Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


PIETROASELE - STUDIU ISTORIC PENTRU PUG

arheologie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Metoda biostratigrafiei
Sapaturile arheologice sistematice
Palinologia (arheopalinologia)
Metoda comparativa
Metoda studiului petrografic-mineralogic
Georadarul - GPR (Ground Penetrating Radar; Ground Probing Radar)
Sonda (foreza) areologica
COMPLEXUL ARHEOLOGIC ROMAN DE LA TIBISCUM
Metoda cronologiei glaciare („teoria lui Milankoviæ”)
Paleogeografia si geologia (notiuni de geologie, mineralogie, petrografie, mecanica rocilor)

TERMENI importanti pentru acest document

:

P I E T R O A S E L E

S T U D I U  I S T O R I C

P E N T R U

P U G

P I E T R O A S E L E

Studiu istoric

                        Cuprins

            Introducere.

            Localizare. Vecinatati.

Relief. Hidrografie. Clima. Flora. Fauna.           

            I. Atestare arheologico - documentara

                        I. 1. Atestare arheologica

                        I. 2. Atestare documentara

            II. Evolutie administrativa

            III. Evolutie istorica

III. 1. Populatia

                        III. 2. Viata economica – resurse, ocupatii

                        III. 3. Cai de comunicatie

                        III. 4. Invatamant

                        III. 5. Viata culturala

                        III. 6 Viata spirituala

            IV. Situatia actuala

            V. Perspective 

            VI. Anexe       

                        VI. 1. Amplasamentul siturilor arheologice si monumentelor istorice

                        VI. 2. Ilustratie foto - documentara


P I E T R O A S E L E

Studiu istoric

           

Introducere.

            Istrita – plai de legenda, axa si reper geo-istoric al unor momente importante din evolutia spre devenire a poporului roman. Marginita la vest de Valea Tohaneanca, la est de cursul mijlociu al Buzaului, la nord de apa Niscovului si la sud de Campia Gherghita, Istrita poarta pe spinarea sa pietroasa cinci comune, una mai vestita decat alta: Naeni, Breaza, Pietroasele, Merei si Vernesti, fiecare avand comori inestimabile de istorie, arheologie si legenda. Istrita insasi este legenda – tanara fata nesupusa niciodata de vreun cuceritor, fie scit, fie grec, fie roman, fie hun, fie tatar, fie turc, mistuita in piatra dealului cand nu mai avea alta  scapare, renascuta mereu, ca iubita, ca mama, ca doamna. Ca Doamna Neaga, apriga sotie a lui Mihnea al II-lea Turcitul, cea care, pentru ca fiicele ei sa nu fie necinstite de turci, a preferat sa le inece intr-o fantana din Grajdana, sat aflat si astazi la poala Istritei pe apa Niscovului, in preajma acelui loc ridicand apoi o splendida biserica, de a carei existenta da astazi marturie un fragment de zid din vechiul altar. Trista si dureroasa intamplare din care Doamna Neaga a invatat multe, chiar si cum sa scape de urmaritori potcovindu-si calul cu potcoavele intoarse invers.

            Piatra seaca a Istritei plange sase firisoare de apa – Prosca, Naianca, Matioana, Urgoaia / Pietroasa, Dara si surata lor mai mare, Sarata, cea care le aduna pe toate si le duce la intalnirea cu Ialomita. Curios lucru: Sarata este singurul curs de apa care strabate Campia Romana de la est spre vest.

            „Istrita fiind muntele cel mai inaintat in campie, permite ochiului a vedea, din varful sau, cea mai frumoasa panorama: la Nord, toate piscurile muntilor din judetele Prahova, Buzau, Ramnicu Sarat si Putna; la Sud, Balcanii, Dunarea, Braila, Galatii si Bucurestii; trebuie insa ca ochiul sa fie armat”, zice Basil Iorgulescu, profesorul director al Gimnaziului din Buzau in al sau Dictionar geografic, statistic, economic si istoric al Judetului Buzau[1],  premiat de Academia Romana. Pentru autorul Dictionarului: „Mai important insa e vederea sirurilor de movile, cari, plecand din poalele sale, ca niste raze, merg departe spre camp, trec Dunarea pe la Harsova si dau in Marea Neagra. Se poate dar deduce ca pe aici a fost drumul vechilor popoare: sciti, geti, daci si goti. In coastele sale a ascuns Athanaric pretiosul tezaur ”Closca cu Puii”. … Istrita, in fine, fiind situata la Nord - Vest, e barometrul sigur nu numai al orasului Buzau, dar al tuturor locuitorilor pana aproape de Dunare: „S-a imbrobodit Istrita, ploaia soseste imediat”.

            Pietroasele este cea mai vestita dintre cele cinci comune istritene. Faima ei este data, in primul rand, de trei valoroase descoperiri arheologice. In ordine cronologica acestea sunt: Tezaurul Closca cu puii de aur, descoperit in 1837[2], Castrul roman tarziu, cercetat de Al. Odobescu in 1866[3] si Cetatea dacica de la Gruiu Darii, cunoscuta inainte de 1892[4]. Faima locurilor este completata de alte doua comori: oamenii si vinul.

In coasta Istritei, sub poala dinspre apus a platoului Via Ardelenilor, pe marginea caruia in anii 1938 - 1939 a fost ridicata biserica Nasterea Maicii Domnului din Ochiu Boului, construita in intregime din piatra, in ziua de Buna vestire, 25 martie 1837, doi tarani, pietrari de ocazie, Stan Avram si Ion Lemnaru, socru si ginere, au descoperit cel mai mare, cel mai celebru si cel mai ravnit tezaur din Europa: vestita Closca cu puii de aur.

Locul in care fabulosul tezaur a stat ascuns mai bine de 1450 de ani, sub pleoapa de piatra a Istritei, se afla la numai un kilometru amonte, la deal cum zice pietrosanul, de castrul roman tarziu, formidabila fortificatie ridicata intre 324 - 330 (?) de imparatul–sfant Constantin cel Mare (306 - 337), cetate ale carei ruine, vazute cu uimire si cercetate cu interes pentru prima data de Alexandru Odobescu[5], innobileaza centrul satului Pietroasa.

Si la numai un kilometru si jumatate sub cetatea dacica de la Gruiu Darii, colt de piatra care a adapostit in tarana sa uimitoarele vestigii milenare ale misterioasei si bogatei vieti spirituale a stramosilor daci, traitori aici din secolul IV inainte de Christos pana dupa cucerirea Daciei de catre romani la inceputul secolului II dupa Christos (106).

Localizare. Vecinatati.

Comuna Pietroasele este asezata pe versantul sudic al Dealului Istrita, la 20 km vest de resedinta judetului. Pe Glob este asezata la 0260 34' longitudine estica si la 450 05' latitudine nordica, fiind plasata in al doilea fus orar. Dupa reorganizarea administrativ – teritoriala din 1968, cand s-a unit cu fosta comuna Saranga, comuna Pietroasele se invecineaza la nord si nord-est cu comuna Tisau, la est cu comuna Merei, la sud-est cu comuna Ulmeni, la sud cu comuna Movila Banului, la vest cu comunele Sahateni si Breaza.

Geografic, Pietroasele se afla in spatiul de contact si interferenta a doua mari provincii fizico-geografice: provincia central-europeana si provincia sud-europeana. Este zona in care padurile de fag din Europa Centrala se intalnesc cu stepele de graminee din Europa de Est, iar solurile brune de padure vin in contact cu cernoziomurile.[6]


Relief. Hidrografie. Clima. Flora. Fauna.

Varietatea formelor de relief, conditiile de clima si sol prielnice feluritelor culturi agricole, bogatia solului in paduri, pasuni, fanete si a subsolului in minereuri si materiale de constructie, o retea hidrografica deasa, numeroase drumuri care asigura legaturi lesnicioase cu vecinatatile imediate si mai departate constituie cadrul natural al zonei, propice dezvoltarii vietii sociale.

Relieful comunei este variat, elementul dominant fiind varful si creasta Dealului Istrita, cu subunitatea Dealul Caltestilor. Spre nord terenul coboara in panta accentuata din creasta Istritei spre Valea Niscovului, spre sud pantele sunt mai lente formand terase, vai si platouri propice asezarilor umane sau cultivarii plantelor. In zona de contact cu campia inclinarea terenului se reduce mult, aici dezvoltandu-se intinse tarlale ocupate cu plantatii de vita de vie sau variate culturi agricole.

Reteaua hidrografica a comunei este formata din doua paraie mai importante. Primul este Urgoaia – Pietroasa, care isi are originea in izvorul lui Carpen de sub creasta Istritei, curge mai intai spre sud-est prin islazul comunal, intra in latura de vest a padurii unde isi sporeste debitul cu apele izvorasului din Poiana Ochiul Boului, taie coasta dealului pe sub fostul catun Urgoaia - de la care i se trage numele pana la intrarea in satul Pietroasa de Jos, in aval de podul de la piata se uneste cu torentul Pietroasa, care se naste pe panta sudica a Dealului Alexandru si traverseaza satul Pietroasa de Sus – de la care isi ia numele pe care il poarta de aici inainte, primeste pe dreapta, mai jos de sectorul administrativ al Statiunii, garla Matioana, apoi strabate campia spre sud-vest pana aproape de satul Movila Banului, unde se varsa in paraul Sarata. Cel de al doilea este paraul Dara, care izvoraste in padure cam la un kilometru mai sus de cetatea Gruiu Darii, fierastruieste creasta dealului intre Grui / Istrita si Dealul Caltestilor, formand adevarate chei, apoi traverseaza satul al carui nume il poarta, in aval taie o albie ingusta si adanca despartind Saranga in doua, primeste pe stanga torentul Valea Putului, care coboara abrupt de sub creasta Dealului Caltestilor, iar dupa un kilometru de curs domol se varsa in Sarata, la vest de satul Ulmeni.

Intre cele doua paraie, pantele dealului sunt amprentate de doua torente: unul, Vajaitoarea, se naste din bogatul izvor de sub Camalin, catunul Pe Vale, curge spre sud-est, taie un segment din satul Pietroasa de Jos la est de therme si se pierde intre vii, la sud de sat; cand primeste cantitati mai mari de ape pluviale ajunge pana la Soseaua Nationala si in catunul Baltareti din satul Clondiru de Jos; numele si-l trage de la zgomotul pe care il face datorita pantei accentuate pe care o strabate; celalalt, Cazaca, se formeaza sub fostul catun Pilesti, desparte Pietroasa de Jos de Clondiru de Sus si se pierde in camp la vest de Saranga. Satul Clondiru de Sus este traversat de mai multe torente cu activitate doar in timpul ploilor sau primavara cand se topesc zapezile, cum este garla Cotoaica, din marginea de est a satului de la biserica pe la invatatorul Serban Ciobanu, pe la Nicu Ivascu, pe la Nicolae Caloian dupa care se pierde intre viile de la sud de sat.

Pe de o parte, regimul hidrografic al comunei este influentat de cantitatea precipitatiilor, fapt care determina caracterul torential al vailor, stramte cu pereti abrupti, iar pe de alta parte, de apele freatice. Principalele izvoare de pe teritoriul comunei isi au originea in apele pluviale infiltrate in sol la mari distante, in zona muntilor Buzaului, Siriu - Penteleu, ape care, dupa ce „aluneca” pe un strat de argile scufundat la adancime, izbucnesc la suprafata la nivelul crestelor dealurilor Istrita, Caltesti, Ciuhoiu, unde apar Fantana lui Carpen, izvorul Darii, izvorul Saratei si izvorul Ciuhoiu, acesta avand debitul cel mai bogat; parte din apele freatice, alunecand pe alte strate de argila, se infiltreaza spre vale si formeaza panza freatica exploatata de locuitorii satelor de pe panta sudica a dealurilor prin izvoare captate cum sunt cele de la Pirciu sub Udroiesti, sau cel de la Tanasescu de sub Camalin, ori prin puturi sapate sau forate, tot mai numeroase in ultimele decenii.

In vechime, pana in prima epoca a fierului, Hallstatt carpato-dunarean (1150 – 450 / 400 i. Chr.), paraul Urgoaia curgea pe un alt traseu: dupa iesirea dintre buzele dealurilor care inchid Valea Bazinului deasupra satului se indrepta usor spre est taind actualul sat imediat la est de castru, printre gospodariile Alexandru Georgescu si Carutasu, cobora prin sectorul zootehnic al fostei c. a. p. si iesea in camp la est de soseaua spre Clondiru de Jos, unde se mai vede si astazi talvegul vaii, mult aplatizat. In diferite perioade, in functie de cresterea debitului dupa precipitatii mai abundente, si-a mutat cursul uneori mai spre rasarit, alteori mai spre apus, pe sub actualul castru. Este posibil ca, in acea vreme, paraul Urgoaia sa se fi varsat direct in Sarata, undeva pe teritoriul actualului sat Clondiru de Jos.

Clima blanda, de tip temperat - continental, cu efecte de foehn, frecvente inversiuni de temperatura si transferuri de mase de aer, cu  predominarea vanturilor din nord, est si sud-vest, cu precipitatii multianuale intre 500 si 850 / 900 mm, cu peste 220 de zile insorite pe an, este propice activitatii umane de orice fel si cultivarii vitei de vie in special. Vantul de sud-vest, numit la noi „Saracila” sau „Traista-n bat”, aduce, de regula, aer cald dinspre nordul Africii, ridica temperatura in stratele inalte, creste capacitatea de retentie a atmosferei si reduce precipitatiile in orice anotimp. De regula, la cateva zile dupa ce se opreste „Saracila”, numit in Peninsula Balcanica „Zefir”, incepe sa bata „Crivatul” dinspre nord, nord-est sau est; desi vine de peste intinderea continentala Eurasia, uscata, acesta scade temperatura aerului si reduce capacitatea de retentie a atmosferei, ceea ce provoaca aparitia precipitatiilor in orice anotimp. Singurul vant care aduce sigur si direct precipitatii este „Austrul”, care bate dinspre nord-vest, peste Europa de Vest si Centrala, purtand umiditate de la Oceanul Atlantic si, atunci cand are suficienta forta si reuseste sa treaca muntii, isi scutura „podoaba” peste zona noastra, fiind asteptat pana departe in campie, unde aparitia lui este semnalata de „imbrobodirea” cu nori a varfului Istritei.

Flora este caracteristica zonei de silvostepa, aici speciile lemnoase se intrepatrund cu arborete si cu vegetatia ierboasa. Creasta Istritei si panta nordica a dealului sunt ocupate de padurea de foioase - fag, stejar, paltin, carpen, frasin, tei, ulm, salcam, plop, salcie, mar si par paduret, cires salbatic etc. In ultimele cinci decenii pe pantele sudice ale dealului au fost plantate palcuri de conifere, care se pare ca s-au adaptat, ramane de vazut cate generatii vor rezista. Dintre arborete se intalnesc murul de padure, murul de arie, cornul, alunul, gherghinul, macesul, sangerul, macrisul, porumbarul, curpenul, lemnul cainesc. Vegetatia ierboasa este formata din graminee, colilie, paius, pir, coada calului, musetel, izma, sunatoare, coada soricelului, pelin, bebenel, bujor, papadie, laptele cucului, matraguna, cucuta, crin de padure, sangele voinicului, patlagina, mac, iedera, podbal, nalba, branduse, albastrele, galbenele, scaeti, por, veriga etc.

            Fauna este formata din: carnivore – lupul, rasul, vulpea, dihorul, nevastuica, viezurele; rozatoare – iepurele, popandaul, soarecele de camp, soarecele de curte, harciogul; insectivore - cartita, ariciul; omnivore – mistretul; ierbivore – caprioara, cerbul; pasari autohtone sau migratoare – vrabia, ciocarlia, prepelita, potarnichea, fazanul, cioara, griva, eretele, soimul, uliul, pajura, gugustiucul, cotofana, mierla, bufnita, gaita, cucul, privighetoarea, sturzul, ciocanitoarea, prigoarea, sticletele, ciocarlanul, bot-gros, pitpalacul, randunica; reptile si arahnide – sarpele verde, sarpele de casa, sarpele de alun, vipera de piatra, scorpionul; batracieni - brotacul, broasca raioasa, broasca verde, broasca testoasa; o gama variata de gandaci, fluturi, muste, furnici. In gospodarii se cresc animale si pasari domestice – cabaline, bovine, ovine, caprine, suine, canine, feline, gaini, rate, curci, gaste, bibilici, porumbei, pauni.

            I. 1. Atestare arheologica

De la Fantana lui Carpen, Fantana Stiubeu cum se numea in urma cu 150 de ani, izvor ce se iteste chiar sub varful Istritei, pana in buza campiei tot locul musteste de istorie. Sub aspect geografico - istoric, zona se structureaza in fasii care incep in creasta dealului si coboara in campie pana spre paraul Sarata. Spre nord, unde padurea satului coboara pana in apa Niscovului, nu sunt cunoscute vestigii arheologice sau istorice.

Pe Coasta Alexandru, Lisandru in vremea lui Al. Odobescu[7], care se inalta in ceafa satului Pietroasa de Sus si urca pana in creasta Istritei, in punctele La Tapu, pe drumul lui Carnu - Puche, la Putul lui Puche, in viile Frunzescu, la Putul Giuroiu, aflat cateva sute de metri vest de fostul sat Urgoaia, la Fantana lui Carpen, la Punctul Geo amenajat dupa cutremurul din 4 martie 1977 la 100 de metri sub varful Istritei, apoi mai spre est in Valea Lupului, in Dogaru, pe Coasta Rusului, mai jos in Poiana Crudului, la Pirciu, in Valea Bazinului, din nou spre est La Sapte Frati, pe drumul padurii sub Sapte Frati, la Despan, in centrul satului Ochiu Boului la Ion Cojocaru zis Covrigaru si la  Victor Cojocaru, in Via Ardelenilor, in Cimitir, intre Biserica si Scoala din sat, mai jos la Ion Grapa si Gicu Dimuleasa, si mai spre est in Gruiu Darii, pe terasele de la poalele acestuia, in Pilesti, la Nedelcu, pe Camalin, la Sandu Zarioiu si Tache Serbu, pe Banie, si mai spre est pe creasta Dealului Caltesti, in marginea de vest a catunului Caltesti, la sud de satul Dara pe stanga si pe dreapta paraului omonim, in Clondiru de Sus la Nicu Ivascu si vecinii, la sud de acest sat in dreptul curtii lui Glej, mai jos la Teisanu sub confluenta paraului Dara cu Sarata, in vatra satului Pietroasa de Jos, apoi la sud de sat de la Gheorghe Stoian si Sandica Petre spre fanaria fostei c a p si pana la drumul morii, spre est la Caramidarie, spre vest la confluenta paraului Urgoaia cu Matioana in sectorul administrativ al Statiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Pietroasa, spre sud la Putul lui Mihaila unde canalul Campia Buzaului intersecteaza soseaua spre Clondiru de Jos, sunt locurile in care civilizatii succesive, din epoca pietrei pana in Evul Mediu Dezvoltat si pana in zilele de astazi si-au risipit vestigiile: unelte si ustensile din piatra, silex, os, lut, bronz sau fier, vase din lut ars - cele neolitice decorate in doua–trei culori, obiecte si statuete in miniatura, fusaiole si greutati pentru razboiul de tesut, podoabe si accesorii vestimentare, arme din piatra, bronz sau fier, creuzete pentru topit si turnat metale pretioase, monede, vetre de foc, cuptoare din lut sau cuptoare - pietrar, locuinte ingropate sau de suprafata, altare si locuri de cult, morminte, incinta sacra de la Gruiu Darii etc. etc. etc.

Pe Gruiu Darii (cod LMI 2004: Bz-I-m-B-02261.05), pe Dealul Caltestilor (omis din lista, propus BZ-I-m-B-02262.29), pe Camalin la Draghici (Bz-I-m-B-02262.10), la Daranga (Bz-I-m-B-02262.11), sub platoul Camalinului spre sud-est, pe drumul lui Puche (Bz-I-m-B-02265.22; 23), la Putul lui Carnu – Puche (Bz-I-m-B-02265.05), la Putul Giuroiu (Bz-I-m-B-02265.10; 11; 12), in Via Frunzescu (Bz-I.m-B-02265.16), la sud de sat de la Sandica Petre la fanaria fostei c. a. p. si pana la drumul morii (omis din lista, propus BZ-I-m-B-02265.29), la Putul lui Mihaila (omis din lista, propus BZ-I-m-B-02265.31) purtatorii culturilor neolitice cu ceramica pictata, dezvoltate in spatiul carpato - dunareano – pontic in ultima parte a epocii pietrei, au nemurit in lut ars colorat / vopsit adevarate comori de arta, concretizand in forme si culori armoniile unui dialog tehnologic – artistic peste timp si peste spatiu cu contemporanii lor, maestrii ceramicii pictate din Orientul Apropiat – Mesopomia si Egiptul antic. Pe ceafa Camalinului, in via lui Draghici (Bz-I-m-B-02262.10; 11), plugul scoate la lumina: unelte din silex si piatra cioplita sau migalos slefuita - gratoare, lame, varfuri de sageti, dalti, daltite, toporase, razuitoare; vase si ustensile din lut ars colorat - borcane, boluri, cupe, castroane, strachini, linguri, polonice, fusaiole, greutati pentru razboiul de tesut, suporti cilindrici sau in forma de mosor; ustensile din os - spatule, gravoare; rasnite si frecatoare din piatra; vase si obiecte miniaturizate – teicute, boluri, lingurite, figurine antropomorfe si zoomorfe etc. Pe Gruiu Darii (Bz-I-m-B-02261.05), cel mai vechi nivel de locuire dateaza din perioada finala a neoliticului, cu elemente specifice nord–estului Munteniei, unde se dezvolta aspectul cultural Aldeni II, imbogatit cu interferente Cucuteni final dinspre Moldova si Cernavoda I dinspre Dobrogea, reprezentate de ceramica pictata in retea[8]. Asemenea celor de pe Camalin si din Gruiu Darii, toate comunitatile care au trait la poalele Istritei in neoliticul tarziu si final au incredintat pamantului care i-a hranit o zestre bogata, variata, interesanta, colorata, plina de energii benefice, incitanta si fascinanta. Cu mijloace simple - eram tentat sa spun primitive, dar rezultatele muncii lor ma obliga sa fiu mai atent cu cuvintele, obtineau lucruri care uimesc si astazi prin precizie si frumusete: cine este acum in stare sa ciopleasca un varf de sageata din silexul dur? prin maiestria tehnica si artistica greu de egalat – oare mai sta cineva in vremea noastra sa faca un polonic din lut vopsit in dungi cu galben, brun si alb? prin claritatea sugestiei si prin fiorul ce te patrunde privind statuetele din lut ce redau atat de simplu si precis barbatul sau femeia, oaia, vaca sau zeita. Era o lume mirifica in care fiecare – de la copil la razboinicul ager si pana la batranul intelept (de la al cu tata-n gura pin’ la al cu barba sura, zice o vorba din batrani) – isi cunostea locul si rostul in satul sau, stia ce datoreaza si facea ce se pricepea mai bine pentru comunitatea in care vietuia, contribuind fiecare in parte si toti impreuna la bunastarea si propasirea lui si a alor sai, la nemurirea lumii in care traiau.

   

            Pe Dealul Caltestilor spre Ciuhoiu (omis din lista, propus BZ-I-m-B-02262.30), Nicu Franguloiu si Neculai Musca  au gasit, in anii 1974 – 1976, morminte in ciste (sapate in piatra), in fiecare cavitate acoperita cu o lespede de calcar fiind depuse mai multe schelete chircite[9]. Dintr-un asemenea mormant Franguloiu avea un toporas din granit cenusiu – negru modelat in forma specifica culturii Monteoru. Pe Coasta Lupului (omis din lista, propus BZ-I-m-B-02262.23) si pe islaz In Dogaru (Bz-I-m-B-02262.21; 22) circa 1 km nord – vest de satul Pietroasa Mica, au fost identificate o asezare si un cimitir de la inceputul fazei tarzii a epocii bronzului. Din cimitir au fost cercetate 64 de morminte, majoritatea de inhumatie (doua erau de incinerati in urna), cu scheletele, de regula, chircite pe stanga sau pe dreapta, orientate predominant cu capul spre nord – vest, avand in inventar cesti cu o toarta suprainaltata, cesti mari cu toarta sub margine, vase de ofranda = urne cu gatul in forma de palnie, corpul tronconic si fundul ascutit, cu apucatori tubulare pe partea inferioara a corpului, pixide (vase globulare cu capac), obiecte de bronz – bratari, coliere, inele de bucla, butoni discoidali perforati, pandantive semilunare -, margele de chihlimbar, un fragment de pumnal din bronz, resturi de ofrande – oase de porc, de bovine sau de ovicaprine. Unele morminte aveau bolovani pusi in groapa, altele aveau groapa imprejmuita pe nivelul de calcare (de la care se sapa groapa) cu pietre de diferite dimensiuni (ringuri). In vecinatatea mormintelor se aflau doua gropi putin adanci in care s-au gasit bucati mari de chirpic, cioburi, carbune, cenusa, rasnite sparte, datand din fazele tarzii ale culturii Monteoru, dovezi ale unor practici specifice ceremoniilor funerare[10]. Pe Gruiu Darii (Bz-I-m-B-02261.04) au fost descoperite mai multe nivele de locuire apartinand fazelor finale ale culturii Monteoru. In Pilesti (Bz-I-m-B-02262.23) au fost recoltate fragmente ceramice specifice culturii Monteoru; in Poiana Crudului (Bz-I-m-B-02262.15), langa locul tezaurului, au fost cercetate vestigiile unei asezari monteorene din care au fost recoltate cesti globulare cu o toarta sau cu doua toarte trase din buza, vase cu corpul cilindric, unelte din silex, piatra sau os etc.; asezarea se intindea pana pe malul stang al torentului Urgoaia. Pe Camalin, in via lui Draghici (Bz-I-m-B-02262.08; 09), au fost recoltate fragmente ceramice din cesti cu o toarta si din vase globulare, lame si razuitoare din silex, daltite din piatra slefuita, un fragment de topor din granit slefuit, toate provenind dintr-o asezare a creatorilor culturii Monteoru, cea mai avansata cultura din civilizatia bronzului in acest spatiu. Vestigii ale epocii bronzului se gasesc si la V - SV de fostul catun Urgoaia (Bz-I-m-B-02265.26; 27) si Pe drumul lui Puche (Bz-I-m-B-02265.21), la iesirea din Pietroasa de Sus spre Dealul Alexandru.

            Pe piscul stramt de la Coasta Rusului (Bz-I-m-B-02262.19) au fost descoperite obiecte din ceramica – tigaita cu umbo, fragmente de castroane de culoare neagra lustruite, cu buza invazata canelata, decorate cu triunghiuri imprimate cu snurul rasucit, fragmente din vase tronconice cu apucatori semicirculare sub ecuator, specifice etapei finale a culturii Basarabi (sec. 8 – inceputul sec. 6 i. Chr.), din prima epoca a fierului Hallstatt. Pe drumul padurii (Bz-I-m-B-02262.20) sub platoul La Sapte Frati ploile din primavara anului 1974 au scos la iveala un mormant de inhumatie din inventarul caruia au fost recuperate doua bratari din bronz, una cu corpul masiv si cu capetele libere plate, cealalta din sarma de bronz patrata in sectiune cu capetele despicate intoarse in doua verigi inchise, ambele specifice etapei finale a culturii Basarabi. Pe izlaz In Dogaru (Bz-I-m-B-02262.20) a fost cercetata o groapa in care era depus un schelet de ovicaprina langa care se aflau vase atribuite fazei finale a culturii Basarabi. In Valea Bazinului (omis din lista, propus Bz-I-m-B-02265.28) au fost recoltate fragmente ceramice din prima epoca a fierului Hallstatt. In vatra satului Pietroasa de Jos la Scoala Generala nr. 2 (Bz-I-m-B-02263.04) au fost cercetate doua locuinte ingropate, una de forma rectangulara, cealalta in forma de para, cu partea ingusta orientata spre nord unde era amenajata intrarea; ambele aveau podeaua simpla amenajata prin batatorire. In umplutura se aflau oase de animale si pasari, carbuni, pietre, unele trecute prin foc, numeroase fragmente ceramice lucrate la mana din pasta aspra, de culoare caramiziu – maronie la exterior, cu miezul negru, unele decorate cu caneluri oblice sau cu linii incizate; intre acestea erau fragmente de buze de vas evazate, o toarta groasa cu profil neregulat trasa din buza, un buton de capac. La partea superioara a gropii fiecarei locuinte, pe toata suprafata, erau pietre de dimensiuni mici si medii, care fixau, probabil, acoperisul amenajat din tulpini de plante.

In marginea de sud a satului Clondiru de Sus (Bz-I-m-B-02216.02) la est de Garla Cazacii, in punctul Fundu Cazacii in dreptul casei lui Glej, a fost descoperit un mic depozit de obiecte din bronz din care a fost recuperat un varf de sulita specific primei epoci a fierului, Hallstatt.

            Pe Gruiul Darii (Bz-I-m-B-02261.03), unde strajuieste departarile singura cetate dacica cu zid de piatra din Curbura Carpatilor, pe terasele de sub Grui (propus BZ-I-m-B-02261.06), la Fantana lui Carpen[11] (Bz-I-m-B-02265.24; 25), la Putul lui Giuroiu (Bz-I-m-B-02265.09), intre Scoala si Biserica din Pietroasa Mica (Bz-I-m-B-02262.06; 07), in Via Nedelcu (Bz-I-m-B-02262.18; 17), Pe drumul lui Puche (Bz-I-m-B-02265.19), in Via Frunzescu (Bz-I-m-B-02265,15), la Putul lui Carnu – Puche (Bz-I-m-B-02265.04), in Valea Bazinului (Bz-I-m-B-02265, omis), la Nicusor Serpoianu (Bz-I-m-A-02263.01), azi Gradinita, cei mai vechi stramosi ai nostri cunoscuti de istorie, geto-dacii, ne-au lasat mostenire de pret vestigiile unei civilizatii foarte avansate, creata de o societate evoluata si viguroasa, capabila sa infrunte cea mai mare putere a vremii – Imperiul roman. O civilizatie in care viata spirituala ocupa un loc de frunte, atat de important incat creatorii ei au simtit nevoia sa consacre toata cetatea din Gruiu Darii practicilor rituale.

            Primele informatii despre cetatea de la Gruiu Darii, Pietroasa Mica, in literatura stiintifica romaneasca apar la Basil Iorgulescu, in celebrul sau Dictionar, unde mentioneaza existenta unui „platou in C. Saranga, c. Clondiru, acoperit de vii, faneata si izlaz; are o cariera de piatra. Tot pe acest platou se vad ruinele unei vechi cetati numita Negru Voda”[12]. Cea mai veche mentionare a cetatii se afla intr-o scrisoare trimisa in decembrie 1847 de Antoine Kurz din Brasov lui Joseph Arneth, custodele Cabinetului de Antichitati din Viena, in care semnaleaza prezenta unei fortificatii in satul Pietroasa de Jos [castrul] si a unei cetati in deal [cetatea dacica de la Gruiu Darii][13], fara alte precizari. In anul 1940 prof. univ. dr. Ion Nestor mentioneaza Gruiu Darii ca asezare intarita geto-dacica. In anul 1970, la solicitarea lui Victor Teodorescu, arheolog sef de sectie la Muzeul de Istorie si Arheologie al Judetului Prahova, Ploiesti, unde lucram atunci, am executat in coltul de nord - est al cetatii un sondaj restrans, 1,00 x 0,50 m, recoltand o importanta cantitate de fragmente ceramice, doua fusaiole, o cute din gresie, o scoaba si cateva cuie din fier, o sarma din bronz si o moneda histriana cu efigia lui Ianus. Toate materialele au fost preluate de Victor Teodorescu si au ramas la muzeul din Ploiesti. In anul 1999, in timpul unei deplasari pe cetatea din Grui impreuna cu prof. univ. dr. Mihalache Brudiu, de la Facultatea de Istorie, Filologie si Teologie a Universitatii Dunarea de Jos - Galati, am gasit o statueta antropomorfa din lut cazuta din peretele sectiunii care a taiat zidul de incinta.

Anul 1974 marcheaza inceputul unei noi etape in evolutia sitului de la Gruiu Darii: Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti a deschis aici un Santier Scoala pentru studentii sai. Sustinut de Muzeul Judetean Buzau si de Statiunea de Cercetari Viti - Vinicole Pietroasa, santierul, care avea ca obiectiv cercetarea cetatii de la Gruiu Darii, era coordonat de prof. univ. dr. Florenta Preda si conf. univ. Vasile Dupoi. Cu mici intreruperi - 1981, 1986, 1988, santierul a functionat pana in anul 1989, practica efectuata aici contribuind la formarea multora dintre viitorii arheologi care lucreaza astazi in institutii de profil.

            Dupa o intrerupere de 11 ani, intre 1999 - 2000, santierul Gruiu Darii si-a reluat activitatea in anul 2001 sub patronajul Muzeului Judetean Buzau, fiind coordonat de prof. univ. dr. Vasile Dupoi, de la Universitatea Bucuresti si dr. Valeriu Sarbu, sef de sectie la Muzeul Dunarii, Braila. Din actualul colectiv de cercetare fac parte drd. Sebastian Matei, Daniel Costache - Bolocan, ambii de la Muzeul judetean Buzau si drd. Dan Stefan de la Universitatea Bucuresti.

            Cercetarile din ultimii doi ani au dus la confirmarea ipotezei deja formulate conform careia locuirile din epoca  pietrei, epoca bronzului si din Latèn-ul geto - dacic de pe platoul Gruiu Darii s-au extins si pe terasele de la poalele cetatii coborand pana in vatra actuala a satului Ochiu Boului / Pietroasa Mica.

            Locuirea dacica din Grui a inceput candva in secolul IV i. Chr si a durat pana dupa cucerirea Daciei de catre romani la inceputul secolului II d. Chr.[14] Aparata natural dinspre sud si est, cetatea dacica a fost fortificata, se pare, in secolul I i. Chr., cu un zid gros de 2 m pe laturile de vest si nord[15], ceva mai expuse datorita pantei mai usoare a terenului. In epoca dacica, dupa ce a fost folosita un timp ca asezare, cetatea a devenit centru de cult, frecventat, foarte probabil, de locuitorii multor asezari din zona. In aceasta vreme sunt amplasate pe platoul cetatii numeroase complexe cu caracter ritual, amenajate sub forma unor movilite-ringuri cu depuneri succesive constand dintr-o mare aglomerare de materiale arheologice. Vasele ceramice autohtone lucrate la roata – ceasca, castronul, fructiera, pithoi – vase de provizii mari sau mijlocii[16], ceramica de import – amfore, boluri, cupe, kantharoi provenind din centre grecesti si romane, obiectele din lut lucrate la mana – borcane, catui, fusaiole, greutati pentru razboiul de tesut, figurine antropomorfe si zoomorfe, unelte, arme, podoabe, piese de harnasament confectionate din fier, bronz sau argint, monede locale si straine, rasnite, arcere, ghiulele de catapulte, perle din sticla colorata[17] au fost depuse din belsug in ringuri, impreuna cu numeroase fragmente, unele de mari dimensiuni, de chirpic din pereti de locuinte incendiate; de asemenea, frecvent au fost amenajate pe loc sau aduse si depuse vetre[18] folosite in cadru ceremoniilor de cult carora le erau dedicate aceste amenajari.      

            Dupa cucerirea Daciei de catre romani in anul 106 d. Chr., dacii liberi isi duc traiul, in secolele II – III, in diferite puncte, lasand urme pe platoul La Nedelcu (Bz-I-m-B-02262.17), circa 300 m est de scoala din Ochiu Boului, sau la sud de castru, in curtea preotului Nicusor Serpoianu (Bz-I-m-B-02263.01), azi Gradinita de copii. Din asezarea dacilor liberi de la Nedelcu (este posibil ca in zona sa existe si o necropola contemporana) provine partea superioara a unei amfore carpice, cenusie, lucrata la roata. La Nicusor Serpoianu au fost cercetate doua complexe arheologice, un bordei si o groapa, in care s-au gasit fragmente ceramice de culoare cenusie si galben-caramizie fina, unele lucrate la mana altele la roata, provenind din borcane cu peretii grosi, cu gura putin evazata si fatetata, decorate cu brau alveolat si din alte vase specifice culturii carpice din secolele II - III d. Chr[19].

            Aceasta evolutie, permanent ascendenta, atinge un prim apogeu in secolul IV dupa Christos, cand, in jurul anului 328 (324 – 330), este construit aci, la Pietroasa, castrul lui Constantin cel Mare (306 - 337), o fortificatie inexpugnabila in acea vreme, cu dimensiuni impresionante, 156 x 134 m, si ziduri groase de trei metri inalte de sapte – opt metri, fiind absolut imposibil de cucerit de catre hoardele barbare cu mijloacele de care dispuneau atunci.

            Primul care culege si consemneaza informatii despre castrul roman tarziu de la Pietroasele (Bz-I-m-A-02263.02) este Al. I. Odobescu in anul 1866, cand s-a deplasat in localitate[20] pe urma marelui tezaur Closca cu puii de aur. Cu aceasta ocazie, prestigiosul savant a facut primele si singurelor sondaje arheologice pe care le-a executat vreodata in teren, stiut fiind ca el a fost mare arheolog de cabinet[21]. Prin aceste sondaje, Odobescu, surprins sa descopere ruinele unei fortificatii romane care se vedeau atunci circa un metru si jumatate deasupra solului, a recuperat primele materiale arheologice din castrul de sub Dealul Istrita, cu scopul declarat de a le prezenta impreuna cu marele tezaur Closca cu puii de aur la Expozitia Universala ce se organiza in anul urmator la Paris. Dupa propria marturisire, consemnata in capitolul II al volumului III din monumentala sa lucrare dedicata Tezaurului de la Pietroasa[22], unde apar primele informatii despre dimensiunile castrului, inaltimea pastrata a zidurilor, tehnica de constructie, materialele folosite, densitatea si amplasamentul gospodariilor si amenajarilor existente atunci pe suprafata fortificatiei etc., Odobescu a practicat sondaje in patru puncte ale acesteia: a. in coltul de nord-est[23] (azi gospodaria urmasilor lui Alexandru Georgescu); b. pe zidul de sud, in dreapta intrarii principale, cum o numeste el (azi gospodaria familiei Chelaru[24]); c. aproximativ in centrul incintei[25] (cam in gospodaria urmasilor lui Lica Barbulescu al lu’ Mataru) si d. la intersectia a doua drumuri care strabat castrul de la sud la nord si de la est la vest (azi gospodaria Gheorghe Onutoiu)[26]. Conform acestor sondaje, in coltul de NE ar fi existat fundatiile unui turn de colt rotund[27]. In sectiunile executate, Odobescu a descoperit „amestecate cu multa cenusa, pietre de constructie, caramizi, vase din lut grosiere, fragmente de butelii din sticla, vase, arme si bucati de metal, doi piepteni mici si o dalta din os, numeroase rasnite din piatra, multe oase de animale domestice, cateva bucati de lemn putrezit si, in fine, o mica moneda de bronz cu efigie imperiala”, post-constantiniana, nedescifrata deoarece era foarte alterata. „Fara nici o indoiala aici a existat o mica fortareata, un post avansat, un castellum, de unde puteau fi urmarite miscarile inamicului in campie. Nu este nimic surprinzator ca acest castel, ale carui resturi atesta o distrugere violenta, a trecut succesiv de la romani la goti si ca a apartinut, in aceste momente de agitatie (provocata de impactul loviturii data de huni in anul 375 neamurilor gotice – ostrogoti si vizigoti -, alanilor si sarmatilor care traiau la nord de Marea Neagra), unei bande aventuroase de sarmati, pe care Athanaric a trebuit sa-i izgoneasca pentru a se putea stabili in acest refugiu sprijinit de munti”[28]. (Traducerea textului E. M. C.). Obiectele arheologice descoperite de Odobescu in aceste sondaje au fost expuse impreuna cu marele tezaur de la Pietroasele in Expozitia Universala de la Paris in anul 1867, expozitie la care Romania a avut unul din cele mai interesante pavilioane, Closca cu puii de aur starnind un imens interes[29].  Nu stim unde au ajuns dupa expozitie si ce s-a intamplat cu obiectele descoperite in 1866. La vremea respectiva ruinele zidurilor castrului se vedeau inca pe inaltime de circa 1,50 m, in ciuda faptului ca in anii 1836 – 1838 fusesera intens exploatate de taranii care extrageau si carau piatra pentru construirea Seminarului Episcopiei[30], pentru refacerea podului peste Calnau[31] (primul pod de piatra din Tara Romaneasca, construit in 1831 si luat de ape in 1835[32]) si pentru edificarea cheiurilor portului Brailei. Materialele arheologice si informatiile culese i-au permis lui Odobescu sa dateze fortificatia de la Pietroasele in secolul IV d. Chr.

            In anii ’50 ai secolului XX un grup de membri ai Comisiei pentru Studierea Istoriei Poporului Roman a Academiei Romaniei, sub conducerea prof. univ. dr. Ion Nestor[33], a facut o deplasare la Pietroasele pentru a constata stadiul in care se aflau ruinele fortificatiei romane de aici la acel moment si pentru a incerca o datare. In 1952 membrii colectivului Santierului Arheologic Poiana – Tecuci au facut o excursie de studii la Pietroasele, sub conducerea prof. univ. dr. Radu Vulpe, ocazie cu care profesorul concluziona ca „mortarul amestecat cu caramida pisata si ceramica culeasa de la suprafata terenului prezinta caractere romane tarzii, poate din sec. IV e. n.”[34], confirmand datarea lui Odobescu. Osciland intre atribuirea castrului imparatului Traian, in 1958, sau epocii constantiniene, in 1968, Dumitru Tudor opteaza in final pentru epoca lui Constantin cel Mare: „castrul roman de la Pietroasele, dupa tehnica zidariei si monedele (sec. al IV-lea) descoperite in el, apartine tot epocii constantiniene”[35]. Pentru aceeasi datare optase, un an mai inainte, si Ecaterina Dunareanu – Vulpe[36].  

            In august 1973 un colectiv de arheologi condus de dr. Gheorghe Diaconu, cercetator stiintific si director adjunct al Institutului de Arheologie „Vasile Parvan” Bucuresti, a deschis Santierul Arheologic Pietroasele. Santierul era patronat stiintific de un grup de academicieni condus de prof. univ. dr. Ion Nestor[37]. Din colectivul santierului impreuna cu dr. Gheorghe Diaconu faceau parte Eugen – Marius Constantinescu si Vasile Drambocianu de la Muzeul Judetean Buzau, Magda Tzony si Ioana Bogdan – Cataniciu de la Institutul de Arheologie Bucuresti. In anii care au urmat, pentru o perioada, din colectiv au facut parte Radu Harhoiu, cercetator stiintific si Monica Margineanu Carstoiu, arhitecta, ambii de la Institutul de Arheologie Bucuresti, iar intre 1986 - 1989 la lucrari a participat Bogdan Filipescu, arheolog la Muzeul Judetean Ilfov.

In primii ani de activitate a santierului cercetarile s-au desfasurat pe teritoriul castrului in trei sectoare: Sectorul A = coltul de sud – vest, in curtea primariei si alaturi la Victoria Petrescu; Sectorul B = coltul de sud – est, pe un teren al primariei care apartinuse preotului Constantin Francu si in curtea Mariei Potec[38]; Sectorul C = coltul de nord – vest, pe ulita din spatele gospodariei lui Grigore Enache zis Gogu Tesatoru si in curtea casei vechi a sotiei lui, Aurelia Enache, fiica lui Gheorghe Constantinescu, urmasul proprietarului gospodariei amplasata chiar pe coltul de nord – vest al castrului[39]. Cercetarile din cele trei sectoare au scos la lumina portiuni din zidurile castrului, inclusiv coltul de nord – vest al acestuia, unde nu exista turn, doua fragmente din zidul de sud - una intre cladirea primariei si sosea, cealalta spre coltul de sud – est, in fata Caminului Cultural si a Magazinului Universal, care, restaurate, astazi sunt vizitabile. Prin aceste cercetari au fost descoperite locuinte si anexe aliniate in apropierea sau adosate zidurilor,din care a fost recoltat un bogat si variat inventar arheologic: vase din ceramica lucrate la roata intregibile, obiecte din ceramica – fusaiole, greutati pentru razboiul de tesut, creuzete pentru topit si turnat metale pretioase si semipretioase, un fragment de opait smaltuit, unelte si ustensile din os, fier si bronz, podoabe, accesorii vestimentare, rasnite, cute de ascutit, monede romane, una emisa de Valens in anul 375 etc. Au fost precizate stratigrafia interna si externa a fortificatiei – fazele de locuire, relatiile dintre fortificatie si celelalte obiective arheologice din zona, materialele folosite si tehnica de construire a fundatiilor si zidurilor castrului, au fost decelate unele aspecte din edificarea si evolutia acestuia[40]. Rezultatele cercetarilor au confirmat datarea propusa de A. Odobescu: castrul de la Pietroasele a fost construit si a functionat in secolul IV d. Chr[41]. S-a pus, astfel, capat unei controverse stiintifice care dura de multe decenii.

In anul 1978 s-au executat cercetari pe ulita din fata gospodariei lui Isidon Vasioiu[42], iar in 2008 a fost deschis un nou sector de cercetare, Sectorul D, in zona de nord – est a castrului, fiind practicate doua sectiuni in gospodaria familiei Alexandru si Maria Tudorica[43], la circa 40 m vest de zidul de est[44]. In Sectorul D au fost cercetate complexe arheologice diverse: patru gropi, un fragment de podina din lut galben, o  vatra, un fragment de emplecton de la baza zidului fara parament, care sta pe fundatia fatuita realizata din piatra legata cu mortar de var – nisip - caramida pisata, situatia din acest punct fiind identica cu aceea constatata in sectoarele A, B si C. Din aceste complexe au fost recoltate: multa ceramica, chirpic, o piatra de rasnita, caramizi romane fragmentare, oase de animale si pasari. Pe nivelul post – castrum au aparut fragmente ceramice de culoare cenusie lucrate la roata din pasta cu pietricele si nisip cu bobul mare, specia ciment[45]. Pe acelasi nivel post-castrum in sectorul B a fost descoperit un pieptene din os din trei placi decorat cu silueta unui porumbel[46], element crestin, datat la sfarsitul secolului IV, dar si un mormant de inhumatie care avea ca inventar un vascior globular cenusiu lucrat la roata din pasta aspra, decorat cu o incizie pe ecuator si o bratara din sarma de argint cu capetele ingrosate, ambele mai tarzii, datand din secolul VI d. Chr.[47]    

Rezultatele cercetarilor privind construirea castrului au pus in evidenta folosirea unor tehnici bine puse la punct. Santurile de fundatie, largi de 2,60 / 2,80 – 3,00 m, au fost sapate pana la stanca masiva, aflata la 1,20 – 2,60 m adancime; acest sant a fost umplut cu bolovani de dimensiuni mijlocii pana la 0,70 – 0,80 m sub nivelul de calcare, peste care s-a depus mortar din var – nisip – caramida pisata – carbuni in care au fost inecati bolovani pana la fata solului, unde fundatia a fost netezita; pe aceasta fata neteda, lata de 3,20 – 3,30 m, au fost zidite doua paramente din pietre cioplite, ca doua fete de zid, una spre interior alta spre exterior, sprijinite de o schelarie din loazbe de lemn (trunchiuri despicate) sustinute de proptele din trunchiuri groase inclinate, fixate cu baza in pamant (au fost gasite gropile lor in interiorul si in exteriorul zidului), schelarie pastrata pana la intarirea zidului; intre aceste paramente s-a turnat emplectonul, umplutura din mortar si piatra nefasonata. Zidul era lat de 3,00 m si inalt de 7 – 8 m. La construirea acestui zid de incinta s-au folosit peste 14.000 m3 de piatra si mortar, echivalent cu peste 17.500 de care. Stratul de bolovani nelegati cu mortar de la fundul santului de fundatie asigura evacuarea apelor pluviale de pe suprafata castrului. O asemenea constructie dovedeste existenta unui proiect elaborat de arhitecti cu experienta, aplicat exact de ofiteri si mesteri romani priceputi[48], care au coordonat munca miilor de lucratori folositi la pregatirea materialelor – piatra cioplita si necioplita, varul, caramizile, loazbele, puse in opera pentru realizarea formidabilei fortificatii. Cel putin o parte din lucratorii care au participat la edificarea castrului trebuie sa fi fost recrutati din randul populatiei autohtone, acestia muncind

cot la cot cu soldatii si lucratorii romani[49].

In preajma formidabilei fortificatii existau doua asezari civile (Bz-I-m-A-02263.04), una spre est alta spre vest, in care viata zilnica se desfasura la un nivel elevat, exprimat, intre altele, si de existenta unui complex special – edificiul cu hipocaust / baile romane.

Executarea unor lucrari edilitare si gospodaresti pe terenurile din jurul castrului spre nord pana sub poala dealului si spre est pana in Valea torentului Vajaitoarea, iar spre vest pana in Valea torentului Matioana au scos la lumina diferite complexe arheologice din asezarea civila, inclusiv fragmente din conductele de olane prin care erau alimentate cu apa castrul, asezarea civila si edificiul cu hipocaust / thermele. In anii 2005 si 2008 au fost cercetate sistematic unele complexe arheologice din asezarea civila pendinte de castru. Astfel, in anul 2005, in gospodaria lui Gicu lu’ Toaca si Ion Zainescu, aflata la circa 100 m est de castru, au fost cercetate cateva complexe, unele continand materiale arheologice din secolele IV – V specifice culturii Santana de Mures, altele din Evul Mediu timpuriu secolele VI – XI, iar altele mai tarzii, din epocile moderna si contemporana. In 2008 in curtea Scolii Generale nr. 2 a fost cercetat un fragment de apeduct din piatra construit candva la mijlocul secolului IV, distrus partial de o locuinta amenajata ulterior chiar peste traseul acestei instalatii. Pe intreg spatiul ocupat in prezent de gospodariile locuitorilor din satele Pietroasa de Jos si Pietroasa de Sus, in cursul executarii unor lucrari gospodaresti de catre proprietari, au fost deranjate complexe arheologice care, dupa descrierea descoperitorilor, contineau materiale apartinand orizontului Santana de Mures sau din secolele VI -XI.

Prin aceste descoperiri s-a conturat arealul ocupat de asezarea civila din secolul IV pendinte de castul de la Pietroasele, cu cele doua arii: una la nord si est de castru pana sub deal si pana la torentul Vajaitoarea (circa 100 metri est de edificiul cu hipocaust), cealalta peste garla Urgoaia / Pietroasa (la vest de castru), de-a lungul soselei spre Greceanca pana la Statiunea Viticola si pana sub Dealul Alexandru.

            In iulie 1976, in urma unei informatii[50] am identificat / localizat edificiul cu hipocaust / thermele (Bz-I-m-A-02263.03), situat la 400 m est de coltul de sud-est al castrului, in gospodaria lui Stefan / Fane Moldoveanu, unde am practicat imediat prima sectiune arheologica pentru cercetarea noului obiectiv. In anii urmatori, casa si terenul lui Fane Moldoveanu au fost achizitionate de stat si cercetarile s-au extins dupa demolarea constructiei[51]. In anul 2007, in zona au fost achizitionate terenurile si gospodariile care au apartinut lui Mitica Bratu si Mircea Capota, sub care se afla o parte din ruinele edificiului cu hipocaust, ceea ce deschide noi perspective cercetarilor viitoare.

Edificiul cu hipocaust / baile romane este o constructie impresionanta in conceptie si fascinanta ca aspect, ale carei culoare si incaperi erau pardosite cu placi de marmura alba, peretii erau decorati in fresca cu culorile albastru, rosu, galben, verde si brun, iar ferestrele erau inchise cu vitralii din placute de sticla multicolore fixate cu rame de plumb. Acest edificiu dispunea de bazine cu apa calda si apa rece, de sali pentru exercitii si antrenamente, sali de muzica, de dans, de lectura, de odihna, spatii de lucru, bucatarie, sala pentru banchete etc. Intreaga constructie era incalzita printr-un sistem ingenios compus dintr-un focar furnium de mari dimensiuni, in care ardeau bustenii de lemn, de unde caldura circula prin canale amplasate sub pardoseala din caramizi si mortar sprijinita pe stalpisori din caramizi patrate pilae si prin bolti, precum si prin pereti in care erau incorporate tigle cu picioruse tegulae mammatae, asigurand confortul dorit in fiecare colt al edificiului. Intre caramizile din pilae unele erau stampilate cu sigiliile Legiunii a XI Claudia Pia Fidelis, cantonata in acea vreme la Durostorum, azi Silistra, pe malul stang al Dunarii. In umplutura incaperilor edificiului au fost descoperite numeroase bucati de marmura, fragmente de tencuiala decorata in fresco, o conducta din tuburi / olane cu mufa, fragmente ceramice din vase de traditie dacica lucrate la mana si la roata - oale, borcane, strachini, o catuie cu buza alveolata, din forme provincial romane lucrate fie din pasta zgrunturoasa – oala cu buza rasfranta si santuita, cani, urcioare cu una sau doua toarte, vase de provizii Kraussengefässe, fie din pasta rosie-galbuie fina - amfore si urcioare, unele smaltuite verde-oliv[52].  

Folosit, probabil, si ca locuinta a comandantului garnizoanei castrului, edificiul cu hipocaust era locul unde isi petreceau dupa-amiezile, serile si zilele de sarbatoare comandantii unitatilor militare incartiruite in castrul de aici, dar si ingineri, arhitecti, reprezentanti ai administratiei, negustori, alte persoane de vaza din sistemul de fortificatii numit Valul lui Traian sau Brazda lui Novac de nord. Este vorba de acel sistem defensiv construit de Constantin cel Mare pentru apararea teritoriului de la nord de Dunare recucerit de el probabil imediat dupa anul 323, cand, pe de o parte, l-a infrant si l-a eliminat pe Licinius, cu care impartise pana atunci conducerea Imperiului roman, iar pe de alta, i-a respins pe goti si pe sarmati din Moesia, i-a urmarit peste Dunare pana la poalele unei coline acoperita de padure deasa (Dealul Istrita?), unde l-a ucis pe regele Rausimodus, a capturat prazile, a eliberat prizonierii, a decimat razboinicii dusmani, iar pe cei care au supravietuit i-a luat ostatici[53]. Sistemul defensiv Brazda lui Novac de nord incepe la Hinova[54] langa Drobeta – Turnu Severin, traverseaza Podisul Getic pe langa Craiova, trece Oltul pe la Slatina, taie Campia Romana pana la Ploiesti si se termina la vest de Mizil[55]. Este format dintr-un sant amplasat spre nord si un val de pamant ridicat pe marginea de sud a santului din materialul sapat, pe creasta valului fiind instalata o palisada de lemn. Din loc in loc de-a lungul valului erau amplasate turnuri de supraveghere in care locuiau soldatii romani care asigurau paza sistemului. La capatul de rasarit, la est de Mizil, acest sistem se sprijinea pe castrul de la Pietroasele si pe turnul poligonal de la Barbosi – Galati, fortificatii care inchideau culoarul dintre Carpatii de Curbura si marele cot al Dunarii de la gurile Siretului si Prutului.

Castrul si edificiul cu hipocaust de la Pietroasele, singurul ansamblu roman de asemenea amploare existent in Campia Romana la peste 100 km distanta de Dunare in interiorul teritoriului dacic, incorporeaza, pe de o parte, conceptia si coordonarea romana, realizata prin prezenta efectiva a militarilor, arhitectilor, constructorilor, mesterilor romani, iar pe de alta parte, munca concreta a populatiei locale daco-romane, care a contribuit la extragerea, transportul, pregatirea si punerea in opera a materialelor de constructie. Prezenta efectiva a elementului roman in aceasta zona, ca si in intreg teritoriul reanexat de Constantin cel Mare la nord de Dunare dupa 328, a marcat un moment decisiv in aprofundarea procesului de romanizare si crestinare a populatiei autohtone, etapa esentiala in formarea poporului roman si a limbii romane[56], centrul de la Pietroasele avand si rol de iradiere a acestui proces in spatiul inconjurator.

Castrul, thermele si asezarea civila - arealul de est, erau aprovizionate cu apa din doua izvoare captate, unul la circa 1,0 km nord – vest de castru, pe valea paraului Urgoaia / Pietroasa, celalalt la circa 700 m nord de therme, sub poala de vest a dealului Camalin din actualul catun Pe Vale, component al satului Ochiu Boului / Pietroasa Mica. De aici apa era dirijata spre cele trei obiective prin doua conducte de olane din lut ars smaltuite verde – oliv pe interior[57]. Prima conducta, cu doua coloane, aducea apa in castru si in asezarea civila[58] din izvorul aflat pe Valea paraului Urgoaia; cealalta, cu o coloana, aducea apa bogatului izvor de sub Camalin in partea de rasarit a asezarii civile si la edificiul cu hipocaust / therme.

Intre 1975 si 1989 au fost descoperite mai multe segmente din aceste conducte. Astfel, in 1975, in timp ce se rectifica santul soselei care traverseaza castrul spre deal, in dreptul casei familiei Isidon Chiriac, cam la 45 m sud de zidul de nord, a aparut o portiune din conducta de olane din lut cu doua coloane. In acelasi an si apoi in 1977, in timp ce se sapau santuri pentru reamplasarea conductei metalice care alimenteaza satul Pietroasa de Jos cu apa din bazinul vechi, construit in 1934 –1935, au aparut fragmente din conducta de olane in trei puncte: a. in spatele casei lui Ion Anton zis Bitoaca; b. pe panta dealului spre bazin circa 100 m mai sus de casa lui Bitoaca si c. la vest de intersectia soselei spre Ochiu Boului cu drumul ce duce spre Cismeaua lui Musat. In anii 2003 – 2005 in sectiunea practicata in cadrul cercetarilor sistematice in sectorul Valea Bazinului, aflat la circa 600 m nord - vest de castru pe valea torentului Urgoaia / Pietroasa, acolo unde in timpul construirii castrului au functionat lagarele de munca in care s-a scos si s-a fasonat piatra, s-au pregatit caramizile, varul si loazbele de lemn folosite la constructie, au aparut mai multe fragmente de olane, care proveneau din segmente ale conductei distruse anterior. Conducta de olane din lut care aducea apa din izvorul de sub Camalin la edificiul cu hipocaust a fost identificata in anul 1976, in timp ce se amenaja drumeagul din spatele gospodariilor lui Costica Voinea si Mircea Capota, cea din urma suprapunand in parte constructia romana. Ulterior, fragmente din aceasta conducta au fost localizate la marginea de sud a catunului Pe Vale, pe terenurile apartinand lui Sandu Zarioiu si Constantin Enache zis Tache Serbu. In asezarea civila apa era distribuita printr-un sistem combinat format dintr-un apeduct sapat in blocuri de piatra unite cu mortar fin din var - nisip marunt, cu scocul sau canalul de scurgere a apei acoperit / protejat cu caramizi sau placi de piatra si din conducte de olane din lut smaltuite verde-oliv pe interior[59]. In anul 2008 in curtea Scolii Generale nr. 2, sub coasta dealului, a fost descoperit un fragment

din acest apeduct din piatra, lung de aproape 9,00 m, cu un camin-decantor din care se schimba directia coloanei principale din piatra si se ramifica o conducta de olane. Apeductul din piatra a fost taiat si dezafectat de o locuinta amenajata la sfarsitul secolului IV sau la inceputul celui urmator, in umplutura careia a fost descoperit un fragment ceramic decorat cu rotita dintata, element imprumutat din lumea romana[60].

In preajma castrului functionau si patru cimitire: unul imediat la sud de castru, altul in sectorul administrativ al Statiunii de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Pietroasa, al treilea la iesirea din satul Dara pe dreapta  paraului, al patrulea in Clondiru de Sus la Nicu Ivascu si vecinii sai.

In anii 1957 si 1958 au fost descoperite intamplator doua morminte din cimitirul situat la sud de castru, Cimitirul 1 (Bz-I-m-A-02263.01). Primul mormant a fost descoperit in curtea preotului Nicolae Serpoianu (astazi Gradinita de copii), aflata la 100 de metri sud de coltul de sud - est al castrului. Din inventarul acestui mormant, Vicus Teodorescu, arheolog la Muzeul de Istorie si Arheologie al Judetului Prahova, Ploiesti, a recuperat o fibula din bronz cu capete in forma de bulbi de ceapa[61]. Al doilea mormant a fost descoperit in 1958 in curtea invatatorului Ion Constantinescu, la circa 80 de metri sud de fortificatie. Din inventarul acestui mormant au fost recuperate cateva fragmente ceramice, dar nu si un pieptene de os din trei placi cu nituri de bronz, aflat in stare avansata de friabilitate. In cursul cercetarilor sistematice si / sau preventive din anii 1973 – 1988 au fost investigate alte 10 morminte de inhumatie din aceasta necropola, datate in secolele IV –V. Unul, descoperit in anul 1975 in gospodaria invatatorului Ion Constantinescu, avea in inventar un vas lucrat cu mana, un cutit din fier si un pieptene din os lucrat din trei placi fixate cu nituri cilindrice de bronz[62], tipic pentru cultura Santana de Mures - Cerneahov. Trei morminte in 1977, unul in 1978 si altele doua in 1981, orientate N – S, capacuite cu pietre, au fost descoperite pe locul actualului magazin universal din localitate[63], la circa 35 de metri de zidul fortificatiei; trei morminte descoperite in 1981 in gradina lui Ion Jiganie[64], la circa 50 metri sud de castru, datate in primul sfert al secolului V, intre care unul, M 2, orientat V–E, fara inventar, a apartinut, cu mare probabilitate, unui crestin. Aceste descoperiri au confirmat deplin existenta unui intins cimitir din secolele IV – V situat la sud de castru dincolo de soseaua care strabate satul de la vest la est. Pe de alta parte, frecvente lucrari gospodaresti realizate de proprietarii din zona in curtile si gradinile lor au distrus un numar de morminte, imposibil de precizat[65], in orice caz mai multe de 15 dupa informatii obtinute ulterior distrugerii. Toate mormintele din aceasta zona fac parte din Necropola sau Cimitirul 1, reperat de A. Odobescu in 1866, care, pe planul general al localitatii – al Vaii Pietroasa, zice el, publicat in vol. I al monumentalei monografii mentioneaza existenta unor Tombeaux antiques / Morminte antice la sud de castru[66]. Aceasta este necropola principala a castrului, amplasata pe latura cea mai accesibila a fortificatiei pe axul intrarii principale, conform obiceiurilor si traditiilor proprii romanilor[67], fapt ce confirma ipoteza prezentei trupelor romane in garnizoana castrului de la Pietroasa si in punctele de paza de-a lungul Brazdei lui Novac de nord inclusiv la est de Olt[68].

In ziua de 29 ianuarie 1976, inginerul Valeriu Popa, directorul Statiunii de Cercetari Viti–Vinicole Pietroasa, m-a anuntat prin telefon ca in Sectorul Administrativ al unitatii, unde se construia un bloc–camin destinat gazduirii studentilor agronomisti veniti in practica, au fost descoperite niste morminte. Din acea zi timp de doua luni, februarie si martie 1976, pe o vreme cainoasa, am cercetat primele treisprezece morminte[69] din ceea ce astazi se numeste Necropola 2 (Bz-I-m-B-02264), situata la circa 1,0 km sud – vest de castru. In septembrie acelasi an am mai descoperit trei morminte din acest cimitir. Intrerupte mult timp, cercetarile de la Pietroasele, in Necropola 2, in castru, in asezarea civila si la edificiul cu hipocaust au fost reluate in anul 1999[70]. Pana in prezent in Necropola 2 au fost cercetate 45 de morminte, dintre care 3 de incineratie si restul de inhumatie. In patru morminte de inhumatie - M 6, 9, 10[71] si 19[72], au fost descoperite arme – doua sabii, un pillum - virf masiv de sulita cu patru muchii si un gladium - sabie scurta cu doua taisuri, desi Imperiul interzisese aceasta practica. In sapte morminte au fost gasite monede romane depuse ca obol la lui Caron si alte doua folosite ca podoabe in mormantul M 7, singurul din acest cimitir in care defunctul a fost depus chircit pe dreapta; toate monedele sunt emise in timpul imparatului Constantius II (337 – 361) intre anii 353 / 354 – 361 la officina / monetaria din Aquae, in Gallia. Cele mai multe dintre mormintele cercetate au avut un bogat inventar format din vase si obiecte de lut - cani, borcane, castroane, strachini, fusaiole, fibule din bronz, argint sau fier, catarame din bronz sau fier, margele din sticla, cornalina, lapis - lazuli, coral, chihlimbar, sticla cu praf de aur, cercei, bratari, verigi, cutitase din fier, ofrande de ovi-caprine etc. Pe langa depunerea de arme si monede in morminte, alte elemente de ritual particularizeaza Necropola 2 de la Pietroasele: defunctii inhumati erau depusi intre doua poduri din scanduri groase si, cu doua exceptii, erau orientati sud – nord[73], adica invers decat orientarea obisnuita a mormintelor din necropolele culturii Santana de Mures, orizont caruia ii apartine acest cimitir. Monedele depuse in morminte, emise la o monetarie din Gallia, indica existenta unei cai oficiale de comunicatie intre cele doua provincii ale imperiului si poate sugerea posibila deplasare a grupului de militari din garnizoana castrului de la Pietroasa, care foloseau cimitirul 2, de undeva din vestul imperiului, eventual chiar din Gallia. Pe langa faptul in sine – crearea unui cimitir  separat de cel oficial al castrului situat la sud de fortificatie, aceasta ipoteza se sprijina si pe elementele deosebite de practici funerare prezente in necropola: orientarea sud – nord a inhumatilor, depunerea de arme in morminte, depunerea defunctilor intre doua poduri de scanduri. Totodata, este important de subliniat prezenta celor trei morminte de incineratie in aceasta necropola, morminte care, la nivelul orizontului cultural si cronologic caruia ii apartin, sunt atribuite populatiei autohtone, ceea ce sugereaza ca in grupul celor care foloseau cimitirul 2 patrunsesera si fusesera asimilati / acceptati localnici, fie barbati, fie femei. Acesta este inca un element care demonstreaza prezenta si convietuirea populatiei autohtone daco-romane cu romanii in sistemul castrului de la Pietroasa, in asezarea civila, in castru si, poate, chiar recrutati in garnizoana castrului.

            In primavara 1969, in timp ce amenajau o plantatie de vita de vie la marginea de sud a satului, pe malul drept al paraului, locuitorii din Dara au descoperit un mormant de inhumatie din inventarul caruia au recuperat o cana inalta si o strachina, ambele cenusii, la roata. Strachina, datand din secolul IV d. Chr., poarta semne crestine si o inscriptie grafitto (realizata dupa ardere) cu litere latine si grecesti, cu semnificatie crestina[74]. Mormantul facea parte din cimitirul nr. 3 (Bz-I-m-B-02223.02). In 1974 in timpul unei periegheze executate pe malul stang al paraului, colectivul santierului a localizat asezarea contemporana cimitirului (Bz-I-m-B-02223.01) din secolul IV[75]. Ambele obiective arheologice fac parte din sistemul de asezari si cimitire care functionau in jurul castrului de la Pietroasele[76].

            In iunie 1976, in gospodaria locuitorului Nicolae Ivascu, situata in latura de est a satului Clondiru de Sus, a fost descoperit intamplator un mormant de inhumatie din al carui inventar au fost recuperate: o amforeta rosie la roata, un borcan bitronconic cu buza orizontala cenusiu la roata, partea superioara a unei amfore rosii la roata si un pahar de sticla cilindric cu fundul tronconic decorat cu trei siruri de fatete polizate[77]. Dupa unele informatii (neconfirmate de descoperitor) in inventarul mormantului s-ar fi aflat si o placa de marmura cu un relief reprezentand Cavalerul danubian, nerecuperata. Mormantul face parte dintr-un cimitir care se intinde in mai multe gospodarii vecine spre est, spre vest si spre nord pana in gospodaria invatatorului Serban Ciobanu[78] (Bz-I-s-B-2217).

            In secolul IV si la inceputul secolului V d. Chr. in jurul castrului de la Pietroasa existau asezari si cimitire ale populatiei daco-romane in punctele Gruiu Darii (Bz-I-m-B-02261.02) la vest de zidul de incinta, Poiana Crudului (Bz-I-m-B-02262.14) in jurul locului Tezaurului, Pe Banie sau in Manoloiesti (Bz-I-m-B-02262.16), la Putul lui Carnu – Puche (Bz-I-m-B-02265.03), la Putul Giuroiu (Bz-I-m-B-02265.07; 08), pe Drumul lui Puche (Bz-I-m-B-02265.17; 18), acestea facand parte din sistemul social - economic care asigura aprovizionarea

garnizoanei si locuitorilor castrului.

In secolele V / VI – VII creatorii culturii Ipotesti – Candesti, numiti de marele istoric Nicolae Iorga romanici, locuiau pe teritoriul comunei Pietroasele in mai multe puncte: sub poala padurii in via lui Despan (Bz-I-m-B-02262.12), unde a fost descoperita o oala lucrata la mana din pasta cu cioburi pisate, de culoare galben – caramizie, cu fundul gros, gat scut si buza trasa in afara; la Biserica pe locul cimitirului din Pietroasa Mica (Bz-I-m-B-02262.04; 05) unde a fost recuperat un borcan lucrat la roata din pasta bine framantata cu paiete de mica si nisip fin ca degresant, ars la rosu-caramiziu; in fostul catun Pilesti (Bz-I-m-B-02262.23) aflat la sud–est de satul Ochiu Boului, de unde au fost recoltate fragmente ceramice din borcane lucrate cu mana din pasta cu cioburi pisate de culoare galben – caramizie, cu fundul gros si buza trasa in afara; in punctul Manoloiesti sau pe Banie (Bz-I-m-B-02262.16) sub catunul Pe Vale, unde au fost gasite o catarama din bronz cu spin de argint si cateva verigi din fier, descoperite cu ocazia recuperarii unui lot de „cocosei” de aur[79]; in Valea Bazinului (Bz-I-s-B-02265) a fost cercetata o anexa a unui complex de locuire cu un cuptor din lut in structura caruia s-a folosit un fragment dintr-o caramida romana, in preajma caruia se afla un vas lucrat la roata din pasta aspra de culoare maroniu - bruna decorat pe umar cu o banda de incizii in val; in jurul thermelor (Bz-I-m-A-02263.03) unde, in fata gospodariei lui Mircea Capota, a fost descoperit un vas lucrat la roata din pasta aspra de culoare castanie decorat cu o linie in val pe umar. Alte asezari si cimitire din aceeasi perioada au existat in Via Frunzescu (Bz-I-m-B-02265.14), la Putul lui Carnu – Puche (Bz-I-m-B-02265.02), in Pilesti (Bz-I-m-B-02262.23).

            In secolele VIII – XI, stramosii nostri directi, straromanii, locuiau in case solide, dotate cu impresionante cuptoare - pietrar, organizate in catune formate din gospodarii grupate cate doua – trei, in punctele La grapa (Bz-I-m-B-02262.02), pe Camalin la Draghici (Bz-I-M-B-02262.03), in Via Frunzescu (Bz-I-m-B-02265.13). Un asemenea catun se afla La Caramidarie (Bz-I-m-B-02262.01) punct situat pe drumul ce coboara de la fostul grajd comunal al lui Sandulache pe langa cazanul de tuica la intersectia cu drumul morii[80]. Aici a fost cercetata o locuinta-bordei, distrusa partial de caramidarii care extrageau lut, si o anexa a acesteia. In umplutura locuintei au fost gasite borcane lucrate la roata din pasta buna de culoare maroniu-caramizie, decorate la partea superioara cu benzi late de linii dispuse orizontal si / sau in val, caracteristice culturii Dridu, datand din secolele X – XI. Un alt catun a existat la confluenta torentului Urgoaia / Pietroasa cu Matioana, in incinta sectorului administrativ al Statiunii de Cercetare - Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Pietroasa (Bz-I-s-B-02264), unde au fost cercetate trei locuinte semiingropate de tip Dridu, datate in secolele X-XI. In fiecare locuinta exista cate un cuptor – pietrar de dimensiuni impresionante si urme ale unor amenajari interioare – paturi, lavite, gropi de provizii etc. Pardoseala era amenajata simplu prin batatorire din lut amestecat cu nisip. Acoperisul, din lanti si capriori sprijiniti pe o structura din furci de lemn infipte in gropi sapate in podeaua locuintei, era in una sau doua ape realizat din tulpini vegetale fixate cu pietre. Intrarea era amenajata spre sud sau sud – vest fie cu trepte, fie cu garlici. Cuptoarele-pietrar erau construite din piatra, partea inferioara fiind realizata din lespezi de mari dimensiuni puse in pozitie verticala pe un rand sau pe doua randuri, partea superioara si bolta fiind construite din bolovani ingenios asezati si legati cu lut galben. In locuinta L 2 a fost descoperit un foarte bogat inventar format din 12 vase de lut decorate si nedecorate, lucrate la roata si la mana, obiecte, unelte si ustensile din fier - cazma, otic, carlig, veriga, topor cu lama lata si gaura de inmanusare verticala -, si din os, astragale de suine etc[81].

            In latura de apus a satului, pe 200 metri vest de aliniamentul care uneste moara – scoala generala – casa Sandu Tutunea, in gospodariile localnicilor si pe terenul Statiunii (Bz-II-m-B-02442), infiintata pe locul unui fost metoh al manastirii Bradu, a carui mosie a fost secularizata in anul 1863, au aparut frecvent vestigii din diferite epoci, cele mai recente datand din secolele XVI – XVIII. Pe fotografia aeriana a locului apar in subsol diverse amenajari, unele cu structuri de zidarie, iar pe terenul unde s-a amenajat cimitirul nou au fost culese fragmente ceramice din secolele XVII – XVIII, piroane si scoabe din fier, potcoave de boi si de asin, alte obiecte din aceeasi epoca. In cealalta parte a satului, pe terenul care a apartinut lui Fane Moldoveanu (Bz-I-m-A-02263.03), a fost cercetata o pivnita cu peretii piatra fasonata si un cuptor pentru ars var, de mari dimensiuni, adanc de 2,80 m, amenajat cu multa grija, intens folosit astfel ca peretii slefuiti ajunsesera aproape de vitrifiere. Din umplutura acestor complexe au fost recuperate fragmente ceramice din vase intregibile, datand din secolele XVII – XIX, un cutit din fier cu muchia groasa, un fragment de foarfece de tuns oi, cute din gresie s. a. Pe platoul de la Gruiu Darii (Bz-I-m-B-02261.01), la Putul lui Carnu – Puche (Bz-I-m-B-02265.01), la Putul Giuroiu (Bz-I-m-B-02265.06) au functionat asezari din Evul Mediu Dezvoltat.

 

In satele comunei inca mai exista unele case vechi, ridicate in urma cu peste 200 de ani, iar pe ulitele neatinse de modernizare mai pot fi vazute fantani din piatra, amenajate in ultimele trei sute de ani, unele, se pare, avand o vechime mult mai mare (par a fi de traditie romana). Dintre acestea in lista figureaza Cismeaua de la Victor Baciu (Bz-II-m-B-02441), aflata la 150 m vest de Dispensarul uman, la prima rascruce, langa nr. 274, nu cum, gresit, este localizata in lista. Din pacate sau din motive de competenta, alte obiective din aceasta categorie, unele mult mai vechi si mai valoroase, cum sunt Cismeaua lui Musat, refacuti la 1889, sau Cismeaua de la Radu Stoenescu, ctitorita de preotul Alexandru Nestor la 1835, strabunicul altui preot Alexandru Nestor, care „i-a dat apa a doua oara” in 1890, sau Cismeaua cu trei uluce si scoc de piatra (astazi spart) din Pietroasa de Sus la rascrucea spre biserica, sau fantana / putul cu doua uluce aflat vis-a-vis de Scoala din Saranga, putul cu colac pe lespede din marginea satului Dara pe cararea spre biserica (astazi secat), vechi de peste trei sute de ani, nu au fost incluse in LMI 2004, document care, si in cazul comunei Pietroasele ca si al altor localitati din judet, este mai sarac datorita acestor omisiuni sau scapari. Pe teritoriul comunei sunt multe cruci de piatra cu valoare documentar – artistica remarcabila, amplasate la rascruci or la margini de drumuri sau in cimitirele celor sapte biserici, cioplite si ridicate in diferite epoci de priceputii mesteri pietrari din satele comunei sau din Badenii de azi[82]. Dintre multele cruci amintite, in lista monumentelor sunt incluse numai cea din „Valea de la Fantana langa biserica (Pietroasa de Sus) – sec. XVIII (Bz-IV-m-B-02546) si Crucea lui Stan Avram (Bz-IV-m-B-02547), aflata la 0,8 km vest de fostul sat Urgoaia, la nord de drumul spre Badeni. Crucea Frumoasa, inscrisa in lista (Bz-IV-m-B-02548), nu mai exista, fiind rupta de hotii care bantuie zona dupa chilipiruri usoare si au incercat s-o fure, a fost recuperata pe bucati de Muzeul Judetean care o va restaura si o va include in Lapidariu. O replica a „Crucii Frumoase”, executata de acelasi creativ cioplitor pietrar N. Berbec din Badeni, a fost „transferata” pe ascuns in Muzeul Taranului Roman. De asemenea, nici macar cele doua splendide pietre de mormant de la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Dara, scoase din lacasurile lor si asezate langa clopotnita, nu figureaza in aceasta lista schioapa. Astazi in zona numai Gogu lu′ Moaca din Ochiu Boului mai scoate si ciopleste piatra, el fiind unul din mesterii care au dus mestesugul mostenit din mosi – stramosi pe culmile unei arte naive incantatoare exprimata in numeroase lucrari de o mare varietate de forme inspirate din folclor, din religie sau din povestile despre Closca cu pui de aur. Curtea lui este o adevarata expozitie in aer liber.

            Toate descoperirile arheologice si informatiile documentare confirma importanta deosebita reprezentata de ansamblul arheologic si istoric Pietroasele pentru cunoasterea istoriei poporului roman, a evolutiei acestui neam in doua etape insemnate din devenirea sa istorica, anume etapa definitivarii procesului de romanizare a populatiei autohtone si crestinarea daco-romanilor in sec. IV - V d. Chr., precum si aceea a incheierii procesului de formare a populatiei stra-romanesti sau vechi romanesti in secolele IX - XI.    

            Oriunde calci, oriunde dai cu sapa, oriunde infigi cazmaua sare din pamant un ciob, un silex, o unealta, un varf de sageata, o moneda veche, o rotula, un cercel, o fibula sau altceva venind din Istorie; cu adevarat pamantul acesta musteste de „oasele” si „sangele” stramosilor.     

            O dovada palpabila si relevanta este celebrul Tezaur Closca cu pui de aur, cel mai mare tezaur din aur si pietre pretioase descoperit in Europa. Pana in 1922, cand a fost descoperit mormantul lui Tutankamon, Tezaurul de la Pietroasa a fost cel mai mare tezaur din lume (Tezaurul incasilor, din care Montezuma, sub varii presiuni, le dadea spaniolilor loturi de cateva splendide obiecte din aur, nu a fost vazut niciodata ca ansamblu).

            La data descoperirii, 25 martie 1837, Tezaurul Closca cu puii de aur era compus, sigur, din 22 de piese si, cu oarecare probabilitate, din 24 sau 27 de obiecte. Descoperitorii, doi tarani, Stan Avram si ginerele sau Ion Lemnaru, pietrari de ocazie impinsi de saracie, scoteau piatra pentru un arnaut albanez care avea ceva daraveli pe la oras. In acea zi pentru ca gerul se muiase au iesit la treaba sub Via Ardelenilor, aflata la 100 m nord de biserica din Ochiu Boului (Bz-I-m-B-02262.05). Miscand o lespede care „sunase bine” sub lovitura rangii, cei doi au scos la lumina comoara care le va aduce nu doar multe necazuri, ci chiar moartea. Fiind ziua Bunei Vestiri, au crezut ca a dat norocul peste ei; sau ei peste noroc! Nici nu-si inchipuiau cate vor patimi de la acest „noroc”. Primul care a vazut gramada de obiecte acoperite cu un strat de praf negru a fost Ion Lemnaru. El este nasul tezaurului, autorul sintagmei Closca cu puii de aur, care a devenit, chiar din timpul anchetei, numele oficial al comorii[83]. Uimiti de minunatia ce le-a cazut in mana, cei doi, dupa ce s-au dumirit ca ce vad e aievea nu o nalucire, au invelit obiectele in pulovarul lui Ion, le-au ascuns printre bolovanii pusi in cosul carului, au asteptat sa se lase seara, apoi, apucand pe ulita dintre gradini, trec pe la cismeaua lui Despan unde-si adape vitele, urca panta usoara, intra in curte si, cu fereala sa nu-i vada femeile sau vecinii, duc comoara in podul casei. Aici au pastrat-o un an, fara sa-i cunoasca adevarata valoare; sau neindraznind sa o recunoasca.

Memoria colectiva a satului pastreaza o informatie pe care eu o consider foarte importanta: impreuna cu tezaurul se afla si o insemnata cantitate de bani, monede vechi de aur si argint, care au fost pusi in patru desagi[84](doua perechi) si au fost ascunsi in cariera de piatra din fundul curtii lui Stan Avram. In timpul perchezitiilor din perioada anchetei, declansata de autoritati in iulie 1838, o parte din acesti bani si niste bare de aur (nici banii nici barele nu sunt mentionate in declaratiile descoperitorilor), au fost mutate si ascunse in coliba (bordeiul) unei babe care locuia la marginea satului Urgoaia pe drumul Badenilor. Cand anchetatorii se indreptau spre coliba ei, baba a aruncat ceea ce avea din comoara intr-o crapatura din preajma casei si astfel acele lucruri n-au fost gasite de jandarmi[85]. Se spune ca din banii gasiti odata cu comoara ai lui Baciu care au supravietuit anchetei, Nicolae, George si Achim si urmasii lor si-au rostuit averea, cumparand pamanturi si vite, construindu-si case si acareturi mai aratoase, trimitandu-si copii la scoli, saltand peste nivelul celorlalti consateni, pastrandu-si aceasta pozitie pana la colectivizare. Poate si dupa?!

A trecut vara, a trecut toamna fara necazuri. Dupa ce se terminasera muncile campului, intr-o zi de sfarsit de octombrie, al tanar, Ion Lemnaru, a luat din pod un lant „gros ca pe degetul aratator”, lung ca de doua palme, cum retine traditia locala, si s-a dus cu el la crasma din sat,  aflata mai jos de Via Ardelenilor,  cam pe unde este azi gospodaria lui Nise Jiganie si l-a dat carciumarului. Asta, mai umblat prin lume si obisnuit cu aurul, ghicind pe loc valoarea obiectului, i-a dat bautura si mancare toata ziua, iar la plecare i-a invelit intr-o hartie o bucata de pastrama, o paine (?) si i-a mai dat o sticla de tuica, pentru acasa[86].      

            Intre Craciun si Boboteaza, cei doi barbati, impreuna cu sotiile, se duc in vizita la un cumnat la Movila Banului, care era fierar. Stan Avram i-a dat aceluia niste bucati de metal din cele mai groase (lingouri?) luate din comoara rugandu-l sa-i faca niste balamale de usa si cateva perechi de potcoave pentru boi. Dupa Pasti, cand s-au dus sa ia lucrurile, cumnatu-sau ii da bucatile de metal inapoi si-i spune: „Ia-ti fieroteiele de-aici ca nu-s bune de nimic. Cand le-ncalzesc se topesc, nu pot sa fac nimic din ele”. Odobescu mentioneaza o varianta diferita, publicata in 1841 de M. Billecocq in revista Le Glaneur moldo-valaque (Spicuitorul moldo-valah), care aparea la Iasi sub directiunea lui Gheorghe Asachi, relatata si de Antoine Kunz din Brasov lui Joseph Arneth, custodele Cabinetului de Antichitati din Viena, folosita de acesta in valorosul sau volum, aparut in 1850, dedicat monumentelor din aur si argint din Cabinetul imperial, varianta in care Stan Avram i-a dat unui tigan caldarar o bucata de metal din comoara sa-i repare un vas din cupru (intr-o varianta o tingire, in alta o caldare), fara rezultat, replica aceluia fiind asemenea cu a fierarului din Movila Banului. Autorul monografiei tezaurului precizeaza ca nu cunoaste sursa anecdotei si ca aceasta (anecdota) nu este consemnata in dosarul oficial al anchetei.[87]

            Satul Pietroasa de Jos, de care tinea catunul Ochiu Boului, facea parte din Judetul Saac Sacuieni, cu capitala la Bucov, judet desfiintat la 1 ianuarie 1845. Totodata, satul se afla pe mosia Episcopiei Buzaului, care stapanea cea mai mare parte din pamanturile de pe raza localitatii, cu exceptia celor detinute de mosneni, mai ales in Pietroasa de Sus. Din anul 1836 mosia Episcopiei fusese arendata unui boiernas local, Gheorghe Frunza-Verde, a carui casa exista si la 1866, fiind mentionata pe planul castrului[88].

            In primavara anului 1838 ocarmuirea judetului Sacuieni a hotarat sa sistematizeze coltul de sat in care locuiau descoperitorii tezaurului, casa lui Stan Avram urmand sa fie daramata pentru a se deschide o ulita pentru ca locuitorii din coltul de sus al satului, alde Cojocaru, Chirita, Lazar si altii sa poata ajunge la cismeaua lui Despan, bogatul izvor cu apa rece si buna aflat mai jos de locuinta cu pricina, izvor ce curge si astazi. Cei doi cu comoara in pod incep sa se agite, ce sa faca cu lucrurile alea, care nu erau chiar fitece. Dupa ce se sfatuiesc indelung intre ei si cu sotiile, vorbesc in taina cu vecinul si ruda lor Nicolae Baciu, cumnat (?) cu Stan, si cu fii acestuia, George si Achim, si hotarasc sa mute comoara in casa acelora. Asa si fac: intr-o noapte fara luna muta obiectele si le ascund in podul casei lui George / Gheorghe Baciu, dupa horn. Dar, cum se-ntampla de obicei, un secret stiut de doi nu mai e un secret, zvonul se lateste si pe urma lui incep sa dea tarcoale amirositorii. Primul ajunge la descoperitori Anastasie Tarba, zis Verusi, un albanez nascut la Bitolia, in Macedonia, care luase in antrepriza lucrarile de la Episcopia Buzaului[89], unde se construia cladirea Seminarului, azi Seminarul Vechi, pe cele de la podul peste Calnau, primul pod de piatra din Tara Romaneasca, construit in 1831[90] si luat de ape in 1835[91], si din portul Brailei, acolo cheiurile din lemn fiind inlocuite cu altele din piatra.

            Speriati de zvonurile care incepusera sa circule prin sat cei doi, vrand sa scape cat mai repede de comoara, ii povestesc albanezului toata patarania si ii dau unul din cercurile din tezaur. Verusi da fuga la Bucuresti la un argintar si, dupa ce se asigura ca se afla in fata unei mari lovituri, de Sfantul Gheorghe, 23 aprilie / 5 mai 1838, se intoarce la Ochiu Boului, se targuieste indelung cu taranii si obtine de la ei uriasul tezaur (mai putin un lantisor cu pandantiv, o piatra albastra mare si un colan de aur, ramase in ascunzatoarea din podul lui George Baciu) pentru numai 4000 de lei vechi, adica 1500 de lei noi (atunci circulau mai multe valute, leul avand doua emisiuni monetare) (cam atat costa o pereche de boi buni) si ceva testemele pentru femeile lor. Prudent, se asigura ca niciunul nu va spune nimanui nimic despre targul dintre ei, amenintandu-i cu legea lui Voda Caragea, care spunea ca orice comoara dezgropata apartine domniei.

Ca sa poata cara splendidele obiecte, Verusi mai intai le sparse or le turti pe cele voluminoase – cosuletele, fibulele, canile, colanele cu balama, iar marele platou il taie in patru cu toporul, chiar in casa lui Gheorghe Baciu, indesa totul in desagii ce-i avea pregatiti si in coburii de la sa (albanezul umbla calare), apoi, cu patruzeci de kilograme mai greu decat la venire, lua repede drumul Buzaului. Ascunse nepretuitele odoare, acum groaznic mutilate, langa podul de peste Calnau, unde avea o baraca, iar in zilele si saptamanile care au urmat, facand dese drumuri la Bucuresti si peste Dunare, Anastasie Tarba facu sa dispara pentru totdeauna jumatate din tezaur[92].     

Dar norocul are si el un capat. Obiectele faramate de Verusi in casa lui Gheorghe Baciu erau impodobite cu pietre pretioase si semipretioase de diferite culori, care sarisera in toate partile, albanezul socotindu-le fara valoare. Ramas cu ele pe cap, Baciu le stranse cu matura si le ingropa in curte. Sfatuit probabil de vreun bijutier, Arnautul se intoarse peste cateva saptamani, dezgropa pietricele, alese dintre ele pe cele mai mari si disparu din nou. Pe cele ramase George Baciu le arunca la gunoi. Copii din vecini luara din ele pentru joaca, apoi le aratara parintilor. Vestea despre o comoara gasita de ai luBaciu se raspandi repede, ajungand si la urechi interesate, precum ale lui Gheorghe Frunza-Verde, arendasul mosiei Episcopiei, si ale unui Kyr Iacov, epistat (intendent, administrator) al unei mosii vecine. Dupa ce iscodi prin sat pe la mai multe vetre, Frunza-Verde facu presiuni asupra descoperitorilor si tainuitorilor, acestia ii spusera ca au gasit in pamant doua obiecte, din care, intr-o zi din vara lui 1838, pe cand se aflau la prasila, crezand ca-i vor castiga tacerea, ii dadura cosuletul cu douasprezece laturi, pe care George Baciu il ceruse inapoi de la Verusi. Frunza-Verde insa, pricepand ca e vorba de o comoara mult mai mare, il cauta pe albanez, se intalni cu el la Buzau in casa postelnicului Dumitrache Ghizdeanu, patronul si asociatul lui Verusi, si-i ceru parte din comoara. Anastasie Tarba ii da o veriga de aur (sau un inel, nu este foarte clar) si 200 ecosari (bani turcesti) care faceau cam 1000 de lei noi. Nemultumit si considerandu-se inselat, arendasul se hotara sa dea taina pe fata, ceea ce si facu, destainuind secretul parintelui Filotei, economul Episcopiei, in fata caruia il acuza pe Verusi de ascunderea comorii descoperita pe mosia episcopala, in detrimentul proprietarului si a statului.

In ast timp, Kyr Iacov, intendentul mosiei vecine, care cercetase despre pietricelele aflate la Pietroasa, face o reclamatie contra tainuitorilor pe care o inmaneaza lui Dragulinescu, sub-carmuitorul (subprefectul) plasii Tohani, de care tinea satul, iar acesta, dupa ce ancheteaza personal situatia, il informeaza pe carmuitorul (prefectul) de Sacuieni.

Astfel, in interval de doua zile, pe 12 / 24 iulie si 13 / 25 iulie 1838, guvernul Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica (1834 – 1842) era instiintat despre descoperirea tezaurului de la Pietroasa, mai intai, de Sfintia Sa parintele Filotei, economul Episcopiei Buzaului si apoi de carmuitorul judetului Saac – Sacuieni. Imediat, Ministerul Trebilor din Launtru (Ministerul de Interne) numeste o comisie care se deplaseaza la Pietroasa, opereaza cateva cercetari si strange numeroase declaratii. „Din nefericire, zice Odobescu, aceasta ancheta a fost condusa mai mult cu rigoare decat cu abilitate (masuri mai mult aspre decat bine chibzuite, in Studie asupra Tezaurului …); neglija culegerea unei multimi de informatii care ar fi fost de mare insemnatate pentru stiinta arheologica si se preocupa mai cu seama sa constate valoarea materiala a tezaurului, ca si diversele schimburi la care acesta a dat loc”[93]. Insusi printul Mihalache Ghica, fratele domnitorului si Ministrul Trebilor din Launtru (banul M. Ghica, mare vornic al tarii, in Pia desideria, Opere, IV, p. 926), mare amator de antichitati, se deplaseaza la Pietroasa pe 17 / 29 iulie 1838, insotit de Petrache Poenaru, director general al scolilor, fost secretar al lui Tudor Vladimirescu, ctitor al Liceului national Sf. Sava si inventator al stiloului si de Constantin Steriadi, functionar in ministerul de Interne[94]. Au fost arestati si anchetati cu asprime toti cei cinci tarani care au descoperit si / sau ascuns comoara, Stan Avram, Ion Lemnaru, Nicolae Baciu, George Baciu, Achim Baciu, albanezul Anastasie Tarba zis Verusi, care l-a cumparat de la ei, arendasul Gheorghe Frunza-Verde, postelnicul Dumitrache Ghizdeanu, care a incercat sa profite de neintelegerile dintre ultimii doi, servitorul acestuia Theodor Moldoveanu, un oarecare Constantin Probaca din Ohrida, compatriot si asociat al lui Verusi care l-a ajutat sa ascunda si sa vanda parte din tezaur, Ghita Solomon din Buzau, Vasile Elbachi din Oizan - Valea Teancului, Cristian Sarbul din Ramnicu Sarat, servitorul Albanezului, George Cocarla, un ungurean (roman din Transilvania) care lucra pe santier, grecul Anastase Costea si Barbu Pasol, brigadier de jandarmi din districtul Buzau (brigadier de Dorobanti, zice Decretul Principelui Ghica pentru confirmarea sentintei).

Anchetele si perchezitiile efectuate in cadrul si in timpul procesului, care a durat pana in 1842[95], s-au soldat cu rezultate foarte slabe. Mai exact, au fost recuperate cosuletul dodecagonal si colanul (sau inelul) detinute de  Gheorghe Frunza-Verde, primite de la George Baciu, respectiv de la Verusi, iar in podul lui George Baciu, la locul ascunzisului de dupa horn, au fost descoperite un lantisor cu pandeloc si colanul cu inscriptie, ramase acolo din intamplare.

Autoritatile au incercat sa stabileasca cu exactitate locul descoperirii tezaurului, dar fara nici un rezultat. In mentalul colectiv local, cu privire la acest moment al anchetei, se pastreaza o amintire interesanta: in timpul cercetarilor, Stan Avram si Ion Lemnaru, sub asprimea masurilor aplicate de anchetatori, au fost de acord sa arate locul unde au gasit comoara. Au fost adusi la Ochiu Boului cu gardienii la spate, au fost dusi pe drumul de la cismeaua lui Despan spre Poiana Crudului, dar cand ajungeau in preajma locului descoperirii, in dreptul uni ulm care s-a pastrat si a putut fi vazut pana dupa mijlocul secolului trecut, li se lua graiul, nu mai puteau sa articuleze nici un cuvant, nu puteau sa faca niciun semn, abia dupa ce treceau de Poiana Crudului isi recapatau glasul[96]. Asa se face ca ancheta nu a putut stabili cu exactitate locul acestei uluitoare descoperiri. Mult mai tarziu, cateva decenii dupa ancheta, s-a stabilit, cu oarecare aproximatie, locul unde s-ar fi descoperit tezaurul, loc marcat in 1979, din initiativa primarului Petrache Mihaila, printr-un monument naiv, singura amenajare care aminteste, astazi, ca acolo a fost descoperit in anul 1837 fabulosul Tezaur Closca cu puii de aur (Bz-I-m-B-02262.14). 

Lucrurile n-au mers mai bine nici in ce priveste recuperarea obiectelor cumparate de Verusi de la descoperitori si tainuitori. Interogat in repetate randuri, intrebat insistent ce a facut cu obiectele, unde sunt acestea, el repeta mereu aceeasi poveste: le-a vandut pe pret dublu, 8000 de lei vechi, unui negustor necunoscut, armean sau evreu, imbracat caraghios, care trecuse pe la podul peste Calnau cu o trasura, descrisa cu amanunte, cateva saptamani mai inainte (de inceperea anchetei), calatorind la Focsani sau la Iasi. Acest negustor n-a fost vazut de nimeni altcineva, ramanand un personaj misterios, inventat, desigur, de Albanez, in incercarea de a pastra si ultimele obiecte ramase din comoara. 

 O intamplare fericita a venit sa dezghete ancheta: politia a interceptat o scrisoare in limba albaneza adresata de Verusi, din arest, lui Constantin Probaca, asociatul sau care continua lucrarile de la podul Calnaului, in care ii cerea acestuia sa nu arate autoritatilor, sub nici un pretext, locul unde ascunsesera impreuna ultimele piese din tezaur[97]. Rechemat la interogatoriu, mai intai Verusi staruie in povestea lui cu negustorul strain, dar cand i se puse  sub ochi scrisoarea, tulburat, se hotara sa arate locul unde ascunsese, intr-o invelitoare din piele, obiectele ramase. In aceeasi zi, printul Mihalache Ghica si ajutoarele sale, P. Poenaru si C. Steriadi, dupa indelungate si obositoare sapaturi, caci Verusi le indica mereu alte locuri decat cel in care se aflau odoarele, avur[ bucuria sa vada scoase dintr-o groapa o parte din obiectele tezaurului descoperit de Stan Avram si Ion Lemnaru la 25 martie 1837. Astfel, in iulie 1838 au fost regasite 9 obiecte din marele tezaur[98]. Impreuna cu cele trei piese recuperate anterior, acestea formeaza astazi Tezaurul Closca cu pui de aur. Pana in 1972, cand a fost depus in Sala Tezaurului de la Muzeul National de Istorie a Romaniei, unde este pastrat si in prezent, tezaurul a trecut prin multe intamplari, cele mai multe de-a dreptul nefericite.

Cele 12 piese, inregistrate dupa regasire, cu greutatile consemnate atunci, sunt:

1. Platoul sau tava mare, diametrul 57 cm, greutatea                  7,1540 kg;

2. Fibula mare, in forma de soim, greutatea                                0,8176 kg    

3. Fibula mijlocie, in forma de ibis, greutatea                              0,5402 kg       

4. Fibula mijlocie, in forma de ibis, greutatea                              0,5256 kg

5. Fibula mica, „chinezeasca”, greutatea                                                0,2044 kg

6. Patera cu figuri si statueta din mijloc, greutatea                       2,0513 kg

7. Cosuletul octogonal, greutatea                                                           2,4090 kg

8. Cosuletul dodecagonal, greutatea                                          1,5184 kg

9. Colanul cu balama, greutatea                                                             0,2190 kg

10. Cana inalta oenohoe, greutatea                                           1,7155 kg

11. Colanul cu inscriptie, greutatea                                                        0,3180 kg

12. Colanul simplu, greutatea                                                    0,1825 kg

            Greutatea totala a pieselor intregi                                            18,0091 kg

Bucati detasate, greutate                                                           0.7884 kh

            Greutatea totala a tezaurului recuperat                      18,7975 kg[99].

Dupa repetatele restaurari la care a fost supus, in 1867 la Paris[100], in 1868 la Londra[101], in 1872 la Viena[102], in 1884 la Bucuresti[103] si 1886 la Berlin[104] ultimele doua de acelasi bijutier, Paul Telge, cand s-au completat piesele cu unele din bucatile si pietre pretioase si

semipretioase recuperate, tezaurul cantareste astazi 19,820 kg.

Cautarile nu s-au incheiat dupa recuperarea acestor piese, toti cei care au avut fie si cel mai mic contact cu comoara fiind supravegheati in continuare. Ca urmare, pe 23 septembrie 1838, C. Steriadi a gasit gura canii inalte (ibric, in documentele anchetei), in bordeiul lui Verusi langa podul Calnaului[105], iar pe 5 martie 1839 s-a gasit statueta din centrul paterei, la arnautul  Anastase Costea (grec in dosarul anchetei), care preluase lucrarile incepute de Verusi la pod dupa arestarea lui C. Probaca, acesta declarand ca o cumparase cu 5 galbeni, adica 60 lei noi, de la transilvaneanul George Cocarla[106], lucrator la pod, care, la randu-i, a spus ca o gasise pe malul paraului langa o groapa sapata in prezenta printului Mihail Ghica pentru recuperarea obiectelor ascunse de Verusi.

Cum descoperitorii au declarat ca gasisera cel putin 22 de obiecte, s-a staruit in cautarea celor disparute. Din pacate, nici unul nu a mai fost gasit pana astazi, fiind foarte probabil topite sau vandute la argintari sau negustori straini, unii de peste Dunare, unde calatorise de mai multe ori Verusi dupa ce cumparase comoara de la descoperitori. Inca sub ancheta, Verusi sustinea ca piesele fusesera luate de o revarsare recenta a apelor Calnaului[107].

           

            Intre obiectele disparute s-au aflat unele lucrate numai din aur si altele lucrate din aur si decorate cu pietre pretioase si semipretioase. Unele au pereche in cele pastrate, altele nu. Cele mai exacte descrieri ale obiectelor disparute au fost facute de Ion Lemnaru. Dintre cele decorate cu pietre, acesta a mentionat:

            1. O chiotoare, adica fibula, rotunda ca o ghiulea, in forma de pasare fara cioc, cu gat drept si mai subtire decat celelalte (fibule), decorata cu pietre marunte ca samanta de in;

            2. Un cerc sau colan lat de doua degete, cu pietre maruntele la capete unde se incheia;

            3. Un cerc sau colan rotund si gros de doua degete, mai subtire la mijloc, decorat cu pietricele la capete;

            4. Bratara de mana care se incheia dedesubt cu o limbuta pe care se tragea un inel; deasupra avea un soi de maciuchita pe care se vedea un loc de piatra gol, de marimea unei parale, decorat pe margine cu pietricele rosii marunte ca bobul de miei;

            5. Bratara de mana, identica cu cea de mai inainte.

            Alte cinci obiecte erau facute numai din aur:

            6. Veriga sau colan mare cat fundul palariei, gros cat doua pene de gasca, cu incarliga-turi la capete unde se incheia;

            7. Veriga sau colan gros de doua degete, mai gros la capete, unde era scris cu slove care nu s-au putut citi; se inchidea cu limbuta;

            8. Veriga sau colan gros la mijloc si mai subtire la capete, care erau intoarse inauntru unde se inchideau;

            9. Ibric sau cana, inalta de o palma domneasca, cu o toarta ca pe jumatatea degetului mic, lipita la gura si pe fund;

            10. Strachina sau taler asemanator cu patera cu figuri, dar aceasta simpla, nedecorata[108].

            La acestea trebuie sa adaugam lantisorul valorificat de Ion Lemnaru in toamna anului 1837, ca facand sigur parte din tezaur. Cu acesta, tezaurul era format din 23 de obiecte. Din declaratiile date in fata Comisiei de ancheta retine atentia si faptul ca, in doua imprejurari, descoperitorii au folosit „bucati” de metal din comoara, unele ca sa repare o tingire sau caldare, altele pentru a face niste balamale de usa si potcoave. Pe langa acestea, alte bucati au fost incredintate, spre pastrare desigur, unei babe din Urgoaia. Mai trebuie adaugate piesele mentionate de George Cocarla: 1. cupa de aur rotunda, cu pietre la gura ca niste margele, iar in interior avea doua pietre verzi cat o nuca mica fiecare; 2. trei nasturi mici de aur; 3. doua cerculete de aur[109]. Deci, inca cinci piese! Sa nu uitam: George Cocarla este personajul care a gasit statueta din centru paterei cu figuri, pe care a vandut-o lui Anastase Costea, deci s-ar putea sa spuna adevarul. Despre cele cinci obiecte, pe care nu le-a vazut nimeni altcineva, Cocarla a declarat ca le-a dat mita brigadierului de jandarmi (tistul de dorobanti din judetul Buzau) Barbu Pasol, ca sa-l imbuneze si sa scape de amenintarile lui[110].

Mai mult decat atat, astazi in componenta tezaurului sunt incluse si trei catarame din aur decorate, la origine, cu placute din sticla colorara, despre care exista informatia ca au fost descoperite langa podul de la Calnau. Odobescu precizeaza, iar alti specialisti de dupa el au confirmat ca aceste catarame nu au nici o legatura cu tezaurul de la Pietroasa[111]. Ele au fost descoperite in preajma podului de peste Calnau de Grigore Tocilescu, provenind insa din inventarul unui mormant probabil ostrogot.

Procesul intentat descoperitorilor tezaurului, Stan Avram si Ion Lemnaru, complicilor care i-au ajutat sa-l ascunda, Nicolae Baciu si fii sai George si Achim Baciu, cumparatorului Anastase Tarba zis Verusi Albanezul, asociatilor, colaboratorilor sau cunoscutilor lui si tuturor celor care au luat contact in orice fel cu comoara, tarani sau oraseni, inceput in vara anului 1838 a durat, cu diferite faze, pana in 1842. In primele luni ancheta s-a desfasurat la Buzau, arestatii fiind incarcerati in beciurile Episcopiei. Si aici si la Bucuresti in beciurile Agiei, unde au fost mutati, au avut parte de cele mai rele tratamente. In plina iarna, pe gerurile cele mari din decembrie 1838 – ianuarie 1839, arestatii erau batuti pana lesinau, erau udati cu apa si dusi apoi in beci, unde nu era nici un fel de caldura. In aceste conditii plamanii unora dintre ei au fost grav afectati, corpurile lor slabite din cauza batailor, a lipsei de hrana si a starii morale nu au facut fata, unii au murit in timpul anchetei, altii la scurt timp dupa aceea. Singurul care a trecut mai usor prin rigorile anchetei a fost Anastasie Tarba. In urma acestor tratamente, descoperitorii tezaurului mor inainte de incheierea procesului. Prin sentinta nr. 26 a Curtii Penale (Criminale) din 22 aprilie 1839, confirmata prin Decret princiar de Alexandru Dimitrie Ghica, la 29 septembrie 1839[112], se constata moartea celor doi descoperitori, Stan Avram si Ion Lemnaru, Nicolae Baciu scapa nepedepsit fiind bolnav, George si Achim Baciu sunt condamnati la 30 lovituri de varga si cate un an inchisoare incepand din ziua arestarii, Anastasie Tarba Albanezul este achitat, i se restituie suma de 4000 piastri (lei vechi) de catre vanzatori (Sic!) si cei 200 ecosari dati lui Gheorghe Frunza – Verde, precum si alte sume care i-au fost poprite de subprefectul arondismentului si vor fi stabilite printr-o ancheta (??), George Cocarla este condamnat sa restituie lui Costea Grecul cei 5 ducati primiti pentru statueta din centrul paterei, lui Gheorghe Frunza – Verde i se inapoiaza casa de bani confiscata de politie[113], iar plangerile impotriva tuturor celorlalti banuiti de complicitate in aceasta afacere sunt retrase.

Cel mai castigat din toata intamplarea a iesit Anastasie Tarba, care, dupa incheierea procesului, a devenit unul din cei mai mari antreprenori de lucrari publice din Romania, situatie pe care o datoreaza castigului pe care l-a avut de pe urma vanzarii obiectelor disparute din tezaur. Si sentinta Curtii, total favorabila lui, se datoreaza unei parti din banii obtinuti, bine plasati inaintea, in timpul si dupa proces[114] celor care au instrumentat ancheta. Cat despre obiectele disparute din tezaur sentinta nici nu face vorbire, ceea ce, desigur, este o alta favoare acordata Albanezului.

Dupa cativa ani, pietrarii din Ochiu Boului au ridicat pe creasta Istritei la 0,5 km N de drumul spre Badeni o cruce din piatra inalta de peste 2,50 m, cunoscuta azi drept Crucea lui Stan Avram (Bz-IV-m-B-02547).

 

Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica a dat dispozitii, inca in anul 1838, ca piesele recuperate din Tezaurul de la Pietroasa sa fie depuse la Muzeul National de Antichitati, infiintat de el in 1834, care functiona atunci in localul Liceului national Sfantul Sava; insa, din motive doar banuite, obiectele au ajuns in muzeu abia in 1842. Aici au ramas pana in anul 1867, fara sa starneasca prea tare curiozitatea putinilor vizitatori. Primele semnalari ale descoperirii marelui tezaur de la Pietroasa se datoreaza tot domnitorului Alexandru Ghica. In 1838 acesta a comandat pictorului Ioan Negulici executarea unor desene dupa piesele recuperate, desenele, executate destul de repede, au fost litografiate in acelasi an la Viena si distribuite de printul Mihail Ghica unor savanti straini, prin intermediul ambasadorilor prezenti atunci la Bucuresti, dar descoperirea nu retine in mod deosebit atentia cuiva. In 1841 savantul francez Berger de Xivrey publica in revista romano – franceza Le Glaneur moldo-valaque (Spicuitorul moldo-valah), care aparea la Iasi, numerele din iulie, august si septembrie, o descriere detaliata si cateva aprecieri corecte asupra tezaurului, fara sa semneze[115]. In 1850 Joseph Arneth, intr-o anexa a lucrarii sale dedicata obiectelor din Cabinetul de antichitati de la Viena, pe care il conducea, publica doua planse si doua descrieri, una in limba franceza, comunicata in martie 1840 de printul Mihail Ghica, in care da un catalog succint dar exact al descoperirii, insa o dateaza gresit, 1838, iar cealalta in limba germana, mai dezvoltata dar plina de greseli, in care atribuie tezaurului piese care nu au facut niciodata parte din acesta[116] si plaseaza eronat localitatea Pietroasa intre Buzau si Braila. Abia in 1861 vizita la Bucuresti a arheologului german Fraz Bock, insotit de tanarul pictor vienez M. Springer si discutiile savantului cu pastorul evanghelic Rudolf Neumeister, profesor de literatura germana la Liceul national Sf. Sava, preocupat de un timp sa descifreze inscriptia de pe colanul din tezaur[117], discutii la care participa si tanarul Alexandru Odobescu, de curand intors de la studii din strainatate, trezesc interesul viitorului savant roman pentru descoperirea de la Pietroasele. Incepand din acel an si pana la sfarsitul vietii sale, survenit in noiembrie 1895, Alexandru Odobescu s-a dedicat, cu curaj si competenta mereu sporita, examinarii si descrierii pieselor din Tezaurul Closca cu puii de aur, a cautat in colectii din toata Europa piese asemanatoare, pe care le-a descris si le-a desenat, a studiat aproape tot ce s-a scris despre arta metalelor pretioase din antichitate pana in vremea sa, a redactat studii din ce in ce mai documentate despre colectia care i-a marcat ultimii 34 ani din viata[118]. Pentru a-si completa opera care, in final, va deveni marea monografie Le Trésor de Pétrossa, ii cere pictorului Henri Trenk sa deseneze in culori toate piesele din tezaur, in marime naturala[119]. In 1865 in timpul unei vizite la Paris, arata desenele facute de Trenk unor savanti interesati de descoperire si este invitat sa prezinte, pe 1 si 8 decembrie din acel an, o conferinta la Academia de inscriptiuni si „belle – litere”[120], redactata „din fuga condeiului”. Cincisprezece luni mai tarziu, in martie 1867, Alexandru Odobescu se intorcea la Paris in calitate de Comisar General al Sectiei romane din Expozitia Universala, ducand cu el Tezaurul de la Pietroasa Closca cu puii de aur, care starnise deja un viu interes in randul marilor savanti ai lumii, dar care nu fusese vazut „pe viu” de niciunul. Pregatind expunerea tezaurului in centrul pavilionului romanesc, organizat de el[121], Odobescu angajeaza mai intai un bijutier / aurar din Paris, a carui indemanare si inteligenta obliga la recunostinta, pentru a restaura piesele cele mai grav stricate de Verusi, redandu-le, pe cat a fost posibil, forma si aspectul initial, reamplasand unele din pietrele desprinse, fara sa adauge nimic ce ar fi modificat aspectul originar[122]. Apoi, cu ajutorul unui priceput lacatus parizian, executa, dupa desenul arhitectului Ambroise Baudry, o vitrina monumentala din cristal, protejata de un adevarat seif din fier forjat[123]. In aceasta vitrina, ferit de orice posibil atac, Tezaurul Closca cu puii de aur a fost expus timp de sase luni, din mai pana in noiembrie 1867 in Palatul Expozitiei, bucurandu-se de un mare interes din partea tuturor vizitatorilor[124].

            Dupa Expozitia Universala de la Paris, la cererea directiei Muzeului South-Kensington din Londra, cu aprobarea Guvernului roman, Closca cu puii de aur calatoreste in Anglia, unde ramane expusa inca sase luni, pana in primavara lui 1868, fiind vazuta de o multime de vizitatori[125]. In timpul sederii la Londra, muzeul gazda fotografiaza piesele din tezaur si editeaza un album, care devine foarte pretios dupa noua crunta mutilare la care sunt supuse obiectele in timpul furtului din noiembrie / decembrie 1875. Totodata, directia muzeului londonez executa copii galvanoplastice dupa sase dintre piesele Clostii, care pot fi inca admirate in vitrinele acelui muzeu. Readusa in tara in 1868, dupa un urat scandal de presa in care Odobescu era invinuit ca a vandut tezaurul[126], Closca va fi expusa in Muzeul National de Antichitati, reinfiintat in 1864 de Alexandru Ioan Cuza, unde ramane pana in 1872, cand va calatori la Expozitia Universala de la Viena[127].

            Revenit de la Viena, tezaurul este expus, in vitrina-seif construita la Paris, in Muzeul National de Antichitati, gazduit atunci in noul palat al Universitatii din Bucuresti. Nici aici nu scapa de pericol. In noaptea de 20 noiembrie / 2 decembrie 1875, cu concursul neglijent al paznicului muzeului care n-a inchis in acea noapte vitrina-seif, tezaurul este furat de Gheorghe Pantazescu, fost seminarist, fiul unui preot din Titu, in varsta de numai 21 de ani, dar condamnat deja de mai multe ori pentru furt. Acesta patrunde in sala de expozitie spargand tavanul salii de deasupra, unde functiona biblioteca Universitatii, coboara pe franghie, sustrage piesele din vitrina care nu fusese coborata in seif, le ascunde in pantalonii legati ca salvarii, urca pe aceeasi franghie in biblioteca, apoi paraseste cladirea fara sa fie observat de nimeni. Incomodat de cosuletul dodecagonal se descotoroseste de el aruncandu-l in zapada. A doua zi dimineata un profesor care venea la cursuri gaseste cosuletul pe strada si raporteaza consternat intamplarea. Se da alarma in tot Bucurestiul si, in urma unei perchezitii la un bijutier rau famat, politia descopera colanul cu inscriptie, din nefericire taiat in patru inclusiv peste inscriptie, jumatatea fara inscriptie fiind topita si pierduta pentru totdeauna. Bijutierul marturiseste de unde are obiectul, politia face doua perchezitii si gaseste celelalte piese, complet distruse, ascunse de Pantazescu in cutia de rezonanta a pianului sau. Hotul este condamnat la sase ani inchisoare, in mai 1876, si cu cateva luni inainte de a-si ispasi pedeapsa, este impuscat mortal de un gardian care l-a surprins in timp ce incerca, a cata oara? sa evadeze din inchisoarea Cozia, unde era inchis[128].

Noua ani mai tarziu, scapat ca prin minune dintr-un violent incendiu care a cuprins localul Universitatii in noaptea de 4 spre 5 aprilie 1884, tezaurul va fi restaurat partial, in acel an, de Paul Telge din Berlin, bijutierul Casei de Habsburg si apropiat al Casei de Hohenzolern a Romaniei[129]. Dupa incendiul din 1884 Tezaurul Closca cu pui de aur a fost depusa intr-o casa de bani la Casa de Economii si Consemnatiuni[130]. Doi ani mai tarziu, in 1886, tezaurul este transportat la Berlin, unde Paul Telge il restaureaza ultima data, dandu-i forma si aspectul actual. Cu acea ocazie restauratorul face patru còpii dupa fiecare piesa din tezaur, turnate dintr-un aliaj foarte apropiat cu aurul, care nu-si schimba culoarea, aspectul si forma. Doua din aceste còpii sunt daruite de regele Carol I unor muzee din Germania, Meinz si Dresda[131], una este data Muzeului National de Antichitati din Bucuresti, iar ultima ramane in proprietatea lui Telge, care avea magazine de antichitati la Viena si Berlin, prin care a vandut acea copie, respectand conditia convenita: nici un colectionar nu a putut sa cumpere decat o singura piesa. Copia de la Muzeul National de Antichitati din Bucuresti, transferata din 1972 Muzeului National de Istorie a Romaniei, in anul 1981, prin eforturile mele si ale lui Iulian Antonescu, atunci director al Directiei muzee din Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, sustinuti de persoane din conducerea de partid a judetului, a fost transferata Muzeului Judetean Buzau, unde, expusa in sala 5, innobileaza colectia institutiei noastre, bucurand ochii vizitatorilor.

Dupa restaurarea din 1886 pentru Closca cu puii de aur a urmat o perioada mai linistita. In 1900, la cererea Guvernului Frantei, Tezaurul Closca cu puii de aur este expus, pentru ultima data, la Expozitia Universala de la Paris. La Expozitia Universala de la Roma, din 1911, este prezentata copia executata de Paul Telge.

Primul Razboi Mondial aduce insa noi primejdii pentru celebrul tezaur. Transferat, in ciuda opozitiei unora din personalitatile politice ale vremii, in ianuarie 1917, impreuna cu intreg Tezaurul Bancii Nationale a Romaniei in Rusia, devenita curand dupa aceea sovietica, marele tezaur a ramas acolo arestat de autoritatile sovietice pana in anul 1956. Cand, dupa incheierea Primului Razboi Mondial, autoritatile romane au cerut restituirea Tezaurului romanesc, Lenin a raspuns ca va inapoia acel tezaur atunci cand in Romania poporul va fi la putere si dialogul s-a blocat pentru mai multi ani. Imbunatatirea relatiilor romano-sovietice in deceniul patru al secolului XX, cand ministru de externe era Nicolae Titulescu, si reluarea dialogului pe aceasta tema nu a dus la nici un rezultat, Stalin nu vroia sa auda de restituirea tezaurului romanesc. A trebuit sa dispara Stalin din aceasta lume in martie 1953 pentru ca demersurile statului roman, sprijinite de o intamplare fericita - publicarea unei informatii despre locul unde era depozitat tezaurul Bancii Nationale a Rominiei, sa aiba trecere la noul conducator al Uniunii Sovietice, Nichita Sergheevici Hrusciov, acesta aproband returnarea unor valori din imensul tezaur. Dupa ce a fost prezentat intr-o expozitie organizata la Moscova in vara anului 1956, Tezaurul istoric al Romaniei, format din Tezaurul de la Pietroasa Closca cu puii de aur, odoarele bisericesti secularizate de Alexandru Ioan Cuza in 1863 (motiv pentru care a pierdut sprijinul bisericii), bijuteriile coroanei, bijuteriile Reginei Maria si unele obiecte descoperite prin cercetari arheologice, intre care si cele de la Buda Craciunesti, judetul Buzau, a revenit in tara, starnind un adevarat entuziasm in toate paturile societatii, mai cu seama in randurile  intelectualitatii romanesti[132].   

            Intors din Uniunea Sovietica Tezaurul Closca cu puii de aur a ridicat multe intrebari, cea mai importanta fiind: este originarul? sau rusii ne-au dat o copie? Pentru a raspunde la aceasta intrebare s-a pus la cale o stratagema: in anul 1970 Guvernul roman a organizat o expozitie itineranta in strainatate cu piese de valoare din tezaurul istoric, intre care si Closca cu puii de aur. Comisar General al expozitiei a fost Victor Teodorescu, arheolog la Muzeul de Istorie si Arheologie Prahova, Ploiesti. Expozitia a fost prezentata la Petit Palais din Paris, la Palatul Buckingam din Londra si la Muzeul National din Oslo. In toate cele trei capitale, ziua tezaurul de la Pietroasa era expus pentru public, noaptea era coborat in laboratoare unde cei mai mari arheologi si specialisti in domeniul orfevrariei antice din Europa au facut tot felul de teste, masuratori si analize, de la compararea cu documentatia grafica existenta pana la analize chimice si metalurgice din cele mai complexe. La sfarsitul acestui periplu, dupa ultimul popas la Oslo, cercetatorii implicati au dat verdictul: piesele actuale sunt cele originare[133]. Mai mult chiar, acestia au afirmat ca unele piese a fost lucrate cu aur extras din Dacia, in ateliere din Constantinopol si din orase nord - pontice. Astfel se incheie lunga si complexa istorie de dupa descoperire a marelui Tezaur de la Pietroasa Closca cu puii de aur[134].

            I. 2. Atestare documentara

Informatiile consemnate in documentele Evului Mediu si ale Epocii Moderne privind evolutia istorica a localitatilor comunei Pietroasele prezinta interes pentru spatiul mai larg al zonei de la Curbura Carpatilor si din nord-estul Munteniei.

Prima mentiune documentara a satului Pietroasa de Sus numit atunci Badeni, apare intr-un hrisov emis de Vlad Voievod in 10 februarie 1494, prin care intareste partea lui Gorga din Badeni sa fie ocina lui jupan Vladul spatar, fratelui sau Farcea cu fiii si unchiului lor Gorga cu fiica sa Stana si cu fiii ei dupa moartea lui Gorga[135]. Mosia Badeni, satul Badeni sau Badenii de Jos si personaje cu diferite functii sau ranguri apar in documente din anii 1535, 1536, 1548, 1549, 1554, 1555, 1563, 1566, 1568, 1569, 1570, 1572, 1576, 1582, 1587, 1589, 1591, 1610, 1611, 1682, 1704.

Un document de la Radu Paisie din 23 noiembrie 1535 intareste ocina in Badeni lui jupan Mihnea postelnic (mare boier, dregator de curte, membru al Sfatului domnesc, care avea in grija odaia de culcare si se ingrijea de asternutul domnului; mDE) cu fiii sai „sa-i fie in Badeni din funea zoreasca tot cat a cumparat mama lui, jupanita Stana”[136].

Zapisul domnesc din anul 1682 intareste lui Barbu Badeanu, fost mare logofat (mare dregator, al treilea membru al Sfatului domnesc, seful cancelariei domnesti, avea in grija redactarea actelor in care consemna hotararile demnului si ale sfatului domnesc, pastratorul pecetii cu care intarea documentele emise; mDE), ocina in Badeni. Acest Barbu Badeanu, fost si mare paharnic (mare boier, dregator de curte, membru al sfatului domnesc, omul de incredere al Domnului, care se ingrijea de vinurile domniei si, la sarbatori, il servea personal pe Domn, gustand primul vinul ce-l servea capului tarii pentru a garanta ca nu este otravit; avea ca subalterni pe al doilea si al treilea paharnic, cuparul, pivnicerul si paharnicelul; mDE), era fiul lui Barbu iuzbasa si capitan de rosiori, var cu Udrea Baleanu, fost mare ban. El este ctitorul manastirii Barbu, construita in anii 1668 – 1669 si al bisericii Badeni din comuna Tisau. A avut sapte feciori: Barbu capitan, Hrizea, Radu, Jipa, Andronache, Neagoe paharnic si Badea, care au avut ranguri si au ocupat functii in slujba domniei pana in secolul XIX, si o fiica casatorita cu stolnicul Greceanu.   

Deosebit de important pentru identificarea Badeni = Pietroasa de Sus si pentru cunoasterea situatiei social-economice din aceasta zona in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, documentul emis de Serban Cantacuzino (1678 – 1688) la 26 februarie 1682, intareste lui Barbu Badeanu, biv vel paharnic, ocina in Badeni ot sud Saac (din judetul Saac), „din funea (sfoara sau fasie ingusta de mosie) stapaneasca (domneasca) ce se zice la Matioana 12 stanjeni din camp, din padure, din apa, din dealul cu viile, de insaderea (asezarea, vatra) satului si de pretutindeni de peste tot hotarul pentru ca a cumparat de la Balan drept bani gata (inmanati cu martori) 1600 si cu zapis de vanzare si cu marturii”[137]. Zapisul mentioneaza sfori de mosie in Badeni la Matioana din funea (sfoara de mosie) stapaneasca (domneasca), funea zoreasca, funea mihneasca, funea gorgeasca (proprietatea lui Gorga, mentionat in hrisovul din 10 februarie 1494), funea baleasca, silistea satului, ocina cea batrana, din care Barbu Badeanu a cumparat parti de la Balan iuzbasa (sutas, capitanul a 100 de rosiori) si de la fratele sau Zbierea, de la Balan fiul lui Balan si de la Stan fiul popei Stoica, Badea fiul calugarului Mihalcea, Radu fiul lui Ghinea, Burlan Grozea fiul lui Grozea si al Dobrii fata lui Serban de Badeni, Pavel, Stan si frate-sau Bobe, Coltea si frate-sau Radu, Radu si Stan fiii lui Mohoiu, Neagu fiul lui Mihu, de la nepotii popii Dragota din Vispesti, de la Dumitru Grecu si jupaneasa lui Maria, de la Gheorghe, Patru, popa Coltea, Tudosie rosiul (rosiorul), Oprea rosiul Chitoiu, Stan al Voinii, Stan Surasti, Albu si frate-sau Dumitru rosii (rosiori), Neagoe Fetica si de la rosiorii Constantin, Gheorghe, Badea, Barbu fratele popii Andronic si Tudoras, din steagul lui Ion iuzbasa din Fintesti, Anton capitan si fratele sau Stanciu, Zota rosioru, Stan rosioru din steagul lui capitan Granitii[138]. Zapisul este semnat, intre altii, de Constantin vel spatar Brancoveanul, cel ce ajunge domn la moartea lui Serban Cantacuzino (28 octombrie 1688). Documentul prezinta starea de decadere in care se afla, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, acea categorie sociala, militara si fiscala, curteni si slujitori numiti rosii sau rosiori, multi dintre ei fiind nevoiti sa-si vanda ocinele (mosii mostenite) deoarece nu mai puteau sa plateasca birurile si darile catre domnie, unii fugind din sat din aceasta cauza.

Dintre cei amintiti, in secolele XIX – XX unii au urmasi mosneni in neamurile Nestor, Alexandru, Geana, Badeanu, Gariuta, Bratu, Ivascu,  Moldoveanu, Goran, Neagu s. a., ale caror pamanturi, mostenite din mosi – stramosi, se intindeau din apa Niscovului peste creasta Istritei pana in apa Saratii, situate pe teritoriul actual al satului Pietroasa de Sus, fapt ce confirma identificarea dintre cele doua sate.

Daca Pietroasa de Sus este mentionata documentar la sfarsitul secolului al XV-lea sub numele de Badeni sau Badenii de Jos[139], despre Pietroasa de Jos primele informatii documentare dateaza din secolul XVII, cu referire la mosia Episcopiei Buzaului, care ocupa cea mai mare parte a pamanturilor de pe teritoriul satului. Sub rezerva unor confirmari ulterioare avem in vedere o posibila atestare a satului intr-un document de la Alexandru Mircea voievod datat intre 29 iunie 1568 – 18 septembrie 1577 prin care da lui Radu si Ion si feciorilor lor sa le fie mosie in Badeni partea lui Ion, partea lui Bran, partea lui Nan, partea lui Stanislav, partea Neagului, partea Stoicai (pe care le-a cumparat) si fixeaza hotarul: din valea Tisilor (Tisau?), pana in stana Neagului, pana in hotarul Pietrarilor … Un alt document de la Mihnea Turcitul, sotul Doamnei Neaga de la Cislau, din 21 martie 1589, intareste lui Dragomir postelnic, lui Ivan si Visei ocina in satul Pietrosani si in Mereni[140] partea jupanitei Trifoaia … Cum pe Harta lui Specht din 1795 localitatea Merei apare sub numele Tufele Merenilor, aceasta ar putea fi prima atestare documentara pentru ambele localitati. Doi ani mai tarziu, la 1 septembrie 1591, Stefan Surdu voievod intareste lui „Dragomir postelnic din Catuchesti (?) si cu ceata lui Musa si Visa cu fii lor sa-i fie ocina in sat la Pietrosani[141] din partea lui Stanila vornic jumatate …” Si pentru aceste doua documente pastrez aceeasi rezerva: nevoia de a fi confirmate din alte surse documentare, care sa permita si o clara localizare.

La fel de nesigura este atestarea documentara a satului Caltesti, care apare prima data sub numele Calcesti intr-un document din 6 februarie 1541 prin care Radu Paisie da fiilor lui Neniu, anume Tatomir cu fratii sai, lui jupan Radu mare vataf si lui Ioan si nepotului lor de frate Neniul si cu fiii lor „ … sa le fie ocina in Calcesti din toata ocina Calcestilor a treia parte de pretutindeni[142]. Si aceasta mentiune are nevoie de alte confirmari.

II. Evolutie administrativa

Comuna Pietroasele a luat fiinta in anul 1938[143], prin unirea comunelor Pietroasa de Jos si Pietroasa de Sus. Forma de plural a numelui se datoreaza marilor orgolii care ii manau pe edilii de atunci ai celor doua comune, care nu au acceptat singularul Pietroasa. In componenta noii unitati administrative intra si satul Ochiu Boului cu catunele Pe Vale, Ochiu Boului, Urgoaia si Pilesti. Arheologic, toate localitatile comunei sunt atestate simultan, teritoriul lor fiind locuit incepand din perioada finala a epocii pietrei slefuite, neolitic. Documentar, prima este atestata Pietroasa de Sus, in 1494, numita atunci Badeni[144]. Pietroasa de Jos este mentionata documentar in secolul XVII. In ce priveste Ochiu Boului, se pare ca primul catun infiintat este Urgoaia, care isi trage numele de la locuitorii stabiliti aici venind din Transilvania, numiti de localnici ungureni. Prin fenomenul rotacismului numele satului s-a transformat din Ungureni in Urgueni si apoi in Urgoaia.

Cele doua localitati Pietroasa de Sus sau Badeni si Pietroasa de Jos au existat in secolele XV – XVII ca sate. Nu stim, deocamdata, cum erau conduse localitatile la data mentionarii in documente, dar avand in vedere informatiile generale privind administrarea localitatilor pana la reformele lui Constantin Mavrocordat, in 1733 in Tara Romaneasca si 1749 in Moldova, in secolele XV si XVI in sate existau mici unitati de slujitori, civili si militari (pana la o suta de oameni), comandate de capitani, iusbasi sau stegari, acestia  avand atributii militare, administrative (in primul rand de strangere a darilor, birurilor si amenzilor) si judecatoresti atat asupra satului propriu-zis cat si a domeniului / mosiei din jurul acestuia; ulterior, cand rolul militar al acestor unitati a slabit (datorita instaurarii dominatiei turcesti asupra Tarii Romanesti) conducatorii locali vor fi inlocuiti de vornici sau vornicei, acestia avand ca principala sarcina strangerea obligatiilor fiscale de la locuitorii satelor si oraselor. Satul propriu-zis, asezarea formata din gospodariile locuitorilor era condus(a) de un parcalab, un fel de administrator, ca primarul de astazi, care uneori judeca si pricinile marunte dintre sateni. La 1733 Constantin Mavrocordat a restrans atributiile capitanilor si a desfiintat toate celelalte functii militar-judecatoresti din sate, inlocuindu-le cu functia de vornic sau postelnic. Strangerea birurilor revenea acum celor doi ispravnici de tinut, care aveau si atributii judecatoresti pentru pricinile usoare, iar conducerea treburilor militare revenea vatafilor de plai in zona de munte si zapciilor

in zonele de campie.

Reforme mai radicale in administratie sunt initiate prin Regulamentul organic din 1831 care dispunea ca satele puteau alege cate un parcalab, un fel de politie locala, acesta avand obligatia de a strange „capitatia”, dare pentru care locuitorii satelor raspundeau solidar, se infiinta o „cutie obsteasca a satului”, gestionata de sase locuitori alesi, impreuna cu preotul si proprietarul sau vechilul satului. Din „cutia satului” era platit parcalabul, cu un venit fix stabilit de stat. Dupa Unirea Principatelor romane la 5 / 24 ianuarie 1859, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a introdus noi reglementari in domeniul administratiei, prin legea din 31 martie 1864 fiind organizate comunele urbane si rurale, investite cu personalitate juridica si administrate independent de un consiliu comunal. Legislatia privind administratia centrala si locala a fost modificata si completata in anii 1874, 1894, 1906, 1908, 1910, 1912, iar dupa intregirea tarii si infaptuirea Romaniei Mari pentru unificarea administrativa a fost adoptata Legea din 24 iulie 1925, completata prin legea din 3 august 1929 care introduce principiul descentralizarii administrative si autonomiei locale, modificata prin alte legi si definitivata prin Legea din 27 martie 1936 si Regulamentul de aplicare al acesteia din 18 februarie 1937 [145]. Legea din 1936 impartea teritoriul tarii in judete si comune; comunele erau conduse de un Consiliu comunal, format, in mediul rural, din 10 membri alesi, carora li se adaugau membri de drept. Consiliul era condus de primar, ales de consiliul comunal dintre consilierii alesi; el era conducatorul administratiei comunale, numea si / sau indeparta din serviciu pe functionari, administra interesele comunei, era ofiter de stare civila, reprezenta comuna in justitie, era seful politiei comunale. Durata mandatului consiliului era nelimitata, dar din trei in trei ani se organizau alegeri locale pentru jumatate din membrii consiliului, astfel ca mandatul unui consilier era de sase ani. In baza Constitutiei din 1938, care instaura dictatura regala, din nou este modificata legea administratiei in spiritul noii legi fundamentale. Totodata, se introduce dreptul de vot pentru toti cetatenii, indiferent de sex, care au implinit varsta de 30 de ani si plateau impozite.

Demn de retinut este faptul ca la 1866 Odobescu intocmeste o harta a „Muntelui” Istrita si a imprejurimilor sale pe care apare localitatea Pietroasa sau Badeni, realizeaza Planul topografic al Pietroasei, publicat la 1875 in Albumul de stampe, pl. XVIII, pe care apar Pietroasa de Jos, Pietroasa de Sus sau Badeni, dar nu apare Ochiu Boului, nici Urgoaia, iar autorul nu pomeneste niciodata numele celor doua sate in textul monografiei Le Trésor de Pétrossa, in schimb aminteste paraul Urgoaia al carui nume este redat sub forma Orgoya[146].

La data descoperirii tezaurului, comuna Pietroasa de Jos, de care tinea catunul Ochiu Boului, facea parte din Judetul Saac Sacuieni, cu capitala la Bucov, judet desfiintat la 1 ianuarie 1845[147]. Totodata, satul se afla pe mosia Episcopiei Buzaului, care stapanea cea mai mare parte din pamanturile de pe raza localitatii, cu exceptia celor detinute de mosneni, mai ales in Pietroasa de Sus. Din anul 1836 mosia Episcopiei fusese arendata de un boiernas local, Gheorghe Frunza-Verde, a carui casa exista si la 1866, fiind mentionata pe planul castrului[148]. Dupa desfiintarea judetului Saac – Sacuieni, Plasa Tohani, in care se aflau comunele Pietroasa de Sus si Pietroasa de Jos, a trecut de judetul Buzau.

            Enciclopedia Romaniei, vol. II, aparut in 1938, mentioneaza existenta separata a comunelor Pietroasa de Jos si Pietroasa de Sus, ambele tinind de Plasa Tohani[149] din judetul Buzau.

La noua reforma administrativa din ianuarie 1952, cand a fost introdus sistemul sovietic baza pe regiuni impartite in raioane, comuna Pietroasele a fost repartizata in Raionul Mizil din Regiunea Ploiesti. Actuala structura teritoriala dateaza din februarie 1968 cand, la reorganizarea administrativa a teritoriului Romaniei, comuna Pietroasele a fost comasata cu fosta comuna Saranga fiind arondata din nou la Judetul Buzau.

In prezent comuna este formata din satele Pietoasa de Jos, Pietroasa de Sus, Saranga, Clondiru de Sus, Pietroasa Mica fost Ochiu Boului, Dara si Caltesti. Datorita politicii social – administrative din ultimele trei decenii ale regimului comunist, urmata de scaderea demografica dramatica din ultimii douazeci de ani, satele Pietroasa Mica si Caltesti au parcurs un proces rapid de depopulare, care a afectat intre 70 si 80% din gospodariile lor. Ca urmare catunele Urgoaia si Pilesti, care tineau de Pietroasa Mica, au disparut complet de pe harta comunei.

III. Evolutie istorica

III. 1. Populatia

Nu stim cum se numeau locuitorii comunitatilor ce populau pantele Istritei si campia de la poalele dealului in epoca pietrei. Creatorii culturii Monteoru din epoca bronzului si purtatorii culturii din prima epoca a fierului erau traci, neam din care se trag si geto-dacii, primii stramosi directi ai romanilor de azi, mentionati in documentele vremii nominal si etnogenetic ca locuitori ai spatiului carpato - dunareano - pontic. De la geto-dacii din Gruiul Darii la daco-romanii din castrul de la Pietroasa si din asezarile satelit din secolele IV – V d. Chr., la romanicii din secolele VI – VII care locuiau in Via lui Despan sau la Biserica din Ochiu Boului si pana la stra-romanii care in secolele VIII – XI / XII traiau in comunitatile de la Cuptoare – Caramidarie sau din Sectorul Administrativ al SCDVV Pietroasa este o evolutie continua, teritoriul comunei fiind permanent locuit. Daca intreaga evolutie prezentata in randurile de mai sus se bazeaza pe dovezi arheologice, incepand din Evul Mediu Dezvoltat, secolele XV – XVIII, aceste dovezi sunt completate cu informatiile desprinse din documente scrise. In Evul Mediu zona era locuita, pe de o parte, de oamenii locului, cei de bastina care au trait intotdeauna aici, iar pe de alta parte, de cei veniti mai intai dinspre campie, in secolele X – XIV, apoi a celor veniti de peste munti din Transilvania odata cu inasprirea exploatarii feudale si a persecutiilor nobililor maghiari impotriva romanilor.

In Pietroasa de Sus sau Badeni, locuitorii erau mosneni[150], proprietari de pamant care, pana la mijlocul secolului al XVII-lea, au avut un rol activ in apararea Tarii si in asigurarea veniturilor visteriei. Fiind platitori de taxe, impozite si biruri dar si osteni calare pe cheltuiala lor, adica faceau slujba cu caii, armele, straiele si hrana proprii obtinute din munca pamantului pe care il stapaneau, rosii sau rosiorii erau organizati pe steaguri de cate o suta de persoane, condusi de un iuzbasa, numit mai tarziu capitan de sutasi. Din randul lor cei mai destoinici ajungeau curteni sau slujitori, indeplinind diferite slujbe sau mici functii in serviciul Domniei. Asa cum reiese din documentul emis de Serban Cantacuzino (1678 – 1688) la 26 februarie 1682 prin care  intareste lui Barbu Badeanu, biv vel paharnic, ocina in Badeni ot sud Saac, multi dintre rosii sau rosiorii din Pietroasa de Sus, ca de altfel din toata Tara Romaneasca, ajunsesera in imposibilitatea de a-si plati darile catre domnie, motiv pentru care multi isi vand pamanturile iar altii fug din sat. Documentul mentioneaza peste cincizeci de nume de proprietari care-si vand pamanturile lui Barbu Badeanu, din toate categoriile sociale: rosii sau rosiori, iuzbasi, capitani de rosiori, doi popi / preoti, un boier de vita al locului - Serban de Badeni, mari boieri ca Barbu Badeanu, altii.

In secolele XIX–XX urmasii mosnenilor amintiti in documentele secolelor XV - XVII sunt cei din neamurile Nestor, Alexandru, Geana, Badeanu, Gariuta, Bratu, Ivascu, Moldoveanu, Goran, Neagu, Negru, Voinea s. a., ale caror pamanturi mostenite din mosi – stramosi se intindeau din apa Niscovului peste creasta Istritei pana in apa Saratii, fiind situate pe teritoriul actual al satului Pietroasa de Sus.

Documentele vremii nu ne permit sa precizam care sunt cele mai vechi familii din Pietroasa de Jos. Informatiile documentare privind aspecte sociale se refera la popularea locului prin admigrarea unor grupuri de locuitori dinspre campie, sub presiunea atacurilor ultimilor migratori asiatici – pecenegii, uzii, cumanii, tatarii si turcii, in secolele IX – XVI, iar incepand cu secolul XVI aici se aseaza familii de romani refugiati din Transilvania din cauza persecutiilor religioase si a inaspririi exploatarii feudale – cresterea darilor si a obligatiilor fata de nobili, ceea ce duce la saracirea taranilor care isi pierd pamanturile si libertatea, proces accentuat si accelerat dupa Unirea celor trei Tari romane sub Mihai Viteazul in 1599 – 1600, ca efect al unei atitudini de pedepsire a romanilor, promovata in special de nobilimea maghiara. Aceasta admigrare nu inseamna nicidecum ca teritoriul satelor Pietroasa de Jos si Ochiu Boului era nelocuit inainte de venirea grupurilor amintite, dar asa cum bine se stie de catre cercetatori, pana cand nu se tulbura apele intr-un loc, acel loc nu este pomenit in documente. Cand apar turbulente, apare imediat si mentiunea. Asa s-a intamplat si cu satul Pietroasa de Jos, unde, cu exceptia posibilelor informatii mentionate mai sus, nu s-au facut vanzari sau schimburi de proprietati pana dupa veacul al XVII-lea.

De-a lungul timpului, asa cum am aratat mai sus, pe de o parte, satele se rareau prin fuga unor datornici care nu mai puteau plati birurile catre domnie, cum se intampla la Pietroasa de Sus sau Badeni[151], iar pe de alta parte, ele se populeaza prin inmultirea familiilor noi care isi facusera oarecare stare.

Din neamurile amintite se desprind, in generatiile urmatoare, alte nume – Avram, Matei, Stoian, Lazar, Apostol, Constantin, Alexandru, Manole, Petre, Alexe, Achim, Anton s. a. Treptat are loc impletirea neamurilor vechi – Barbu, Neagoe, Nestor, Badeanu, Stoica, Raducanu, Geana, Gariuta, Rosu, Enciu, cu neamurile mai noi, prin casatorii si inrudiri. In secolul XVIII si la inceputul secolului XIX la Pietroasele se aseaza ultimii veniti, alde Moldoveanu, Olteanu, Munteanu, Campeanu, Osman, Iatan, Rusu, Sarbu, Bratu, Fratila, Vlad/Vladoiu, Manole, Radu, Draghici, Zecheru, Godeanu, Frunzescu, Goran, Tanasescu, Novac, Zainea, Tomoiu, Enache, Mirica, Damian, Stavride, Cotuna, Aloman, Musat, Chiranoiu, Ciohodaru, Istratoiu, Chiriac, Zarioiu, Capatana, Capota, Despan, Barac, ultimii doi fiind soldati ai lui Napoleon ramasi pe meleagurile noastre dupa campania din Rusia din 1812. Apar si altii, ale caror nume se trag de la starea sociala sau materiala – Serbu, Puche, sau de la  ocupatiile mai recente – Mataru, Fieraru, Sergentu, Tutunea, Carutasu, sau de la aspectul fizic – Lungu, ori de la etnie - Rusu. In secolul XIX multe nume vor fi adaptate specificului romanesc prin adaugarea particulei escu, ceea ce impune, uneori, modificarea formei initiale a numelui – Zainea devine Zainescu.

            La 1892 comuna Pietroasa de Jos impreuna cu Ochiu Boului avea 860 locuitori, din care 450 barbati si 410 femei, care traiau in 218 case. Straini erau 2 greci si 11 italieni ocupati cu extragerea pietrei. Erau 40 de meseriasi, din care 2 lemnari, 1 tamplar, 1 cizmar, 4 fierari, 1 cojocar, 2 brutari, 30 pietrari. Contribuabili erau 177, din care 9 comercianti romani. Comuna avea suprafata de 1269 ha, din care 230 arabil, 169 vie, 370 padure, 30 faneata, 68 islaz, 11 livada, 391 sterp[152].

Comuna Pietroasa de Sus, formata din satele Pietroasa de Sus si Posta, la aceeasi data avea 680 de locuitori, din care 367 barbati si 313 femei, care traiau in 168 de case. Avea 44 de meseriasi, din care 2 lemnari, 2 croitori, 40 pietrari. Nu existau straini – nu erau acceptati, nu puteau cumpara pamant. Contribuabili erau 149, din care 16 comercianti romani. Suprafata comunei era de 963 ha, din care 214 arabil, 249 vie, 447 padure, 29 islaz, 24 sterp[153]. 

In functie de mersul vremurilor populatia comunei a crescut sau a scazut, cel mai mare numar de locuitori fiind inregistrat in anul 1975, cand la Pietroasele traiau 5280 de suflete. De la 3390 de locuitori in 1892 (toate satele actuale), la 3230 in 1935, la 2783 in 1948, la 3741 in 2002 si 3458 in 2007, exista fluctuatii demografice determinate de evolutia generala a satelor, inscrisa in evolutia generala a Romaniei. Din pacate, constatarea este valabila si pentru ultimele decenii, caracterizate printr-o rata negativa a natalitatii, cu descresterea evolutiva a populatiei comunei.

            Evenimentele majore din istoria tarii nu au trecut pe langa locuitorii satelor comunei, multi dintre ei dandu-si obolul de sange pe Campurile de Onoare de la Plevna, Vidin sau Grivita, la 1877 – 1878, pe fronturile Primului Razboi Mondial intre 1916 – 1919, la Turtucaia, Marasti, Marasesti, Oituz,  sau in crancenele batalii ale Celui de al Doilea Razboi Mondial, 1941 – 1945, de la Nistru pana la Don sau de pe Mures pana pe Oder. Memoria lor este cinstita si prin monumentele din piatra ridicate de urmasi la Pietroasa de Sus, Pietroasa de Jos, Clondiru de Sus, Saranga si Dara, dar, mai ales prin monumentele ridicate in sufletul colectiv al comunitatii. Din toate satele actuale ale comunei si-au dat viata pentru pamantul Tarii 366 de eroi. Alte sute de ostasi au fost raniti in luptele la care si-au adus contributia cu barbatie si onoare.

III. 2. Viata economica – resurse, ocupatii

Cei mai multi dintre locuitorii satului Pietroasa de Sus sau Badeni erau agricultori mosneni, traind din produsele pe care le obtineau prin cultivarea pamantului, un loc important ocupand cultivarea vitei de vie si a pomilor fructiferi, precum si cresterea animalelor pe intinsele pasuni / islazuri ce ocupau coastele si creasta Dealului Istrita. 

Unii dintre cei ce locuiau in Pietroasa de Jos si Ochiu Boului erau meseriasi – Cojocaru, Dogaru, Selaru, Neamtu fierar, Olaru, Pila, Rotaru, Lemnaru, altii erau viticultori – Chelaru, sau ciobani – Baciu, Caval, Ciobanu, Mocanu, unii erau preoti – Popa, sau agricultori – Grapa, sau vanatori - Ursea, Iepure, Jiganie, Lupu, sau negustori ambulanti – Marchidan, Saiu, altii, care purtau porecle date dupa criterii greu de decelat astazi - Ciudoiu, Barzoi, Chirita, Udroiu, Moaca, Potec, Lungu, Vasioiu, Cioanta, Berca aveau diverse ocupatii. De observat faptul ca in Pietroasa de Jos si in Ochiu Boului documentele nu mentioneaza rosii sau rosiori. Explicatia este simpla si istorica: rosiorii erau osteni si slujitori calari in slujba domnului si a Tarii, ei faceau slujba cu caii proprii, se intretineau singuri, erau proprietari de pamant, detineau suprafete modice, dar isi asigurau mijloacele de trai necesare si suficiente pentru ei si pentru familiile lor. Or, la Pietroasa de Jos pamantul era in cea mai mare parte proprietatea Episcopiei, localnicii ca si nou-venitii nu aveau pamant, erau vecini, ei isi asigurau traiul fie muncind pe pamanturile episcopale, fie din practicarea meseriilor pe care le cunosteau. Pe de alta parte, multi s-au asezat aici intr-o vreme in care categoria sociala a rosiorilor este in decadere, asa cum reiese din documentele celei de a doua jumatati a secolului al XVII-lea (vezi supra). Incet – incet, cu staruinta si chibzuiala, locuitorii din Pietroasa de Jos si din Ochiu Boului, atat cei vechi cat si cei nou veniti, reusesc sa-si incropeasca gospodarii, cumpara pamant si „intra in randul lumii”. Asa au aparut proprietatile mentionate in secolul XIX: In Dogaru, Dealul Alexandru, Via Ardelenilor, Poiana Crudului, Coasta lui Puche, La Pirciu etc. etc.

            Viata economica a comunei s-a bazat si se bazeaza pe agricultura, cu componenta majora cultivarea vitei de vie. Pornind de la existenta aici a unui puternic centru dacic incepand din secolul IV i. Chr., cred ca inca din acea vreme s-a cultivat vita de vie la Pietroasa. Am in vedere si faptul ca la numai 15 km spre est, la Carlomanesti, comuna Vernesti, pe Cetatuia dacica, au fost gasite seminte de struguri intr-o catuie din secolul II i. Chr., descoperita intr-o groapa de mari dimensiuni, care a functionat, probabil, si ca depozit. Asa cum stim de la istoricul grec Strabon (63 i. Chr. – 19 d. Chr.), marele rege geto-dac Burebista a fost nevoit sa aplice masuri drastice pentru refacerea puterii militare a statului geto-dac si, prin campaniile intreprinse, sa ajunga un cunoscut si temut conducator politic in lumea vremii lui. Iata ce spune istoricul antic: „ … Ajungand in fruntea neamului sau [al getilor], care era istovit de razboaie dese, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare de porunci incat, in cativa ani, a faurit un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba inca a ajuns sa fie temut si de romani. Caci trecand plin de indrazneala Dunarea si jefuind Tracia – pana in Macedonia si Iliria, a pustiit pe celtii care erau amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a intregul pe boii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe taurisci. … el si-a luat ajutor pe Deceneu … Ca o dovada pentru ascultarea ce i-o dadeau [getii], este si faptul ca ei s-au lasat induplecati sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin”[154]. Este foarte posibil ca masura i-a vizat si pe geto-dacii de la Pietroasa. Privind astfel lucrurile, traditia viticulturii la poalele Istritei este veche de peste 2500 de ani.

Conditiile de sol si clima din zona s-au modelat in milioane de ani. Expunerea sudica a pantelor Istritei asigura o insorire de peste 220 de zile / an. Versantii calcarosi ai dealului, spalati de ploile repezi de vara, asigura calcarul si mineralele care, filtrate prin sol si procesate in struguri, dau gustul, parfumul si savoarea specifica vinurilor locale. Prezenta particulelor de calcar de mici dimensiuni, in unele soluri peste 60%, face ca temperatura de peste zi sa fie retinuta in sol si sa fie iradiata in primele ore ale noptii, ceea ce, mai ales in noptile de toamna, joaca un rol important in procesul de acumulare a zaharului in struguri. Clima blanda, cu temperaturi multianuale de 10,5 - 11,3 grade C (Celsius), cu o medie lunara in ianuarie variind in jur de minus 2o C si de plus 25o C in luna iulie, cu precipitatii medii anuale de 575 mm / an, asigura vitei de vie conditii bune, pe de o parte, pentru iernare, iar pe de alta parte, pentru vegetatia viguroasa si sanatoasa din timpul verii, care produce un rod bogat. Viile ocupa pantele mai dulci ale dealului, urcand pana la altitudini de 250 – 300 de metri, iar inspre camp coboara pana la 2,5 km sud de sat.

            La inceputul secolului al XVII-lea spaniolul Francisco Sivori cand spunea despre Buzau „ … Buza loca ubi vina optima sunt … Buzau locul unde sunt cele mai bune vinuri” cu siguranta se referea si la vinurile de Pietroasele. In ultimele trei decenii ale aceluiasi secol „drumul de sub deal” devenise cunoscut si ca „drumul vinului” datorita lui Constantin Brancoveanu, mare proprietar de vii in Dealul Mare, de la Vernesti pana la Urlati. Inca inainte de a deveni domn Brancoveanu a primit de la unchiul sau Preda intinse suprafete de vie in satele dintre Vernesti si Feliesti – Fefelei / Mizil, iar la casatoria cu Marica, nepoata lui Antonie Voda (1669 – 1672) din Popestii Prahovei, primeste alte vii in satele dintre Tohani si Urlati, devenind unul din cei mai mari proprietari din aceasta zona. Avand un dezvoltat simt al banului, Brancoveanu construieste la Merei, la Sarateanca pe Musceleanu, la Tohani, la Ceptura si la Iordacheanu langa Urlati crame cu una, doua sau patru alveole cu cate patru bolti in semicalota fiecare sprijinite pe un stalp central, in care vinifica productia de struguri din viile lui foarte bine intretinute. La jumatatea lunii decembrie incarca vinul din cramele din Dealul Mare in 200 de butii de cate 200 de vedre fiecare, fixata pe un car tras de patru boi si trimitea acest convoi pe sub dealurile din Muntenia, Oltenia si Banat pana in nordul Italiei, unele ajungeau pana la Florenta, vinul fiind vandut pe bani buni. Cu siguranta in acest convoi se afla si vinul obtinut pe mosiile din zona Muscelul Darii si din Pietroasa. Convoiul era pazit de un detasament de ostasi calari inzauati. La intoarcerea in tara, primavara, inainte de Buna Vestire, una din butiile din convoi era plina cu banii luati pe vin. Asta era una din sursele din care provenea marea si proverbiala bogatie a Domnitorului Constantin Brancoveanu, supranumit de turci Altan Bei – Printul Aurului.

            In legatura cu producerea si folosirea vinului la Pietroasele relatez aici doua aspecte. Pana in 1965 la Pietroasa se cultivau, alaturi de soiurule altoite introduse dupa 1894, soiurile nealtoite, hibride sau directe. Dintre soiurile albe nealtoite se cultivau capsunica, cramposia, algeriana, galbena, iar dintre soiurile negre terazul, gamiul si „om rau”. Soiurile altoite albe cultivate erau Chaslaua sau Saselarul, Feteasca alba, Rieslingul, ceva Tamaioasa, iar dintre soiurile negre se cultiva Cabernetul. Plantatiile de vie erau sustinute pe spalieri si sarme sau pe haraci. Tratamentul pentru combaterea manei se aplica doar la soiurile albe si consta numai din stropitul cu zeama bordeleza din piatra vanata si var, viticultorul traditional, taranul nu folosea alte substante chimice. Culesul strugurilor incepea la inceputul lunii octombrie si dura cam doua saptamani. Strugurii erau culesi la maturitate deplina, cand acumulasera suficient zahar. Pentru recoltat se foloseau cosuri cu una sau doua toarte; cele cu doua toarte erau mai mari si le manevrau barbatii la transportat strugurii de pe randurile de vie la capul locului, unde erau goliti in carator. Caratorul era un butoi lung de 2 – 2,50 m, inalt la capete cam de 0,70 m si la mijloc de 1,00 – 1,20 m, asezat pe carul fara cosul carutei, adica fara fund si fara scoarte. La partea superioara in mijloc caratorul avea o deschidere ca o usita de circa 40 x 40 cm taiata in doagele vasului, dar fixata de corpul lui cu balamale pe o latura, iar pentru a sta inchisa pe latura cealalta avea o tija metalica perforata prin care trecea o brida metalica cu o perforatie, fixata in pozitie verticala pe corpul vasului. Cand erau pusi in carator strugurii erau zdrobiti de cel care lucra la caruta cu un mustitor din lemn de corn, alun, cires sau prun lung de 0,80 – 1,20 m, facut dintr-un bat terminat la un cap cu patru-cinci cioturi scurte de 8 – 10 cm. In functie de carul pe care era transportat, un carator lua intre o suta si doua sute de vedre, cele purtate de boi fiind mai mari. O vadra avea 10 – 12 litri. Pe drumul de la vie la casa proprietarului strugurii mustiti se zdrobeau bine, astfel ca din carator era descarcata musteala, multi viticultori eliminand in acest moment ciorchini, care, daca raman in musteala, pot da amareala vinului. Musteala era carata la tocitoare sau la lin cu hardaul, un vas din lemn inalt de 40 – 60 cm, mai larg la fund decat la gura, prevazut cu urechi pe doua doage opuse mai inalte decat celelalte; era manevrat de doi barbati cu ajutorul unui drug din lemn pe care era fixat la mijloc cu un lant scurt un crucioi, un bat gros de 3 - 4 cm cu decupaje la capete, care se introducea in urechile hardaului. Tocitoarea este un vas din lemn inalt de 1,70 – 2,30 m, cu gura mai larga decat fundul; aproape de fund are o perforatie, astupata cu un cep sau cu o canea, prin care se trage mustul, dupa ce s-a ridicat pluta. Linul este un utilaj simplu facut din stejar sau brad, format dintr-o masa orizontala din scanduri groase de 5-8 cm, cu o rama pe margini inalta de 3-4 cm, in care se fixeaza patru scanduri, doua margini si doua capete, cu zimti la baza pentru a permite scurgerea mustului; linul se aseaza pe doua capre din lemn inegale, cea din spate fiind mai inalta, partea din fata a mesei este terminata intr-un triunghi cu margini deschis la varf pe unde se scurge mustul in deja. In zona Pietroasele – Badeni s-au folosit din vremuri ancestrale si linuri din piatra, un exemplar putand fi vazut astazi in curtea Statiunii, langa crama veche. Pentru manevrarea strugurilor, mustelii, mustului si vinului se foloseau numai recipiente din lemn, niciodata din metal (astazi cele mai multe sunt din plastic). Musteala era golita din carator in tocitori unde ramanea o zi, doua sau mai multe, in functie de soiul de struguri si de cum vroia gospodarul sa iasa vinul, soiurile aromate si cele negre stand mai mult pe boasca, pentru a lua parfum si culoare; ori era pusa direct in lin si scursa imediat. Mustul de la lin sau tras din tocitoare era depozitat in butoaie la fiert, de regula in pivnita, fiecare gospodarie de viticultor avea o pivnita zidita din piatra. Butoaiele, lucrate numai din doage de stejar, erau bine spalate si oparite cu mult timp inainte de inceperea culesului, in momentul cand se punea in ele mustul sau vinul trebuia sa fie curate, fara nici un miros, bine uscate si umflate, adica etanse. Fierberea mustului dura, in functie de temperatura de afara, cam doua saptamani, dupa care urma asezatul vinului nou, proces in timpul caruia drojdia se lasa la fund. Cam pe la inceputul lunii decembrie, in orice caz inainte de taiatul porcilor, se facea primul pritoc, vinul nou se tragea dupa drojdie in butoaie curate si era pus la limpezit. Dupa Anul nou, cam in jurul Bobotezei, intr-o zi senina dar geroasa, se facea al doilea pritoc, vinul deja limpezit era tras in alt butoi unde ramanea la invechit. Inainte de Pasti vinul se pritocea a treia oara si apoi era urmarit cu mare grija in timpul invechirii, ori de cate ori se simtea nevoia fiind din nou pritocit. In timpul pritocului vinul era tras numai cu furtun din cauciuc bine spalat dupa fiecare folosire, vanturat cu maturica in deja, iar pentru manevrare se foloseau numai vase de lemn, deja, hardau, palnie, troc si butoaie toate din lemn, pentru ca vinul sa nu se oxideze. Pritocul era principalul si aproape singurul tratament aplicat de viticultorul obisnuit, prin acest procedeu obtinea un vin de calitate, sanatos si stabil, care putea fi lasat la invechire mai multi ani, cu cat vinul este mai vechi cu atat este mai bun. Vinul bun trebuie sa aiba tarie alcoolica intre 120 si 140. Vinul invechit are o tarie alcoolica mai mare.

            Celalalt aspect pe care vreau sa-l relatez se refera la consumul vinului. In mod obisnuit viticultorul si familia sa consuma cam 50 – 80 de vedre sau decalitri (10 litri, deca vine din greceste) de vin pe an, atat pentru consumul zilnic car si la sarbatori, cand isi primeste finii, nasii, rudele si prietenii. La evenimente mai importante, botez, cununie, nasie se consuma mai mult vin.

Pana in deceniile 5 si 6 ale secolului trecut, la Pietroasa vinul se consuma si in doua moduri „traditionale”. Primul dintre acestea se refera la consumul ocazional, intamplator. Spre exemplu, daca un drumet trecea prin sat si vroia sa bea un vin, se oprea la poarta unui taran, intreba ce fel de vin are, gusta din soiurile oferite si, daca ii placea unul, cerea de baut. Gospodarul ii aducea o vadra cu vinul ales, o aseza pe un scaunas si-i dadea o cana. Omul bea vinul pe indelete, daca termina vadra si vroia sa mai bea, mai primea una, apoi inca una, pana se satura. La sfarsit platea doua parale, cam cinci–sase lei si-si vedea de drum. Asta se chema bautul „cu burta”, bea omul pana se satura. Exista si bautul de grup, de intelegere sau de aldamas. Daca doi, trei sau mai multi sateni aveau de aranjat o afacere, o vanzare de pamant, de vite, o arendare, o cununie intre copii etc. etc., stabileau ziua in care vroiau sa discute chestiunea si stabileau la cine, la ce gospodar urma sa se intalneasca. Locul, de fapt gazda, era ales in functie de vinul pe care hotarau ca vor sa-l bea preopinentii. Se duceau la cel care avea vinul preferat si-i spuneau ca in ziua cutare au ceva de discutat si ar vrea ca el sa-i gazduiasca. Daca cel solicitat era de acord, si de regula era, in dimineata zilei stabilite se prezentau la casa omului, gospodarul le deschidea pivnita, le arata butoaiele cu vin, pe soiuri, le lasa ceva de mancare la indemana, o paine, ceapa, branza, o sunca, dupa care el se ducea la treburile lui. Oamenii discutau cat aveau de discutat, adesea ziua intreaga, beau din vinul care le placea cat puteau duce, iar la plecare lasau drept plata cinci parale de fiecare. Acesta era bautul „cu ziua”, avand si rol de aldamas la incheierea intelegerii.

Evident, in ambele cazuri vinul era baut in stare naturala, neamestecat cu apa, sifonul a inceput sa fie folosit mai frecvent dupa 1965. Tot atunci a inceput sa se vanda vinul cu litrul, pana atunci se vindea numai cu vadra, un litru de vin in 1965 costa 3 lei, dupa 2-3 ani ajungand la 5 lei. 

Revenind la agricultura, pe terenurile din campul de la poalele Istritei se cultiva suprafete modice cu grau, porumb, orz, ovaz, rapita, floarea soarelui, lucerna[155].

Evident, conditiile climatice locale sunt bine valorificate si de multe specii de pomi fructiferi – cires,  visin, cais, prun, mar, par, corcodus, zarzar, piersic, nuc, alaturi de care au fost aclimatizati in ultima jumatate de secol migdalul si smochinul, toate specii cultivate. In mod spontan se dezvolta murul de padure, prezent in bogate colonii de rugi pe pantele dealului si prin raristile padurii, murul de camp, zmeura, alunul, cornul, macesul, gherghinul, porumbarul, socul, coacazul si variantele salbatice de mar, par, cires. Dintre plantele protejate se intalneste gardurarita (Nitraria shoberi), dintre cele agatatoare curpenul si iedera, alaturi de care frecvent apar specii de arbusti. Aflandu-ne in zona de silvostepa, speciile arboricole – fag, stejar, frasin, carpen, plop, tei, ulm, salcam, paltin, recent conifere, se intrepatrund cu cele ierboase – pirul, colilia, paiusul, pelinul, feriga, coada calului, musetelul, galbenelele, coada soricelului, laptele cucului. Pantele mai accentuate ale dealului si cele situate la peste 350 metri altitudine sunt ocupate de izlaz si fanete, unde pasc turme de oi si capre. Pentru muncile curente si pentru nevoile gospodariei locuitorii cresc bovine, cabaline, ovi-caprine, porci si pasari. In padurile de pe creasta Istritei traiesc in salbaticie lupul, vulpea, dihorul, iepurele, cerbul, caprioara, corbul, eretele, mierla, sturzul, vipera, scorpionul, iar in zonele joase spre campie se intalnesc soarecele de camp, popandaul, harciogul, ciocarlia, pitpalacul, prepelita, fazanul, vrabia, potarnichea, cioara, pajura, cotofana, ciocarlanul, broasca, brotacul, sarpele galben sau verde.

Alaturand celor mentionate piatra de calcar, depozitele de pamant galben-loess si de nisipuri, si lemnul avem tabloul aproape complet al bogatiilor zonei. Priceperea oamenilor a pus totdeauna in valoare aceste bogatii asigurand bunastarea, ospitalitatea, faima si mandria locului.

            Resursele naturale ale zonei nu sunt nici foarte variate, nici foarte bogate. Piatra, lemn, vanat, cam atat. Desi este cel mai greu de prelucrat, piatra a trezit cel mai tare interesul localnicilor. Dealul Istrita este format din calcare sarmatice, in care sunt incorporate doua specii de scoici – Mactra Sarmatica si Mactra Bulgarica. De la Caltesti pana la Naeni toata creasta Istritei este un depozit imens de calcar. Pietrosanii au invatat sa cunoasca piatra, stiu cum suna piatra „moale” buna de cioplit, cum poate fi crapata si scoasa in blocuri potrivite pentru anume lucrari, ce se poate face din fiecare bloc sau lespede, care ciocan trebuie folosit ca sa scoti ce doresti din blocul ce-ti sta in fata, stiu sa mangaie piatra si sa vorbeasca cu ea, stiu sa-i transmita gandurile lor si s-o faca sa accepte a deveni ce-si doresc. Au invatat sa urmeze vana de piatra buna sapand galerii de zeci si sute de metri in coasta dealului, inalte cat un stat de om si largi cat „tinea” tavanul, unele atat de largi incat sa poata intoarce carul cu boi, galerii sau cariere pe care si le transmiteau din tata in fiu or intre membri aceluiasi neam, din care au scos piatra trei – patru – cinci generatii de pietrari, cantitati uriase de piatra din care s-au cioplit sute si mii de cruci, ghizduri si uluce de fantana, teici, linuri, pisanii de biserica sau de fantana, obezi de put, blocuri pentru zidit din care s-au facut case, pivnite si biserici, dale cu care sunt placate sute de biserici, trepte de casa, de pivnita, de clopotnita, sau, mai nou, cai, calareti, animale fantastice, pasari maiestre, ursi, caprioare, boi, care gata de pus in miscare s. a., s. a., s. a.

            In peretele de calcar de la Piatra Soimului, coltul stancos de sub varful Istritei spre Breaza, calugarul Ambrozie, pedepsit la viata de sihastru pentru incalcarea randuielilor manastiresti, si-a sapat o chilie, celebra pana la cutremurul din martie 1977 cand stanca s-a surpat, din lacasul rupestru pastrandu-se astazi numai peretele din spate. Copii fiind, in zilele de vara cand ne duceam cu vitele „la islaz”, il vizitam pe calugar escaladand greu, cu agilitate cei peste 18 metri pana la intrarea in chilie, aflata la jumatatea peretelui de stanca, dupa care, in racoarea camerei „de locuit” il ascultam vrajiti pe parintele Ambrozie povestind din Vechiul sau Noul Testament, habar n-aveam noi atunci de unde lua el povestile acelea minunate pe care ni le spunea. Tarziu, cand ne aduceam aminte ca animalele puteau intra in padure, ceea ce era interzis, inainte de a pleca parintele Ambrozie ne chema in cealalta incapere a chiliei, unde era amenajat altarul si locul de rugaciune si ne invata cum sa ne rugam pentru noi, pentru animalele noastre, pentru parinti, pentru roadele pamantului, pentru binele tuturor.   

III. 3. Cai de comunicatie

Legatura dintre satele comunei s-a facut intotdeauna pe drumuri bune, pietruite. Intre Pietroasa de Jos si Ochiu Boului erau doua cai: drumul care traverseaza castrul pe traseul actual de la primarie in sus se bifurca: o artera iesea prin coltul de nord-vest al fortificatiei, continua pe la cismeaua lui Musat, urca pe malul garlei pana la via lui Pirciu (defrisata dupa 1990) (in 1866 aici era o dumbrava de nuci), pe langa fantana de la Udroiesti unde se desprindea o ulita ingusta ce urca printre gospodariile lui Neculai Udroiu si Tasica Tudorica, drumul continua pana la Poiana Crudului, la locul unde s-a descoperit tezaurul si mai departe pana la izlaz si pana la padure; cealalta ramificatie iesea din castru pe traseul actual spre deal, dupa circa 800 de metri se bifurca, o ulita mergea in catunul Pe Vale, cealalta urca pe la Ion Grapa, facea la stanga, urca pe la Barbu, pe langa Udroiesti, pe langa cismeaua de la Ion Jiganie si Gheorghe al Babii pana la Papusoi unde se desfacea din nou: o ulita mergea in dreapta pe langa Matei Zainescu pana la Barzoi, unde se bifurca spre stanga pana la Alexe Petre si spre Victor Cojocaru si spre Chirita, si spre dreapta pana la Saiu unde se desprindea ulita spre Codin Sarbu si Barac; cealalta ulita facea la stanga la Papusoi, urca pe langa Codin Baciu pana la Dumitru Baciu fierarul zis Neamtu, unde se bifurca din nou, o ulita la dreapta spre ai lui Cojocaru, cealalta spre Gheorghe Jiganie, unde se bifurca din nou, la dreapta spre Cismeaua lui Despan si coltul de sat unde la 1837 locuiau si Stan Avram, Ion Lemnaru, Nicolae Baciu s. a., si la stanga spre catunul Urgoaia, din pacate azi complet depopulat, unde locuiau pana in deceniul opt al secolului trecut cam 30 de familii, Ion Caval, ai luMoaca, Petrica s. a. In Urgoaia drumul se despartea la dreapta spre izlaz si spre padure, iar la stanga spre Badenii de Sus, azi Badeni, comuna Breaza.

Legatura dintre Pietroasa de Jos si Pietroasa de Sus / Badeni se facea pe drumul de sub deal care venea pe la Fefelei la nord de Mizil, pe la nord de Sahateni, pe la sud de Greceanca, pe la moara pana la caramidarie si mergea mai departe pe la nord de Saranga, prin Dealul Viei si Merei pana la Vernesti; candva in secolul XVII s-a stabilit actualul traseu al soselei de la statiune si biserica la Clondiru de Sus si pe la Coasta Putului la Dealul Viei. Soseaua Nationala D N 1 B Ploiesti - Buzau a fost trasata si construita intre 1770 – 1772, din initiativa turceasca.

            Astazi pe teritoriul comunei Pietroasele este strabatut la 3 km sud de sat de DN 1B Ploiesti – Buzau. Legatura cu DN 1B, cu statia c. f. r. Clondiru, cu satul Clondiru de Jos, cu Movila Banului si cu DN 2 se face prin D J 203, acelasi drum care din centrul localitatii spre est asigura legatura cu Clondiru de Sus, Saranga, Sarateanca, Merei, Zoresti, Vernesti si DN 10 Buzau – Brasov. Legatura cu Greceanca, Breaza, Vispesti si Naeni se face pe DC 151. Toate aceste drumuri sunt asfaltate, ca si drumul pana la intrarea in Pietroasa Mica si cel pana la intrarea in satul Dara. Drumurile principale din satele comunei sunt pietruite, asigurand conditii bune pentru mijloacele de transport mecanice sau cu tractiune animala, precum si pentru pietoni.

 

            III. 4. Invatamantul

            Dezvoltarea social – economica a satelor din componenta comunei a adus dupa sine, de la o vreme si in pas cu vremea, nevoia stiintei de carte, a impus organizarea si dezvoltarea invatamantului, aparitia scolilor, a bibliotecilor si asezamintelor culturale, expresie, in plan social, a nevoii de progres intelectual a locuitorilor. Primele preocupari in domeniul invatamantului apartin preotilor si dascalilor de biserici, care foloseau cartile din zestrea bisericilor pentru a-i invata pe copii scrisul si cititul. In ultima parte a secolului al XVIII-lea dascalul din Badeni (Pietroasa de Sus), ramas in memoria colectiva ca mos Badea, ceea ce nu inseamna neaparat ca era batran, numele ar putea sa insemne ca era mosnean, proprietar de sfoara de mosie, ii strangea pe copii fie in pridvorul bisericii, fie acasa la el si-i invata carte. Prima scoala oficiala este mentionata in 1838, avand probabil legatura cu prezenta lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei Scoalelor, la Pietroasele in timpul anchetei privind descoperirea Tezaurului Closca cu puii de aur. A mai trecut timp, o generatie, pana a fost numit oficial primul invatator in Pietroasa de Jos, in 1868, acesta fiind tanarul Nicu Constantinescu, in varsta de numai 17 ani. El absolvise Scoala Nationala din Buzau, infiintata in 1832 de ierodiaconul Dionisie Romano, cel care intre 1865 – 1873 va fi episcop de Buzau, in 1866 va ctitori Societatea Academica, din care in 1873 va lua fiinta Academia Romana, fiind si primul donator al Bibliotecii Academiei, pe care o inzestreaza cu 2500 din cele mai valoroase carti din biblioteca sa. Nicu Constantinescu ii invata carte pe copiii din sat in propria casa, pana in 1884, cand scoala este mutata intr-o cazarma, iar din 1886 va functiona intr-o cladire veche pe armanul boieresc existent atunci pe locul Scolii nr. 1, dinspre Statiune. In anul 1887 se construieste, pe locul actualei primarii, prima scoala noua din Pietroasa de Jos. Atunci scoala din Pietroasa de Sus functiona in casele lui Pangrati Ardeleanu. In 1901 se construieste un local nou pentru scoala din Pietroasa de Sus, unde este actuala Scoala nr. 1, pe un teren care apartinuse pana in 1863 vechiului metoh calugaresc al Manastirii Bradu. In 1920 scoala din Pietroasa de Sus este refacuta in stilul scolilor dr. Angelescu si i se adauga un etaj, daramat de cutremurul din 10 noiembrie 1940. Astazi din vechea scoala se mai vad numai fundatiile din piatra cioplita. In 1934 (1936?) scoala din Pietroasa de Jos se muta in localul actual al Scolii nr. 2, de sub deal, cumparat de primarie de la Iancu Nestor, renovat si adaptat pentru nevoile invatamantului. Intre 1946 si 1950 localul acestei scoli este completat cu doua sali de clasa si un laborator si se trece la invatamantul de sapte clase. In anul 2008 localul scolii a fost consolidat si refacut in mare parte, i s-a adaugat inca o sala de clasa, un grup sanitar modern, o centrala proprie.  Intre 1950 si 1956 pe langa Scoala generala cu clasele I – VII din Pietroasele a functionat, in casele lui Papuc sau ale lui Eremia Nicolae, nationalizate in 1949 (1951), un internat mixt cu regim gratuit pentru fete si baieti, in care erau gazduiti peste 100 de elevi din satele fostului raion Mizil, de care tinea comuna din 1952. In 1963 s-a trecut la invatamantul general de opt clase. In 1916 s-a deschis prima scoala cu patru clase in satul Ochiu Boului, in casele lui Ion Despan, iar in 1923 s-a construit localul propriu, cu o sala de clasa mare, un hol si o cancelarie, azi dezafectat si privatizat.

            La Saranga prima scoala a functionat incepand din 1836, dar este mentionata oficial in 1893. Scoala din Dara dateaza din 1895, avand si o biblioteca scolara. In Clondiru de Sus prima scoala este atestata in 1925.

            Invatamantul general este completat incepand din 1925 cu prima gradinita de copii infiintata in Pietroasa de Jos. Gradinita de copii din Saranga este infiintata in 1946, iar la Ochiu Boului in 1972.  

            De-a lungul timpului la scolile din satele comunei au predat invatatori si profesori devotati, care au format generatii de stiutori de carte, din randul carora s-au ridicat personalitati de seama ale stiintei si culturii romanesti. Intre cei mai cunoscuti dascali de scoala au fost Alexandru Nestor (1884 – 1909 ?), Tache Popescu (1898 – 1909), Iancu Nestor (1919 ? – 1939 ?) fiul lui Alexandru Nestor, Ion Goran, Maria Goran, Tanase Ghinea, Gheorghe Marincu, Ion Constantinescu – Domnu Jan (1937 – 1972), Ioana Constantinescu (1937 – 1971), Atanase Constantinescu – Cocean (1936 – 1959), Viorica Constantinescu, Valeria Secara, Serban Ciobanu, Maria Olteanu - Ciobanu,  Lola Stavride, Ion Dobrescu, Dumitru – Didel Stavride, Pepina Dobrescu, Traian Geambasu, Natalita Lunca – Geambasu, Gheorghe Margaritescu, Elena Lunca – Margaritescu, Alexandrina Saiu, Vlad Vasile, Vlad Aurica, Valcu Dumitru, Maria Chiriac – Valcu, Ion Alexandrescu, Elena Alexandrescu, Constantin Dicu, Luca Iliescu, Ioana Cristea s. a. Generatia actuala de invatatori, 8, si profesori, 15, nu este cu nimic mai prejos decat inaintasii lor, la care unii s-au scolit.

            Din anul 1894 invatamantul elementar este completat cu invatamantul de specialitate prin infiintarea Scolii de altoitori din cadrul Pepinierei Pietroasa. In anul 1924 pe langa Pepiniera Pietroasa se infiinteaza Scoala de ucenici agricoli, cu durata de 3 ani, care forma viticultori practicieni. Din 1932 tot in cadrul Pepinierei este creata Scoala speciala de pivniceri, prima de acest fel din tara, care pregatea oenologi, cu activitate pana in 1963.

            Astazi in comuna functioneaza doua scoli si o gradinita in satul de resedinta, o scoala in curs de modernizare si o gradinita in satul Saranga.

III. 5. Viata culturala

Viata culturala a comunei primeste un cadru organizat in 1915, cand, din initiativa preotului Nicolae Serpoianu si a invatatorului Iancu Nestor, ia fiinta prima societate culturala, in cadrul programului de revigorare a satelor promovat Spiru Haret, ministrul invatamantului si cultelor, cumnatul lui Grigore Constantinescu – Monteoru si unchi prin alianta al dr. Constantin Angelescu.

In 1920 Remus Nestor (1895 – 1953), fiul invatatorului Alexandru Nestor, student in drept, viitor deputat, prefect al judetului in 1927–1928, 1937, 1940, impreuna cu alti 42 de tineri infiinteaza Societatea culturala Tinerimea Pietroaselor, societate de educatie cetateneasca, si pun bazele unei biblioteci satesti. Societatea infiinteaza formatii artistice de amatori care sustin spectacole bine apreciate de locuitorii comunei, organizeaza sezatori duminicale, conferinte, seri de dans sau serate dansante, baluri, obtine fonduri cu care sporeste mereu numarul cartilor din biblioteca, organizeaza excursii in judet etc. In 1931 Societatea se transforma in Caminul cultural Tinerimea Pietroaselor, afiliat la Fundatia Culturala Principele Carol.

            In anii 1949 - 1953 Caminul Cultural Pietroasa a functionat in diferite locatii, adesea prezentand proiectii de filme in aer liber in fata casei preotului Nicolae Francu (parculetul din fata Magazinului Unuversal), dupa care a fost gazduit in casele lui Dumitru Moldoveanu, pe malul garlei langa pod, aici functionand si Biblioteca comunala. Dupa 1978 s-a construit localul actual, distrus de incendiu in decembrie 2007.

            Caminul Cultural din Saranga a fost construit cu contributia membrilor cooperativei agricole de productie din localitate in deceniul sapte al secolului trecut. Ambele institutii de cultura au desfasurat o intensa activitate de luminare si educare a generatiilor prin formatiile de teatru si satira, de dans si corurile conduse de cadre didactice sau de dascalul bisericii Traian Rotarescu. Din pacate astazi viata culturala a comunei este in mare suferinta, lancezind de ani buni, fara perspective de revigorare in viitorul apropiat. Adesea aceasta stare este pusa pe seama lipsei apetitului locuitorilor, mai ales a celor tineri, pentru activitatea culturala de grup. Dar este stiut ca oamenii consuma ceea ce li se ofera, or daca nu li se ofera nimic este firesc sa prefere televizorul, chiar daca vad numai violenta, batai, accidente, incendii, crime, dezastre, pornografie si subcultura.

III. 6. Viata spirituala

Pe firul istoriei, pe langa prezenta populatiei bastinase, romanizarea acesteia, inclusiv prin contactul direct cu elementul roman prezent in castru,  si romanizarea ei in secolele VIII – XI / XII, una din problemele cu rezonanta la Pietroasele este aparitia si evolutia crestinismului. Primele documente care probeaza prezenta unor crestini aici dateaza din secolul IV d. Chr. In nivelul post castrum din coltul de sud-est al fortificatiei (in fosta curte a Mariei Potec) a fost descoperit un pieptene din os decorat pe o fata a manerului cu silueta unui porumbel – motiv paleocrestin, realizata din puncte incizate[156]. Din cimitirul 3 de la Dara provin doua vase cenusii lucrate la roata, o cana si o strachina. Strachina are incizate pe fund, dupa ardere, simboluri alfabetice grecesti si romane, dintre care se disting I si K – posibil Isus Kristos, Φ si Ω – probabil FOS = Lumina, I si X – Isus Hristos, iar in interiorul inelului de sprijin X si M – Hristos Mitir (?)[157]. In necropola 1 situata la sud de castru au fost descoperite trei morminte de inhumatie orientate V – E cu inventar foarte sarac, in gradina lui Ion Jiganie si cinci morminte de inhumatie orientate N–S fara inventar, placate cu pietre, la Magazinul Universal, toate de factura crestina[158]. In cimitirul 2, de la SCDVV Pietroasa, intre mormintele de inhumatie cercetate, sapte aveau depuse monede romane de argint, denari, ca obol al lui Charon, considerat element de factura crestina[159] din perioada de tranzitie. Pe obiecte din tezaurul Closca cu puii de aur sunt figurate mai multe semne crestine: fundul cosuletului dodecagonal este un disc rotund decorat cu un motiv floral stilizat reproducand crux monogrammatica cu opt brate inscrisa in cerc; acesta este fixat de corpul cosuletului prin patru bare dispuse in cruce si prin patru discuri decorate cu cercuri duble concentrice cu punct in mijloc (ochi de peste, simbol crestin timpuriu) intercalate intre bare, formand al doilea element cruciform; fundul cosuletului este unit cu rama superioara prin doua siruri de cate douasprezece panouri, unele dreptunghiulare altele trapezoidale toate decorate a jour cu motivul floral stilizat reprezentand crux monogrammatica cu opt brate. Fundul cosuletului octogonal este o rama modelata in forma de cruce greaca stelata, iar panourile trapezoidale inclinate lipite direct de fund ajurate sunt stilizate floral cu motivul crux monogrammatica. Pe fibula mare panoul decorativ central are in jurul cabosonului oval din mijloc patru cabosoane circulare mici dispuse cruciform; sub acesta cabosonul din mijloc de la baza panoului central, cele doua cabosoane rotunde laterale, cabosonul oval dispus orizontal in centrul bazei fibulei si cabosonul pisciform dispus deasupra acestuia redau foarte sugestiv scena crucificarii. Unele din pietrele semipretioase desprinse din cabosoanele de pe corpul pieselor din Tezaur sunt decorate cu cercuri concentrice duble sau triple cu punct in mijloc (ochi de peste), simbol crestin, altele sunt decorate cu motivul crengutei de brad sau de maslin, ambele simboluri crestine[160].

In Actul martiric al Sfantului Sava sunt reproduse informatiile obtinute de Vasile cel Mare, arhiepiscop in Caesareea Cappadociei, prin Scrisoarea Bisericii lui Dumnezeu din Gotia adresata catre Biserica lui Dumnezeu din Cappadocia si catre toate parohiile sfintei biserici ortodoxe din acel loc trimisa din Scythia Minor (Dobrogea) impreuna cu osemintele exhumate ale martirului, comunicate de Iunnius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor si de Vetranion sau Bretanion, episcop al Tomisului (Constanta de azi) privind faptele, credinta crestina si martiriul lui Sava, inecat de razboinicii vizigoti condusi de Atharid, fiul lui Rodesteu, in apa raului Mousaios = Buzau in ziua de 12 aprilie 372. Documentul[161], redactat in 375 sau 376, relateaza despre existenta in zona in care traia Sava a unui polis – oras, unde ar fi vrut sa mearga pentru sarbatoarea Pastelui, precum si a unei cetati in care traia preotul Guticas, identificata de unii cercetatori cu castrul de la Pietroasa[162].

Un urcior cenusiu lucrat la roata, cu urme de smalt sau lustru, descoperit in 1974 la Saranga, recuperat de profesoara Maria Valcu, are pe fund o stampila sau marca de olar in relief, cu motivul crux decussata inscrisa in cerc[163], evident simbol crestin, suprapusa de o grila din 5 sau 6 haste orizontale. Vasul, impreuna cu inca un urcior, au facut parte din inventarul unui sau unor morminte de incineratie, datand din secolele VII/VIII - IX.

            Evoluand pe aceasta baza cu traditii de secole in spatiul de aici, aparitia unui metoh al manastirii Barbu, in secolul XVI, este doar o urmare fireasca. La fel de fireasca este construirea bisericilor de mir inca din secolele XVI – XVIII, in prezent functionand sapte lacasuri de cult in satele comunei. Cea mai veche dintre cele existente astazi este biserica Sfantul Nicolae din Saranga II, peste garla Darii, construita in 1818 si refacuta in 1894, luna mai. In contrafortii masivi din piatra care sprijina biserica sunt incorporate cruci vechi cu scriere cirilica, provenind din cimitirul vechi. In 1834 – 1835 arhimandritul (staretul) Partenie de la Manastirea Bradu impreuna cu enoriasii din Pietroasa de Jos au construit biserica Adormirea Maicii Domnului pe locul vechiului metoh al aceleiasi manastiri, pentru credinciosii din sat; acoperisul bisericii este reparat in 1895 cu cheltuiala lui Neagu Rotarescu, iar in 1896 s-a construit un amvon prin grija preotului paroh N. Manolescu. In Pietroasa de Sus a existat o biserica veche din barne, construita inainte de 1700 si demolata pe la 1865 deoarece devenise mica si neincapatoare, a carei masa de altar din piatra sustinuta de o coloana scurta tot din piatra exista la cativa metri nord de altarul actualei biserici. In 1872 a fost construita la cativa metri de cea veche actuala biserica cu hramul Sfantul Nicolae; tampla a fost pictata de Koste Popescu la 1874, iar pictura interioara ii apartine lui Dimitrie Teodorescu, ruda apropiata (frate?) cu Nicolae Teodorescu pitarul, ctitorul Scolii de zugravi de subtire de la Buzau. Actuala constructie este sprijinita de contraforti supli din piatra, in care se vad incorporate cruci vechi cu textul in cirilica. In dreptul vesmantarului, chiar langa zidul bisericii se afla mormantul fratilor Vasle / Vasilica Nestor, fost medic si Remus Nestor, politician liberal si prefect al judetului in mai multe randuri, mort in inchisorile comuniste in anul 1953. In anul 1866 a fost construita biserica Adormirea Maicii Domnului din Dara, reparata in 1919; in contrafortii acestei biserici si in zidurile clopotnitei sunt incorporate cruci vechi de piatra scrise in cirilica, iar treptele de sub clopotnita sunt tot din cruci vechi, datand din secolele XVI – XVII, dovezi ale existentei unei biserici mult mai vechi pe acest loc. In fata clopotnitei sunt depozitate astazi doua pietre / lespezi de mormant masive din piatra, datand din secolele XVII – XVIII, scoase de la locul lor. Biserica Sfantul Dumitru din parohia Saranga I este construita in anul 1893, pictata si inzestrata in 1899 prin grija preotului Ghica Popescu. In anul 1916 a fost ridicata Biserica Sfantul Mare Mucenic Gheorghe din Clondiru de Sus, pe locul unei biserici de lemn care data de la 1857. Cea mai noua este Biserica Nasterea Maicii Domnului din Ochiu Boului / Pietroasa Mica, ridicata in 1938 – 1939, prin grija preotului Nicolae Serpoianu cu contributia lui Ion R. Nedelcu, boiernasul care avea un conacel la cateva sute de metri mai spre. Zidari au fost Gheorghe Udroiu, Grigore Alexandru, Alexandru Vana, Nicolae Grapa, Zaharia Gh. Rosu, Nae F. Lupu. Toate aceste biserici au clopotnite masive din piatra, mai putin cea din Clondiru de Sus.

            IV. Situatia actuala

In etapa actuala economia locala pare ca se indreapta spre modernizare si adaptare la nevoile momentului. In comuna functioneaza peste 60 de unitati economice care activeaza cu precadere in domeniul comertului – magazine cu produse alimentare si de marfuri generale, unitati de vinificatie si comercializarea vinului si tuicii, mori, brutarii, prestari servicii auto, comercializarea materialelor de constructie etc., functioneaza o sectie a SC Casa de vinuri Pietroasa SA, un targ saptamanal de duminica intr-un spatiu modernizat de primarie si alte utilitati. Pentru deservirea populatiei exista o unitate Bank CEC, la Pietroasele, o unitate a Cooperativei de Credit Banca Populara, la Saranga, o pensiune agro-turistica si cea mai importanta societate economica si de cercetare din domeniul viticulturii, Statiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Pietroasa.

Inceputurile acestei unitati dateaza din vremea cand filoxera, aparuta prin deceniul 4 al secolului al XIX-lea, distrusese, pana in deceniul 9, cea mai mare parte din viile nealtoite. Pentru refacerea patrimoniului viticol si a viticulturii, domeniu important al economiei romanesti, a fost conceput un program cu mai multe directii de actiune. Una din directiile importante a fost adoptarea legislatiei prin care se reglementau masurile pentru reconstituirea podgoriilor tarii. Prin Legea nr. 2109 din 1891 pentru combaterea filoxerei si prin Regulamentul de aplicare a legii, publicat in octombrie 1891, se prevedea infiintarea de statiuni viticole cu pepiniere, vii model, „campuri de experienta si de demonstratiuni”, care aveau ca obiectiv sa aleaga si sa experimenteze cele mai bune soiuri de portaltoi, sa produca si sa distribuie material saditor in vederea refacerii plantatiilor viticole. Pe de alta parte, pepinierele, statiunile viticole si viile model infiintate prin legea amintita aveau si un important rol in cercetarea bolilor vitei de vie si stabilirea tratamentelor de combatere a acestora, in promovarea cultivarii sistematice a vitei americane, crearea de viticultori instruiti in altoirea vitei, in producerea si conservarea vinului, care sa contribuie la regenerarea viticulturii romanesti si la refacerea acestui domeniu important al economiei, vinul fiind, asa cum am aratat mai sus, nu doar un produs pentru consumul intern ci si o importanta marfa de export, din antichitate pana astazi. In baza legii amintite in 1893 este infiintata Pepiniera Pietroasa, vie model si experimentala in podgoria Dealul Mare. Pepiniera a fost inzestrata cu 32,16 ha din terenul fostului metoh al Manastirii Bradu, secularizat in decembrie 1863, partea care ramasese dupa improprietarirea taranilor saraci din zona prin Legea agrara a lui Al. I. Cuza din august 1864 si devenise mosie a statului. Pentru infiintarea „fermei model Pietroasa”, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor a alocat 500.000 lei si inca pe atat pentru construirea unei crame si unei pivnite. In primii trei ani de activitate s-a creat o colectie de peste 730 de soiuri de vita de vie altoita de struguri de masa si de vin, cele mai multe aduse din tarile Europei. Inca in 1894 s-a infiintat scoala de altoitori, care a avut un rol foarte important in introducerea soiurilor altoite si a altoitului in localitatile viticole din Dealul Mare.

Anul 1924 inregistreaza ridicarea activitatii Pepinierei Pietroasa la un alt nivel, prin infiintarea Statiunii Viticole si Oenologice Pietroasa, unitate stiintifica de cercetare si propaganda in domeniul viticulturii. Unitatea avea in subordine o scoala de ucenici agricoli cu durata de 3 ani, unde s-au pregatit viticultori practicieni, care au contribuit la imbunatatirea viticulturii si vinificatiei in satele zonei. In 1928 in cadrul Viei Pietroasa a fost infiintata prima Statiune de avertizare a manei vitei de vie din tara, prevazuta cu statie meteorologica si aparatura necesara. Un an mai tarziu, in 1929, Via Pietroasa, cu Pepiniera si Statiunea Viticola si Oenologica este preluata de Academia de Inalte Studii Agronomice din Bucuresti, devenind Via Experimentala Pietroasa, prima unitate viticola in care a fost studiat comportamentul soiurilor de vite pe rod, al vitelor portaltoi, taierile in uscat, cunoasterea, prevenirea si combaterea bolilor si daunatorilor si alte teme, sub coordonarea unor mari specialisti in domeniu, printre care I. C. Teodorescu, Traian Savulescu, nascut la Ramnicu Sarat, Gherasim Constantinescu s. a. Un pas important in raspandirea rezultatelor cercetarilor Statiunii este marcat prin infiintarea, in anul 1932, a primei Scoli speciale de pivniceri din Romania, in care au studiat si s-au format specialisti oenologi pentru toate unitatile de vinificare din tara. Dupa 1957 Via Experimentala Pietroasa a trecut in cadrul Institutului de Cercetari Horti - Viticole, devenind Statiunea Experimentala Viticola Pietroasa. Este etapa in care se dezvolta cercetarea in domeniile viticulturii si vinificatiei, agrotehnica si protectia plantelor, cand sunt create noi soiuri de vita de vie, astazi renumite. Din anul 1972 Statiunea devine unitate independenta, cu gestiune economica proprie si personalitate juridica. Sub conducerea experimentatului om de stiinta inginer Valeriu Popa s-au obtinut realizari deosebit de merituoase in crearea de noi soiuri – Tamaioasa romaneasca, Grasa, Busuioaca de Bohotin, Timpuriu de Pietroasa, Istrita, Otilia, Centenar Pietroasa, Alb Aromat, au fost create clone din soiurile Tamaioasa romaneasca, Grasa de Cotnari, Babeasca neagra, Muscat Hamburg, s-au pus bazele unui nou concept in exploatarea intensiva a plantatiilor, in imbunatatirea producerii vinurilor cu denumire de origine, in combaterea bolilor si daunatorilor vitei de vie prin masuri profilactice si prin mijloace biologice si chimice, s-a extins activitatea de prognoza si avertizare, a fost aclimatizat migdalul etc. etc. Contributii remarcabile la aceste realizari au avut specialistii Gherasim Constantinescu, Traian Savulescu, I. C. Teodorescu, Al. Ionescu, Valeriu Secara, Mihai Macici, Valeriu Popa, L. Valeanu, Grigore Levinta, A. Bulhac, Aurel Toma, Otilia Toma, Elena Popa, Al. Rosca, Maria Bobeleac, I. Damian. Soiurile de struguri de masa si de vin obtinute la Statiunea Experimentala Pietroasa au obtinut medalii, diplome si mari medalii la marile concursuri nationale si internationale, fiind mereu bine apreciate. In cadrul statiunii au fost realizate importante lucrari stiintifice: Materialul produs de pepinierele statului de la infiintare pana in 1929, articole si studii publicate in volumele Lucrari stiintifice I. C. H. V., Analele I. C. H. V. Valea Calugareasca etc. Astazi, Statiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Viticultura si Vinificatie Pietroasa este unitate – etalon a cercetarii in domeniu, emblema a viticulturii romanesti si cea mai prestigioasa firma din Pietroasele[164].

V. Perspective

            Sprijinindu-se pe resursele locului: materiale – viticultura si prelucrarea pietrei, azi  practicata de multi localnici mai ales pe linia placajelor ca element decorativ pentru peretii exteriori sau interiori si pentru pardoseli; istorice si spirituale – locul tezaurului, castrul roman, cetatea dacica din Gruiul Darii, bisericile, fantanile din piatra, gardurile vechi, casele vechi, cele cateva crame vechi care mai sunt in picioare, Statiunea etc.; umane – „oameni buni si batrani” cum zice cronica, cei care stiu sa ingrijeasca via si sa faca renumitul vin de Pietroasa, comuna are frumoase perspective de dezvoltare in viitor.

            Dispunand de o retea de alimentare cu apa care acopera cvasi-totalitatea suprafetei comunei, cu cei peste 42 km de retele construite, de o retea de drumurilor pietruite care pot fi modernizate relativ usor, de retele de transport energie electrica in fiecare sat or catun, de terenuri libere care constituie o zestre foarte valoroasa in perspectiva dezvoltarii urbanistice a comunei, Pietroasele este o zona extrem de atractiva in viitorul apropiat.

            Pentru punerea in valoare a disponibilitatilor de mai sus, Consiliul local si Primaria trebuie sa introduca in intravilan o parte din terenurile ocupate de izlaz, fanete sau sterp din vecinatatea satelor Ochiu Boului, Dara si Caltesti, dar si din cele aflate la nord de satele Pietroasa de Jos – Valea Bazinului si Pietroasa de Sus – Dealul Alexandru etc. Pentru aceasta este necesar sa fie alocate fonduri pentru extinderea si modernizarea cailor de acces, a retelelor de apa, canal, energie electrica, a altor utilitati.

            Nu in ultimul rand, administratia locala trebuie sa aiba in vedere agrementarea zonei cu mobilier turistic – spatii de cazare si de alimentatie publica, inclusiv prin amenajarea unui drum de acces modernizat spre Varful Istrita, unde ar putea fi amenajata o partie de schi si sanius pentru practicarea sporturilor de iarna, dar si locuri de campare pentru perioadele primavara – vara – toamna. De asemenea, trebuie amenajat drumul de acces si spatiul din preajma locului descoperirii tezaurului astfel ca turistii sa aiba posibilitati de parcare si de recreiere, poate amenajarea unui teren de tenis sau a unui teren de minigolf pe locul numit Gradina Crudului.

Closca cu puii de aur, castrul roman, cetatea dacica de la Gruiu Darii, tamaioasa de Pietroasa si oamenii locului sunt brand-uri bine cunoscute nu doar in tara, ci si departe peste granite, corolarul care incununeaza comuna Pietroasele, una din cele mai renumite localitati din judetul Buzau si din Romania. E suficient sa pronunti numele Pietroasa sau Pietroasele si imediat vezi pe fata interlocutorului reactia „Aha, stiu despre ce este vorba!”. 

       

                                                           



[1]. Tiparit la Editura Socec, Bucuresti, 1892, p. 276; in anul aparitiei a primit premiul Academiei

[2]. Alexandru Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, vol. I – III, Paris, 1889 – 1900; idem, in Alexandru Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976

[3]. Prima semnalare a unei fortificatii [castrul] in satul Pietroasa de Jos si a unei cetati in deal [cetatea dacica de la Gruiu Darii] apare intr-o scrisoare a lui Antoine Kurz din Brasov, datand din 1847, trimisa lui Joseph Arneth, custodele Cabinetului de Antichitati din Viena, reprodusa de acesta in Die antiken Gold- und Silber-Monumente des k. k. Münz- und Antiken-Cabinettes in Wien, Viena, 1850, p. 85 si urm.; cf. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, vol. I, Paris, 1889 - 1900, p. 31 – 32; in ed. 1976, p. 113 – 114; idem, in A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 765, 960, 979; idem, in A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, Notice descriptive et historique, p. 3, in A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 739. Pentru cercetarile savantului, A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, vol. III, Paris, 1900, partea a 2-a, p. 19 – 23, 26 si fig. 2; in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 727 – 731, 734, 976 - 977; 

[4]. A. Kurz, 1847, cf. n. 3; Basil Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic, economic si istoric al Judetului Buzau, Editura Socec, Bucuresti, 1892, p. 267 

[5]. La noi prima mentionare expresa a castrului de la Pietroasa apare in Albumul de stampe tiparit in 1875 sub egida Academiei Romane, plansele XVII si XVIII; urmatoarea apare in PIA DESIDERIA. Dare de seama despre lucrarea operei Le Trésor de Pétrossa, pe care Odobescu a rostit-o la 22 martie 1887 in sedinta publica a Academiei Romane, cf. A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 926, r. 17; si ultima in Le Trésor de Pétrossa, vol. III, Paris, 1900, partea a 2-a, p. 19 – 23, 26 si fig. 2; in ed. 1976, p. 727 – 731, 734, 976 - 977;  

[6]. Monografia geografica a R. P. R., vol. I, Geografia fizica, Bucuresti, 1960, p. 634 - 637

[7]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, vol. I, Paris, 1889, p. 3, fig. 2; idem, in A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 85, fig. 2; 976, pl. XVIII

[8]. Matei Sebastian, in Buzau mica enciclopedie istorica, Buzau, 2000, p. 71  

[9]. Morminte sapate in stanca au fost descoperite si cercetate si pe Dealul Colarea din satul Fantanele, comuna Naeni

[10]. A. Oancea, in Dacia, NS, 25, 1981, p. 131 – 191; se pare ca au existat si saltaleoni din aur

[11]. Fantana Stiubeu, cum era cunoscuta in 1892, cf. Basil Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic, economic si istoric al Judetului Buzau, Editura Socec, Bucuresti, 1892, p. 387

[12]. Basil Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic, economic si istoric al Judetului Buzau, Editura Socec, Bucuresti, 1892, p. 267

[13]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, in A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, Variante, note, comentarii, p. 960, 979.

[14]. Vasile Dupoi, Valeriu Sarbu, Incinta dacica fortificata de la Pietroasele - Gruiu Darii, judetul Buzau, vol. I, Buzau, 2001; V. Sarbu, S. Matei, V. Dupoi, Pietroasele - Gruiu Darii. Incinta dacica fortificata (II), Monografie arheologica, Buzau, 2005;

[15]. Valeriu Sarbu, Sebastian Matei, Vasile Dupoi, op. cit., p. 10 - 14

[16]. Pentru vasele de provizii stampilate de la Gruiu Darii, Florenta Preda, Ceramica stampilata din asezarea getica de la Pietroasele, judetul Buzau, in Mousaios, II, 1978, p. 13 - 21

[17]. Valeriu Sarbu, Sebastian Matei, Vasile Dupoi, op. cit., p. 15 – 41; Matei Sebastian, op. cit.;

[18]. Valeriu Sarbu, Sebastian Matei, Vasile Dupoi, op. cit., p. 16 - 17

[19]. E. M. Constantinescu & colab., Santierul arheologic Pietroasele, in Cronica Cercetarilor Arheologice (mai departe C C A), Campania 2000, p. 180

[20]. Prima vizita a lui Odobescu la Pietroasa a avut loc in toamna anului 1861 cand l-a insotit pe savantul german Franz Bock care, venit la Bucuresti sa caute o coroana bizantina, a fost fascinat de tezaurul aflat atunci in muzeul de la Liceul national Sf. Sava, a venit sa vada locul descoperirii, a fotografiat tezaurul si intentiona chiar sa-l publice, cf. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, vol. I, Paris, 1889, p. 34; idem, in Alexandru Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 116. Pentru prima semnalare a castrului vezi nota 3.

[21]. Mircea Babes, in Alexandru Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 8, 11

[22]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, vol. I – III, Paris, 1889 – 1900

[23]. Atunci pe acel loc exista casa lui Ion Vasioiu, cf. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, Academia Romana, Bucuresti, Ed. Socec & as., 1875, pl. XVII, nr. 10; si A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 977

[24]. Stramosul lor, Constantin Chelarul, avea gospodaria pe acelasi loc, cf. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, 1875, pl. XVII, nr. 2; si in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 977 

[25]. In 1866 pe acel loc se afla casa lui Ianachie (?) Vasioiu, cf. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, 1875, pl. XVII, nr. 9; si in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 977 

[26]. In 1866 pe locul respectiv erau doua cosare de porumb, cf. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, Academia Romana, 1875, pl. XVII, nr. 12; si in A. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 977

[27]. Alexandru Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome IIIeme, Paris, 1900, p. 19 - 20 si fig. 2. Amplasamentul sondajelor, turnul rotund din coltul de nord - est, drumurile care strabateau suprafata fortificatiei, amplasamentul celor 11 locuinte cu anexe si limitele gospodariilor, doua magazii de porumb (cosare) (suprafetele hasurate) apar pe planul executat de Pamfil Polonic, celebrul colaborator apropiat al marelui savant; cf. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, Academia Romana, 1875, plansa XVII, cu detalii; si in Al. Odobescu, Opere, IV, editia M. Babes, Bucuresti, 1976, p. 977

[28].  A. Odobescu,  Le Trésor de Pétrossa, tome IIIeme, Paris, 1900, p. 20 - 21; idem in Alexandru Odobescu, Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 728 - 729

[29]. Pavilionul romanesc, organizat sub coordonarea lui Al. Odobescu, comisar general din partea Guvernului roman, a fost vizitat de un foarte numeros public, francezi si straini, insusi imparatul Frantei Napoleon al III-lea, prieten si sustinator al Principatelor Unite, a onorat cu prezenta sa pavilionul nostru, dar reprezentantul Turciei l-a ocolit, deoarece Odobescu scrisese pe frontispiciul acestuia ROMANIA, sugerand participarea noastra la Expozitia Universala ca stat de sine statator, cu zece ani inainte de obtinerea Independentei de Stat, la 9 mai 1877.  

[30]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 1; idem, in Alexandru Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 83; idem, Le Trésor de Pétrossa, Notice descriptive et historique, p. 1, in Al. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 737; idem, Studie asupra Tezaurului de la Pietroasa. Istoria descoperirii, in Al. Odobescu, Opere, IV, p. 889

[31]. A. Odobescu, op. cit. t. Iere, p. 6; idem, in Al. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 88; idem, Le Trésor de Pétrossa, Notice descriptive et historique, p. 6, in Alexandru Odobescu, Opere, IV, p. 742; idem, Studie asupra Tezaurului de la Pietroasa. Istoria descoperirii (in limba romana), in Alexandru Odobescu, Opere, IV, p. 890 

[32]. Informatie comunicata de prof. univ. dr. Aneta Boiangiu la Sesiunea anuala a Muzeului Judetean Buzau 1983.

[33]. Profesorul Ion Nestor a fost la Pietroasele intre cele doua razboaie mondiale, posibil imediat dupa descoperirea tezaurului de monede din Via Ardelenilor, in 1939, cand a vazut, probabil, si cetatea din Gruiu Darii pe care o mentioneaza in 1940 (vezi supra). Cu aceasta ocazie se pare ca a executat un sondaj la locul descoperirii tezaurului din Via Ardelenilor, in Arhiva Institutului de Arheologie Bucuresti existand o fotografie cu imaginea unor sapaturi arheologice la Pietroasele, fara alte precizari. In imagine, reprodusa in volumul colectiv „La poalele Istritei PIETROASELE – monografie”, Editura Anastasia – Ina, Buzau, 2002, p. 27, personajul din stanga, cu palarie si mustata, poate fi chiar profesorul I. Nestor.     

[34]. Radu Vulpe, in SCIV, III, 1952, p. 217

[35]. Dumitru Tudor, Oltenia romana, ed. a II-a, Bucuresti, 1958, p. 143 – 144; idem, ibidem, ed. a III-a, Bucuresti, 1968, p. 257

[36]. Ecaterina Dunareanu – Vulpe, Tezaurul de la Pietroasa, Bucuresti, 1967, p. 48 - 49

[37]. Profesorul Ion Nestor a revenit la Pietroasele in septembrie 1973, la circa o luna de la deschiderea Santierului arheologic.

[38]. Gospodaria stramosului sau Voinea Potec exista in 1866 si este mentionata pe planul lui A. Odobescu din Albumul de stampe tiparit in 1875, plansa XVII, nr. 1

[39]. Construita dupa 1866, intrucat nu apare pe planul publicat in Albumul de stampe din 1875

[40]. Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 1055 - 1072; Gh. Diaconu, M. Tzony, E. M. Constantinescu, V. Drambocianu, L’ensemble archéologique de Pietroasele, in Dacia, N. S., XXI. 1977, p. 199 – 220; Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in Mousaios, III, 1981, p. 35 - 40

[41]. Gh. Diaconu, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 1062 – 1063; Gh. Diaconu si colab., in Dacia, XXI, 1977. p. 199 – 220, passim; Gh. Diaconu, in Mousaios, III, 1981, p. 37 – 38;

[42]. La 1866 acolo era casa si gospodaria lui Radu Petre Lungul, cf. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, Academia Romana, 1875, pl. XVII, nr. 8; si in A. Odobescu, Opere, IV, editia 1976, p. 977  

[43]. Terenul care astazi apartine familiei Tudorica, la mijlocul si in a doua jumatate a secolului al XX-lea a fost proprietatea lui Ion Nita.

[44]. Din pacate, desi am avut o intelegere verbala cu actualul proprietar, care a achizitionat recent terenul pe care se afla coltul de nord-est al castrului de la un urmas al lui Ion Nita, ulterior Rodrig Ionescu a refuzat colaborarea; refuzul lui ne-a impiedicat sa executam un sondaj exact pe coltul castrului, prin care am fi verificat informatiile consemnate de Al. Odobescu cu privire la existenta unui turn de colt in aceasta zona.

[45]. E. M. Constantinescu, Catalin Dinu, Santierul arheologic Pietroasele, Campania 2008, in Mousaios, XIII, 2008, p. 137 – 161; 147 si fig. 11, 13 / 1 - 2

[46]. Gh. Diaconu, M. Tzony, E. M. Constantinescu, V. Drambocianu, L’Ensemble Archéologique de Pietroasele, in DACIA, NS, XXI, 1977, p. 215 si fig. 21 / 1;

[47]. Gh. Diaconu, M. Tzony, E. M. Constantinescu, V. Drambocianu, L’Ensemble Archéologique de Pietroasele, in DACIA, NS, XXI, 1977, p. 214 si fig. 19 / 14;

[48]. Gh. Diaconu si colab., L’Ensemble Archéologique de Pietroasele, in DACIA, NS, XXI, 1977, p. 219; Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in A. Odobescu, Opere, IV, p. 1063

[49]. Gh. Diaconu si colab., L’Ensemble Archéologique de Pietroasele, in DACIA, NS, XXI, 1977, p. 219; Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in A. Odobescu, Opere, IV, p. 1063 

[50]. Primita de la locuitorul Alexandru Zaharioiu zis Sandu Zarioiu din catunul Pe Vale al satului Ochiu Boului, azi Pietroasa Mica.

[51]. Gh. Diaconu si colab., L’Ensemble Archéologique de Pietroasele, in DACIA, NS, XXI, 1977, p. 204 - 206 si fig. 4, 8, 9; M. Tzony, Termele de la Pietroasele, in Mousaios, III, 1981, p. 41 - 49

[52]. M. Tzony, op. cit., p. 44 – 45 si fig. 2

[53]. Zosimos, Istorie contemporana, II, 21, in Fontes Historiae Daco – Romane, II, Bucuresti, 1970, p. 307; comentariul la Eugen - Marius Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 63

[54]. Unde se sprijina pe un castru asemanator cu cel de la Pietroasele, de dimensiuni mai reduse

[55]. D. Tudor, Oltenia romana, ed. III-a, 1968, p. 251 -  258

[56]. E. M. Constantinescu, op. cit., p. 35 - 39

[57]. Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 1058, 1063; M. Tzony, op. cit. p. 43

[58]. Vezi si Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 1058, 1063; Gh. Diaconu si colab., L’Ensemble Archéologique de Pietroasele, in DACIA, NS, XXI, 1977, p. 204, 206, 219

[59]. Prezenta smaltului verde – oliv pe interiorul olanelor din lut este importanta pentru datarea obiectivului. Pana in prezent au fost descoperite in castru si therme obiecte din ceramica smaltuite verde – oliv, verde – galbui sau verde – maroniu, intre care urcioare, cani cu una sau doua toarte, un opait fragm. datand din secolul IV d. Chr., iar in pardoseala din caramizi si mortar a unei incaperi a edificiului cu hipocaust un canal de evacuare din olane asmanatoare cu cele din conductele localizate in teren; Gh. Diaconu, in A. Odobescu, Opere, IV, p. 1059; idem, in Mousaios, III, 1981, p. 38 si n. 16; M. Tzony, op. cit., p. 45 si fig. 2 / 6 

[60]. Gh. Diaconu, op. cit., p. 1059

[61]. V. Teodorescu, Elemente paleocrestine in tezaurele de la Simleul Silvaniei si Pietroasa (sec. IV), in Spiritualitate si istorie la Intorsura Carpatilor, I, Buzau, 1983, p. 78 – 92, pl. VI; Gh. Diaconu, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 1061 si n. 24 ; Gh. Diaconu, M. Tzony, E. M. Constantinescu, V. Drambocianu, op. cit., p. 207 si n. 12

[62]. Comunicat de E. M. Constantinescu la Sesiunea anuala a Muzeului Judetean Buzau din 1975; vezi si Gh. Diaconu, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 1061 si n. 25; Gh. Diaconu si colab., op. cit., p. 207 si n. 13

[63]. Gh. Diaconu si colab., op. cit., p. 207, mentionate 5 morminte; Gh. Diaconu, Morminte din secolul al V-lea e. n. de la Pietroasele, in Mousaios, IV / I, Buzau, 1994, p. 125, n. 2, 6 morminte

[64]. Gh. Diaconu, Gräber des 5. Jhs. u. Z. von Pietroasa, in Dacia, XXX, 1 – 2, 1986, p. 177 – 180; idem, Morminte din secolul al V-lea e. n. de la Pietroasele, in Mousaios, IV / I, Buzau, 1994, p. 125 - 131 

[65]. Doua morminte au fost distruse de Fane Zecheru cand si-a construit casa si si-a adus apa in curte, trei sau patru morminte au fost distruse de Nita Isidor, peste drum de Gica Rotarescu, cand si-a amenajat o pivnita, in unul fiind mai multe vase sparte, nerecuperate, alte morminte au fost distruse cand s-a construit bazinul din curtea fostei c a p si Dispensarul veterinar, iar altele au fost distruse cu ocazia introducerii conductelor de apa pe ulitele de la sud de soseaua Greceanca – Saranga, la est de garla

[66]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, Paris, 1889 - 1900, tome Iere, p. 3, fig. 2; idem in Alexandru Odobescu, Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 85, fig. 2

[67]. Gh. Diaconu, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 1061 si n. 27; Gh. Diaconu, M. Tzony, E. M. Constantinescu, V. Drambocianu, op. cit., p. 207

[68]. Este si un argument care infirma ipoteza conform careia castrul de la Pietroasa ar fi fost construit de romani dar ar fi fost folosit de goti, in calitate de federati ai romanilor dupa pacea din 332, ei asigurand si paza Brazdei lui Novac de nord  partea de la est de Olt, ipoteza sustinuta de M. Babes, in A. Odobescu, Opere, IV, 1976, p. 980; ipoteza noastra este sustinuta si de Gh. Diaconu, Castrul de la Pietroasa, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. M. Babes, 1976, p. 1061 si nota 27  

[69]. Gh. Diaconu si colab., L’ensemble archéologique de Pietroasele, in Dacia, N. S., XXI. 1977, p. 199 – 220; necr. 2, p. 207 – 208, fig. 23 / 1 – 3, fig. 24 / 1 – 3 (E. M. Constantinescu)

[70]. In anii 1999 – 2003 cercetarile s-au executat cu participarea studentilor Facultatii de Istorie Teologie a Universitatii Dunarea de Jos – Galati, condusi de prof. univ. dr. Mihalache Brudiu si de asistenta sa M. D. Liusnea 

[71]. Gh. Diaconu si colab, op. cit., p. 208 si fig. 24

[72]. E. M. Constantinescu si colab., Santierul arheologic Pietroasele, in C C A, campania 2000, p. 180

[73]. E. M. Constantinescu si colab., Santierul arheologic Pietroasele, in C C A, Campaniile 1999 – 2006; idem, in Mousaios, V – XI.

[74]. Ipoteza formulata de V. Teodorescu la sesiunea Muzeului Judetean Buzau, 6 – 7 decembrie 1992; vezi E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 104, 108 si n. 413, 242, pl. 6/7 a-b 

[75]. Gh. Diaconu, Zwei Gefäβe aus dem 4. Jh. u. Z. von Pietroasele – Buzau, in Dacia, NS, XX, 1976, p. 269 – 271; Gh. Diaconu & colab., in Dacia, NS, XXI, 1977, p. 209, fig. 1 / 2, 3; 12  

[76]. E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 36  

[77]. Gh. Diaconu & colab., in Dacia, NS, XXI, 1977, p. 210, fig. 25 / 1, 3, 5; E. M. Constantinescu, op. cit., p. 165

[78]. Gh. Diaconu & colab., in Dacia, NS, XXI, 1977, p. 210, fig. 1 / 8

[79]. Banii fusesera ascunsi sub un piersic de Manole Popa, care ii gasise in timp ce lucra pe santierul barajului de la Bicaz Localnicii povestesc si alte doua variante: prima vorbeste despre existenta unui mormant in inventarul caruia se aflau piesele mentionate, in cealalta varianta piesele s-ar fi aflat intr-un vas lucrat cu mana de culoare galben – caramizie, cu fundul gros si buza trasa in afara 

[80]. Informatie primita de la Dumitru Iatan din Pietroasele, care, in 1971 – 1972, a vazut si ne-a aratat in malul din care tiganii luau pamant pentru caramida o vatra si cioburi cenusii decorate. 

[81]. E. M. Constantinescu si colab., in C C A,  Campania 2003, p. 234; Campania 2006, p. 272

[82]. Cruci de piatra cioplite de mesterii pietrari din satele comunei Pietroasele sau din satul Badeni, comuna Breaza impanzesc campia pana la Dunare, in unele localitati cum sunt Cotorca, comuna Glodeanu Silistea, Pogoanele, cimitirul vechi, sau Muntenii Buzau, judetul Ialomita existand cimitire intregi cu cruci cioplite pe Dealul Istrita.

[83]. Vezi si parerea lui Odobescu, in A. Odobescu, Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, Studie asupra tezaurului de la Pietroasa, p. 894, nota 12 (895) 

[84]. Desagii erau un fel de sac cu doua parti, confectionat dintr-o fasie de panza groasa, rezistenta, tesuta in casa, lata de circa 40 – 50 cm si lunga cam de 3 m, ale carei capete erau intoarse pe circa 60 cm fiecare si cusute pe margini astfel incat formau doi sacotei uniti intre ei prin portiunea de panza ramasa nedublata la mijloc. Se purtau simplu si comod pe umar sau pe crupa calului, incarcarea lor avand un rol important in asigurarea echilibrului. 

[85]. Informatii primite de la Grigore Baciu, fiul lui Constantin Codin Baciu, om cu stare buna in Ochiu Boului, stra-stra-stra-nepot al lui George Baciu

[86]. In dosarul anchetei pastrat pe vremea lui Odobescu la Arhivele Statului Bucuresti sub numarul 5397 / 1838, sectiunea Ministerului din Interior, episodul este prezentata alta varianta: Ion Lemnaru i-ar fi vandut acest lantisor unui nepot al lui Frunza-Verde, pentru un litru de tuica si treizeci de parale. Cf. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 24; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 106, 896

[87]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 4, nota 1; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 86

[88]. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, Bucuresti, 1875, pl. XVII, nr. 3, casa arendasului; A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome IIIeme, Paris, 1900, p. 20; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 728, 977

[89]. Vezi nota 29

[90]. Liuba Iancovici, Primul pod de piatra din Tara Romanesca, construit in 1831 la Gura Calnaului, Buzau, in Mousaios, II (1), Buzau, 1978, p. 54 - 61

[91]. Vezi nota 31

[92]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 12; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 94

[93]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 9; idem, in Opere, IV, ed. p. 91; idem, in Opere, IV, ed. 1976, Studie asupra Tezaurului de la Pietroasa, p. 891

[94]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 10; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 92; idem, in Opere, IV, ed. 1976, Studie asupra Tezaurului de la Pietroasa, p. 892 

[95]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 12; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 94

[96]. Episod povestit de Grigore Baciu, azi in varsta de 79 de ani, care il cunoaste de la tatal sau, Constantin Codin Baciu, stra-stra-stra-nepot al lui George Baciu, pietrar din generatia traitoare in prima jumatate si la mijlocul secolului trecut, secolul XX, in Ochiu Boului 

[97]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 10 - 11; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 92 - 93; idem, in Opere, IV, ed. 1976, Studie asupra Tezaurului de la Pietroasa, p. 891

[98]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 11; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 93; idem, in Opere, IV, ed. 1976, Studie asupra Tezaurului de la Pietroasa, p. 891 - 892

[99]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 13; idem, in Opere, IV, p. 95, 749, 893

[100]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 40 - 43; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 122 – 125; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 926

[101]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 43 - 45; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 125 - 127; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 926

[102]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa. Notice descriptive et historique, in Opere, IV, ed. 1976, p. 788

[103] A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, t. Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 45, n. 1; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 127, n. 1

[104]. A. Odobescu, Pia desideria, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 927

[105]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 12; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 94

[106]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 12; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 94

[107]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 12; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 94

[108]. Pentru cele zece obiecte vezi A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 17 - 23; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 99 - 105 ; idem, in Opere, IV, p. 894 - 895

[109]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 23; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 105; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 895 - 896

[110]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 23 si n. 1; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 105 si n. 1; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 896

[111]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 478 - 479; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 560 - 561

[112]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 28, n. 1; idem, in Opere, IV, p. 110, n. 1

[113]. Dupa terminarea procesului arendasul Gheorghe Frunza – Verde ajunge un „om avut”, cum zice Basil Iorgulescu, Dictionarul … , p. 389, cumpara mosii, construieste un „magnific” hotel in Buzau, in care era Primaria in 1892

[114]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa , tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 27 - 28; idem, in Opere, IV, p. 109 – 110; 

[115]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa , tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 30; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 112

[116]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 31 - 33; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 113 - 115

[117]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 34 - 37; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 116 - 119

[118]. A. Odobescu, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 926

[119]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 37; idem, in Opere, IV, ed. Mircea Babes, Bucuresti, 1976, p. 119 

[120]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 38; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 120; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 926  

[121]. Vezi supra nota 28

[122]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 40 - 43; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 122 - 125; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 926

[123]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 43; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 125

[124]. Vezi supra nota 28

[125]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 43 - 45; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 125 - 127; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 926 

[126]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 62; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 144

[127]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 61; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 143

[128]. A. Odobescu, op. cit. , tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 63, n. 1; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 145, n. 1

[129]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 45, n. 1, 64; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 127, n. 1, 146; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 927

[130]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 64¸ idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 146

[131]. Alti autori mentioneaza muzeele din Berlin si Nüremberg; prof. univ. dr. Mircea Babes a vazut in Muzeul de Arta din Dresda cateva piese dintr-una din copiile executate de Paul Telge; personal am vazut in expozitia Attila si hunii, organizata in 2007 de Muzeul Palatinatului din Speyer, còpii dupa cateva piese din Tezaurul de la Pietroasa, imprumutate de la Muzeul din Meinz.

[132]. Pentru unele aspecte ale calvarului sovietic al tezaurului, vezi, recent, Gh. Petcu, Judetul Buzau. Legende si istorie, vol. I, Buzau, 2008, p. 47 – 82. Cea mai importanta parte a Tezaurului Bancii Nationale a Romaniei a ramas pana astazi in Rusia; vezi si Radu Harhoiu, in Magazin istoric, nr. 3, martie, 1987, p.15 - 26   

[133]. V. Teodorescu, Treasures from Romania, in British Museum, London, 1971, p. 81 – 94; apud V. Teodorescu, Elemente paleocrestine in tezaurele de la Simleul Silvaniei si Pietroasa (sec. IV), in Spiritualitate si istorie la Intorsura Carpatilor, Buzau, 1983, vol. I, p. 78 – 92

[134]. In aceste luni cateva piese din Tezaur – Fibula mare, colanul simplu si cosuletul octogonal - sunt plecate in Franta la expozitia itineranta „Napoleon al III-lea si Principatele romane”

[135]. D I R, B. Tara Romaneasca, veacurile XIII, XIV, XV, Bucuresti, 1951, p. 223

[136]. D I R, seria B, Tara Romaneasca, vol. II, Bucuresti, 1951, p. 195. Stana era fiica lui Gorga.

[137]. Mariana Negut, Un document inedit de la Serban Cantacuzino – 1682, in Mousaios, II, Buzau, 1978, p. 34 – 42; documentul originar se afla in colectia Muzeului Judetean Buzau 

[138]. Numele din acest document sunt importante si pentru recunoasterea si corecta atribuire a unora dintre documentele in care se face referire la Badeni, deoarece in secolul XVI mai exista o localitate cu acelasi nume in Tara Romaneasca. 

[139]. Vezi supra si notele 134, 135, 136

[140]. DIR, B. Tara Romaneasca, veacul XVI, vol. V, Bucuresti, 1952, p. 391, doc. 412 

[141]. DIR, B. Tara Romaneasca, veacul XVI, vol. VI, Bucuresti, 1953, p. 17, doc. 21 

[142]. DIR, B. Tara Romaneasca, veacul XVI, vol. II, Bucuresti, 1951, p. 274, doc. 274

[143]. Marcela Marin, Iuliu Marin, La poalele Istritei, Breaza – Merei – Naeni – Pietroasele, Album monografic, Buzau, 2008, p. 55, retine anul 1928; nu cunoastem sursa acestei informatii

[144]. Vezi supra si notele 134 - 136

[145]. Enciclopedia Romaniei, sub coordonarea prof. Dimitrie Gusti, vol. I, Bucuresti, 1935 (?), p. 300 - 307

[146]. A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome Iere, Paris, 1889 - 1900, p. 3 si fig. 2

[147]. Enciclopedia Romaniei, sub coordonarea prof. Dimitrie Gusti, vol. II, Bucuresti, 1938, p. 17

[148]. Planul cetatii antice din satul Pietroasa, in Albumul de stampe, Bucuresti, 1875, pl. XVII, nr. 3, casa arendasului; A. Odobescu, Le Trésor de Pétrossa, tome IIIeme, Paris, 1900, p. 20; idem, in Opere, IV, ed. 1976, p. 728, 977

[149]. Enciclopedia Romaniei, vol. II, Bucuresti, 1938, p. 97

[150]. Termenul vine de la mostean, adica cel ce mostenea pamant de la parintii sai, care la randul lor il mostenisera de la parintii lor, deci mosie mostenita din mosi – stramosi; aceste mosii se numeau ocine sau de bastina, termen ce desemna o bucata de pamant stapanita cu drept ereditar  

[151]. La 1866 se pastra aceasta denumire dubla, asa cum apare pe Planul topografic al Pietroasei, publicat in Albumul de stampe, 1875, pl. XVIII; vezi si A. Odobescu, Opere, IV, ed. 1976, p. 976 

[152]. Basil Iorgulescu, Dictionar geografic, statistic, economic si istoric al Judetului Buzau, editura Socec, Bucuresti, 1892, p. 387 - 390 

[153]. Basil Iorgulesc, op. cit., p. 390 – 391

[154]. Strabon, Geografia, VII, 3, 11 (C. 303), in Izvoare privind istoria Romaniei, vol. I, Bucuresti, 1964, p. 237 - 239

[155]. Din pacate, in ultimii 20 de ani mari suprafete de teren din camp raman necultivate, napadite de pana, o specie de stuf de uscat, si de costrei, specii nefolositoare si nevalorificate.

[156]. Gh. Diaconu, M. Tzony, E. M. Constantinescu, V. Drambocianu, L’ensemble archéologique de Pietroasele, in Dacia, N. S., XXI. 1977, p. 215, fig. 21 / 1; V. Teodorescu, in Anuarul Muzeului de Istorie si Arheologie Prahova, I, Ploiesti, 1984, p. 99, fig. 30 / 1 a – b; E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 116,  244 si pl. 5 / 6

[157]. Considerate la publicare ca fiind rune, Gh. Diaconu, Zwei Gefäβe aus dem 4. Jh. u. Z. von Pietroasele – Buzau, in Dacia, NS, XX, 1976, p. 269 – 271; Gh. Diaconu & colab., in Dacia, NS, XXI, 1977, p. 209, fig. 1 / 2, 3; 12, au fost reconsiderate de Victor Teodorescu drept semne crestine, la sesiunea Muzeului Judetean Buzau, 6 – 7 decembrie 1992, cf. E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 104, 108, 242

[158]. E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 244, cu bibliografia 

[159]. E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 109 – 110; E. M. Constantinescu si colab., Santierul arheologic Pietroasele, in C C A, Campaniile 1999 – 2006; idem, in Mousaios, V – XI, cu bibliografia

[160]. V. Teodorescu, Elemente paleocrestine in tezaurele de la Simleul Silvaniei si Pietroasa (sec. IV), in Spiritualitate si istorie la Intorsura Carpatilor, Buzau, 1983, vol. I, p. 78 – 92, pl. IV; E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 110 – 114, 244 - 245

[161]. Prezentarea documentului la E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 67 – 70, 102 - 104, 136, cu bibliografia problemei

[162]. E. M. Constantinescu, op. cit., p. 67 – 69, 102 – 104

[163]. E. M. Constantinescu, Memoria pamantului dintre Carpati si Dunare, Bucuresti, 1999, p. 126, 258, pl. 12 / 5, cu bibliografia problemei

[164]. Informatiile despre SCDVV Pietroasa sunt luate din monografia Statiunii publicata la aniversarea centenarului unitatii si din alte studii si articole distribuite de conducerea institutiei

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1372
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved