta-i omul care ne trebuie

Si el dadea din mina cu modestie

Rugindu-ne sa nu-l mai laudam,

Cal incurcam la condus.

In fond e autobuzul dvs.,

Eu sint al dvs.,

M-ati ales sa conduc autobuzul,

Asta-i treaba mea.

Noi am aplaudat, chiar si aceasta lepadare, a lui,

De laudele noastre.

Si autobuzul mergea mai departe

Si-n diverse localitati, in care ne opream,

Multi urcau

Si nimeni nu mai voia sa coboare.

Era un autobuz unic

Nu mai exista asa ceva in imprejurimi.

Ramasesera-n urma troleibuzele agatate

De reteaua electrica

Si lipsite de orice independenta,

Tramvaiele inghesuite intre sine

Si aceeasi retea.

Autobuzol nostru se incarcase inspaimintator,

Fiecare urca in autobuz cu ce avea mai bun,

Soferul conducea exceptional,

Nimeni nu conduce mai bine ca el,

Strigam noi

Si el dadea moale din mana,

Si noi strigam iarasi,

Lasa frate, Iasa modestia la o parte,

Da-o dracului de modestie

Noi, care n-am avut niciodata posibilitatea

Unui asemenea drum,

Stim valoarea lui adevarata,

Esti al nostru,

Esti dintre ai nostri,

Ramii intre noi,

Bravo,

Ura,

Si el nu mai putea sa ne opreasca,

Trebuia sa fie atent la drum,

lar noi eram prea multi

Si incepusem sa-l incomodam,

Stateam claie peste gramada in autobuz,

Dar uneori ii blocam o mana sau un picior,

Pina cand citiva meseriasi

L-au rugat sa opreasca pentru citeva minute

Ca sa-i faca o cusca de protectie,

Sa nu-l mai incomodam la condus,

Dar sa-si ia si nevasta langa el,

Au zis altii,

Ca drumul e lung si se plictiseste omul.

Si uite-l acum in cusca lui de protectie,

In cabina lui blindata!

Ce hotarit conduce,

A dat drumul si la muzica,

Se aude in toata masina o muzica eroica,

Pe care o intrerupem noi din cand in cand

Cu cantece despre el si de drumul nostru,

Si hai, ma, sa fim atenti si cu nevasta-sa,

Ca si el e om.

In autribuz vara e cald

Iarna e frig,

Drumul continua,

Am inceput sa obosim,

Nene soferule, opreste,

Sa ne odihnim si noi.

Sa te odihnesti si dumneata,

Ca n-o fi foc,

Dar el nu mai aude,

El conduce,

Si-ntr-adevar, conduce exceptional,

E cel mai bun, strigam toti,

Dar ne e foame,

Pentru ca n-am mai oprit demult,

Si-avem nevoie si noi

De piine, de apa, de un ragaz,

Probabil c-am inceput sa-l si enervam

Cu mofturile noastre

Setea, foamea, somnul,

Geamurile autobuzului nut mai exista demult,

Pe ele au sarit cei ce n-au mai putut suporta,

Usile au ruginit si nu se mai deschid,

Si soferul conduce autobuzul

Din ce in ce mai nervos,

A inceput sa faca si accidente,

Stau si el si nevasta-sa cu miinile pe volan,

Marile piscuri ii cheama,

Mai e putin combustibil,

Am intrat pe un fel de linie ferata,

Vecina cu drumul,

Dupa ce ni s-au spart cauciucurile

Si dupa ce soferul a darimat

Cu lovituri de autobuz

Case si biserici,

Sate si orase,

Incepem sa coborim,

Si bineinteles ca viteza creste,

Asa e la orice coborire,

Viteza creste,

Nu mai e nimeni in autobuz,

Unii au murit,

Altii au fugit,

Alii ne-am uscat de foame si de sete,

Altii am inghetat de frig,

Muntele e tot mai departe,

Dar autobuzul coboara

Halucinind pe linia moarta

De cale ferata,

Si numai ei doi,

Soferul si nevasta-sa,

In cabina blindata,

Se uita doar inainte,

Nu mai stiu pe cine conduc si unde se duc,

Si de ce tac toti pasagerii

Si de ce se merge cu viteza prabusirii,

Cand excursia incepuse atat de frumos

Catre marele munte.

12/13 iulie 1987

Cineva ma asculta

In veac cu putere oculta

din zid cineva ma asculta.

cu cat ma coboara pe mine.

cu-atat el mai mare devine.

Iubirea mi-o suge prin tuburi.

ma simt rastignit pe suruburi,

ce face cu mine nu-i veghea,

el trage din zid cu urechea.

Ai zice ca apara, poate,

poporul de rau si pacate,

de cei ce tin arme in lira

de cei care mint si conspira.

Dar nu el asculta orbeste,

pe om cand acasli traieste,

ne intra-n cearsaf si sub piele,

in creier de ginduri sai-l spele.

Prin mari, electronice unde

in ochi si in talpi ne patrunde,

putere zeiasca si oarba

el scris e si-n firul de iarba.

Asculta fereastra deschisa

si viermii urcind in caisa,

cum gifiie-n dragoste mirii,

concertul marunt al pieirii.

In veac cu politie multa,

din zid, cineva ma asculta.

Calugar

Doamne, fa-ma calugar

Si cheama-ma pana la tine

Sa-ti spun adevarul

Despre marele dezastru pamintesc.

Doamne, fa-ma calugar.

Au fost haituiti,

Au fost ofensati,

Dar calugarii au totusi

O oarecare libera trecere

La vamile cerului.

Undeva, la Cheia,

Am auzit eu ca exista

O scara de rasina de brad

Care ajunge pana la tine, Doamne,

Lasa-ma sa urc si sa-ti spun.

Voi gasi-o chiar daca

Nu e in evidenta primariei din Mineciu

O voi gasi-o dupa miros,

Dupa mirosul mortilor

Dupa mirosul viilor,

Dupa mirosul de tamiie.

O voi gasi-o si voi veni

Sa-ti spun ce rau e pe pamant

Sa-ti spun ca-n luptele pentru dreptate

Dreptate a iesit

Atat de zdrobitor victorioasa

Incit a devenit idee,

Nu mai are nici o realitate.

Doamne e nedrept totul,

Copiii nu mai au decat recreatii si examene,

Ore de clasa nu mai sint,

Batrinii sint pusi la zid

Sub niste taloane de pensii

Care sint trase din tunuri

AIe binevointei generale.

In rest muncim pana ne cad miinile din umeri

Si nu mai stim pentru cine muncim

Mai ales ca ei ne dau sa facem

Lucruri pe care tot ei le considera inutile

Si ne reproseaza noua

Ca facem lucruri inutile.

Dar, in fine Doamne, primeste-ma in audienta

Pe mine, calugarul cel mai limbut,

Al minastirii tale cu 5 continente.

Hai, Doamne, fi bun si primeste-ma

Ca, alttel, daca intirzii,

Nu mai am pe unde urca

Vine omenirea flaminda

Sa manince scara de rasina

Care duce la tine,

Doamne, fa-ma calugar,

Fa-ma si asculta-ma

La ora cand minastirea ta

Cu 5 continente

Si cu 4 miliarde de prapaditi

Instaleaza ultimele arme

In clopotnita !

10 decembrie 1983

Minciunile

Dar, hai, sa ne spunem minciuni importante,

Dar, hai, sa ne spunem minciuni si mai mici,

Asa cum amantii le mint pe amante

Si ele ii mint pe pamant pe aici.

Dar, hai, sa ne spunem cu patos brasoave,

Dar, hai, sa vedem cine minte mai mult,

Asculta delirul consoanelor grave,

Cum si eu minciunile tale le-ascult.

E foarte frumoasa, e foarte frumoasa

Minciuna aceasta pe care mi-o spui,

Asa ca, te rog, si pe mine ma lasa

Sa palavragesc doar ce nu-i, doar ce nu-i.

Concurs de minciuni la echipe si solo

Si ies campioni mincinosii cei mari,

Dar, draga Pacala, tu ce faci acolo ?

In campionate de ce nu apari ?

Se minte cum nu s-a mintit niciodata,

E multa minciuna la noi pe pamant,

Sint false recursuri si nu-i judecata,

Balanta cea veche-a dreptatii s-a frint.

Dar, hai, sa mintim fara nici o rusine,

Dar, hai, sa mintim in direct si-n raspar,

Ca poate prin rau vom ajunge la bine,

Minciuna suprema va fi adevar.

Analfabetilor

V-am spus ca sint un om periculos

Si nu mi-ati luat avertismentu-n seama.

V-am spus s-aveti pentru persoana mea

Un plus de-ngrijorare si de teama.

V-am spus ca fac teribil de urit

De sint calcat putin pe libertate.

V-am spus ca sint osteanul credincios

Dar care doar cu inamici se bate.

V-am spus sa va astimparati si voi,

Cenzori capriciosi ai vremii mele,

C-o sa va coste scump maruntul moft,

De a ne face noua zile grele.

V-am spus sa puneti mana sa munciti.

Sa nu mai tot pinditi zelosi din umbra,

V-am spus ca n-o sa placa nimanui

Pornirea voastra, tulbure si sumbra.

V-am spus ca vremurile s-au schimbat

Si ca situatia e mai complexa,

Nu-i intelectualul - servitor.

Cultura nu-i ceva ca o anexa.

Si lumea nu se poate cuceri

Umflind la cifre si mimind tumulturi

Cu aroganti si trindavi doctoranzi,

Cu papagali care tin loc de vulturi.

V-am spus si am puterea sa mai spun

Ca nu incape muntele in sera

Ca prea-i scurt drumul de la rai la iad

Si de la caprioara la pantera.

V-am spus sa nu-l fetisizati pe Marx,

Sa nu-i pastrati in spirt invatatura

Si voi intr-una fara sa-l cititi

Il pomeniti pana va doare gura.

V-am spus ca batalia pentru om

Nu iarta astazi nici o dezertare

Si voi v-ati decorat voi intre voi

Cand lupta este in desfasurare.

V-am spus ca muzica nu-i un microb

Care ameninta civilizatii

E-a omului pentru a fi mai bun,

V-am spus: ceva care sa-i placa dati-i.

V-am spus, concetateni analfabeti,

Si luati aminte si sa tineti minte.

Dar nu stiam ca v-ati nascut si surzi

Si scoateti arma cand vedeti cuvinte.

Proba olimpica

Mintea mea obosita

nu e mai proasta

decat mintea voastra odihnita,

hai sa gindim impreuna,

hai ginditi si voi,

incordati-va mintile odihnite

si produceti ginduri.

Ce cant acele broboane de sudoare

de pe fruntile voastre ?

Straduiti-va,

concentrati-va,

ginditi-va,

aveti mintile odihnite,

dormiti de 2.000.000 de ani,

ati avut scutire,

ati avut permisie,

ati avut concediu mental,

ce dracu!

Va depaseste in viteza broasca testoasa,

melcul, de-a carui trecere

va tiuie urechile,

e un melc mort,

ariciul v-apare ca un ideal imposibil,

va miscati ca prin corpuri solide,

ca prin undelemn inghetat

ca prin ochi de sticla,

ce dracu!

Ginditi,

nu mai aminati aceasta,

ginditi, ar fi trist pentru voi

si vai fi pus mintea la uscat

pe gardurile in care inchideti,

cu depline sentimente

de posesiune si protectie,

mintea mea obosita.

10 noiembrie 1983

Regresam

Nu-i nimic, e-n regula,

mai asteptam doua sute de ani,

ce-o sa fie, un biet accident istoric,

o socoteala matematica gresita,

sintem in Estul Europei, nu uitati.

Rusii, da, Maghiarii, da,

Polonezii, da, Bulgarii, da,

noi, nu, noi nu, noi nu progresam,

ca se interpreteaza,

cand nu voiau vecinii,

noi nu puteam, n-aveam voie,

cand vor vecinii,

nu vrem noi, n-avem nevoie,

asta e, asa sintem noi, ai dracului,

dati in Paste, asta e, dati in Paste,

nu-i. nimic, e-n regula,

mai vedem noi, mai vedem,

aveti rabdare, nu bateti din picioare,

nu va pripiti

noi regresam cu placere,

noi regresam cu talent,

noi nu ne luam dupa nimeni

decat cand regreseaza.

Doua sute de ani! Atat!

Aveti rabdare, nu chemati salvarea,

nu exagerati, nu cricniti,

regresati cu noi!

Inapoi, mars!

8 aprilie 1988

Motorul gresit

Si daca dupa cum s-a auzit

si daca dupa cum un simt o spune

intregul drum e o desartaciune

si chiar motorul e croit gresit!

Masina e din ce in ce mai grea,

o-mpingem nazuind la zile bune

si asteptam s-apara o minune

sa ne putem urcasi noi in ea.

Tu nu auzi constrcuctor de motoare,

ca ti l-am da pe-acesta inapoi ?

E un motor prea lenes, prea greoi

nu poarta, ci-i purtat de fiecare.

Si zi de zi motorul nostru moare

si-n loc sa mearga el, l-impingem noi.

Condamnati

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,

mi-ar fi prea mult si-o gaura de sarpe

sa merg in ea, tacut si umilit.

Ce sa mai cant. cand au venit piratii

si apele din matci ni le-au furat,

o lacrima fiintei mele dati-i

si-o s-auziti de omuI scufundat.

M-as ineca, m-as stinge si m-as duce,

sa ma zdrobeasca ritmuri pe-o sosea,

nici nu mai am nevoie de o cruce,

mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.

Eu, sclavul trist al harpei mele tristre,

prapadul intinzindu-se il vad

si nu mai e nimic sa mai reziste

acestei sinucideri in prapad.

De n-as avea puterea diavoleasca

sa inteleg ca totul a cazut,

dar vin heralzii cinici sa-mi izbeasca

scrisorile prapadului de scut.

Prietenii ma ocolosc de frica,

probabil ma considera ciumat,

eu insumi scriu acum la lampa mica

sa nu ma vada cei care se bat.

Iubire ? Vis de miine ? Regasire ?

N-au gizii mei un minim interes

povesti cu dulci iluzii sa-mi insire

din starea condamnatului sa ies.

Se pregateste marele exemplu !

Acela, zic Casandrele, sint eu !

Ca un berbec am sa ma duc in templu.

Murind, macar s-ajung la Dumnezeu.

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,

eu, cantaretul soarelui din nord,

de-aicea, dintr-o gaura de Sarpe,

rostesc un acatist si-un dezacord.

Ce sa mai cant ? Doar calea pin-la gide !

Ce sa mai cant ? Pe voi, ca pe eroi ?

Imi vine si a plange si a rade

ca nu exista cale inapoi.

Voi nu vedeti ea nu mai aveti tara

si ca straini vi-s pruncii, cobitori,

invata ei ceva pe dinafara,

dar n-au parinti, ei au meditatori.

Voi nu simtiti ca nu mai aveti ape ?

V-au luat piratii tot pe vasul lor

si iata, din aproape in aproape,

noi sintem un pustiu nemuritor.

Din harpa mea ridicola si tandra

involuntar un cantec fara rang

te cheama langa mine, hai Casandra,

saruta-mi gitul gata pentru streang.

Sint radical

Sint radical

mai precis

sint pentru pastrarea

unui just raport

intre minciuna si adevar,

intre eroi si eroi,

intre plus si minus,

sint radical,

mai precis,

mi-e sila de demagogia socialista

mai tare decat de

demagogia burgheza

pentru ca o simt

apasindu-ma cu mult mai de aproape.

Sint radical,

cred ca nu e buna legea

care te condamna mai grav

daca ucizi un urs

decat daca ucizi un om,

ba mai mult,

te condamna mai grav

daca vorbesti,

daca ai opinii,

decat daca ucizi.

Sint radical

adica imi inchipui

ca daca ecuatia

'poporul ne-a ales,

vorbim in numete poporului,

guvernam in numele poporului,

construim socialismul

cu oamenii si pentru oameni,'

este adevarata,

nu e corect

sa-i distrugi omului

casa, orasul sau satul,

fara sa-l intrebi pe om;

zece elevi au declarat la scoala,

cand i-a intrebat dirigintele

ce fapte bune au savirsit,

in ziua aceea,

ca au ajutat o batrina

sa treaca strada

dar de ce asa de multi,

s-a mirat dirigintele

pentru ca batrina

nu voia sa treaca strada

au raspuns ei.

Cam asta ar fi situatia

sint radical

si o privesc in fata,

daca batrina nu vrea sa treaca strada

e greu sa te lauzi

ca esti cel mai bun dintre oameni

pentru ca o obligi

sa traverseze,

si lucrurile stau chiar asa,

batrina nu vrea

sa treaca strada.

batrina nu se afla pe strada

nici nu exista strada,

si batrina nici nu e batrina.

ci o tara emotionata

ca va trebui sa traverseze.

Sint radical,

adica mi-e groaza

de remuscarile

care nu mai pot salva nimic,

mai ales viata

care si asa se incapatineaza

de citeva generatii incoace

sa se duca in pastele ma-sii.

Sint radical,

imi plac prunele, piersicile,

marele veratice, libertatea,

femeia, granitele istorice,

si strugurii tamiiosi.

Sint radical,

as putea dicta un poem

si de la un telefon public,

dar tot radical sint

si mentionind

ca n-as putea face aceasta

decat daca si cea

careia ii dictez

ar avea telefon.

Sint radical,

cred ca Maresalul Ion Antonescu,

daca ar fi rejudecat

de un tribunal impartial,

ar putea fi declarat

fara rezerve,

erou al Romaniei post-mortem

si martir universal,

macar dupa lectura

Pactului Ribbentrop-Molotov.

Sint radical,

cred in valoarea frunzei de varza

aplicata pe lucrurile dureroase

ale corpului.

Sint radical,

nu cred sa existe

inger mai urit

si demon mai frumos

decat omul,

si, mai mult decat atat,

nu cred sa existe

accident mai rodnic

si lege mai contrariata

decat omul.

Din mine insumi

si din ceilalti

extrag radacina patrata

si observ ca nu e decat apa,

apa in stare de gindire,

apa cu suflet si cu virtejuri,

apa intr-o nevindecabila

formula chimica.

Sint radical,

cand ploua

si cand ninge

stiu ca e vorba

despre mine,

despre apa care sint,

despre apa care sint.

1 august 1988

Preaplinul sufletului (1994-1997)

Prea tarziu, la Paris

Prea tarziu am ajuns la Paris, prea batran,

n-am avut nici noroc, nici chemari, nici curaj,

unde sunt, ma trezesc doritor sa raman

si, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,

eu in pesteri, acum, as avea locul meu,

pe o piatra de rau mi-ar fi dor sa-mi astern,

orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generatia mea,

ce sa caut aici, fara nimeni din toti?

invalizi gloriosi, langa voi as cadea,

dar ma cheama absurd nebunia pe roti.

Prea tarziu am ajuns, prea batran, la Paris,

amintirea s-a sters, in memorie-i gol,

era bine sa-l gust, cat mi-a fost inetrzis,

de pe oricare loc, azi, abia ma mai scol.

Si mi-e dor de Brancusi, cel mai mult de Brancusi,

daca nu-ntarziam, intr-un straniu pariu,

ii umblam la feresti, ii dormeam pe la usi,

pentru opera lui, macar piatra sa-i fiu.

Condamnat, pentru veci, sa fiu numai roman,

noapte buna, oras al eternei lumini,

prea tarziu am ajuns la Paris, prea batran,

hai acasa, eu plec, n-are rost sa raman,

e prea scump pentru mine sa mor in straini.

Lume, lume

De la mine pan' la tine

Numai fluturi si albine,

De la tine pan' la mine,

Numai rau si nici un bine.

De la mine pan' la ea,

Numai lant si numai za,

Unde-i ea si unde-s eu,

Numai piese de muzeu.

De la noi pana la lume,

Numai fiare fara nume,

De la lume pan' acasa,

Numai vreme friguroasa.

De la mine pan' la ei,

Numai lupte si scantei,

Ei acolo, eu aici,

Si-ntre noi e-un fel de bici.

De la voi la oarecine,

Numai gusteri si ruine,

Din neant la dumneavoastra,

Numai gratii la fereastra.

De la noi pana la noi,

Numai ei, din doi in doi,

Invers, de la noi la noi,

Numai stare de razboi.

De la toate pan' la toate,

Numai tu, singuratate,

Numai tu si eu si plansu-mi,

De la eu pana la insumi.

7 noiembrie 1997

E prea putin

De-atatea zilnice-ncercari mizere,

De-atata umilinta si pacat,

De-atata moarte cata ni s-a dat,

E prea putin o singura-Nviere.

Si, totusi, pe pamantul inghetat,

Lumina lunii drepturile-si cere

Si-n stupi lucreaza vechiul dor de miere

Si vanturile primenirii bat.

E ca un fel de rupere de ere

Si ca un intuneric luminat,

E lupta-ntre femeie si barbat,

Ca la un alt scandal pentru putere.

Si, vai, in tot ce, zilnic, s-a-ntamplat,

E prea putin o singura-Nviere.

25 aprilie 1997

Orfani

A fi om e mai greu decat plumbul pe lume,

Noi nici nume n-avem. Dar cati oameni au nume?

Ne-ati uitat in camin si ni-i greu si rusine,

Mai cumplita, oricum, e uitarea de sine.

Suntem rai intre noi, tot ce-i rau ne-raieste,

Cei mai rai sunt acei ce urasc omeneste.

Noi - parinti nu avem, cum destinul ne arata,

Pe pamant, cei mai multi n-au nici mama, nici tata.

Poate ca, intre noi, peste traiul de caine,

Sunt cei supradotati pentru lumea de maine.

Si mai mare ca noi e, oricum, alta rana,

Un popor de orfani, intr-o lume orfana.

10 aprilie 1997

Tarziu

Cand v-am rugat sa-i ocrotim,

Cand v-am rugat a nu-i uita,

N-ati auzit si mi-ati raspuns

Ca-i o problema foarte grea.

Si-am fost ridicol staruind

Si-am incercat sa va mai spun

Si noi m-ati invinovatit

Si m-ati considerat nebun.

Si eu v-am zis ca nu e timp,

Ca suntem niste pasageri,

Si voi ati construit minciuni,

Mai multe astazi decat ieri.

Si-acum de ce va bucurati

De arta celor ce-au murit,

Cand voi i-ati condamnat pe ei

La trai pe muchie de cutit?

O locuinta v-am cerut,

S-o dam artistilor pribegi,

Si jaful vostru mi-a raspuns

Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor

Si v-ati putea si voi mandri

Ca dati o casa celor morti,

Desi ei v-au cerut-o, vii.

Tarziu raspuns si ipocrit,

Artistii au ajuns pamant,

E gata casa vietii lor,

Dar locatarii nu mai sunt.

20 mai 1994

Caruciorul cu rotile

America nu se dezminte.

Ea, tocmai in aceste zile,

Ne mai trimite-un presedinte,

In caruciorul cu rotile.

Prin orizonturi numai tinte,

In voie misuna reptile,

Si iarasi e-un fior fierbinte

In granitele inutile.

Din lacrimile fostei mile,

Mai striga rusii: inainte!

De Yalta tragicelor file,

Ne-aducem iarasi, toti, aminte.

Si, sub carutul cu rotile,

Se scoala mortii din morminte.

20 martie 1997

Batranul cersetor

La coltul strazii e un cersetor

Cu mana-ntinsa, catre-o alta lume

Decat aceea unde, fara nume,

El ispaseste rasul tuturor.

Adolescentii se mai tin de glume

Si-i pun in palma semne de-ale lor,

El e batran si intelegator,

Cu noi, cu totii, dar, cu cei mici, anume.

Si cine observa, int-o doara,

Ca el e-aici din vremuri de demult,

Imperturbabil, in acest tumult,

El, cersetorul, a uitat sa moara.

Sub zdreanta lui, minunea se-ntrupeaza,

In el e Dumnezeu, ce sta de paza.

9 aprilie 1997

Unde sa pleci

Afla si-nvata

Acest refren:

Pana la moarte,

N-ai nici un tren.

Clipa absurda

Si, noi, nauci,

Nici nu stiu unde

Vrei sa te duci.

Inca nu-i gata,

In hale reci,

Trenul cu care

Crezi c-ai sa pleci.

Deocamdata,

Inca de ieri,

Acarii insusi

Se simt someri.

Care plecare,

Care pardon,

Care adio,

Care peron?

Ce despartire,

Cand amandoi

Nu ne cunoastem

Noi intre noi?

Nu fi precoce,

Nu insista,

Inca-i abstracta

Iubirea mea,

Cat tu, pe lume

Nici n-ai venit

Si, intr-un pantec,

Suferi cumplit.

Creste, sub cerul

Astrilor casti,

Maternitatea

Unde urmeaza

Sa mi te nasti.

28 decembrie 1997

Viata, dublu mixt

Traiesc aici, dar ma simt ca sunt departe,

Din ce in ce mai singur si mai trist,

Nici nu mai stiu cat pot sa rezist,

Inchis intr-un ziar si intr-o carte.

Ma-ncredintez iluziei desarte

Ca ma salveaza regasirea-n Christ,

Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,

Cu viata-n minus si cu plus de moarte.

Si, totusi, nu m-a ocolit norocul,

Desi mi-a fost intotdeauna greu,

Si-am transformat in foc destinul meu

Ca, azi, cenusa sa rezume focul.

Si de-as cadea, asa cum cere jocul,

Ca sa devin o piesa de muzeu,

Eu tot ii multumesc lui Dumnezeu

C-a-ntarziat si-asa, prea mult, sorocul.

18 iulie 1997

Ce simplu mi-ai fi, daca nu te-as iubi

Altceva nu-i nimic

Si mereu ma complic

Si ce simplu mi-ar fi,

Daca nu te-as iubi.

Daca m-as lua dupa pretexte,

daca-as trage unde e usor,

nici nu trebuia s-aud de tine

si-mi era mai de folos sa mor.

M-am bagat de buna voie sluga,

dragostei morale ce ti-o port,

dar pricep ca mi-ar fi fost rentabil

sa privesc destinul ca pe-un sport.

Nu-i o simpla incapatanare,

pentru un ambitios pariu,

dar aleg o cale complicata,

tocmai din motivul ca sunt viu.

Eu detest relatia burgheza,

decorata circumstantial,

ma inchin la legile naturii

si salut iubirea, ca scandal.

Mama ei de viata prefacuta,

tatal ei de soarta la mezat,

te iubesc in felul unui traznet,

te prefer asa cum s-a-ntamplat.

Greu imi e si greu iti e si tie

cu acest fel de a trai al meu,

totusi, vreau sa stii ca, din pacate,

dragostea e o dificultate,

fara care-ar fi cu mult mai greu.

31 decembrie 1996 - 1 ianuarie 1997

Bucuresti

Altele

A mea

Cum treci acum si apa e-n ruine,

si-ti este bine si imi este bine,

as vrea sa-ti spun, iubito, ca in tine

e vie vrerea ambelor destine.

Te voi iubi cu mila si mirare

cu intrebare si cu disperare,

cu gelozie si cu larma mare,

c-un fel de fardelege care doare.

Si jur pe tine si pe apa toata

care ne tine barca inclinata

ca vei ramane - dincolo de numar

si dincolo de forme, masti si vorbe -

a mea, de-a pururi, ca un brat in umar.

A tine, a mine

Mai miros a tine, mai mirosi a mine,
o sa vina vremea sa ne stearga ea,
incercare aspra, misiune grea,
noua, niciodata, nu ne va fi bine.

Te-am iubit cu moartea in impreunare
te umpleai de mine, iarasi te vana,
azi ramai cu moartea, trista, blanda mea,
eu raman cu pielea scanteind de sare.

Mai miros a tine, ochii mei sunt plini
de-ale tale lacrimi pana in calcaie,
dragoste finala, moartea mea dintaie,
floare-n gelozia sectelor de spini.

Mai vorbesc cu tine- trist si dureros
prin al carnii noastre-mpreunat miros.

Actorul

O, biet actor

O, biet artist

Rolurile mor

Viata e un teatru trist.

Actorul a iesit in strada,

Sa-si cumpere ceva salam,

Era in haine de parada,

Ca Voievod peste un neam.

Printre masini, printre tramvaie

Actorul se grabea firesc

Urma sa vina-un nor de ploaie

Perucile se dezlipesc.

Si cand s-a asezat la coada

Cu palos, mantie si scut

Deodata oamenii din strada

Ca Voievod l-au cunoscut.

S-au dat deoparte cu sfiala

Multimea toata murmura

Vazandu-i hainele de gala

Sa ne traiesti Maria-Ta!

Republicani, ma rog, cu totii

Descoperisera alt mod

De-a da cuvant la noi emotii

Si se-nchinau la Voievod.

Dar ploaia a venit deodata

Si ei vazand cu ochii lor

Intreaga-i fata demachiata

I-au aruncat un fel de plata:

Lasati-l dracu', e-un actor.

O, biet actor

O, biet artist

Rolurile mor

Viata e un teatru trist.

Adevaratul fiu

Din citi copii tot crezi ca ai matale

Prea buna maica, spune-mi care-ti este

Adevaratul fiu a carui mama

Te simti intr-adevar pina la capat.

Nu poti avea copii mai multi ca unul,

Marturiseste-mi care-ti apartine,

Pe care l-ai facut, murind tu insati,

Ca sa le dai si celorlalti putere.

Caci, daca fiul are doar o mama,

Irepetabil este si copilul,

Dar spune-mi, maica buna, adevarul

Din toti acestia, care-ti este fiul?

Ai mei sint toti, raspunse maica trista,

Dar cel mai mult acel ce n-are mama.

Vol. 'Locuri comune'

Adio, vara

Adio, vara, pleaca-n ascunzisuri,

Noi suntem gata de-a cadea -ntr-o carte,

Si de-a mai lacrima catre pietrisuri,

De dor de tine si de dor de moarte.

Din fructe coapte picura alcoolul,

Nimic nu mai ramane cum fusese,

Ce cosmic iese dintre ramuri golul

Penultimelor tragice regrese.

Si va veni si ultima rafala,

Dar nu-o vom apuca-o, nu e sansa,

Cand in ninsoarea imateriala

Bolnavii lumii vor cadea in transa.

Ci noi atata am putea decide,

Incostienti si tristi ca prima oara,

Prin fumurile toamnelor putride,

O carte pentru voi: adio, vara!

Antiprimavara

Ce daca vine primavara
Atata iarna e in noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii inapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom ingheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.

Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si langa mine nu esti tu
Ninsori mai grave decat moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.

Si ninge pana la prasele
Ninsoarea-mi intra-n in trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce imbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti inflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.

Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.

Basarabia pe cruce

Se urca Basarabia pe cruce
Si cuie pentru ea se pregatesc
Si primavara jertfe noi aduce
Si plinge iarasi neamul romanesc.

Noi n-avem nici un drept la fericire,
Mereu in casa moare cineva
Si n-are tara dreptul sa respire
Si nici pe-acela, simplu, de-a visa.

De-acolo unde s-a sfirsit pamintul,
Vin triburi, sa ne ia pamint si frati
Si-n fata lor abia rostim cuvintul
Si, prin tacere, suntem vinovati.

Ce cale poate tara sa apuce?
In tragica, neconvertita zi,
Se urca Basarabia pe cruce
Si nu stim invierea cind va fi.

Biet nemuritor la zidul mortii

Numai viteza ma mai tine viu

Si sclav maret acelorasi proportii,

Sa ma opresc, n-am dreptul nici sa stiu

Ca sunt alergator la zidul mortii.

n-am timp la zidul mortii sa m-asez,

si combustibil am, de nicaierea,

probabil unii cred ca si trisez,

daca, de-o viata, imi refuz caderea.

n-am mai dormit de cand eram copil,

cu-aceste roti, cu-aceasta sa sunt una,

iar daca at incetini, umil,

m-as prabusi din zid, pe totdeauna.

Distantele pe care mi le-asum,

Paradoxal, sunt cele si ramase,

pe zidul lentei morti, de-atata drum,

vehiculul mi s-a urcat in oase.

A ma mai crede liber, nu incerc,

In toata cursa asta nebuneasca,

Fiintei mele, alergand in cerc,

Ii este interzis sa se opreasca.

Si, vai, in toata tragica belea,

Cobor si urc mereu aceasi panta

Si nemurirea e o boala grea,

Un fel de plictiseala aroganta.

Destui isi pot inchipui ca eu

Ador aceasta-ntrecere vulgara,

Ca-mi place tot acest absurd turneu

Pe zidul mortii unui circ la tara.

Dar eu alerg, ca sa nu mor, cumva,

Si inteleg cu vrere vinovata

Ca nu mai am puterea de-a pleca

De-aici, din zidul mortii, niciodata.

Nu pot trai, precum nu pot muri,

Nu ma opresc, precum m-alunga sortii,

Nu pierd nimic si nu pot birui,

Ca biet nemuritor la zidul mortii.

Bocetul epuizant

M-as aseza cu capu-n pumni si-as plange

pentru destinul meu ursuz de cuc,

ca nu pot la sfarsit nimic sa duc,

as plange lacrimi, ca sa curga sange.

Sa mi se scurga sangele din vine

in baltile finalului de veac,

sa para ca vorbesc, dar eu sa tac,

sa tac in gura mare despre tine.

Sa tac iubirea mea adanc-bolnava,

sa tac si fulgerul ca te-as zdrobi,

sa tac ca inclestatul de gingii,

sa tac si a revansa, a galceava.

M-as plange pan-la os si pan-la nume

prin ochi, ca lacrima sa ies din lume.

Caine schiop

Cum umbli fara cauza si scop
Pe negrele, murdarele sosele,
Intruchipare a tristetii mele,
Vitreg copil al lumii, caine schiop.

Si lacrima ti-o bei, strop dupa strop,
Si ei iti frang spinarea cu zabrele
Si-n propriul sange vor sa mi te spele,
Manusi sa fii si sa te dea la shop.

Vai, schioapeti intr-o lume nemiloasa,
Lovit de toate rotile, suspini,
Nu poti nici sa mai mergi, nici sa te-nchini,
Cei care fug in pace nu te lasa.

Asa ni-i soarta noastra* de straini,
Tu, caine schiop, fost animal de casa.

*De lovituri mortale sa fim plini
Si haituiti, sa ne simtim acasa.

Carnaval

Cea mai mare surpriza,
Cel mai mare soc,
nebunia serii,
punctul culminant
al balului nostru mascat
in care
nimeni
n-a mai cunoscut pe nimeni
a fost acela in care
cineva
a avut ideea geniala
sa aparem cu totii
cu fetele noastre reale.

A trebuit sa ne mascam
din nou
ca sa ne mai putem
recunoaste
si sa ne dam
buna-ziua.

Clopot la sanul mamei

Ca un clopot de gatul unei oi

Asa atarnam eu de sanul sfant

Al mamei mele, in al doilea razboi

Cind s-a petrecut imprastierea romanilor pe pamant.

Ca un clopot de gatul unei oi

Si mama ma tinea sa nu pre cuvant,

Caci veneau armatele straine peste noi

Sa ne ia popor, sa ne ia tara, sa ne ia pamant.

Ca un clopot bateam intr-o tragica turma

Ce-am aflat si ce-am plans ma ajunge din urma.

Clopotul

La atelierul de turnat clopote

e o schelarie pentru incercari;

cand clopotul e gata aici si bate,

taranii din satele care-l asteapta

se inchina si asteapta sa vada ce va fi

in vreme ce turla bisericii trozneste o vreme mare, de dor de clopot.

Clopotul Reintregirii

Din om in om se-aude un clopot departe

De dincolo de viata de dincolo de moarte.

Il duc pe umeri Motii, din Apuseni, incoace,

Miroase-a varf de munte si a stergar de pace.

Un clopot care poarta un semn divin in sine,

Ca stie sa vorbeasca si stie sa suspine,

Un clopot ce arata si mortii dar si mirii,

Ca-i clopotul nadejdii si al reintregirii.

Si daca merg motoare pe ardere spre astre

Divinul clopot merge pe lacrimi, de-ale noastre.

Un relief de lacrimi s-a intocmit sub turla

Si viscolele vremii pe-acoperisuri urla.

Cand clopotul se zbate la inceput de iarna,

Istoria din sine pe tara o rastoarna.

Si dupa ce-o clateste si limpezeste parca,

O lasa tot sub turla in clopot sa se-ntoarca.

Din Horia si din Closca, si din Crisan, din roata,

El a-nvatat sa fie, si-a invatat sa bata.

Precum Mihai Viteazul venise sa-l cunoasca,

Sa-i dea tot lui Moldova si Tara Romaneasca.

Martirica rostire si bronz umblat cu talpa,

Se desluseste tara pe clopotul din Alba.

Intai Decembrie, ziua, mereu cea mai frumoasa,

Reintregita harta si patria-mireasa.

Muntenia-temeiul, ca si Moldova, toata,

Doar cand s-a-ntors Ardealul vru clopotul sa bata.

Divinul nostru clopot, indreptatit sa spuna

Ca santem toti acasa la mama, impreuna.

Si Doamne, catre Putna, si catre Direptate,

In Alba e un clopot de lacrimi, care bate.

Iluminand utrenii, si prelungind vecernii,

El canta primavara la inceputul iernii.

Si cat de-adanc se afla in ochiul care plange,

Prin fiecare dangat sa-l simti in ochi si-n sange.

Asa de-nalt tresare, in fiece nadejde

Si la conclavul pacii vorbeste romaneste.

Gandeste ca un geniu, tresare ca o rama,

Vorbeste despre sine din turla suverana.

Ci noi la el sa mergem, ca sa ne dea putere,

Cu el sa fim de garda cand patria ne-o cere.

Cum canta din el insusi, cu cerul si zapada

In el se afla toate, de ieri, de azi, de maine,

Un cantec fara margini, numit Romaniada.

Si lupta pentru tara si lupta pentru paine.

Dureri si biruinte s-au regasit intr-insul

Si ce-am uitat cu vorba noi n-am uitat cu plansul.

Sant maicile intr-insul si pruncii si martirii,

In clopotul Nadejdii, si al Reintregirii.

colindul ulciorului

Omar Khayyam mai duce dorul

Femeilor de pe la hanuri,

Ce fi-vor in curand ulciorul

Menit a potoli elanuri.

Acolo unde el sfarseste

Povestea lui cu cai si iepe,

Ca-ntr-un cosmar, diavoleste,

Povestea mea abia incepe.

Tu te vei naste iar din lutul

In care-ai coborat intreaga

Ca te trezeste sfant sarutul

Care din toate te dezleaga.

Si-asa cum tu fusesesi vasul

Din care au baut drumetii

Ca un bolnav trezit mi-e glasul

Chemand din nou heralzii vietii.

Acesti drumeti care baura

Din trupul tau, si vin, si sange,

Si care cu-o duioasa ura

Stiau la piepturi a te strange

Vor fi si ei curand ulcioare

Din care o sa torni cu mila

Un vin in birturi populare

In moi tacamuri de argila.

Frumoaso, pune-ti alta haina

Ca vor urma aceleasi chinuri,

Dar tu alege-n mare taina

Pe cel mai negru dintre vinuri.

Si, cum santem cu toti la masa,

Si vii si morti, tot impreuna,

Tu, prin purtarea ta aleasa,

Trecuta moarte ti-o razbuna

Si-n bratele caldurii tale

Sa-i porti pe cei ce te cantara,

Poeti ce devenira oale

Si un Omar Khayyam de ceara.

Ca el, care-ti dusese dorul,

Si-n lut a zis ca-ti vine bine

Omar, sa fie el ulciorul,

Din care sa te bem pe tine.

Colindul celui fara de tara

Unde-ai fi si unde te-ai tot duce
Cat ai fi de rau sau cat de bun,
Ca mai crezi sau nu mai crezi in cruce
Cel mai greu iti este de Craciun.

Cand se strang strainii pe la case
Si aprind lumini in pomii lor,
Ti se face mare frig in oase
Si de tara ti se face dor.

Cumpara-ti un cantec de pe piata
Si-o sa-ti cada nendoios cu tronc,
Si-ai sa-l tii cu tine-ntreaga viata
Imigrant and very tragic song.

Bate vantul, bate dinspre tara,
Sufla-n rani cu sare si pelin,
Bate vantul si te-nchide-afara,
Rudele in vizita nu vin.

Uite, Anul Nou cu dor de casa
Cum e ea, mai buna sau mai rea,
Amintirea-n pace nu te lasa
Pan-la coma in zadar vei bea.

Poti sa tii si doua, trei neveste
Stii prea bine, toti suntem la fel,
Insa tara numai una este
Emigrant atat de singurel.

Mori aici si nimeni nu te-aude
Dar viseaza tot ce-ti e pe plac,
Ca te barbieresti si pleci la rude
Si gasesti pe masa cozonac.

Bate vantul plin de dor de tara
Ti se face dintr-o data rau,
Bate vantul si te-nchide-afara,
Nu stii ce sa faci cu trupul tau.

Nu e mare lucru, stii prea bine
Altii mese mai bogate pot,
Dar un simtamint e viu in tine
Ca acasa e mai mult ca tot.

Din putinul lor, ai tai vor face
Tot ce pot sa fie fericiti,
Sa petreaca-n liniste si pace
Sa mai rada si sa bea un sprit.

Unde-ai fi si orice-ai fi, batrane,
Parca dorul salele ti-a frant,
Si atat din tot iti mai ramane
Sa te-asezi cu fata la pamant

Si sa plangi cand toti in sarbatoare
Hohotesc de parca te-ar sfida,
Si sa plangi durerea ta ce-a mare
Si sa plangi de dor de tara ta.

Colindul Poetului


Sa-i fie veacul liber si intreg
Plin de sudoarea lumii truditoare
A celor ce-l pazesc si-l inteleg,
Atita cit de soarta lui ii doare.

Miner cinstit al noptilor tirzii,
Coleg de straluciri cu Universul,
Burduf de suferinti si bucurii,
Asa sa-i fie toata viata versul.

Sa nu dea adevarul la tocmeli
Chiar daca el ca om ar fi sa cada,
Rapus de propriile lui greseli
Sau de vreo ipocrita mascarada.

Purificindu-si sufletu-n furtuni
Sa nu se lase vintului ce bate,
Dator mereu acelor multi si buni
Sa aiba loc de-a pururi in cetate.

Oricum, el va trai mai multe vieti
De va simti incetul cu incetul
Ce trebuie sa faca-un cintaret
Pentru a fi, prin voia lor, Poetul.

Sa creada-n oameni si-n dreptatea lor
Agent, din veac, al plebei suferinde
Ajuns nemuritor ca muritor
Si ca depozit tandru de colinde.

Sa merite sa traga-n el un tun
Cu salvele obstescului oprobiu
De n-a-nteles ce substantiv comun
Cistiga dreptul sfint de nume propriu.

Sa-i fie versul liber si intreg
Ca-i elegie, fabula sau oda,
Caci pentru toti acei ce-l inteleg
Prezenta lui nu este incomoda.

Poemul lui, extract de zori de zi
Si inceput crepuscular de soare,
Sa poarte suferinti si bucurii
Sudoarea sfinta a lumii truditoare.

Si, daca zilnic intilnind infern,
Va sti sa-l puna la-ncalzit cazane,
El va muri, spre-a deveni etern
Si cintec al conditiei umane.

Bucuresti 22,23 decembrie 1985
Lui Geo Dumitrescu,
invatatorul de poezie
Vol. 'Locuri Comune'

Fosta iubire

Nici amintirea nu te mai pastreaza
De-as vrea sa-ti cant m-as poticni afon
Ai fost o nebunie si o raza
Ramai un numar vechi de telefon.

As vrea sa te mai vad dar nu se poate
Am auzit ca te-am vazut candva
Dar ca prin geam cu marginile mate
Priveam prin fosta draga fiinta ta.

Mai vine cineva si mai imi spune
Cate ceva de bine sau de rau,
Dar noi n-avem nici amintiri comune
Te-ai dus luand tot ce era al tau.

Candva te presimteam pe-o filfaire
Stiam apropierea sa ti-o gust.
Acum chiar sa ma tai tot nu am stire
Ca mie aproape pasul tau ingust.

A fost iubire ? Sau minciuna lunga?
Te rog da voie gandului curat
Din departarea mea sa te ajunga
La orice nume azi te-ai fi mutat.

Un telefon uitat si o adresa
Aud ca suferi si traiesti urat
Si-ti cureti zilnic cuvenita lesa
Si tu, cu mana ta, ti-o pui la gat.

E greu sa-ti spun, dar viata impreuna
Oricat de scurta, m-a trimis sa-ti spun
Un adevar mai grav ca o minciuna,
Mai trist, mai inflamabil, mai nebun.

Nu mai existi, esti trasnetul de vara
Ce mi-a lasat in creier cer topit
Dar cand te-am aruncat pe usa-afara.
Eu cel mai mult atuncea te-am iubit.

Sa-ti spun sa te intorci ? Astepti zadarnic,
Ramai si-mbraca-ti viata in vopsea,
Marita-te mai bine c-un paharnic,
Sa aiba dromaderii ce sa bea.

COMERCIANTII DE INGERI

Au trecut prin orasele noastre
comerciantii de ingeri,
vindeau ingeri,
impreuna cu maturi,
daca luai si pamantul de flori.

Ingeri, ultimii ingeri,
din recoltele spontane, impreuna cu ceva lucruri
de uz imediat.

Unde sa-i tinem? Ce sa facem
cu ingerii, in vremea aceasta?
Asa si este, ce sa facem cu ingerii?
Ingerii sunt o mare problema
in toate asezarile profane.

Ce-o sa zica nevasta-mea
daca raman cu ingerul in casa,
cand ea pleaca la orele sase
la servici, iar eu am recuperare.

Bine, dar ingerul nu-i femeie,
de ce s-ar supara tovarasa,
nu are motiv, ingerul nu-i femeie
si nici nu va fi niciodata.

Nici chiar in orele mele libere?
Nici chiar?
Si-atunci de ce sa-mi iau inger,
cand si sectoristul va deveni suspicios?

Luati dumneavoastra, doamna,
luati un inger, e foarte ieftin,
va va trebui, cand barbatul
va fi plecat!
Doamne fereste,
nu stiti cat e de gelos!
Bine, bine, dar ingerul
nu numai ca nu e femeie
pentru barbatul dumneavoastra,
dar nu e nici barbat
pentru dumneavoastra.

Nu e? Zau? Si-atunci?
Ce-o sa zica biata soacra-mea,
copiii, cand or veni, ce-o sa zic eu?
Or sa se uite vecinii la mine,
asteptand explicatii.
Eu o sa ma rosesc, barbatul meu
o sa dea in darul betiei,
lumea o sa ne ocoleasca,
vom plati o persoana in plus
la incalzire, la chirie, la apa,
nu, nu, ingeri- nu,
mai bine o pasare,
sau chiar, Doamne iarta-ma,
un purcel, vad eu cum l-oi creste,
insa ingeri- nu!
Si ingerii nu putura fi vazuti,
dardaiau in carutele amarate
pline cu pamant de flori si maturi,
comerciantii de ingeri ii pierdura,
in lupta cu fiscul,
caii se trezira in abatoare,
iar ei, ingerii, trimisi special din ceruri
zburara ce zburara
cu maturi si pamant de flori,
cu carutele amarate cu tot,
incat orasele
sunt astazi murdare
si sterpe de orice inflorire,
in vreme ce prin tribunale
nu se mai termina procesele intentate
comerciantilor de ingeri
care nu au nici o dovada
insa au numeroase aripi
care le spinteca
hainele indelungatei lor detentiuni.

Convalescenta unei frunze

Si mai bolnav am parasit spitalul
Si ma ating cu fata de pamant,
Nici nu mai stiu probabil ce mai sint,
Asa convalescent mi-e idealul.

Si boala e infipta in esenta,
De-acolo n-o pot scoate cu nimic,
Mi-a mai ramas atat,un spatiu mic,
Cu un bolnav acces la existenta.

Si totul o-ntrebare si-un raspuns e,
Copac,cu flori murind in radacini,
Si ochii nalucesc,de lacrimi plini,
De-atatea intelesuri nepatrunse.

Poti,trunchi narcotizat,sa te inchini,
Catre convalescenta unei frunze.

Copaci fara padure

in povestea copacilor goi
scartaind intr-o singura usa
este vorba de noi amandoi
este vorba de foc si cenusa

doi copaci fara frunze pe drum
dupa cum ii priveste inaltul
doi copaci prin sarutul de scrum
aplecandu-se unul spre altul

nu mai suntem decat doi copaci
vor veni taietori sa ne tunda
vor lua crengi toti copiii saraci
pentru flacara lor muribunda

si chiar daca ma vei mai iubi
peste crivatul iernii ce vine
fara brate cu ochii pustii
n-am sa am ce intinde spre tine

spune-mi padure cu frunza rara
unde-i iubirea de asta vara?
nu stie iarna sa se indure
de noi copacii fara padure

Copilarie nestiutoare

Daca stiam ca sunt facut din molecule,
ma zbateam sa ajung
razboi atomic.

Cos fara flori

Ti-am adus
acest cos
despre care
nu pot sa spun

ca e cu flori
pantru ca
acesta, iubito
nu e
si nu pare
un cos cu flori.

Acesta e un cos
cu oasele mele
zdrobite de tarmul
spre care
inaintam.

Daca poti
si ai timp
si rabdare
incearca sa asezi
aceste oase in ordine
si vezi
ce se mai poate
alege din ele.

Ti-am adus in dar
acest cos
plin cu
oasele mele.

Te-as fi putut minti
inca un an
ca sunt viu
si ca-ti aduc
flori
in cosul acesta.

Cand ai timp
si rabdare
descurca putin
albul neant
din cosul pe care
ti l-am lasat
in dreptul usii.

Damnat

Despre blandetea de a fi de vina
Si despre nebunia de-a fi trist,
Am sa va povestesc, cat mai exist,
Si ochii mei atarna de lumina.

Dezastrul care mi se-ntampla mie
Ati vrea s-aveti norocul de-a-l trai,
Eu nu dau din tristetea mea o zi
Pentru un veac intreg de veselie.

Nu dau, din tot cosmarul meu, un gand,
Neconvertibilul noroc ma tine
De-a-mi fi cu cat mai greu, cu-atat mai bine,
Si ma trezesc cu creierul urland.

Si nu mai stiu nici eu ce e cu mine,
Ce-i lumea, ce se-ntampla, cine sunt!

Degetele tale

Sunt degetele tale, subttiri ca niste vreascuri,
Ce mi-au ramas din toata padurea disparuta
Intr-un tinut de gheata si de pirjol te muta
Fiinta mea, plecata prin lume, dupa vreascuri.

Ma simt ca o femeie batrina si saraca,
Plecata prin padure sa stringa niste vreascuri,
Eu degetele tale, subtiri ca niste vreascuri,
Le simt cum dau caldura ca vremea sa-mi mai treaca.

Atit imi mai ramine, padurea au furat-o,
Padurea au schimbat-o pe aur si avere,
Eu degetelor tale voiesc a le mai cere
Sa-mi zabreleasca ochii si fruntea rece, iat-o,
Sa-mi incalzeasca duhul secundelor mizere
O, degetele tale prea triste, adorato.

Departe

Sa fii atat de departe
de relele lumii
incat orice veste rea
care vrea sa te-atinga
sa nu ajunga la tine
decat dupa ce
devine istorie.

Descantec de viata si moarte

Sa fie de dulce, sa fie de vara,
Sa fie de iarba ajunsa la brau,
Sa fie de dragoste ultima oara,
Sa fie de pietre spalate de-un rau.

Sa fie de mine, sa fie de tine,
Sa fie cumva si de noi amandoi,
Sa fie de rau si sa fie de bine,
Sa fie de mierea ascunsa-ntr-un roi.

Sa fie de cer si sa fie de munte,
Sa fie de maine, sa fie de azi,
Sa fie de tamplele mele carunte,
Sa fie de ceata iesita din brazi.

Sa fie de zi si sa fie de noapte,
Sa fie de clipa cand vrei sa si mori,
Sa fie de gustul cireselor coapte,
Sa fie de drumul spre Malu cu flori.

Sa fie de calul ce manzu-si invata,
Sa pasca in voie, s-alerge constrans,
Sa fie de ziua schimbarii la fata,
Sa fie de purificare prin plans.

Sa fie de pas si sa fie de perna,
Sa fie de toata intrarea-n destin,
Sa fie de tara asta eterna,
Pe cand o femeie iti iese cu plin.

Sa fie de-a-nvinge, sa fie de-a pierde,
Sa fie de brazda, sa fie de spic,
Sa fie de trefla, sa fie de verde,
Sa fie de mare, sa fie de mic.

Sa fie de viata, sa fie de moarte,
Sa fie de gustul de mar paduret,
Fecioara muscandu-l cu buzele sparte,
Sa fie de sangele ei fara pret.

Sa fie de salcia plansului vesnic,
Cand teatrele lacrimi confisca din ochi,
Sa fie de ornic, sa fie de sfesnic,
Sa fie de drag, spre a fi de deochi.

Sa fie de toate in devalmasie,
Platind consecvent cel din urma pariu,
Sa fie, sa fie, dar cine sa fie?
O stiti fiecare. Eu asta n-o stiu.
*

FIINTA NESUPUSA

As fi vrut sa-mi organizez poezia
Ca sa fiu mai sigur pe ea,
Dar versurile mele radeau de prostia
Care ma inflacara:
Cum ai vrea tu sa-ti organizezi poezia?

As fi vrut atunci s-o sparg toata,
Si cu viata s-o dezorganizez
Dar ea se organiza impotriva mea,
Dintr-o data,
Dupa relatia margine-miez.

Nimic nu mi-e cu putinta
Dintre toate aceste idei,
Pentru ca poezia, oricum, e-o fiinta,
Care traieste dupa legile ei,

Poezia, oricum e-o fiinta.

Din gara-n gara

Cea mai urita faima ne omoara
In Europa ultimelor stiri,
Suntem romani, fugim din gara-n gara
Din patria stramosilor martiri.

Vom pustii de tot aceasta tara,
In contul unei lente prabusiri,
Si vom preface-n muzica usoara
Vechi voievozi cu degete subtiri.

Iar pe aceia care inca ara,
Iar pe acei ce inca fac zidiri,
Ii vom lasa in jalea milenara
Si-n focul tinguitei lor uniri.

Noi emigram tiris, din gara-n gara,
La granite bocim ca musafiri
Si facem Romania sa tresara,
Ca vagabonzi la ultimele stiri.

Furam si pacalim cu-o arta rara,
Europenii ne si zic fachiri,
Ca nici nu stii, in fiecare seara,
De la romani ce-i bine sa admiri.

Oricum, ni-i, citeodata, dor de tara
Si-n lacrimi gust sarat de amintiri
Si-apoi murim si noi, din gara-n gara,
Sarmani romani, la ultimele stiri.

*

E BINE

Ca ne birfeste lumea este bine.
Normal. Aproape excelent. Asa e
cand doua drumuri mari se intretaie
vorbesc toate cararile vecine.

Dispretuieste-i dulce cind murmura
sint si ei oameni, vor sa comenteze,
lumea e un perete de proteze
inconjurind o birfitoare gura.

Sintem un cuplu de celebritate,
Romeo-Julieta cu patanii,
ei ne birfesc, de mor de ris Balcanii,
dar sa le multumim adinc de toate.

Si-n murmurari, si-n chicoteli confuze
eu te sarut, tacerea mea, pe buze.

Durerea femeiasca

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Si, sa mai amanam, nu-i intelept,
Ar fi, sa recunoastem, in sfarsit,
Femeia, n-are, totusi, nici un drept.

Muncim, ca niste sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintai traseu,
Si condamnarea de-a ne urati,
Chiar voi, ce ne iubiti, ne-o dati, mereu.

Stam in picioare, inca de cu zori,
Si va mirati ca nu mai sunt subtiri,
Dar voi, care va credeti tot feciori,
De ce nu aratati ca niste miri?

Pe unde ne dati dreptul de-a munci,
Lucram istovitor, cu voi in rand,
Din cand in cand, in burti ne dati copii,
Iar voi plecati a altele, razand,

Cand suferiti, ne cereti langa voi,
Ori va-mbatati, ori ati trudit prea mult,
Va plangem, cand va duceti la razboi,
Sau cand va speriati, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Si legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateti, ne-nselati si noi o stim,
Ba, alteori, intram in circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Va fura amintirile de ieri,
Is vor plati placerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiasi placeri.

Si, uneori, pacatuim curat,
Crezand, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Ca insusi Dumnezeu este barbat
Si nu le intelege pe femei.

Dar, vai, a fost odata prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Si-acum, ne omoram sarguincios
Si zilnic ne distrugem fara rost.

Ne-nvinge viata fara orizont
Si voi ne-nvingeti, intr-un mod cainesc,
Traim ca niste vaduve de front
Si mainile mereu ni se aspresc.

Acum, cand auziti acest repros,
Priviti, fara privire, inapoi,
Incuvintati din cap, marinimosi,
Si credeti ca nu-i vorba despre voi.

Si, totusi, e vorba despre toti
Sunteti la fel de rai si de flamanzi,
Durerea femeiasca pentru soti,
E-un credit fara giruri si dobanzi.

Va e urat cu noi, va e urat,
Si ne-ati ucide, dragilor barbati,
Asa ca va rugam numai atat:
Puteti sa ne jigniti, sa ne-njurati,
Dar faceti-o cu tonul coborat
Si pan-adorm copiii, asteptati.

Dragoste in fan

Sa mergem amandoi la strans de fan
Si soarele sa ne luceasca-n coasa,
Din cand in cand in urma sa-ti raman
Ca sa te vad aprinsa si frumoasa.

Pe fondul verde sa te decupezi
In felul nimfei cu picioare brune
Si-n patima magneticei amiezi
Eu sa imbratisez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvant
Si sangele incepe brusc sa fiarba
Sa cad asupra ta ca trunchiul frant
Si-n dragoste sa ne-mbracam in iarba.

Si sa mirosi a sare si-a trifoi
Si sa te-ntorc in paza umbrei mele
Si sa simtim tot cerul peste noi
Si gargarite clinchetind pe piele.

Si lenesi scuturandu-ne de fan
Sa trancanim un soi de amanunte
Din cele ce pe buze mai raman
Cand se arata ploaia dinspre munte.

Si sa uitam de noi intr-adevar
De forma noastra peste clai ramasa
Si tu sa-ti aranjezi zburlitul par
Privindu-te in luciul bland de coasa.

Evolutia speciilor

Cand ni s-a dat cuvantul, ni s-au luat aripile,
Zadarnic este dorul nostru dupa aripi,
Noi invocam in lume aripi si, pentru a convinge,
Tristi cheltuim cuvinte, indurerati de lipsa unor aripi.

Vrem sa zburam, vrem sa traim cu aripi,
Ravnim luxoase aripi, cerem cetoase aripi,
Vrem aripi si vrem aripi, vrem aripi si vrem aripi,
Si cheltuim cuvinte in goana dupa aripi.

Si iarasi cerem aripi, oricui ii cerem aripi,
Desi cand ni s-au luat aceste aripi
Ne-a fost cedat cuvantul,
Pe care il trimitem dupa aripi

Vrem sa intram in aripi, sa locuim in aripi,
Ni-i locul intre aripi, acolo vrem sa stam,
Si cheltuim cuvinte: vrem aripi, dati-ne oricaruia din noi
Pentru aceasta viata cate un stol de doua aripi.

Departe, intre aripi, se-ntemniteaza pasari,
Cu cate doua aripi, plictisindu-se de zbor;
Si cautand terenul pe care sa se-aseze,
Lor de cuvantul, izgonit de aripi, le e dor.

Elegia ultimei iubiri

Aceste nopti de insomnie
aceste pauze-n destin,
ti le dedic cu totul tie,
Cu toata moartea ce-o contin.

Cand se va face socoteala,
scazand tot timpul nedormit,
vei sti sa intelegi gresala
si cat de tanar am murit.

Parca te simt la mii de leghe
pe-o nava care ar lua,
in toata starea mea de veghe,
oceanu-ntoarcerii cu ea.

Tu esti acum numai ideea,
fara miros, fara pacat,
feminitatea, nu femeia,
plecarea te-a abstractizat.

Iar daca as cadea departe,
cu tot acest prapad al meu,
eu m-as ruga si peste moarte,
de grija ta, lui Dumnezeu.

Fragment din poezia Elegia ultimei iubiri, din volumul Meserie mizerabila,
sufletul-Adrian Paunescu, 2000.

Eu sunt eu

Trenuri somnoroase pleaca intreband
Ce-i cu mine-n gara, ce-oi avea de gand,
Plec si eu din gara si tristetea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbena-i lumina, ochii mei sunt tristi,
Toti privesc la mine ca la teroristi.
Unde-as pune pasul liber si corect,
Fara indoiala, as parea suspect.

Si pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Cand nu vreau nimica, crede ca as vrea.
Gara ma someaza, iarba nu-mi da loc,
Pe aeroporturi parca as da foc.

Incordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu ma simt suspectul care a iubit,
Si cu cat iubirea mi-o arat firesc,
Cu atat toti ceilalti straniu ma privesc.

Am cocoasa-n spate si am maini prea mari,
Stergatori de lacrimi am la ochelari,
Cum in lumea asta totul e cum nu-i,
Ma transform in altul fara voia lui.

Bat cu pumnu-n masa si cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic si sentimental,
Fug razand din gara la aeroport,
Un pistol cu apa intr-o mana port.

Pun pistolu-n ceafa la aviator,
Nu cracni, urmeaza ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu insumi, nu altcineva.

Vreau dupa acestea pe acest pamant
Sa ma luati cu totii drept ceea ce sunt,
Acum observ cat e de greu,
Sa va arat ca eu sunt eu.

Haine vechi

Ramin prin casa niste haine vechi,
Un fel de mostenire parinteasca
Si umbre ale tragicei perechi,
Ca posesorii nu mai vor sa creasca.

Parintii ajung din ce in ce mai mici,
Ii paraseste calcaru-n deriva
Si, dintr-o data, nu mai sunt aici
Si hotarirea e definitiva.

Paltonul mamei nu mai are rost.
Incap in el aproape doua mame,
Si-acel voal, ce potrivit i-a fost,
Incepe, darimat, sa se destrame.

Cit despre tata, ce sa va mai spun.
Costumele, absenta i-o imbraca.
Parc-a suflat un croitor nebun,
In toata garderoba lui saraca.

Imaginea pantofilor batrini
E un maidan, vociferind prin casa,
Si parca-i poarta-n boturi niste ciini,
Ce-i duc din loc in loc si-apoi ii lasa.

Cravatele se despletesc fuior
Si o deshidratare le strabate,
Un streang secret conspira-n firul lor
Si bat ca niste steaguri demodate.

Parinti batrini, de nu cumva si morti!
Si, brusc, achizitoriul marii taine,
Oprit in fata fiecarei porti,
Vrea haine vechi si vrea parinti in haine

INTOARCEREA TARANULUI

Apleaca-ti fruntea de stapan

spre brazda noastra milenara,

reinviat taran roman

si facatorule de tara

Intr-un pridvor cu busuioc

ascute briciul pus la grinda,

peste-un lighean muiat la foc

tu barbiereste-te-n oglinda

Ai colindat ce-ai colindat

prin lumea vesnic friguroasa,

acum bine-ai venit in sat

mai cald e totusi pe acasa

Te-asteapta brazda s-o-nfloresti

si grajdul sa-l indesi cu vite

si vechi colinde romanesti

te mustra, parca parasite

Taran roman, Maria Ta,

sa nu lasi cimpul tau sa moara,

ti-au dat stramosii ce lucra,

cu miinile-au facut o tara

Da iute briciul pe curea

si barbiereste-te de-a rindul,

ca vezi ca azi e ziua ta,

care dureaza cit pamintul

La cimitir, pe la cei dusi,

coboara-n zori si te inchina,

sa ungi titinile la usi,

deschide geamul spre lumina,

Repara gardul putrezit,

da coama calului prin mina,

si ca sa simti ca ai venit

sleieste apa din fintina

Si nu uita, din cind in cind,

sa mai si mori cum se cuvine,

in toti urmasii renascind,

cum toti stramosii sint in tine

Taran roman, Maria Ta,

indreapta cai ce se strimbara,

prin tine tara va dura,

ca tu ai palma cit o tara

Halucinatie gramaticala cu Hamlet

Si Hamlet strabate pamantul cu Yorick,
Cu Yorick in pumn sau cu chiar capul sau,
Caci prinsi amandoi in vartejul istoric,
Chiar Yorick e Hamlet si nu-i pare rau.

Si Hamlet se tine pe sine in mana
Si Yorick pe umerii sai s-a suit,
Si Hamlet miroase a mort si-a tarana
Si tidva pastreaza in ochi un clipit.

Pamantul le e cimitirul, acum,
Bufonul cuvinte de barfa indruga,
Iar printul abia implineste o ruga,
Dar cine-i pe umeri si cine-i in pumn?

A fi sau a nu fi, ce verbe de fum,
Ciudat, agramat si mortiu se conjuga.

Iluzia unei insule

Diseara-i plecarea in insula mea
Trasura din nou te asteapta la scara
Ia-ti haine mai groase si nu-ntarzia
Caci fiind politisti s-ar putea sa apara
Nu-ti face probleme, birjarul e mort
Si caii sint morti si trasura e moarta
Fugim fara martori in nu stiu ce port
In insula mea la cinci capete sparte
Nu-ti face probleme, birjarul e mort
Si caii sint morti si trasura e moarta

Acolo vom creste copii monstruosi
Lachei de metal si de mizga vor rade
Povesti ne-or ticsi de la mosi si stramosi
Tic-tac telegraful, cadavrele ude
Vom trage trei filme color de deochi
Si le vom trimite in lume de-a randul
Ca sigla batandule cate un ochi
Al patrulea ochi pentru casa pastrindu-l
Vom trage trei filme color de deochi
Si le vom trimite in lume de-a randul

Nu-ti face probleme - E mijlocul verii
E mijlocul iernii, ciudata poveste
Iar cand vei urca i-n zadar sa te sperii
Trasura ca moarta parandu-ti ca este
E numai iluzie, dincolo-s eu
Te-astept cu faclii 4600
Zadarnic te sperii ca ninge mereu
Ca strajile drumului fumega-n munte
E numai iluzie, dincolo-s eu
Te-astept cu faclii 4600

Hai vino si urca si spune ceva
Birjarul e mort, are sange de carja
Te-astept fara martori in insula mea
Port haide de nuc, sint aproape o birja
Si daca nu-mi vezi fata ce mi-am gasit-o Sa stii ca in insula mea tot sint
Movila celui mai proaspat mormant
Intinde piciorul si calca-l, iubito
Si asta e totul pe care diseara
Fantoma trasurii asteapta la scara

Pictura de iarna

Sint pictori, in cer, care lasa
Culorile lor sa mai cada
Pe-aci, pe pamint, pe acasa,
Si asta se cheama zapada.

Sub birne albastre-celeste
Lumina privirii tresare,
Cind strigatul nostru mai este
Zidit intr-o sfinta ninsoare.

Mai vindem din fumul napraznic
Al zilnicei noastre redute
Un bon de intrare la praznic
Cind ninge din stelele mute.

Ninsoarea e-aproape abstracta,
Atita-i de sfinta si mare,
Ca tronuri sub regi se cotracta
In sinucigasa ninsoare.

Dar, domnule pictor al iernii,
Ce rar te arati de o vreme
Si noi te rugam cu vecernii
Si noi iti trimitem poeme.

Pe fiece fulg se citeste
Un chip de barbat sau femeie
Si unele cad ingereste
Si loc isi gasesc in muzee.

Vol. 'Locuri comune'

Patul lui Zamolxes

El nu tine tara de-a doua
Ca marmura alba in miei arde seul
Si el lumineaza cu roua
Spre tronul de sare pe care sta zeul.

Aici doarme zeul pe patul de piatra
Catelul pamantului umbra si-o latra
Nascut a fost zeul pe scutec de sare
Si-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.

Plangeau de durere, de dor sau de jale
Mareau pe Zamolxes pe oricare cale.
opreau cu stiinta si marea si plansul
In sangele lor ei dadeau tot de dansul.

Si-a fost bucurie in sfanta cetate
Ca zeul Zamolxes sta liber in toate
Purtat de plugari, de pastori si de schimnici
Dar zeii ceilati il ravanira potrivnici.

Si atunci cu tristete, Zamolxes frumosul
Ca - intreg sa ramana in tara folosul
Se trase in munti intr-o pestera trista
Sa creada rivalii ca nu mai exista.

de acolo vegheaza si-i creier de bine
Ai lui niciodata sa nu se inchine
La zeii straini cu a lor cardasie
Si liber si teafar, poporul sa-i fie.
.

Pe patul de piatra el sta intr-o rana
Si tara si-o sterge de lacrimi cu o mana
In cealalta mana cu degete grele
Isi poarta pamantul vaslind printre stele.
..

Catelul pamantului umbra i-o latra
Si zeul se culca pe patul de piatra.

Pacient la final de veac

Si afla, doctore, c-aici ma doare,
Acolo unde geme-un colt de tara,
Acolo unde plinge fiecare
Ca natiunea noastra sa nu moara.

Iar daca e de completat o fisa,
Te rog, permite-mi sa o scriu cu singe,
Incepatura bolii este grija,
Am tricolorul ciuruit pe singe.

Farmacopeea sta sa se rastoarne
Asupra mea cu toate ale sale,
Dar eu port rana veacului in carne
Si am in splina taraneasca jale.

Taiati-ma de-a lungul si de-a latul
Si dumneata si ceilalti doctori, inca,
Apoi sa-mi iscaliti certificatul
Ca nu stiti boala care ma maninca.

O, doamne, cum va inselati cu totii
Mi-e capul greu de fiecare veste
Si nici un minister al sanatatii
De folosinta, astazi, nu-mi mai este.

Sint numai un creion care isi scrie
Problema tarii lui, inca o data,
Si-si copiaza pe curat, tirzie,
Aceasta dulce tara zbuciumata.

Deci, doctore, acestea se intimpla,
Acestea sa le afle telegraful
Ma trage milul veacului de timpla
Din care nu vreau sa se-aleaga praful.

Mai am in mine bucurie multa,
Mai am in mine dorul de-a va spune
Ca nu doar voi, ci altii ma asculta,
Sa vada daca am cuvinte bune.

De nici de sanatoriu nu m-apropii
Ca n-aveti voi rezerva pentru mine
Eu sint bolnav de soarta Europei
Si Pacea doarme-n inima la mine.

Incolo, cite-o tuse, cite-o gripa,
Dureri de sale, soc de sapte arte,
Artrita la picior si la aripa
Si, mai ales, in tot, un pic de moarte.

1983
Doctorului Florea Dinu,
pentru inima sa, pentru veghea sa,
pentru valoarea sa
Vol. 'Locuri Comune'

Opriti aceasta frunza

Atunci cand cade frunza pornita sa rastoarne
Intreaga roata a lumii si fiecare pom
O simt ca mi se rupe din sange si din carne
Si mi se face mila de lume si de om.

Si mi se face mila de mine si de tine
Si frunza care cade ma-nebuneste iar
Si -apoi de-atatea lacrimi imi e putin mai bine
Si mi se desfrunzeste pe trup un calendar.

Si nu se mai intampla nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade in dulce hodoronc
Si nu mai am putere si nu mai am cuvinte
Si fiecare fibra rasuna ca un gong.

Opriti pe creanga frunza , destul cu-atata toamna ,
Destul cu-atata ceata si oameni neciteti
Opriti aceasta frunza de foc ce ma condamna
Sa stiu masura scurtei mele vieti.

Om cu clopot

Malul acesta foarte abrupt
din care cerul luna si-a rupt
este hamacul in care m-asez
ca sa-mi mai iasa floarea din miez,
astfel aicea stau si astept
clopotul lumii sa-mi treaca in piept
sa nu-l mai simt cum imi fierbe in nervi,.

Clopotul mare-mi fierbe in os,
tidva e tot ce-am putut si am scos
din acest clopot rau si diform
pe-a carui limba astazi adorm.

Clopot de negru, clopot de gri,
bate ce bate si nu te opri.
sfarma oasele mele cu sarg,
du-te apoi si ma vinde la targ,
m-am saturat sa te duc si suport,
parca mi-as duce propriul meu, mort,
tu inauntru ma bati si m-apesi
dangate rosii-mi ies prin camasi,
lumea apasa de-afara si ea
doamne, turtita e azi viata mea.
Sunt vietate fara noroc
Care purtand acest clopot prin foc
Si l-a-nghitit si-l poarta acum
Oriunde-n lume, pe orice drum.
Si am sa raman doar atat, doar atat:
Omul de sunet c-un clopot la gat!

Ninge din Shakespeare

Ninge uitat. Toti fulgii astaazi dati-i
Celor saraci, copii sa si-i minta,
Ninge fara de corp, ca din oglinda,
Cade lumina pe toti condamnatii.

Pe toata omenirea suferinda,
Pe toti dusmanii, ca si pe toti fratii,
Ninge uitat de-atitea generatii,
Ninge cu fulgi din lantul de pe grinda.

Ninge din Shakespeare, cu zadarnicie,
Cu amagiri, cu desprimavarare,
Numai groparul limita cunoaste
Cind cu dispret el tace-n gura mare.

Ninge cu fulgi pentru lipit sicrie
Si lumea moare, naste, moare, naste.

Nimeni pana la viscol

Nu mai e nimeni
Intre mine si viscol,
Numai eventuala bunavointa
A celor ce pazesc si asmut ninsorile,
In rest, varsta prabusindu-se
Asupra-mi, fara logica.

Nici tata, nici mama
Nu mai sunt aici,
Sa preia socul,
Sa elibereze drumul din fata,
Acum, intre mine si viscol,
E numai viscolul.

Nici macar eu nu mai sunt,
Eu am murit azi noapte
Odata cu mama,
Ultima mea pavaza,
Ultima mea reduta,

Inainte de capitulare,
Inainte de blocaj,
Inainte de viscol,
Bunavointa paznicilor de ninsori
Poate insemna un popas
La un ceai fierbinte.

Apoi, viscolul lovindu-ma-n piept
Si eu ducand grija
Copiilor care vin dupa mine
Si care, inca, nu stiu
Ce e viscolul
In toate ninsorile lui
Asmutite incoace.

Nimeni nu e singur pe pamant

Nimeni nu e singur pe pamant,
Cineva in grija lui il are,
Nici cei singuri-singuri nu mai sunt
Daca are umbra fiecare.

Singur stai in casa si gandesti
Ca esti singur fara mantuire,
Dar in pragul casei parintesti
Se aude-un greierat subtire.

O scrisoare-ti fosneste-n maini,
Un postas la usa ta mai bate,
Latra-n departare niste caini,
N-ai sa mai cunosti singuratate.

Asta este boala cea mai grea,
Dar de ea instantaneu se scapa,
Cand in plinsa sete, cineva
Iti aduce un pahar cu apa.

Umbre jos si norii sus pe cer,
Cai pascand si soarele in scapat,
Om stingher in drum spre om stingher

Nimeni nu esingur pan' la capat.

nebunul de alb

Acum sunt mai pustiu ca-ntotdeauna
De cand ma simt tot ma bogat de tine
Si-mi stau pe tampla Soarele si Luna
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine

Si uite n-are cine sa ne-ajute
Abia-si mai duce lumea ale sale
Pe un perete alb de muze mute
Nebunii negrii cauta o cale

Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie

Prin gari descreierate accidente
Marfare triste vin in miezul verii
Iar eu sunt pln de gesturi imprudente
Ca sa te-apropii si ca sa te sperii

Jur-imprejur privelisti aberante
Copii fragili ducand parinti in spate
Si sanii gri de os alunecand pe pante
Iar albatrosi venind din zari uscate

Mi-e dor de tine si-ncerc sa-ti vad chipul
Te caut pe orice latura a firii
Si daca-n podul palmei-ncerc sa iau nisipul
Vad un inel jucandu-se de-a mirii

Ii vad in batalii din vreme-n vreme
Ostasii garzii tale mi se-nchina
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon si nume de regina

Fiorul rece prin spinare-mi trece
Cand mi-amintesc cu gene-nlacrimate
Ca tu de la etajul treisprezece
Vroiai sa te arunci sa scapi de toate

Dar tu ai inteles de fapt ca nu-i se cade
Sa-ti pui in cumpana intreaga viata
Ca nu-s in joc abstractele rocade
Ci sangele ce fierbe sau ingheata

Neputincioasa, trista si frigida
Asa ai fost si apareai senina
Dar cel care-a stiut sa te deschida
Nu-i fericit, ci imbatat de vina

Lasand, de fapt, ambitiile deoparte
Ne aruncam in marea nemiloasa
Si-mpreunati ca filele-ntr-o carte
Ne facem din sudoare sfanta casa

Pe urma vin ceilaltii sa ne-o distruga
Si ochii tai ma cauta intruna
Dar eu inalt nefericita ruga
Purtand pe tampla Soarele si Luna
*

Mugur de nichel

Primavara in tari dezvoltate
Un mugur de nichel strabate
si-un verde ciudat, monoton,
Livezi de sapun si sampon,
Primavara in tari dezvoltate.

Primavara, a cata putere?,
La vama nici acte nu-ti cere,
Duminica totu-i deschis,
Ai lua-o incet spre Paris,
Primavara doar ea granicer e.

Primavara pe-aici e o criza,
Raspunde cu-o frunza si-o fisa
Si oamenii-i sunt bietii servi,
Primavara-i o criza de nervi,
E o criza ea insasi in criza.

Miros de contrarii

Singuratatea ne face bine,
singuratatea ne da puteri,
mananca astazi scrumul de ieri
flacara noastra fara rusine.

Noi ne mai credem corabieri
peste abisul marii depline.
Dar picatura de apa nu vine
din tevaria pe unde-o ceri.

Mari in pretentii si-n fapte - mici
ne tinem rangul, ne vindem gandul,
bietul orgoliu pururi urmandu-l,
ravnind acolo ce-avem aici,
si libertatii sufletul dandu-l
seile noastre miros a bici.

Miorita

Tundeti oile ca le e cald,
tundeti oile ca vine vara,
tundeti oile ca sa vedem
ce e turma
si ce e legenda.

Mi-e imposibil fara tine

Nici nu mai stiu daca erai frumoasa
Si nici in ce culori iti sta mai bine,
Stiu doar ca amintirea nu ma lasa
Si ca mi-e imposibil fara tine.

Vizionez femei nenumarate,
Femei interesante ma mai suna,
Dar rece si strain ma simt de toate
Si nu ma vad cu ele impreuna.

Nu pot nici sa-mi explic intreaga drama,
Care-a decurs din intalnirea noastra,
Dar vechiul dor al dragostei ma cheama
Si tu imi faci cu mana la fereastra.

Subtile explicatii cui i-as cere?
Tot prostul face pe interesantul
Si-n condamnarea asta la tacere,
Mai conversez de-a surda, cu neantul.

Si cum sa transformam iubirea-n ura,
De ce nu noi, ci solii sa lucreze,
Si sa patam simtirea cea mai pura,
Punand incendiul tot in paranteze?

N-as vrea sa te-ndarjesc sau sa te sperii,
Nici sa te fac sa te-ndoiesti de tine,
Dar eu te-am adorat fara criterii,
Estet bolnav, al patimii depline.

De dragul tau, am fost cu lumea-n lupta,
Te-am aparat de barfe si de crivat,
Si dupa toata veghea ne-ntrerupta,
Cedez numai in lupta impotriva-ti.

Si totusi tu ai fost cea mai frumoasa,
La mine-n brate iti fusese bine,
Obsesia iubirii nu ma lasa
Si-mi este imposibil fara tine.

Din volumul 'Liber sa sufar' - 2003

Mama de plumb

Mama, ce plumb ai in pantec,
mama, am visat
ca atarnam, dumneata si eu,
de un clopot de plumb,
care batea infundat, mohorat,
mama, vecinii au ragusit
sau clopotul care ne-nconjoara
se stinge pe oasele noastre.
Mama, ce plumb ai in pantec
de simt in oase, de treizeci de ani,
otrava
si placerea de a cadea?

Mainile mele cad pe fundul apei,
nici osul fruntii nu pluteste,
plumb, plumb nociv,
in toata fiinta mea,
mama, dulcea si departata mea mama
de plumb,
dumneata, mama,
matca mea de plumb,
dumneata, mama,
zi a sinuciderii porumbeilor.

Lumina din lumina

Lumina din lumina pana-n veci,
Lumina in lumina se inchina,
Lumina moare, spre a invia,
Copii-lumina din parinti lumina.

Pamantu-ntreg e-un candelabru sfant,
Intr-o celesta hora de lumina,
Nu stele sunt pe cer, ci lumanari,
In invierea pururea crestina.

Si combustibilul acestei nopti
De dulce, invincibila lumina,
E sangele acelui rastignit
Ce inviaza neatins de vina.

Lumini hohotitoare, sus, pe culmi,
In pestera, in casa si-n ruina,
Lumini in creieri si in cimitir,
Pradoxala noapte de lumina.

Acum, Biserica lui Dumnzeu
Nici n-are ura, nici nu se dezbina,
Eternitatea palpaie in ea,
Biserica zidita din lumina.

Trudim si lacrimam lumini,
Nici o durere nu ne e straina,
Lumini pe buzele lui Dumnezeu,
Acum, si moartea insasi e lumina.

La plecarea lui Marin Sorescu
'infractiunea de a fi'

Si-mi vine sa plang si sa strig, Putem linistiti inopta,
Ducandu-mi la frunte o mana, Tacerea ne este deplina
Se face teribil de frig, Si noaptea aceasta e grea,
In literatura romana. Ca ni s-a mai stins o lumina.

Si, vai, incapabil am fost, Spre ceruri neutre mai strig:
S-ajung, intr-o seara, la tine, Dati moartea, dati moartea afara !
In ultimul tau adapost, E noapte, e umed, e frig,
Sa-ti dau buna seara Marine. In carti, in lumina si-n tara.

Si totul era sub control Deodata, vedem ingroziti
Si vesti, parca, totusi, mai bune, Cuvinte si vieti suprapuse,
Uitasem ca, singura-n rol, Ai scris si o carte 'Tusiti',
Doar moartea nu ni se supune. Te-ai stins, incepand cu o tuse.

Si, iata, aud ca te-ai dus, In piept, simt o stare de rau
Rapus, pan'la urma, de boala, Si ochii imi ard pentru tine
Tu, tragicul nostru suras, Si singur e sufletul tau,
Cu opera ta geniala. Pe-un fir de paianjen, Marine.


8 decembrie 1996

La fan

Ce greu se pot intelege oamenii
Cu propozitii simple:
'Mi-e dor sa dorm in fan'.
Prea complicat, nu-i asa?
Nu e destul sa spui:
Mi-e dor sa dorm?
O, nici atata nu-i putin,
Mai simplu, trebuie mai simplu:
Mi-e dor.
Dar astazi, pentru mine,
Oricat de greu mi-ar fi
Sa trec in propozitii simple
Cu tot calabalacul meu ideologic,
O fac si nu mai spun decat atat,
Si la atat mi-e juramantul sa raman
O uscaciune de ziceri simple:
Luna pe Voronet,
Plute nazaritoare peste Bistrita
Si-o coasa-n fan, si-o coasa-n fan,
Si dorul meu de somn,
Ca o iertare dupa greseala.
S-adorm acum in plina criza mondiala
Si sa ma scol batran,
Intr-o claie de fan,
Daca mortii din dragoste
Se mai scoala.

La Adio

Se afla litere si farduri
Si niste munti sunt intre noi
Dosare-nchise, triste garduri
Si nici n-o sa mai vina apoi.
In pragul iernii absolute
Saruta-mi tampla alba, hai
Si-apoi scufunda-te si du-te
In orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic sa-ti spun
Pe curand sau ramas bun
Aparu, numai nu, la adio tu.

De ce sa-ti spun la revedere
N-as mai avea nici un motiv
'Adio' drepturile-si cere
Ca te-am pierdut definitiv.
Si de la mine pana la tine
Cuvantul insusi va-ngheta
Nici sa te strig nu stiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Cand te-am vazut ultima oara
Stiai si tu, plangeai si tu
Si-ai plecat cu tot cu gara
Nici tren nu mai exista, nu.
Eu m-am intors inca o data
Voiam sa vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferata
Parca a luat-o cineva.

Eu ti-as mai spune amanunte
Destinul de-as putea sa-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de-atunci n-o voi gasi-o
Si eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu parjolit.

Juramant de caisa

Au inceput caisele sa fiarba
De leagana si sevele-n caisi
Eu te iubesc tacut, cu ochii-nchisi
Iubita mea cu gleznele de iarba.

Ca lumea ni s-a pus de-a curmezis
Si ca ne-a blestemat vreo vraja stearpa
Ce-mi pasa azi, cand fata mea e oarba
Spre trosctul din care rasarisi?

Sub lumea ce se-apleaca imprejur
Sub o miresma dulce de caisa
Pe tine jur, iubire interzisa
Pe glezna ta de de iarba moale, jur.
Eu lumii ii doresc fatala criza
Din care ies ca un cais de pur.

Iti mai aduci aminte marea?

Iti mai aduci aminte marea aflata pururea de garda,
Iti mai aduci aminte plopii tremuratori din tarmul ei,
Iti mai aduci aminte zorii cand soarele-ncepea sa arda
Dezmeticindu-ne ce suntem, sau ochii tai, sau ochii mei?

Iti mai aduci aminte noaptea ca o hipnoza peste creier,
Iti mai aduci aminte felul in care ne copilaream,
Iti mai aduci aminte rolul de somnifer al unui greier,
Iti mai aduci aminte sarea ce se cristaliza pe geam?

Iti mai aduci aminte totul, taceri urmate de cuvinte,
Iti mai aduci aminte plansul locomotivelor in gari,
Iti mai aduci aminte faptul ca eu nu-mi mai aduc aminte,
Iti mai aduci aminte moartea cu-nfatisarea unei mari?

Eu am uitat de-atata noapte intregul vis ce ma-mbatase
Senzatiile ei in creier mi le usuc ca pe idei,
Si cer sa vina gunoierii s-o ia si-n pace sa ma lase,
Ca sa-mi aduc aminte muntii din toate-adancurile ei.

Izolat in legenda

Eu nici nu stiu cu cine mai vorbesc,
Atunci cind scriu aicea poezie
Si daca tot dezastrul pamintesc
Intr-adevar mi se cuvine mie.

Sint nervii mei ca niste cai de front
Loviti din toate partile de focuri,
Eu insumi sint satul de orizont
In scurta atipire pe alocuri.

De-atitea drumuri cite am parcurs
Am talpile tigheluite-n singe
Si-as vrea sa dorm o iarna ca un urs
Si ochii mei sa nu mai poata plinge.

Printre scrisori fara destinatar
Si mie insumi parca mila-mi este
Ca nu mai are nimenea habar
Si toti ma izoleaza in poveste.

vol.Locuri Comune

Iubire silnica pe viata

Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic.
Pe viata si pe moarte. Fara frica,
Compatimesc pe cei care abdica,
Dar eu raman cu mine insumi, schivnic.

Si de s-ar da si lumea pe din doua,
Cum harti politice-o mai arata,
Eu tot voi adora aceasta fata,
Cazuta sub catusele de roua.

Eu o iubesc. Vitralii de cenusa,
Spre a ne desparti, se-ntemeiaza,
Si cheia singura se-nvarte-n usa
Singuratate spre a-i da si groaza.

M-au condamnat juratii mei de gheata
La o iubire silnica, pe viata.

Infinita bunatate

Ce noapte linistita la Vaslui
si totusi, cea mai mare dintre toate,
asa cum poate insasi mama nu-i
este aceasta sfanta bunatate.

Au moldovenii bunatatea lor
cu care au stiut sa intre-n tara,
cu ea se nasc, precum cu ea si mor
si nimenea cu ei nu se compara.

Ei, haituiti de-atatea-mparatii,
ce norii lumii ii cresteau cu tuiul,
visau catre-a lui Stefan sfanta zi
cand neamul nostru si-a gasit Vasluiul.

Se vor mai naste vanatori vicleni
sa speculeze dragoste si mila.
dar tara va ramane-n moldoveni
ascunsa intr-o cosmica prasila.

Ce noapte linistita la Vaslui
cand frate geaman sta spre frate geaman
si intre ei nimic palpabil nu-i
decat o bunatate fara seaman

O bunatate fara de folos,
o bunatate fara de prihana,
Moldova are sufletul frumos,
ca pruncul ce s-ar naste dintr-o rana.

Nu e un simplu strigat din tumult
ci e o bucurie ce exista,
o bunatate biruind mai mult
decat o rautate anticrista.

Luminile s-au stins pe la feresti
si insusi intunericul uneste,
ca un bilant al soartei omenesti
moldoveneste cu moldoveneste!

Si-mi pare ca in noapte mai apar
nori verzi si mari si vinetii pe tara
ca surogatul unui vechi cosmar,
ca un acces de criza biliara.

Si iarasi cred ca suntem slabi si mici
si numai codrii pot sa ne ajute,
dar vai sunt moldovenii mei aici,
cu sufletele vesnic nevandute.

Ei sunt intr-un Vaslui linistitor
cu pruncii lor ce freamata-n neveste,
gatiti oricand a deveni popor
si-a da dovada ca Moldova este.

Dar mai cu seama mi-a fost dat sa vad
ceva cu mult mai tare decat toate,
mai tare ca o moarte si-un prapad,
aceasta infinita bunatate.

Si daca pe pamant s-ar risipi
atatea calitati care-ncotrova
ea, bunatatea ar veni-ntr-o zi
ca s-o numim definitiv Moldova.

Industrii de sex

Ce ieftina moarte, in viata de lux,
se-ncarca in somn toate armele vechi,
politica fizica, flux si reflux,
de ce sa mai fie iubirea-n perechi?

Cadere de legi si citerii. Nimic.
O lampa se-aprinde in poarta de riu
e totul minciuna, ce pot sa-ti explic,
cind toti abstinentii viseaza desfriu.

Se sapa o mie de gropi prin oras,
de nici nu se stie ce cauta ei,
mai lasa-ma, viata, dar unde ma lasi,
ca vad cimitire vislind pe alei?

Pamint imoral, fara nici un motiv,
cind toate puteau sa ii fie de-ajuns,
ramine sa-ti faci inventarul fictiv,
sa minti fructuos, ca un ultim raspuns.

Plimbare de curve pe micul ecran,
reclame murdare vopsite complex,
vai, cum se dezvolta, murind simultan,
industrii mizere bazate pe sex.

Si vin pederastii sa-si faca de cap,
si mor sanatosii, nascind suferinzi,
iar omul acestui absurd handicap
se-arunca in riuri, sa sparga oglinzi.

Inchinare

De mine aveti, dragii mei, a va teme,
Sunt ingerul cuminecat de dezastre,
Pe sange-mi plutesc in deriva blesteme,
E mintea-mi azilu-ntrebarilor voastre,
De mine aveti, dragii mei, a va teme.

Stiu tot despre voi, bieti actori, biete teatre.
Sunteti personaje in cartile mele,
Eu, tandrul, prea tandrul director de cadre,
Ce poate pata precum poate sa spele,
Stiu tot despre voi, bieti actori, biete teatre.

Imposibila nunta

Muntii mei duhovnici au intrat in ceata
Clopote batrane bat pe manastiri
Cand miroase-a iarna, nuntile ingheata
Pentru noi, lunateci, imposibili miri

Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii
Viscolul asupra-mi cade ca un lat
Si ti-as face nunta cu un sat de sanii
Si cu felinare si cai instelati

Imbracate-n alb prea fumoasa mireasa
Asa se cuvine in drama ce-o joc
Pe urma plecam fiecare acasa
Si muntii vor pune misterul la loc

Pan sa se intample tu vei fi carunta
Mie o sa-mi vina cea din urma zi
Si va fi si-aceea tot un fel de nunta
Si-mi vei duce grija si te voi iubi

Ti-am adus mireasa, muntii mei cu noapte
Nunti de animale se petrec in munti
Codrii de miresme si paduri de soapte
Ele sunt salonul ne-ntamplatei nunti

Lumanari de nunta tin in labe ursii
Lupii sufla-n focul stanelor pustii
In rostogolire ne unesc obarsii
Nu-mi vei fi mireasa, mire nu-ti voi fi

Te invit la nunta dulce si albastra
Unde zurgalaii scot argint din toti
Ce pacat ca totusi nu e nunta noastra
Ce pacat ca mortii i-am fost dat ca sot

Sir de cocori

Ca o injectie intravenoasa
acest sir de cocori
de care tipa
mugurii,
baltile,
mainile noastre intinse.

Ca o injectie intravenoasa
intr-un organism slabit,
ca o injectie intravenoasa
de care se rup
mugurii,
baltile,
mainile noastre intinse.

Si sangera florile,
si sangera salciile,
si vinele noastre se-nvinetesc.

Vinatorii de rinoceri

Ei, miine sint mai rai ca ieri,
Otrava le ramine-n oase,
Ei,dupa ce vineaza rinoceri,
Vorbesc despre femei frumoase.

Si li se pare inutil sa speri,
De tot ce-i bun invata sa se lase,
Ei, dupa ce vineaza rinoceri,
Vorbesc despre femei frumoase.

Sint vinatori de maxime placeri,
Precum le spun instinctele lor joase,
Ei, dupa ce vineaza rinoceri,
Vorbesc despre femei frumoase.

23 februarie 1986
vol.'Locuri Comune'

Viata la figurat

Cand infaptuiam ceva,
ceea ce infaptuiam era luat la figurat,
cand nu infaptuiam ceva,
ceea ce nu infaptuiam era luat la propriu.

As putea spune ca marea nenorocire
a fost, nu numai diferenta dintre
luarea la propriu si luarea la figurat,
cat lipsa de siguranta in toata viata
cum voi fi luat?
la propriu sau la figurat?
Si, vai, nimeni sa nu dea niciodata
Viata la propriu pentru viata la figurat.

Unde sa pleci

Afla si-nvata
Acest refren:
Pana la moarte,
N-ai nici un tren.

Clipa absurda
Si, noi, nauci,
Nici nu stiu unde
Vrei sa te duci.

Inca nu-i gata,
In hale reci,
Trenul cu care
Crezi c-ai sa pleci.

Deocamdata,
Inca de ieri,
Acarii insisi
Se simt someri.

Care plecare,
Care pardon,
Care adio,
Care peron?

Ce despartire,
Cand amandoi
Nu ne cunoastem
Noi intre noi?

Nu fi precoce,
Nu insista,
Inca-i abstracta
Iubirea mea,

Cat tu, pe lume
Nici n-ai venit
Si, intr-un pantec,
Suferi cumplit.

Creste, sub cerul
Astrilor casti,
Maternitatea
Unde urmeaza
Sa mi te nasti.

28 decembrie 1997

Un om pe niste scari

In lumea plina de urmari
Eu sunt un om pe niste scari,
In sus ce e, in jos nimic,
In jos ce e, in sus nimic.

Vorbesc cu ceilalti care-au fost
Si-n sus si-n jos, si nu-i dezic,
Eu insumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.

Vecinul meu praseste ciori,
Vecina mea praseste farduri,
Eu sunt un om pe niste scari
Si-un caine bulucind prin garduri.

Daca de mai multe ori
Caci ce pot fi aceste garduri
Decat cazute foste scari
Decat cazute foste garduri.

Vecine, Domnule, Straine,

Nu inteleg ce-aveti cu mine,
Stiu scarile ne sunt comune
Dar trec atat de rar pe-aici,
Portarul insusi poate spune
Ca am ambitii foarte mici.

Din cand in cand mai vin pe-acasa
De ce va suparati cand vin
Agale talpa mea apasa
Pe dalele cu pas strain.

Vecinul meu praseste ciori
Vecina mea praseste farduri
Abia m-am ridicat din garduri
Si maraind in joase salturi
Eu sunt un om pe niste scari.

Si daca vreti sa fiu balada
Si fiindca eu nu am o stea
Accept, ravnesc, visez sa cada
Un porc nervos la moartea mea.

Si-acuma, va implor, zambiti
In lumea plina de urmari
In care fard si ciori prasiti
Intunecati si spalaciti
Lasati-ma sa fiu pe scari.

Umbre la Iasi

Aud pe-aici, pe linga mine pasi
Vin voci stravechi sa cinte si sa mustre,
Un paradis e ingropat la Iasi
Sub strajuirea umbrelor ilustre.

Vin voievozi cu degete subtiri
Un stins condei isi plinge arabescul,
Ceva ce va-ntimpla la Convorbiri,
Apare un poem de Eminescu.

Alecsandri va regasi discret
Durerea si misterul din talanga
Si linga umbra marelui poet
Va creste metafizica lui Creanga.

Ceva inexplicabil e aici,
In pietre, chiar, e-un magnetism frenetic,
Dictionaru-i pus a se indulci
Cu miere sacu-si coase orice petic.

Sint clipe, uneori, sint zile chiar,
Cind vin fantomele de cai in tropot,
Atunci Moldova toata-i un altar
Proteguit de fiecare clopot.

Intregul Iasi e desenat frumos
Si orice pas al frunzelor ramine
De parca, el e dintr-un nobil os
Biblioteca Patriei Romane.

Arhitectura lui e de amurg,
E o chindie fiecare casa
De-atitea umbre ce din vremuri curg
Intregul Iasi e-o noapte luminoasa.

Aici un tei ajunge imparat,
Si o bojdeuca intra in legenda,
Aici, peretii au incorporat
O stare geniala permanenta.

Aici, mai dulce curge vinu-n teasc
Si om mai bun ca moldoveanul nu e
Aici, chiar si copii cind se nasc
In fasa au proiectul de statuie.

Eterni sint toti in fiecare zi
De struguri vesnici fumega povarna.
Ca o-nflorire de mitropolii
Isi regaseste ziua sfinta iarna.

E ziua de unire dintre frati,
Cind Iasul a ales cu barbatie
Decit fruntas intre instrainati,
Mai bine-al doilea-ntr-o Romanie.

De ce-au ales nu Iasi, ci Bucuresti,
In fond, intregul Iasi era un templu?
Voi, claditori ai soartei romanesti,
Purtarea Iasului e un exemplu.

Si umbrele ilustre care vin
Sa scuture de orice rele piatra,
Incuviinteaza pasul spre destin
Si lauda acestei patrii vatra.

Si mai stiau acei ce-au acceptat
Ca Iasu-i Iasi, ca nu-l sfarima timpul,
Ca zeii unui neam neinfricat,
Aici la Iasi si-au hotarit Olimpul.

vol. Locuri Comune

Trenul spre neant

Eu vin cu toata viata mea si gulerul deschis
Si pe peron astept un tren ce merge spre abis,
De-aici incolo nu mai sunt nici gari si nici acari
Doar stelele sunt tot mai mari si pomii tot mai rari.

Voi lua un tren catre neant, mi-am cumparat bilet,
Mai tare muzica o dau si inima incet,
Se-aude-un zumzait marunt, terasamentu-i mort,
Prin megafon feroviar se tipa un raport.

Dar eu ii las pe pasageri sa zica tot ce vor,
Eu, daca ei se urca-n tren, sunt gata sa cobor,
Sunt pasagerul spre neant, si mi-e destul atat,
Cu cei din urma bani ai mei nu vreau sa mor urat.

Calatoria tot o fac, oricat ar fi de greu,
La cap de linie astept sa vina trenul meu,
Dar mi se pare ca aud un glas cum n-a mai fost
Certandu-ma pentru ceva, luandu-ma la rost.

E umbra mea sub felinar, sinistrul ei desen
Ce va cadea la randul ei in umbra unui tren,
Nu mai e nimeni pe aici, toti au murit candva,
Eu sunt de-o viata in neant si nu am cum pleca.

Cand greieri duc din loc in loc luminile din cer
M-asez la geam in trenul meu si simt ca-ncep sa pier,
Nu-i nici un tren catre neant, ci fapt interesant,
Voi lua neant catre neant, neant catre neant.

Tren

Toti, in acelasi tren
toti, in aceeasi directie,
dar, prin vagoane, trebuie sa ne miscam
fiecare, in voie.

Traducere

Virgula
e
punctul care plange.

Toamna tragica

Toamna in munti ia aspecte tragice,
Poate ca nicaieri
Nu e atat de tragica iarna,
Ca in munti, cand vantul bate cu soare
Si trebuie sa faci primul foc in soba,
Apoi al doilea foc
Si totul sa te coste scump,
Tomaamna tragica,
Noi junghiuri in spate si inaintarea in varsta
Si prietenii, coborand tot mai garboviti,
Catre pietele austere,
In cautarea unui semn manos,
Dinspre campia, ea insasi tragica.

Taina de toamna

Descult prin intiiele brume,
Batrin de atita tristete,
Sa ies dintr-o data in lume,
Cinismul ceva sa ma-nvete.

Cu ochii sticlind ca pisica
Sa sar pe pierduta reduta
Si nici sa nu stiu de nimica
Din care si viermii se muta.

Adio, prea buna mea doamna,
Nimic despre noi nu se stie,
Dar sint proclamatii de toamna
Afise de pneumonie.

Copii tusesc magareste,
Batrinii tusesc, dar tabagic,
La toti tensiunea ne creste
Finalul de veac este tragic.

La cirmele lor iluzorii
Pun tarile oameni de paie,
Traind sub regimul terorii
Pamintul e plin de razboaie.

La ce ti-as mai tine iubire
Cind totul in jur este moarte,
Cind linia vietii-i subtire
Si nici nu conduce departe.

Mai bine desculti peste brume
Purtind terfeloage, nu haine,
Sa plec pe vecie in lume
Robit pamintestilor taine.

Adio, e toamna in toate,
Simt sarea in lacrimi la mine,
Pe buzele mele crapate
Mai arde-un sarut in ruine.

Dar ce-ti mai spun amanunte,
Esenta e dorul de fuga
Prin brumele marelui munte
Cu toti filozofii in ruga.

Si-apoi sa se-nchida de-a pururi
Padure si noapte si brume,
Sa-mi pierd orice fel de contururi
Sa merg ca legenda prin lume.

7 septembrie 1986, Paltinis
Vol. 'Locuri Comune'

Suportabila vesnicie

Ce nu-i boala, e moarte.
Ce nu-i aici, nu-i nicaieri.
Nu doar vecia ne desparte,
Ci fumeganda zi de ieri.

Noi rezistam in vesnicie
Pentru ca stim ca e mereu,
Viata ni-i grea tie si mie,
Cu zilele ne e mai greu.

Psalm de Pasti

Ce bine mi-e a-ti recunoaste
Stergarul alb de in la porti,
Te-ai pregatit si tu de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Pe mal de riu mai cinta broaste
Si riul cinta-n contraforti,
Reinviem si noi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

A re-nvia, a te mai naste
E darul crudei tale sorti,
Sa ne privim in ochi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Asinul ce pe pietre paste
Te reinvata sa suporti,
Si ani pustii, si Zi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Si vom muri, si ne vom naste,
Si plini de sorti, si fara sorti,
Dar vom avea o Zi de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Ma poti vedea, te pot cunoaste,
Cum ma comport, cum te comporti,
Cind prin lumina grea de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Crestine, ca sa poti renaste,
Deschide crucii orice porti,
Rectitoreste-te de Paste,
Hristos a inviat din morti.

Pustiul care devora

Acest pustiu ce ne ingroapa-n el,
acest pustiu crescand din ora-n ora,
acest pustiu curat ce ne devora
ca remuscarea dupa un macel.

Acest pustiu cu dibla lui minora,
egal cu multe, cu nimic la fel,
acest pustiu, cu-al carui gust ma-nsel,
ca el ne e Sodoma si Gomora.

Acest pustiu se iscaleste moale
pe pielea noastra ce l-a luminat,
si el ramane scris ca un soldat
in tatuajul tamp al mainii sale.

Ci iata-n pragul ochiului ne bat
firimituri de lume, colosale.

SINGURI SI TOTI

Sfirsim mizeria, incepem criza,
Puteam trai si noi cum se cuvine,
Si omenirii-ntregi nu-i este bine,
Petrodolari platesc pe Mona Lisa,

Ne-am dus mizeria cu demnitate,
Fara masini, fara curent la prize,
N-aveam nimic cind lumea avea de toate,
Azi suportam cu ea aceleasi crize.

Ne pregatim de douazeci de veacuri,
De fericirea unui vesnic miine,
N-am cunoscut fraterne ajutoare,
La boala noastra n-avea nimeni leacuri.

Nu ne-a dat nimeni pace, drepturi, piine,
Iar la durere tot pe noi ne doare.

Scrisoare pentru rani

Scrisoarea mea e de ulei femeie,
ulei din candele, ulei din cani,
ti-o scriu ca sa -ti mai treaca intristarea
ti-o pun pe amintire si pe rani.

Sunt preotul care oficiaza
intemeierea unui nou balsam,
scrisoarea mea sa-ti risipeasca noaptea
si sa-ti arate astazi cum eram.

Vei asfinti si tu ca prea te mistui
ti-o spun usor dar ma topesc intreg,
ulei scrisoarea mea pe rani sa-ti fie
si sa citesti in ea ca inteleg.

Cu tine printre candele sa iei
scrisoarea mea de rana si ulei.

Rugaciune catre padure

Padurea mea, primeste-ma la tine,
Ca pe-un sicriu ce vrea sa intre iar
In fostul trunchi al fostului stejar,
In hohotul bolnavelor ruine.

Am plagi pe trup ascunse, neascunse,
Se vede ca pe orice trunchi de lemn,
Cu claritate fiecare semn
Pe unde-au scos din mine nervi si frunze.

Sunt cautat de sute de topoare
Si a venit porunca sa ma frang,
Si nu am voie nici macar sa plang
Aceasta aschiere ce ma doare.

Dar, dac-am fost vioara ta cea mare,
Padurea mea, ascunde-ma adanc.

1985
Volumul "Locuri comune"

Repetabila povara

Cine are parinti, pe pamant nu in gand
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi imbatranind ne e dor de parinti.

Ce parinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atatia copii si de-atat nenoroc
Niste cruci, inca vii, respirand tot mai greu,
Sunt parintii acestia ce ofteaza mereu.

Ce parinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, dupa actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albira de dor
Sa le fie copilul c-o treapta mai domn,
Cata munca in plus, si ce chin, cat nesomn!

Chiar acuma, cand scriu, ca si cand as urla,
Eu ii stiu si ii simt, patimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, dupa lungi saptamani
Fii batrani ce suntem, cu parintii batrani
Daca lemne si-au luat, daca oasele-i dor,
Daca nu au murit tristi in casele lor
Intre ei si copii e-o prasila de caini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei paini.

Cine are parinti, pe pamant nu in gand,
Mai aude si-n somn ochii lumii plangand.
Ca din toate ce sunt, cel mai greu e sa fii
Nu copil de parinti, ci parinte de fii.

Ochii lumii plangand, lacrimi multe s-au plans
Insa pentru potop, inca nu-i de ajuns.
Mai avem noi parinti? Mai au dansii copii?
Pe pamantul de cruci, numai om sa nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Intr-un biet orasel, intr-o zare de sat,
Mai asteapta si-acum, semne de la stramosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are parinti, inca nu e pierdut,
Cine are parinti are inca trecut.
Ne-au facut, ne-au crescut, ne-au adus pana-aci,
Unde-avem si noi insine ai nostri copii.
Enervanti pot parea, cand n-ai ce sa-i mai rogi,
Si in genere sunt si nitel pisalogi.
Ba nu vad, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult sa le spui si explici,
Cocosati, cocarjati, intr-un ritm infernal,
Te intreaba de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa ca te-apuca o mila de tot,
Mai cu seama de faptul ca ei nu mai pot?
Ca povara ii simti si ei stiu ca-i asa
Si se uita la tine ca si cand te-ar ruga

Mai avem, mai avem scurta vreme de dus
Pe constiinta povara acestui apus
Si pe urma vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor imputina cei ce n-au si ne cer.
Iar cand vom incepe si noi a simti
Ca povara suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia intr-un trist si departe tarziu,
Cand vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uita curand,
Si nu vad nici un ochi de pe lume plangand,
Si de ce inca nu e potop pe cuprins,
Desi ploua mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea in care parinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduita de plans.

Scrisoare fara adresa

Cui sa trimit aceasta trista scrisoare
pe care o scriu linistit si fara speranta
rezamand hartia ei
de tot orasul,
de toata cartea de telefoane,
de toate iubirile care sunt cum sunt,
de toate crimele si de toate amagirile
acestei nopti
in care postasul destinat sa duca scrisoarea
doarme in somnul lui familist
in care viseaza recorduri mondiale personale
la mars, viteza si saritura in lungime,
rezemand scrisoarea mea
de toate adresele si de toate randurile albe,
de toate dramele de dragoste
care seamana probabil cu a noastra,
cui sa trimit aceasta scrisoare
care seamana prea mult cu realitatea
ca sa ti-o mai trimit si tie?
Cui, din toata aceasta carte de telefoane,
din care cunosc mai multi
datatori de nume de strazi
decat locuitori ai strazilor?
Cui?
Fie, aceasta scrisoare a mea,
fie, pentru intaia oara in istoria
telecomunicatiilor si postelor
trimisa pe toate adresele,
ca o citatie in masa,
ca o molima unanima,
primiti , dumneavoastra,
semenii mei din toata
cartea de telefoane
a orasului urmatoarea
scrisoare a mea:
"Nu exista iubire fericita,
exista numai iubire,
fericirea nu e decat o himera,
nu exista dorinta de comunicare
decat la tristete,
si totusi stiind ca nu exista
nici iubire si nici fericire,
eu vi le doresc pe amandoua
si adorm
cu capul pe adresele si telefoanele
catre care pleaca prin toti postasii
scrisoarea mea de adio".