METODE DE GESTIONARE A RISCURILOR DE CREDITARE

Orice activitate economica implica riscuri. Operatiunile bancare sunt si mai riscante deoarece este vorba de un portofoliu complex de clienti si operatiuni foarte diferite si deci greu de coordonat. In plus, daca agentii economici nebancari lucreaza cu banii actionarilor, bancile lucreaza in principal cu banii deponentilor. Ca atare impactul falimentului bancar este foarte amplu, antrenand ca intr-un joc de domino toate piesele componente (deponentii, imprumutatii, actionarii, alte banci si institutii financiare nebancare).

Obiectivele temei sunt:

Definirea conceptelor si cunoasterea componentele riscurilor financiare si operationale.

Intelegerea factorilor care influenteaza riscul de credit.

Cunoasterea componentelor riscului de credit.

Intelegerea particularitatilor, avantajelor si dezavantajelor principalelor metode de gestionare a riscului de credit.

Cunoasterea particularitatilor, avantajelor si dezavantajelor diferitelor categorii de garantii.

Intelegerea rolului si importantei normelor bancare pentru gestionarea riscului de credit.

Rolul provizioanelor si rezervelor in limitarea riscului de credit.

INTRODUCERE

Cele mai importante riscuri din activitatea bancara sunt grupate in (1) riscurile financiare si (2) operationale. Riscurile financiare sunt: riscul de credit, riscul de rata a dobanzii, riscul de curs valutar, riscul de lichiditate si riscul de solvabilitate. Ultimele doua riscuri exprima efectul cumulat al celorlate riscuri asupra bancii. Aceste categorii principale de riscuri sunt de maxima importanta pentru institutiile financiar-bancare.

Riscul operational decurge din modalitatile concrete interne in care o organizatie (banca) isi desfasoara activitatea si se refera la:

nefunctionalitati in legatura cu sistemul de raportare;

nefunctionalitati in legatura cu sistemul informational;

nefunctionalitati in legatura cu monitorizarea regulilor si normelor interne.

Riscurile operationale ale bancilor au anumite aspecte particulare, in principal din cauza impactului de anvergura pe care-l au asupra institutiei si nu numai.

Se poate trage concluzia ca riscurile financiare au doua componente: una legata de evolutia pietei si cealalta legata, de regula, de alti factori (cum ar fi intentia de frauda, calamitati, legi si reglementari cu impact advers etc.).

RISCUL DE CREDIT

Riscul de credit este cel mai evident risc al bancilor in calitatea lor de intermediari financiari. Importanta acestuia nu s-a diminuat nici in momentul in care au aparut inovatiile financiare care permit acoperirea la risc (asa numitele instrumente de hedging), deoarece pierderile din credite au ramas dusmanii numarul unu ai sistemului bancar, iar o acoperire de 100% este imposibila. Riscul de credit este factorul primordial al pierderilor potentiale si se refera la:

Riscul referitor la imposibilitatea contrapartidei (clientului) de a-si respecta obligatiile fata de banca (nerambursarea totala sau partiala a capitalului si/sau a dobanzii).

Riscul contrapartidei (clientului) ca in timp sa sufere o deteriorare a bonitatii (creditul trece dintr-o categorie superioara in una inferioara) si care, chiar daca nu se manifesta imediat prin nerambursare, mareste probabilitatea ca acest eveniment sa se produca.

Principalii factori de risc de credit

Exista o multitudine de factori care contribuie separat sau corelat la manifestarea riscului de credit care pot fi clasificati in:

a)     Factori specifici pietei - sectorul de activitate sau produsul se afla in declin, cresterea preturilor la materiile prime si utilitati, intensificarea concurentei, cresterea ratelor dobanzii etc.

b)     Factori legati de politica bancara - nerespectarea legilor, regulamentelor si normelor bancare, control intern slab, standarde scazute in definirea politicii de creditare, concentrarea imprumuturilor pe anumite sectoare, pe anumite categorii de clienti sau piete, asumarea de riscuri de creditare ridicate in comparatie cu puterea financiara a bancii, etc.

c)     Factori legati de politica guvernamentala - fiscalitatea sub toate aspectele sale, legi stricte de protectie a mediului inconjurator, reglementari privind protectia consumatorului, suprimarea unor facilitati etc.

d)            Factori interni ai firmei imprumutate - management defectuos, intentia de a frauda banca, greve ale personalului, pierderi tehnologice, productie fara desfacere etc.

Toti acesti factori trebuie urmariti permanent deoarece variaza permanent, unii nefiind sub controlul direct al bancii.

Coordonata de baza a politicii bancare este pudenta. O politica de credit trebuie sa tina cont de urmatoarele aspecte:

sa identifice conditiile marcoeconomice adverse (ciclul economic, nivelul inflatiei, etc.);

sa estimeze directiile in care vor evolua politicile fiscale si impactul lor advers.

sa estimeze influentele factorilor legislativi asupra activitatilor legate de creditare.

sa cunoasca cat mai complet piata sub aspectul concurentei dintre banci, din parte altor institutii financiare nebancare, concurenta pe piata produselor si serviciilor din domeniile nebancare (cu scopul atragerii celor mai profitabili clienti). Tot aici intra si cunoasterea segmentelor pietei financiare pentru ca banca sa poata face cele mai profitabile plasamente.

sa aiba expertiza implementarii practice a unor modele de evaluare a riscului de credit.

Riscul de credit la randul sau are trei componente:

1. Riscul de neplata - se refera la aparitia unui complex de evenimente de neplata cum ar fi: neplata unei obligatii scadente.
2. Riscul de expunere - se refera la incertitudinea legata de nivelul sumei care va deveni pierdere. In cazul creditelor cu scadentar, acest risc este cunoscut, deoarece permanent se cunoaste soldul curent care eventual poate deveni pierdere si care sa fie comparat cu garantiile de care dispune banca.

Riscul de recuperare - se refera la incertitudinile asupra momentului si valorii recuperate prin executia garantiei. Aceste elemente nu se cunosc anticipat si depind de o multitudine de factori cum ar fi tipul garantiile, situatia girantilor, contextul economic, politic, legislativ, etc.

METODE DE GESTIONARE A RISCULUI DE CREDIT

Exista mai multe metode de management a creditelor si riscurilor aferente, unele se concentreaza pe ansamblul portofoliului de credite, altele pe fiecare imprumut acordat.

Gestionarea portofoliilor de credite

Se bazeaza pe teoria portofoliului standard care spune ca daca se detin active financiare diferite (valori mobiliare emise de entitati apartinand diferitelor sectoare de activitate si de pe diferite piete; credite acordate mai multor sectoare de activitate, mai multor categorii de clienti si pe mai multe piete) riscul este dispersat, iar pierderile cele mai probabile nu se vor realiza concomitent.

Matematic, riscul este o probabilitate ca un eveniment advers sa aiba loc. Probabilitatea ca doua sau mai multe evenimente adverse sa aiba loc simultan este mai mica decat suma probabilitatilor respectivelor evenimente, daca acestea sunt necorelate sau slab corelate.

O banca concentrata pe imprumuturi acordate agriculturii va fi vulnerabila, deoarece acest sector depinde foarte mult de conditiile climaterice care afecteaza in aceiasi masura pe toti producatorii agricoli de pe arii destul de extinse.

Recesiunea economica afecteaza toate sectoarele de activitate, inclusiv nivelul de trai al populatiei iar bancile vor fi mai vulnerabile in aceste perioade.

Insa indiferent de gradul ridicat de dispersie a activelor lor, inclusiv a creditelor, bancile pot limita riscurile dar nu le pot anula si nici nu doresc sa le anuleze complet (conform adevarului ca riscurile mai mari pot aduce si profituri mai mari).

Gestiunea prudenta a portofoliului de credite presupune o monitorizare continua a riscului de concentrare si a ponderii pierderilor din credite neperformante fata de total credite.

Riscul de concentrare se poate masura prin:

Ponderea (%) pe care o detin creditele acordate anumitor sectoare de activitate in total credite;

Ponderea (%) pe care o detine un anumit tip de credit (sau facilitate) in total credite (in special acele facilitati care sunt mai riscante cum ar fi creditele ipotecare, facilitatile permanente, liniile de credit deschise);

Ponderea (%) pe care o are suma imprumuturilor acordate unui grup restrans de clienti importanti fata de soldul total al creditelor;

Indicatorul masoara ponderea creditelor deja ajunse in situatia de pierdere fata de totalul creditelor acordate. Cu cat acest indicator este mai mic si are tendinta de scadere, cu atat riscul total de credit este mai mic.

