Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



Statistica

SURSE DE FINANTARE A INVESTITIILOR

finante

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
NOTIUNI DE BAZA PRIVIND FINANTELE. RELATIILE FINANCIARE
APARATUL FISCAL (Functii). APARATUL CENTRAL AL MINISTERULUI DE FINANTE
BANCILE CENTRALE - EVOLUTIE ISTORICA
PROMOVAREA PRIN LEASING A EXPORTULUI ROMANESC DE PRODUSE INDUSTRIALE
CONSTITUIREA SOCIETATILOR BANCARE
FINANTELE – NOTIUNI GENERALE - RAPORTUL DINTRE CONTINUTUL SI FUNCTIILE FINANTELOR PUBLICE
PIATA DE CAPITAL IN ROMANIA
Numerarul ca Instrument de Plata - Operatiunile de Casierie la Banci
Strategii de politica monetara
Elaborarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale institutiilor publice

TERMENI importanti pentru acest document

sursele de finantare a investitiilor : surse proprii de finantare ale agentului economic : surse de finantare a investitriilor : surse externe pentru investitii : surse externe de finantare :

SURSE DE FINANtARE A INVESTITIILOR

Activitatea de investitii necesita resurse financiare, a caror formare este stimulata de mecanismele economiei de piata si de parghiile financiare si fiscale utilizate de stat.

Posesorul unui patrimoniu, al unui venit curent, se afla permanent in fata unei dileme: cat sa consume si cat sa economiseasca in vederea unei investiri profitabile. Economiile investite sunt creatoare de venituri viitoare, care vor asigura consumul viitor al agentului economic respectiv. In realizarea unui proiect de investitii, este foarte importanta rezolvarea unor probleme, cum ar fi:

- asigurarea resurselor financiare;

- alegerea izvoarelor de finantare in conditiile asigurarii unui cost cat mai redus al capitalurilor ce se vor folosi pentru realizarea investitiillor;

- recuperarea fondurilor investite si reducerea duratei acestei recuperari;

- rambursarea creditelor si plata dobanzilor la termen;

- asigurarea unei rentabilitati cat mai mari in urma realizarii lucrarilor de investitii.

In economia de piata este caracteristica autonomia gestiunii resurselor de investitii. Ca urmare, fiecare agent economic isi constituie fondul destinat realizarii de investitii, si cauta, totodata, ca sumele respective sa fie utilizate cat mai rational si cat mai eficient.

Atragerea capitalului si alocarea acestuia in diferite obiective de investitii reprezinta o problema fundamentala. Alocarea fondurilor in diverse variante de investitii se face pe baza eficientei obiectivelor; in mod asemanator, obtinerea fondurilor trebuie sa tina seama de eficienta, adica de cheltuielile comparative si riscurile pe care le implica diferitele izvoare ale acestora.

In etapa actuala parcursa de tara noastra, este necesara stimularea agentilor economici in efectuarea de investitii, ceea ce se poate obtine, intre altele, prin scutirea sau reducerea impozitului asupra profitului alocat in acest scop, iar creditul bancar ca principala sursa imprumutata trebuie sa devina o parghie veritabila de sustinere a dezvoltarii. Creditele trebuie sa fie acordate numai pentru proiecte cu eficienta ridicata, spre a se crea conditii optime de rambursare si dezvoltare. Acordarea de credite bancare este necesar sa fie conditionata de participarea intreprinderii cu fonduri proprii la finantarea investitiilor (intr-o anumita proportie).

Tot in aceasta perioada se impune ca statul, prin bugetul sau, sa intervina intr-o masura mai mare in finantarea investitiilor, concomitent cu procurarea de fonduri prin emisii de actiuni si obligatiuni.

Intr-o economie de piata, principalele surse din care pot fi finantate investitiile sunt fondurile proprii ale intreprinderilor, emisiunile de actiuni, creditele bancare pe termen lung sau mijlociu, alocatiile de la bugetul de stat, diferite sponsorizari, etc., la care se adauga, din exterior, imprumuturile bancare, investitiile directe de capital, s.a.m.d.

