FORMAREA SI EVOLUTIA DREPTULUI CUTUMIAR ROMANESC

FORMAREA SI EVOLUTIA DREPTULUI CUTUMIAR ROMANESC

SECTIUNEA I

OBSTEA TERITORIALA

1. Trasaturi caracteristice si organizare

Cucerirea Daciei de catre romani a reprezentat unul dintre momentele menite sa modifice destinul unui popor. Transformarile au fost majore si au schimbat cursul vietii politice, economice si sociale la geto-daci. Un al doilea moment important l-a constituit dupa aproximativ 170 de ani de dominatie romana, retragerea aureliana .

Perioada imediat urmatoare a fost una dificila pentru populatia autohtona, care lipsita de un element de coeziune politica a avut de infruntat valul de migratii pornite dinspre rasarit . Cu toate acestea, izvoarele istorice ne demonstreaza ca nici una dintre aceste prezente in spatiul carpato-danubiano-pontic nu a fost suficient de puternica pentru a determina alte transformari. Influentele, este adevarat, nu pot fi negate, in special, cea germanica si cea slava. Si totusi, majoritatea imprumuturilor nu au condus spre schimbari de continut, ci s-au manifestat mai degraba, in plan lingvistic. Probabil ca una dintre explicatii ar fi aceea ca autoritatea exercitata a privit mai mult latura economica. Pe de alta parte, migratorii au gasit un popor cu o cultura deja consolidata, cu un sistem de reguli, transmise din generatie in generatie si fundamentate pe ideea de comunitate si atasament fata de pamant .

Gasim, inainte de cucerirea romana, o populatie care locuia la sate, ale carei preocupari principale erau legate de agricultura, exercitand atat o stapanire individuala asupra caselor si anexelor ei cat si o proprietatre obsteasca asupra terenurilor.

In perioada dominatiei romane, din punct de vedere administrativ, teritoriul Daciei a fost organizat in orase si sate. Dupa retragerea armatei si administratiei din Dacia romana are loc un proces de ruralizare[4], orasele pierzandu-si treptat din importanta pe care au avut-o cat timp s-a manifestat dominatia romana. Acest fenomen a fost, probabil, rezultatul conditiilor istorice ale perioadei, iar, in egala masura, putem afirma ca viata la sat a fost o constanta pentru populatia autohtona. De asemenea, cercetarile arheologice indica o populatie grupata, in obsti, pe criterii teritoriale si nu pe cele ale rudeniei, intalnite la populatiile migratoare ; ceea ce a determinat o influenta a autohtonilor 'asupra vietii popoarelor migratoare grabindu-le procesul de trecere spre feudalism si uneori sedentarizarea' . In consecinta, se poate spune ca pana la aparitia primelor formatiuni politice si ulterior pana la constituirea statelor feudale romanesti, obstea sateasca sau confederatiile de obsti au fost singurele forme de organizare sociala si ca trasaturile caracteristice ale acestora au fost cel teritorial si agricol pastoral. In plus, obstea sateasca, prin modul sau de organizare va imprima un suflu democratic institutiilor politice feudale romanesti si va constitui totodata cadrul de formare a dreptului cutumiar numit si legea tarii sau obiceiul pamantului.

Privitor la organizarea obstii, aceasta reprezenta o 'democratie' pe baze elective, care se autoadministra si isi alegea organele de conducere.

Astfel, organele de conducere ale obstei erau: adunarea megiesilor, oamenii buni si batrani si juzii[7].

Adunarea megiesilor formata din membrii stapanitori de-a valma ai teritoriului obstei avea competenta generala in rezolvarea problemelor privitoare la administrarea patrimoniului, organizarea muncii, incheierea contractelor, rezolvarea conflictelor dintre membrii obstei, apararea obstei etc.

Juzii erau sefi militari ale caror atributii priveau paza, straja sau priveghiul in scopul apararii fata de straini precum si pastrarea ordinii interne[8]. Aveau in egala masura si atributii judecatoresti . In acest sens, ei erau ajutati de un sfat al oamenilor buni si batrani.

2. Normele de conduita ale obstei

Fiind o comunitate care stapanea in comun pamantul, normele de conduita ale obstei vizau, pe de o parte, organizarea muncii in comun, iar de pe de alta parte, proprietatea, fie ca era devalmasa, fie ca era personala.

Normele privind organizarea muncii in comun cuprindeau prevederi referitoare la:

- Repartizarea campurilor de cultura pentru membrii obstei;

- Stabilirea felului culturii pe fiecare camp;

- Timpul de desfasurare al muncii;

- Impartirea produselor intre membrii obstei etc[10].

In ceea ce priveste proprietatea, coexista proprietatea devalmasa sau de-a valma asupra padurilor, apelor si pasunilor cu proprietatea individuala asupra casei si curtii anexa dar si asupra unor terenuri arabile repartizate pe locuri familiilor din obste.

Un rol important l-au avut in cadrul obstei relatiile de familie bazate tot pe ideea de munca in comun a ambilor soti si a copiilor in gospodarie si pe aceea de intretinere reciproca a membrilor familiei. Casatoria se incheia prin liberul consimtamant al sotilor, fiind necesara binecuvantarea religioasa. Familia isi pastra ca si la geto-daci, caracterul patrilocal si patrilinear. De asemenea, la protoromani exista obligativitatea varstei mai mari a mirelui precum si pastrarea ordinii varstei la casatorie. In caz de divort, exista egalitate intre soti, fiecare putand cere desfacerea casatoriei.

In privinta dreptului de mostenire, descendentii aveau vocatie succesorala egala asupra averii familiei. La mostenire putea veni si sotul supravietuitor.

Membrii obstei puteau incheia diverse tranzactii; de aceea existau si prevederi referitoare la contracte. De obicei, acestea se incheiau in forma verbala prevaland buna-credinta pentru valabilitatea acestora. Respectarea contractelor putea fi garantata prin depunerea unui juramant. Cele mai raspandite contracte erau vanzare-cumpararea, care spre deosebire de epoca romana, avea un caracter solo consensu[11] si schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei la acea vreme.

In ceea ce priveste raspunderea, conflictele puteau fi rezolvate in cadrul obstei avand la baza ideea de solidaritate a rudelor, prin legea talionului si a compozitiei.

In dreptul penal, cel mai des intalnite infractiuni erau cele impotriva persoanei, furturile fiind rare. Sanctiunea pentru furt era purtarea prin sat a hotului cu lucrul furat. Cea mai grava sanctiune era aceea a alungarii persoanei vinovate din randul obstei.

Instantele de judecata erau aceleasi, atat pentru cauzele penale cat si pentru cele civile. Acestea erau judele si sfatul oamenilor buni si batrani.

Probele admise in acea perioada erau juramantul cu brazda, in cazul divergentelor privind hotarele si juratorii care, in anumite situatii, depuneau marturie iar alteori dadeau si hotarari.

SECTIUNEA A II-A

FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI

1. Primele formatiuni politice romanesti. Cronicile straine despre romani

Daca in privinta etnogenezei romanilor nu sunt marturii scrise care sa descrie acest proces ceva mai tarziu, incepand de prin secolul al X-lea respectiv secolul al XI-lea, au existat o serie de cronici care au atestat, pe de o parte, continuitatea urmasilor lui Decebal si ai lui Traian in spatiul romanesc, iar, pe de alta parte, organizarea politica a romanilor.

Astfel, o cronica des mentionata este cea a notarului anonim al regelui Bela, Gesta Hungarorum. Potrivit acesteia existau spre sfarsitul secolului al IX-lea trei voievodate, unul in Crisana condus de Menumorut, avand centrul la Biharea (Bihor), altul in Banat cu centrul la cetatea Cuvin (Keve) condus de Glad si un al treilea in Transilvania, in fruntea caruia se afla Gelu cu capitala la Dabaca.

Legenda Sfantului Gerard, scrisa in secolul al XII-lea, aminteste despre un urmas al lui Glad, pe nume Ahtum care, in Banat, avea centrul la Morisena (Muresana).

Anonymus nu arata, dar se stie ca intre secolele XII-XIV mai existau Tara Barsei, Tara Fagarasului, Tara Amlasului, Tara Hategului si Tara Maramuresului.

Trecand Carpatii, spre rasarit si spre sud sunt atestate o serie de formatiuni romanesti cu o organizare politica similara.

De exemplu, Moise Chorenati in 'Geografia' vorbeste despre existenta unei tari din secolul IX la est de Tara Romaneasca si la sud de Moldova.

Mai tarziu, intre secolele IX - X, cronica rusa 'Povestea anilor care au trecut' atesta o tara romaneasca la nordul Dunarii.

Diploma cavalerilor ioaniti din 1247 confirma existenta, la sud de Carpati, a Tarii Severinului, a cnezatelor lui Ioan si Farcas, a voievodatelor lui Litovoi si Seneslau.

In Dobrogea, o inscriptie din 943 atesta existenta, in secolul X, a unui stat feudal condus de jupan Dimitrie iar Ana Comnena aminteste despre trei formatiuni conduse de Tatos, Sacea sau Sata si Sestslav in secolul al XI-lea.

Tot la sud de Carpati, 'Cantecul Nibelungilor' (Nibelungenlied) arata despre o tara a Vlahilor pe la 1200, condusa de hertogul (ducele) Romunc. In plus, mai existau Vlasca sau Codrul Vlasiei si Romanati.

In Moldova, in secolul al XIII-lea, erau cunoscute Tara Bolohovenilor, a Brodnicilor cu centrul la Baia etc.

Despre continuitatea romanilor, in 'Cronica lui Nestor' sau in 'Cronica Rusa' de la Kiev scrisa spre sfarsitul secolului al IX-lea si inceputul secolului al X-lea se afirma ca ungurii 'incepusera sa se lupte cu volohii si cu slavii care traiau acolo'.

Simon de Keza, folosind ca sursa de inspiratie 'Gesta Hungarorum' mentioneaza ca secuii nu traiau in Campia Pannoniei, ci impreuna cu romanii in muntii de margine, unde, fiind amestecati cu romanii, secuii au invatat scrierea acestora.

'Descriptio Europae Orientalis' scrisa la 1308 de un francez la porunca lui Carol Robert si Carol de Valois arata ca 'vlahii sunt pastorii romanilor' si sunt un popor 'foarte mare si raspandit' care locuia o 'tara mare si bogata'.

Intr-o lucrare numita 'Strategicon', generalul bizantin, Katakalou Kekaumenos spune ca valahii 'nu tin niciodata credinta cuiva, cum nu au facut-o nici vechilor imparati romani'.

Gardizi in scrierea sa intitulata 'Podoaba istoriilor' vorbeste despre un popor din imperiul roman unde 'toti sunt crestini' si 'mai multi decat maghiarii' dar 'mai slabi' (este vorba despre organizarea politica).

Un alt cronicar bizantin Nicetas Choniates pe la 1164, povestind despre fuga lui Andronic Comnenul arata ca acesta, ajungand 'la hotarele Galitiei, catre care se repezise ca spre un azil mantuitor, atunci cade in capcana vanatorilor. Caci, prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus din nou inapoi la imparat'.

