Civilizatia geto-dacilor - STATUL GETO-DACILOR

Civilizatia geto-dacilor

     Prin expresia ''civilizatia geto-dacilor'' desemnam ansamblul manifestarilor de civilizatie ale geto-dacilor. Am facut aceasta precizare din capul locului pentru a-l atentiona pe cititor asupra faptului ca: 1. in teritoriul geto-dacilor existau manifestari de civilizatie apartinand altor etnii (grecesti, celtice, scitice etc.), analiza lor ar fi presupus o schimbare de titlu (''civilizatii din spatiul geto-dacic''), aspect ce nu corespunde obiectivelor demersului nostru; 2. civilizatia geto-dacilor cuprinde elemente de imprumut, preluate de la etniile cu care a intrat in contact si care aveau ceva de ''dat'' (numai din aceasta perspectiva vom aduce in discutie raporturile cu aceste etnii), iar pe de alta parte civilizatia lor cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovari (din aceasta perspectiva se poate vorbi de civilizatia ''geto-dacica'', adica a geto-dacilor, specifica lor); 3. adjectivul cel mai corect pentru a exprima fapte ale geto-dacilor este ''geto-dacic'' sau ''daco-getic''

STATUL GETO-DACILOR

     In secolul I i.d.Hr., incepand cu Burebista, lumea geto-dacica intra intr-o alta etapa a evolutiei ei, in etapa statala. Acum se poate vorbi de prezenta unui rege la daci, in intelesuri deosebite de cele date acestei functii pentru perioada anterioara. Acum regele nu mai este atat un comandant de oaste, functie ce se va mentine in masura deosebita, cat, din ce in ce mai mult, un legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ-civile. Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu, primus inter pares. Prezenta adunarii armate langa rege, in vremea aceasta, nu mai inseamna ''democratie militara'', nu inseamna transformarea regelui intr-un sef militar doar. Incepand cu Burebista, se poate admite instituirea principiului prioritatii agnatilor la mostenirea tronului. Dupa detronarea si moartea lui Burebista statul sau a fost impartit intre fiii sau nepotii sau alte rude ale marelui rege. Este greu sa ne inchipuim ca Burebista nu a cautat, inca din timpul domniei, sa-si asigure tronul cu mostenitori de sange. Regele ajunge, in vremea statului dacic, un adevarat conducator, preocupat de toate problemele societatii, de la purtarea razboaielor si pana la ridicarea cetatilor, de la apararea clasei dominante si pana la reglementarea vietii moral-spirituale. Pretuit de popor, glorificandu-l cand si-a aparat tara, cum s-a intamplat cu Diurpaneus, supranumit Decebalus, regele nu era considerat zeu. Puterea regelui geto-dacilor nu era despotica, ci marginita, chiar controlata de un consiliu aristocratic, dar si de adunarea poporului, ca la vechii macedoneni.

      Un absolutism intunecat, cumplit, sangeros, de rezonanta orientala, teocratic, nu fiinta la geto-daci. Prezenta unui consiliu nobiliar, a adunarii armate, nu a impietat asupra coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoastem cu exactitate ierarhia in cadrul conducerii statului geto-dacilor si, implicit, a consiliului regal. Este sigur insa ca regele incerca un control al intregului stat printr-un aparat administrativ compus, in partea sa superioara, din tarabostes.
In antichitate, pentru ca o tara sa fie considerata ca ar avea conditie de stat era absolut necesara existenta unei armate permanente. Daca pentru timpul lui Burebista nu avem date sigure (nimic nu ne opreste insa sa ne imaginam prezenta unei numeroase garzi personale pentru preintampinarea eventualelor miscari interne, pentru a domina si ridica tributul de la orasele grecesti supuse sau chiar pentru o rapida interventie la hotare), pentru epoca lui Decebal insa, avem dovezi certe despre existenta unei armate permanente. Astfel, in unul din discursurile sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care, trecand prin Dacia lui Decebal dupa anul 87, adica intr-o vreme de liniste si pace din partea romanilor, spune ca acolo el a vazut ''peste tot sabii, lanci, peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati''.

      Tot din timpul acestui rege, stim de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) ca una dintre conditiile pacii impuse lui Decebal de catre Traian in 102 prevedea ca regele dac ''sa predea armele, masinile de razboi impreuna cu constructorii acestor masini''. Or, o asemenea clauza echivala cu desfiintarea unei armate cu caracter permanent. Dar dovada cea mai puternica o constituie cea arheologica. Este vorba de multitudinea cetatilor dacice care, in timp de pace, aveau fiecare cate o garnizoana.

     In ansamblul statului geto-dacilor un rol deosebit il juca sacerdotiul. Incepand cu Burebista, cinul preotesc geto-dacic a devenit o institutie organizata si cu functiuni social-politice foarte importante. Conducatorul sacerdotiului era marele preot al cultului zeului cel mai cinstit de catre geto-daci. Nu avem date cu privire la organizarea interna a sacerdotiului. Despre preoti putem afirma ca se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de capetenie spirituala in societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin cultivarea si intretinerea unui anumit cult legat de ''panteonul'' pan-dacic, la intarirea unitatii politice a geto-dacilor, la pastrarea unei anume moralitati. Contributia sacerdotiului la crearea valorilor spirituale in societatea geto-dacica a fost, la vremea aceea, remarcabila intrucat el era depozitarul aproape al tuturor cunostintelor ''stiintifice''. Cu toate acestea, statul geto-dacilor nu era unul teocratic, chiar daca unii regi au detinut si functia de mare preot sau, ca in timpul lui Burebista, marele preot a avut o pozitie foarte importanta in stat.

     Despre alte elemente, pe care le reclama fiinta de stat in lumea popoarelor antice, si anume: emiterea si folosirea monedei ca mijloc de schimb, existenta orasului, capitala etc. vom vorbi in paginile urmatoare.
Cu toate aspectele statalitatii geto-dacice mai sus prezentate, se poate spune insa, in final, ca acest regnum al dacilor inca nu a atins nivelul unui stat in adevaratul inteles clasic. Lipsesc multe din caracteristicile unui stat antic. Scrisul, bunaoara, este rar intalnit si in nici un caz nu exista o administratie (cu un aparat functionaresc, cu birouri, arhive) unde sa se redacteze actele si dispozitiile, sa se codifice legile, sa se tina registre etc. Despre fruntarii bine delimitate (sau constiinta acestora), despre o eventuala organizare administrativa (daca a existat), nu vem nici un fel de indicii.
Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic - ca forma de conducere, organizare, integritate etnica, centralizarea puterii, unitatea spirituala - ''se situeaza pe o treapta inferioara raportat la monarhia elenistica, isi gaseste locul la mijloc, intre monarhia elenistica si statuletele celtice'' .

 STRUCTURA SI STAREA SOCIALA

      Dispunem de relatari ale unor autori antici, greci sau romani, din care reiese faptul ca societatea geto-dacica, in epoca sa clasica, era structurata din punct de vedere social in mai multe stari sociale.
Numele clasei nobiliare geto-dacice il aflam in scrierile mai multor autori antici. Asa, de exemplu, filosoful-calator in Dacia, Dion Chrysostomos, ne relateaza, in ale sale Discursuri (LXXIII, 3), ca '' aici, uneori, se pot vedea oameni avand pe cap un fel de caciuli, asa cum poarta astazi unii traci, numiti geti '' . Aceeasi denumire ne-o transmite si Criton, care ii aminteste ''pe getii purtatori de pileus (caciula)''. Cea mai importanta informatie legata de numele clasei nobiliare apartine lui Iordanes ce ne transmite, de fapt, o stire raportata de Dion Chrysostomos: ''El (Dios Chrysostomos) spune ca acei dintre ei (geti), care erau de neam s-au numit la inceput tarabostes, iar apoi pileati'' .
          Acesti nobili detineau pozitii foarte importante in stat: in consiliul regal, in conducerea armatei, in aparatul administrativ, dintre ei se alegea regele etc. In plan economic acesti tarabostes dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii), erau interesati in negotul cu strainii, probabil ca aveau sclavi. Nu stim nimic insa despre relatiile lor cu cealalta stare sociala importanta - capillati, si nu putem avansa date sigure despre faptul daca tarabostes aveau mosii in proprietate privata sau le datorau regelui, iar daca le aveau nu putem preciza daca erau situate in teritoriile obstilor sau in locuri neocupate de ele.

     In concluzie, acesti tarabostes constituiau o clasa nobiliara razboinica, puternica si bogata, cu un rol social important. ''Se cuvine remarcat, totusi, ca tarabostes nu se puteau manifesta despotic fata de popor, care avea inca solide drepturi politice si in vremea statului dac''.

     Despre cealalta stare sociala - capillati, izvoarele vechi ne spun putine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasa. Nu putem, din datele pastrate, sa stim numele lor geto-dacic, ci doar cel greco-latin, cum nu putem sti nici care a fost numele lor autentic de clasa. Numele lor, care nu are semnificatie sociala, este legat doar de infatisarea lor exterioara. Despre numele lor (latin - capillati, grecesc - comati), dictionarele uzuale dau insemnarea de ''pletosi'', ''cei care poarta parul in plete'', insemnare ce corespunde reprezentarilor de pe Columna lui Traian.

     Majoritatea istoricilor sustin ca prin comati trebuie sa intelegem poporul de rand. Ca atare, acestia detineau pozitia dominanta in economia dacica, acoperind practic toate activitatile cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate fi neglijata insa participarea lor la acea adunare armata generala, cu rol politic si militar important.
Cat priveste categoria sociala formata din sclavi si captivi, se pot avansa in momentul de fata, cateva idei. In vremea statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-romane decat, in cea mai mare parte, sub forma captivilor facuti de armatele romane expeditionare la Dunare. Societatea geto-dacica atinsese un nivel al dezvoltarii sale economice si sociale, care sa-i permita valorificarea locala a aparentului surplus de forta de munca, iar din punct de vedere spiritual sa duca la inlaturarea practicii vanzarii ''conationalilor'' ca sclavi.

     Prezenta sclavilor ca o categorie sociala integrata in economia Daciei este o realitate atestata de bune izvoare istorice. Dintre acestia, captivii de razboi constituiau o categorie aparte, cu un statut special. Ei erau siliti la cele mai grele munci, iar viata le era mereu in primejdie. Acesti captivi nu se aflau la dispozitia vreunui particular, ci in puterea regelui, a statului. Este foarte probabil ca regii daci, angajati intr-un mare efort constructiv, acordau deosebita atentie acestei componente a prazii de razboi.
     Munca servila avea o anumita insemnatate in economie, dar era departe de a avea pondere asupra muncii libere in vreun domeniu. O importanta mai mare, in raport cu situatia din agricultura si mestesuguri, o aveau sclavii in constructiile de interes public, indeosebi la cetati.

 ECONOMIA GETO-DACILOR

      Atunci cand cuprindem sub mantia civilizatiei economia geto-dacilor avem in vedere acel mod al lor de luare in stapanire a unei parti din natura in vederea sustinerii materiale a existentei lor, adica ocupatii, tehnici folosite, organizarea si functionarea proprietatii, a productiei in general, comertul etc.

     a. Una dintre problemele cele mai importante in ecuatia economiei geto-dacilor o constituie cea a organizarii si functionarii proprietatii, a relatiilor de proprietate. Iata insa ca tocmai in legatura cu acest aspect informatiile sunt cele mai sarace, fapt pentru care istoriografia noastra ne ofera puncte de vedere foarte diferite. Intr-o societate predominant pastoral-agrara ca cea geto-dacica, proprietatea asupra pamantului constituie aspectul principal. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este ca forma dominanta de stapanire a pamantului era cea comuna, insa nu arhaic-gentilica, ci sub forma obstilor ulterioare, capabile sa ingaduie existenta unor contradictii sociale cu rezonante in organizarea statala. Problema daca, in toata vremea statului dacic, obstea sateasca a existat sau daca ea a intrat in disolutie, principiul proprietatii private asupra locului de aratura luand locul celui al stapanirii comune, ramane inca un deziderat al cercetarii istorice.

     b. Mult mai multe aspecte stim insa despre ocupatiile si tehnicile productive ale geto-dacilor. Cele mai multe date despre acest extraordinar ''furnicar'', pe care il reprezenta, in perioada sa clasica, si indeosebi in zona centrala transilvaneana, societatea geto-dacica, le avem de pe urma descoperirilor arheologice.  Dupa opinia noastra ocupatia principala a geto-dacilor a fost cresterea animalelor (vite, oi, capre, porci, cai, alte animale domestice). Mai multe aspecte ne indeamna spre o astfel de concluzie. In primul rand, conditiile naturale erau foarte favorabile pentru asa ceva, de la ses si pana in varful muntilor. Apoi, cresterea acestor animale nu necesita un efort transformator deosebit asupra naturii, nici in ceea ce priveste asigurarea hranei acestora, nici cresterea animalelor in sine. Animalele de tot felul asigurau oamenilor nevoi de hrana diverse si in permanenta, precum si cele necesare pentru confectionarea (prin prelucrare simpla sau mai complexa) a imbracamintei. Unele dintre animale (vitele, caii) constituiau mijlocul principal pentru desfasurarea altor activitati productive (pentru tractiune sau deplasare), inclusiv in razboi. De cresterea animalelor se puteau ocupa si acei membri ai familiei (copii, batrani, femei) care nu erau cuprinsi in alte activitati (mestesuguri complicate, care necesitau forta fizica deosebita sau parasirea comunitatii pentru un timp, razboaie, comert etc.).

      Animalele puteau fi mult mai usor puse la adapost in fata actiunilor pradalnice ale altora, iar produsele animaliere erau foarte cautate de negustorii straini. Intr-o vreme in care hrana constituia o mare problema, vitala chiar, animalele constituiau un element de siguranta si securitate pentru orice comunitate, o bogatie deosebita, un simbol al starii si puterii sociale. In conditiile in care pamantul se cultiva greu, productia era mica si la cheremul capriciilor naturii, dusmanilor si animalelor de prada, ca sa nu mai vorbim de durata ciclului productiei agricole, cresterea animalelor constituia cea mai buna iesire din aceasta alternativa existentiala. Nu degeaba, cum vom vedea, geto-dacii au venerat unele dintre animale.
Foarte aproape de ocupatia de mai sus se situeaza, ca aspect general si complementar, pescuitul, apicultura si vanatoarea, ocupatii pentru care, de asemenea, conditiile naturale erau foarte prielnice si pe care geto-dacii le puteau practica, unii ca preocupare principala, daca nu cumva exclusiva, altii ca pe una secundara, complementara, temporara sau chiar intamplatoare, ca simpli ''culegatori''.

     O ocupatie foarte raspandita in lumea geto-dacica (am putea-o situa pe locul al doilea) era agricultura, in intelesul antic al termenului - de lucrare a pamantului pentru cultivarea plantelor in vederea asigurarii hranei pentru om, dar si pentru animale, pentru realizarea unor elemente de imbracaminte.

     Dacii cultivau si/sau foloseau graul, secara, meiul, dragaica, orzul, zazania, mustarul, zamosita, lusca, orzoaica, bobul, lintea, rapita, macul, spanacul, mohorul, ine, canepa etc., pentru hrana sau pentru produse textile, cel putin asa ne arata semintele carbonizate descoperite in diverse sapaturi arheologice. Nu cunoastem amploarea uneia sau alteia dintre aceste plante in ansamblul celor cultivate si/sau folosite de catre geto-daci. Spunem ''cultivate si/sau folosite'' deoarece este evident faptul ca pentru hrana lor geto-dacii foloseau si foarte multe produse ale unor plante (frunze, radacini, fructe etc.), fara ca aceste plante sa fie cultivate efectiv, ele crescand de la sine. Date certe avem despre modul in care geto-dacii pastrau boabele unor plante, ale cerealelor indeosebi, cele mai cultivate dintre plantele pentru hrana in lumea geto-dacica. Aceste cereale constituiau chiar produse strategice, ca sa folosim un termen mai modern. Asa se explica faptul ca in zona Sarmzegetusei s-au descoperit cantitati impresionante uneori, depozitate in mari hambare speciale, in gropi (in interiorul sau exteriorul locuintei) sau in chiupuri (oale de lut foarte mari).
Despre tehnici de asolament practicate de geto-daci nu avem nici o stire certa, informatia lui Horatius fiind comentata si tradusa in felurite moduri.

     Cea mai elocventa dovada insa a practicarii pe scara larga a agriculturii de catre geto-daci o constituie uneltele de fier cu o astfel de destinatie, descoperite in locuinte si in depozite ingropate. Ceea ce se remarca la mai toate uneltele este forma lor elocventa, superioara, identica adeseori cu cea a celor de azi (coase, seceri, cosoare, sape etc.). Exceptie face brazdarul plugului cu tractiune animala, care, spre deosebire de cel utilizat azi (asimetric, ce rastoarna brazdele), era simetric, confectionat dintr-o bara masiva de fier aplatizata si indoita, cu o nervura centrala la capatul ce intra in pamant si prevazuta, la partea superioara, cu un carlig (cui) ce se fixa in grindeiul plugului. Aceasta forma (intalnita astazi la prasitoarele cu tractiune animala sau mecanica) ducea la desprinderea egala (favorizata si de cutitul ce-l premergea) a pamantului si indepartarea spre ambele laturi, patrunzand doar in patura superioara a solului. Acest gen de plug a fost preluat de daci din lumea sud-tracica unde este atestat inca in secolul al IV-lea i.d.Hr.
Alaturi de agricultura, geto-dacii se ocupau cu pomicultura, despre care avem mai multe stiri indirecte decat exprese, cu viticultura, insemnarile lui Strabon fiind edificatoare in acest sens.
Necesara, dar anevoioasa, cultivarea plantelor constituia, dupa opinia noastra, o ocupatie complementara, ca rosturi, structura si tip de activitate, celei de crestere a animalelor.

     Actiunea asupra naturii necesita omului tot felul de unelte. Primitive la inceput, ele devin, pe masura intrebuintarii metalelor, din ce in ce mai diversificate si eficiente. Din acest punct de vedere fierul a provocat o adevarata revolutionare. Pornind de la prelucrarea fierului si in stransa legatura cu posibilitatile oferite de uneltele din fier, in societatea geto-dacica s-a dezvoltat un ansamblu diversificat de mestesuguri.

     Desi cunoscut de mai multe veacuri, fierul a inceput sa fie intrebuintat pe teritoriul Daciei masiv abia in a doua jumatate a secolului al II - i.e.n.. In aparitia si dezvoltarea metalurgiei fierului, a crearii si difuzarii unor categorii de unelte, dacii au suferit influenta benefica a contactelor cu civilizatiile celtica, greceasca si romana, asimilarea unor cunostinte evoluate impulsionand activitatea in diverse ramuri. Dacii exploatau si reduceau in cuptoare proprii minereul care se afla, din belsug, in zona Hunedoarei, apropiata capitalei, activitati nu la indemana oricui si deloc simple. In urma operatiunii de reducere a minereului se obtineau lupele de fier - materia prima pentru atelierele metalurgice. Numai in capitala statului dac, de exemplu, au fost descoperite trei astfel de ateliere si, judecand dupa prezenta uneltelor de faurarie si in celelalte cetati si asezari din zona, se poate spune ca ocupatia aceasta era practicata pe scara larga. Judecand dupa inventarul atelierelor aflate la Sarmizegetusa, dupa cantitatea impresionanta de fier brut gasita aici, dupa multimea uneltelor de faurarie si marea cantitate de produse finite si diversitatea lor, se poate conchide ca in capitala Daciei au functionat cele mai mari ateliere de forja cunoscute pana acum in zona sud-est europeana, in epoca Latene. Toate produsele de fier dacice cunoscute pana astazi au fost lucrate exclusiv prin martelare. Se cunosteau, de catre cei care lucrau in aceste ateliere - autohtoni si straini, mai multe procedee de calire a produselor menite a le spori densitatea si rezistenta, ajungandu-se pana la operatiuni de mare rafinament, cum ar fi calirea diferentiata.

     Unul dintre mestesugurile foarte raspandite era tamplaria-dulgheria. In ansamblul elementelor descoperite in Muntii Orastiei, cele de tamplarie -dulgherie constituie lotul cel mai numeros (topoare, barzi, tesle, fierastraie, dalti, sfredele, cutitoaie, rindele, cuie si piroane, balamale si tatani, tinte etc.). Acest lucru este normal, caci lemnul, considerat in antichitate materialul de constructie prin excelenta, exista din abundenta in Dacia, iar grandioasele edificii din piatra si nevoia de locuinte au impulsionat dezvoltarea acestor ocupatii.

     O alta categorie de mestesugari, mai ales in zona capitalei, a constituit-o cea a constructorilor (zidari si cei care fasonau piatra). Fasonarea pietrei se facea in carierele de la Calan si Uroi, in zona de constructie practicandu-se doar mici retusuri. Cantitatile impresionante de astfel de blocuri de piatra (numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici insumeaza aproximativ 120.000 m3 de piatra, de exemplu), aduse de la o distanta de 40-90 Km, somptuoasele cetati dacice, dau dimensiunea extraordinara a acestui gen de activitate.

     Un alt mestesug practicat in Dacia, certificat de existenta uneltelor si a produselor respective, este cel legat de prelucrarea metalelor neferoase (aur, argint, plumb), de obtinerea si prelucrarea bronzului. De asemenea, este atestata obtinerea si prelucrarea sticlei, producerea mijloacelor de transport (mai multe tipuri de carute), a tot felul de obiecte de uz cotidian (cutite, frigari, caldari, cazane, crampoane pentru incaltaminte) si a podoabelor. Un loc aparte il constituiau fauritorii de arme. Se confectionau scuturi (din lemn, de regula, doar cele de parada fiind din metal), lanci, sulite, sageti (cu varful in forma de frunza sau in trei-patru muchii, cu toc sau peduncul de inmanusare), sabii de tot felul, romane, celtice, dar si tipul curb (falx), considerat, desi era raspandit in toata lumea tracica, tipul de sabie specifica dacilor, apoi pumnale curbe (sicae), cutite de lovit. Se confectionau, cu sprijinul mesterilor straini, masini de lupta, din pacate nici una nu a fost descoperita pana acum.

     Aceasta extraordinara activitate de prelucrare a fierului, care a nascut, precum am vazut, ocupatii colaterale diverse si impresionante ca amploare si maiestrie, ii determina pe foarte multi autori sa vorbeasca de o adevarata civilizatie a fierului la geto-dacii din epoca clasica a statului lor. Daca foarte multe aspecte ce tin de tehnica producerii si de produsul in sine nu sunt inventii ale geto-dacilor, aceasta nu scade cu nimic valoarea deosebita si meritul istoric al acestora. Ei s-au dovedit capabili sa asimileze si sa converteasca in fapte de civilizatie unele dintre cele mai avansate tehnici si produse ale antichitatii.

     Una dintre activitatile cele mai interesante ale geto-dacilor este cea legata de ceramica. Prin ceramica - fapt de civilizatie - intelegem atat tehnica (priceperea imbinarii si modelarii unui amestec plastic format din diverse argile si alti ingredienti, a decorarii, eventual smaltuirii, uscarii si arderii), cat si gama extrem de diversificata a produselor ceramice.
In ansamblul asezarilor dacice predomina, nu obiectele de metal - oricum destul de rar, scump si pretios in prelucrare, ci cele de lut ars. Din lut se facea o gama larga de obiecte, incepand cu greutatile de la razboaiele de tesut si modestele fusaiole (acele garnituri de la fusele primitive servind la ingrosarea tijei si la lestarea ei pentru a usura miscarea de rotatie) sau jetoane de joc, continuand cu cateii de vatra (suportii folositi in vetrele deschise pentru asezarea lemnelor de dimensiuni mari in asa fel incat sa se asigure tirajul focului), calapoadele pentru confectionat ceramica, tiglele si caramizile, terminand cu vasele de tot felul, asupra carora ne vom opri in continuare.

     Geto-dacii au realizat doua categorii de vase din ceramica: vase lucrate cu mana si cele realizate la roata olarului.
Ceramica lucrata cu mana este, in general, facuta dintr-o pasta groasa, cu multe impuritati, constand, mai ales, din putine resturi vegetale si din nisip, folosit ca degresant. In functie de felul arderii, oxidanta sau inoxidanta, culoarea vaselor variaza de la castaniu pana la rosu aprins. Cuptoarele de ars vasele aveau camera de combustie separata de cea superioara, in care se asezau oale uscate pentru ars, printr-un gratar perforat, sprijinit de un picior median. Foarte probabil, ceramica de uz comun era lucrata pe loc, in gospodariile de rand, si nu in totalitate de mesteri olari. Asa se explica marea ei diversitate de forme si ornamentatii in cadrul unui numar limitat de tipuri: ceasca dacica, vasul-borcan, cana cu o toarta, vasul cu gura larga cu torti si oala cu o toarta.

     Ceramica lucrata la roata, produsa in atelierele specializate, este reprezentata de urmatoarele tipuri: fructiere cu picior inalt, strachina fara picior, strachina cu picior scurt, ulciorul cu o toarta, cana cu o toarta, vasul cu doua torti si ornamente lustruite, farfuria, vasul tronconic, capacul, vasul-clopot, oala, vasul cu tub si chiupul. Acest gen de vase se caracterizeaza prin forme elegante si precizia executiei. Inciziile de pe unele dintre aceste vase sunt, probabil, marci de atelier. La aceste vase, de multe ori, fundul inelar era lipit ulterior, cum tot ulterior se adaugau butonasii sau tortile. In cazul chiupurilor mari, de zeci de litri, s-a constatat confectionarea lor pe bucati, ce erau ulterior lipite. Marimea acestor vase ridica probleme deosebite in ceea ce priveste arderea. Unele dintre vase, dintr-o pasta foarte fina si uniform arse, se acopereau, prin scufundarea in intregime a vasului, cu un strat subtire de angoba (un fel de glazura din argila foarte fina si opaca, dizolvata in apa) de culoare alba, in general. Despre decorarea unor vase, putin mai incolo. Cat priveste roata olarului, aceasta a fost preluata de catre geto-daci de la greci, cu multe secole inainte, cum multe din tehnicile lucrarii ceramicii au fost, la randu-le, preluate.

     Schimbul de produse nu putea sa lipseasca intr-o societate atat de prospera, activa, deschisa spre exterior, avida de a face, a sti si a avea. Forma dominanta, dupa opinia noastra, a schimbului intracomunitar si intre comunitatile apropiate, ca si o parte a celui cu popoarele vecine, era cea bazata pe troc, aspect care s-a pastrat in societatea romaneasca, mai ales in mediul rural, pana aproape de zilele noastre. Societatea geto-dacica a folosit insa de timpuriu moneda ca element al echivalentului produselor si al schimbului, dar si ca element de tezaurizare si simbol al pozitiei sociale si bogatiei. Comertul intern dezvoltat a facut ca tetradrahmele thasiene sa circule in lumea geto-dacica pana la inceputul secolului I i.d.Hr., mult dupa ce emiterea lor incetase sau ca drahmele din Dyrrhachium si Apollonia sa se afle in tezaure alaturi de ultimele emisiuni romane republicane, desi primul dintre aceste orase nu mai bate moneda proprie dupa anul 100 i.d.Hr. , iar drahmele celui de-al doilea inceteaza, in jurul aceleiasi date, sa mai patrunda la nordul Dunarii. Moneda cea mai numeroasa de pe ''piata'' dacica, in ultimele doua secole a existentei statului dacic, a fost insa denarul roman republican si imperial.

     Dacii au preferat sa imite ei insisi denarii romani. Analizele efectuate au dovedit ca aceste imitatii nu se deosebesc de originale nici sub aspectul greutatii, nici sub cel al finetii metalului. Aceste imitatii nu sunt ''ilegale'', cum s-a crezut atata timp. Ele se realizau sub controlul direct al autoritatii statale, uneori chiar in capitala statului. Dacii au continuat sa imite monede romane mult timp dupa ce originalele incetasera de a mai fi batute. Copierea fidela a monedei romane a avut un rol covarsitor in integrarea Daciei in vastul schimb de valori ale antichitatii.

     Daca in secolele anterioare grecii controlau cea mai mare parte a comertului cu geto-dacii, incepand cu sfarsitul secolului al II-lea i.d.Hr. ponderea acestora scade in favoarea negustorilor romani, pentru ca in perioada anterioara confruntarilor cu romanii produsele romane sa domine in ansamblul celor aduse in Dacia. Erau aduse in Dacia produse de buna calitate, in special marfuri de lux - vase de bronz, obiecte de argint, vase de sticla, dar si obiecte din fier sau chiar vase de ceramica. Adeseori aceste produse serveau drept model mesterilor locali (autohtoni sau straini). Aveau trecere in Dacia vinul si untdelemnul, obiectele de podoaba, tot felul de ''maruntisuri'' capabile sa satisfaca curiozitatea si placerea dacilor bogati (oglinzi, cutite, etc.) si nevoile vietii cotidiene sau profesionale ale grecilor si romanilor din Dacia.
      Mult mai greu este de stabilit continutul ''exportului'' din Dacia spre lumea greceasca si romana. E limpede ca nu poate fi vorba de produse mestesugaresti, dar lemnul, mierea, ceara, blanurile, vitele, pestele, sarea erau articole cerute de negustorii straini. Oricum, „exporturile' geto-dacilor trebuie sa fi fost considerabile avandu-se in vedere marea cantitate de moneda romana aflata in circulatie in Dacia.

  Civilizatia geto-dacilor

     Prin expresia ''viata cotidiana'' desemnam civilizatia in actu, adica acele manifestari de civilizatie pe care le gasim in viata de toate zilele ale geto-dacilor, precum si modul de convertire a unor fapte potentiale de civilizatie (tehnici si obiecte, cunostinte de tot felul, norme sociale si morale) in fapte de civilizatie efective. Pentru ca ce este civilizatia daca nu inserarea in viata de fiecare zi a fiecaruia a bunurilor culturale si materiale, recunoasterea valorii si acceptarea valorii lor sociale si individuale. Iar masura civilizatiei unui popor nu este altceva decat viata cotidiana a indivizilor acelui popor, felul lor de a se imbraca si locui, de a se hrani, de a se instrui, de a convietui cu semenii, de a-si duce viata de familie, de a-si creste copii, de a munci si a-si petrece timpul liber, raporturile lor cu natura etc. Dintre toate acestea ne vom opri doar la cateva aspecte, acelea despre care putem spune ceva cu certitudine.

     a. Cele mai multe date le avem despre habitatul geto-dacilor, inteles ca tipuri de asezari si locuinte, dar si ca mod de locuire. Zona cea mai interesanta, dar si cea mai studiata, este cea din Muntii Sureanu, zona asupra careia ne vom opri cu preponderenta si o vom oferi ca model pentru habitatul geto-dacilor.

     Asezarile civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi grupate in trei tipuri distincte: rasfirate, caracteristice in general zonelor montane, chiar si in epocile ulterioare, cvasicompacte si compacte. In asezarile rasfirate, gospodariile, uneori grupate cate doua-trei, se aflau la sute de metri unele de altele si erau dispuse pe terase partial amenajate in pantele domoale sau piezise ale inaltimilor. Alteori, palcurile de case erau situate, in functie de formele de relief existente, de asa maniera incat eforturile pentru amenajarea terenului in vederea ridicarii constructiilor sa fie minime. In asezarile cvasicompacte se intalneste aceeasi preocupare pentru dispunerea locuintelor si a anexelor gospodaresti in functie de formele de relief, evitandu-se inghesuirea constructiilor chiar daca terenul se preta la siruri (strazi) de constructii. In jurul locuintelor din prima categorie se aflau, probabil, atat restransele terenuri arabile, cat si pasunile. Langa acelea din a doua categorie se aflau doar curtile si gradinile sau livezile, pamantul arabil si pasunile comune fiind in afara ariei ocupate de asezare. Nu putem insa avansa date certe referitoare la intinderea asezarilor. In zona amintita, compacte sunt doar asezarile de la Fata Cetei, Fetele Albe si Sarmizegetusa, toate situate pe locuri improprii, fapt ce a necesitat terasari pe versantele insorite ale inaltimilor. In cadrul acestor asezari toate categoriile de constructii se afla numai pe terase si ele nu ocupau integral suprafata teraselor antropogene, ramanand loc pentru curti. Din punct de vedere economic, asezarile in discutie reprezentau, in primul rand, mari centre de productie mestesugareasca si mari consumatoare de produse agro-alimentare. Prin functia lor economica, ele reprezentau aglomerari protourbane, avand un caracter oppidan, cum sustine H. Daicoviciu.

     Cat priveste locuintele geto-dacilor, domeniu in care schimbarile survenite in cursul dezvoltarii istorice in ceea ce priveste conceperea si amenajarea sunt dintre cele mai lente, in zona Muntilor Sureanu domina locuintele de suprafata, ridicate direct pe sol si in majoritate din lemn. Unele locuinte sunt patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Ca acest tip de locuinta a evoluat din acelea adancite sau semiadancite in pamant (prezente in zonele mai joase ale Daciei), o demonstreaza, mai intai, perpetuarea unor sisteme de constructie ''improprii'' noului tip de locuinta (ridicarea peretilor pe un schelet de stalpi infipti in pamant) si, in al doilea rand, planul lor. Numai ca acum nu mai avem de a face cu un schelet de stalpi uniti intre ei cu impletitura de nuiele lipita apoi cu lut, ci din pereti din lut armat cu lemn, deci fara pomenita impletitura de nuiele. In alte cazuri, la constructiile poligonale cu incaperi concentrice, constatam aplicarea simultana a doua sisteme diferite de ridicare a peretilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn), pentru piesa ''centrala'' - patrulatera sau cu absida, si altul cu piatra la baza peretelui sau a peretilor din lemn ai incaperii sau ai incaperilor exterioare, specific locuintelor de suprafata. Pietrele de la baza peretilor, dispuse distantat sau in sir continuu, nu constituiau temelia cladirii pentru ca se asezau direct pe suprafata amenajata a solului. Atat la cladirile poligonale, cat si la cele rotunde, invelitoarea (acoperisul) era din sindrila montata pe capriori, in fatete triunghiulare. Lumina patrundea in locuinta prin spatiul dat de rostuirea sindrilelor sau prin lucarnele practicate in acoperis.

     La locuintele cu plan patrulater, peretii din lemn au fost ridicati totdeauna pe o baza de piatra. Se constata existenta mai multor incaperi dispuse in sir sau grupat, indicii pentru planul evoluat al acestora. Invelitoarea era in doua ape si tot din sindrila. Patrunderea in locuinte se realiza prin usi de lemn, iar in incaperi prin deschideri practicate in pereti, uneori acoperite cu produse rezultate din prelucrarea unor organe interne ale animalelor. Peretii erau, uneori, zugraviti, probabil in diverse culori. Infatisarea in ansamblu a locuintelor trebuie sa fi fost infrumusetata si prin mestesugite cioplituri in lemn si prin tinte ornamentale de fier. Podina incaperilor era din lut batatorit, uneori inregistrandu-se deschiderea unor gropi in aceasta menite unor mici depozite de provizii.

     Iesita din comun este aparitia in zona capitalei dacice a locuintelor cu etaj, construite cu aceiasi pereti din lut armat. Comunicarea intre parter si etaj se facea, desigur, cu ajutorul unei scari interioare, confectionata din lemn. Raportate la realitatile de atunci, acestea pot fi considerate palate.

     La toate constructiile cu mai multe incaperi destinatia acestora era diferita. La acelea cu incaperi concentrice, in cazul in care ele constau din trei piese, prima, exterioara, era tarnatul, a doua magazia sau celarul, iar a treia incaperea propriu-zisa de locuit, dupa cum demonstreaza amplasarea vetrei de foc si inventarul acesteia.
Raportate la lumea ''barbara'' europeana, dar nu numai, de-a dreptul impresionante sunt captarile de apa ale izvoarelor, conductele de teracota pentru apa potabila, care, insumate, ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple, captusite cu lemn sau construite dupa cea mai avansata tehnica a vremii, canalele daltuite direct in stanca sau alcatuite din blocuri anume cioplite, scarile monumentale din piatra fasonata, drumurile pavate, unele din lespezi de calcar si protejate de acoperisuri. Toate acestea, chiar daca au avut drept modele constructii similare din lumea greco-romana sau au fost realizate si cu participarea unor mesteri straini, demonstreaza nivelul elevat de civilizatie la care ajunse o parte a lumii geto-dacice. Atari pretentii de confort si bunastare, cel putin in lumea capitalei si la nivelul starilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net superioare celui al popoarelor vecine si sunt de comparat cu realitatile din lumea greco-romana.

     b. Despre modul de hranire al geto-dacilor putem avansa, mai mult pe cai deductive si pe baza materialului descoperit, cateva idei. La nivelul starilor instarite, asa cum ne arata descoperirile arheologice, hrana era complexa, abundenta, completata cu produse rafinate din import (untdelemn, vin), regulata si obtinuta, in marea ei majoritate, prin prelucrarea alimentelor de baza. Nevoile acestora erau asigurate printr-un comert activ cu celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca si alte popoare, cunosteau tot felul de metode de conservare indelungata a unor produse (uscare, afumare, folosirea sarii, inghetarea etc.) si de pastrare a acestora (gropi arse, chiupuri si hambare pentru tot felul de graunte, vase din lemn, ceramica sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinta, cum am vazut, avea amenajata vatra pentru foc, folosit pentru gatit si incalzit. Multitudinea obiectelor din fier (cutite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn si ceramica (linguri, stachini, oale etc.), intregesc imaginea unei indeletniciri civilizate in acest sens. Starile mai nevoiase (oamenii de rand) erau mult mai dependente de natura din acest punct de vedere, aspect pastrat pana spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problema, hrana in sine era dependenta de tipul de ocupatie al comunitatii respective, de sezon, de zona geografica etc. Credem ca nu gresim daca afirmam ca hrana acestora era predominant de provenienta animaliera, completata cu produse vegetale foarte diverse (culese din natura indeosebi, dar si cultivate), ca gradul de prelucrare era modest si ca obtinerea acesteia era ocupatia principala a tuturor membrilor familiei, fiecare in felul sau. Nu de putine ori tentatia civilizatiei greco-romane i-a impins, si din acest motiv, daca nu exclusiv din acest motiv, pe geto-daci la actiuni de prada la sudul Dunarii. Evident, cel mai greu, pentru omul de rand era perioada de iarna.

     c. Despre viata de familie a geto-dacilor stim putine lucruri. Familia lor, ca si la alte popoare ale vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una patriarhala, in care cultul stramosilor, rolul barbatului si un ansamblu de moravuri si norme de viata jucau un rol foarte important. In perioada la care ne referim, asa cum am vazut, incetase practica mai veche a vinderii unor copii ca sclavi. De asemenea, sustin cei mai multi specialisti ai perioadei, geto-dacii din vremea statului erau monogami, fapt dovedit de doua pretioase documente - Columna lui Traian si Trofeul de la Adamclisi, unde barbatii daco-geti sunt infatisati cu cate o singura femeie. In moralitatea vietii de familie la geto-daci un rol foarte important l-a avut sacerdotiul din timpul statului geto-dacic. De cresterea copiilor mici se ocupau cu predilectie mamele. De la o anumita varsta, de educarea acestora pentru viata se ocupau barbatii, in cazul baietilor, si mamele, in cazul fetelor. Era acesta, in lipsa unuia organizat - scoala, ca si in cazul grecilor sau romanilor, sistemul traditional, care s-a pastrat in societatea noastra pana in vremile contemporane, in mediul rural inca cu valente deosebit de importante.

     d. Imbracamintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsa in toate detaliile si ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi si cateva piese de argintarie (Surcea, Herastrau) ne permit sa desprindem doar cateva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Barbatii purtau pantaloni lungi si largi, stransi pe glezna, doua tunici, una mai scurta cu maneca lunga, care, probabil, se baga in pantaloni, alta mai lunga, despicata in partile laterale si incheiata bord a bord pe piept, incinsa pe talie cu o curea subtire si cu poalele cazand pana aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie inchisa cu o fibula pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o marginesc, putea fi dintr-o tesatura mitoasa. In picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene; oamenii de rand umblau descoperiti, dar se pare ca mantiile erau prevazute cu gluga. Femeile purtau o tunica lunga pana la pamant, incinsa pe talie si degajand gatul, peste care puneau alta tunica mai scurta, inchisa, se pare, la fel ca si cea barbateasca. Purtau si ele mantie, care insa se drapa liber. Parul il aveau lung, pieptanat cu carare, in onduleuri mari, pe langa obraji si adunat intr-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de imbracaminte, cu siguranta insa la starile bogate, se purtau tot felul de podoabe (bratari spiralate, fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si saracacios al imbracamintei celor cu stare sociala scazuta, dificultatea producerii si asigurarii imbracamintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de imbracaminte textile erau inlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blanuri si piei, mai mult sau mai putin prelucrate.

     e. Cat priveste ingrijirea sanatatii, igiena, igiena zilnica, ritmul zilnic de viata, nu putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales in ce-i priveste pe cei multi, poporul de rand. La nivelul aristocratiei geto-dacice din zona capitalei existau, cu certitudine, astfel de preocupari. Diversele obiecte (oglinzi, ''trusa medicala'' etc.), conductele de apa, canalele si gropile de gunoi atestate prin descoperirile arheologice ne indeamna spre concluzia existentei unor preocupari de igiena si sanatate. Contactul cu lumea romana si greceasca a deprins aristocratia geto-dacica si cu o anume viata mondena.
      Incheiem, deocamdata, aici cele ce ne-am propus sa spunem despre civilizatia geto-dacilor, convinsi ca multe altele au ramas pe afara si ca asupra multora se pot oferi pareri contrare. Incheiem, pentru concluzii, cu ideile lui H. Daicoviciu de acum aproape trei decenii: civilizatia geto-dacica ''ne apare ca o civilizatie avansata de tip Latene tardiv, ca o civilizatie originala. Spunand aceasta, nu dam termenului ''original'' un inteles ingust. Nu pretindem, si nimeni nu pretinde, ca dacii nu au invatat nimic de la alte popoare. Dimpotriva, au facut-o intotdeauna bucuros. Ei au luat de la greci si de la celti roata olarului, faurii de la Sarmizegetusa au batut pe nicovala cutitoaie dupa modelul celei fabricate de Herennius, olarii de la Popesti au imitat bolurile deliene, mesterii constructori din Muntii Orastiei au sorbit din izvorul fecund al arhitecturii elenistice

      Dar aceste imprejurari incontestabile nu rapesc culturii materiale dacice caracterul ei original. Caci original in civilizatie nu inseamna a refuza cu incapatanare sa inveti de la altii, nu inseamna a face totul, a inventa totul singur. O civilizatie originala nu se creaza respingand elementele straine, ci transformandu-le, adaptandu-le, imbogatindu-le. E tocmai ceea ce au facut daco-getii. Populatie nepomenit de veche a cestui pamant, ei au stiut sa-i asimileze pe navalitori (sciti, celti), adoptand de la dansii elementele avansate de cultura materiala. Ei au stiu sa invete de la vecini, in primul rand de la greci si de la traci. Dar ei au stiut mai cu seama sa topeasca impreuna elementele civilizatiilor straine, sa le toarne in tipare noi, specifice numai lor, sa si le insuseasca. Nu e greu de gasit originea unor vase dacice in ceramica greceasca si totusi, de la prima privire, se vede ca aceste vase sunt dacice , nu grecesti. In tehnica de constructie, dacii au invatat multe de la greci, dar cetatile din Muntii Orastiei nu sunt grecesti, ci dacice. In Grecia au existat cetati mai puternice, mai frumoase, mai mari, dar nu asa, nu ca ale dacilor; in felul sau, complexul din Muntii Orastiei e unic in lume.
Invatand, muncind, adoptand elemente straine in mod creator si creand ei insisi, au faurit daco-getii infloritoarea civilizatie oppidana care caracterizeaza perioada statului dac'' .

                                               CULTURA GETO -DACILOR

     Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin radacinile sale istorice, prin varietatea formelor si prin teritoriul in care s-a manifestat. Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorita complexitatii fenomenului, imposibil de cuprins in toate amanuntele sale, iar pe de alta parte datorita saraciei izvoarelor scrise si marturiilor arheologice. Iata de ce in randurile noastre ne vom opri asupra acelor aspecte despre care se poate spune ceva cu o oarecare certitudine, plecand si de la ideea ca cultura atunci, ca si acum, constituie elementul cel mai insemnat pentru felul de a fi al unui popor, in ultima instanta cultura fiind cea care individualizeaza popoarele, le face sa fie sau sa nu fie in istorie.

     2.1. Religia geto-dacilor

     Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata.

     Intre problemele de baza ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul acesteia. Dupa o lunga disputa intre specialisti, ipoteza care sustine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde sa se impuna. Il atentionam pe cititorul mai putin avizat ca superioritatea (mai degraba farmecul, profunzimea si bogatia) unei religii nu este data de caracterul sau, o religie monoteista nu este mai evoluata decat una politeista, si, ca atare, nu trebuie sa manifeste nici un fel de retineri subiective in a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.

     Mult mai dificila este situatia atunci cand trebuie sa se arate natura zeitatilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea intr-un ''panteon'', ori date despre perioada cand au fost la apogeul adorarii lor.
Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cat priveste natura si atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Mai vechea teorie potrivit careia Zalmoxis ar fi fost fiinta pamanteana s-a dovedit a fi fantezista. In vremea lui Burebista si al lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era insa adorat ca zeitate suprema, fiind destul de probabila chiar prezenta sa in ''panteonul'' geto-dacic. O astfel de ipoteza se sprijina pe faptul ca la autorii greci de dupa Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius, in Eneida, Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ''i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau pe trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant religios adanc in comparatie cu ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia spiritului sau era ca aceea adresata unui parinte''.

     In ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept protectoare a focului din camin si a caminului, in general, a doua - zeita a padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a femeii.
     Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga ca Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu de un trib anume, ci de catre geto-daci in totalitatea lor. Asadar, se poate vorbi de prezenta unui ''panteon'' la geto-daci (in sprijinul acestei afirmatii situandu-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa si a altora asemanatoare in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituala si de existenta constiintei comunitatii etno-lingvistice.

     Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire. ''Nemurirea'' a fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit intre toate popoarele antichitatii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrina promovata de Zalmoxis a carei esenta ar fi credinta in nemurirea sufletului. Impartasim ideea potrivit careia ''nemurirea'' geto-dacica este o credinta obisnuita, ca ''dincolo'' vor continua viata pamanteana in mare desfatare. Aceasta credinta nu are nimic fenomenal, exceptional, in sensul unei spiritualizari sublime, cum s-a prezentat adeseori in tot felul de carti.

     Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului despre care am vorbit mai inainte. Este posibil ca in vremea lui Burebista, marele preot Deceneu sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa, constient de autoritatea castei preotesti pe care o conducea si de rolul major al religiei ca element de unitate politica a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a fost violenta, si este foarte probabil ca geto-dacii adorau in acest Marte nu numai pe zeul razboiului, el avand si atributii care, poate, apartineau altor divinitati, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda. Strans legata de viata lor religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile si riturile geto-dacilor. Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre care stim ceva. Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturala afirmata de acest popor ne da dreptul sa-l presupunem ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a ajuns pana la noi in primul rand acest mit (mai degraba ''mitul'' mitului lui Zalmoxis) se datoreaza consemnarilor scrise ale unor autori straini.

      Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor taramuri carpato-danubioano-pontice, ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor lor politice, dar si o recunoastere a calitatilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra spiritualitatii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel mai important si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul sau central s-au cristalizat devreme in lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfasurate pe diferite planuri cultural-istorice. In epoca clasica a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispara, din diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor si din folclorul romanesc.
      Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus si Pomponius Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la nasterea unui copil, stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu vedeau in viata pamanteasca decat prilej de suferinte si greutati.

     Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii practicau cu preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul de incineratie plan reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur si simplu asezate intr-o groapa, in putine cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Mormintele plane cu caseta din piatra sunt extrem de rare. Cu prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe, se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si bautura. La moartea celor bogati se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala deasupra mormantului a vaselor folosite.
La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane (constatate, dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si ofrande, acestea doua din urma devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.

CUNOSTINTE STIINTIFICE. SCRISUL LA GETO-DACI

     Multa vreme geto-dacii nu au cunoscut si nu au folosit scrisul, cel putin asa ne spun specialistii, avandu-se in vedere ca pana la prima parte a epocii Latene nu avem nici un indiciu, deocamdata, care sa probeze contrariul. Pentru vremea respectiva insa analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei subdezvoltari'', cum sublinia H. Daicoviviu, si nici una din cauzele acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de inalt de dezvoltare fara a simti nevoia scrisului, societatea geto-dacica fiind o dovada elocventa a acestui lucru. Numai ca de la un anumit moment a fi in istorie si a face istorie inseamna nevoia scrisului. Acest moment este resimtit si de lumea geto-dacica. Contactele cu lumea greaca si romana, cu statele din ''noua confederatie daca'', stadiul dezvoltarii sociale, economice si culturale, angrenarea in marile evenimente politice ale antichitatii europene de la Dunarea de Jos, au impus cunoasterea si folosirea scrierii in societatea dacica. Daca in vremea lui Burebista si imediat dupa el preponderenta era folosirea scrierii grecesti, in secolul I d.Hr. preponderent, in scrierea geto-dacilor, era alfabetul latin. Chiar daca in lumea dacica se cunostea scrierea, fireste, ea nu a fost niciodata la indemana oricui. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare, cele pomenite in izvoarele literare se refera la conducatori, iar descoperirile arheologice in acest domeniu sunt aproape in totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a ramas, la geto-daci, un apanaj al curtii regale si al preotimii inalte.

     Cat priveste asa-zisele cunostinte stiintifice ale geto-dacilor (din societatea geto-dacica, mai precis), majoritatea istoricilor, unii dintre ei cu mai putin discernamant, invoca vestitul pasaj din Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate despre activitatea lui Deceneu, pe care il considera stramosul sau, scria: '' Observand dispozitia lor (a dacilor) de a-l asculta in toate si ca ei sunt din fire inteligenti, i-a instruit in aproape toate ramurile filozofiei, caci el era in aceasta un maestru priceput. El i-a invatat morala, dezbarandu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit in stiintele fizicii, facandu-i sa traiasca potrivit legilor naturii ; i-a invatat logica, facandu-i cu mintea superiori celorlalte popoare; aratandu-le practica, i-a indemnat sa petreaca in fapte bune; demonstrandu-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a aratat mersul planetelor si toate secretele astronomice si cum creste si scade orbita lunii si cum globul de foc al soarelui intrece masura globului pamantesc si le-a expus sub ce nume si sub ce semn cele trei sute patruzeci si sase de stele trec in drumul lor cel repede de la rasarit la apus spre a se apropia sau indeparta de polul ceresc. Vezi ce mare placere ca niste oameni prea viteji sa se indeletniceasca cu doctrinele filozofice cand mai aveau putin ragaz de razboaie. Puteai sa-l vezi pe unul cercetand pozitia cerului, pe altul proprietatile ierburilor si ale arbustilor, pe acesta studiind cresterea si scaderea lunii, pe celalalt observand eclipsele soarelui si cum, prin rotatia cerului, soarele vrand sa atinga regiunea orientala este dus inapoi spre regiunea occidentala ...''

     In acest text al lui Iordanes exagerarile sunt evidente, dar ar fi o greseala respingerea sa in bloc. Dincolo de vesmantul sau naiv, textul oglindeste un tablou real, nu acela al unui intreg popor preocupat de astronomie, botanica, filosofie etc., ci al unei restranse categorii de invatati ocupati cu astfel de indeletniciri, nu ''intelectuali'' de meserie (societatea geto-dacilor facand prea putine progrese pentru ca in sanul ei sa apara filosofi si oameni de stiinta specialisti), ci preoti. Acesti preoti daci posedau si manuiau, pentru a-si spori autoritatea, un minimum de cunostinte stiintifice, bazate pe seculara experienta a poporului si pe contactul cu lumea greco-romana, in primul rand.
Datele oferite de Iordanes sunt completate insa si de alte izvoare literare (Dioscorides, de exemplu) precum si de descoperirile arheologice. Dintre acestea din urma, cel mai stralucit exemplu ramane marele sanctuar circular din incinta sacra a Sarmizegetusei. Dupa unele interpretari mai noi, altarul incintei, numit si ''Soarele de Andezit'', constituie un posibil cadran solar (astrolab).

 ARTA GETO-DACILOR

     Oricine incearca sa abordeze subiectul referitor la arta geto-dacilor se izbeste de doua aspecte importante. Primul aspect tine de dificultatea stabilirii originii anumitor elemente manifestate in arta geto-dacilor , aspect care, la randu-i, este determinat de faptul ca Dacia a fost o zona in care s-au incrucisat curente culturale si de civilizatie dintre cele mai diverse. Al doilea aspect tine de saracia, cu mici exceptii, a vestigiilor si insemnarilor referitoare la arta geto-dacilor. Actualmente nu stim nimic despre literatura religioasa, poezia si dansurile lor populare, despre legendele istorice si muzica geto-dacilor, pe care, ca orice popor, nu se poate sa nu le fi avut. Nu ne ramane, ca atare, decat sa restrangem arta geto-dacilor la acele domenii despre care se poate spune ceva.

     a. Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem, datorita arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, in randurile urmatoare, la fortificatii (arhitectura in fortificatiile geto-dacilor) si la arhitectura constructiilor cu caracter religios (sacru).
     Cele mai grandioase dintre constructiile geto-dacilor raman fortificatiile, unitare doar in conceptia de amplasare pe teren, nu in privinta caracterului si a elementelor constructive. Din acest punct de vedere s-au preferat inaltimile de tip mamelon cu pante repezi, legate de celelalte forme de relief prin sei inguste, usor de barat. Singura exceptie o constituie fortificatia liniara de la Cioclovina-Ponorici menita sa inchida accesul dinspre Tara Hategului spre Sermizegetusa. Ea este, de altfel, singura fortificatie de baraj din zona capitalei dacilor si, alaturi de ceea de la Tapae, a doua cunoscuta in Dacia. Celelalte fortificatii, in marea lor majoritate, sunt de tip circular, adica elementele de fortificatie inconjurau partea superioara a mamelonului pe care sunt amplasate

      Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificatiile circulare materializeaza doua procedee diferite: unul traditional, in care elementele de fortificare se adaptau configuratiei naturale a terenului, evitand, fara insa sa le excluda cu totul, lucrarile de ,,corectare'' a terenului (Costesti-Cetatuie, Sarmizegetusa), altul preluat din lumea elenistica tarzie, in care amplasarea elementelor de fortificare a presupus ample lucrari de amenajare a terenului soldate cu aducerea la transee rectilinii a curbelor naturale ale mamelonului.

     Elementele de fortificare ale cetatilor sunt atat dintre cele traditionale (valurile, palisadele simple, zidurile de pamant si lemn sau de piatra si lemn, si zidul din piatra sumar fasonata si legata cu un liant din pamant amestecat cu apa), cat si dintre cele noi aparute, din lumea greco-romana (zidul din piatra fasonata). Acest sistem de constructie elenistic a fost adaptat la posibilitatile locale, prin utilizarea acelui murus Dacicus (Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmizegetusa). Din aceasta perspectiva cetatile din zona capitalei statului dacilor constituie un unicat in lumea europeana din afara Imperiului Roman si sunt, in acelasi timp, cele mai impunatoare fortificatii.

     Efortul pentru construirea fortificatiilor este uimitor. Numai zidurile fortificatiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, insumeaza aproximativ 120.000 metri cubi de piatra, luata toata de pe locul unde s-a ridicat fortificatia. La celelalte fortificatii din zona capitalei, ca si pentru unele constructii civile si de cult, s-a utilizat calcarul exploatat in cariera de la Magura Calanului. Cea mai mare dificultate o constituia fasonarea pietrei, operatiune executata in cariera, dar mai ales aducerea materialului litic in punctele alese pentru a fi fortificate. Blocurile de piatra, destul de mari de altfel, erau aduse de la 40-90 km, prin Valea Streiului si pe Paraul Luncanilor pentru Piatra Rosie, sau pe Mures si apoi pe firul Apei Orasului pentru celelalte. Daca ar fi sa ne rezumam doar la constructiile din piatra fasonata descoperite (investigate) pana acum in zona capitaliei Daciei si luand pentru fortificatii dimensiuni minime la inaltimea zidurilor (5 m) si grosimea blocurilor de calcar din ele (40 cm) se ajunge la un total de circa 20.000 metri cubi . La toate aceste dificultati trebuie adaugate cele legate de organizarea exploatarii, transportului si zidirii acestor fortificatii. Orice bloc de piatra trebuia transportat cu precizie la locul destinat si asezat exact la locul sau in zid, ceea ce presupunea ca nimic sa fie luat la voia intamplarii. Dincolo de efortul in sine, pentru ridicarea zidurilor erau necesare lucrari foarte anevoioase de terasare, de nivelare etc. De exemplu, numai pentru amenajarea terasei a XI-a din zona sacra a Sarmizegetusei au fost necesari peste 100.000 de metri cubi de umplutura.

     O problema viu discutata in trecut era cea referitoare la amploarea si originea influentelor exercitate de civilizatiile vremii asupra celei geto-dacice. In domeniul arhitecturii se manifesta, cu precadere, influentele greco-romane. Pe langa cele aratate mai inainte, avem in vedere caramizile, tiglele si olanele cu forme si dimensiuni identice celor din tinuturile pontice, dar confectionate in Dacia, la tuburile de teracota ale conductelor de apa, la cisterna de la Costesti-Blidaru, la continuarea in caramida a zidurilor de piatra ale turnurilor-locuinta, la drumurile pavate cu lespezi de piatra, la scarile monumentale din piatra ecarisata, la sistemul a chicane de la unele intrari in cetati, la planurile patrulatere ale unor cetati, la zidurile de terasa, la constructiile de tip platforma din blocuri paralelipipedice prinse cu scoabe de fier. Asimilarea acestor elemente, folosirea unor elemente traditionale, adaptarea preluarilor la posibilitatile si gustul lor confera un caracter original arhitecturii civile si militare dacice.

     Dintre constructiile cu caracter religios cele mai importante sunt sanctuarele, adevarate temple ale antichitatii dacice. Aceste sanctuare sunt rectangulare, de tipul aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit, si circulare, simple sau complexe. Din totalul de 30 de sanctuare descoperite pe teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul aliniamentelor, iar 7 apartin celei de a doua categorii. In cadrul complexului de cetati dacice din Muntii Sureanu, se gasesc urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare si 3 circulare.

     Aceste edificii de cult erau amplasate, de regula, in afara incintei fortificatiei propriu-zise. Ele se ridicau pe terase special amenanjate. Elementele constructive, bazele de coloana in special, erau asezate direct pe stanca de pe terasa sau de pe fundatii realizate prin saparea in umplutura terasei a unor lentile in forma de palnie si umplute succesiv cu piatra de rau si argila, in vederea consolidarii terenului. Pe bazele de coloane din calcar se ridicau apoi coloanele din lemn, care sustineau acoperisul templului, in doua ape, din lemn si sindrila; in cazul bazelor din piatra de andezit, coloanele erau durate din acelasi material.

     Sanctuarele erau niste constructii impunatoare, adevarate edificii de cult de genul templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la Sarmizegetusa era format din 4 siruri a 15 coloane, asezate la distanta de 3,20 metri intre siruri si de 2,50 metri intre coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o constructie cu o lungime de peste 35 de metri si o latime de aproximativ 10 metri.
Bazele de coloane si o parte din coloana erau cuprinse, la vremea functionarii lacasurilor, intr-un strat de umplutura din lut, care constituia, de fapt, nivelul de calcare, podeaua edificiului respectiv. La intrarea in sanctuare erau platforme realizate in tehnica zidului dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de calcare un placaj din lespezi de piatra, sau, mai degraba, un paviment din lemn, ce se continua in partea dinspre sanctuar cu o treapta de patrundere in interior.

     b. Pentru epoca clasica, sculptura in piatra e reprezentata de elemente putin numeroase si extrem de simple, ceea ce ne determina sa apreciem ca geto-dacii nu au dezvoltat o arta sculpturala in piatra de tip monumental, ci, mai degraba, una minora, cu rol decorativ. Este posibil insa ca geto-dacii sa fi dezvoltat o bogata arta in lemn.

     c. Un domeniu mai bine cunoscut al artei dacice il constituie ''arta metalului'', in special a argintului. Intalnim la geto-daci tot felul de obiecte de podoabe (fibule, unele aurite, inele, bratari simple sau plurispiralice, aplici, lanturi ornamentale, majoritatea frumos ornamentate cu elemente geometrice sau geometrizante), de orfeverie si feronerie.

     d. Mult mai bogat este insa repertoriul ornamental al ceramicii geto-dacice. La ceramica lucrata cu mana s-au practicat ornamentele incizate (linii valurite, motive in forma de creanga de brad, simple crestaturi oblice etc.), dar si cele in relief (butoni discoidali, proeminente conice, emisferice, orale, uneori impodobite ele insele, sau braurile- orizontale, sub buza vasului, si/sau verticale, de la gura spre fundul vasului).  Ornamentarea vaselor lucrate la roata e mai putin variata, cu exceptia vaselor pictate. Podoaba cea mai obisnuita e linia in val incizata, alternand uneori cu linii drepte executate tot prin incizie.

     O categorie speciala o reprezinta ornamentica ceramicii pictate. Un tip de asemenea ornamentare consta din benzi orizontale de culoare, mai rar si linii verticale, drepte sau in zig-zag, pictate pe suprafata vaselor. Cel mai interesant tip, original, care nu-si gaseste inca analogii contemporane, consta in aplicarea, pe fondul galbui sau negru al angobei vasului, a unor motive geometrice, vegetale sau animale de culoare alba sau brun-roscata.
         Atat cat putem sti astazi despre arta geto-dacilor, unele lucruri ramanand ne descoperite sau ne explicate, ne permite sa apreciem ca ea include foarte multe elemente de imprumut sau care pot fi puse in analogie cu cele ale unor popoare ale vremii. Insa aceste imprumuturi nu-i rapesc acesteia originalitatea. ''Ceea ce se poate afirma insa de pe acum si nu va suferi niciodata o desmintire, sublinia H. Daicoviciu, e faptul ca daco-getii au creat o cultura spirituala demna de splendida lor civilizatie materiala'' .

* * *

     Nu putem incheia acest subiect fara sa incercam macar un raspuns aproximativ la intrebarea: care este locul culturii dacice in cultura romaneasca?
     Intr-adevar, la aceasta intrebare nu se poate oferi decat un raspuns aproximativ. In primul rand, asa cum am vazut, nu avem suficiente date despre viata populara a geto-dacilor, cum nici despre viata protoromaneasca (romaneasca timpurie), populara, la randu-i, prin excelenta, nu avem date suficiente pentru a putea urmari firele unei eventuale continuitati, preluari sau metamorfoze culturale. In al doilea rand, cultura este un fenomen in continua evolutie, in dependenta de schimbarile generale sociale, ceea ce face aproape imposibila urmarirea ''filoanelor'' culturale, in toate aspectele lor, pe o adancime de timp (daca ea exista realmente) de peste doua mii de ani. Consideram ca singurele elemente de cultura care dainuiesc de-a lungul istoriei unui popor sunt cele populare (in sensul de folclorice). Este adevarat ca poporul roman are la baza spiritualitatii sale mostenirea romana, dar elemente ale obiceiurilor bastinasilor trebuie sa se fi pastrat in spiritualitatea romaneasca. Ca nu le putem pune in evidenta, aceasta e cu totul altceva.

     Deci, in concluzie, mostenirea geto-dacica este in primul rand de ordin etnic (daca cititorul accepta o astfel de exprimare si daca se poate vorbi realmente de o astfel de mostenire, de rolul ei, atunci cand se analizeaza cultura si civilizatia unui popor), cuprinzand insa si anumite forme ale vietii populare.  

                   Closca cu puii de aur

     Autorul acestei interesante si totodata indraznete carti nu este la prima lucrare de istorie veche romaneasca. Pana la aparitia acestei carti, Gh. Carlan a realizat lucrari stiintifice in urma cercetarilor arheologice de suprafata in bazinul hidrografic al raurilor Berheci si Zeletin din Podisul Central Moldovenesc. De asemenea, a cercetat vechimea, continuitatea si evolutia istorica a populatiei din zona sus mentionata, din cele mai vechi timpuri pana la mijlocul secolului al XIX-lea, concretizate in comunicari si lucrari de specialitate. Gh.V.C. (n.n. curios este faptul ca si autorul recenziei de fata are aceleasi initiale Gheorghe Victor Clapa, deci tot Gh.V.C.) detine, in manuscris, o alta lucrare in care sunt descrise peripetiile a doi romani la Curtea regelui Attila, care asteapta lumina tiparului.

     Tezaurul de la Pietroasa sau 'Closca cu puii de aur' a fost descoperit din intamplare de doi tarani, Ion Lemnar si Stan Avram, in primavara anului 1837, langa satul Pietroasele, judetul Buzau. Acest tezaur a fost atribuit gotilor, la inceput vizigotilor lui Athanaric, mai tarziu ostrogotilor datorita inscriptiei cu 'rune' care sunt litere gotice, dupa unii specialisti. Studiind cu atentie lucrarea lui Al.Odobescu, Le Trésor dé Pétrossa, autorul Gh. Carlan si-a dat seama ca Tezaurul de la Pietroasa nu a apartinut vizigotilor, nici ostrogotilor, ci traco-romanilor. Descifrand inscriptia de pe inelul colan, scrisa prescurtat, Hlota fati ou, puii ei fiind ghe hris (aur), Gh.C. considera ca acest text reprezinta cea mai curata si mai corecta limba romaneasca. Una dintre ideile de baza a acestei carti este formulata astfel: 'Aceasta inscriptie aduce o lumina noua asupra modului si timpului cand si cum s-a format poporul roman si limba romana. Teoria romanizarii in cei 165 de ani de stapanire romana a Daciei cade. Era si cazul, era si timpul. O noua viziune se impune, asa cum a demonstrat-o cu un secol in urma Nicolae Densusianu in Dacia preistorica, ce ar trebui sa fie cartea de capatai a neamului romanesc'.

     Din cartea lui H.W.Müller, Comorile Faraonilor reiese ca printesa Khnumet, fiica faraonului Amenemhet al II-lea (1914-1876 i.Hr.) a primit in dar de la un 'logodnic' mai multe bijuterii din aur. Profesorul Gh.Carlan a studiat in paralel, ce putea sa insemne fiecare in parte, si comparandu-le cu cele doua cosulete - octogon si dodecagon - ale tezaurului de la Pietroasa, s-ar parea ca aceste bijuterii ale lui Khnumet provin de la un print din Carpati. Autorul cartii recenzate de noi ajunge la concluzia ca nu trebuie sa ne surprinda, deoarece a constatat legaturi foarte stranse intre Tracia antica si Egiptul antic.

     Incepand cu anul 1837 si pana astazi i-au fost consacrate Tezaurului de la Pietroasa studii atribuite atat cercetatorilor romani cat si straini, suscitand un viu interes din punct de vedere arheologic, lingvistic, religios, dar si istoric. In cei 164 de ani au fost intreprinse cercetari care nu au reusit sa lamureasca problema provenientei, apartenentei si destinatiei tezaurului. Dupa opinia d-lui prof.Gh.Carlan descifrarea inscriptiei de pe inelul colan arata ca acest tezaur a fost faurit de stramosii nostri, tracii antici, in urma cu cateva milenii, dovedindu-ne ca romanii erau romani inainte de romani, fiind scrisa in cea mai pura limba romaneasca. Tezaurul ne ofera raspunsuri - sustine autorul - la cateva din tainele lui Zalmoxis (Zamolxis), iar Cocosul care lipseste era 'mesagerul' catre acesta. O alta observatie emisa de autor este aceea ca panterele de la tortile celor doua Cosulete - octogon si dodecagon - ne trimite la cele pictate pe peretii Mormantului Campana al Etruscilor din Italia, fapt ce demonstreaza legatura stransa dintre Tracia si Etruria antica oferindu-ne un raspuns asupra originii acestei populatii purtatoare a civilizatiei Villanoviene.

     'Closca cu puii de aur' reprezinta o dovada incontestabila a inaltului grad de cultura atins de traco-romani in antichitate - opineaza Gh.Carlan - in ciuda zgarceniei cu care se lasa descifrata aceasta 'enigmatica' si 'miraculoasa' lume a tracilor al caror rol in civilizatia si cultura circummediteraneana este putin cunoscut. In continuare se citeaza din Dacia preistorica a lui Nicolae Densusianu: 'Studiind timpurile preistorice ale tarilor de la Carpati si Dunarea de Jos, o lume veche, disparuta, leaganul civilizatiei anteelene, se infatiseaza in fata ochilor nostri'. Tablitele de lut de la Tartaria au dovedit deja - mentioneaza autorul in continuare - ca, cea mai veche scriere din lume a luat fiinta pe pamant romanesc si de aici a ajuns in Creta, in Sumer si Egipt. Daca pana acum s-a crezut ca literele de pe inelul colan al Tezaurului de la Pietroasa ar fi fost 'rune gotice', traducerea facuta de invatatii germani si acceptata de Alexandru Odobescu, in lucrarea sus citata, s-a dovedit a fi gresita. O situatie asemanatoare o intalnim la inscriptia de pe Inelul de aur de la Ezerovo, inscriptiile etrusce din Italia si insula Lemnos. Inscriptia de la Ezerovo si Manuscrisele de la Marea Moarta aduc o lumina noua privind originile crestinismului primitiv, care se pare are o vechime mai mare de cum se credea pana astazi. Vechimea credintei - conchide dl. profesor Gheorghe Carlan - in numele 'crucii' la stramosii nostri este de cel putin opt milenii. Urmele acestei credinte s-au pastrat pe Tablita rotunda de la Tartaria, pe vasul de lut cu cruce de la Cucuteni, pe bronzuri tracice sau alte obiecte textile, aluaturi, unelte si arme de cupru, aur si argint. Picturile de pe peretii pesterilor de la Nucet-Buzau vin sa intareasca aceasta ipoteza si ne putem da seama ca legaturile traco-egiptene au fost mult mai stranse decat ne lasa sa credem, consemneaza autorul, cele cateva stiri pastrate de istoricii greco-romani.

     In cei 164 de ani, cu studiul Tezaurului de la Pietroasa, s-au ocupat Gh.Asachi in 1841, Charles de Linas in 1867, Al.Odobescu in 1889-1900, Nicolae Densusianu in 1913, Radu Harhoiu in 1976 si 1987, Gh.Diaconu, Castrul de la Pietroasa, Mircea Babes, Odobescu si Tezaurul de la Pietroasa, Eugen Preda in 1970 etc. 'Closca cu puii de aur' impreuna cu alte tezaure de aur sau argint descoperite in spatiul carpato-balcanic reprezinta urme ale civilizatiei tracice demonstrand existenta bogatiilor subsolului de aici si marile calitatii ale mesterilor din aceasta parte a lumii. De mult timp disparuta, aceasta lume, si-a transmis zestrea de imaginatie si inteligenta in unelte, arme, obiecte, prin diferite semne care se regasesc si astazi. Modelele si experienta s-au transmis din generatie in generatie, aceste simboluri regasindu-se si in lucrurile de azi. Gustul pentru culoare, frumos, diversitate se poate reintalni in spatiul traco-roman din Carpatii nordici pana la Marea Egee.

     Trasaturi de caracter, credinte, datini si obiceiuri se pot urmari in creatiile si traditiile populare, in legi. Firea romanilor si a celor cu care suntem rude din stirpea 'gintei latine' se poate urmari in toata zona sudica a Europei. Nu intamplatoare au fost afinitatile credintelor esenienilor de la Marea Moarta si ale polistailor traci din zona carpato-balcanica. Intre crucea traca si cea egipteana se pot stabili anumite relatii. Herodot si Strabon ne informeaza ca Zamolxis si Deceneu au umblat prin Egipt si 'nu intamplator' sunt doi Sfincsi - cel de la Gizeh si cel din Bucegi. Exista mari asemanari intre felul de a gandi al etruscilor italici si al tracilor balcanici.
'Misteriosii etrusci' cunoscuti sub numele de 'ausoni' vor fi intelesi mai bine daca sunt analizate celelalte trei 'ausonii' - din Balcani, Transilvania si Moldova. Tezaurul de la Pietroasa reprezinta modul de gandire al tracilor antici, legat de cele trei momente importante din viata omului: nasterea, casatoria si moartea.

     Tracii practicau incineratia, pentru ca prin foc trupul sa se purifice total de pacatele trupesti si sufletesti, cele pamantesti, cele facute cu gandul, cu cuvantul, cu trupul, iar sufletul astfel curat si eliberat sa se inalte la Cer, la Zamolxis. Explicatia aceasta o aflam de la Platon care face o serie de recomandari prietenului sau Charmides. 'Closca cu puii de aur' ofera o veriga din multele traditii si obiceiuri practicate de tracii antici in memoria lui Terra Mater, Apollo Hyperboreul, al Pamantului Mama si Cerului Tata, a legaturilor dintre Cer si Pamant, a legaturilor dintre cele patru elemente esentiale: Soare (Foc) ce da caldura si lumina, Pamant ce asigura incoltirea semintelor, Apa si Aerul ce asigura Viata pe planeta noastra. Inca din neolitic aceste patru element au simbolizat, crucea de pe tablita rotunda de la Tartaria, cea de pe vasul neolitic de la Cucuteni, crucea de pe ouale rosii si numai dupa aceea a venit credinta in crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. La baza tuturor credintelor popoarelor din lume sta oul cosmic. O traditie veche, la chinezi, este aceea ca foloseau ouale rosii cu doua mii de ani inainte de Hristos. Egiptenii, persii, indienii, fenicienii si israelienii considerau oul principiu al creatiei. In etno-astronomia mitica romana a existat constelatia Closca cu pui, din care 'steaua Desteptatorul' corespunzatoare Aldebaranului apartinea 'duhurilor rele' si rasarea la a 3-a cantare a cocosilor. O 'closca' pazea 'ouale de aur' din Muntii Apuseni.

     Pe Patera Tezaurului de la Pietroasa se afla zeul Apollo ce are sub picioare un grifon asemanator cu cel figurat de o oglinda etrusca din secolul al III-lea i.Hr., intre numele zeilor traci si etrusci existand mari asemanari. Locuitorii orasului Tarquinii au fost, dupa cum ne spune Hierocle, originari din tinuturile hiberboreilor, unde grifonii le pazeau tezaurele cele mari de aur. Tezaurul de la Pietroasa a apartinut vechilor traci, cunoscuti sub numele de 'hiperborei' sau 'pelasgi', inscriptia de pe inelul colan se aseamana ca litere si ca mod de scriere, fara despartire intre litere si cuvinte, cu modul de scriere etrusc. Deosebirea intre cele doua feluri de scriere era aceea ca in timp ce tracii din Carpati 'vorbeau si scriau romaneste', etruscii din Apenini sau cei din Lemnos aveau o limba mai greu de inteles. Daca analizam chipurile umane desenate, pictate, modelate in aur ale tracilor, dupa infatisare sunt mult mai vechi, mai stangaci facute, indeosebi cele de pe Patera cu figuri mitologice, din care remarcam statueta Terra Mater.

     Tezaurul de la Pietroasa si printesa Khnumet de Gheorghe V.Carlan cuprinde un Prolog, o Prefata, opt capitole: Cap.I - Istoricul descoperirii; Cap.II - Odiseea Tezaurului de la Pietroasa; Cap.III - Compozitia Tezaurului de la Pietroasa; Cap.IV - Descrierea pieselor Tezaurului de la Pietroasa; Cap.V - Cui a apartinut Tezaurul de la Pietroasa; Cap.VI - Tezaurul de la Pietroasa a apartinut tracilor, nu vizigotilor, nici ostrogotilor; Cap.VII - Alte dovezi ca Tezaurul de la Pietroasa a apartinut tracilor din Carpati; Cap.VIII - Incheiere - Closca cu pui - Simbolul Familiei sacre; Epilog 'Closca cu puii de aur a apartinut traco-romanilor'; rezumat in limbile franceza, engleza, germana si italiana si bibliografie pe capitole in ordine alfabetica a autorilor, plus erata, 11 planse si 5 harti, precum si 130 pagini.  Cartea are format A4 si este tiparita pe o hartie de o calitate excelenta avand o tinuta grafica deosebita. Fiecare capitol este insotit de un 'Motto' din opera lui Nicolae Densusianu, Mihai Eminescu, Mihail Gr. Romascanu, D.M. Pippidi, Pavel Corut, iar Mihai Eminescu, Dimitrie Gusti, N.Iorga, Dimitrie Bolintineanu. Grigore Vieru.

     Autorul inchina aceasta carte /Lui Ion si Doina Aldea Teodorovici,/ lui Ilascu si camarazilor sai de suferinta/ Romanilor de ieri, de azi si de maine,/ de pretutindeni, oriunde s-ar afla/ Aromanilor balcanici, pastratori de legi si datini,/ Purtatori ai limbii strabune prin padurile de pini/ In Balcani, Rodopi, Dinarici sau in Pind../ Lui Dorina Serbanescu si tuturor/ Neimplinitelor iubiri/ Alaturi de Printesele Khnumet si Ita/ Si bunii sai parinti Amenemhet al II-lea/ Si intreaga Dinastie a XII-a (1976 - 1793 i.Hr.)/ Intregului neam romanesc/ A carui istorie se intinde/ De-a lungul celor 1 milion si 2000 de ani/ Pe nimeni sa nu-i uitam/ Romani si neromani/ Dar pamanteni/ Ce-si dorm somnul de veci/ Sub brazda din poieni/ Tuturor,// Cu drag,/ Gh.C./

     Coperta I apartine autorului fiind reprodusa dupa cartea lui Al.Odobescu si reprezinta 'Tezaurul de la Pietroasa'. Coperta a IV-a cuprinde un citat din Cezar Bolliac din 'Trompeta Carpatilor', 1871. De asemenea, sunt prezente imagini color ce reprezinta: 'Cosuletul dodecagonal, vedere laterala', 'Fibula mare', 'Colanul cu balama', 'Patera cu figuri' si 'Coroana printesei Khnumet'. Interiorul copertei a II-a cuprinde aspecte foto color ce se refera la: 'Templu Mortilor cu Snefru din Dahshur', 'Complexul mortuar a lui Mentuhotep al II-lea din depresiunea Deir el-Bahari', 'Piramida lui Amenemhat al III-lea din Dahshur' - 25 km sud de Gizeh, si 'Piramidele din Hawara si Illahun'. Coperta a III-a ne prezinta aspecte foto celor ce fac o paralela intre 'Colanul cu balama', 'Tezaurul de la Hinova - Tr.Severin. Bratari manson (sec.XIV - XII i.Hr.)' si 'Colierele printesei Khnumet, fiica lui Amenemhet al II-lea (1914-1876 i.Hr.)', 'Colierul si Coronita printesei Khnumet' si 'Bratari din margele ale printeselor egiptene'.

     Dupa opinia noastra, credem ca era necesar sa se arate cine a realizat redactarea computerizata si tehnoredactarea. Deoarece l-am intalnit pe autor la Editura 'Sfera', condusa cu competenta de dl. profesor Serghei Colosenco, intuim ca lucrarea a fost realizata, mai exact tiparul a fost executat, la SC IRIMPEX SRL Barlad.
 
     Cartea d-lui profesor Gheorghe V.Carlan este foarte bine documentata, cu note, bibliografie, cu o bogata ilustratie si harti. Autorul multumeste tuturor celor amintiti in aceasta lucrare, intrucat fiecare a contribuit la realizarea cartii, fara de care nu ar fi putut ajunge aici, aducand totodata modestul sau omagiu stramosilor care au colindat spatiul circummediteranean. El conchide ca, ramane ca alte dovezi, ce le va aduce, sa intareasca cele inserate mai sus si sa confirme o data in plus stransele si nebanuitele relatii traco-egiptene. Carte frumoasa, cinste cui te-a scris.

                     Comoara lui Decebal

     Existenta sau inexistenta tezaurului regelui Decebal este una dintre cele mai fascinante enigme ale istoriei romanesti. Ea vizeaza afirmatiile lui Dio Cassius dupa care, in urma cuceririi romane, au fost descoperite si comorile lui Decebal, care se aflau sub riul Sargetia din apropierea capitalei sale. Caci 'a abatut riul cu ajutorul unor prizonieri si a sapat acolo o groapa. A pus in ea o multime de argint si de aur, precum si alte lucruri foarte pretioase, mai ales printre cele care suportau umezeala, iar dupa aceea a adus riul din nou in albia lui. Tot cu prizonierii a pus in siguranta, in pesteri, vesminte si alte lucruri mai putin pretioase. Dar Bicilis, un tovaras al sau care cunostea cele intimplate, a fost luat prizonier si a dat in vileag toate acestea'. Nicolae Iorga afirma ca 'Monarhul dac in ultimul adapost de munte, dupa ce ascunse in pesteri o parte din comorile mult timp adunate, intinse masa din urma singurilor sai tovarasi'.

     O scena de pe Columna Traiana infatiseaza o coloana de animale si care ce transporta prazi din Dacia. Unii istorici cred ca este vorba despre tezaurul lui Decebal descoperit in albia riului Sargetia (Sargetica), dupa unii specialisti actualul curs al riului Strei.

     Majoritatea arheologilor au considerat aprecierile lui Cassius drept o legenda preluata la origine de la Diodor din Sicilia. Scriitorul bizantin Ioanes Lydus, in lucrarea De Magistratibus, elaborata pe baza celei a lui Criton, doctorul lui Traian, si anume Getica, apreciaza ca dupa infringerea Daciei de catre romani s-au preluat prazi bogate in argint si aur in greutate de 5.000.000 libre, vase si sticlarie de valoare si peste 500.000 de razboinici bastinasi capturati cu arme cu tot. Valoarea lor s-a ridicat la 62.200.000 franci. Jérôme Carcopino, profesor la Facultatea de Litere a universitatii pariziene, s-a implicat masiv in analiza prazii de razboi din Dacia. El a opinat pentru 165.500 kg aur si 331.000 kg argint, in valoare totala de 62.200.000 franci aur. Desi multe dintre cifrele pe care le-a vehiculat au fost considerate exagerate, ele ofera totusi o imagine sugestiva asupra bogatiilor Daciei, in care putea fi foarte bine inclus si tezaurul regal si care au contribuit in mare masura la rezolvarea crizei financiare din Imperiul Roman si la desavirsirea unor mari constructii. Nimeni nu a cautat, insa, pe teren tezaurul lui Decebal.

                      Comorile dacilor

      Prada luata de imparatul Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a uimit lumea romana. Faptul a fost consemnat si comentat in mai multe lucrari ale istoricilor antichitatii. Avutiile Daciei lui Decebal vor fi evocate insa nu numai in documentele secolelor ce au urmat cuceririi Daciei, ci si in operele unor umanisti transilvani, 15 secole de la purcederea spre Cetatea Eterna a convoiului greu incarcat cu armele si aurul dac, convoi pe care-l vedem infatisat intr-una din metopele Columnei triumfale, inaltate in Forum. A fost acel spolium fara seaman in veac. Spolium, prada de razboi, cuprindea fara indoiala, pe langa „sloiuri', pepitele mari de aur nativ, si numeroase monede batute in oficinele romane. Cu trei secole mai inainte ca Traian sa fi cucerit teritoriile geto-dacice aflate la nord de Istru, monedele Republicii si ale Cezarilor patrunsesera adanc in Dacia, circulatia lor fiind relativ intensa in secolul marcat de opera civilizatoare a regilor Burebista si Decebal. Desigur ca in spolium se mai aflau lingouri de aur in forma de varf de sageata, cum sunt cele descoperite in secolul nostru de arheologi in aria pamanturilor dacice. Prazile luate de la bastarnii si celtii cu care dacii si -au incrucisat armele imbogatisera tezaurul. Se aflau poate si coifuri de aur, cum este cel descoperit la Poiana-Cotofanesti, cupe rituale si tavi decorate cu mestesugite reliefuri evocand universul mitic al Helladei lucrate de argintarii si orfaurarii din Thasos Histria, Olbia, Apollonia Se vor fi adunat laolalta in chiupuri de lut ars, argintul drahmelor oraselor cetati de pe tarmurile Pomului Enxin, asa cum ne sugereaza numeroasei tezaure descoperite in aria geto-dacca. Monedele polisurilor Marii Negre, dupa cum releva documentele arheologice, au ajuns pana in castelele intarite din muntii Orastiei, la Costesti, bunaoara.

     „ACESTEA DIN AVUTIA DACILOR INVINSI AU FOST FACUTE'

           Ioannes Lydus, istoric din secolul al Vl-lea, relateaza ca Traian a luat ca prada din tara getilor 5.000.000 livre de aur si indoitul acestei cantitati in argint, fara a mai socoti vasele „de nepretuita valoare', turmele, armele si cei 500.000 de captivi. Lydus il citeaza in aceasta ordine de idei pe Criton, care povesteste, in lucrarea „Getica', desfasurarea razboaielor purtate de Roma pe pamantul dacic. Lui Criton, care a participat la campaniile conduse de Traian, fiind martor direct al celor petrecute, ii putem acorda credit in multe privinte; Cat priveste insa cifrele amintite, istoricii releva ca ele sunt exagerate. Specialisti de prestigiu european, ca istoricul francez Jerome Carcopino, apreciaza ca metalul nobil luat prada nu insuma mai mult de 165.000 kilograme de aur si 330.000 kilograme de argint. Desi reductia este mare, cantitatea de metal pretios ramane totusi considerabila, uriasa chiar in raport cu disponibilitatile de aur si argint ale Imperiului in acel timp. Faptul ca prada luata de catre legiunile biruitoare a fost imensa - si in acest sens toate izvoarele literare sunt de acord - o demonstreaza maretele edificii publice care au fost inaltate la Roma si in alte zari ale imperiului in anii imediat urmatori cuceririi Daciei. S-au construit temple si apeducte, forul ce poarta numele invingatorului Traian, au fost ridicate statui de bronz poleit cu aur Inscriptii in piatra mentioneaza cu staruinta ca toate acestea „din avutia dacilor invinsi au fost facute'. In acest timp se va dura la Dunarea de Jos templul inchinat lui Mars ultor - Marte razbunatorul - si monumentul Trophaeum Traiani. Anul 106 va ramane adanc intiparit in amintirea romanilor acelui secol: Cezarul hotaraste suprimarea tuturor darilor si - mai mult decat puteau visa cetatenii Romei - fiecare cap de familie primeste 650 de dinari spre a se simti partas la marea victorie. saptesprezece saptamani in sir au durat jocurile in circuri, 10.000 de gladiatori infruntandu-se cu arma in mana, Aceasta imensa cheltuiala se produce dupa ce, cu putina vreme inainte de a se incheia campania in Dacia, se instituise o comisie de notabili in vederea stabilirii unor masuri de severe economii, tezaurul imperiului fiind aproape sleit. Afluxul de metal nobil survenit insa in 106 a fost atat de important, incat s-a produs o scadere vertiginoasa a cursului aurului. Introdus masiv pe piata, aurul Daciei a micsorat cu o zecime pretul lui in tot imperiul, unii autori sustinand ca scaderea cursului a fost chiar si mai sensibila.

       LANA DE AUR AICI S-A AFLAT

       Ar fi putut furniza minele Daciei o atat de importanta cantitate de metal nobil? Acceptand valorile aproximate de Jerome Carcopino se pune problema ce masa de roca ar fi trebuit excavata pentru a obtine o asemenea considerabila productie. Calculele facute de Ovidiu Maicru  releva ca pentru a fi extrase 165.000 kilograme de aur este necesar sa fie excavate 33.000.000 tone de roca, in conditiile in care minereul este bogat (zece grame de metal nobil la fiecare tona) si considerandu-se ca ar putea fi recuperat 50% din aurul continut - marja maxima tinand seama de tehnologia epocii respective. Dar pentru a extrage o asemenea masa de roca era necesar sa se sape in munte numeroase galerii care ar fi insumat nu mai putin de 11.000 kilometri Evident, cifra uriasa nu corespunde cu potentialul minelor dacice. Atunci? Este exagerata evaluarea facuta de Carcopino? Se pare ca nu. Calculele sale au castigat aprobarea majoritatii oamenilor de stiinta. Sunt istorici care apreciaza chiar ca savantul francez a fost excesiv de prudent in socotelile sale, metalul nobil luat ca prada de Traian insumand valori mult superioare. De buna seama insa, majoritatea aurului nu provenea din extractia miniera, ci din prelucrarea nisipurilor aurifere. Raurile ce-si purtau la vale apele din Muntii Apuseni, din Carpatii Olteniei si din muntii Sebesului constituiau bogate surse de aur aluvionar. Cu mult inainte de pragul primului mileniu al erei noastre, oamenii bastinasi culegeau graunciorii stralucitori din apele repezi ale raului intr-o tesatura flocoasa din lana de oaie, practica folosita nu numai  in Colchida miturilor helladice si aici, in inima muntilor dacici, de unde, - potrivit ipotezei lui Nicolae Densusianu - s-a pornit firul fermecatoarei legende a Lanii-de-Aur. Specialisti avizati apreciaza ca raurile Daciei puteau asigura, anual, intre 15.000 si 20.000 de kilograme de metal pretios Autoritatea statala, probabil, colecta si tezauriza o buna parte din aurul obtinut prin spalarea aluviunilor si prin exploatarea minelor. Acumularile realizate numai in decursul catorva decenii egaleaza asadar cifrele avansate de Jerome Carcopino. Uriasa cantitate de metal nobil nu poate fi deci decat rezultanta unei indelungate acumulari. O buna parte din acest aur si din acest argint venea din gloriosul timp al regelui Burebista care, unind sub carmuirea sa toate triburile geto-dacice pe la sfarsitul primei jumatati a secolului I i.e.n., isi exercita autoritatea asupra unui spatiu considerabil, ce se intindea de la Carpatii septentrionali pana in tinuturile strabatute de cursul mijlociu al Dunarii. Un asemenea puternic stat, ce-si avea inima in fortareata Carpatilor, in arcul carora se afla unul din marile filoane de aur ale.antichitatii, putuse acumula o mare cantitate de metal pretios.

       Tezaure descoperite de arheologi pe teritoriul Daciei antice ne aduc informatii pretioase: capeteniile geto-dace detineau obiecte de aur maiestrit lucrate inca din secolele al Vl-Iea si al III-lea ien - coifuri si manere de sabie, cratere si cupe, precum si splendide ornamente destinate impodobirii harnasamentului. Cea mai pretioasa parte a prazii luate din Carpatii dacilor a fost gasita de romani in tainitele palatului-fortareata durat pe inalta terasa a Sarmizegetusei. Este plauzibil sa fi fost apoi jefuite si cetatuile din munti, resedinte ale puternicilor tarabostes locali; acele cetati „inzidite cu muntii' ale caror temeiuri staruie si azi: Costesti, Capalna, Blidaru.

         Iata ce spune, referindu-se la rolul politic si economic ce-l detineau in epoca aceste asezari fortificate, prestigiosul ctitor al scolii arheologice romanesti Vasile Parvan:

       „Centre puternice prin situatia lor strategica, ascunzatori bogate pentru prada ingramadita de capeteniile razboinice in aceste acropole formidabile, cetatile dace sunt deosebit de numeroase tocmai in regiunile minelor de fier ale Transilvaniei. Nicovale, zgura si obiecte de fier, dar si mici nicovale de mestesugari pentru podoabele scumpe, tezaure celebre de monede de aur de la Lisimah de o parte, de la Koson, de alta, caracterizeaza indeajuns activitatea industriala, fastul politic, intr-un cuvant, marea putere materiala a principilor care au domnit aici'.

 HARUL FAURILOR

       In campul figurativ al metopei amintite de pe Columna traiana, sculptorul anonim sugereaza plastic natura unora din prazile luate prin vase de felurite dimensiuni. Nu ne este greu-extrapoland ce stim astazi despre arta faurarilor daci, despre canoanele artistice si despre esenta motivelor decorative - sa ne imaginam pretioasele prazi: vase de aur si de argint decorate cu simbolul vesnicei tinereti - creanga de brad - cu valuri alergatoare si cu semnele perenitatii solare, asa cum era impodobita cu discreta eleganta si ritmuri egale ceramica geto-daca ce ni s-a pastrat in tezaurul tainic al ogorului romanesc; vase cu armonioase intreteseri de motive geometrice, crestate sau modelate in relief, cu subtile stilizari de lujeri si alte forme vegetale, unduiri serpentiforme, simboluri-matrice ce se petrec neistovite in ampla curgere a Timpului; splendide vase cum ni le-a redat pamantul in hotarul Mehadiei si in atatea alte locuri din tara. O parere despre admirabilele opere ale atelierelor dace ne putem forma privind rhytonul de argint aurit descoperit nu de mult in ogorul comunei mehedintene Poroina.

       Specialistii numesc astfel cupele in forma de corn sau de cap de animal, folosite in antichitate cu prilejul ceremoniilor. Rhytonul de la Poroina este arcuit ca un corn a carui parte inferioara infatiseaza un cap de cerb. in partea superioara, cupa este impodobita cu doua splendide reprezentari antropomorfe. Gruparea celor patru personaje, plasate cu un excelent simt al compozitiei in spatiul plastic definit, ne sugereaza o scena ceremoniala. Doi barbati se afla asezati pe cate un scaun, tinand in mana o cupa, iar celelalte doua personaje stau in picioare cu dreapta inaltata. Un gest de devotiune? E dificila o interpretare exacta. Cert e faptul ca atat tehnica faurarilor, cat si motivele ornamentale apropie acest vas de argint aurit de alte stralucite opere traco-getice, ce fac parte din tezaurele descoperite la Valea Nucarilor-Tulcea, Cucuteni-Baiceni, Peretu-Teleorman, Craiova-Dolj. Probabil ca un rhyton asemanator a fost daruit de catre Marcus Ulpius Traian templului din Siria despre care izvoarele literare amintesc ca o splendida ofranda „a starnit o puternica valva in acel timp'. Trebuie sa se mai fi aflat in acest spolium, nepereche in veac, pocale si cratere de argint aurit, ori mari recipiente tronconice, asemenea celui aflat in zilele noastre la Sarmizegetusa. O comoara gasita la Sancraieni-Hunedoara ne da posibilitatea de a pretui armonioasele forme ale unor asemenea vase ceremoniale, dupa cum alte tezaure descoperite in numeroase locuri, atat in arcul carpatic cat si in alte regiuni ale tarii - in comuna Somesu Cald din judetul Cluj, la Seica Mica si Agarbitiu in judetul Sibiu, prin partile Lugojului, la Remetea-Poganici, la Epureni-Vaslui si Cerbal-Hunedoara, la Stupini in judetul Bistrita-Nasaud ori pe terasa dreapta a Dunarii - aduc in orizontul zilelor noastre farmecul podoabelor realizate de argintarii si aurarii ce au trait sub cerul lui Burebista, Oroles, Scorillo si Decebal. Ne putem inchipui ce reprezentau prazile luate, nu numai ca valoare in aur sau argint, ci si ca har al artei cu care era investit metalul lucrat, privind graitoarele martore ale acelui timp ce s-au pastrat in neodihna pamantului getic: gratioasa cupa cu toarte elegant aurite, una din superbele piese ale tezaurului din Sancraieni, masivele bratari din argint multispiralate, aduse la lumina in vatra transilvana, cingatorile de la Gusterita-Sibiu, elegantul lant de argint cu pandantiv gladioloform din tezaurul descoperit la Merii Goala (Teleorman), ori pavezele de parada decorate cu reliefuri, cum e bunaoara scutul adus la lumina la Piatra Rosie (in hotarul comunei Bosorod, jud. Hunedoara). Timpul le-a rapit poate din stralucirea initiala, dar le-a lasat intacta capacitatea de a evoca evurile pierdute, trasaturile elocvente ale unei arte viguroase si originale.

       Ele ne permit sa ne inchipuim ce imensa pierdere a suferit patrimoniul artistic universal prin topirea de-a valma, in cuptoarele Romei, a capodoperelor orfaurarilor din Carpati si de la Dunare. Aplica avand imaginea zeitei lunii si a padurilor, Bendis (corespondenta dacica a Artemisei), aflata in tezaurul descoperit la Surcea (jud. Covasna), ne lasa sa intrevedem posibilitatea ca spoliumul sa fi cuprins si alte reprezentari ale mitologiei dacice. Au fost mistuite fara urma asemenea comori nepretuite, asa cum cincisprezece veacuri dupa triumful lui Traian mii de monede dacice de aur descoperite de tarani in muntii Orastiei aveau sa fie topite in cuptoarele monetariei chesaro-craiesti din Alba Iul [a. Dar sa dam cuvenitele drepturi cronologiei. Cand, unde si cun au fosr descoperite miile de jjalbeni? Potrivit unor izvoare literare, intaietatea in aceasta privinta ar reveni unor pescari transilvani. Comoara a iesit la iveala in vara anului 1543. Cativa naieri mureseni, cautand un loc mai bogat in peste -'dupa cum se afirma in documente contemporane - si-au indreptat luntrea „pe firul Sargetiei'. Dupa o vreme, la o intorsatura a raului, au dat peste un arbore pravalit ce le atinea calea; apele muscasera adanc din mal si stejarul fusese dezradacinat; din vechile legaturi cu pamantul mai ramasese doar una. in preajma surpaturii, luntrasii au zarit sticlind ceva in apa Au cautat printre pietrele afundului si au aflat mai multi galbeni. Au inceput sa cerceteze imprejurimile, intre radacinile copacului abatut de ape au descoperit o ascunzatoare boltita cu piatra, inlauntrul lacasului-nemaivazute avutii. Daca ne bizuim pe relatarea lui Lazius, pe langa multe sloiuri de aur (vana desprinsa din filon ori metal nelucrat) se aflau acolo nu mai putin de 40.000 galbeni. S-au bucurat pescarii de asemenea noroc si si-au impartit nesperata agoniseala. Au pornit mai apoi spre cetate, spre Alba Iulia, chibzuind ca vor afla in oras vreun negutator in stare sa le schimbe aurul ce-1 aveau in desagi. Cum de au aflat oamenii, stapanirii de incercarea acelor nevoiasi de a dobandi bronzul craitarilor in schimbul galbenilor sunatori, nu-i greu de imaginat inca din prima zi dupa sosirea lor la Alba lulia, pescarii au fost arestati, pusi in fiare ca furii si cercetati cu cazne „din porunca eminentei sale cardinalul Manuzzi', unul din puternicii feudali din Transilvania acelui veac; monezile, toate, le-au fost confiscate, comoara fiind insusita fara sfiala de catre inaltul prelat. stiri despre cele intamplate au ajuns pana la curtea imperiala.

       Ferdinand de Habsburg, nelinistit de influenta pe care o exercita cardinalul si teama fiindu-i de uneltirile acestuia, a trimis un om de incredere, pe generalul Castaldi, pentru ca „sa ia in cercetare acele intamplari de necrezut'. Averile gasite de soldatii lui Castaldi in ascunzatorii castelului de la Gherla, una din resedintele cardinalului Manuzzi-dupa cum relateaza pe larg Wolfgang Bethlen - erai; impresionante: pe langa 250.000 monede de aur s-au mai afla 870 funti de aur nelucrat, precum si vreo 20 funti de „sloi de aur'... si mai mare a fost depozitul de argint: 1.850 de funti, dintre care o treime turnata in lingouri. Nu mai socotim mobila; aurita aduse de la Viena si Pari, oglinzile venetiene, panopliile- de arme incrustate cu argint si sidef, covoarele de Ispahan, Tebriz si Siraz, cej trei sute de cai arabesti si semetele castele. ~ stiind ca un funt reprezinta in sistemul actual de masurare 636 grame, iar greutatea unui galben era de circa 5 grame, putem socoti ca numai in acest castel erau depozitate metale pretioase insumand cu aproximatie 3.000 kilograme. Dar o asemenea acumulare de aur si bunuri nu poate fi explicata neaparat prin descoperirea unei fabuloase comori. Este plauzibila si o alta sursa: spolierea multimii de catre marele feudal care era cardinalul Manuzzi si „dijmuirea' - fatisa sau pe cai ocolite - a nobililor ce depindeau de dubla sa autoritate, ecleziastica si politica. Procedand . la confiscarea averilor cardinalului, Castaldi nu actiona ca un jefuitor. El a dat socoteala suveranului sau, Ferdinard de Habsburg, raportand ce anume a gasit in castelele cardinalului transilvan, a carui bogatie si putere creasera temeri chiar si regelui. Informatiile furnizate , de relatarea umanistului transilvan, Lazius, prin 1543, au ajuns la noi datorita lui Gheorghe Sincai, istoricul transilvan, care-l citeaza pe carturarul medieval in Hronicul Romanilor, lucrare ce a vazut lumina tiparului in 1883. Cronicarii medievali retinand „din gura lumii' intamplarea petrecuta in valea Streiului o leaga artificial de -firul povestirilor istoricului Dion Cassius privitoare la infruntarile daco-romane incheiate prin victoria lui Traian.

       Decebal - istoriseste Dion Cassius - vazand ca sortii ii sunt potrivnici si ca e pe cale sa piarda razboiul, pentru a nu lasa prada in mainile romanilor atata aur si argint agonisi, hotari sa-1 ascunda in asa fel incat sa nu poata fi gasit de adversari. El alese pe cei mai puternici dintre sclavi si-i indruma sa abata apele raului Sargetia; cand matca raului fu secata, sclavii sapara o groapa adanca, intr-un anume loc, cu chibzuiala ales, unde au fost ingramadite avutiile purtate pana acolo. Apoi groapa s-a astupat cu pamant, iar deasupra a fost asternuta o patura grea de piatra. Dupa care inturnandu-se apele acelui rau in matca lor dintotdeauna, nu a mai ramas nici un semn al celor intamplate. O alta parte a pretioaselor sarcini scoase in taina din cetate au fost bine ascunse in pesteri, stiute doar de putini. Cand toate cate au fost poruncite de Decebal s-au savarsit cu bine, spre a feri comorile de primejdiile viitorului, slujitorii folositi pentru a duce pana la capat aceste tainice lucrari au fost sortiti mortii. si nu s-ar fi stiut niciodata nimic despre cele petrecute pe firul Sargetiei -va arata Dion Cassius - daca Bicilis, un tovaras de arme al lui Decebal, luat in captivitate de romani, n-ar fi dezvaluit taina pentru a i se cruta viata. Scenariul nu-i rau intocmit si conflictele schitate ritmeaza dramatic evenimentul relatat;, are un singur pacat: nu~i original. Un alt istoric, Diodor din Sicilia, va relata firul acestor intamplari, in alt context, in alte coordonate temporale si spatiale, in relatarea lui Diodor, eroul intamplarii e Eudeleon, capetenia paeonilor, semintie din antica Macedonie, iar raul ce tainuieste tezaurul se numeste Sargentia. intrucat Dion Cassius si-a intocmit „istoria' in secolul al II-lea e.n., iar Diodor isi scrie relatarile in secolului I i.e.n., este limpede ca primul s-a inspirat din opera sicilianului, pentru a da mai mult relief si culoare relatarilor sale. Sargetia, cu rezonantele sale apropiate de Getia, cum mai era cunoscuta tara dacilor, i-a inspirat si numele inexistentului rau Sargentia. Lui Dion Cassius i-a placut stratagema folosita de Eudeleon, pe care a socotit-o demna de istetimea regelui get, istoricul roman nutrea o sincera admiratie fata de Decebal. O marturisesc culorile vii ale portretului ce-i face: „priceput in ale razboiului si iscusit la fapta, stiind cand sa navaleasca si cand sa se retraga, mester a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere'

       O ingenioasa rezolvare ca cea povestita de Diodor rimeaza cu virtutiile spirituale ale regelui Decebal. si istoricul latin a colorat cu aceasta intamplare, inchipuita pe de-ntregul, amintita pagina din „istoria' sa. Nu 1-a infiorat nici o clipa gandul ca nevinovatul sau imprumut va avea implicatii dupa saptesprezece secole si chiar mai tarziu. Descoperirea intr-o ascunzatoare de pe malul raului Strei a atator mii de galbeni i-a determinat pe umanistii transilvani amintiti sa identifice acel modest afluent al Muresului cu scornita apa Sargetia pomenita de Dion Cassius. Prin aceasta nejustificata extrapolare, ei ajung la concluzia fantezista ca avutiile aflate de naierii mureseni in valea Streiului nu sunt decat o parte a marelui tezaur al regelui Decebal. Au trecut de atunci secole. Timp indelungat, in care generatii de istorici, geografi si lingvisti, cercetand documentele ataor arhive si orizoturile arheologice, n-au putut descoperi nici nu element concret care sa pledeze in favoarea unei asemenea identificari. Orcum, faptul ca intre radacinile arborelui pravalit s-a gasit o ispititoare comoara nu poare fi inlaturat din discutie. Cand, in ce imprejurari si cine anume a intocmit o asemenea ascunzatoare, e greu de spus. Cert e faptul ca multimea de „guldeni', pe care o evoca scrierile medievale, cuprinde si monede batute in aur dacic. Cum se infatisau simbolurile si siglele acestor piese? Umanistul Mathesius Sarepta ofera referiri nu numai asupra obarsiei, ci si a vechimii lor. Carturarul, mentionand ca a avut acei galbeni „in fata ochilor', descrie sugestiv caracteristicile monedelor; pe avers - o pasare Phoenix cu aripile desfacute, iar pe revers „trei figurine' si inscriptia Koson. Scrierea lui Sarepta, intocmita in anul 1554, ne aduce o prima marturie despre acest enigmatic personaj cu care ne vom mai intalni in paginile de fata. Dintr-un erudit studiu dedicat de numismata Judita Winkler acestor monede antice aflam ca asemenea piese starnisera interesul ilustrului Erasmus din Rotterdam; ele se afla citate si in lucrarile unor carturari transilvani, ca de pilda intr-o lucrare a umanistului Stefan Zamozius tiparita la Padova, pe la sfarsitul secolului al XVI-lea.

CINE E KOSON?

       Cine este oare acest Koson, care isi bate banii in aur curat si-si are inscris pe ei numele cu caractere elenesti? Ce simbolizeaza vulturul ce tine o coroana in gheare - imagine ce apare pe toate monedele de acest tip descoperite pana in prezent? O vreme, ipotezele au plutit in gol, datorita precarelor izvoare documentare referitoare la perioada istorica in care circula aurul batut de dinastul enigmatic. Sa fi fost emisi acesti aureos in centre greco-romane din Etruria sau Bithinia? Ori in monetaria vreunei cetati eline din partile Pontului? Asemenea ipoteze au fost inlaturate, pe masura ce in orizontul cercetarii s-au infatisat, grupate, o serie de date ce proiectau o lumina revelatoare. S-a stabilit astfel ca monedele Koson sunt imitate dupa monede ale Cetatii Eterne: a fost luat ca model un denar roman emis in anii 43-42 i.e.n. de catre Quintus Caius Brutus, moneda ce purta pe una din fete aceeasi imagine - un senator flancat de doi lictori - pe care o regasim pe reversul monedelor descoperite in Transilvania. Acestea din urma se infatiseaza in doua variante: una in care legenda este redata corect, alta in care inscriptia este stilizata, semn ca cel ce batea moneda nu intelegea sensul ei. Fenomenul este caracteristic pentru emisiunile monetariilor geto-dacice din perioada anterioara lui Burebista si chiar din deceniile urmatoare. Exista premise puternice care indreptatesc concluzia ca piesele de aur cu legenda amintita au fost emise de un rege dac, Koson, care si-a exercitat autoritatea in perioada urmatoare destramarii regatului unitar inchegat de Burebista. Aceasta identificare are ca suport si un text al istoricului Suetonius. in relatarea sa privind „Viata celor doisprezece cezari', istoricul latin pomeneste de faptul ca imparatul August a fost invinuit ca planuia sa faca o alianta de sange cu regele getilor, Cotiso. S-a stabilit, cercetandu-se mai vechi manuscrise ale relatarii, ca initial capetenia geta era numita de catre Suetonius pe adevaratul nume, Koson. Urmarind repartitia geografica a locurilor unde au fost descoperite tezaure alcatuite din monede sau piese izolate de acest tip, constatam ca densitatea maxima se inregistreaza in aria cetatilor dacice orastiene, zona unde isi avea, probabil, resedinta getul Koson-Cotiso, a carui prietenie vroia sa si-o castige chiar August, conducatorul celui mai puternic stat al lumii din pragul erei noastre. Aurul lui Koson va starni iar vechile si, de ce sa nu recunoastem, captivantele povesti despre comorile tainuite ale regelui Decebal. O astfel de descoperire s-a produs tot in valea Streiului, in primii ani ai secolului al XlX-lea. Pe dealul Aninisului, pe la inceputul toamnei lui 1803, un baietandru, Ilisie pe nume, tot sfredelind pamantul cu un toiegel, a scos la iveala din pamant „un galben'.

       Tatal sau, Arimie Popa, chemat de fecior, a inceput sa sape sub bolta de frunzis a unui fag ba!ranv unde copilul descoperise moneda. Ravna i-a fost rasplatita, intr-o singura noapte, ferindu-se de ochi iscoditori, a izbutit sa adune in caciula o avere: 246 de galbeni. Ostenind cu sapa in noptile urmatoare, in acelasi norocos colt de padure, Arimie - nume de poveste! - a mai aflat in ascunzis un numar de galbeni, aproape intreit cat adunase prima oara. Cand sa plece, a vazut, s u i s-a nazarit ca vede, itindu-se printre tufarisuri chipul i nui vecin ce-1 pandea. Ce gand s-o fi iscat atunci in mintea lui Arimie? E greu de stiut. Fapt e ca a doua zi, vrand poate sa preintampine denuntul, a luat drumul Albei pentru a preda stapanirii o parte din galbenii descoperiti pe dealul Aninisului. Restul aurului i-a ascuns in loc ferit si nimeni nu a mai ijtiut ce soarta a avut banetul. Ametioarea -este despre omoara descoperita de Ilisie porcarul s-a raspandit ca focul prin porumbistele uscate, infierbantand mintile oamenilor din mai toate satele megiese. Multi barbati si-au lasat atunci plugul in tarina si, fara a-si lua macar merinde, au plecat sa sape intre fagii si aninii de pe dealuri. Unii au fost norocosi, ca preotul din Valcelele-Bune, care, tot scormonind cu sapaliga pamantul padurii, a dat peste o ulcica in care se aflau patru sute de galbeni, galbeni tara zimti, purtand pe una din fete imaginea unui hultan cu aripile deschise, parca vroind a-si lua zborul. Vanatori de comori au aparut cu zecile, cu sutele. O gazeta din acel timp, evocand amploarea puhoiului de oameni ce invadase padurea, arata ca „se adunase multime cum numai la balci se inghesuie lumea. Targoveti, fete bisericesti, ciobani si tarani desculti ce batusera calc lunga pana la. Ocolisul Mic. Ei veneau din sate departate, vuind de ametitoarea stire muntii Orastiei si Hategul tot' Un carbunar, originar pare-se din Sibisel, a fost mai daruit de noroc decat toti ceilalti: el a descoperit, in alt loc, un tezaur alcatuit din aproape o mie de „guldeni' - de fapt monede dacice, dintre care multe purtau acelasi simbol, vulturul, precum si legenda Koson scrisa cu caractere grecesti. Dupa cum au mai fost si alti sateni care, tot sapand la intamplare - cei mai multi pe culmile Gradistei Muncelului - au descoperit fie arginti, fie monede dacice batute in aur.

       Intr-una din cetatile din muntii Orastiei, unde se crede ca au gasit romanii „Comoara lui Decebal', in ultimele patru secole au fost aduse la lumina mai multe tezaure importante. Unul, alcatuit din cateva mii de monede de aur si o seama de obiecte de podoaba, a fost descoperit in 1543. Alte doua - in prima decada a secolului al XlX-lea. Acestea din urma, potrivit documentelor ce fac referire la descoperirea lor, cuprindeau 2.143 monede de aur. O parte din tezaur a fost preluata de monetaria imperiala din Alba lulia si - e greu de crezut, dar asa s-a intamplat! - anticele monede au fost transformate in lingouri. Printre ele se aflau piese de o deosebita valoare istorica si numismatica; purtand numele enigmaticului Koson. Daca insemnam pe harta locurile unde au fost descoperite tezaure cuprinzand fie monede Koson, fie „sloiuri' de aur si argint, constatam ca ele se inscriu intr-un cerc cu o raza de circa 25 kilometri, in perimetrul respectiv se includ o parte din muntii Orastiei, antica cetate a dacilor, Sarmizegetusa, si un lung segment din cursul Strdului. Monede cu aceeasi legenda au fost aduse la lumina, de asemenea, in hotarul comunelor tarnavene Cezma si Axente Sever, precum si in Oltenia si Banat. In ce imprejurare si cand au fost incredintate pazei pamantului aceste comori? Istoricii nu se pot pronunta inca. Pe de o parte, fiindca pana in prezent nu exista alte referinte documentare despre dinastul dac, pe de alta parte fiindca, in covarsitoare majoritate a cazurilor, tezaurele au fost gasite mai mult sau mai putin intamplator, vanatorii de comori tainuind fie locul descoperirii, fie cantitatea reala a monedelor si podoabelor, de aur descoperite. Cum nu a fost semnalata nicaieri prezenta conexa si a altor monede ulterioare, ca data de emisie, celor batute de urmasul lui Burebista, este de presupus ca miile de monede tip Koson au fost ascunse in vremuri tulburi, cu mult inainte de a se fi dezlantuit razboiul final intre Nerva Traian si Decebal. Legenda calatoare prin milenii cu privire la comorile ascunse ale regelui Decebal a jucat un rol neasteptat, forta ei mobilizatoare prilejuind o extraordinara descoperire. Sapaturile faute pe muncelul Gradistii de catre cautatorii de comori au avut darul de a deschide o prima poarta cercetarilor stiintifice ce au urmat in cuprinsul muntilor Orastiei. Nimeni nu banuise pana atunci ca sub radacinile arborilor multiseculari dormea, acoperita de timp, o straveche si neasemuita zidire, a carei revenire sub soare va lumina puternic timpul cand sub cerul getic se inaltau, cu minunata stiinta, edificii de piatra de asemenea amploare, incat cronicarii acelor vremi spuneau ca oamenii Carpatilor, dacii „zidesc muntii'.

       Arheologii au inlaturat tarana ce s-a tot cernut la Gradistea Muncelului, descoperind Sarmizegetusa dacilor. Multe generatii de cercetatori si-au investit viata si efortul inteligent pana cand s-au deslusit toate zidirile - fortificatii uriase, palisade de piatra, vaste terase taiate in stanca vie, intarite cu blocuri de calcar si andezita temeinic ingemanate, sanctuare a caror constructie nu numai ca vadeste o viziune originala, dar prin particularitatile ei a oferit si ofera inca istoricilor, matematicienilor si astronomilor un vast registru de studii, ca si temeiuri pentru o seama de interesante ipoteze.