VIOLENTA IN CADRUL PROZELITISMULUI RELIGIOS

VIOLENTA IN CADRUL

PROZELITISMULUI RELIGIOS

Intrarea intr-un nou mileniu de crestinism presupune noi coordonate pentru viitoarea miscare ecumenica concretizata in dialoguri deschise intre vechile biserici surori: Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-catolica, dar nu numai, ci se impune dialogul si cu protestantii si cu demoninatiunile neoprotestante.

Dialogul presupune o reorientare a teologiei de la pozitia de confruntare intre doctrine si idei, la politica reconcilierii bazata pe dorinta tuturor crestinilor de a fi una precum Dumnezeu Unul este (In. 17,21).

Dorinta de unitate a tuturor crestinilor trebuie sa fie sprijinita si de Stat prin legile si actele normative care, imperios necesar, vor aboli orice tentativa de prozelitism si violenta dintre Biserici si culte. "In varianta initiala a proiectului Legii Cultelor era prevazut un articol ce interzicea lamurit prozelitismul. Nu preciza mai departe in ce consta prozelitismul, dar era un articol de lege, un pas catre normalitate. In proiectul actual nu a fost reluat. si aceasta in conditiile in care aproape in toate legile similare din tarile foste comuniste este de gasit un paragraf despre prozelitism si modalitatile de evitare a acestuia".

Desi Miscarea ecumenica apare in lumea protestanta, constienta de vidul lasat de Reforma in doctrina si spiritualitatea sa, ea a prins contur si intre romano-catolici si ortodocsi incepand cu anul 1920. Indiferent de directia dialogului, constienta de indemnul Fiului lui Dumnezeu facut Om, Biserica Ortodoxa este dispusa de a se deschide viitoarelor perspective pe care le deschide intregii crestinatati prin atasamentul ei fata de curentul ecumenic crestin initiat de Apus inca de la inceputul sec. XX.

Prima si cea mai mare piedica in vederea apropierii, cunoasterii si receptarii mesajului ecumenic venit din partea Bisericilor si cultelor crestine, il constituie prozelitismul, care nu de putine ori este insotit de violenta. "Prozelitismul confesional se manifesta ca un pericol grav al raporturilor interbisericesti de azi si de aceea fenomenul trebuie cunoscut si combatut ca atare."

Inceputul mileniului trei de crestinism traieste epoca unor mari transformari. Este timpul afirmarilor lumii intregi pe planul economic, social, politic, dar si spiritual. Revolutia spirituala a noului mileniu se conjuga cu afirmarile si contestarile pline de pasiuni si interese, ideologii contradictorii, rasturnari si prefaceri, perioada istorica confruntata cu noi orizonturi ce vor sa fie trasate pe linia istoriei omenirii, istorie plina de totalitarism politic si social, pe alocuri rasism sau nationalism acerb. Sunt parca verificate marile framantari si prefaceri economico-sociale, uneori nationale, dar parca vor sa fie verificate si ideologiile din sanul crestinismului.

Desi vor sa se apropie, Bisericile isi verifica tezaurul lor doctrinar, se accepta sau se resping unele pe altele impotrivindu-se, nu numai doctrinar, una celeilalte. Pe acest fundal de criza spirituala, dar si de dorinta de unire si dialog, "prozelitismul este in primul rand provocarea cea mai serioasa la adresa idealului de unitate crestina, a miscarii ecumenice in ansamblu. El a fost din nefericire prezent, cu mult mai inainte de aparitia sectelor de azi in relatiile dintre Ortodoxie si catolicism. Modul de actiune si de gandire specifice prozelitismului, zelului misionar fara scrupule, exprima o profunda lipsa de iubire fata de celalalt".[4]

Biserica lui Hristos este cea care cuprinde adevarata iubire, iubire ceruta mereu de Biserica pentru posibilitatea impartasirii comune si reale de adevaratul Hristos - Cap al ei. Violenta si prozelitismul nu au calificat-o niciodata. Iata cum caracteriza Biserica crestina a primelor veacuri Tertulian in Apologeticum: "Noi suntem o societate cu un sentiment religios comun, cu o unitate a disciplinei, cu o legatura comuna a sperantei. Ne intalnim in comunitati pentru a-L adora pe Dumnezeu in rugaciune, adunandu-ne toate fortele in jurul Lui. Asemenea lucrari de dragoste, ca sa spun asa, aseaza un semn asupra noastra in ochii unora Uite, spun ei, cum se iubesc unii pe altii, in timp ce ceilalti se urasc si cum sunt gata sa moara unii pentru altii, in timp ce ceilalti sunt inclinati sa se omoare unul pentru altul".[5]

Confruntata cu invataturi false inca de la inceputurile ei, Biserica lui Hristos nu a dovedit violenta fata de cei care se abateau de la Adevar, ci prin canoanele si anatematismele sale ii excomunica din comunitatea euharistica. "daca pe cei cu grave pacate, care nu stirbeau adevarul lui Hristos, mostenit de la Apostoli, Biserica ii tinea departe de Sfanta Impartasanie numai pentru un timp anumit, pe cei ce stirbeau adevarul ii excomunica, pentru tot timpul cat ramaneau in erezie".

In acest sens de mare valoare doctrinara si apologetica sunt Cele 12 Anatematisme ale Sfantului Chiril al Alexandriei, care, in ciuda ereziei nestoriene, nu promoveaza violenta contra adeptilor acesteia, ci dimpotriva ofera un adevarat exercitiu de moderatie teologica incheiat cu anatematizarea celor in cauza. " Daca cineva nu recunoaste ca Emanuel este Dumnezeu adevarat si, prin urmare, ca Sfanta Fecioara este theotokos (caci a dat nastere Cuvantului lui Dumnezeu intrupat), sa fie anatema".[7]

Biserica Rasaritului s-a confruntat, dar fara violenta, cu teoriile teologice ale Apusului, imediat dupa marea Schisma. Am putea pomeni faptul ca in perioada care incepe cu Cruciadele si se intinde pana la caderea Imperiului Bizantin, Biserica Rasaritului s-a instrainat definitiv de cea a Apusului. Aceasta perioada este cruciala in intelegerea raporturilor dintre Biserica Ortodoxa si confesiunile Apusului. Au urmat perioade, de altfel fertile pentru gandirea teologica rasariteana, de controverse teologice dintre Rasarit si Apus: conciliile unioniste de la Lyon (1274) si Ferrara-Florenta (1439), iar in secolul al XIV-lea disputa isihasta.

Controversele teologice dintre Rasarit si Apus nu au fost confundate niciodata cu un prozelitism rauvoitor. "La Colocviul de la Chevetogne despre Misiune, prozelitism si unitatea crestina (29 august - 2 septembrie 1994), teologul ortodox Nicolas Lossky deslusea resorturile intime ale prozelitismului in acesti termeni: Prozelitismul este, dupa mine, inainte de toate o lipsa de ascultare a celui caruia vrem sa-i predicam. In consecinta, este o lipsa de respect pentru libertatea lui intru Dumnezeu, adica uitarea (constienta sau inconstienta, voluntara sau involuntara) a faptului ca acesta este creat dupa chipul lui Dumnezeu. Este, in cele din urma, o lipsa de dragoste, asa cum este, cel mai adesea, o convingere faptul ca adevarul pe care dorim sa-l predicam altora il posedam precum un obiect".[9]

Azi, poate mai mult ca oricand, disputele dintre Biserica Apusului latin de rit bizantin si Biserica Ortodoxa din Romania se agraveaza. Aceasta stare de fapt se datoreaza unor factori total exteriori fiintialitatii Bisericii lui Hristos in sine. Prozelitismul si violenta apar unite acolo unde se cauta ocuparea cu forta a locasurilor de cult foste unite, si aceasta peste hotararile Comisiilor mixte de dialog ortodox si greco-catolic, comisii care inca de la inceputul tuturor lucrarilor lor exclud, de comun acord, orice forma de prozelitism si violenta. Din acest punct de vedere inceputul mileniului III de crestinism in lume nu prea afiseaza orizonturi senine intre cele doua Biserici, culturi si doctrine.