1.SURSE interne de finantare a investitiilor

1.1.surse proprii intreprinderii

In acoperirea financiara a investitiilor, intreprinderile trebuie sa-si mobilizeze mai intai sursele proprii – care formeaza fondul de dezvoltare – ce se degaja din autofinantare si apoi sa apeleze la resurse imprumutate, dar astfel incat  sa obtina un cost cat mai redus al capitalului. Trecerea la economia de piata, conectarea economiei romanesti la cea mondiala, cresterea nivelului ei de competitivitate, impune inlocuirea si formarea in acest scop a unor resurse financiare corespunzatoare. Sa analizam aceste resurse in privinta formarii si importantei lor in procesul investitional.

Fondurile proprii ale intreprinderii sau autofinantarea exprima capacitatea acesteia de a produce resurse de investitii din activitatea de exploatare si din alte activitati. Elementul definitoriu al autofinantarii il reprezinta asigurarea dezvoltarii activitatii pe seama eforturilor financiare proprii. Agentul economic se autofinanteaza cand obtine un profit care poate servi, in acelasi timp, si ca remunerare a capitalurilor angajate, dar si ca sursa de investitii, si astfel, sa contribuie la marirea sau mentinerea competitivitatii sale pe piata.

Se considera ca intreprinderea se poate autofinanta, intr-un orizont de timp mediu (un ciclu de productie si investitional), daca ea are capacitatea de a obtine rezultate financiare care sa-i permita rambursarea creditelor si plata dobanzilor aferente. Prin urmare, politica de autofinantare a intreprinderii nu inseamna renuntare la imprumuturi bancare.

Fondul de dezvoltare ce se constituie de catre societatile comerciale si regiile autonome este format din:

-       o parte din profitul net repartizat pentru investitii;

-       amortizarea destinata acestui scop;

-       sume incasate din lichidarea si vanzarea activelor fixe;

-       alte resurse proprii.

Profitul net rezultat din exercitiul financiar este repartizat atat pentru dezvoltare, cat si pentru alte destinatii, cum ar fi, de exemplu, dividendele datorate actionarilor, premii pentru salariati, etc.

Datorita crizei si starii de declin in care se afla, multe intreprinderi industriale, agricole, etc., duc lipsa de resurse proprii pentru investitii. In aceste conditii, intreprinderile cu capital de stat, care au perspective de viabilitate, sunt sprijinite prin subventii de la buget, garantari de credite, etc., in timp ce altele, care nu mai au nici o sansa de redresare, vor da faliment.

Un anumit sprijin ce se poate acorda firmelor, ar fi aplicarea unui sistem fiscal rezonabil, adica o impozitare a profiturilor la cote care sa nu descurajeze acumularea pentru investitii. Reducerea cotei de impozitare a profitului are urmari favorabile pe un plan mai larg si anume: posibilitatea de acumulare mai mare pentru firma, acumulare care destinata investirii determina cresterea potentialului intreprinderii, care inseamna cresterea cifrei de afaceri, a profitului, si deci si a bazei de impozitare, ceea ce implica bani mai multi pentru bugetul de stat.

In prezent, sistemul economic din tara noastra nu creeaza suficiente venituri care sa alimenteze investitiile la nivelul necesitatilor de dezvoltare. In sectorul de stat, multe intreprinderi abia isi acopera cheltuielile, altele au o rata a profitului modesta (2-3%), ceea ce nu le permite decat o economisire redusa. Sectorul privat are o cota mult mai ridicata, pentru ca foloseste mai eficient resursele de care dispune.

Amortismentul acumulat serveste intreprinderii pentru finantarea innoirii activelor fixe (imobilizarilor) ajunse la limita duratei lor de functionare, precum si pentru nevoile de dezvoltare-modernizare. In principiu, disponibilitatile banesti provenite din amortismente sunt destinate investitiilor. Se poate insa, ca o parte din amortismente sa fie intrebuintata pentru rambursarea imprumuturilor, pentru finantarea activitatii de exploatare (cresterea stocurilor, creditarea clientilor, etc.).

Politica de amortizare poate sa fie folosita in vederea sprijinirii procesului de dezvoltare a productiei. Reglementarile legale prevad posibilitatea pentru unele firme (de exemplu, marii contribuabili la bugetul de stat) sa aplice amortizarea accelerata. Astfel este grabita recuperarea valorilor imobilizate, intreprinderea formandu-si intr-un timp mai scurt disponibilitati banesti necesare consolidarii sale economice.