De asemenea acest indicator poate fi calculat pe categorii de credite, la numarator fiind totalul creditelor din categoria A, sau B etc.

Un indicator aparte, cu o structura agregata este RSE (rata de solvabilitate europeana) si care se calculeaza pe doua niveluri:

La numitorul formulei se insumeaza soldurile activelor bancare (bilantiere si extrabilantiere) ponderate (inmultite) cu coeficienti de ponderare diferentiati in functie de risc. Valoarea coeficientilor este stabilita normativ, prin reglementari specifice.

Tabelul 1 - Coeficientii de ponderare a categoriilor de credite

Se observa ca numerarul nu participa la formarea numitorului RSE. Creditele acordate sectorului nebancar (exclusiv creditele ipotecare) participa la formarea numitorului cu valoarea lor totala iar cele acordate sectorului bancar participa la formarea numitorului cu 1/5 din valoarea lor. Creditele ipotecare participa la formarea numitorului cu 1/2 din valoarea lor.

De asemenea se observa ca structura creditelor acordate sectorului nebancar (din categoriile A, B etc.) nu are nici o influenta asupra indicatorului si ca atare gestionarea portofoliului de credite nu se poate face urmarind evolutia acestui indicator. De aceea din punctul de vedere al activitatii de intermediere financiara, bancile sunt nemultumite de faptul ca aproape toate creditele acordate sectorului nebancar, indiferent de categoria din care fac parte (A, B..) au aceleasi ponderi in formula RSE.

Norme bancare clare si niveluri de responsabilitate

Desigur modelele statistico-matematice si urmarirea mai multor indicatori pot avertiza asupra aparitiei unor situatii de crestere a riscului de credit, dar stabilirea pragului peste care riscul nu mai este gestionabil depinde de puterea financiara a fiecarei banci. O banca mare si solida financiar poate suporta riscuri mai mari comparativ cu o banca solida financiar dar mai mica. Ca atare in politica prudentiala a bancii trebuie stabilite clar metodologii de urmarire si control a riscurilor de credit. Aceste metodologii se bazeaza pe:

Reglementarile autoritatii monetare (vezi de exemplu RSE);

Reglementari interne ale bancii si care variaza de la institutie la institutie.

In acest sens normele bancare trebuie sa cuprinda:

Expunerea fata de un singur client sau sector de activitate. Acest aspect este normat in toate tarile cu traditie bancara. Limitarea plafonului de credit acordat unui singur client (20% din fondurile proprii in tara noastra) si unui singur sector de activitate limiteaza pierderile in situatia cand un imprumut de foarte mare valoare devine nerecuperabil.

Selectarea riguroasa a clientilor si acordarea numai a anumitor credite si evitarea altora, in functie de situatia concreta.

Modele de stabilire a pretului imprumuturilor in functie de factorii de risc. Rata dobanzii, comisioanele trebuie stabilite pe baza unor modele clare, care sa dea bancii siguranta obtinerii randamentului dorit si clientului posibilitatea sa poata rambursa obligatiile asumate.

Garantii bune si lichide care sa acopere o parte cat mai mare din capitalul imprumutat si din dobanzile aferente (acest aspect este reglementat si de BNR).

Constituirea de provizioane si rezerve pentru acoperirea pierderilor rezultate din activitatea de creditare (acest aspect este reglementat si de BNR).

La nivelul intregii banci trebuie stabilite si obiective clare in legatura cu ponderea efectiva a anumitor credite in total credite (de exemplu suma creditelor ipotecare sa nu depaseasca 15% din totalul creditelor). Asemenea valori tinta trebuie revizuite periodic. Urmarirea acestor aspecte va face parte din atributiunile de serviciu ale anumitor angajati care devin responsabili in acest fel.

GARANTIILE

Garantia este un concept generic utilizat pentru a acoperi diferite tehnici, metode sau instrumente definite cu scopul de a asigura imprumutatorul ca-si va recupera capitalul si dobanzile aferente in cazul in care clientul devine insolvabil. Contractul de garantie este un accesoriu la contractul de imprumut.

Garantarea este o fateta a operationalizarii principiului prudentei bancare.

Practicile bancare sanatoase cer ca anumite tipuri de imprumuturi sa fie garantate. Garantia se refera la active reale si financiare cesionate, la metode si tehnici in favoarea creditorului. Daca de exemplu imprumutatul nu mai poate rambursa creditul, banca va executa garantia. Aceasta procedura reduce riscul pentru banca atunci cand acorda un credit. Dar garantia nu reduce riscul imprumutului in sine, care este determinat de abilitatea imprumutatului de a-si rambursa datoriile si de alti factori. Garantia reduce riscul bancii, dar creste costurile. Costurile mai mari sunt ca urmare a necesitatii unei documentatii adecvate pentru garantie si cele cu urmarirea acesteia. Dar fara garantii unii imprumutati nu ar putea obtine credite. Imprumutatii care nu doresc sa-si piarda garantia au un stimulent in a-si respecta obligatiile de plata. Astfel beneficiul garantiei este si pentru imprumutati si pentru imprumutatori.

Din punctul de vedere al imprumutului propriu-zis avem doua forme de manifestare a relatiilor de garantie:

credit personal - in sensul ca este legat de persoana caruia i se acorda si de caracterul ei, fiind forma cea mai pura dar si cea mai riscanta, notiunea de garantie fiind ceva virtual.

credit real - in sensul ca exista un bun sau un fond de bunuri cu care se garanteaza (creditele cu garantii mobiliare si imobiliarea sunt cele mai notabile exemple).

(Observatie: nu trebuie confundata garantia personala - o garantie acordata de o terta parte, cu creditul personal - exista numai banca si clientul si nu exista nici un bun material sau financiar sau alta terta persoana fizica sau juridica).

Caracteristicile unei bune garantii

Aproape orice ce este legal poate fi utilizat ca si garantie. Dar unele elemente constituie garantii mai bune ca altele. Urmatorii cinci factori caracterizeaza o garantie:

1. Standardizarea. Nu lasa loc de ambiguitate intre imprumutat si imprumutator in ceea ce priveste natura bunului utilizat ca si garantie. Anumite categorii de bunuri tranzactionabile la burse, ca boabele de soia si cele de grau, cacaoa, sunt standardizate. Acest lucru permite utilizarea lor in tranzactii comerciale si ca garantie.

Durabilitatea. Reprezinta calitatea unei garantii de a-si pastra calitatea in timp.

3. Identificabilitatea. Casele, terenurile si automobilele sunt usor de identificat. Marfurile din stocul detailistilor sau productia in curs de realizare nu sunt usor de identificat.

4. Tranzactionabilitatea. Inseamna ca garantia poate fi vanduta si aceasta caracteristica nu trebuie confundata cu lichiditatea, care semnifica faptul ca garantia poate fi vanduta imediat cu pierderi mici sau fara nici o pierdere fata de valoarea ei curenta. O casa este tranzactionabila - dar poate dura 1 an pana sa fie vanduta - dar nu este lichida. Bonurile de trezorerie sunt lichide.

5. Stabilitatea valorii. Imprumutatorii prefera garantii care nu sufera o scadere a valorii. De exemplu, preturile actiunilor tranzactionate la burse sunt mai volatile decat preturile valorilor imobiliare, ale aurului sau pietrelor pretioase. Dar actiunile sunt mai lichide decat proprietatile imobiliare.

DAR INDIFERENT DE TIPUL GARANTIEI SI CARACTERISTICILE EI, BANCILE SERIOASE LE CONSIDERA ULTIMA SURSA DE RAMBURSARE A CREDITULUI.

Supraprudenta bancara face ca multe banci sa solicite garantii de minimum 120% din valoarea nominala a imprumutului si dobanzilor aferente. Garantiile de valori prea mari pot fi stavile in extinderea creditelor. Agentii economici pot fi corespunzatori ca activitate, derularea operatiunilor lor degaja numerar, sunt profitabili dar nu dispun de garantii adecvate pentru anumite banci. In acest caz, desi eligibili pe baza activitatii propriu-zise, nu pot primi imprumuturi deoarece nu satisfac cerintele bancii din punctul de vedere al garantiei. De-a lungul timpului s-au imaginat scheme de garantare care sa ajute asemenea intreprinderi, de exemplu Fondurile de garantare a creditelor.

Garantiile pot fi clasificate dupa o multitudine de criterii, in sectiunea care urmeaza fiind enumerate si descrise pe scurt cele mai importante.

Garantia poate fi simpla si solidara (mai multe persoane fizice sau juridice), privata sau a statului (prin institutii specializate ex. EXIMBANK).

Garantia poate fi explicita (exista un bun sau promisiunea ferma a platii - polita de asigurare, sau implicita (acreditivul documentar in finantarea comertului international - revedeti Tema 3 - Acreditivul.).

O alta clasificare imparte garantiile in reale si personale. Garantiile reale sunt bunuri tangible, mobile si imobile, utilizate pentru garantare. Forma de manifestare este reprezentata de gaj si ipoteca.

Garantiile personale implica existenta unui tert - garant - care preia obligatia clientului imprumutat, cand acesta nu respecta clauzele creditului. Materializarea acestui tip de garantie se face prin gir si andosare (concepte exemplificate in sectiunea Avalizare de la sfarsitul acestei teme) in cazul titlurilor de credit si prin cesiunea de creanta in cazul activelor necorporale si a creantelor.

Cele mai utilizate categorii de garantii:

Dreptul de gaj general - este o garantie automata in cazul in care nu exista un activ identificabil constituit ca si garantie (termenul este 'credit negarantat'). Creditorii care accepta acest tip de garantie se numesc creditori negarantati. Toti creditorii aflati in aceasta situatie au aceleasi drepturi. La momentul executiei imprumutatului intai sumele recuperate merg la creditorii garantati si numai ceea ce ramane va fi impartit proportional cu ponderea creantelor sale in total creante.

Dreptul de retentie al bancii - acest tip de garantie decurge automat in momentul in care o banca acorda un imprumut si nu exista un contract special de constituire a garantiei. Acesta tehnica pemite bancii sa uzeze de dreptul sau de retentie si in cazul in care lipseste un contract de garantie si anume sa retina bunurile imprumutatului, daca acestea nu sunt declarate a nu face obiectul dreptului de retentie. Cel mai bun exemplu este situatia in care imprumutatul face plati depasind plaforul convenit cu banca. Aceasta poate retine orice cont deschis de clientul respectiv pana cand clientul nu va lichida soldul debitor al contului curent sau va incheia un contract de creditare cu banca. Dreptul de retentie se pierde odata cu pierderea posesiei bunului drespectiv de catre banca. Deci aceasta tehnica de garantare are utilizari limitate.

Gajul - este o garantie care presupune instrainarea bunului respectiv in favoarea bancii ca si garantie. Gajul cu deposedare inseamna luarea in posesie a garantiei respective. Gajul fara deposedare inseamna ca bunurile gajate raman la imprumutat si se practica pe scara larga cand exact bunurile respective formeaza obiectul creditului acordat sau sunt utilaje cu care clientul isi desfasoara activitatea.

In general bunurile care constituie gajuri fara deposedare sunt: mijloace de productie, birotica, mobilier, autoturisme, materii prime, materiale, produse finite - agricole si neagricole - animale etc. De asemenea contractul de garantie poate prevedea gajarea unor bunuri viitoare. In momentul notificarii la Notariatul Public a bunurilor gajate se spune ca s-a constituit dreptul de garantie. Contractul de gajare expira cand obligatiile imprumutatului sunt respectate complet.

Cesiunea de creante - inseamna tehnica prin care un creditor transfera creantele sale unei terte parti (unei banci). Cele mai utilizate cesiuni sunt: creantele aferente creditelor comerciale, politele de asigurare, depozitele bancare, francizele, patentele, drepturile de exploatare, licentele, drepturile de autor. Pentru fiecare categorie trebuie indeplinite anumite formalitati specifice. In esenta insa trebuie notificat 'debitorul' - societatea de asigurare in cazul politei, banca unde este deschis depozitul, societatea comerciala ale carei debite au fost cedate. Debitorul va face o declaratie de acceptare autentificata la Notariat.

Ipoteca - reprezinta un bun imobil care reprezinta o garantie prin intermediul unui contract de ipoteca - contract accesoriu la contractul de credit. Esential in acest caz este ca imprumutatul sa dovedeasca cu inscrisuri ca este proprietarul bunului (are titlu de proprietate). Si contractul de ipoteca trebuie autentificat la Notariat in plus este supus publicitatii ipotecare. Acest element se materializeaza in Cartea funciara (in Transilvania si Nordul Moldovei - sistem mostenit de la Imperiul Austro-Ungar) si Registrul de Inscriptiuni si Transcriptiuni (in celelalte regiuni ale tarii). Ipotecile pot fi de mai multe grade, iar creditorii in acest caz vor avea prioritatea data de rangul ipotecii pe care o detin.

Garantii cu titlu personal (numite contract de fidejusiune) - pot fi acordate unui imprumutat de persoane fizice, de alte firme (inclusiv banci) si de guverne. Garantiile personale pot fi limitate sau nelimitate. In primul caz garantia are un obiectiv clar - o anumita obligatie a imprumutatului. Banca are posibilitatea sa solicite o noua garantie personala limitata ori de cate ori apare un risc in derularea creditului acordat iar garantiile nu mai sunt acoperitoare. In al doilea caz se acopera toate obligatiile imprumutatului.

Ca exemplificare ordinea preferata a garantiilor la Banca Ion Tiriac este: garantia bancara, ipotecile, cesiunea de creante din exporturi efectuate prin acreditive, gajul fara deposedare, valorile mobiliare (inclusiv efectele de comert avalizate).

Garantia bancara si avalul

Banca poate sa primeasca si sa emita garantii bancare sub forma scrisorilor de garantie. In cazul in care banca emite o asemenea forma de garantie ea se obliga sa plateasca unei terte parti obligatiile unui client al sau in cazul in care acesta nu-si indeplineste obligatiile. Scrisorile de garantie bancara pot acoperi o gama larga de situatii:

a)     Scrisoare de buna executie - garanteaza indeplinirea obligatiilor contractuale de a livra conform clauzelor marfurilor sau de a presta servicii. De regula valoarea garantiei este intre 2-5% din valoarea marfii si are drept scop acoperirea unor prejudicii.

b)     Scrisoarea de garantie de buna functionare - garanteaza riscul ca urmare a neindeplinirii de furnizor a obligatiilor contractuale in perioada de garantie a unui activ (sau pana la receptia finala).

c)     Scrisoarea de garantie de participare la licitatii - asigura bonitatea participantului. Banca va plati intre 5-10% din valoarea ofertei in situatia in care: (1) clientul ei castiga licitatia dar nu incheie contractul; (2) incheie contractul dar nu poate sa ofere o garantie de buna executie a acestuia.

Avalizarea este un procedeu prin care titlurile de credit (cambiile, biletele la ordin) pot deveni garantii din categoria gajurilor. Respectivele titluri pentru a deveni gaj trebuie sa fie andosate sau girate, adica sa se mentioneze expres (pe acestea sau pe un inscris separat) ca transmiterea titlului s-a facut cu scop de gaj (garantie) nu cu scop de transmitere a titlului catre noul detinator.

Pentru ca aceste titluri sa fie acceptate pe post de garantie trebuie avalizate de catre un garant (de preferinta o banca de unde si numele de aval bancar). Ca urmare a acestui procedeu in cazul in care debitorul nu plateste, avalistul (banca) va suporta plata.

Avalizarea este un procedeu interesant, deoarece o garantie reala, gajul, este dublata de o garantie personala, avalul.

In concluzie garantiile limiteaza riscul de credit, daca elementele care compun garantiile pot fi usor lichidate la valori predictibile. Exista o gama larga de garantii: depozite colaterale, active financiare, active fixe, stocuri, polite de asigurare, etc. Dar indiferent de tipul garantiei (exclusiv depozitele colaterale), executarea ei depinde de natura acesteia si de conditiile pietei.

Si in cazul garantiilor apar riscuri si anume:

a)     incertitudinile referitoare la accesul la garantie, la posibilitatea de a dispune de aceasta si la costurile necesare vanzarii

b)     incertitudinile legate de valoarea de realizare.

Singurul risc zero este al depozitelor colaterale.

In modelul fisa de evaluare a performantelor din Tema 5 s-a prezentat faptul ca un imprumut este supus unui rating iar nota acordata garantiei contribuie la calificarea creditului respectiv ca fiind acceptabil sau nu de catre banca.

PROVIZIOANELE SI REZEVELE

Prudenta bancara se refera si la constituirea de provizioane si rezerve. Prin lege institutiile bancare trebuie sa constituie provizioane si rezerve pentru acoperirea unor riscuri. In cazul activitatii de creditare se constituie provizioane pentru fiecare facilitate de credit in parte si o rezerva denumita rezerva generala pentru riscul de credit conform unor algoritmi stabiliti de Banca Centrala.

Provizionul este o rezerva constituita pe seama cheltuielilor cu scopul acoperirii unor pierderi potentiale din credite si din dobanzile aferente. Daca pierderile au loc, acestea sunt acoperite din provizioanele constituite si eventual din rezerve. In caz contrar, provizioanele se transforma in venituri. In activitatea bancara provizioanele sunt reglementate in functie de categoria activului pentru care se constituie. Reglementarile sunt necesare deoarece cheltuielile cu provizioanele sunt deductibile fiscal. Bancile insa au posibilitatea sa-si construiasca provizioane suplimentare pe baza datelor statistice de care dispun, dar care nu sunt deductibile.

Baza de calcul pentru provizioanele reglementate (Regulamentul BNR nr. 5/22.07.2002) tine cont de: (1) categoria de incadrare a fiecarui imprumut pentru care nu s-au demarat actiuni in justitie si cand nu sunt depasite 90 de zile la rambursarea serviciului datoriei, cu deducerea din totalul expunerii a anumitor garantii si (2) luarea in cosiderare a intregii expuneri, indiferent de nivelul garantiilor, in cazul unui imprumut din clasa 'pierderi' pentru care s-au initiat actiuni in justitie sau daca cel putin una din ratele de rambursat a depasit 90 de zile.

Tabelul 2 - Coeficientii aplicati provizioanelor reglementate:

In situatia in care imprumutatii constituie in favoarea bancii garantii, atunci sunt reglementati (Norma BNR nr. 12/2002) coeficientii de diminuarea a expunerii astfel:

Tabelul 3 - Coeficientii de diminuare a expunerii

Rezerva generala pentru riscul de credit se creeaza din profitul brut si reprezinta 2% din soldul creditelor acordate. Rezerva legala reprezinta initial 20% din profitul brut pana la acoperirea 100% a capitalului social, iar apoi pana la 5% din profitul brut pana cand se acopera 200% din capitalul social. Rezervele statutare se constituie din profitul net si sunt stabilite de consiliul de administratie al bancii in functie de riscurile asumate si de puterea financiara a bancii.

Rezervele pot fi vazute ca acumulari la capital care solidizeaza fondurile proprii ale bancilor.

CONCEPTE CHEIE

Riscurile financiare si operationale.

Riscul de credit - riscul de neplata, riscul de expunere si riscul de recuperare.

Categorii de riscuri bancare

Factorii care au impact asupra riscului de credit;

Elementele componente ale riscului de credit

Categorii si caracteristici ale garantiilor - garantii reale si personale.

Gaji, giri si avalizare.

Factori de influenta asupra garantiilor;

Provizioane si rezerve;

INTREBARI DE AUTOEVALUARE

Test 1

Ce factori ar trebui luati in discutie in cazul in care garantia este:

a)     un avion oferit de o linie aeriana.

b)     locuinta ocupata.

c)     stocul de articole de primavara.

Test 2

Ce probleme ar putea aparea in executia urmatoarelor tipuri de garantii:

a)     Un pachet de actiuni.

b)     Un pachet de Certificate de Depozit la purtator.

c)     Un teren.

d)            Un depozit in valuta la o alta banca.

Test 3

Ordonati urmatoarele categorii de garantii in ordine descrescatoare a sigurantei lor:

a)     Garantia unei banci comerciale din Romania

b)     Garantia unui stat din Uniunea Europeana

c)     Garantia privata a unei persoane

d)            Garantia statului roman

Test 4

La momentul actual imprumutul acordat unui client se prezinta astfel:

Calculati provizionul reglementat.

Test 5

a)             Dati exemple concrete de factori de risc de credit si care sunt sub controlul indirect al bancii (in sensul ca banca poate demara anumite actiuni pentru contracararea efectului lor).

b)            Dati exemple concrete de factori de risc de credit si care nu sunt sub controlul bancii.

c)             In ce situatie credeti ca este bine sa se renunte la executarea silita?

Test 6

Explicati de ce in cazul unui holding subsidiarele nu pot fi granti unul pentru celalalt si nici pentru holding. (max. pagina)

Test 7

Analizati riscul de piata in cazul operatiunilor de creditare.

Test 8

Care sunt factorii care pot impiedeca bancile sa-si diversifice portofoliile de credite si alte tipuri de plasamente. Dati exemple concrete.

Test 9

Enumerati categoriile de factori care au impact asupra riscului de credit.

Test 10

Se prezinta urmatoarea situatie a activelor unei banci:

Sa se calculeze RSE total si de baza si sa se analizeze. Oferiti doua solutii ca RSE total sa fie minimum 10%.