Cu toate aceste mai avem inca puterea credintei intr-o perspectiva a unitatii crestinilor din Rasarit si Apus in cadrul miscarii ecumenice fara prozelitism si violenta ? Cred ca raspunsul cel mai potrivit ni-l ofera un teolog ortodox roman ajuns in misiune diplomatica chiar la Sfantul Scaun. "Pe durata misiunii mele diplomatice la Sfantul Scaun, am avut prilejul de a reflecta - dinauntrul unei solicitante experiente cotidiene - asupra unor teme pe care, mai demult, le abordasem dintr-o perspectiva strict intelectuala: asezarea traditiei crestine in era postmoderna, relatia dintre comunitatea credincioasa si societatea civila, rostul dialogului ecumenic intr-o Europa supusa atator, accelerate, prefaceri institutionale. Am cunoscut in ultimii ani o seama de personalitati fidele acestei problematici. Ele m-au convins ca intrebarile din amintitul registru nu fac deliciile catorva exaltati solitari, ci mai curand agenda unor forte vii, care pot contribui atat la echilibrul spiritual al Bisericilor europene, cat si la maturizarea democratiilor postcomuniste. Din pacate insa, asemenea forte vii sunt slab reprezentate la noi, unde puterea schismei de la 1054 - vadita in persistenta separatiei dintre crestini - continua sa ni se impuna ca un fapt deopotriva inertial si descurajant".[11]

In cadrul lucrarilor Conciliului II Vatican din 21 noiembrie 1964 tinut sub binecuvantarea Papei Ioan Paul al VI-lea, referitor la capitolul rezervat Ecumenismului se face afirmarea cruda ca: " numai prin Biserica Catolica a lui Christos, care este instrumentul general de mantuire, poate fi dobandita toata plinatatea mijloacelor de mantuire".

Cu toata atitudinea egocentrista a Conciliului, care nu a pregetat sa arate ca doar Biserica Romano-catolica detine adevarul mantuitor si instrumentele de mantuire, in anii ce au urmat roadele Ecumenismului dintre cele doua Biserici s-au vazut. Astfel s-au format comisii mixte de dialog, au avut loc intalniri intre capii celor doua Biserici, si trebuie amintita in acest sens intalnirea dintre Patriarhul Ecumenic Atenagora si Papa Paul al VI-lea, ocazie cu care s-a ridicat anatema dintre cele doua biserici, apoi au continuat vizitele Patriarhului Ecumenic Vartolomeu I la Roma si vizitele altor ierarhi la Sfantul Scaun, ocazie cu care s-au discutat problemele reluarii dialogului ortodoxo-catolic pe baza constiintei ca cele doua Biserici au un fond doctrinar aproape comun.

In calea dialogului trebuie sa se tina seama - dupa parerea Episcopului De Smedt, parere expusa inca din cadrul primei sesiuni a Conciliului II Vatican, de urmatoarele lucruri:

- dialogul necesita cunoastere aprofundata a doctrinei reciproce

- sa se arate ce omite sau ceea ce e insuficient in invatatura romano-catolica

- sa se examineze din partea catolicilor daca nu se afla in limbajul catolic forme sau formulari referitoare la credinta greu de inteles pentru necatolici.

Ultimul punct de plecare in calea dialogului - propus de catolici - se pare a fi mai mult decat ridicol, gandindu-ne ca referitor la dogma trinitara si la erezia filiocvista, apusenii, incepand cu Fericitul Augustin au fost deficitari in ceea ce priveste sensul si forma termenilor trinitari de ipostas, persoana, fiinta, substanta.

Intr-un dialog romano-catolic si ortodox nu se poate pleca numai de la fondul doctrinar comun, dar nici numai de la controversele existente. "Daca facem abstractie, sistematic, de convergentele doctrinare, exista pericolul de a adopta atitudini pline de triumfalism si de a face apel la polemica care a inveninat atata vreme relatiile dintre Biserica Rasaritului si Biserica Apusului. Dar nu ne-am lasa imbatati, pe de o parte, nici de iluzia unor convergente care fac abstractie de aspectele doctrinare care continua sa ne tina despartiti unii de altii. Fara sa exageram diferentele sau convergentele am cautat sa stabilim adevarul de credinta al Bisericii nedespartite. Lucrul acesta nu este imposibil de realizat, daca se da dovada de deschidere reciproca".[14]

Un dialog ecumenic eficient pleaca intotdeauna de la fondul doctrinar comun al celor doua Biserici, Ortodoxa si Catolica, altfel Miscarea ecumenica nu poate contribui la refacerea unitatii Bisericii lui Hristos. Biserica Ortodoxa trebuie sa impuna convingator adevarul revelat integral pe care-l pastreaza de la inceputul ei. Descoperirea unicului adevar nu poate duce la invataturi contrastante. Intalnirile in acest caz intre ortodocsi si catolici, pot avea doar scopul de a-i convinge pe acestia din urma ca adevarul originar al crestinismului este pastrat in Ortodoxie si de " a apropia crestinismul mondial de crestinismul originar, care s-a pastrat in Biserica Ortodoxa".[15] Numai asa se va realiza un progres al Miscarii ecumeniste prin apropiere intre crestini. Aceasta apropiere se va realiza mai intai intre ortodocsi si catolici, care nu sunt despartiti prin deosebiri esentiale (Mnchen 1982). In ceea ce priveste relatiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii crestine, a III-a Conferinta Panortodoxa Presinodala (Chambesy 1986), independent de valorificarea dialogurilor teologice bilaterale cu anglicanii, cu vechii catolici, cu vechii orientali, cu romano-catolicii, cu luteranii si cu reformatii, a adoptat urmatoarea atitudine eclesiologica: Biserica ortodoxa ca fiind una, sfanta, soborniceasca si apostolica Biserica, are constiinta deplina a acestei responsabilitati pentru unitatea lumii crestine, iar la intrunirea intaistatatorilior Bisericilor Ortodoxe de la Patmos - 26 sept. 1995 - declaratia comuna condamna orice fanatism nationalist, care poate sa duca la divizare si ura intre oameni, la alterarea si disparitia caracteristicilor culturale si religioase ale altor popoare de pe pamant si la incalcarea dreptului sacru al libertatii si demnitatii persoanei umane si al minoritatilor de pretutindeni.

Prozelitism, violenta si fanatism religios la gruparile eretice si sectare.

Erezia si secta sunt doua cuvinte prin care, de-a lungul istoriei sale, Biserica a numit pe cei rupti de la dreapta credinta.[17] "Secta - spunea Jean-Francois Wayer este celalalt. Nimanui nu-i place sa poarte aceasta etigheta pusa de societate si Bisericile oficiale unor grupuri religioase minoritare, in pofida vointei lor. Avand o conotatie vadit peiorativa, denumirea de secta a fost intotdeauna un mijloc de excludere a unor credinte din categoria cailor religioase respectabile. Caci secta aminteste de absurditate doctrinara, de fanatism, interdictie.sectarism" .

Sectarismul crestin, bazat pe prozelitism si violenta[19], s-a nascut prin iesirea din acea unitate de duh si rastalmacirea cuvantului scripturistic. Asa s-a pierdut unitatea duhului si s-a deschis calea faramitarii intelesului unitar asupra Sfintei Scripturi. "Una din cauzele istorice care au dus la denaturarea relatiilor dintre Biserici prin prozelitism a fost aceea ca in cursul secolului XIX-lea s-au ivit relatii incordate prin noile contacte intre crestinii din diferite Biserici, in regiuni unde au venit misiuni straine. In unele cazuri, misiunile dirijate spre lumea necrestina s-au trezit activand si atragand de partea lor pe membrii altor Biserici crestine, deja stabilite cu mult inainte in aceste tari. In alte cazuri, activitatea misionara s-a indreptat catre cei care pareau a fi decazuti, sau insuficient evanghelizati, dar membrii ai altor Biserici. In diverse perioade au aparut Bisericile libere - care au fost intemeiate in regiuni care anterior erau socotite teritorii exclusive ale Bisericii nationale sau Biserici de stat. In anii mai recenti s-au dezvoltat numeric si ca activitate, diferite grupari religioase chemand la pocainta individuala, acestea aratand insa uneori o insuficienta constiinta bisericeasca si un prea putin sau total absent interes pentru cooperare cu alti credinciosi".

Cu toate ca sectele promoveaza violenta protestatara[21], ele nu sunt decat manifestarea aceluiasi vesnic fenomen sectar, cu aceleasi urmari si cu aceleasi efecte. "Propagatorii acestor secte cutreiera lumea pentru marirea staulului credulilor, difuzeaza si publica statistici si efective misionare exagerate, concura cu ideologiile secolului, se amesteca in politica, intervin in procese, transporta si fac trafic de stupefiante, organizeaza congrese si conferinte, pleaca in pelerinaje, dau numiri sectei lor dupa unele cetati sau locuri sfinte, pe unde a propovaduit Mantuitorul, deturneaza fonduri, tiparesc bancnote false, fac trafic de valuta, imprima parti din Biblie, brosuri ziditoare de suflet si alte indeletniciri biblice, incat lumea de azi este ingrozita".

Impuslivitatea sectelor aparute in secolul XX pe scena mondiala a fenomenelor religioase se invecineaza adesea cu agresivitatea, exprimata in forme dintre cele mai variate, fapt pentru care sunt numite religii salbatice. Ca grupari dizidente ele nu au nimic cu revelatia data de Dumnezeu prin Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, care este Domn al pacii (Is. 9,5), de aceea este de mare folos a intelege si a pastra dreapta credinta ortodoxa, si de a lua Biserica Sa masurile ce se impun impotriva ereziilor, schismelor si sectelor aparute, sau care vor mai aparea, unele foarte virulente in ofensiva lor contra Bisericii Ortodoxe, avand in tinuta lor mereu negativa fata de societate si lume, prin dovedirea adevarului unic pe care il detine si-l propovaduieste spre mantuirea tuturor credinciosilor ei.

Intrarea intr-un nou mileniu de crestinism presupune noi coordonate pentru viitoarea miscare ecumenica concretizata in dialoguri deschise intre vechile biserici surori: Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-catolica, dar nu numai, ci se impune dialogul si cu protestantii si cu demoninatiunile neoprotestante.

Dialogul presupune o reorientare a teologiei de la pozitia de confruntare intre doctrine si idei, la politica reconcilierii bazata pe dorinta tuturor crestinilor de a fi una precum Dumnezeu Unul este (In. 17,21).

Impuslivitatea sectelor aparute in secolul XX pe scena mondiala a fenomenelor religioase se invecineaza adesea cu agresivitatea, exprimata in forme dintre cele mai variate de prozelitism si violenta, fapt pentru care sunt numite religii salbatice.

Ca grupari dizidente ele nu au nimic cu revelatia data de Dumnezeu prin Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, care este Domn al pacii (Is. 9,5), de aceea este de mare folos a intelege si a pastra dreapta credinta ortodoxa, si de a lua Biserica Sa masurile ce se impun impotriva ereziilor, schismelor si sectelor aparute, sau viitoare, unele foarte virulente in ofensiva lor contra Bisericii Ortodoxe, avand in tinuta lor mereu negativa fata de societate si lume, prin dovedirea adevarului unic pe care il detine si-l propovaduieste spre mantuirea tuturor credinciosilor ei.