Incasarile din vanzarea utilajelor scoase din functiune servesc drept capital pentru investitii. Unele elemente de active fixe sunt vandute inainte de incheierea duratei lor de functionare sau la sfarsitul acesteia ca materiale vechi, sumele incasate alimentand fondul de dezvoltare din care se finanteaza investitiile. Este important ca de aceste sume sa se tina seama la aprecierea necesarului de capital pentru achizitia de noi utilaje. Pentru aceasta ele se scad din preturile de achizitie ale noilor utilaje.

Pot fi situatii cand unele masini, cladiri, etc., existente in proprietatea firmei, sunt utilizate la un nou proiect al sau de dezvoltare-modernizare. In acest caz valoarea reziduala a respectivelor active fixe reprezinta o economie de capital banesc, legata de noul proiect. Aceste utilaje, constituie insa un element al efortului investitional, valoarea lor ramasa fiind inclusa in totalul cheltuielilor de investitii initiale.

Activele fixe devenite disponibile, datorita restructurarii activitatii firmei, dar inca bune de exploatare, sunt vandute, inchiriate, date in locatie de gestiune etc., avand loc fenomenul de dezinvestire.

1.2. surse de finantare existente pe pietele de capital

Piata de capital inseamna bani economsiti si investiti sub forma unor plasamente viitoare avantajoase. Ea cuprinde piata monetara sau a banilor (credite de termen scurt) si piata financiara, care reprezinta piata capitalurilor pe durata indelungata (si, de obicei, se confunda cu intreaga piata de capital). Deci, piata de capital include:

-  bancile si institutiile specializate, care, pe langa rolul lor principal de finantare a agentilor economici, ajuta in a lansa emisiunile de actiuni si obligatiuni; in aceasta situatie, bancile joaca un rol intermediar;

-  bursele de valori mobiliare, care creeaza posibilitatea cotarii si negocierii titlurilor; joaca un rol intermediar atunci cand detinatorul de titluri doreste disponibilitati, acesta putand sa le vanda altor persoane prin intermediul burselor;

-  alti intermediari (companii de asigurare); intre cei care ofera capital si cei care solicita capital, relatia are loc pe o piata care are doua componente:

·     piata primara, care include emisiunile titlurilor de valoare (actiuni, obligatiuni, etc.) si achizitionarea acestora de catre diferiti agenti ai cumparatorilor care poseda capital;

·     piata secundara, care se bazeaza pe bursele de valori mobiliare, unde se negociaza valori mobiliare de tipul actiunilor si obligatiunilor, etc.

Functionarea normala, pe baze sanatoase a sistemului bancar si a structurilor pietei de capital constituie o conditie sine qua non a mobilizarii resurselor financiare necesare dezvoltarii economice. Nu se poate vorbi de afaceri de anvergura fara o institutie a creditului puternica si fara acele mijloace de mobilizare rapida a capitalului, pe care trebuie sa le asigure piata de capital.

Imprumutul bancar pe termen mijlociu si lung reprezinta unul din principalele canale de functionare a pietei capitalurilor, prin el mobilizandu-se resursele banesti disponibile temporar ce se creeaza in economie.

In structura resurselor de finantare a unei investitii, o anumita proportie pot sa detina si  imprumuturile bancare pe termen mediu si lung. Intreprinderile apeleaza la aceste credite bancare atunci cand resursele proprii sunt insuficiente, in cazul unora cu activitati mai putin rentabile, iar in cazul altora, cu activitate prospera, atunci cand isi propun proiecte de mare anvergura.

Datorita incertitudiniilor pe care le prezinta o investitie, intreprinderile manifesta prudenta in legatura cu imprumuturile bancare, cautand sa le foloseasca in proportie cat mai mica. Recurgerea la imprumuturi bancare este subordonata unor cerinte specifice pietei financiare, in sensul de a respecta principiul echilibrului financiar al firmei si solvabilitatii sale, in cazul unei conjuncturi nefavorabile.

Asadar, firma va trebui sa tina seama de structura fondurilor de finantare, pentru a nu se ajunge la favorizarea riscului financiar. Dupa cum se stie, o pondere ridicata a imprumutului bancar in totalul resurselor de finantare ale firmei slabeste potentialul acesteia de a face fata variatiilor conjuncturale, cand se pune problema de a avea lichiditati necesare achitarii datoriilor.