Tot Nicetas Choniates aminteste despre romanii de la nordul Dunarii care, fie sunt aliati ai vlahilor si bulgarilor lui Petru si Asan, fie au fosat aliati ai cumanilor in incursiunile acestora la sudul Dunarii.

Un alt autor Kynnamos, referindu-se la luptele lui Manuel Comnenul cu maghiarii la 1167, arata ca acesta ar fi trimis impotriva lor pe Alexios iar Leon Batatzes 'adunandu-si din alta parte armata numeroasa si chiar multime de vlahi, care se zice ca sunt colonistii italilor de odinioara, aveau ordinul sa navaleasca in Ungaria, din tinuturile de langa Pontul Euxin, de unde nimeni, niciodata nu navalise asupra-le' .

2. Organizarea sociala in cadrul primelor formatiuni politice romanesti

Asa cum rezulta si din izvoarele citate mai sus, primele formatiuni politice romanesti erau conduse de juzi, cnezi, voievozi, jupani. Originea denumirilor este diferita; jude provine de la latinescul iudex, desemnand pe cei care, in cadrul obstei, aveau atributii judecatoresti si militare. In feudalismul dezvoltat, denumirea de jude a fost data celor cu atributii judecatoresti si administrative dar si acelora care aveau situatia de tarani liberi (judec). Tot de la iudex va proveni si numele de judet, reprezentand o unitate administrativ-teritoriala . Cneazul era tot un conducator militar, avand atributii judecatoresti. Termenul are fie origine latina, cuneus, fie origine slavona, kenezii. Cnezii erau, in egala masura, tarani liberi, mai tarziu, unii dintre cnezi devenind boieri.

Avand aceleasi atributii militare si judecatoresti, voievozii conduceau o confederatie de cnezi. Numele are origine slava, numai ca la slavi, voievodul nu avea atributii judecatoresti si situatia sa era inferioara cneazului .

Originea denumirii de jupan este ilirico-traca si a reprezentat un titlu de noblete dat boierimii dupa formarea statelor feudale.

In concluzie, se poate spune ca juzii, cnezii, voievozii si jupanii au reprezentat cu timpul varfuri ale aristocratiei in perioada feudalismului, avand, in esenta, acelasi gen de atributii.

Din randurile aristocratiei faceau parte si marii proprietari feudali numiti in cronici maiores terrae sau potentes. Acestia reprezentau pentru voievozi ajutoare in exercitarea puterii politice. Pe domeniile lor puteau avea ostasi, puteau strange dari si aveau dreptul de a judeca.

Diploma cavalerilor ioaniti din 1247 confirma existenta unor cete militare sau apparatus bellicus, aflate la dispozitia voievozilor sau cnezilor si avand rolul de a lupta impotriva popoarelor migratoare.

Clasa sociala cea mai numeroasa o formau taranii care traiau in obsti, stapanind pamantul in comun si fiind obligati la plata unor dari sau efectuarea unor servicii fata de mai-marii tarii.

SECTIUNEA a III-a

ORGANIZAREA STATELOR FEUDALE ROMANESTI

1. Organele centrale ale puterii

Dupa constituirea statelor feudale romanesti, organele centrale ale puterii au fost Domnia, Adunarile de stari, Sfatul domnesc si dregatoriile centrale.

1.1. Domnia

a. Trasaturi generale

Despre institutia domniei se poate afirma, in primul rand, ca are un caracter original, negasindu-si corespondent in celelalte state . Caracterul original al acesteia este expresia conditiilor specifice de formare a tarilor romane si, implicit, a institutiilor dreptului public.

In aceeasi masura, se remarca si caracterul independent manifestat din momentul constituirii statelor feudale romanesti si pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, moment prin care, o data cu instaurarea regimului fanariot, a luat sfarsit perioada de 'constitutionalitate romaneasca' . Independenta tarilor romane si a institutiei domniei este un fapt demonstrat de realitatea istorica iar in ceea ce priveste domnia, poate fi dedusa si din titulatura domnului si prin modul in care domnii tarilor romane au inteles sa-si exercite prerogativele.

Titulatura domnului cuprinde in majoritatea situatiilor formula 'mare voievod si domn' . Titlul de voievod, reprezentand elementul traditional din formula, desemneaza, in continuare, pe conducatorul oastei si judecatorul suprem. In plus, termenul 'domn', provenind de la latinescul dominus si avand semnificatia de 'stapan de domenii', invedereaza calitatea acestuia de monarh absolut, de stapan al intregului teritoriu al tarii, ce nu recunoaste nici o alta autoritate superioara. Investirea nu era facuta ca in Occident prin distribuirea de catre capetenii oamenilor de arme a unor teritorii sub forma de beneficii sau feude, acestia din urma devenind vasali.

Domnii Tarilor Romane nu au avut calitatea de vasali. Pe de alta parte, in afara faptului ca investitura era una politica, potrivit conceptiei crestine specifice acelei epoci, era, in egala masura, si una religioasa. Expresia generala intalnita 'cu mila lui Dumnezeu' arata ca domnul detinea puterea de la Dumnezeu si nu de la oameni si ca era in acelasi timp aparator al crestinatatii.

Pentru a deveni domn al Tarilor Romane trebuiau respectate anumite conditii, si anume:

- Pretendentul trebuia sa fie 'os domnesc', adica potrivit sistemului ereditar care a functionat pana in secolul al XVI-lea, candidatul la domnie trebuia sa faca parte din familia domnitoare[18]. Oricare dintre fii legitimi sau nelegitimi putea revendica scaunul domnesc. La domnie puteau veni si fratii domnului sau descendentii acestora;

- Femeile erau excluse de la domnie, cu alte cuvinte, candidatul trebuia sa fie barbat;

- Legea tarii mai stabilea ca pretendentul la scaunul domnesc sa fie roman si crestin ortodox;

- Alta conditie era aceea ca pretendentul 'sa nu fie insemnat', adica sa se bucure de integritate fizica[19].

Sistemul ereditatii a fost dublat in Tarile Romane de cel al electivitatii. Domnii erau alesi, la alegere participand, in general, boierii, reprezentantii bisericii, armata. Obiceiul alegerii domnului de catre popor isi are radacini stravechi, regasindu-se la aborigenii Daciei . Alegerea era facuta, initial, pe viata. Cu timpul aceste doua reguli au suferit modificari. De exemplu, incepand din secolul al XVI - lea domnul nu mai era ales din randul familiei domnitoare, alegerea facandu-se din randul marilor boieri, iar din secolul al XVII - lea, din randul boierilor.

De asemenea, incepand tot din secolul al XVI - lea, domnii nu mai erau alesi pe viata, ei trebuind sa fie confirmati de Poarta, din trei in trei ani, iar din secolul al XVII-lea anual. Alegerea domnului a incetat in secolul al XVIII-lea cand ca urmare a inaspririi dominatiei otomae, domnii erau numiti direct de catre Poarta.

Cu toate acestea, ca o dovada a autonomiei Tarilor Romane, domnul nu intra in functie fara sa fie, mai intai, uns de mitropolitul tarii.

Pe de alta parte, sub influenta bizantina a functionat in Tara Romaneasca si Moldova si asocierea la domnie cu scopul de a impiedica luptele pentru tron. De asemenea, in acest mod se realiza si o initiere a succesorului la tron in problemele domniei . Tot pentru a evita eventualele framantari legate de vacanta scaunului domnesc, domnii, care isi presimteau sfarsitul din cauza batranetii sau a bolii obisnuiau sa-l desemneze pe succesorul la tron .

In cazurile de vacanta in scaunul domnesc, obiceiul pamantului a impus o alta institutie si anume, locotenenta domneasca, exercitata ori de cate ori domnul era fie bolnav, fie in imposibilitatea de a conduce tara, fie ca era plecat de la resedinta, sau ca era mazilit.

Locotenenta domneasca era formata din unul pana la sapte membri, cel mai adesea, trei sau cinci membri. Loctiitorii domnesti exercitau toate prerogativele domnului, exceptandu-le pe cele personale (danii). Astfel, ei erau obligati sa fie in permanenta la resedinta domneasca si sa pazeasca Scaunul impotriva oricaror uzurpari, sa preia visteria de la domnul mazilit si sa o sigileze, sa stranga darile[23].

Actele emise de locotenenta erau date si semnate in numele fiecaruia dintre membri.

Daca se intampla ca domnul ales sa fie minor, prerogativele acestuia erau exercitate de catre o regenta[24] pana cand acesta devenea major, adica, pana la varsta de 15 ani . Spre deosebire de locotenenta, actele regentei erau emise in numele domnului.

b. Atributiile domnului

Au fost expresia puterii absolute[26] pe care au exercitat-o domnii Tarilor Romane, cuprinzand intreaga activitate a acestora in domeniul politico-administrativ, legislativ, judecatoresc, militar, bisericesc .

Atributii politico-administrative

Domnul era seful puterii administrative, avand atributii in:

- Asigurarea si pastrarea ordinii in interiorul tarii:

- Numirea si revocarea dregatorilor;

- Organizarea administrativ-teritoriala a statului;

- Stabilirea si incasarea darilor;

- Dreptul de a bate moneda.

Pe plan extern, domnul reprezenta tara in relatiile cu alte state avand drept de:

- A incheia tratate comerciale sau de alianta;

- A declara razboi;

- A incheia pacea;

- A trimite si primi soli.

Prerogativele domnului, pe plan extern, au suferit o limitare la sfarsitul sec. XVI si inceputul sec. XVII. Cu toate acestea, incalcand interdictia Portii Otomane, domnii au continuat sa incheie tratate internationale si chiar aliante fara stirea Turciei.

Cu stirea turcilor, domnii au cerut actiuni diplomatice proprii de mijlocire intre Imperiul Otoman, pe de o parte, si Polonia, Rusia, Austria, pe de alta parte, pentru incheierea razboiului si obtinerea pacii.

Domnul era singurul in drept sa acorde supusilor sai protectie diplomatica fata de statele vecine.

Atributii legislative

Se executau prin emiterea de hrisoave, de obicei dupa consultarea Sfatului Domnesc si in situatii exceptionale, dupa consultarea cu Marea Adunare a tarii. Erau recunoscute si de catre turci. Ele au incetat prin Regulamentele Organice.

Atributii judecatoresti

Atributiile judecatoresti decurg atat din traditia bizantina cat si din cea romaneasca conform carora voievozii aveau dreptul de judecata. Domnul era judecatorul suprem, el judeca, in ultima instanta, pricini civile, (referitoare la dreptul de proprietate asupra pamantului), pricini penale, (putand condamna la moarte, confisca averi sau putand exercita dreptul de gratiere).

Domnul putea sa delege dregatorilor dreptul de a judeca si uneori putea sa confere acest drept marilor boieri sau manastirilor pentru populatia aflata pe domeniile respective.

Exercitarea prerogativelor judecatoresti de catre domn reprezenta o componenta importanta de care s-au bucurat permanent Tarile Romane.

