Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE




Statistica


CONCEPTELE DE BAZA ALE STILISTICII

Statistica

+ Font mai mare | - Font mai mic






DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Indicii statistici
Exercitii si probleme propuse - statistica
OBSERVAREA DATELOR STATISTICE - METODE DE OBSERVARE STATISTICA
Eroarea standard
Notiuni, delimitari, structuri privind activele imobilizate ale agentilor economici
Testul Chi-Square. Diferente intre frecventele esantioanelor.
Formule utile in rezolvarea problemelor
SCALE DE MASURARE
INDICI STATISTICI
PROIECT MATEMATICA - STATISTICA

Conceptele de baza ale stilisticii

       Obiective


       – Sa cunoasca conceptele legate de norma: norma academica, norma stan-dard, norma textului etc.;

         Sa poata exemplifica stilul ca abatere de la norma stilul ca forma a mesajului, stilul ca dubla operatie de selectie si combinare a faptelor de limba;

         Sa inteleaga raportul dintre unitate si diversitate stilistica in limba ro-mana actuala;

      – Sa inteleaga si sa poate exemplifica conceptul de  „efect stilistic” in cazul stilurilor nonliterare si in cazul stilului beletristic.

      1. Norma si abaterea de la norma. Definirea  stilului s-a facut in trei mari directii, aparent opuse; acestea vizeaza atat stilul ca varianta functionala a unei limbi nationale, cat si stilul ca manifestare pertinenta a unicitatii unui text literar. Cele trei directii sunt:

– stilul este conformitatea la un corpus (ansamblu de texte, citabile, clasice);

stilul este ornament;

– stilul este abaterea, este diferenta care defineste un idiolect (literar sau nu) (Hamon, 1974, p.114).

        Dintre acestea, doar ultima definitia a avut o circulatie mai mare: prima si a doua definitie trimit la preceptele unei estetici literare clasice, intemeiate pe autoritatea exemplului si pe delimitarile intre registrele stilistice promovate de retorica tradi-tionala, centrata pe elocutio. Cea de-a treia posibilitate ridica insa problema prealabila a  normei: stilul definit ca abatere inseamna abatere in raport cu ceva, eventual cu o norma.

        Orice constructie lingvistica, oricat de simpla, pune in evidenta necesitatea normelor: acestea sunt opera oamenilor, nu apartin naturii, care nu functioneaza potrivit normelor, ci legilor. Normele lingvistice, ca si ale tipuri de norme (juridice, de ex.), au un caracter social, rezulta din actiunea permanenta a emitatorilor / receptorilor asupra propriei lor exprimari; in afara de aceasta, normele lingvistice mai au si caracter subconstient (de obicei, constientizam actiunea unei norme de acest fel, atunci cand transgresam norma, deci comitem o greseala in intrebuintarea unor cuvinte). Conceptul de norma implica un paradox: un anumit stil poate fi deviant, ceea ce inseamna ca se abate de la o norma, dar, in acelasi timp, acel stil este reprezentativ pentru o anumita populatie, adica reprezinta norma de a scrie si a vorbi pentru acea populatie; definirea stilului in functie de norma trebuie sa tina seama de aceassta realitate (Sandell, 1977, p. 12). Vom intelege mai bine modul in care actio-neaza acest paradox, daca ne vom gandi la faptul ca fiecare varianta stilistico-functionala a limbii isi are propriile norme ale uzajului, norme ce se suprapun, de la caz la caz, diferit peste cele ale limbii literare standard.

         1. 1. Norma / normele se identifica cu structura limbii, pentru ca structura limbii nu face decat sa cristalizeze la un nivel abstract practica sociolingvistica mile-nara. Deoarece exista grade de gramaticalitate, putem accepta si faptul ca normele au un caracter general sau particular. Trebuie sa precizez ca general si particular nu se exclud ca in logica; in lingvistica, caracterul general sau particular al normelor inseamna ca unele norme tolereaza variatii mai mari decat altele. Ion Coteanu  vorbea de mai multe tipuri de norme ce reglementeaza uzajul limbii si in functie de care se poate defini stilul:

– norma standard (J.Mukařovský) se refera la uzajul curent al unei limbi, la exprimarea standard. Norma standard are cea mai mare frecventa, dar determinarea practica a frecventei a acestei norme nu este posibila, din pricina volumului de material lingvistic care s-ar cere interpretat statistic. In practica, norma standard este data de gramaticile descriptiv-normative, ceea ce explica faptul ca este considerata o aproximatie a uzului general;

– norma intrinseca si norma academica: orice norma poate avea o serie de suborme: unele dintre acestea sunt obligatorii, altele facultative; studiul stilului priveste caracteristicile variabile ale codului. Uneori este necesar sa se ia anumite decizii individuale cu privire la uzajul limbii. O data fixate,  caracteristicile asupra carora se convine ca sunt „corecte”, asa cum sunt concepute in mediul vorbitorilor cultivati, formeaza acea varianta care este declarata drept norma corecta de o societate savanta, academica

        Norma intrinseca nu se identifica cu norma academica; ea intrinseca trimite la structura abstracta a limbii, la schema; cealalta, academica, trimite la un consens al specialistilor, al filologilor care, ulterior, se impune si celorlalte categorii de vorbitori;

 

norma mesajului sau a textului: este o norma a autorului / emitatorului si poate fi observata direct, din analiza textului / mesajului. S-ar putea realiza prin cercetare statistica. Problema cea mai interesanta ar fi aceea a modului in care se trece de la domeniul general al limbii la cel al textului, mai ales atunci cand acesta este artistic: aparent, in text are loc o fixare a normelor limbii careia ii apartine materialul lingvistic, de unde si convingerea ca ceea ce se intampla in text exista neaparat si in limba. Lucrurile nu sunt chiar atat de simple. Ceea ce stim cu certitudine este ca mesajul isi creeaza propriile sale restrictii pe masura ce se dezvolta si ne obliga sa respectam aceste restrictii, care actioneaza in virtutea unor norme (ex.: daca incepem sa scriem un text in limbajul administrativ nu il putem continua ca pe un comentariu sportiv etc.; intr-un mesaj, regulile facultative se convertesc in reguli obligatorii) (Coteanu, 1973)

        1. 2. Norma poate fi definita ca medie; in acest caz, diferentele exprima va-riatia de-a lungul unei variabile continue; stilul este definit, in consecinta, ca un tipar consistent al variatiei proprie comunitatilor lingvistice care utilizeaza o limba, atunci cand acestea face alegeri lingvistice (Sandell, 1977, p. 12).

       Asupra unui mesaj actioneaza cel putin cinci tipuri de norme: fonologice (trimit la combinarea trasaturilor distributive in complexele sonore); morfologice (structurarea si combinarea morfemelor); sintactice / sintagmatice (orga-nizarea sintagmelor); semantice (trimit la transferurile de sens); stilistico-functionale (le regasim pe toate celelalte, pentru ca se exercita asupra tuturor fenomenelor lingvistice).

       Conceptul de norma – dat prin traditie culturala – reprezinta, in mod evident o conventie, un construct necesar pentru definitii ulterioare. Dificultatile in definirea unei norme apar, asa cum s-a putut vedea,  indiferent daca definirea se face la nivelul codului, al unui discurs-etalon sau al unui uzaj mediu. Nici a lua in considerare datele de natura statistica nu este intotdeauna relevant, pentru ca stilul este mai curand o chestiune de structurare a faptelor de limba (ierarhizare, contrast, paralelism, ordonare, distributie, asemanare si diferentiere) decat de cuantificare. Tinand seama de aceste incoveniente, la care se adauga ignorarea codurilor culturale sau de gen, in cazul circumscrierii stilurilor literare, si de realitatea pe care orice text literar o pune in valoare, anume pluralitatea registrelor, ierarhizarea foarte complicata a datelor care asigura textului caracterul deschis, Ph. Hamon (1974, pp. 115;119) propune renun-tarea la acest concept, static, in favoarea unuia care privilegiaza aspectele dinamice ale interactiunii text-cititor, anume conceptul de lizibilitate („este lizibil ceva care da senzatia ca e deja vazut, deja citit sau deja spus de text sau de extratextul difuz al culturii”, Hamon, 1974, p.120), delimitat de criterii interne (care tin de organizarea logica a discursului, de coerenta semantica, de modul de a materializa relatia dintre autor si text, de autonomia textului, de manifestarea lineara a semnificantului,) si de criterii externe (care tin de verosimilul referential, de cel cultural si de cel estetic, care trimite la gen) (Hamon, 1974, pp. 121-122). Elementele „lizibile” ale unui text literar sunt cele care compun profilul stilistic al textului, ceea ce nu inseamna ca – asemenea lui S. Levin (Structuri lingvistice in poezie) sau M. Riffaterre – Ph. Hamon nu admite decat definirea faptului de stil in termeni de conditionari interne, pe care textul insusi si le creeaza; dimpotriva, conceptul de lizibilitate lasa loc unei evaluari a faptului de stil atat la nivelul idiolectului, adica a stilului individual, cat si a stilului literar delimitat de conditionari culturale (de ideologie literara) sau de gen.

         1. 2. Intentionalitatea – categorie centrala a stilului. In functie de caracterul intentional / neintentional al alegerii vorbim definim  efectul de stil. Acest concept este legat de ideea de expresivitate. Aceasta relatie – efect de stil / intentionalitate – trebuie privita atat din punctul de vedere al emitatorului, cat si din cel al receptorului.

        Intentionalitatea este in mai mare masura dependenta de gradul de adecvare a complexului de semnificatii pe care vorbitorul vrea sa le transmita si a configuratiei generale a mesajului. Aceasta idee, astazi acceptata de majoritatea stilisticienilor, isi are originea tot in scrierile lui Ch.Bally. Pentru utilizatorul obisnuit al limbii (ca sa nu mai vorbim de artistul cuvantului), necesitatile legate de expresivitate sunt mai presante decat cele ale logicii (Bally, 1926, p. 63). O asemenea observatie ar putea fi lesne contestata, daca nu am acorda conceptului de „expre-sivitate” acceptia largita, pe care Ch.Bally pare sa i-o accorde. Pentru lingvistul genevez categoria expresivitatii era vitala pentru intelegerea raporturilor de inter-dependenta dintre om si limba naturala: „[] limbile evolueaza sub actiunea a doua tendinte contrarii: tendinta expresiva, care imbogateste gandirea cu elemente concrete, produse de afectivitate si subiectivitatea subiectului vorbitor, reflectand in limba aceste elemente noi prin crearea de forme gramaticale si de cuvinte; pe de alta parte, tendinta analitica si intelectuala, care elimina aspectele gandirii, ramase straine ideii pure, si care diminueaza volumul elementelor lingvistice, facand dintr-o parte a lor semne gramaticale” (Bally, 1926, p. 70). Asa se explica intelegerea cuprinzatoare a categoriei, intrucat aceasta ingloba, pe langa acceptia comuna si toate exigentele legate de organizarea logica si de eficienta actului de comunicare (Bally, 1926, pp. 163-165). Este limpede ca pentru Ch. Bally o exprimare este expresiva atat daca este pregnanta sub raportul organizarii semnificantilor, cat si daca este nemijlocit inteli-gibila si eficienta sub raportul transmiterii unui mesaj. Vazuta de obicei drept o caracteristica a operei literare, expresivitatea se releva in fapt a fi o caracteristica fundamentala a limbii in act, fie ca  acutualizarile sunt artistice sau nonartistice. 



        1. 3. Stilul. Definirea stilului. Putem accepta, in principiu, doua moduri de a defini stilurile, microlimbaje subsumandu-se unei limbi naturale:

– tinand cont de ceea ce este comun, ceea ce leaga un fenomen verbal de alte fenomene verbale;

– tinand cont de ceea ce este particular, de ceea ce confera specificitate unui text (Uspenski, 1968, pp. 124-125).

      Prima maniera sustine un demers analitic, este precumpanitor descriptiva si nu presupune interventia unor criterii de evaluare, in timp ce a doua sustine un demers sintetic si presupune interventia directa a evaluarii (Uspenski, ibidem, p. 124): este ceea ce se intampla in cazul stilurilor literaturii artistice.

 

        Caracterul eterogen al stilisticii ca domeniu al studierii faptelor de stil impune si constatarea ca nu putem opera in cele doua zone importante ale domeniului – stilistica lingvistica si stilistica literara – cu acelasi concept de stil. Exista criterii comune, pe care definirea stilului le impune, indiferent daca ne referim la stilistica lingvistica sau la cea a operei literare. Aceste criterii, operatii totodata in functie de care se regleaza uzajul unei limbi oarecare, sunt selectia / alegerea si combinarea faptelor de limba.

       1. 3. 1.  Definirea stilului functional. Stil individual si stil colectiv. Aceasta idee este prezenta si la intemeietorul stilisticii lingvistice Ch. Bally (v. Traité de stylistique française si Le langage et la vie). Ch. Bally vorbea de cel putin doua acceptii ale stilului:

– ca  fenomen individual (elaborat constient);

– ca  limbaj „natural”, activ si social (inconstient). 

      

         Vorbind despre prima acceptie, Bally nu se gandea in primul rand la limbajul literar, care nu l-a interesat defel. El spunea insa ca se poate imagina stilul ca fenomen individual, in masura in care acesta este alcatuit ca set de trasaturi lingvistice ireductibile, a caror configuratie este irepetabila si care particularizeaza vorbirea unui anumit individ: stilul individual se produce, se precizeaza, se diferentiaza, se imbogateste pe fondul lui stilului colectiv. In cazul stilului social, colectiv, avem de a face cu functionarea limbii la nivel comunitar, prin respectarea unui set de reguli, manifeste la toate nivelele de functionare a limbii.

        Ch.Bally considera ca alegerile pe care le facem in masa faptelor de limba sunt intotdeauna relevante, numai daca ele au un caracter personal, individual (Bally, 1926); in acest sens, putem admite ca fiecare vorbitor isi are stilul sau propriu de exprimare, idiostilul (Coteanu, 1973), caracterizat prin nenumarate trasaturi care il leaga de un stil mai larg al grupului socio-profesional din care face parte si prin trasaturi care il fac ireductibil, referitoare de emisia sunetelor, la ritmul si conturul intonational, la accent, la preferinta pentru anumite cuvinte, expresii, ce apar cu o frecventa sporita.

        Alegerea faptelor de limba nu se poate realiza, indiferent daca vorbitorul este constient sau nu, decat in raport cu resursele limbii pe care o foloseste. Vorbitorul ia in consideratie resursele expresive ale unei limbi si opereaza o selectie a formelor verbale: rezulta de aici ca alegerea nu se poate defini decat din perspectiva raportului care exista intre „constructorul mesajului si totalitatea posibilitatilor lingvistice din care el isi extrage partile constructiei, ca raport intre intentiile lui si realitatea ling-vistica data” (Marouzeau). Desigur ca alegerea stilistica este limitata de faptul ca nici un vorbitor nu cunoaste toate variantele combinatorii dintr-o limba (de pilda, toate sinonimele cuvintelor pe care le foloseste); in afara de aceasta, el este influentat de stilul dominant in grupul socio-cultural din care face parte (in cazul unui scriitor, la parametrii sociali se adauga si alti parametri, retorico-literari). In ciuda acestor limitari, un mare scriitor poate influenta prin alegerile sale grupul din care face parte (I.Coteanu): asa a fost cazull, pentru literatura romana, cu Eminescu sau Caragiale.

      In alegerea si combinarea faptelor de limba, adica in trasarea conturului stilistic    al mesajului, tinem seama, din perspectiva stilisticii lingvistice, de forma si destinatarul mesajului, dar si de registrul stilstic, fixat la nivelul uzajului; in fond, stilurile functionale compun structurarea pe verticala, iar vorbitorul trebuie sa posede aceasta structurare, cel putin in datele ei generale, pentru a putea manevra in bune conditii limba in diverse situatii de comunicare. Sarcina analizei stilistice, in aceste cazuri, este aceea de „a interpreta alegerea celui care utilizeaza limba, alegerea facuta din toate compartimentele limbii, cu scopul de a asigura comunicarii maximum de eficacitate” (M.Cressot). Dupa cum se poate observa din aceasta precizare de obiective, atat in privinta definirea stilului, cat si in cea a carac-teristicilor sale intrinseci, stilistica lingvistica se apropie foarte mult de pragmatica lingvistica, aceasta din urma nefiind totusi interesata decat de eficienta comunicarii, de adecvarea exprimarii la ansamblul de conditionari care particularizeaza orice act de utilizare a limbii. Am putea adauga si faptul ca stilistica lingvistica este mai preocupata de forma exprimarii, de intentionalitatea vorbitorului, adica de vointa sa de a se exprima intr-un fel si nu altminteri, in situatia cand mai multe posibilitati – in egala masura de eficiente – i-ar sta la dispozitie. Rezulta de aici ca literatura reprezinta domeniul predilect domeniul de studiu al stilisticii, deoarece in cazul litera-turii, alegerea este in cel mai inalt grad constientizata.

      1. 3. 2. Definirea stilului literar. Criteriul seledctiei si al combinarii a fost adoptat de cei mai multi stilisticieni si in definirea stilului literar / artistic. Exista, si in aceasta privinta, o serie de definitii, dintre care unele mai apropiate de realitatea lingvistica a operei literare, altele mai apropiate de realitatea estetica / artistica a obiectului lingvistic care este opera literara.

       Pentru stilisticanul francez Gérard Antoine, de pilda, stilul reprezinta o parte a limbii comune actualizate de un artist [subl ns.], rezultat si imagine a unei alegeri” (Antoine).

       Definitia stilisticii data de E.Coseriu nu se indeparteaza nici ea prea mult de ideea mai generala a structuralistilor, profesata in prima jumatate a secolului al XX-lea de un P.Valéry, potrivit careia literatura nu este nimic altceva decat o extensie a pro-prietatilor unei limbi naturale, o prelungire, in sensul unei potentari, a particu-laritatilor ireductibile ale unei limbi: „Stilistica este o lingvistica a textului care actua-lizeaza vorbirea intr-o ambianta speciala estetica si istorica.”

       Stilul artistic al literaturii culte delimiteaza in primul rand individualitati, iar apoi un fond comun ce include atat limba in care se scrie, cat si elemente de limbaj literar de grup, configurand o maniera generala de de a scrie literatura (de exemplu, faptul ca pana in primele decenii ale secolului al XX-lea se inregistreaza in literatura romana, ca semn de poeticitate, prezenta metaforelor abstractizante si hiperbolizante reprezinta un element de limbaj poetic comun aproape tuturor poetilor, desigur in proportii diferite). In cazul stilului beletristic conteaza mai curand abaterile, sunt semnificative singuralitatile; in cazul celorlalte stiluri, singularitatile apar in primul rand ca exceptii; variatiile, oricat ar fi de mari, se fac pe fondul de conformitate la profilul lingvistic al stilului in care se scrie sau se vorbeste, iar abaterile de la o „norma” a stilului respectiv pot deveni semnificative in masura in care se generalizeaza si impun reconsiderarea unor trasaturi caracteristice acelui stil.

        Stilisticienii care au adoptat definitia stilului literar ca alegere au esuat adesea in psihologism, pentru ca au focalizat emitatorul, dar tot atat de important ca emitatorul, subiectul vorbitor este maniera in care, prin nenumarate alegeri (selectii) ale mijloacelor / modalitatilor lingvistice de exprimare, se realizeaza o configuratie ireductibila, unica, a textului. Abaterea mai este intalnita uneori sub numele de „deviere” (écart); ea nu poate aparea decat prin contrast cu o norma sau un set de norme. In raport cu acestea, abaterile pot fi statistice (o forma verbala are o circulatie limitata: folosirea ei scoate mesajul de sub conditia banalitatii); semantice (nu trebuie sa vedem in aceste abateri existenta figurilor de sens, ci transgresari ale unor reguli de adecvare a cuvintelor la context; emitatorul poate folosi intentionat sau nu, iar receptorul poate percepe cuvintele regionale inserate intr-un anume context, cuvintele arhaice, cuvinte scoase din opere literare etc.); gramaticale.




       In cazul unei opere literare abaterile pot fi de la fondul poemului (interne) si de la o suma de norme din afara poemului (externe) (Levin).

       Abaterile nu inseamna decat o parte a definitiei stilului; cealalta parte este combinarea.

       Alegerea si combinarea reprezinta in fond cele doua laturi ale unui proces unic de actualizare. Aceste conceptele de alegere / selectie si combinare s-au dovedit a fi foarte importante in teoria despre limbajul poetic a lui R. Jakobson, atunci cand acesta a definit functia poetica in raport cu axele limbajului  (paradigmatica si sintagmatica), si cu cele doua operatii fundamentale: selectia si combinarea. Faptul ca definirea functiei poetice a suscitat numeroase discutii a condus la propunerea lui M. Riffaterre de a o inlocui cu functia stilistica

         Conceptele de baza ale stilisticii, cum ar fi cel de stil, au continuat sa functioneze cu acceptii schimbate si in alte cadre teoretice. Acest lucru este vizibil la R.Jakobson,  care  incearca sa coreleze destinatia si originea textului literar cu forma mesajului: stilul s-ar raporta chiar la forma mesajului (R. Jakobson); acesta este si punctul de vedere imparasit de P.Guiraud: ca forma a mesajului, stilul „depinde in acelasi timp de originea textului si de destinatia sau functia acestuia” (Guiraud, 1962, p. 11); mai exact, el admite ca stilul se origineaza in punctul de incidenta a unei forme cu anumite nevoi expresive (Guiraud, 1962, p. 13).

        P.Guiraud este si cel care a lansat teoria „campului stilistic”: potrivit acesteia, textul apare tratat ca un cod  si analizat ca un sistem inchis, in care fiecare termen este definit in relatie cu ceilalti (Guiraud, 1974, p. 950).

       Punctul de vedere inspirat de structuralism se intrevede si din respingerea lui Gui-raud a stilisticii diacronice. Perspectiva istorica nu are pertinenta pentru examinarea faptelor de stil literar (Guiraud, 1962, p.13): stilul nu este decat o stare (ipostaza) a limbajului si o functie a mesajului.

       Ceea ce au scos in evidenta teoriile mai noi a fost caracterul de globalitate a stilului (literar). Definirea stilului ca selectie si combinare a faptelor de limba lasa loc unei interpretarii punctuale a stilului, cand, de fapt, acesta reprezinta o proprietate de ansamblu a unui text literar. Poeticienii Grupului din Liège au vorbit despre o calitate globala, de natura semantica, a textului literar – izotopia –, dar nu au legat-o in mod explicit de analiza stilului; in afara de aceasta, orice text, fie literar sau nu, pune in valoare, prin insasi atributele sale, anumite linii de continuitate semantica, asa incat conceptul se dovedeste prea larg pentru a defini caracterul literar al unui       text. (Grupul din Liège).

         Alte forme au fost, in egala masura, luate in consideratie; printre acestea, coeziunea, care pune cel mai bine in evidenta, prin diferitele sale forme de manifestare – elipsa, generalizarea, repetitia, izotopia, refe-rinta –,  configuratia unui text literar, caracterul sau global. Examinarea formelor de realizare a coeziunii textuale devine astfel o componenta principala a analizei stilistice, iar globalitatea o trasatura definitorie a stilului (Szabó, 1985, pp. 87-93). De altfel, recunoscand dificultatea de a da, din punct de vedere semiotic, o definitie operatorie satisfacatoare stilului, pentru ca, in principiu, perspectivei semio-tice ii este straina analiza stilului, A.J.Greimas si J. Courtès subliniaza de asemenea caracterul stilului de „rezultanta globala si totalizatoare”. Constituie insa o indepartare semnificativa de la punctul de vedere (post)structuralist care valoriza, in primul rand, stilul ca proprietate a textului, constatarea ca, in cursul lecturii, din perspectiva procesului de recunoastere si de identificare, stilul  apare ca  suita de recurente formale, suita pe care analiza este libera sa o segmenteze, dar care se constituie ca dimensiune individualizatoare a textului literar (Greimas & Courtès, 1986, pp. 212-213).

       Stilul literar si stilul functional se diferentiaza prin numeroase trasaturi. In cazul stilului literar, tocmai din pricina naturii estetice a obiectului verbal pe care il creeaza, scriitorului i se lasa libertatea unei mai mari alegeri, variabila totusi in functie de programul literar dominant in epoca in care scrie; chiar si opera celor mai mari personalitati artistice, creatoare de capodopere, nu poate fi supusa unei analize stilistice, decat pe un fond de continuitate, cu care aceste personalitati se confrunta.

       In cazul stilului functional, constrangerile sunt mai vizibile decat libertatile, marja de libertate, mai mica si oricum mai bine reglementata la nivelul uzajului. In cazul stilului functional, alegerile / selectiile sunt conditionate psihosocial si cultural. Exista, pe de o parte, structurile lingvistice, pe de alta parte, tipare ale selectiei, de utilizare efectiva a acestor structuri; din acest punct de vedere, utilizarea este intotdeauna conditionata de paramterii socio-culturali, dar si propriu-zis comuni-cationali: pentru orice vorbitor exista o marja de libertate in alegere, in posibilitatile de a-si varia exprimarea, dar anumite limite nu pot fi totusi transgresate, anume limitele inteligibilitatii sau cele ale exprimarii complete a continutului informational. Poetii pot ignora, chiar au facut-o, aceste limite ale inteligibilitatii, pentru ca in literatura comunicarea nu este efectiva, nemediata, ci simulata, mediata..

       Exista si alte puncte in care definitia stilului functional difera de cea a stilului artistic. Afirmand caracterul „direct semiotic” al stilului, B.Uspenski admitea doua posibilitati majore de definire a stilului:

– drept ceea ce este comun mai multor fenomene verbale, ceea ce uneste un fenomen verbal de alte fenomene verbale; in acest caz, stilul apare ca manifestare a sistemului limbii;

– ceea ce este particular, ceea ce confera specificitate unui text. Nu este greu sa observa ca, in linii mari, prima posibilitate materializeaza stilurile functionale, in timp ce a doua, stilul beletristic, al literaturii artistice (Uspenski,1968, pp.123-124). Primul tip de stil nu presupune interventia directa a criteriilor de evaluare, pe cand cel de-al doilea este, intr-un fel, validat chiar de interventia nemijlocita a acestor criterii; primul tip de stil invita in analiza la un demers sintetic, in timp ce al doilea are ca punct de plecare textul, ceea ce implica in analiza un demers analitic (Uspenski, 1968, p. 124).

      Mai aproape de esenta literaturii ca manifestare privilegiata a limbajului sunt alte definitii ale stilului, care tin seama de ceea ce face dintr-un text un text literar; este si perspectiva pe care o voi adopta in sectiunea consacrata stilului literaturii artistice, din finalul acestei lucrari. Pentru moment, sa observam impreuna cu St. Munteanu ca,  in masura in care putem vorbi de o functie stilistica a limbajului, stilul literar privilegiaza – pentru a vorbi in termenii lui L.Hjelmslev – forma expresiei in raport cu forma continutului, aceasta mai importanta in utilizarile nonartistice ale unei limbi. Ar rezulta o definitie a stilului care sa tina seama chiar de aceasta particularitate: „[] stilul este organizare textuala rezultata din selectia mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semantica potentiala si generala (nivelul paradigmatic) in stare de actua-lizare concreta si individuala (nivelul sintagmatic) si devenita forma a expresiei, solidara ca modalitate de existenta si manifestare cu forma continutului, continut exprimand o atitudine implicata in mesaj” (Munteanu, 1995, p.38). O definitie mai concisa a stilului, datorata aceluiasi autor, reia ideea de mai sus, legand-o de existenta functiei stilistice a limbajului, functie considerata definitorie, atat in comunicarea nonartistica cat si in cea artistica: stilul este „forma a unui raport intre semnificant si semnificat, impus de functia stilistica, motivata estetic, a limbii.” (Munteanu, 1995, p. 121).

       In concluzie, putem spune ca raportul dintre ceea ce este comun si ceea ce este individual, ceea ce este general si ceea ce este particular se realizeaza diferit in cazul stilului beletristic fata de celelalte stiluri ale limbii literare, cu toate ca, prin datele sale lingvistice, stilul literar nu apare ca fiind fundamental diferit de cel functional, caci si stilul literar se construieste tot pe temeiul unei limbi naturale. Ceea ce au ignorat structuralistii, fundamentalisti sau moderati, este insa ruptura de nivel care desparte limba naturala de limbajele poetice a caror aparitie o legitimeaza. In cazul stilului lingvistic, determinante raman particularitatile reglementate la nivelul uzajului pentru o clasa larga, relativ omogena, de situatii de comunicare, pe cand in cazul stilului literar, determinante raman pe de o parte, intentia individuala de artisticitate, pe de alta parte, ansamblul de conventii de scriitura literara, pe care un scriitor le poate accepta / ignora / nega sau fata de care se poate delimita polemic. Daca admitem ca in configurarea stilului, functioneaza contradictia dintre constrangere si libertate (Munteanu, 1995, p.18), suntem siliti sa admitem si ca aceasta dialectica, in fond a generalului si a particularului, nu se concretizeaza in acelasi mod in cazul stilului functional si in cazul stilului literar, a carui miza esentiala ramane una de ordin estetic. 

        1. 4. Varietatea stilurilor si ierarhizarea lor. Fie ca definim faptele de stil ca rezultat al devierilor de la o norma, ca selectie si combinare a faptelor de limba, ca manifestare a expresivitatii pe care o limba o pune la dispozitia vorbitorilor ei, este necesar ca faptele de stil sa poata fi subsumate unor categorii mai generale. Se pot distinge aici trei atitudini posibile:

– fenomenele de stil sunt raportate unul cate unul / pe grupuri la o schema a limbii;

– fenomenele de stil sunt raportate, unul cate unul la un limbaj oarecare (limbaj standard / stiintific / poetic);

– fenomenele de stil sunt raportate intai la schema particulara a unui limbaj, apoi la schema generala a limbii (I.Coteanu).

        Prin aceasta ultima operatie, cea mai convenabila, se ajunge la o ierarhizare stilistica a limbii si la conceptul de idiostil. Ierarhizarea stilistica permite caracterizarea diferentiata a unei game foarte variate de mesaje scrise / orale, inclusiv a limbajului poetic.



         Ca sistem de referinta pentru aceste raportari  au fost propuse:

gradul zero al limbii: s-a propus identificarea gradului zero cu nor-mele intrinseci ale limbii. Expresia care ar avea gradul stilistic zero ar trebui sa aiba o serie de particularitati: sa fie independenta de contexte mai largi; sa fie univoca, lipsita de orice redundanta. Aceste conditii sunt foarte greu de indeplinit pentru un numar mare de enunturi;

– limbajul standard sau limba uzuala, generala sau comuna: specialistii au grupat o serie de fapte / reguli lingvistice a caror principala caracteritica a fost aparitia unei variante „normale”. Dificultatea majora consta inbsa in faptul ca nu se poate determina foarte exact cum se ajunge la o asemenea constanta, pe care ar trebui sa o presupuna vorbirea „normala”. I. Coteanu a observat ca putem avea situatia paradoxala ca o propozitie / fraza / enunt poate fi standard, dar sa nu constituie nu neaparat un mesaj. Aceasta se explica prin aceea ca in limbajul standard s-au adunat fragmente neutre din alte diferite limbaje functionale, incercandu-se alcatuirea unei unitati functionale diferite. S-a ignorat faptul ca, in general, mesajele care se construiesc pe baza limbajului standard sau a altei variante functionale nu sunt neutre din punct de vedere stilistico-functional. In general, limbajul standard se identifica cu limbajul denotativ.

limbajul stiintific are avantajul de a fi denotativ, Limbajul stiintific produce mesaje, dar poate retine formule care unui nespecialist i se par foarte speciale: daca si numai daca; adesea parti de exprimare verbala sunt redate prin formule sau semne grafice; de asemenea, expresii din alte limbi circula cu mai mare frecventa decat in alte variante stilistice ale limbii. Aceste conditionari fac din limbajul stiintific un reper nesatisfacator in configurarea ierarhizarii stilistice.

         Elementele la care se raporteaza direct sau indirect toate variantele stilistice ale unei limbi se reunesc in diasistem: acesta contine elementele principale ce carac-terizeaza limbajul in uz, dar nu se identifica cu nici unul dintre materializarile limbii. Diasistemul este alcatuit dintr-o fonologie, o morfosintaxa, din tiparele / schemele principalelor constructii sintactice, dintr-un lexicon; el are capacitatea de a se concretiza in diferite variante stilistice. Diasistemul se concretizeaza in limbaje, iar acestea in mesaje.

        Limbajele se pot diversifica in grupul limbajelor cultivate si grupul limbajelor populare (care nu sunt graiurile si dialectele, variante geografice, pe orizontala, ale limbii). Limbajele cultivate au cel putin doua variante importante: limbajul artistic si cel nonartistic. La randul sau, limbajul cultivat artistic se poate imparti in proza, poezie etc., iar limbajul cultivat nonartistic in limbaj standard, familiar, juridic, ad-ministrativ, stiintific, publicistic. Subdiviziunile din limbajul cultivat artistic apar si in limbajul popular (unde nu exista un limbaj juridic sau unul stiintific); de asemenea, limbajul popular se realizeaza mai ales in varianta sa orala, spre deosebire de limbajul juridic sau de cel  administrativ, realizat mai ales in varianta scrisa.

Stilurile functionale (limbajul popular, limba literara standard, fiecare cu sub-diviziunile ei) se asaza intr-o organizare ierarhizata a limbii si se preteaza la o examinare de tip descriptiv. Fiecare dintre aceste stiluri vizeaza comunicarea in circumstante bine determinate. Stilul literaturii artistice sau stilul beletristic face parte dintre stilurile limbii literare, dar un examen sumar descopera imediat statutul par-ticularitatile care il opun celorlalte. Ratiunea pentru care  acesta se include printre celelalte stiluri este de ordin istoric: limba literaturii culte a contribuit, mai mult decat oricare alta varianta a uzajului la edificarea limbii literare nationale. Pentru spatiul romanesc, aceasta situatie este probata de contributia generatiei pasoptiste si a marilor clasici la definirea limbii romane literare. Dincolo de aceste considerente de ordin istoric, care justifica includerea, stilul beletristic se configureaza mai curand ca o exceptie.

Teme de control

1.       Care sunt parametrii liungvistici si extralingvistici care intervin in circum-scrierea faptului de stil?

2.       Definiti si exemplificati stilul colectiv si stilul individual.

3.       Comentati si exemplificati diferitele tipuri de norme care influenteaza comportamentul verbal individual si colectiv.

4.       Comentati trei definitii ale stilului; care sunt elementele comune, care sunt limitele explicative ale acestor definitii.

 









Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 2076
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site