Alegerea unei structuri a capitalului firmei depinde de talia si de maturitatea acesteia. Daca firma este de dimensiuni mari si are o putere sporita pe piata, desigur ca isi poate permite o pondere mare a datoriei pe termen lung si mijlociu, pentru ca va putea sa faca fata eventualelor dificultati cu multa usurinta. Explicatia consta in eficienta ridicata a operatiunilor financiare pe care le relizeaza, in castigurile mari obtinute.

Totodata, finantarea bancara implica solvabilitatea intreprinderii, adica existenta capacitatii de achitare a datoriei. Este foarte important ca firma sa fie sigura ca va dispune la datele prevazute, de lichiditatile necesare returnarii imprumutului si platii dobanzilor aferente. De aceea, in utilizarea acestei surse, intreprinderea va trebui sa tina seama de marimea beneficiilor pe care le va genera proiectul de investitie. Ea nu va putea sa se indatoreze pentru o suma superioara profiturilor sale. Cu cat ecartul dintre imprumutul bancar si nivelul profitului firmei va fi mai strans, cu atat riscul lipsei de lichiditati va fi mai mare.

Firmele apeleaza la imprumuturi pe termen mediu si lung fiind constiente ca, pe langa riscul pe care-l implica, acestea au si efecte favorabile asupra rentabilitatii. Este vorba de 'efectul de levier' (de parghie) care poate duce la cresterea rentabilitatilor capitalurilor proprii, cu conditia ca rentabilitatea intregului capital angajat (propriu si imprumutat) sa fie superioara ratei dobanzii perceputa la sumele imprumutate. Efectul de parghie al imprumutului se poate resimti si invers, in sensul scaderii ratei rentabilitatii capitalurilor proprii, atunci cand nu este indeplinita conditia mentionata mai sus.

In economia romaneasca, utilizarea creditelor pentru investitii intampina mari obstacole, din cauza dobanzilor extrem de ridicate. Motivul principal al acestor niveluri il constituie existenta inflatiei puternice. In astfel de imprejurari, bancile practica o rata real pozitiva a dobanzii (mai mare decat rata inflatiei).

Cum ar putea contribui imprumuturile bancare la recapitalizarea intreprinderilor, chiar si in actuala situatie economico-financiara? Dupa opinia unor specialisti in domeniu, solutia ar consta in aplicarea unui sistem de creditare diferentiat care sa avantajeze investitiile si activitatea productiva, in raport cu serviciile si comertul. Astfel, nivelurile reduse ale dobanzii pentru unele activitati vor fi compensate de nivelurile ridicate in alte activitati, sistemul bancar putand sa realizeze astfel o rata medie a dobanzilor.

Daca s-ar proceda la o reducere masiva a ratei dobanzii la toate creditele, acestea ar determina o crestere galopanta a inflatiei, decapitalizarea bancilor si diminuarea substantiala a dobanziilor platite de banci si stat la sumele depuse, cu efecte dezastruoase asupra increderii agentilor economici si populatiei in moneda nationala. Trebuie mentionat faptul ca subventionarea dobanzilor la creditele bancare acordate unor ramuri sau activitati este o masura viabila in conditii de stabilitate economica. Altfel, nu face decat sa alimenteze inflatia.

Situatia de pe piata capitalurilor explica de ce majoritatea firmelor particulare s-au orientat spre domenii de activitate care permit obtinerea de profit cu investitii minime si o rulare rapida a capitalului (comert si servicii), fiind extrem de rare initiativele in domeniul productiv, care necesita investitii substantiale si termene medii si lungi de recuperare a acestora.

Creditele pentru investitii, in functie de garantiile care stau la baza lor, imbraca mai multe forme:

a) Imprumuturi bancare ce se acorda pe baza de garantii materiale. Aceste garantii se refera la capitalul sau patrimoniul firmei, in special unele elemente ale activului imobilizat, care ar putea fi valorificate la nevoie pentru recuperarea datoriei. Din cauza starii de declin in care se afla, foarte multe intreprinderi din tara noastra sunt in situatia de a nu putea prezenta garantii materiale (reale) echivalente cu imprumutul solicitat plus dobanda aferenta acestuia;

b) Credite ipotecare. Cel care solicita creditul ipotecheaza o valoare, in general cladiri, terenuri si mijloace circulante cu mare transferabilitate (convertire rapida in lichiditati). Aceasta categorie de credite este, in general, mai restransa, fiind legata de micii investitori, si se refera la locuinte, la micile investitii din agricultura, la micile investitii ale antreprenorilor care lucreaza pe cont propriu, ale asociatiilor familiale, etc.;

c) Credite de cash-flow. Aceste credite nu sunt garantate material. Singura garantie este studiul de fezabilitate al afacerii, al proiectului. In tarile dezvoltate, creditul de cash-flow este categoria de credit cea mai raspandita. Orice intreprindere, indiferent de dimensiunile sale, poate beneficia de un imprumut cu garantie de cash-flow, acordat in conditii avantajoase, daca finantatorul va fi convins ca la termenul convenit isi va putea recupera banii si incasa dobanda aferenta.

In principiu, creditul de cash-flow implica cele mai mari riscuri, comparativ cu celelalte categorii de credite. Astfel, daca din volumul creditelor acordate cu garantie materiala doar 5% ajung la pierdere, la creditele de cash-flow, pierderea este de 20% si chiar mai mare. Bancile comerciale romanesti, care utilizeaza banul public, ezita sa acorde astfel de credite, datorita riscului pe care-l presupun acestea. Pentru acoperirea eventualelor pierderi trebuie sa se instituie masurile care se impun. Acest lucru este inteles si acceptat de catre banci, constituindu-se societati de asigurare si provizioane de risc. Totodata, va trebui sa se exercite un control atent asupra agentilor economici in cauza, control care sa cuprinda toate laturile activitatii.

Desi pot fi riscuri la unele afaceri, ele sunt compensate prin rentabilitatea pe care o asigura proiectele finantate prin creditele de cash-flow, luate in ansamblul lor. Proiectele respective au o contributie deosebit de importanta la dezvoltarea economiei nationale. De altfel, creditele de cash-flow se acorda pentru proiecte bine definite, in care fluxul de numerar previzibil este fundamentat pe baze realiste.

Pentru a veni in sprijinul intreprinderilor private, s-a creat Fondul Roman de Garantare a Creditelor, a carui menire este, pe de o parte, sa faciliteze accesul la creditele pentru dezvoltare si, pe de alta parte, sa contribuie la consolidarea sistemului bancar prin asumarea unei parti a riscului existent in acordarea unor imprumuturi. Stabilirea unui plafon maxim de garantare a creditului asigurat, urmareste implicarea mai activa a bancilor in asumarea raspunderii de impartire a riscului. Evident, in faza initiala, au existat si ezitari din partea bancilor comerciale in a-si asuma riscul acestui gen de credite.

Desi exista riscul la creditul de cash-flow de a se inregistra pierderi (suportate din provizioanele de risc) trebuie retinut ca acestea contribuie intr-o buna masura la dezvoltarea sectorului intreprinderilor private.

Se intelege ca garantiile de credite se acorda pe baza unor criterii privind eficienta si rentabilitatea proiectului. Se au in vedere si unele prioritati, fiind preferate firmele care produc o valoare adaugata mare, isi exporta productia, amelioreaza infrastructura.

In concluzie, subliniem faptul ca orice imprumut inseamna un efort financiar pentru societatea comerciala, implicand plati de dobanzi la scadenta – adesea impovaratoare – la care bancile adauga diverse cerinte, de la garantii pana la controlul societatii. De aceea, intreprinderile recurg si la solutia emiterii de actiuni si plasarea lor in randul salariatilor si/sau in public (persoane fizice si juridice), precum si la emisiunea de obligatiuni.

Emiterea si vanzarea de actiuni pe piata constituie o alta cale importanta de finantare a investitiilor, asigurand procurarea de lichiditati.

Actiunea este un titlu de valoare care atesta dreptul de proprietate al unei persoane asupra unei parti dintr-o societate pe actiuni. Valoarea nominala a unei actiuni este data de sporul de capital preconizat si de numarul de actiuni in care este impartit capitalul depus pentru infiintarea societatii comerciale. Pretul de piata sau cursul actiunii este dat de performantele economice ale societatii care a emis-o.

Daca o intreprindere este subcapitalizata si ea lucreaza cu o tehnologie veche, evident ca nu are sanse sa realizeze venituri foarte mari din care apoi sa se dezvolte, si implicit, sa-si creasca valoarea actiunilor. Numai atunci cand devine puternica, o intreprindere isi poate vinde bine actiunile sale, la un pret mult mai mare decat valoarea lor nominala, si poate deveni atractiva pentru investitorii aflati in cautare de oportunitati de plasare a capitalului lor disponibil.

Bursa de valori este o institutie caracteristica economiei de piata, constituind “ringul” pe care se intalnesc cererea si oferta de capital, astfel incat pretul la care se efectueaza tranzactiile financiare sa fie cel de piata.

Finantarea societatilor comerciale prin emiterea de actiuni prezinta avantajul ca investitorul (detinatorul de actiuni) este recompensat numai atunci cand firma realizeaza profit si este capabila sa plateasca dividende. In plus, capitalul investit nu trebuie returnat decat in momentul in care firma este lichidata.

In conditiile unei stari normale a pietei, firma cu beneficii mari si in crestere reuseste sa mentina si chiar sa sporeasca pretul actiunilor sale, pentru ca ea prezinta interes pentru investitori. Daca insa firma intampina o serie de dificultati care se reflecta in profituri scazute, actionarii devin sceptici, pierd increderea in firma, iar interesul fata de firma al celor care vor sa investeasca dispare. In cazul unei astfel de intreprinderi, scade cererea pentru actiunile sale, ceea ce conduce la scaderea cursului actiunilor respective pe piata.

Sunt perioade cand pretul scazut al actiunilor se datoreaza conjuncturii economice proaste si nu situatiei deficitare a firmei. In acest caz, nu are loc o micsorare a masei profiturilor, ci doar modificarea evaluarii lor la piata, scaderea cursului datorandu-se cresterii ratei  dobanzii sau a ratei de capitalizare.

Mijloacele de finantare a unei investitii pot fi constituite de catre firma si prin imprumuturile obligatare, adica pe baza obligatiunilor emise. Pentru detinatorul acestor titluri, se creaza dreptul de a primi dobanda, de obicei aceasta fiind stabilita in momentul emisiunii, cumparatorul de obligatiuni stiind ce venit va avea in viitor.

Spre deosebire de actiuni, care dau dreptul celor care le detin de a participa la conducerea intreprinderii, obligatiunile nu genereaza acest drept. In schimb, in calitate de creditori ai societatii comerciale, detinatorii de obligatiuni primesc dreptul de a li se plati valoarea obligatiunilor detinute plus dobanda. In anumite situatii, detinatorilor de obligatiuni le sunt platite datoriile inaintea dividendelor actionarilor. Din acest motiv, obligatiunile sunt considerate de multe ori mai avantantajoase decat actiunile, din punctul de vedere al investitorilor.

Cei care acorda imprumuturi fac o investitie de plasament, in schimbul unui castig sub forma de dobanda, pe o perioada fixa de timp, dupa care se efectueaza returnarea sumei imprumutate. Dimpotriva, investitorul in actiuni nu are astfel de garantii, ci spera sa obtina o parte din profit ca dividende, atata timp cat firma isi continua activitatea.

Un rol important pentru constituirea unor resurselor de investitii il au fondurile mutuale. Acestea sunt institutii financiare care colecteaza economiile banesti ale populatiei pe calea emiterii si vanzarii de actiuni. Aceste economii sunt fructificate prin plasamente de capital pe piata financiara. Detinatorii de actiuni incaseaza anual dividende. Aceste actiuni pot fi vandute fie fondului mutual, care le va rascumpara, fie prin intermediul bursei de valori.

Exista unele fonduri mutuale si de investitii, care functioneaza pe principiul participarii deponentilor la investitiile efectuate de fondul respectiv, primind in schimb o cota parte din viitorul profit, proportional cu valoarea participarii. Cei care vor fi nevoiti sa-si converteasca actiunile in bani lichizi, o pot face prin intermediul bursei de valori la cotatii oficiale.

1.3. alocatii de la bugetul de stat

Alocatiile de la bugetul de stat pentru investitii au ca destinatie realizarea unor proiecte de anvergura, in ramuri vitale ale economiei nationale, a caror existenta este necesara in dezvoltarea economico-sociala a tarii.

In conditiile economiei de piata, de la bugetul de stat se aloca fonduri pentru investitii, de regula in volum cat mai mic posibil, asigurand resurse doar pentru domenii care nu pot face fata pietei si concurentei, deci nu prezinta interes pentru investitorii particulari. In general, aceste fonduri sunt folosite pentru acele domenii ce trebuie tinute sub controlul statului – se au in vedere domenii de interes national, imbunatatiri funciare, protectia mediului, etc. Lista obiectivelor finantate de la bugetul de stat este restransa, cuprinzand obiective cum sunt: centrale nuclearo-electrice, lucrari din domeniul mineritului, petrolului, energiei electrice, actiuni de anvergura nationala in agricultura, dezvoltarea bazei materiale a sectorului social-cultural.

De asemenea, se intervine cu fonduri de la buget pentru facilitarea acordarii de credite bancare unor agenti economici. Este vorba de credite cu dobanzi stimulative (reduse), diferenta pana la nivelul ratei de pe piata capitalurilor fiind suportata de stat. Astfel, guvernul sprijina agentii economici din agricultura, intreprinderile industriale care se dovedesc viabile in noua structura a economiei.

In anumite cazuri, ajutoarele de stat pot facilita ajustarile structurale din economie prin incitatiile pe care le ofera pentru a incuraja ramuri insuficient de competitive in a-si reduce capacitatea excedentara de productie sau pentru a determina retragerea unor intreprinderi din domenii neprofitabile de activitate. La fel de bine insa, subventiile pot induce comportamente neeconomice, intarziind sau impiedicand masuri de ameliorare a productivitatii sau de rationalizare a operatiilor productive. Principalele efecte negative ale ajutoarelor de stat rezulta din distorsionarile modului de alocare a resurselor in economie si afectarea mediului concurential, cu generari de pierderi de eficienta.

In unele cazuri, cu totul particulare, ajutoarele de stat pot servi insa drept mobiluri economice, atunci cand sunt indreptate in domenii unde utilizarea lor poate duce la o crestere a eficientei economice pe termen lung mai mare decat cea care ar rezulta natural, din functionarea nealterata a mecanismelor economice. Este cazul investitiilor care genereaza “efecte de antrenare”, de regula cele de cercetare-dezvoltare sau infrastructura. In prezent, se impune aplicarea unui program de restructurare in economie care sa decida ferm ce anume este rentabil si ce nu, in baza unor repere clare. Astfel, va fi posibila dirijarea resurselor existente exclusiv spre intreprinderile viabile, cu sanse de redresare.

Desigur, unele intreprinderi de stat vor da faliment, antrenand cresterea somajului. Tocmai de aceea, este necesara conjugarea programului de restructurare cu politici ferme de creare a unor conditii optime de dezvoltare a capitalului privat, autohton si strain, sectorul privat fiind singurul capabil sa absoarba resursele de forta de munca disponibilizate de sectorul public.

Realizarea obiectivelor restructurarii economiei, se bazeaza, in principal, pe resursele interne de finantare, insa, pentru efectuarea unor schimbari mai radicale, va trebui sa utilizam intr-o mare masura si capitalurile straine. In contextul economic actual, recurgerea la capitaluri externe constituie o sursa de finantare complementara si absolut necesara.

2.2. SURSE EXTERNE de finantare a Investitiilor

 (IMPORTUL DE CAPITAL)

Diferenta intre disponibilitatile interne de investitii si necesarul de investitii al tarii se acopera din surse externe, provenind de la tari care au posibilitatea de a economisi mai mult.

Pentru nevoile de redresare, de retehnologizare a economiei se apeleaza la imprumuturi externe si investitii directe de capital strain. Odata cu solutionarea problemei resurselor, prin atragerea de capital strain, este facilitat accesul la tehnologie. In fond, apelerea la surse externe pentru investitii, reprezinta import de capital.

Creditele externe sunt de mai multe categorii, si anume: credite guvernamentale  sau cu garantie guvernamentala, in spatele carora sta statul, chiar daca veriga prin care se acorda este sistemul bancar; credite bancare, unde riscul este exclusiv al bancilor; credite acordate de institutii internationale, gen Fondul Monetar International (FMI), Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare (BERD), etc.

Creditele guvernamentale se intemeiaza pe conventia incheiata intre guvernul tarii care va acorda credite si guvernul celei care va primi credite, stabilindu-se, totodata, si plafoane de garantii ale imprumuturilor. In cadrul plafoanelor stabilite, se pot primi credite pentru a se achizitiona masini, utilaje, echipamente, etc. numai din tara creditoare. Guvernul Romaniei este autorizat sa contracteze si sa garanteze, impreuna cu Banca Nationala a Romaniei, credite financiare externe, necesare aprovizionarii cu materii prime de baza si finantarii investitiilor. De retinut ca dreptul de a contracta si garanta credite este limitat la o anumita suma.

Creditele externe pe termen lung sunt acordate conditionat de catre institutiile si organismele internationale de specialitate, in vederea atingerii obiectivelor propuse. Fondul Monetar International, de exemplu, nu cere decat garantii generale, de politica economica, adica sa se aplice anumite masuri in perioada de timp pentru care s-a contractat imprumutul, care permit inaintarea pe linia reformei economice, astfel incat sa se redreseze balanta de plati a tarii si sa se poata restitui imprumutul. La fel, Banca Mondiala si Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare acorda credite conditionat, adica numai imprumuturi 'pe proiect', pentru a finanta proiecte de investitii. Toate celelalte banci pretind o garantie materiala, angajarea aurului, legarea finantarii de un flux comercial si garantarea cu produsele respective. Acestea acorda creditul pe baza unor studii de fezabilitate si in conditiile unor puternice garantii de solvabilitate. Creditele sunt acordate pentru obiective economice vitale din programul de restructurare.

Investitiile directe de capital strain reprezinta una dintre caile cele mai eficiente, mai profitabile pentru procesul redresarii. Ele antreneaza schimbari substantiale, pentru ca astfel sunt atrase tehnici si tehnologii moderne, managementul adecvat. Pe langa participarea la capital si sustinerea retehnologizarii, firma straina poate asigura comenzi si piete, si chiar o pregatire mai eficienta a fortei de munca.

Pentru atragerea investitorilor straini si/sau pentru obtinerea de credite, o tara trebuie sa indeplineasca unele conditii, si anume:

- sa aiba un grad cat mai mare de solvabilitate;

- sa aiba asigurata, prin lege, posibilitatea recuperarii in caz de faliment a sumelor imprumutate;

- sa aiba o rata a inflatiei care sa poata fi prognozata;

- sa aiba o legislatie corespunzatoare, etc.

In acelasi timp, proiectele ce urmeaza a fi finantate trebuie sa asigure o rentabilitate ridicata, ceea ce inseamna, ca pe langa recuperarea banilor investiti sa permita si obtinerea unui castig substantial.

Realizarea acestui deziderat presupune indeplinirea unor conditii si criterii, cum sunt:

- costuri de productie competitive;

- existenta mainii de lucru calificate sau posibilitati de recrutare si instruire;

- existenta posibilitatii legale de desfacere a contractului de munca in cazul celor indisciplinati;

- cadrul legal adecvat pentru actiuni revendicative;

- posibilitatea realizarii unor produse de calitate;

- facilitati privind taxele si impozitele pe perioada de realizare a investitiei;

- siguranta ca statul nu va nationaliza investitia;

- posibilitatea transferarii legale a profitului pentru care s-a platit impozitul aferent, etc.

Prin reglementarile adoptate de guvernul tarii noastre, s-au creat conditii pentru atragerea capitalului strain in economia romaneasca, stabilindu-se garantii importante pentru investitorii din strainatate, dar si controlul necesar al guvernului in acest domeniu. De asemenea, guvernul tarii noastre isi asuma o serie de obligatii fata de investitorii straini, in ceea ce priveste repatrierea capitalului investit si a produsului lichidarii sau vanzarii investitiei.

In privinta atragerii de capital strain, indeosebi in vederea retehnologizarii industriei, se intelege ca trebuie sa folosim aceasta cale de redresare si modernizare a economiei, fara insa a neglija protectia intereselor tarii.

Desi interventia guvernului se va reduce in privinta importului de capital, totusi rolul sau de supraveghere si control se va mentine in faza trecerii la economia de piata si chiar dupa aceea, pentru preintampinarea unor pericole ce s-ar putea ivi.

 

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 680
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved