Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





AstronomieBiofizicaBiologieBotanicaCartiChimieCopii
Educatie civicaFabule ghicitoriFizicaGramaticaJocLiteratura romanaLogica
MatematicaPoeziiPsihologie psihiatrieSociologie


Dezvoltarea sociala: cateva elemente teoretice

Sociologie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
ATITUDINE
VIOLENTA SI AGRESIVITATEA IN FAMILIE
Aparitia sociologiei ca stiinta
PARINTI DE ADOLESCENTI
STATUTUL SI ROLUL PERSOANEI
Teorii socio-economice extrem de provocatoare - Societatea perfecta
EVOLUTIA RELATIILOR DINTRE BARBAT SI FEMEIE: PUNCTE DE VEDERE SOCIOLOGICE SI PSIHOSOCIOLOGICE
MISCARILE SOCIALE
IDENTITATEA COMPORTAMENTULUI SEXUAL AL INDIVIDULUI UMAN
INTERACTIONISM

Dezvoltarea sociala: cateva elemente teoretice

                                               



          Conceptul de dezvoltare sociala

           

In sociologie, dar si in limbajul curent, „dezvoltarea sociala” a aparut ca un concept cheie, central pentru o preocupare distincta, relativ tarziu, cunoscand o tematica aflata inca in cristalizare.

Eu cred ca putem vorbi de o noua paradigma in stiinta, continand concepte, teorii, instrumente de cercetare si de constructie de actiune sociala. Aici voi incerca sa punctez componentele importante ale acestei paradigme.

            Este important ca de la inceput sa determinam cu claritate sensul conceptului de „dezvoltare sociala”.

Dezvoltarea sociala se refera la orientarea unei tari/ regiuni/ comunitati/ institutii  spre realizarea unei stari dezirabile, puse ca obiectiv de realizat printr-un proces planificat in timp, prin-un set de actiuni conjugate.

Conceptul de dezvoltare sociala, astfel definit, include doua componente structurale:

a. O stare-obiectiv pusa de realizat de catre o comunitate (actor social).

b. Un set de actiuni desfasurate in timp pentru realizarea respectivului obiectiv: strategii, planuri, programe.

Pentru a avea deaface cu un proces de dezvoltare sociala, existenta unui obiectiv nu este suficienta. Sunt situatii in care un obiectiv nu se afla in centrul unui proces de dezvoltare sociala:

  • Obiectivul, desi dezirabil, nu este pus ca ceva care poate/ trebuie sa fie realizat printr-o actiune sociala. Exista „idealuri”, „nazuinte”, dar actorul social cum ar putea actiona pentru realizarea acestuia. El este considerat ca dezirabil, dar intr-o maniera pasiva.
  • Este realizabil printr-o actiune punctuala (o lovitura de stat) sau prin introducerea unui sistem/ institutii/ legi. Societatile au creat un complex institutional care solutioneaza unele obiective: armata, politia, sistemul sanitar sau educational. Institutiile, odata constituite, chiar daca in momente de criza se pot modifica/ perfectiona, nu reprezinta un proces de dezvoltare sociala.
  • Schimbarea sociala se realizeaza printr-un proces continuu de perfectionare, „din aproape in aproape”, neplanificat printr-o strategie. Societatea s-a transformat continuu printr-un proces „spontan”, solutionand „pas cu pas” problemele punctuale nou aparute; acumularea acestor schimbari produce schimbari neplanificate. Acest proces spontan neplanificat nu reprezinta o dezvoltare sociala asa cum este aici definita. Este deci necesar sa facem o distinctie intre un proces spontan de dezvoltare sociala si un proces planificat, controlat de dezvoltare.

 

Geneza paradigmei dezvoltarii sociale

Intarzierea cristalizarii paradigmei dezvoltarii sociale a fost expresia modului in care schimbarea sociala de pana in prezent a fost caracterizata mai mult de sintagma schimbare prin crize, decat de cea a dezvoltarii sociale proiectata si planificata. In ultimul timp s-a conturat insa tot mai pregnant o insatisfactie fata de procesul natural de iesire „spontana” din crize, cu performante modeste si costuri ridicate. In acest context este un proces de cristalizare a capacitatilor de formulare de strategii de iesire proiectata si planificata din criza si de construire a sistemelor de actiune colectiva de promovare a acestor strategii.  

Programe de dezvoltare sociala s-au dezvoltat la toate nivelele: internationala, nationala, regionala, locala, sectoriala.

Paradoxal, orientarea spre dezvoltare sociala nu a aparut in tarile plasate la varful evolutiei – in tarile cele mai dezvoltate, aflate intr-un proces neproblematic de perfectionare, sau in comunitatile prospere –, ci in tarile confruntate cu situatii de criza ale dezvoltarii.

Societatile capitaliste occidentale au cunoscut un proces rapid de dezvoltare, dar neplanificat. Centrate pe solutionarea problemelor curente asigura o crestere progresiva neproblematica. In tarile dezvoltate, solutionarea problemelor individuale si colective se realizeaza nu la nivelul comunitatii, ci la cea al relatiei dintre individ si economie globala/ stat. Bunastarea individului este asigurata prin efortul economic individual in cadrul economiei de piata care ofera „contra cost” bunurile si serviciile necesare individului. Complementar, „statul bunastarii” ofera suportul necesar indivizilor care nu se pot integra in sistemul economic (serviciile de asistenta sociala) si dezvolta serviciile sociale fundamentale (invatamant, sanatate, asistenta sociala). Se poate spune ca in tarile capitaliste occidentale dezvoltarea se realizeaza in primul rand prin atomizarea agentului economic si efortul acestora.

In aceste societati, preocuparea pentru dezvoltarea comunitara a aparut, in consecinta, referitor nu la comunitatile „normale”, angrenate eficace in sistemul economiei globale de piata, ci, ca exceptie, la comunitatile economic marginale, aflate intr-o criza cronica de subdezvoltare. In societatile dezvoltate exista zone „canceroase”, incapabile sa se integreze eficace in mecanismele economiei de piata care sa le antreneze in procesul global de crestere economica. Criza persistentt a acestor comunitati se datoreaza frecvent procesului de restructurare a economiei de piata (restrangerea dramatica a extractiei minereurilor, siderurgiei, zonele uni-industriale intrate in criza); dar si incapacitatii economiei de piata de a antrena intr-un proces de prosperitate a unor comunitati sarace, izolate geografic si social-cultural.

In ultimul timp se inregistreaza si initiative pentru a complementa deficitele sau esecurile serviciilor publice. Un exemplu este aparitia unor asociatii de vecinatate de a suplimenta asigurarea securitatii. Aceste sisteme au un avantaj: reduc costurile prin mobilizarea resurselor locale neplatite. Un alt exemplu este angrenarea in lucrari de interes public a beneficiarilor de ajutor social (venitul minim garantat) cu scopul principal de a compensa limitele resurselor bugetare.

Initial, problematica dezvoltarii sociale a aparut in tarile caracterizate de un decalaj de dezvoltare. Aceste tari  – exemplul Romaniei la sfarsitul secolului XIX/ inceputul secolului XX sau al multor tari din America de Sud – nu se afla intr-unor proces „natural” de dezvoltare, dar, aflate la „marginea” Occidentului, au resurse si forte interne capabile a proiecta un proces de micsorare a declajului. In cazul  decalajului, programele de dezvoltare au aparut din interior,  liderii intelectuali si politici cautand sa formuleze strategii, sa organizeze actiuni colective pentru realizarea acestora. In aceasta perioada, in Romania au dominat preocupari consistente de identificare a strategiilor de lichidare a decalajului de dezvoltare. Este exemplul de exceptie al reformei promovate de Scoala sociologica de la Bucuresti (a se vedea capitolul 2).

O cu totul alta situatie este cea a tarilor subdezvoltate cronic – lumea a treia – lipsite de oportunitati si de resurse interne de angajare intr-un proces de dezvoltare.

Preocuparile de dezvoltare internationala au aparut imediat dupa cel de al doilea razboi mondial, in contextul decolonializarii si a ajutorului international pentru dezvoltarea noilor tari. O discutie critica larga in jurul naturii acestui ajutor se gaseste adesea sub denumirea de „neocolonialism” (B. Cooke, in Forsyth, 2005). Tema dezvoltarii sociale a pornit, in acest context,  de la ingrijorarea tarilor dezvoltate fata de subdezvoltarea cronica a tarilor foste colonii. Aici subdezvoltarea este cronic persistenta se datoreaza si lipsei fortelor interne suficient de organizate de a elabora si promova strategii/ programe de dezvoltare. In acest caz tarile dezvolte au incercat sa imagineze programe de dezvoltare sociala care sa le ofere tarilor cronic subdezvoltate si sa asiste implementarea acestor programe. Banca Mondiala si Fondul Monetar International sunt institutii internationale, constituite si patronate de cele mai prospere tari occidentale, si care au avut de la inceput ca obiectiv suportul tarilor in criza de subdezvoltare. Motivarea cea mai probabila este temerea fata de tensiunile internationale in crestere generate de polarizarea social-economica a lumii.

In anii 60, „ teoria modernizarii” a devenit o componenta cheie a paradigmei dezvoltarii sociale. In anii 70 insa, datorita faptului ca cele mai multe tari nou eliberate au esuat sa intre intr-un proces de dezvoltare prin modernizare, teoria modernizarii a devenit aspru criticata, mai ales in „teoria dependentei”. Immanuel Wallerstein a lansat, pe aceasta linie, „teoria sistemului mondial” (The Modern World-System): centrul (tarile capitaliste bogate), periferia si semi-periferia. Teoriile marxiste au avut o influenta enorma asupra sociologiei dezvoltarii, mai ales asupra analizei statului colonial si post-colonial (a se vedea Cap. 3 si P.T.Robbins in Forsyth, 2005). 

Miscarea comunista la sfarsitul secolului XIX si in secolul XX a formulat un program cu totul diferit de dezvoltare sociala nationala, implementat prin revolutiile comuniste si de catre Uniunea Sovietica dupa castigarea celui de al doilea razboi mondial. Strategia comunista a promovat o transformare planificata a societatii capitaliste intr-o societate socialsita. Este fara doar si poate experimentul de dezvoltare sociala proiectata si planifiata de o amploare fara precedent.

Criza societatilor comuniste prezinta un alt caz: reintoarcerea de la o societate comunista la o societate capitalista („tranzitia”). Si acest proces „de tranzitie” este un proces de dezvoltare, proiectat si implementat intr-o masura dominanta de catre Occident si de institutiile internationale care reprezinta punctul de vedere al acestuia. China este un exemplu distinct: de iesire din criza societatii comuniste „prin programe si forte proprii”.   

Uniunea Europeana este un alt caz de dezvoltare social-economica de mare amploare, orientata de obiective de lung termen implementate prin strategii si planuri: crearea unei economii europene unice, construirea unei „societati europene”. In ultimii ani, in centrul preocuparilor de dezvoltare sociala a UE este promovarea incluziunii sociale prin planuri nationale elaborate pe o structura comuna. In ultimii ani, toate tarile din Uniunea Europeana au dezvoltat planuri de incluziune sociala. O componenta importanta a programului de integrare europeana a tarilor fost comuniste europene a fost JIM-ul – Joint Inclusion Memorandum. JIM este un acord realiza in comun de comisia europeana si fiecare tara in parte, care contine directiile principale de politica sociala care sa promoveze incluziunea sociala. La baza JIM-urilor au stat planurile nationale antisaracie si promovare a incluziunii sociale. Romania, inainte de elaborarea JIM-ului, a adoptat inca in 2002 PNA-inc-ul sau (Planul National Anti-saracie si incluziune sociala), fiind prima tara in tranzitie care a elaborat un asemenea plan. In prezent, guvernul a elaborat, pe baza planului deja existent, un nou proiect de plan pentru anii vitor, incluzand si JIM-ul adoptat la inceputul anului 2005.

Dezvoltarea comunitatilor locale. Aceasta paradigma s-a axat pe problema cum pot fi sustinute comunitatile locale sa dezvolte procese de autoorganizare pentru a rezolva problemele lor si, in mod special, de a iesi din starea de „inapoiere”.

Preocuparea pentru dezvoltarea comunitara a aparut in mod special in cazul tarilor sever si cronic subdezvoltate in care fragilitatea sistemului economic ofera sistematic un deficit de oportunitati pentru majoritatea comunitatilor de a se integra intr-un proces global de dezvoltare. Complementar cu pozitia marginala a economiilor in sistemul mondial al tarilor foste colonii se adauga si sisteme politice corupte, orientate mai mult spre parazitarea resurselor interne, incapabile sau chiar neinteresate a se angaja in programe de dezvoltare. Aceasta situatie creeaza paralizii, disperari colective, demoralizari. Este explicabil de ce multe programe ale Occcidentului adresate tarilor cronic subdezvoltate s-au centrat pe o abordare „de jos in sus”: sprijinirea comunitatilor locale de a se dezvolta prin mobilizarea resurselor interne. Aceasta strategie contine tacit un pesimism cronic. Ea nu are in vedere nici „asteptarea” ca economia de piata nationala, integrata in economia mondiala, sa reprezinte o sursa sigura a dezvoltarii si nici prin reforme structurale „de sus in jos”. In ceea ce priveste aceasta ultima varianta, experienta catorva decenii a generat o dezamagire cu privire la incapacitatea sistemului politic corup si framantat de conflicte interne de a promova o strategie coerenta si sustinuta de reforma de dezvoltare. Se mizeaza pe posibilitatea motivarii comunitatilor locale de a stimula vointa de a face eforturi de dezvoltare si de mobilizare a resurselor interne, oricat de modeste ar fi ele, complementate cu un suport financiar extern. Instrumentul esential al acestei strategii este crearea unei coeziuni comunitare si cristalizarea capacitatii de cooperare. Nu este intamplator ca in centrul acestei strategii sta conceptul de capital social. Dupa cum se poate observa, aceasta paradigma este diferita de paradigma societatilor dezvoltate. Banca Mondiala a mizat masiv pe aceasta strategie de aplicat in tarile sever sarace. Ideea de baza este ca dezvoltarea comunitara reprezinta o abordare strategica de insanatosire si lansare a economiei in tarile sarace. Sau cel putin o modalitate de supravietuire a comunitatilor sarace. Strategia Bancii Mondiale pare sa contina de asemenea, pana recent, o dezamagire cu privire la capacitatea statului si a autoritatilor publice de a initia asemenea procese de dezvoltare comunitara. Din acest motiv s-a preferat sistematic in anii trecuti utilizarea organizatiilor nonguvernamentale ca actori pricipali care sa initieze si sa administreze asemenea procese, adesea cu excluderea autoritatilor locale.

Dezvoltarea sectoriala. In ultimele decenii se contureaza incercari de elaborare a unor strategii de dezvoltare a unor sectoare ale societatii. Primele asemenea programe s-au referit la sectoare economice: dezvoltarea sectorului energetic, de exemplu. Tarle in tranzitie au fost probabil pioniere, fortate de nevoia unor schimbari rapide, de dezvoltarea unor strategii de reforma a sectoarelor sociale: reforma invatamantului, a cercetarii, a sanatatii etc.

Dezvoltarea organizatiilor (OD – organizational development).     In anii 70 a aparut o preocupare pentru ceea ce s-a numit mai ales sub forma „dezvoltarii sociale a organizatiilor” (C.Zamfir, 1980). Explozia in complexitate a organizatiilor (infuzia unei tehnologii complexe, schimbari rapide in tehnicile manageriale), la care s-a adaugat importanta utilizarii resurselor umane, s-a cristalizat ideea unei strategii de dezvoltare sociala. Din stiintele sociale (psihologie sociala, sociologie, psihologie) s-a cristalizat un model de organizare sociala a organizatiilor care sa asigure performante ridicate: motivatie a performantei, diminuare a conflictelor, inovativitate. Implementarea unor asemenea modele noi de organizare sociala a organizatiilor a generat preocuparea unor tehnici de dezvoltare sociala. Pe de alta parte, inlocuirea mediilor economice relativ stabile si predictibile cu medii inalt instabile si putin predictibile a generat preocuparea pentru dezvoltarea strategica. Organizatiile economice, sub presiunea competitiei, au fost primele organizatii care si-au pus problema orientarii strategice.

Reforma statului. In anii 60-70 statul bunastarii a cunoscut o dezvoltare expoziva. Pe masura ce tot mai multe resurse bugetare se investeau in programe sociale, noi probleme sociale apareau. Cursa „noi programe sociale/ nevoia de noi resurse bugetare” a generat o criza financiara a statului bunastarii. In acest context, politica social democrata, dominanta in anii 60-70 a fost inlocuita violent cu o politica neoliberala. Daca programul social-democrat cerea mai mult stat, politica neoliberala cerea mai putin stat. Margaret Thacher, noua prim-ministru a UK in acea perioada a lansat o formula socanta: „nu statul este solutia problemelor, ci statul este problema insasi”. Solutia crizei este „dezmembrarea statului”, micsorarea rapda a statului, economia trebuind sa fie eliberata de jugul impozitelor si a reglementarilor. S-a pesupus ca economia, intrata intr-un ciclu rapid de crestere, va rezolva ea insasi problemele sociale mult mai eficient decat statul bunastarii. Dupa mai putin de un deceniu de politica neoliberala a dat semne de criza. Eliberata de presiunea impozitelor si a reglementarilor, economia nu a dat semne de cresterea miraculoasa prevazuta. Pe de alta parte, economia nu a reusit sa rezolve problemele sociale, saracia crescand datorita cresterii polarizarii economice. Statul bunastarii, in loc sa se micsoreze, s-a mentinut. Critica statului bunastarii insa s-a dovedit a fi solida. El este risipitor, slab eficient si, mai ales, sursa a coruptiei. Unele noi prinicipii promovate de programul neoliberal s-au probat a fi necesare: este nevoie de dezvoltarea de noi mecanisme de control a finantelor publice pentru a creste eficienta programelor sociale; un nou parteneriat public-privat s-a probat a fi productiv. „Marketizarea” unor servicii sociale s-a demonstrat a fi o cale de crestere a eficientei. Strategia neoliberala promovata de Banca Mondiala si FMI in statele europene in tranzitie, dominata in anii 90, axata pe retragerii statului, s-a probat a fi o eroare, fiind ea insati sursa principala a crizei economice si sociale cu care acestea s-au confruntat (C.Zamfir, 2004). Spre sfarsitul anilor 90, dar mai ales la inceputul anilor 2000, o noua strategie s-a conturat: in locul „dezmembrarii statului” ca solutie a dezvoltarii s-a conturat „reforma statului”. A devenit tot mai clar ca dezvoltarea sociala nu poate fi realizata prin mecanismele economiei de piata si a unor asociatii private (organizatiile non-guvernamentale). Se poate spune ca ne aflam in fata unei noi orientari dominata de obiectivul „reformei statului”: cum sa faci sistemul public mai eficient, mai democrat si controlabil.

Preocuparea sistematica de „administrare a dezvoltarii” a aparut spre sfarsitul anilor 80. Ulterior s-a intensificat implantarea in programele de dezvoltare a tehnicilor managementului. In acest context se vorbeste despre „managementul dezvoltarii”. In anii 2000 s-a cuplat mai mult abordarea administrari si managementului, aparand „administrarea si managementul dezvoltarii” (DAM – development administration and management). Se produce o fuziune a culturii administrarii si cultura managementului organizatiilor. Se promoveaza „un management public nou” (NPM – new public management).

In contextul adancirii principiilor democratice, se promoveaza in ultimii ani „dezvoltarea participativa”: cum populatia, care este subiectul dezvoltarii sociale, sa participe la proiectarea si evaluarea programelor de dezvoltare sociala.

            In centrul reformei statului stau doua tendinte de schimbare: trecerea de la administrarea prin aplicare legislatiei la administrarea pe programe, cuplata cu descentralizarea. Autonomia administratiei locale si activizarea acestora in analiza propriilor probleme si dezvoltarea de programe, inclusiv prin mobilizarea resurselor locale a dus la un nou mod de administrare. Guvernul a inceput tot mai mult sa adopte finantarea pe programe. Programele de solutionare a problemelor locale/ nationale, dezvoltate de autoritatile locale/ comunitatile locale/ organizatii economice sau non-profit sunt selectate prin competitie, in functie de calitatea lor. Administrarea tinde sa dezvolte management pe programe ca instrument eficient. O asemenea abordare stimuleaza creativitatea in formularea de solutii, participarea locala, crearea unei democratii participative locale. In aceasta perspectiva elementele componente ale paradigmei sunt: identificarea problemelor sociale si dezvoltarea de programe de solutionare a acestora.

            Cateva exemple de dezvoltarea prin proiecte. Fondul Roman de Dezvoltare Sociala (FRDS)  a fost initiat dupa o strategie elaborata de Banca Mondiala. Fondul este orientat spre satele sarace. Obiectivul sau a fost atat a sustine solutionarea unor probleme  sociale care nu poate fi realizata in acele comunitati prin resurse bugetare proprii (lucrari de infrastructura, dezvoltari de activitati generatoare de venit si de servicii sociale), dar in mod special dezvoltarea capacitatii de a dezvolta activitati colective de solutionare a problemelor (capitalul social). Utilizarea instrumentului finantarii competitionale pe programe nu are ca obiectiv rezolvarea tuturor problemelor sociale, ci de a crea exemplaritati.  

            Un alt exemplu, Consiliul National al Finantarii Cercetarii din Invatamantul Superior. El este bazat pe oferire de granturi de cercetare pe baza de competitie. Programul de cercetare este dezvoltat de echipele de cercetare/ cercetatori individuali si selectate pe baza estimarii meritelor lor.     

PROBLEMELE SOCIALE – punctul de pornire al paradigmei dezvoltarii sociale[1]

Identificarea problemelor sociale reprezinta punctul de pornire al schimbarii sociale. Formularea unei probleme declanseaza o motivatie colectiva de a explora posibilitatile de actiune.

Societatile se confrunta continuu cu probleme sociale specifice: delincventa, tensiuni si conflicte sociale, catastrofe naturale, criza economica. Solutionarea problemelor duce frecvent la perfectionarea sistemului. Tipic este societatea americana. Aceasta este centrata pe „problemele sale sociale” si promoveaza solutii. Nu este intamplator ca unul dintre cele mai populare cursuri din universitatile americane este „Problemele sociale”. Nu orice orientare spre solutionarea problemelor sociale reprezinta un caz de dezvoltare sociala. Cele mai multe probleme sociale sunt fie abordate punctual – a face fata unor agresiuni externe, de exemplu -, fie prin crearea unui sistem institutional care continuu face fata respectivei probleme - politie, educatie, asigurari sociale etc.  

            Ce este o problema sociala ?

            Problema sociala este un fapt/ proces social, o componenta importanta a realitatii sociale, mai ales al dinamicii sociale. Colectivitatile isi formuleaza continuu „probleme” pe care si le pune pentru a le rezolva. Dinamica societatii reprezinta un proces de formulare de probleme si de solutionare a lor. A intelege schimbarea sociala este in mare masura intelegerea procesului social de formulare de probleme si a efortului social de solutionare a lor.

            In literatura de specialitate problema sociala este definita in urmatorii termeni: un factor, proces, stare sociala sau naturala care afecteaza negativ functioanrea societatii si conditia umana. Eu cred ca trebuie completata cu o noua componenta. Problemele sociale nu sunt numai stari negative, dar si pozitive. Aparitia unor oportunitati de dezvoltare poate fi considerata a fi tot o problema sociala: identificare modalitatilor de a fructifica o oportunitate de dezvoltare.

In formularea unei probleme sociale sunt incluse:

* identificarea unei probleme sociale: fenomen/ proces cu efecte negative sau oportunitati de dezvoltare

* diagnoza  naturii problemei sociale

* determinarea magnitudinii ei



* identificarea solutiilor la respectiva problema si evaluarea lor, pentru a alege o solutie sau un pachet de solutii

* vointa colectiva de a actiona in vederea solutionarii acesteia sau abandonarea vointei de a intreprinde o actiune in acest sens.

           

            Tipurile problemelor sociale

Fara a face o lista completa a tipurilor problemelor sociale, putem identifica mai frecvente urmatoarele:

* Deficit de dezvoltare. In societatile actuale orientate spre dezvoltare, diferitele societati, grupuri sociale, zone / regiuni „sunt ramase in urma”. Sunt societati subdezvoltate (lumea a treia) sau „in curs de dezvoltare” – cu un deficit de dezvoltare, dar care au vointa si sansa de a lichida decalajul. Romania in secolul XIX-XXofera un exemplu excelent de formulare a decalajului de dezvoltare. Populatia de romi este un larg segment social cu deficit masiv de dezvoltare – educatie, calificare, capacitati de integrare competitiva intr-o lume moderna, agravata de discriminari importante. Exista in toate societatile zone traditional subdezvoltate.

            * Grupuri/ societati zone aflate in criza/ dificultate. Din nou, populatia de romi, familiile cu multi copii care prezinta un deficit grav de resurse financiare, zone lovite de crize economice (zone miniere: Valea Jiului de exemplu).

            * Conditii naturale/ sociale care afecteaza advers colectivitatile/ conditia umana: catastrofele naturale, dar si riscul unor asemenea catastrofe (problema preintampinarii catastrofelor posibile); razboaie, conflicte sociale majore – intre grupuri etnice; boli cum este SIDA, cancerul sau bolile cardiovasculare.

            * Comportamente individuale si colective care afecteaza advers celelalte persoane: criminalitatea, violenta, discriminarea.

            * Proasta fuctionare a unor institutii: coruptia, ineficienta.

            * Deficit de capacitati indivduale si colective de actiune: educatie scazuta, indisciplina de munca, capital social scazut.

            * Deficitul capacitatilor institutiilor responsabile de a actiona.

            * Deficit al comportametului/ starii societatii in raport cu valori importante: libertate, democratie, respectul demnitatii umane, oportunitati egale, coeziune sociala, egalitate.

            * Aparitia unor oportunitati de dezvoltare: integrarea in Uniunea Europeana, aparitia pentru o firma a unor noi piete.

Problemele sociale si dezvoltarea sociala

            Dinamica sistemelor sociale poate fi, in mare masura, explicata prin comportamentul fata de problemele sociale. Societatea poate sa ignore problemele sale, intrand progresiv in criza, poate adopta solutii cu efecte negative, potential dezastroase, poate oscila intre abordarea unei solutii si ignorarea ei, sau poate adopta solutii suficient de eficace.

In societatile traditionale multe solutii persista indefinit, fie sunt solutionate printr-un proces spontan de schimbare a conditiilor care au generat respectiva problema.

            O caracteristica importanta a societatilor moderne este asumarea problemelor sociale si, tot mai mult, abordarea strategica planificata a acestora. Solutionarea problemelor este inevitabil inclusa in procesul de dezvoltare sociala. Din acest motiv, tematica problemelor sociale devine o componenta esentiala a paradigmei dezvoltarii sociale. Ea este baza dezvoltarii sociale, dar si punctul de pornire si elementul sau central. Abordarea traditionala este caracterizata printr-un proces predominant spontan de reactie la probleme. Abordarea actuala, orientata spre dezvoltare sociala, este caracterizata prin punerea solutionarii problemelor sociale ca obiectiv al dezvoltarii, asociate cu strategii/ planuri/ programe de actiune colectiva.

            Potential/ actual

Multi sociologi considera ca „ceva” este problema sociala doar daca acesta este formulat de catre colectivitatea respectiva ca „o problema sociala”.

            Formularea la nivelul constiintei colective ca problema sociala inseamna doua aspecte distincte:

a.       Formularea acelui „ceva” ca o stare/ fenomen/ proces negativ/ oportunitate, asociat cu anxietate, ingrijorare, neacceptare.

b.      Vointa, cel putin potentiala, de a actiona pentru a-l elimina/ fructifica. De fapt acest „ceva” este considerat de comunitate a fi o „problema” la care trebuie gasite solutii si fata de care trebuie sa actioneze.

„Ceva” care nu este formulat de catre colectivitatea respectiva ca „problema” nu este o problema sociala pentru respectiva colectivitate. Dar definirea problemei sociale doar cu conditai asumarii ei de catre colectivitate ca o „problema” este superficiala, eliminand din sfera analizei a multor fenomene sociale care sunt esentiale pentru analiza problemelor sociale. Distinctia „potential/ actual” largeste sfera de interes a sociologului. Pentru o anumita colectivitate, „ceva” poate fi potential o problema, chiar daca nu este formulata, la un moment dat, de catre resepctiva colectivitate ca o problema. Poluarea mediului poate sa nu fie inca formulata ca problema, dar, la un moment dat, in anumite conditii, poluarea va deveni inevitabil formulata de catre colectivitatea respetiva ca problema de solutionat. Ea este potential o problema care va deveni actual o problema. Un obiectiv al sociologiei este de a detecta problemele potentiale si de a identifica conditiile in care o problema potentiala va deveni o problema actuala. Sau, chiar mai mult, sa actioneze pentru constientizarea respectivei probleme si dezvoltarea vointei de a actiona. Ceea ce se numeste „marketing social” are ca unul dintre obiectivele sale de a face constienta o problema potentiala.

Un exemplu: violenta impotriva femeii, intre anumite limite, nu este traditional in multe segmente ale colectivitatii o problema sociala. Adica ea este acceptata ca normala, iar nu ca ceva anormal care trebuie eliminata. Intrebarea este cum s-ar putea actionat ca violenta sa devina o problema sociala.   

           

Latent/ manifest

Acceptata ca problema sociala, aceasta poate exista in doua moduri distincte: latenta sau manifesta.

Latent: ea este considerata ca problema, ca ceva negativ care ar trebui sa fie eliminata sau oportunitate de a fi fructificata, dar nu exista o motivatie/ vointa de actiune pentru solutionarea ei. Cu alte cuvinte, colectivitatea are o atitudine pasiva fata de respectiva problema. Sunt trei situatii responsabile pentru situarea in latenta a unei probleme:

a. desi acceptata ca problema, in raport cu altele mult mai grave, actiunea pentru actiunea solutionarii ei nu este o prioritate

b. nu exista solutii la respectiva problema

c. exista rezistente importante la solutionarea ei, pentru ca actiunea afecteaza interesele/ optiunile altor segmente ale societatii.

Pasivitatea este asociata cu o anumita resemnare: colectivitatea nu are o solutie care sa-i motiveze actiunea sau cu imposibilitatea de a promova solutii care par a fi eficace. Coruptia poate fi acceptata negativ cu resemnarea de a nu gasi modalitati de actiune. Ea este negativ estimata colectiv, dar intr-o stare de pasivitate, de ingrijorare.

            In starea manifesta, problema devine asociata cu vointa colectiva de a actiona, este pusa ca problema de solutionat. Se cauta identificarea naturii problemei, se formuleaza solutii si se actioneaza pentru solutionarea respectivei probleme.

            Centralitate

           

Starea de manifest a unei probleme poate evolua spre centralitate. O problema sociala este centrala daca colectivitatea o considera a fi prioritara: ii acorda atentie prioritara, investeste resursele institutionale, colective si financiare. In pozitia de centralitate se poate plasa doar o problema sociala sau eventual cateva probleme. Chair daca mai multe probleme sunt centrale, una tinde sa fie prioritara.

Teorema 1: De regula, in pozitia de centralitate este plasata la un moment dat o singura problema; rar sunt plasate cateva probleme.

            Rezumand, putem caracteriza nivelele unei probleme sociale astfel:

Nivelul problemei sociale

Caracteristici

Potentiala

Are toate caracteristicile unei p.s., dar aceasta nu este formulata de catre colectivitate ca o problema. Nu este prezenta la nivelul constiintei colective ca o p.s., dar in anumite conditii poate fi asumata constient ca problema.

Latenta

Este considerata de catre colectivitate ca o problema, dar asociata cu o atitudine pasiva: resemnare, frustrare, anxietate.

Manifesta

P.s., considerata de catre colectivitate ca problema, este asociata cu o atitudine activa: vointa de actiona.

Centralitate

O stare a p.s. manifeste care este considerata a avea prioriate pentru a mobiliza atentia si a canaliza resursele disponibile.

            Factorii determinanti ai dinamicii problemelor sociale

            Dupa cum s-a vazut, o problema sociala se poate plasa pe diferite niveluri: potentiala, latenta, manifesta, centrala. Problema sociala cunoaste o dinamica continua: ea poate avansa pe scara de la potentialitate la centralitate, dar poate si cobori: sa paraseasca starea de centralitate, regresand chiar la latenta sau potentialitate. Conventional voi numi numi trecerea „in sus” a unei probleme sociale spre centralitate si „in jos”, trecerea ei spre latenta/ potentialitate. Acesti termeni nu trebuie asociati cu nici o incarcatura valorica: nici un sens al procesului nu poate fi considerat principial a fi „bun” sau „rau”. Este important insa a identifica factorii/ conditiile care guverneaza aceasta dinamica.

Conditiile evolutiei ascendente a problemelor sociale.

           

a. Cresterea importantei unor valori in raport cu care „ceva” devine importanta ca sursa de ingrijorare, de atitudine negativa: libertatea individului, demnitatea umana, egalitatea, performanta economica, legalitatea etc. In tarile nordice, de exemplu, egalitatea a fost pe ultimele decenii o valoare importanta care a dominat politicile sociale: cum poate diminua inegalitatea economica. In tarile comuniste o egalitate accentuata a fost o valoare centrala. In tarile care opteaza pentru o ideologie liberalista, egalitaea nu este o valoare. Importanta competitivitatii economice diminueaza importanta egalitatii sociale. Un caz special il constituie aparitia unor noi valori: de exemplu, in Uniunea Europeana, coeziunea sociala si incluziunea sociala.

b. Realizabilitatea/ oportunitatea solutionarii respectivei probleme. Aparitia resurselor de solutionare a unei probleme sau aparitia de noi oportunitati de actiune face ca aceasta sa devina manifesta. De exemplu, dezvoltarea capacitatilor de tratament medical, face ca incidenta bolilor tratabile sa devina o problema sociala asumata. Dar si invers, neaccesul la serviciile de asisenta medicala la o serie de tratamente face ca bolile respective sa fie tinute in latenta. Aparitia unor oportunitati - noi tehnologii, cresterea resurselor financiare pentru dezvoltarea de servicii – respectiva problema poate deveni manifesta sau chir centrala.

            c. Cresterea tensiunilor asociate, explozie ale efectelor negative ale respectivei probleme sociale. De exemplu explozii distructive sociale – revolutii, revolte, miscari sindicale care nu pot fi solutionate prin negociere/ parteneriat. Inundatii masive pun pe prim plan nevoia de regularizare a cursurilor apelor. Cutremure de amploare accentueaza nevoia consolidarii cladirilor si introducerii unor conditii de securitate in constructii. Aparitia unor factori cu efecte destructive importante - saracia si excluziunea sociala, amenintarea razboiului, mai ales a razboiului nucelar, terorismul politic – face din acestea probleme manifeste, putand chiar ocupa pozitii centrale. Acumularea unor tensiuni in legatura cu respectivele probleme duce deci la cresterea vointei de a actiona: trecerea lor din potential in latent si apoi in maniest si chiar in starea de centralitate.

d. Oportunitati de zguduire a blocajelor de sistem. Alegerile politice au ca aspiratia difuza de solutionare a unor probleme sa fie pusa in atentia publica. Este avantajul opozitiei de a veni cu promisiunea unor programe accentuate de solutionare a unor probleme. Dar si partidul de guvernamant poate simti liber de a depasi rezistentele interne datorita aparitiei unor presiuni interne sau externe a unor factorilor care au pozitii de putere: institutiile internationale care conditioneaza acceptarea autoritatii lor de avantaje internationale (FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana) sau miscari populare puternice.

e. Cresterea presiunilor interne. Mass-media reprezinta un factor foarte important de presiune. Organizatiile nonguvernamentale - sindicatele, asociatiile patronale, profesionale, cultele – pot exercita de asemenea presiuni de trecere a unor probleme in stare manifesta.

Teorema 2: Trecerea unei probleme dintr-un stadiu preliminar intr-unul superior se produce datorita accentuarii unor efecte adverse, cresterii presiunilor interne/ externe,  aparitiei unor noi oportunitati de actiune pentru solutionarea respectivei probleme.

Conditiile evolutiei descendente a unei probleme sociale

           

Observam empiric faptul ca centralitatea unei probleme sociale nu dureaza, involuand spre o stare manifesta secundara sau chiar de latenta. Centralitatea unei probleme sociale este strict limitata in timp. Poate ca o asemenea situatie este relativ evidenta. Mai putin de explicat este faptul ca multe probleme sociale involueaza de la starea de manifest la cea de latent: adica de la starea de obiectiv de solutionat, aflat in atentia colectivitatii, la o stare de pasivitate, chiar de demoralizare: „ar fi bine, dar ce se poate face, nu se prea poate face nimic”; mai rar, chiar la starea de potentialitate. Se pot mentiona urmatorii factori care produc involutia unei probleme sociale:

            a. O problema este solutionata total sau partial. In primul caz, evident, problema dispare cu totul. O asemenea situatie este mult mai rara. Mai frecvent este ca respectiva problema sa fie solutionata intr-o masura semnificativa. In aceasta situatie, scade presiunea pentru solutionarea ei. Ceea ce se intampla este ca, fiind in mare masura solutionata, ea scade in prioritate. Daca participarea scolara la nivelul obligativitatii atinge un nivel satisfacator, se mai poate actiona pentru lichidarea neparticiparii scolare, dar aceasta nu devine prioritara sau importanta; in aceste conditii, ea trece in latenta.

  b. Actiunea de solutionare a unei probleme se izbeste de rezistente structurale ale sistemului.  Solutionarea unor probleme se poate izbi de rezistenta unui sistem institutional sau unor aranjamente structurale. Este cazul problemei „coruptiei” care, desi rezultatele actiunii sunt modeste, ea se mentine in tara noastra in atentia publica mai mult datorita presiunilor Uniunii Europene.

c. Solutionarea problemei contravine unor valori importante sustinute de forte sociale importante sau intereselor unor grupuri puternice. Un exemplu este problema dramelor generate de nasterile nedorite. Solutionarea acesteia poate fi blocata de disputa dintre „pentru libertatea de alegere„ versus „pentru viata” referitoare la controlul nasterilor. Sau conflictul dintre presiunea adoptarii unor masuri severe contra amenintarii terorismului si valoarea libertatilor individuale. Din acest motiv, pentru ca o problema sa revina in atentia publica, este nevoie de acumulari de tensiuni si efecte adverse care pot sa infranga rezistentele.

            d. Rezistente provenite din costul actiunii de solutionare a respectivei probleme.

            e. O  alta problema explodeaza ca importanta, ocupand un loc central, trecand alte probleme in manifest/ latent.

           

Teorema 3: Ascensiunea unei probleme sociale in pozitia de centralitate, impinge pe cea care ocupa aceasta pozitie in pozitii inferioare.

Aceasta teorema se bazeaza pe o anumita evidenta empirica. Argumentul care o sprijina este urmatorul: o problema de importanta majora mobilizeaza masiv resursele, trecand celelalte probleme in stadiile inferioare. Cu cat problema din centralitate este mai importanta, cu atat celelalte sunt trecute spre latenta. Situatiile de urgenta – razboi, catastrofe naturale – prezinta cazuri evidente.

            f. Efortul de solutionare a problemei da rezultate nesatisfacatoare. Posibilitatile de a reduce problema se epuizeaza, efortul continuu ne mai ducand la rezultate semnificative. In aceasta situatie, problema se retrage din centralitate, trecand in stare manifesta sau chiar in latenta. Aceasta este situatia cea mai frecventa.

Teorema 4: O problema sociala plasata in centalitate/ manifest, dupa ce isi epuizeaza capacitatea de a fi redusa semnificativ prin efort, este trecuta in latenta.

La criza financiara a statului bunastarii se adauga si o criza a tentativei de a pune pe baze rationalist-stiintifice a politicilor sociale. Aceasta criza a luat forma unei noi orientari influente, atat in filozofie, cat si in stiintele sociale: postmodernismul. Haralambos si Holborn (2004, p. XIII) identifica in gandirea sociologica actuala o conectare interesanta intre starea de spirit postmodernista caracteristica societatilor occidentale si noua atitudine fata de ideea de schimbare prin proiectare stiintifica. Ei estimeaza ca sursa acestei orientari o reprezinta pierderea credintei in stiinta si tehnologie, scepticismului fata de beneficiile planificarii rationale, fata de eficienta organizatiilor rationale birocratice de a satisface nevoile umane. Postmodernismul exprima pierderea increderii in credintele si marile teorii politice care pretind ca sunt capabile sa imbunatateasca societatea.

SCHEMA 1

DINAMICA UNEI PROBLEME SOCIALE

Linia punctata sugereaza o tendinta posibila




 manifest

 

     latent

 

 potential

 

centralizat

 

 manifest

 

     latent

 

 potential

 

centralitate

 

 

             

             

Teorema 5: Legea „golul atrage plinul”: scoaterea unei probleme din pozitia de centralitate tinde sa atraga in aceasta pozitie o alta problema.

            Cu alte cuvinte, niciodata pozitia de centralitate tinde sa nu ramana neocupata.

SCHEMA 2

DINAMICA PROBLEMELOR SOCIALE

 potential

 

     latent

 

 manifest

 

centralizate

 

            Manipularea problemelor sociale

            Este necesar sa examinam o noua intrebare: in ce masura este constiinta colectiva capabila sa realizeze o diagnoza adecvata a problemelor sociale ?     

            Se pot identifica doua tipuri de probleme sociale: problema-stare (razboi, cataclisme, conflicte, caderea economiei etc.) si problema-cauza (factorii care produc/ sunt responsabili de starea respectiva). Problemele stare sunt constientizate de regula adecvat: epidemiile, criza econoomica, conflictele sociale. Nici acestea nu sunt toate „vizibile” pentru colectivitate: de exemplu anumite procese de poluare.

            Problemele-cauza sunt mai putin evidente pentru constiinta comuna, ele implicand procese cognitive de analiza cauzala. Din acest motiv, colectivitatea poate sa-si imagineze probleme sociale iluzorii, false: lipsa ploii este evidenta pentru populatie; pedeapsa divina pentru degradarea moravurilor poate fi considerata de catre comunitate drept cauza a problemei. Din acest motiv, definirea problemelor-cauza face parte din ideologia colectivitatii, asa cum o definea pe aceasta Engels: „imaginarea de cauze false” datorita incapacitatii cognitive sau din interes de a identifica alte cauzele decat cele reale. Pe un deficit de cunoastere a cauzelor, formularea problemelor-cauza poate deveni instrument al manipularii de catre actorii sociali. In aceasta ipostaza, formularea problemelor-cauza face parte din ideologie, in ipostaza acesteia de instrument de lupta politica.

            De regula, pe un fond general de criza, de insatisfactie pentru starea economiei, a crizei institutiilor sociale, a conflictelor sociale, in lupta pentru putere pot fi utilizate masiv formulari distorsionate de probleme-cauza. Asemenea formulari distorsionate pot fi un important mecanism de deturnare a atentiei cauzelor reale, dar si un mecanism de absorbtie a incertitudinii in jurul profundelor frustrari si temeri colective.

Formularea problemelor-cauza au adesea deci o functie compensatorie, oferind o relaxare a stresului social, prin identificarea unor cauze si indicarea unor directii de actune, in speranta ca problemele-situatie vor fi eliminate. Definirea problemelor-cauza reprezinta un raspuns functional la insatisfactia amorfa a colectivitatii. De aici si receptivitatea diferitelor explicatii, in lipsa altora mai usor de inteles. Cateva exemple.

            Isteria identificarii vrajitoarelor care a cuprins secole de criza este un caz paradigamtic.

Un alt exemplu este antisemitismul ideologiei hitleriste. Criza profunda care a cuprins Germania dupa primul razboi mondial, accentuata de criza economica din 1929-33, a generat o stare colectiva de anxietate si frustrare. Era nevoie de identificarea problemelor cauza pe care societatea germana se confrunta. Evreii, tiganii, amestecul raselor sunt promovate drept cauzele crizei sociale. Solutia care decurgea dintr-o astfel de definire este purificarea rasiala si in mod special suprimarea evreilor, tiganilor, slavilor. Limitarea „spatiului vital” a fost o alta definire a problemei-cauza, solutia fiind expansiunea militara.

In anii 90, considerarea „neocomunistilor si a securistilor” drept cauza a esecurilor tranzitiei pare sa fie de acelasi tip. In lupta politica impotriva FSN/ PSDR/ PSD, compus din multi tehnocrati, lucru care era valabil si pentru celelate partide de altfel, tema „neocomunistilor/ cripto-comunistilor/ securistilor” a fost utilizata din plin. Pe larg asupra factorilor explicativi ai dificultatilor tranzitiei am dezvoltat-o pe larg in alta parte (C.Zamfir, 2004). Pe de alta parte, lupta impotriva fostilor comunisti, securisti, mai recent, a coruptiei par sa cada in aceeasi categorie.

            As avansa aici o explicatei posibila a unui fenomen pe care specialistii estimeaza ca este greu de explicat: rasturnarea optiunilor electorale in ultimele saptamani inainte de alegerile din 2004. Daca cu cateva saptamani inainte de alegeri, PSD si Adrian Nastase prezenta un suport electoral confortabil, greu de reversat, un eveniment important care sa fie responsabil de o asemena schimbare ne fiind asteptat. Aceasta rasturnare pare sa se fi datorat exclusiv strategiei lui Basescu. El a dramatizat criza, a acuzat puternic PSD-ul, a promovat centalitatea problemei coruptiei. Aceasta problema, definita drept coruptie la varf, nu parea sa fie prea importata pentru populatie. Nu aceasta era cauza directa a dificultatilor. Mai degraba ea a dat o relansare a multiplelor insatisfactii, care s-au canalizat pe responsabilitaea PSD, desi discursul lui Basescu nu pare sa fi oferit un program pozitiv foarte atractiv. El a oferit mai degraba o atitudine: promisiunea luptei impotriva coruptiei, a unei schimbari nedefinite si, in special, prezentarea unui comportament dinamic si hotarat. Nu programul si nici obiectivele propuse – lupta impotriva coruptiei si nici a reconsiderarii sistemului de pensii – au fost cauza schimbarii atitudinilor electorale, ci promisiunea unor actiuni de schimbare, desi echipa care urma sa vina nu prezenta o vizibilitate pozitiva, ba chiar un trecut innegurat. Ulterior, incapacitatea de a face pasi sesizabili de schimbare, dublata de interese, a facut ca problema centrala – coruptia – sa paraseasca treptat pozitia de centralitate, altele fiind avansate in pozitie centrala: lupta de schimbare a presedintilor parlamentului si senatului, inlocuirea sistemului bicameral cu unul monocameral etc.      

Teorema 6. Pe un deficit de cunoastere a cauzelor problemelor-stare, formularea problemelor-cauza poate deveni instrument al manipularii de catre actorii sociali, un instrument de lupta politica, dar si un mecanism de absorbtie a incertitudinii in jurul profundelor frustrari si temeri colective.

            Metode de analiza a problemelor sociale

            Nu exista o metodologie coerenta de analiza a problemelor sociale, desi elemente ale aceesteia exista in mare masura. Este nevoie o structurare a metodelor deja existente de analiza a problemelor sociale.

            Metodologia cercetarii trebuie sa aiba mai multe paliere.

            1. Diagnoza problemei potentiale/ actuale. In diagnoza problemei potentiale/ actuale intra mai multe nivele de analiza:

a. Identificarea problemei: delimitarea unui fenomen/ proces care actual sau potential afecteaza, intr-un fel sau altul, viata colectivitatii, devenind o problema pentru aceasta.

b. Determinarea magnitudinii problemei.  Pentru aceasta sunt utilizati indicatori care ofera o imagine a problemei-stare: indicatori ai starii de sanatate, ai economiei, ai delincventei, ai poluarii, nivelul mortalitatii infantile, gradul de satisfactie/ insatisfactie.

c. Factorii determinanti ai dinamicii problemei sociale. Este important a se identifica factorii, conditiile, situatiile care genereaza constituirea si dinamica respectivei probleme.

Dupa cum se observa, o asemenea analiza are in vedere fenomene si proces detectabile cu mijloace obiective la un palier obiectiv, independent de palierul constiintei. Acest palier cuprinde de asemenea evidentierea problemelor cauza: factorii, conditiile care genereaza problemele stare. Sunt incluse aici teorii explicative a fenomenelor negative problematice. O asemenea analiza confera instrumentul predictiei aparitiei problemelor sociale si a dinamicii lor.

            2. Diagnoza formelor de constientizare a problemelor sociale. Dupa cum s-a vazut, constientizarea problemelor reprezinta un palier esential al dinamicii problemelor sociale. Acestea nu sunt simple epifenomene, reflectari mai mult sau mai putin adecvate, ci o parte cruciala a procesului de functionare a sistemlor sociale.

            Analiza problemelor sociale include obligatoriu estimarea colectiva a problemei stare: existenta perceputa a ei, estimarea dimensiunilor acesteia si gravitatea ei, pozitia ocupata in sistemul de prioritati. O asemenea analiza va trebui sa identifice pozitia in constiinta colectiva a problemei-stare: potentiala (nu exista o constientizarea ei), latenta, maniesta, centralitatea ei. Toate starile subiective colective asociate sunt de identificat: atitudine pasiva de resemnare cu problema, motivatia/ vointa de a actiona.

            Este de considerat aici si diversitatea constientizarii problemelor sociale. Unele grupuri/ segmente sociale o considera ca o problema, altele o ignora sau nu o considera a fi o problema sociala. Importanta/ centralitatea problemei variaza in constiinta diferitelor grupuri. Din acest motiv este important de analizat si diveristatea constiintei problemelor.

            Existenta problemelor-cauza la nivelul constiintei de asemenea reprezinta un obiect vital de analiza 

            Pentru analiza prezentei in constiinta colectiva a problemelor sociale sunt utilizate metode ca: sondajele de opinie, scale de atitudine, facus grupuri, dar si analize de continut (presa, discurs politic).

            O atentie speciala trebuie acordata formularile „problemelor-cauza” de catre actorii sociali si functiile acestor formulari.

            3. Analiza activitatii colectivitatii de a face fata problemelor sociale.

In primul rand trebuie facuta o lista cu activitati/ solutii practicate de colectivitate.

In al doilea rand, este necesara evaluarea eficacitatea/ eficientei solutiilor practicate.

            4. Identificarea de noi solutii la problemele sociale. Analiza problemelor sociale nu trebuie sa se margineasca doar la identificarea si explicarea lor si a actiunilor practicate de colectivitate. Este importanta si adoptarea unei orientari constructive. Sociologia trebuie sa contribuie la producerea de noi solutii, la selectarea lor, pe baza preevaluarii acestora, la implementarea si corectarea lor. Contributia la cresterea capacitatii colectivitatilor de intelegere a problemelor sociale si de evaluare a solutiilor adoptate reprezinta o contributie majora la cresterea capacitatii de dezvoltare sociala.

                

Componentele/ fazele procesului dezvoltarii sociale

    1. Probleme sociale
    2. Obiective
    3. Strategii
    4. Planuri/ programe
    5. Plan de implementare a planurilor
    6. Monitorizarea implementarii
    7. Monitorizarea dinamicii p.s./ obiectivelor
    8. Evaluarea strategiilor/ planurilor
    9. Reevaluarea problemei sociale si a obiectivului

In continuare voi introduce o serie de concepte-cheie ale paradigmei dezvoltarii sociale si, totodata, fazele procesului de dezvoltare sociala.

Prima faza: identificarea si diagnoza  problemei social; estimarea vointei colectivitatii de a actiona pentru solutionarea acesteia.

Faza a doua: identificarea obiectivelor de dezvoltare, formulate in constiinta colectiva, in demersul actorilor sociali sau propuneri de noi obiective.

Societatile actuale sunt tot mai mult orientare spre dezvoltarea de programe de dezvoltare sociala. Se produce o multiplicare a obiectivelor de dezvoltare.

Faza a treia: identificarea solutiilor practicate/ propuse in discutiile colective;  formularea de solutii alternative si  preevaluarea lor. In aceasta faza, inevitabil cristalizarea dezvoltarii sociale ca obiectiv a pus imediat problema modalitatii de atingere a acestuia – solutii/ strategii de actiune. Cazul sociologiei romanesti este sugestiv pentru aceasta faza. Initial, cautarea solutiei la problema sociala a fost tipic comportamentul de cautare a solutiei pe schema „problemei cu solutie unica” [2]. Reforma, ca mijloc de atingerea a obiectivului dezvoltarii, a fost centrata pe formularea solutiilor care s-au prefigurat a fi utilizabile. Este tipica perioada anilor 90 a tranzitiei in Romania. Fiecare program de schimbare, fara o examinare a adecvarii lui, si cu atat mai putin cautarea unui pachet complex de masuri de schimbare, este declarat a fi Reforma. Introducerea de manuale scolare alternative, fara examinarea procedurii de selectie a acestora, a fost declarata ca simbol al Reformei, rezultatul fiind o depreciere accentuata a calitatii programelor si confuzii procedurale. Este interesanta opacitatea la explorarea de alternative tipica primei faze a tranzitiei. 



 In ultimele decenii, din multiple surse, s-a deschis o noua perspectiva a paradigmei problemelor cu solutii multiple. Se poate identifica inceputul dezvoltarii capacitatii de formula de alternative. O presiune pentru cautarea de alternative a fost generata de insusi ciclu de adoptare a unei solutii, implementarea ei si esecul/ constientizarea limitelor acesteia. Esecul unei solutii, intr-un mediu de cunoastere suficient de avansat, capabil sa formuleze alternative a dus la dezvoltarea unei noi tematici: construirea de alternative. Explozia alternativelor si nevoia adoptarii unei solutii din multimea solutiilor alternative  a dramatizat nevoia dezvoltarii unor tehnici de preevaluare: preevaluarea alternativelor. Asa a aparut o noua paradigma de analiza compusa din concepte ca: eficacitate, cost, eficienta cost/ beneficiu, efecte secundare/ perverse (C. Zamfir, 200…).           

            Pentru a alege/ decide este nevoie de a compara alternativele, a le ierarhiza si, pe aceasta baza, a alege. Analiza are ca misiune in aceasta faza evaluarea solutiilor ca instrument al alegerii/ deciziei.

In primele etape ale analizei problemelor sociale, atentia a fost concepntrata asupra alegerii unei solutii, aplicarea acesteia nu pare a fi problematica. Tot mai mult solutiile iau forma unor programe de actiune. Etapa imediat urmatoare este centrarea pe dezvoltarea tehnicilor de management al programelor sociale.

           Faza a patra: dezvoltarea de sttrategii de actiune. Solutiile simple apar tot mai mult insatisfacatoare pentru abordarea unor probleme de mare complexitate. Incep sa se puna tot mai mult probleme de genul: cum sa relansezi o economie subdezvoltata, cum sa minimizezi coruptia, cum sa minimizezi saracia etc. Aici nu exista solutii simple, ci „directii de actiune”. S-a conturat un nou concept-directie de dezvoltare a constructiei sociale: strategia. Strategia este o directie globala de actiune. De exemplu, disputa dintre neoliberalism si social-democratie. Social-democratia considera ca reducerea saraciei trebuie realizata complementar cu cresterea economica dezvoltarea unui sistem de protectie sociala, atat prin suport cu beneficii financiare a celor in nevoie, prin ridicarea celor cu venituri mici la un nivel mini decent, cat si prin instrumente active de imbunatatire a capacitatii lor de a produce veniturile pentru un standard decent de viata. Neoliberalismul a adoptat o alta strategie: scaderea cheltuielile sociale publice prin reducerea taxelor si contributiilor sociale va motiva relansarea economiei care, la randul ei, va oferi mai multe locuri de munca, reducand astfel saracia. Totodata, prin reducerea beneficiilor sociale se va accentua motivarea „saracilor” sa faca eforturi mai mari pentru a iesi din saracie.

            Faza a cincea: operationalizarea strategiei intr-un plan de actiune sociala. Strategia, ca directie globala de actiune, de formulare a principiilor care fundeaza optiunea, nu contine masurile concrete, in orizonturi de timp specificate si responsabilitati. Un nou concept a ocupat un loc important in paradigma dezvoltari sociale: planul de actiune. Planul de actiune reprezinta o operationalizare a strategiei prin formularea unei pluralitati de obiective/ subobiective care, impreuna, sa duca la atingerea obiectivului global; stabilirea fazelor de actiune, a termenelor de realizare si a responsabilitatilor. Subobiectivele sunt intinse pe perioade de timp, cu tinte intermediare.

            Exemple: Strategia anti-saracie adoptata in 1998 de catre Comisia prezidentiala anti-saracie. Ea nu a fost operationalizata sub forma unui plan de actiune, ramanand la nivelul de directie de actiune si principii. Planul anti-saracie si promovare a incluziunii sociale, adoptat in 2002 de catre guvern, este o operationalizare a optiunilor strategice. Raportul asupra obiectivelor mileniumului trei, promovat de UNDP si realizat de catre fiecare tara in parte, este un exemplu de Plan de actiune, doar cu obiective, subobiective si tinte de atins in orizonturi date de timp. Acest plan ar trebui sa fie convertit in obiective de realizat de institutiile relevante: sanatate. educatie, finante.

            Activitatea tot mai insistenta de dezvoltarea de strategii ridica o noua problema: preevaluarea acestora. Se poate inregistra un proces de dezvoltare a capacitatii de preevaluare a strategiilor, diferita prin complexitate de preevaluarea solutiilor punctuale.

            Preevaluarea strategiilor are in vedere in mod special:

  • se atinge sau nu obiectivul global ?
  • sunt efecte laterale/ secundare pozitive sau negative/ perverse ale strategiei ?
  • care este costul implementarii strategiei: este acest cost acceptabil si, mai ales, sustenabil ?

De exemplu, strategia de a lansa programe de mobilizare a membrilor unor colectivitati pentru realizarea unor obiective de dezvoltare economica si sociala: crearea de intreprinderi economice viabila, lucrari de infrastructura, dezvoltarea unor institutii/ servicii sociale. Pe langa aceste obiective, strategia poate avea si efecte (impact) secundare/ laterale: cresterea solidaritatii sociale, a capacitatii de actiune colectiva, a ceea ce multi numesc „capital social”.

          Faza a sasea: implementarea planurilor de actiune. Planurile care operationalizeaza strategiile au un grad ridicat de complexitate: contin o multime de subobiective, activitati/ programe, antreneaza institutii, organizatii, grupuri sociale, persoane, comunitati. In ultimii ani societatea noastra s-a confruntat cu o experienta frustranta: se elaboreaza strategii si planuri de actiune. Procesul de elaborate a acestora poate fi deosebit de laborios, antrenand multi specialisti, institutii, organizatii. Odata elaborate si adoptate, multe dintre ele raman nerealizate, fiind „uitate in sertare”. Si strategiile/ planurile cunosc o dinamica similara cu cea a problemelor sociale. Momentele de criza activizeaza vointa de actiune. Dezvoltarea unei strategii/ plan este un raspuns la presiunea de actiune. Elaborarea si adoptarea acestora relaxeaza presiunea de actiune. La aceasta se adauga dificultatile de implementare, de actiune efectiva, fapt care duce la „uitarea” strategiei/ planului.

Din acest motiv, implementarea planului necesita tehnici speciale. Cateva dintre ele:

  • Castigarea suportului pentru implementarea planului: a institutiilor implicate, a segmentelor sociale implicate, a colectivitatii.
  • Mobilizarea resurselor financiare necesare: cele publice, dar si cele non-publice.
  • Implementarea planului in activitatea institutiilor implicate: in planurile lor de actiune, in forma unor obiective specifice acestor institutii care sa converteasca obiectivele planului.
  • Motivarea participarii la aplicarea planului – interiorizarea la nivelul indivizilor, institutiilor si organizatiilor a planului.

Faza a saptea: monitorizarea implementarii planului. Implementarea planului reprezinta o multime de actiuni ale actorilor implicati. Acestia pot avea motivatii diferite, interese convergente sau divergente, prioritati proprii. De aceea nu este suficient „sa dai sarcini”, ci trebuie sa urmaresti continuu realizarea acestora. Acest tip de control este desemnat tot mai mult prin termenul de „monitorizare”. Monitorizarea nu evalueaza „rezultatul” actiunii, ci „procesul”. Procesul, actiunea orientata de plan, presupune ca se va realizare obiectivul daca se aplica prevederile planului intr-un mod corect. Rapoartele de monitorizare au mai multe functii. In primul rand se asigura aplicarea planului pentru a realiza, prin aplicarea acestuia, obiectivul propus. In al doilea rand, se asigura orientarea continua a actorilor implicati in a actiona in directia continuta in plan. Se creeaza o constientizare si interiorizarea obiectivului. Actorii individuali si colectivi, institutiile interiorizeaza obiectivul planul si creeaza o „cultura a orientarii spre dezvoltare”.

Monitorizarea poate asigura implementarea cu succes a  planului, dar nu neaparat realizarea obiectivului global propus. Aceasta depinde nu numai de aplicarea consecventa a planului, dar si de calitatea strategiei/ planului. Riscul monitorizarii este de a crea o anumita rigiditate actiunii, o deschidere insuficienta pentru critica optiunii strategice/ planului si explorarea alternativelor.    Faza a opta: evaluarea strategiei/ planului. Conceptul de evaluare deschide un alt tip de analiza: analiza se centreaza pe gradul de realizare a obiectivului – eficacitatea globala a actiunii sociale. Evaluarea impune identificarea factorilor responsabili de eventualul esec sau eficacitate scazuta. Cauza poate fi deficiente in operationalizarea strategiei – in acest caz este nevoie de revedere a planului in perspectiva strategiei - sau in implementarea planului – se revede modul de implementare a acestuia, in realizarea de catre actori a planului – se identifica deficientele prin monitorizare si se revede motivarea actorilor -; in fine poate ca strategia este responsabila si in acest caz se reconsidera strategia, se cauta strategii alternative.

Faza a noua: monitorizarea dinamicii problemei sociale. Nu numai implementarea unei strategii determina dinamica respectivei probleme sociale, ci si interventia altor factori. Este deci necesara o monitorizare in sine a dinamicii problemei, cautandu-se totodata sa se identifice contributia strategiei/ planului de actiune, dar si a interventiei altor factori.

Faza a zecea: reevaluarea problemei sociale/ a obiectivelor de dezvoltare. Sunt ele corect diagnosticate ? Sunt prioritatile reconsiderate ?

Dupa cum se vede, procesul dezvoltarii sociale are un caracter ciclic, cu reveniri in fazele anterioare pentru a include un mecanism de feed-back si corectie.                                    

Evaluarea trebuie facuta in toate fazele, dar intr-un mod specific. Inainte de adoptarea strategiei se face o preevaluare. Pe parcurs se urmareste continuu eficacitatea potentiala a strategiei, eventualele deficiente de implementare a acesteia pentru corectie, explorarea continua a alternativelor. Evaluarea finala – la sfarsitul unui ciclu de actiune – este esentiala pentru a se evita risipa efortului pe cai probate a fi slab eficiente sau chiar ineficiente.

Sociologia tranzitiei

            Secolul XX prezinta 2 cazuri noi de societati: societati construite dupa o strategie/ program – societatile comuniste si societatile comuniste care abandoneaza programul comunist si se reintorc la forme de organizare de tip capitalsit, pe baza unei starategii de tranzitie. Realitatea sociala a acestor societati in proces de constructie dupa un program relativ clar formulat si implementat nu sunt rezultatul unui proces organic, printr-unn proces spontan, ci prin implemnetarea unui plan de schimbare. Este clar ca modul de analiza a acestor societati va fi diferit de cel al societatilor care se construiesc organic, nu pe baza unui plan.

            Societatile comuniste nu au facut obiectul unei analize sociologice sistematice. Sociologia dezvoltata inauntrul societatilor comuniste a fost limitata de interventia politicului. Nici analizele produse de sociologii occidentali erau limitate de dificultatea de acces la informatii, de prejudecatile si de distorsiunile politico-ideologice ale propriilor societati.  

Societatile foste comuniste aflate in tranzitie prezinta un cu totul alt profil al schimbarii. Ne putem astepta ca in societatile „in tranzitie” sa se cristalizeze un tip distinct de sociologie a dezvoltarii. Atat realitatea, ca obiect al analizei, cat si procesul insusi de schimbare sunt diferite de cele ale din societatile occidentale. Sociologia se centreaza pe un tip nou de schimbare: dezvoltarea sociala realizata pe baza de strategii si programe.

Schimbarea societatilor in tranzitie este atat globala, cat si sectoriala. Ea nu este o schimbare „din aproape in aproape”, mai degraba rezultatul cumulat al schimbarilor punctuale, neplanificata, ci o schimbare proiectata, planificata, realizata intr-un ritm rapid. Conceptele cheie sunt reforma si strategia tranzitiei. Reforma reprezinta o orientare a actiunii continue a actorilor de a modifica organizarea existenta, atat global, cat si sectorial. Strategia tranzitiei reprezinta un program structurat de schimbari in vederea realizarii unui model de societate diferit de cel existent. Implementarea unei structuri sociale noi si a sistemului institutional complementar ei sunt puse ca obiectiv al constructiei sociale. Configuratia realitatii existente nu este acceptata, ci ea este o realitate de schimbat.  

Caderea comunismului a pus sociologia in fata unei combinatii de trei tipuri distincte de realitate sociala:

            1. Realitatea virtuala, considerata a fi realitatea „adevarata”, „normala”, inalt dezirabila si care este realitatea existenta in societatile capitaliste dezvoltate. Pentru tarile in tranzitie, ea este o realitate  care nu exista inca, dar care trebuie construita in locul realitatii existente produsa de programul comunist.

2. Realitatea existenta initial, este o realitate anormala, nelegitima si indezirabila, produsa artificial de o istorie distorsionata, rezultat al proiectului comunist de dezvoltare sociala esuat. In consecinta ea este putin interesanta pentru a fi inregistrata ca atare si cu atat mai putin de explicat. Este mai mult obiectul criticii si eliminarii. 

            3. Realitatea procesului tranzitiei reprezinta un amestec contradictoriu si tensionat de realitate veche, de schimbat, si realitate noua al carui proces de implementare a inceput. Ea contine procese de schimbare, structuri vechi in destructurare si structuri noi in structurare si consolidare, la care se adauga interactiuni tranzitorii intre cele doua tipuri de structuri. La acest amestec de realitate „veche” si realitate „noua” se adauga actiunea de schimbare care este o componenta centrala a realitatii tranzitiei.

Realitatea procesului de tranzitie nu este in sine interesanta. Ea nu este o realitate structurata si sedimentata, un sistem functional, ci ceva tranzitoriu, plina de „ramasite”, realitati deja schimbate/ insuficient schimbate; caracterizata de contradictii si decalaje.

Este firesc ca sociologia sa nu fie interesata de descrierea realitatii ramasa din experimentul comunist si doar limitat in realitatea confuza a tranzitiei. Din perspectiva activa a construirii unei noi realitati, sociologia era interesata mai degraba de procesul de schimbare, de strategia schimbarii si, in mod special, de dificultatile/ esecurile in realizarea obiectivelor propuse, de masurarea decalajului dintre adevarata realitate de construit si realitatea existenta de schimbat.

In fata realitatii tranzitiei, sociologia se confrunta cu o noua provocare. Obiectivul cercetarii nu este acela de a descrie si explica o realitate inalt structurata si institutionalizata, ci o realitate in proces de schimbare, in virtutea unei strategii globale elaborate de catre actorii sociali si implementa prin actiunea acestora. Sociologia tranzitiei trebuie sa fie mai degraba o sociologie constructiva, care subordoneaza sociologia explicativa. De asemenea obiectul ei este constituirea explicatiei unei realitati sociale in globalitatea ei, iar nu a unor fenomene particulare. Sociologia asa cum a fost ea constituita in trecut s-a dovedit a fi putin pregatita pentru a realiza aceste obiective.

            In consecinta, o sociologie a tranzitiei trebuie sa se orienteze spre noi obiective cognitive.

a. Identificarea strategiei de schimbare, formulate de colectivitate si utilizata in actiunea colectiva. Sociologia nu detine inca o metodologie de identificare a strategiei de schimbare formulata si functionand intr-o complexa retea de comunicare si autoritate. Multi analisti se intreaba chiar daca exista o strategie suficient de articulata si coerenta sau mai degraba o larga varietate de optiuni strategice, adesea incongruente.

b. Constituirea „strategiei” si schimbarea sa reprezinta un proces social care este un alt obiect legitim al descrierii si explicatiei. Dincolo de unele incercari timide, nu exista analize suficient de articulate de explicare a mecanismelor sociale prin care optiunile strategice sunt elaborate si adoptate de catre actorii sociali. Ceea ce domina inca este explicarea strategiei tranzitiei nu intr-o perspectiva sociala, ci dintr-una cognitiva. Justificarea optiunilor strategice este dedusa mai mult din teorii, decat din procesul social de producere a lor. Tot mai pregnant a inceput sa se contureze ideea ca optiunile strategice nu sunt generate de o logica pura a gandirii economice, politologice, ci mai degraba sunt produse ale unui complex de procese sociale, economice politice si sociale.

c. Analiza procesului schimbarii: realizarea/ nerealizarea programului de schimbare, succesele si insuccesele, rezistentele la schimbare, ecartul dintre obiectivele de atins si ceea ce efectiv s-a realizat.

d. Efectele complexe ale actiunii de schimbare, atat a celor intentionate, cat si a celor neintentionate; interactiunea dintre elementele realitatii existente care nu formeaza inca un tot structurat.

e. Depasirea iluziei de transparenta inalta a procesului de tranzitie. Incepem sa realizam ca realitatea tranzitiei este diferita de asteptarile actorilor care au construit-o, ca ea deci nu este atat de inteligibila pe cat acestia cred. Mai mult, incepem sa ne indoim de faptul ca actorii schimbarii inteleg cu adevarat de ce ei au adoptat o strategie de schimbare si nu alta. 

f. Dincolo de identificarea empirica a strategiei utilizate de actorii sociali, nu exista o analiza evaluativa a acesteia. Este ea o strategie adecvata ? Exista alternative posibil mai bune, dar care nu au fost explorate ?

Bibliografie

Forsyth, Tim (Ed.), 2005, Encyclopedia of International Develpment, Routledg

Ginsberg, Leon, 1996, Understanding Social Problems, Policies, and Program, University of South Carolina Press

Haralambos and Holborn, 2004, Sociology. Themes and Perspectives, Colins. Poate avea acces liber online support, WWW.HARALAMBOSHOLBORN.COM

Sen, Amartya, 2004, Dezvoltarea ca libertate, Editura Economica

Zamfir, Catalin, 1977, Strategii ale dezvoltarii sociale, Editura politica

Zamfir catalin, 1980, Dezvoltarea umana a intreprinderii,Editura Academiei

Zamfir Catalin, 2004, Analiza critica a tranzitiei. Ce va fi dupa ? Polirom

Zamfir Catalin, 2005, Spre o paradigma a gandirii sociologice, Polirom

             



[1] Acest capitol reprezinta o reluare prescurtata si imbunatatita a lucarii „Sociologia problemelor sociale” publicata in 1977. Ea este o incercare, nu de a se rezuma la o simpla definire a problemelor sociale, ci, dupa cate stiu eu, unica de dezvoltare a unei teorii a comportamentului social de formulare si solutionare a problemelor sociale.

[2] Epistemologia problemelor cu solutie unica/ solutii multiple este dezvoltata in lucrarea „Critica sociologica a tranzitiei” (C.Zamfir, 2004)








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 618
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site