Principalele prerogative au fost recunoscute de turci chiar in perioada in care dominatia lor se afla la apogeu, deoarece domnul judeca dupa legea tarii si impartea dreptatea in numele sau si nu al sultanului.

Atributii militare

Domnul era comandantul suprem al armatei, avand dreptul sa:

- Conduca armata;

- Numeasca dregatorii militari (hatman, spatar);

- Recruteze si sa mobilizeze oastea.

Atributii in materie religioasa

Erau exercitate intotdeauna cu consultarea Sfatului domnesc sau a Marii adunari a tarii si constau in:

- Dreptul de a hotari infiintarea mitropoliilor, episcopiilor si manastirilor;

- Dreptul de a numi si revoca ierarhii bisericii alaturi de patriarhi;

- Dreptul de a reglementa competenta de judecata a instantelor judecatoresti;

- Dreptul de a reglementa activitatea in tara a cultelor straine.

1.2. Sfatul domnesc

Un document din 11 februarie 1400 mentioneaza despre 'Sfatul boierilor mari si credinciosi', ceea ce atesta existenta Sfatului domnesc concomitent cu intemeierea statelor feudale romanesti .

Incepand din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, denumirea de 'divan' o inlocuieste pe cea de 'Sfat domnesc', fara ca aceasta din urma sa dispara intrutotul.

Privitor la componenta Sfatului domnesc intre secolele XIV - XV, acesta era alcatuit din boieri fara dregatorii; incepand din a doua jumatate a secolului al XV-lea era format din dregatori, in mare parte; pentru ca, intre secolele XVI-XVII, sa fie format, exclusiv, din dregatori. Explicatia consta in faptul ca, initial, pozitia dregatorilor era considerata a fi inferioara boierilor, primii, fiind considerati simpli functionari. Din secolul al XVII-lea, dregatorii erau superiori boierilor, iar la sfarsitul secolului al XVII-lea, 'boierie' si 'dregatorie' devin termeni sinonimi. Numarul membrilor Sfatului domnesc era, intre secolele XVI - XVII si prima jumatate a secolului al XVIII-lea, de 12, cifra care s-a mentinut vreme de trei secole.

Sfatul domnesc ca organ central al statului avea rol consultativ; principalele atributii ale acestuia fiind legate de functiunile sau prerogativele Domniei.

Astfel, Sfatul domnesc avea atributii politice, judecatoresti, financiare, bisericesti si militare .

In consecinta, Sfatul domnesc era obligat sa-l informeze pe domn despre situatia si starea de spirit a tarii, pe plan intern, iar pe plan extern, il asista pe domn la incheierea tratatelor de alianta, vasalitate si comerciale. In relatiile cu turcii, domnul consulta Sfatul domnesc ori de cate ori era interesat in aplicarea unei noi politici .

Sfatul domnesc nu era o instanta de judecata dar colabora cu domnul la solutionarea litigiilor.

De asemenea, domnul consulta Sfatul domnesc daca era necesara infiintarea unor dari noi sau cand trebuiau luate masuri pentru a evita evaziunea fiscala la vechile dari.

In egala masura, Sfatul domnesc era consultat in privinta infiintarii de noi eparhii sau mutarii unei mitropolii sau episcopii de la o resedinta la alta .

1.3. Marea adunare a tarii

Marea adunare a tarii a mai fost denumita in documente si 'sobor', 'mare sobor', 'sfat de obste', 'adunare obsteasca', 'sfat a toata tara', 'adunare a toata tara'.

Din Marea adunare a tarii faceau parte reprezentanti ai claselor sociale care nu erau reprezentati in mod direct in Sfatul tarii; de exemplu, mazilii dupa ce isi pierdeau pozitia de dregatori. Din Marea adunare mai faceau parte clerul si negustorii.

Numarul membrilor era de maxim 150 - 200 si minim de 30, in cazul adunarilor restranse.

Adunarile erau convocate de domni, fie la initiativa acestuia, fie la initiativa grupurilor interesate. De regula, ele erau convocate pentru a fi dezbatuta o singura problema. In functie de obiectul hotararilor, ce trebuiau luate, adunarile puteau avea caracter extern sau intern.

Adunarile cu caracter extern deliberau in privinta incheierii tratatelor de vasalitate, de alianta, de omagiu, a incheierii conventiilor de comert, a platii haraciului, a incheierii pacii si declararii razboiului.

Adunarile cu caracter intern hotarau in privinta alegerii domnului, abdicarii, acordarii de privilegii, urmaririi si prescriptiei dreptului de urmarire a taranilor fugiti, statutului taranilor aserviti, aplicarii dreptului scris si a reformelor legislative .

Hotararile luate erau prezentate intr-un hrisov emis de domn.

1.4. Dregatoriile centrale

a. Trasaturi caracteristice

Dregatoriile centrale aveau in sinteza urmatoarele trasaturi caracteristice :

- Atributiile unui dregator nu au fost delimitate in tarile romane, domnul putand delega unui dregator sarcini care puteau intra in atributiile altor dregatori;

- Pana la reforma lui Constantin Mavrocordat dregatorii nu erau salarizati, fiind rasplatiti prin danii, prin acordarea de privilegii, prin concedarea unor venituri domnesti, etc;

- Atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova a existat o ierarhie a dregatorilor, in fruntea ei aflandu-se cei cu atributii legate de administratia tarii;

- Dregatorii erau numiti, confirmati si revocati de domni. La numire si la confirmare ei trebuiau sa presteze un juramant de credinta fata de domn, ocazie cu care primeau insemnele dregatoriei si un caftan;

b. Clasificare

Dregatorii puteau fi clasificati dupa mai multe criterii si anume[35]:

a. Dupa importanta dregatoriei, erau dregatori mari si dregatori mici;

b. Dupa participarea la Sfatul domnesc, erau boieri de sfat si boieri de divan;

c. Dupa natura atributiilor, erau dregatori cu atributii privind administratia tarii din care faceau parte: Bania Craiovei, marele Vornic, marele Logofat, marele Vistier, marele Postelnic, marele Portar, marele Usar, Vataful de Aprozi si Vornicii de Poarta, dregatori cu atributii militare, acestia fiind: marele Spatar, Hatmanul, Parcalabii, marele Armas, marele Aga, marele Serdar, marele Setrar; si dregatori in serviciul domnului sau al curtii domnesti, acestia fiind: marele Paharnic, marele Stolnic, marele Comis, marele Medelnicier, marele Clucer, marele Sulger, marele Jitnicer, marele Pitar, marele Camaras, marele Caminar si marele Vames.

1. Dregatori cu atributii privind administratia tarii

A. Bania Craiovei . Dintre dregatoriile cu atributii administrative si judecatoresti, Bania Craiovei joaca un rol aparte, avand o structura complexa, similara domniei. Marele ban exercita asupra celor 5 judete de peste Olt aproape aceeasi autoritate pe care o avea domnul in intreaga tara. De aceea, a fost considerat dregatorul 'cel mai insemnat dupa domn' sau 'al doilea domn al tarii', avand dreptul de a condamna la pedeapsa capitala, de a autoriza infiintarea de sate, de a strange venituri si de a comanda, o armata pentru nevoile dregatoriei si pentru apararea granitelor. De asemenea, banul avea ca si domnul, un ispravnic inlocuitor si era ajutat, la randul sau, de dregatori cu functii asemanatoare cu cel de la curtea domneasca[36].

B. Marele vornic. Mentionat in documente spre sfarsitul secolului al XIV-lea, marele vornic avea atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova atributii judecatoresti. Spre deosebire de Tara Romaneasca, unde 'vinile' mari pedepsite cu moartea erau trimise la domnie, in Moldova, marele vornic putea condamna la pedeapsa capitala. Tot in Moldova, incepand din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, existau doi vornici, unul pentru Tara de Sus si altul pentru Tara de Jos.

C. Marele logofat. Era seful cancelariei domnesti, in aceasta calitate, atributiile sale fiind de pastrare a sigiliului statului, de redactare si semnare a documentelor domnesti, de referent al domnului si al Divanului asupra pricinilor . In materie judecatoreasca, marele logofat avea in Moldova competenta speciala in privinta pricinilor de stapanire de pamant si de hotaranicii. Putea, de asemenea, sa aplice amenzi pentru mutarea pietrelor de hotar, pentru uz de documente false, pentru lipsa impricinatului de la judecata. Avea, in plus, atributii notariale.

D. Marele vistier. Marele vistier sau marele argintar era 'ministrul de finante al acelor vremuri' , putand sa stranga veniturile, sa pastreze banii si sa contabilizeze cheltuielile. Avea competenta judecatoreasca in privinta asezarii si perceperii darilor. Tot vistierul se ocupa si de procurarea si pastrarea obiectelor de lux vestimentar necesare domnului. In exercitarea atributiilor sale, era ajutat de un al doilea vistier, al treilea vistier si de logofeti de vistierie iar in tara de birari, globnici, si incepand din secolul al XVII-lea, de vistiernicei.

E. Marele postelnic. Initial, marele postelnic avea in grija patul si camera de culcare a domnului. Avand oricand acces la domn, i s-a dat atributia de a primi si a introduce soli straini, calitate pentru care trebuia sa cunoasca mai multe limbi straine. Treptat, postelnicul a ajuns maresal al curtii domnesti iar din secolul al XVII-lea, dregator al statului, atributiile sale initiale revenind subalternilor. De asemenea, in secolul al XVII-lea, avea dreptul de a judeca aprozii si curierii de la curte.

F. Marele portar. In Tara Romaneasca, atributiile marelui portar erau, in secolul al XVI-lea, de a primi turcii si alte persoane importante la curtea domneasca. Incepand din secolul al XVI-lea, s-au adaugat noi atributii privind hotaraniciile si depunerea juramantului de catre juratori.

G. Marele usar . Este o dregatorie mentionata in Moldova din secolul al XV-lea. Marele usar avea ca atributii primirea si gazduirea turcilor la curtea domneasca, trebuind sa cunosca limba turca. Era socotit boier de divan, ocupand locul al doisprezecelea in aceasta categorie, intre logofatul al doilea si marele aga.

H. Vataful de aprozi. Aprozii au fost slujitori domnesti, recrutati initial din randul boierilor tineri. Atributiile lor erau de curieri si mai tarziu de agenti judecatoresti. Se aflau sub comanda vatafului de aprozi care se ocupa de chemarea si aducerea efectiva a partilor la judecata, executarea hotararilor civile ale domnului sau ale divanului, urmarirea debitorilor si inchiderea lor. In ceea ce-i priveste pe debitori, exista o inchisoare speciala pentru acestia, numita 'varta' .

I. Vornicii de poarta. Atestati din secolul al XV-lea, vornicii de poarta sau de gloata, erau ai 'portii', care, dupa modelul Portii otomane, reprezenta simbolul domniei, adica, al puterii domenesti. Aparent, rolul lor era modest. In realitate, avand scaun de judecata si pecete proprie, acest rol era depasit. Vornicii de poarta se subordonau domnului si marelui logofat, avand atributii de judecatori si de auxiliari ai justitiei domnesti. In prima calitate, judecau la poarta palatului pricinile mici iar in calitate de auxiliari, triau pricinile, aduceau impricinatii la divan, faceau expertize evaluand bunurile in litigiu, intocmeau zapise, fiind martori sau autentificand acte de notariat.

2. Dregatori cu atributii militare

A. Marele spatar. Este mentionat pentru prima oara in Tara Romaneasca, la inceputul secolului al XV-lea. Daca la inceput, purta sabia domnului la solemnitati, a ajuns, in timp, al treilea mare dregator, fiind, initial, comandant al armatei iar, mai tarziu, al cavaleriei. Atributiile sale judecatoresti vizau judecarea subalternilor dupa dreptul ostasesc bizantin si dreptul disciplinar stabilit de obiceiul pamantului. Potrivit documentelor, in Moldova, cu toate ca avea sub comanda slujitorii spatariei si pe spatareii raspanditi in tara, cu toate ca avea atributii judecatoresti asupra subalternilor sai, era mai mult un dregator de curte.

B. Hatmanul. Era o dregatorie specifica Moldovei. Hatmanul comanda intreaga ostire, avand in egala masura, atributii administrative si judecatoresti. Ii judeca pe toti cei aflati sub comanda sa si avea competenta speciala in privinta robilor domnesti .

C. Parcalabii. Spre deosebire de Tara Romaneasca, in Moldova rolul parcalabilor avea o mai mare insemnatate politica si militara. In fiecare cetate erau doi parcalabi, in mod exceptional, unul singur. In afara atributiilor militare, parcalabii asigurau ordinea si aveau competenta generala in materie civila si penala. Aveau la dispozitie o inchisoare si puteau pronunta pedeapsa capitala. Spre sfarsitul secolului al XVII-lea au incetat sa mai faca parte din Sfatul domnesc, ramanand conducatori de tinut.

D. Marele armas. In Tara Romaneasca avea urmatoarele atributii: prinderea, cercetarea si intemnitarea celor vinovati de crime si executarea pedepsei capitale. Tot marele armas comanda artileria, iar pe timp de razboi, avea grija ca ostasii sa nu fuga. Avea sub comanda o inchisoare numita 'grosul armasiei', pe armasul II si III, in capitala, si un numar de armasi si armasei inarmati si organizati militareste, in teritoriu. Sub jurisdictia sa se aflau si robii domnesti.

In Moldova, atributiile sale erau cvasiidentice, cu exceptia faptului ca nu comanda artileria si nu avea in grija sa robii domnesti.

E. Marele aga. Devine dregator in timpul domniei lui Mihai Viteazul, fiind comandantul dorobantilor. Pe timp de pace asigura ordinea in capitala si in capitalele de judete. Avea competenta proprie in judecarea pricinilor penale, iar pricinile civile le judeca prin delegatie domneasca.

In Moldova, marele aga comanda pedestrimea. Avea atributii militare, de politie si de judecata.

F. Marele serdar. In Tara Romaneasca, era primul subaltern al marelui spatar, avand sub comanda sa mazilii. Era membru al Sfatului domnesc, avand rang de mare dregator.

In Moldova, avea sarcina de a apara granita rasariteana. Sub comanda sa se aflau calarasii 'de margine' si mazilii din tinuturile Orhei, Lapusna si Soroca[43].

G. Marele setrar. Atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova se ocupa de incartiruirea armatei, avand, in acest sens, grija corturilor domnesti si a taberelor.

In Moldova, pe timp de razboi era 'comandant al artileriei[44].

3. Dregatori in serviciul domnului sau al curtii domnesti

A. Marele paharnic a fost numit si ceasnic. In Tara Romaneasca, paharnicul trebuia sa guste din bautura domnului pentru a verifica daca era otravita sau nu, sa aprovizioneze pivnitele domnesti, sa administreze viile domnesti.

In Moldova, a existat si un ceasnic al doamnei. In general, atributiile marelui paharnic erau aceleasi. Avea, in plus, competenta judecatoreasca in toate pricinile legate de vii.

B. Marele stolnic. Avea aceleasi atributii atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova privitoare la servirea mancarii si gustarea ei pentru a se incredinta daca nu este otravita, aprovizionarea curtii domnesti cu alimente, strangerea dijmei de peste.

C. Marele comis. Era in ambele tari romane, ingrijitorul cailor domnului, ocupandu-se de tot ceea ce presupune intretinerea unui cal (hrana, grajduri, evidenta cailor).

D. Marele medelnicer. Atributia sa era sa-i toarne domnului apa cand se spala pe maini.

E. Marele clucer. Avea atributii similare in Tara Romaneasca si in Moldova, adica de aprovizionare a curtii domnesti cu alimente. Tot marele clucer strangea zeciuiala de grau cuvenita domnului.

F. Marele sulger. Aproviziona curtea cu carne, tinea evidenta consumului iar surplusul il depozita in magaziile sulgeriei.

In Moldova, intre secolele XVII - XVIII, se ocupa de incasarea darilor cuvenite sulgeriei si de ingrijirea vitelor confiscate.

G. Marele pitar. In grija sa, intra piinea necesara curtii domnesti. In secolul al XVII-lea, se ocupa si de carele si calestile domnului.

H. Marele jitnicer. Este o dregatorie specifica Moldovei. Jitnicerul strangea granele cuvenite domnului, le depozita in magazia domneasca. De asemenea, se ocupa de distribuirea lor si de aprovizionarea cetatilor turcesti cu grau.

I. Marele camaras. Mentiunile despre o camara deosebita de vistierie si despre camaras sunt ceva mai tarziu, in prima jumatate al secolului al XVII-lea, atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova.

In Tara Romaneasca avea urmatoarele atributii: strangerea si administrarea banilor proveniti din averile domnului sau din veniturile tarii cuvenite domnului (vami, ocine); cumpararea si pastrarea bunurilor de pret (blanuri, bijuterii) necesare fastului curtii; controlul instrumentelor de masuratoare ale negustorilor si amendarea contravenientilor.

In Moldova, avea, in plus, si unele atributii de protocol. Facea parte din sfetnicii secreti ai domnului si locuia la palatul domnesc[45].

J. Marele caminar. Strangea dijmele de ceara cuvenite domnului, darile pe carciumi, pe pravalii, etc.

K. Marele vames. centraliza si contabiliza veniturile din vami si era seful tuturor vamesilor.

1.5. Organizarea de stat a Transilvaniei

Aflata pana in 1541, sub dominatie maghiara, intre 1541 - 1683, sub suzeranitate otomana, iar din 1683, sub dominatie initial austriaca si ulterior austro-ungara, Transilvania va avea o evolutie aparte in comparatie cu Moldova si Tara Romaneasca.

Cata vreme Transilvania s-a aflat sub stapanirea ungara, conducerea politica a apartinut voievodului. Prerogativele acestuia au fost limitate 'de autonomia comitatelor, a scaunelor secuiesti si sasesti, de privilegiile acordate Bisericii catolice, precum si de atributiile superioare ale regelui Ungariei' . Cu toate acestea, voievozii Transilvaniei au incercat sa inlature dominatia maghiara si sa-si largeasca prerogativele. Astfel, spre sfarsitul secolului al XIII -lea si inceputul secolului al XIV-lea si chiar in secolul al XV-lea, unii voievozi au incercat sa transforme voievodatul intr-o functie ereditara. Este cazul voievozilor Roland si Ladislau Borsa, in timpul carora Transilvania devenise un 'regnum', distinct de Regnum Hungariae sau al voievozilor Cski, Laczkfi, Iancu de Hunedoara, care au format adevarate dinastii.

Prerogativele voievodului erau administrative, militare si judecatoresti. Voievodul putea sa numeasca vicevoievodul, conducatorii comitatelor si slujbasii apropiati. Avea dreptul de a convoca congregatiile generale si de a le conduce lucrarile.

De asemenea, voievodul era seful armatei, avand largi atributii in acest sens.

Ca reprezentant al regelui, era administratorul veniturilor legale, din care pastra o treime .

Prerogativele judecatoresti erau exercitate de voievod in cadrul comitatelor existente in Transilvania: Hunedoara, Alba, Tarnava, Cluj, Dabaca si Solnocul Interior. Existau, insa, chiar in interiorul acestor comitate regiuni, cum ar fi cele din jurul ocnelor si minelor, care nu erau supuse jurisdictiilor voievodale. Din aceeasi categorie, faceau parte latifundiile ecleziastice atribuite Bisericii catolice in Alba-Iulia sau la Cluj - Manastur si teritoriile locuite de sasi si de secui; desi in privinta acestora din urma, in secolul al XV-lea, voievodul devenind comite si al secuilor, dobandeste jurisdictie si asupra lor.

Mai trebuie subliniat ca existau teritorii, cum ar fi Amlasul, Fagarasul, Ciceul, Cetatea de Balta, care se aflau sub conducerea domnilor Tarii Romanesti si, respectiv, Moldovei, ceea ce contribuie la accentuarea legaturilor firesti dintre cele trei tari romane.

In perioada voievodatului, componente ale vietii publice centrale si, in egala masura, expresie a luptei pentru autonomia Transilvaniei erau si congregatiile nobiliare. Congregatiile nobiliare erau adunari reprezentative pe stari la care participau reprezentantii categoriilor sociale privilegiate dintr-un comitat sau din mai multe comitate. Pana in 1437, din aceste adunari faceau parte atat reprezentantii 'natiunilor' privilegiate cat si reprezentantii feudalilor romani. Dupa infrangerea rascoalei taranesti din 1437, a fost interzisa participarea romanilor la viata politica, hotararile fiind luate de data aceasta de Dieta vel Congregatio generalis trium partium in baza intelegerii dintre maghiari, secui si sasi numita 'Unio trium nationum'.

Dupa cucerirea Belgradului, in 1521, si victoria de la Mohacs, in 1526, statul ungar se divide: partea mijlocie a Ungariei cu fosta capitala Buda este transformata in pasalac turcesc, iar partea de apus a intrat sub stapanirea lui Ferdinand, fratele lui Carol Quintul.

In aceste conditii, Transilvania se desparte de regatul ungar si devine principat aflat sub suzeranitate otomana, fiind condusa de un principe. Principatul Autonom al Transilvaniei cuprindea cele sapte comitae din fostul voievodat; scaunele sasesti si secuiesti; cele trei districte: Brasov, Fagaras si Bistrita; comitatele din 'Partium': Arad, Zarand, Bihor, Solnocul Exterior, Solnocul de Mijloc, Crasna, Satu Mare si Maramures; Banatul si cateva comitate din Ungaria de Sus .

Principele era ales de catre Dieta Transilvaniei si confirmat de catre poarta. Dupa confirmare Poarta trimitea noului principe insemnele domniei: steag, sceptru, arme, o palarie de parada si un cal cu intreg harnasamentul. In realitate, au existat cazuri cand Poarta a impus Dietei, inainte de alegeri persoana care urma sa devina principe; uneori chiar si fara ca dieta sa aprobe alegerea acestuia.

Principele era seful administratiei, numind functionarii publici, incheind conventii si tratate cu tarile straine, conferind titluri de noblete, incheind pace si declarand razboi.

In materie legislativa, principele putea sa aprobe sau sa respinga hotararile dietei.

Era, de asemenea, sef al cultelor, calitate in care supraveghea activitatea religioasa din tara, numea si confirma inaltii prelati.

Ca judecator suprem, avea competenta in materie civila si penala. Avea dreptul de a gratia, amnistia sau comuta pedepsele.

Principele exercita si prerogative miliatre, fiind comandantul suprem al armatei.

Alaturi de principe, din organele centrale ale statului mai faceau parte Dieta Transilvaniei si Consiliul Principelui. Dieta Transilvaniei era o adunare cu caracter deliberativ din care faceau parte Scaunul guvernamental, consilierii si prelatii, Tabla regeasca, inaltii functionari ai comitatelor, provinciilor si scaunelor secuiesti, ai provinciilor sasesti, precum si ai oraselor libere si taxaliste. Dieta se intrunea fie la Alba-Iulia, fie in alte localitati si cuprindea aproximativ 150 - 200 de membri. Spre deosebire de Congregatia nobililor care isi desfasura activitatea in mod ocazional, Dieta se intrunea permanent, hotarand in privinta problemelor de legiferare, justitie si administratie ale Transilvaniei.

Consiliul principelui era alcatuit din minimum 12 membri, avand rolul de a-l sfatui pe principe in conformitate cu legile in vigoare; in caz contrar, membrii Consiliului erau suspectati de uneltire impotriva statului si urma sa fie pedepsiti. Principele era obligat, la randul sau, sa tina cont de sfaturile Consiliului, exceptand situatiile cand acestea se dovedeau a fi contrare legii.

2. Organizarea administrativ-teritoriala

Atat in Tara Romaneasca cat si in Moldova, teritoriul era impartit in doua mari subdiviziuni. InTara Romaneasca cele doua mari regiuni erau despartite de Olt. In dreapta Oltului se afla Bania Craiovei, regiune care a beneficiat de un regim aparte datorita caracterului sau complex si al rolului important pe care l-a avut in ierarhia dregatoriilor centrale. Muntenia aflata in stanga Oltului era condusa de Marele vornic, care exercita in aceasta regiune atributiile Banului Craiovei, mai putin, dreptul de a condamna la moarte.

Moldova a fost si ea impartita in doua mari regiuni: Tara de Sus, compusa din tinuturile Hotin, Dorohoi, Harlau, Suceava, Neamt si Bacau, cu scaunul la Dorohoi si Tara de Jos, din care faceau parte tinuturile Iasi, Carligatura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Falciu, Lapusna, Orhei si Soroca, avand resedinta la Barlad . Fiecare regiune era condusa de catre un vornic.

In afara acestei impartiri, in Tara Romaneasca sunt cunoscute ca unitati administrativ-teritoriale judetele, orasele sau targurile si satele iar in Moldova tinuturile, orasele si satele. Demn de precizat este faptul ca aceasta organizare este anterioara formarii statelor feudale romanesti.

In Transilvania intalnim o organizare aparte, teritoriul fiind impartit in comitate, districte si scaune.

2.1. Judetele si tinuturile

Judetele

Isi au originea in formatiuni anterioare intemeierii statelor feudale, cum ar fi jupele si confederatiile de obsti . denumirea de 'judet' provine din latinescul 'iudicium', semnificand 'scaund de judecata', fapt care atesta importanta pe care o avea activitatea de solutionare a litigiilor in cadrul acestor unitati adminsitrative, dar si 'continuitatea institutionala a judex-ului roman' .

Judetele s-au format in jurul unor unitati geografice naturale cum ar fi, de exemplu, vaile de rauri . De aceea, anumite judete poarta numele raurilor de-a lungul carora s-au format .

Judetele erau conduse de catre o capetenie care purta numele de judet sau sudet .

In Oltenia, in secolul al XV-lea, baniile au devenit unitati administrative asemanatoare judetelor, iar conducatorii lor s-au numit bani sau banisori[55]. Cat timp Oltenia s-a flat sub dominatia austriaca (1718-1739), sefii judetelor erau numiti vornici de judet. Capetenia judetului avea atributii administrative, judecatoresti, in privinta locuitorilor satelor libere, executand, in acelasi timp, masurile de represiune impotriva acelora care nu respectau ordinea; fiscale, strangand darile si slujbele cuvenite domniei.

Tinuturile

Erau unitati administrative corespunzatoare judetelor din Tara Romaneasca. Formate fie intr-un mediu geografic favorabil, fie in jurul unor centre social-economice (orase sau cetati), tinuturile erau conduse de judeti, sudeti, parcalabi si starosti.

Atributiile acestora erau judecatoresti, administrative, fiscale si militare. In general, parcalabii administrau tinuturile a caror resedinta era o cetate; starostii conduceau tinuturile de granita iar sudetii, restul tinuturilor.

Dupa reforma lui Constantin Mavrocordat, parcalabii de tinut au fost inlocuiti cu ispravnici care aveau atributii administrative si judecatoresti limitate insa la satele din tinut, intrucat nu le era permis amestecul in justitia oraseneasca .

Comitatele, scaunele si districtele

Comitatele, care corespundeau ca intindere vechilor asezari ale triburilor maghiare, erau organizatii ale cetatilor si domeniilor regale conduse de catre un comite ales de catre rege sau de catre voievodul Transilvaniei.

Regiunile locuite de catre sasi si secui erau organizate in scaune, denumire preluata de acestia de la vechile scaune de judecata ale romanilor . In fruntea scaunelor secuiesti se aflau doi dregatori cu atributii militare, administrative si judecatoresti. Unul se numea capitaneus (capitanul) sau maior exercitus (mai marele ostirii), iar celalalt, iudex terrestris (jude pamantean). Autoritatea suprema era reprezentata de 'comitele secuilor' cel care prezida 'obstea secuilor'.

Scaunele sasesti erau conduse de un 'jude regal' cu atributii asemanatoare comitelui.

Cat ii priveste pe romanii din Transilvania, acestia aveau propriile structuri, numite districte, la conducerea carora se aflau cnezii, voievozii si juzii. Astfel de subdiviziuni administrative cu populatie exclusiv romaneasca erau districtele din Banat, Tara Fagarasului, Tinutul Rodnei si Tinutul Maramuresului.

Banatul, care incepand din secolul al XIV-lea, avea, asa cum rezulta din documente, opt districte , s-a bucurat intotdeauna de autonomie, fiind condus de un ban iar dupa secolul al XIV-lea, de reprezentanti ai regelui.

Tara Fagarasului apare in documente, initial ca Terra Blachorum, in 1222, apoi ca Terra Fagaras, in 1372, si, mai tarziu, ca district. Era alcatuita din mai multe sate, conduse de boieri. La Fagaras exista ca instanta suprema un scaun de judecata, format din boierii satelor, unde procesele erau solutionate potrivit dreptului romanesc . De altfel, normele juridice aplicate in Tara Fagarasului au fost codificate in Statutele Tarii Fagarasului in 1508.

Tinutul Rodnei cuprindea mai multe sate si centrul orasenesc Rodna. Avea o pozitie privilegiata, beneficiind de numeroase drepturi, privilegii si imunitati. La conducerea orasului era un jude si mai multi jurati, iar in fruntea satelor se aflau cnezii, numiti mai tarziu 'juzi'.

Tinutul Maramuresului a fost mentionat in 1199, reprezentand una dintre cele mai vechi formatiuni romanesti, condusa pana in secolul al XIV-lea de voievozi romani. Cuprindea opt districte si era alcatuit din mai multe sate, in fruntea carora se afla un cneaz.

2.2. Orasele sau targurile

Asa cum s-a mai precizat, statele feudale romanesti nu reprezinta cadrul in care se formeaza judetele, tinuturile si respectiv orasele, ca subdiviziuni administrativ-teritoriale. Formarea acestora nu a tinut de o organizare statala ci de conditii prielnice care sa permita aparitia si dezvoltarea unor asezari omenesti. Pe de alta parte, aparitia oraselor si diferenta dintre acestea si sate este determinata de prezenta predominanta a mestesugarilor si negustorilor, mai putin a agricultorilor , ca grupuri socio-profesionale.

In Tarile Romane, se facea distinctie intre 'targurile libere care se bucurau de anumite scutiri si privilegii si cu care domnul trata in virtutea privilegiilor acordate si targuri proprietate particulara de la care proprietarul terenului avea dreptul de a percepe anumite taxe . Daca in Tara Romaneasca orasele sunt asezate atat pe pamant domnesc cat si boieresc, in Moldova toate targurile sunt asezate pe pamant domnesc .

In general, orasele aveau o structura concentrica cuprinzand vatra targului, hotarul targului si ocolul targului.

Vatra targului reprezenta centrul urban compus din cladiri, imprejmuiri si ulite.

Hotarul targului era terenul agricol inconjurator cu ogoare, vii, livezi, fanete, prisaci, helesteie.

In afara hotarului se aflau mai multe sate ce alcatuiau ocolul targului.

Din administratia oraseneasca faceau parte doua categorii de organe: unele reprezentante ale orasenilor, celelalte reprezentante ale domnului.

Prima categorie cuprinde in Tara Romaneasca un judet si 12 pargari, in Moldova, un soltuz si 12 pargari si in ambele tari, o adunare generala a orasenilor .

Din cea de-a doua categorie, faceau parte dregatorii domnesti: vornicul de targ, parcalabul de oras, starostele, pristavul, vamesul.

Judetul respectiv, soltuzul impreuna cu pargarii se ocupau de repartizarea in functie de avere a cislei, birul fiind insa incasat de organele domnesti, aveau competenta judecatoreasca, judecand anumite pricini civile si penale. De asemenea, soltuzul asigura linistea publica, putand sa aresteze si sa amendeze pe tulburatori. Aveau, in egala masura, atributii notariale, tinand catastihul targului in care erau intabulate actele juridice translative de proprietate, avand ca obiect bunurile imobiliare din vatra si hotarul targului.

Din adunarea generala a orasenilor faceau parte toti locuitorii orasului cu drept de vot. Adunarea se intrunea, in special, cand trebuia sa aleaga pe conducatorii orasului: judetul (soltuzul) si pargarii si cand trebuia sa dezbata situatii grave cum ar fi, de exemplu, o contributie noua ceruta orasului sau instrainarea de catre domn a unei parti din hotarul orasului.

Vornicul de targ, in calitate de reprezentant al domnului, raspundea de strangerea darilor in natura si in bani si de executarea darilor in munca. Avea si atributii judecatoresti, judecand plangerile locuitorilor impotriva impunerilor abuzive. Parcalabul de oras era in Tara Romaneasca un ajutor al vornicului de targ care lua vama, venitul ocolului si care organiza targul si oborul de vite.

In Transilvania, orasele aveau o anumita autonomie recunoscuta prin acte scrise ale puterii centrale, cunoscute sub denumirea de 'Charta'.

La conducerea oraselor se afla un consiliu din care faceau parte 12 cetateni, reprezentand fruntasii alesi din paturile bogate ale orasenimii. In fruntea consiliului era un primar sau jude, ales pe timp de un an. In unele orase pe langa primar exista si un administrator .

2.3. Satele

In istoria sociala a romanilor satul sau obstea a jucat cel mai important rol, in primul rand ca forma de organizare predominanta inca de pe vreme geto-dacilor si apoi ca entitate distincta, ce pastreaza si transmite din generatie in generatie reguli mostenite din vremuri stravechi si cu o receptivitate scazuta fata de ceea ce este nou si fata de influentele straine. Si chiar daca, fenomenele de aculturatie nu pot fi negate, tot ceea ce a fost preluat de la alte popoare cu care populatia autohtona a venit in contact a fost adaptat obiceiului locului, capatand conotatii specifice.

Obligate o perioada indelungata sa se apere, sa lupte si sa reziste intr-un spatiu si pentru un spatiu care dupa retragerea romanilor, vreme de cateva secole, nu a avut o organizare statala, obstile daco-romanilor si apoi ale romanilor au invatat sa se autoconduca si sa se auto-administreze, aceasta situatie mentinandu-se pentru unele sate, chiar si dupa formarea statelor romanesti. De aceea, se poate afirma, ca obstea a fost izvorul normelor de conduita ale romanilor si locul unde au fost conservate valorile acestora.

Dupa constituirea statelor feudale, unele sate si-au pastrat vechea autonomie, asa cum afirmasem ceva mai devreme, iar altele au devenit sate domnesti sau prin privilegii de imunitate, sate boieresti sau manastiresti.

A. Satele libere. Erau satele locuite de mosneni, in Tara Romaneasca si de razesi, in Moldova. Termenul 'mosnean', derivat al cuvantului 'mos' este, dupa unele interpretari, de origine traco-daca . Mosul este 'cel incarcat de ani' sau cel care reprezinta autorul comun al cetelor de mosneni care locuiau intr-un sat sau mai multe sate . Cei batrani erau, in egala masura, aceia care aveau un cuvant greu de spus in cadrul obstei, formand adunarea oamenilor buni si batrani. Intrunita in zilele de sarbatoare adunarea avea o larga competenta, cuprinzand dreptul:

' a. De a reglementa folosinta averii devalmase;

b. De a dispune, prin vanzare sau donatie, de parti din patrimoniul obstei;

c. De a se vinde pe sine insusi, cu sau fara oameni, unui stapan feudal;

d. De a se imprumuta, de a cumpara, de a exercita, dreptul de protimisis;

e. De a urmari averea obsteanului care nu-si plateste datoria (de ex. din cisla sau din gloaba), lasand-o sa cada asupra obstei;

f. De a exercita paza campului si a vetrei satului, de a urmari si a prinde pe raufacatori;

g. De a judeca pricini penale si civile. Adunarea sfatului pentru judecata ('scaunul de judecata') se intrunea in 'batatura satului' sau in tinda sau in pridvorul bisericii. Judecata obstii ('judetul obstesc') era de doua feluri: 'judetul al mare' care privea crimele (omorul, talharia, curvia etc) si 'judetul al mic' (bataile, certurile etc.). Obstea arhaica avea competenta deplina pentru orice vini si drepturi sa aplice chiar si pedeapsa cu moartea. Dupa intemeiere, judecata crimelor ('judetul al mare') a fost preluata de domnie, chiar pentru satele libere, dar cu colaborarea obstii. In pricini civile, obstea prin oamenii buni si batrani avea un rol deosebit mai ales la hotaranicii. Acest rol se leaga de stravechea procedura a 'judecatii la hotare' care privea hotarul satului cu alte sate;

h. Obstea mai avea dreptul sa asiste ca martora si ca instanta de autentificare la toate actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei. Luand cunostinta de act, obstea consimtea la el si renunta la protimisis. De aceea, zapisele sub semnatura privata erau socotite provizorii pana la autentificarea lor de obstea satului;

i. Sfatul obstii prin oamenii buni si batrani aveau dreptul sa repartizeze darile, satul fiind impus de stat la o suma globala. Repartitia pe gospodarii (cisla) se facea tinand seama de mijloacele si greutatile fiecarui contribuabil. Sumele neplatite de cei morti, fugiti sau insolvabili se repartizau intre obsteni; raspunderea fata de fisc fiind solidara' .

Autonome prin faptul ca aveau propriile organe de conducere, satele libere se subordonau, din punct de vedere administrativ, fiscal si militar, judetelor sau tinuturilor. Dregatorii domnesti aveau obligatia de a strange veniturile domniei si de a supraveghea muncile cuvenite acesteia. Autoritatea exercitata de catre domni asupra satelor libere era una de drept public; legatura dintre sat si domnie facandu-se prin intermediul unui reprezentant al obstii, ales de sateni, care se numea parcalab in Tara Romaneasca si vataman in Moldova.

B. Satele aservite.

Satele domnesti. Alaturi de satele boieresti si cele manastiresti faceau parte din categoria satelor aservite sau particulare . De asemenea, satele domnesti puteau sa apartina domnului, fiind mostenite sau cumparate de catre acesta, caz in care domnul se comporta ca orice stapan sau apartinea domniei, fiind confiscate pentru hiclenie, sau primite, in virtutea dreptului de pradalica de la persoanele decedate fara mostenitori.

De strangerea veniturilor domniei, judecarea anumitor pricini si adminsitrarea satului se ocupa un parcalab. In cazul satelor de ocol, arondate targurilor, vornicul de targ avea competenta judecatoreasca iar legatura dintre sate si domnie se facea printr-un vataman .

Satele boieresti. Devenisera proprietate boiereasca fie prin donatie din partea domnului, fie prin mostenire, danie, cumparare sau chiar cotropire si intarite de domnie .

Daca stapanul satelor beneficia de un hrisov domnesc de imunitate prin care se interzicea anumitor dregatori sa-si exercite atributiile pe teritoriul acestora, el se bucura de dreptul de a administra si de a judeca, exceptie facand infractiunile de omor, talharie, care erau considerate 'cazuri domnesti'.

Boierul era reprezentat de un parcalab in Tara Romaneasca si, respectiv, de un vornic, vornicel sau ureadnic in Moldova care strangea veniturile cuvenite stapanului; transmitea poruncile acestuia; repartiza taranilor muncile si avea drept de judecata, in pricini marunte putand aplica gloaba sau bataia.

Satele manastiresti. Erau administrate de egumenul manastirii al carui reprezentant era un parcalab in Tara Romaneasca si un dregator in Moldova, care lucra impreuna cu vataman, ca reprezentant al satului. Cat priveste dreptul de judecata, vinile mici erau judecate de egumen impreuna cu soborul manastirii, iar vinile mari cadeau in competenta dregatorilor domnesti.

In Transilvania, satele locuite de populatia autohtona au pastrat vechea organizare a obstilor, in fruntea lor gasindu-se juzi sau cnezi cu atributii judiciare, legate de repartizarea pamanturilor, de strangerea impozitelor, de solutionarea conflictelor si de chemare a oamenilor la oaste . Un cneaz putea prin vointa regelui, a voievodului sau a princepelui sa administreze mai multe sate, fiind numit 'cneaz comun'. Spre sfarsitul epocii voievodatului pamanturile romanilor au fost acaparate de nobilimea celor trei natiuni privilegiate, ramanand sate libere numai in zonele de granita .

3. Organizarea fiscala

Valul de migratii nu a reusit sa dezradacineze populatia autohtona din spatiul romanesc. Daca s-a produs o roire, aceasta a avut loc in interiorul si nu in afara acestui spatiu. Nu a reusit nici sa le transforme limba, portul, obiceiurile.

Una dintre motivatii ar fi aceea ca migratorii nu erau interesati sa distruga populatia existenta ci mai de graba sa exercite o dominatie materiala, impunand un sistem de dari. Obisnuite cu un stil de viata nomad, popoarele migratoare nu ar fi stiut prea usor sa se adapteze la o viata sedentara si nici la conditiile specifice fiecarei regiuni geografice din spatiul carpato-danubiano-pontic . De aceea, era mai avantajos pentru ei sa obtina ceea ce altii munceau.

O explicatie asemanatoare ar putea fi si pentru faptul ca Tarile Romane nu au fost transformate de Poarta in pasalacuri turcesti. Turcii nu se pricepeau sa intretina si sa gospodareasca pamanturile. La romani, insa, agricultura era principala ocupatie. Iata pentru ce, otomanii au permis o anumita autonomie statelor romanesti in schimbul obligatiilor fiscale pe care acestea le aveau fata de Poarta si fata de sultan .

Continuitatea obligatiilor de acest gen, motiveaza, pe de alta parte, si o organizare financiara existenta mai ales dupa constituirea statelor feudale romanesti. Initial, darile erau in natura si in munca, pentru ca, incepand din a doua jumatate al secolului al XVI-lea, sa fie platite si in bani . De asemenea, daca, la inceput, darile erau adunate intr-un singur loc si nu erau percepute in mod regulat, mai tarziu, se face distinctie intre tezaurul tarii si veniturile domnului, iar spre sfarsitul secolului al XIV-lea si inceputul secolului al XV-lea, darile devin regulate si capata denumiri proprii.

In functie de anumite criterii, darile puteau fi grupate pe categorii. Astfel, dupa principiul asezarii lor, se imparteau in dari in repartitie, la asezarea carora se tinea cont de potentialul fiscal al contribuabililor si de ansamblul bunurilor lor materiale si dari de cotitate, la care se avea in vedere materia impozabila. Dupa forma in care se plateau darile erau in natura, in munca si in bani.

3.1. Darile in natura. Erau, in egala masura, dari de cotitate. Se numeau 'zeciuiala' in Tara Romaneasca si 'deseatina' in Moldova. Din aceasta categorie, cele mai importante erau oieritul, gostina, dijma stupilor si vinariciul.

Oieritul se mai numea in Tara Romaneasca, vama oilor, iar in Moldova, gostina de oi si era darea pe oi, platita proportional cu numarul oilor, se pare, o oaie din 40. Din secolul al XVII-lea, cand oieritul incepe sa se plateasca in bani, se percepeau 10 - 15 bani pentru o oaie, in functie de categoria sociala a contribuabilului.

Gostina sau vama porcilor era darea din porci. Cat timp s-a platit in natura, se presupune ca se lua cate un porc din 30, iar de la mijlocul secolului al XVII-lea cuantumul era de 8 - 10 bani pentru fiecare porc.

Dijma stupilor sau dijmaritul era numita albinarit in Tara Romaneasca si deseatina de albine in Moldova. Se dadea cate un stup din 10, iar de la sfarsitul secolului al XVII-lea, se plateau 13 bani pentru un stup.

Vinariciul, in Moldova, se mai numea si deseatina din vin sau vadrarit. Se platea a zecea parte din productia de vin iar mai tarziu, cate 2 - 4 bani de vadra.

Alte dari in natura mai erau galeata, ilisul si fanul.

Pe langa faptul ca, incepand din secolul al XVI-lea, darile in natura se transforma in bani, apar noi obligatii asupra unor produse si indeletniciri neimpuse pana in acel moment. de exemplu, vinariciului i se alatura pogonaritul, gardunaritul, camana, bourul, ceparia, paharnicia, branistea si ortul starostesc.

De asemenea, sunt impuse si culturile noi, cum ar fi pogonaritul pentru ogoarele de porumb si tutunaritul pentru cele cultivate cu tutun.

In plus, daca, initial, domnul nu stabilise dari pentru animalele mari necesare gospodariei ulterior se impun si astfel de dari numite caii domnesti, caii si boii imparatesti, ialovita, sulgiul si vacaritul.

3.2. Darile in munca sau munci si slujbe erau prestatii in munca facute in interes public sau al domniei, la care erau obligati toti cei supusi la dari. Astfel, ei indeplineau munci la cetati, iazuri, mori, drumuri, poduri sau efectuau transporturi cu carul sau cu caruta, numite podvoade sau caraturi. Din secolul al XVIII-lea, astfel de dari puteau fi rascumparate cu bani sau transformate in obligatii banesti.

Tot din categoria darilor in munca mai faceau parte: gazduirea dregatorilor domnesti (conace), hranirea dregatorilor si a cailor acestora (mertice) si procurarea cailor pentru curieri si soli (olace).

3.3. Darile in bani erau in general dari de repartitie aplicate la un moment dat tuturor claselor si categoriilor sociale, in functie de potentialul lor economic. Mai rezultau si din taxe precum si din rascumpararea dijmelor sau slujbelor.

Darile in bani au purtat initial denumirea de 'dare' sau 'dijma', pentru ca, incepand din secolul al XV-lea, sa fie cunoscuta cea de 'bir' .

Pana in secolul al XV-lea, boierii au fost scutiti de bir, dupa aceea fiind impusi si ei.

Interesant de observat este ca obligatiile fiscale ale contribuabililor, erau invers proportionale: paturile inferioare se confruntau cu o fiscalitate excesiva, care o data cu accentuarea dominatiei otomane a devenit din ce in ce mai greu de suportat, in timp ce marii boieri, manastirile si clerul inalt erau supusi la mai putine obligatii fiscale, iar pana in a doua jumatate a secolului al XVI-lea au beneficiat de privilegii fiscale, de scutiri de dari totale sau partiale .

Dominatia otomana determina nu numai obligativitatea de a plati bir pentru taote categoriile sociale ci si schimbari ale frecventei si cuantumului platilor. Daca, initial, birul se platea in 2-3 rate anuale, incepand din secolele XVII-XVIII, acesta era fixat in rate lunare sau chiar bilunare; uneori fara a se beneficia de o scadere a cuantumului ratei.

In privinta cuantumului birului, in Tara Romaneasca era, de exemplu, la inceputul secolului al XVI-lea, de o suta de aspri sau bani. La sfarsitul aceluiasi secol, ajunsese la 900 de aspri, iar la mijlocul secolului urmator, era de 1600 de aspri. Din totalul veniturilor Tarilor Romane pana spre sfarsitul secolului al XVI-lea, 30% mergea catre Poarta iar la sfarsitul secolului urmator, proportia era de aproximativ 50% .

In Transilvania, taranii liberi aveau obligatii fata de stat, in timp ce taranimea dependenta era obligata fata de stat, fata de stapanul de mosie si fata de biserica. Obligatiile taranilor fata de stat erau platite initial in natura si ulterior in bani; cuantumul acestora fiind fixat prin diverse diplome regale. Tot statului, taranii mai plateau o dare funciara numita 'terragiun', care, cu timpul, a fost extinsa si asupra orasenilor, devenind dare generala.

Secuii erau scutiti de dari datorita faptului ca indeplineau indatoriri militare. Totusi erau obligati la darea boilor, cu ocazia incoronarii regelui, a casatoriei acestuia si a nasterii primului sau copil.

Sasii erau obligati sa plateasca 500 de marci de argint anual, prin contributia tuturor gospodarilor.

In perioada principatului, veniturile statului se grupau in doua categorii: unele proveneau din operatiuni monetare, taxe si exploatarea minelor si salinelor iar altele formau veniturile provinciale, provenind din impozitele platite de fiecare gospodarie. Ca si Tara Romaneasca si Moldova, Transilvania platea tribut fata de Poarta, care desi in continua crestere, era mai mic decat cel platit de celelalte doua tari.

SECTIUNEA A IV-A

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE LEGII TARII

Dreptul cutumiar romanesc s-a cristalizat intr-o epoca in care au lipsit dovezile scrise sau au fost insuficiente. De aceea, in privinta originii, a structurii si chiar a denumirii acestuia parerile au fost impartite.

De exemplu, referitor la geneza institutiilor si principiilor dreptului cutumiar, unii autori considera ca obiceiurile juridice ale romanilor din perioada feudala au o dubla pecete: geto-daca si romana . Altii sunt adepti fie ai originii pur romane , fie ai unei origini exclusiv trace . Parerea la care se raliaza majoritatea autorilor contemporani de istorie a dreptului este ca legea tarii are o origine ambivalenta, daco-romana la care se adauga influente slave si germanice .

In ceea ce priveste denumirea dreptului cutumiar, intalnim mai multe formulari: Legea tarii, Obiceiul tarii, Legea pamantului sau Obiceiul pamantului. Documentele sarbesti si poloneze il numesc 'zakon vlahom' respectiv 'voloskie pravo'. De asemenea, in documentele latinesti ale cancelariilor maghiare si poloneze apare sub denumirea de 'Lex olahorum' sau 'Jus valahicum'.

Ceea ce trebuie remarcat, este ca, indiferent de denumire, se vorbeste despre o lege a tarii si nu a tarilor, ceea ce indica o unitate de continut a normelor dreptului cutumiar, chiar daca, politic vorbind, tarile romane au fost separate.

In mod concret, continutul Legii tarii s-a raportat la conditiile politice, economice si sociale ale perioadei. Pornind de la normele de conduita specifice obstilor satesti dupa secolul al X-lea cand se constituie formatiunile prestatale, dreptului cutumiar i se adauga prevederi referitoare la relatiile de vasalitate intre nobili, privilegiile nobilimii sau obligatiile taranilor dependenti sub forma rentei feudale.

Formarea statelor feudale romanesti constituie o alta treapta in evolutia Legii tarii, reglementand organele politice centrale si locale, organizarea administrativa, privilegiile bisericii si ale boierimii, formele de proprietate s.a.m.d.

O data cu aparitia dreptului scris, Legii tarii i se vor alatura noi dispozitii de inspiratie bizantina, pentru ca, mai tarziu, dreptul cutumiar sa reprezinte unul dintre izvoarele textelor juridice ce vor pune bazele dreptului modern.

1. Persoanele

Legea tarii recunostea capacitate juridica tuturor oamenilor, existand sinonimie intre apelativul 'om', asa cum apare in documentele vremii si notiunea de 'persoana' ca subiect de drepturi si obligatii.

Dreptul cutumiar nu facea o distinctie neta intre capacitatea de folosinta, reprezentand aptitudinea generala si abstracta a persoanelor fizice sau juridice de a dobandi drepturi si de a-si asuma obligatii si exercitiul acesteia.

Limitarile exercitiului capacitatii datorita sexului, varstei, starii mintale si a unor condamnari penale nu suprimau calitatea de persona a incapabililor, ci aveau scopul unor masuri de protectie a familiilor acestora in situatia in care interesele lor ar fi putut fi prejudiciate.

Deosebirea teoretica intre capacitatea de folosinta si cea de exercitiu se face, mai tarziu, in dreptul scris[82].

Calitatea persoanei fizice de a avea drepturi si obligatii incepea in momentul nasterii sau chiar al conceptiei si sfarsea o data cu moartea sau prin dovada mortii sale prezumate .

In general, capacitatea de folosinta era recunoscuta tuturor oamenilor liberi, numai ca existau inegalitati determinate de pozitia sociala a acestora, de religie, in special in Transilvania, sau de regimul pe care-l aveau strainii in Tarile Romane.

In ierarhia sociala la baza piramidei erau taranii aserviti (rumani, vecini, serbi, jeleri), robii si patura saraca a taranilor liberi. La nivel mediu, cu posibilitate de acces spre varful piramidei, se aflau taranii liberi instariti, clerul inferior si nobilii de rand. Varful piramidei era ocupat de marea boierime si clerul inalt.

1.1. Boierii

Legea tarii nu a fixat cu strictete statutul politico - juridic al boierilor. In general, ei beneficiau de toate drepturile publice si private, iar fata de domn aveau atributii politice si militare. Pozitia boierilor in Tarile Romane era determinata de autoritatea domnului 'sub domnii mai slabi, boierii au fost mai puternici si au obtinut privilegii mai mari' .

Pe de alta parte, boierii nu formau o masa omogena, nu reprezentau o structura compacta, in izvoare aparand distinctii ca: 'boieri mari si mici', 'boieri de neam vechi', 'boiernasi', 'boieri de tara'.

Legand calitatea de boier de stapanirea pamantului ar rezulta, in mod logic, ca 'toti proprietarii agrari, indiferent daca ei erau mari ori mici, bogati ori saraci, cu dregatorie ori fara', erau boieri .

De altfel, mosnenii si razesii erau mandri de calitatea lor de proprietari liberi, pentru ca liberi fiind se deosebeau de robi si proprietari fiind, se deosebeau de aceia care, pierzand aceasta calitate, deveneau legati de pamant. Cu alte cuvinte, a fi mosnean sau megies, respectiv, razes era echivalent cu a fi boier. Aceasta mandrie a fost justificata, pentru ca din randurile lor, unii au devenit dregatori si majoritatea participau la oastea cea mare.

In secolul al XV-lea, pozitia de dregator era inferioara boierilor , din secolul al XVII-lea, aceasta situatie se modifica, pentru ca spre sfarsitul aceluiasi secol, termenii sa devina sinonimi . Despre cel care devenea dregator se spunea ca 's-a boierit'. Motiv pentru care anumiti istorici leaga boieria de slujba .

Probabil ca generalizari nu putem face nici intr-un sens, nici in celalalt. Ceea ce putem afirma este ca existau diferente in cadrul aceleiasi clase si ca aveau o situatie aparte in comparatie cu celelalte categorii sociale. Spre a exemplifica, boierii nu au platit bir pana in secolul al XV-lea; daca savarseau o infractiune nu puteau fi pedepsiti cu bataia, decat daca aceasta era aplicata de domn cu topuzul sau cu buzduganul si nu cu toiagul sau biciul, si numai la scara curtii domensti. Pedeapsa cu moartea se executa prin taierea capului si nu prin spanzuratoare, care considerata injositoare pentru acestia, era aplicata oamenilor de rand.

Fata de domn boierii erau obligati la fidelitate politica si indatorire ostaseasca. Intre secolele XIV- XVII, stapanirea mosiilor si satelor boieresti era conditionata de indeplinirea obligatiilor de credinta si de slujba fata de domn. In caz contrar, pierdeau boieria si opera dreptul de retract al domnului. Decaderea din boierie avea un caracter intuitu personae, nelovind si copiii celui condamnat pentru inalta tradare.

1.2. Clerul.

Clerul, in general, si, in mod special, clerul inalt reprezenta una dintre starile privilegiate care se putea bucura de privilegii si imunitati de ordin administrativ, fiscal si judiciar.

Reprezentantii bisericii stapaneau mosii, incasand disme si avand drept de judecata. Inaltii prelati participau la sfatul domnesc si la adunarea tarii.

In plus, pe langa faptul ca puteau judeca dupa dreptul civil si penal, judecau, in mod special, dupa dreptul canonic, existand infractiuni care suportau atat o judecata laica cat si una canonica.

In Transilvania, religia ortodoxa fiind considerata ca tolerata fata de religiile recepte, clerul nu avea aceeasi pozitie privilegiata.

1.3. Orasenii.

Statutul acestora era stabilit, pe de o parte, prin dreptul cutumiar, iar pe de alta parte, prin hrisoave ale domnilor.

Astfel, potrivit dreptului cutumiar, strainii nu se puteau aseza in oras fara acordul targovetilor sau al domnului. Locuitorii oraselor percepeau taxe la intrarea marfurilor in orase (vama mare) si cu ocazia vanzarilor (vama mica). Veniturile obtinute se imparteau intre acestia si domnie.

Privilegiile acordate de domnii din Tara Romaneasca si Moldova sunt mai putin cunoscute. Se stie despre un privilegiu acordat de Mircea cel Batran orasului Campulung si, respectiv, de un altul dat de Stefan cel Mare oraselor Barlad si Vaslui.

'In Transilvania, privilegiile orasenesti variau dupa categoria din care faceau parte respectivele orase: cele libere, aveau reprezentanti in Dieta tarii, cele nobiliare erau supuse jurisdictiei comitatelor din care faceau parte, iar cele taxaliste, erau obligate sa-si plateasca privilegiile. In general, populatia romaneasca patrundea cu mare greutate in orasele trasilvanene si chiar si in aceste situatii, era mentinuta in pozitia de plebe oraseneasca, deoarece provenea in majoritatea cazurilor din randurile iobagilor' .

1.4. Taranii

Termenul 'taran', provenind din latinescul 'terra', a devenit in timp denumirea generica pentru toti aceia care locuiau la sat, indiferent daca erau proprietarii pamantului sau erau numai lucratori ai acestuia . Stravechea calitate de stapanitori devalmasi ai pamantului deosebeste taranimea libera de cea dependenta care lucra doar pamantul, fara a avea un drept de proprietate asupra lui.

a.Taranii liberi s-au mai numit si mosneni, razesi, judeci, megiesi, cnezi si au fost practic aceia care au dus mai departe traditia vechilor obsti satesti. Din caracterul devalmas al proprietatii au decurs anumite consecinte cum ar fi: dreptul de preemtiune in favoarea rudelor si vecinilor, incuscrirea, infierea, infratirea, pentru a putea intra in hotar, raspunderea solidara etc.

Tarani liberi erau si calarasii si rosiorii, dar spre deosebire de ceilalti, acestia aveau indatoriri militare; motiv pentru care beneficiau de scutiri de dari si biruri.

Din categoria taranilor liberi, faceau parte romanii din satele de pe 'pamant craiesc', adica din scaunele si districtele sasesti si cnezii romani din comitate.

Exceptand cnezii regali, care aveau dreptul sa exercite functii nobiliare, situatia taranilor liberi din Transilvania era inferioara in materie de drept public, putand avea doar mici functii administrative pe plan local: jude, jurati, padurari.

Puteau fi proprietarii bunurilor mobile dar si imobile, avand dreptul de a incheia contracte cu privire la acestea (vanzari, schimburi).

In materie procesuala, nu existau diferente prea mari intre acestia si clasa aservita. Astfel, juramantul lor valora un florin, iar rascumpararea vietii 25 de florini.

b. Taranilor aserviti li s-a mai spus in Tarile Romane si vecini, rumani, iobagi, saraci, slugi, serbi, jeleri, poslujnici, coloni.

Statutul taranilor aserviti a fost stabilit in functie de dreptul pe care-l avea stapanul pamanturilor asupra acestora, care era incomplet, insa destul de mare din moment ce proprietarul putea sa-i vanda, sa-i doneze, sa-i dea zestre cu sau fara mosia pe care traiau .

Cat priveste drepturile taranilor dependenti, acestia aveau asupra pamantului pe care-l lucrau numai folosinta, avand fata de proprietari obligatii in natura, munca si bani.

Erau proprietari ai gospodariei si ai imbunatatirilor facute pe domeniul stapanului, fie ca sadeau o livada, ca faceau o moara sau ca desteleaneu si defriseau un teren. ca proprietari, li se recunostea si o capacitate de exercitiu, putand participa la tranzactii; vanzand produse, cumparand unelte, facand schimburi, donatii etc.

Casatoria taranilor aserviti nu era conditionata de consimtamantul stapanului. Prin casatorie sotia nu capata aceeasi conditie juridica cu a sotului , iar in privinta descendentilor, rumania, se transmite pe linie masculina. Cu alte cuvinte, 'femeia si fetele rumanului sunt libere' .

Starea de rumanie era perpetua. Iesirea din aceasta stare se facea, in general, cu acordul stapanului prin iertare sau rascumparare din rumanie. Independent de vointa acestuia, incetau sa mai fie rumani cei care cadeau in robie sau cei care primisera o hotarare judecatoreasca favorabila intr-un proces in care contestau legalitatea rumaniei.

1.5. Robii

Erau considerati mai mult obiecte decat subiecte de drept. Erau robi, tiganii in Tara Romaneasca si in Transilvania si tiganii si tatarii in Moldova. Se crede ca robia era mult mai veche decat venirea acestora pe teritoriul romanesc, datand de pe vremea pecenegilor si cumanilor .

Robii puteau sa apartina domnului, boierilor sau manastirilor. De aceea, ei erau grupati in trei categorii: robi domnesti, robi boieresti si robi manastiresti.

Robii domnesti erau cei mai multi, intrucat toti tiganii care patrundeau in Tarile Romane, deveneau de drept ai domniei .

Robii boieresti proveneau din danii si cumparari, iar cei ai manastirilor, cei mai numerosi, dupa robii domnesti, proveneau din danii ale domnului si ale boierilor.

Statutul robilor nu era diferit de cel al bunurilor. Tratamentul la care erau supusi robii de catre stapanii lor era egal cu cel al animalelor domestice, exceptand dreptul de a fi omorati. Robii puteau fi cumparati, vanduti, schimbati de catre stapani, cu sau fara familiile lor.

Casatoria dintre robi nu avea valoare legala si se facea cu aprobarea stapanului. Tot acesta hotara si despartirea lor.

Stapanul putea oricand sa-i pedepseasca cu bataia sau inchisoarea, fara a fi necesara interventia autoritatii de stat. Daca un rob comitea un delict era predat partii vatamate, iar daca omora un alt rob era fie predat proprietarului robului ucis in schimbul acestuia, fie condamnat la moarte, daca era recidivist . Robii nu aveau calitate procesuala nici ca reclamanti sau parati, nici ca martori intr-un proces.

Daca cineva stapanea timp de 30 de ani un rob , chiar fara buna-credinta, devenea proprietarul acestuia cu conditia sa nu fi fost furat .

Robii puteau fi eliberati de stapanii lor prin acte intre vii sau mortis causa.

1.6. Strainii

Legea tarii facea distinctie intre pamanteni, reprezentand pe aceia care s-au nascut si vreme de generatii au trait in acelasi loc, vorbind aceeasi limba, avand aceleasi traditii si aceeasi credinta si straini. In privinta acestora din urma, exista in functie de religie un tratament diferit. Daca erau crestini se bucurau de un regim tolerant, putand sa se stabileasca in targuri si orase, sa faca comert, sa se organizeze si sa traiasca in comunitatile proprii si sa aiba bisericile lor.

Prin casatoria cu o romanca sau prin numirea intr-o functie publica, ei se puteau naturaliza, recunoscandu-li -se toate drepturile civile si politice.

Daca erau insa musulmani nu se puteau stabili in tara, nu puteau dobandi mosii si nici construi geamii .

2. Familia

2.1. Casatoria.

Casatoria la romani, pastrand, pe de o parte, elementele de origine daco-romana si preluand influentele bisericii ortoxe, era precedata de o logodna , ce avea valoarea unei 'promisiuni de casatorie'.

Parintii baiatului erau aceia care trimiteau 'petitori' la familia fetei pentru a afla daca acestia erau de acord cu cererea.

In cazul unui raspuns afirmativ, logodna se desfasura in fata preotului sau in regiunile unde se pastrau traditiile patriarhale in fata 'oamenilor batrani', asistati de rude .

Cu aceasta ocazie se schimbau inele, avea loc o petrecere si uneori logodnicul dadea fetei sau familiei acesteia o arvuna numita 'capara' , ce urma sa fie restituita daca logodna se desfacea.

Pana la incheierea casatoriei, li se permitea tinerilor sa se viziteze ('vederea in fiinta') si sa discute ('urmarea de vorba'). De asemenea, se purtau discutii asupra averii mirelui si a zestrei miresii.

Dreptul cutumiar nu stabilea varsta pubertatii si nici a nubilitatii. In general, casatoriile se incheiau timpuriu: dupa 14 ani la baieti si 12 ani la fete . O regula in privinta varstei era aceea ca mirele sa fie mai mare sau de varsta egala cu mireasa. Au existat si casatorii in care mireasa era mai mare decat mirele.

Pentru valabila incheiere a casatoriei era obligatoriu acordul viitorilor soti, nu neaparat, conditionat, dar insotit de asentimentul parintilor. Daca acestia nu erau de acord, mirele rapea mireasa.

Erau interzise casatoriile intre rude pana la al 7- lea grad de rudenie fie ca era naturala, spirituala sau prin alianta .

Considerata in conceptia crestina o taina, casatoria se desfasura respectand formalitatile impuse de biserica ortodoxa, urmata de o ceremonie laica.

La casatorie, sotia venea cu o dota compusa atat din bunuri mobile, cat si din bunuri imobile care, pe intreaga durata a casatoriei, constituia proprietatea acesteia .

Privitor la desfacerea casatoriei, biserica crestin ortodoxa admitea divortul dar pentru motive intemeiate, cum ar fi: imoralitatea, erezia, nebunia, dusmania barbatului sau a rudelor sale fata de sotie etc . In realitate cazurile de divort au fost foarte rare in situatii grave in care incercarile de impacare ale rudelor si ale nasilor esuasera. Dupa desfacerea casatoriei erau partajate bunurile comune, iar in privinta copiilor, fetele ramaneau la mama iar baietii la tata .

2.2. Rudenia

Rudenia reprezenta in dreptul cutumiar romanesc o legatura intre persoane fie izvorata dintr-o origine biologica comuna (rudenia naturala sau de sange), fie bazata pe anumite principii religioase (rudenia prin alianta si spirituala).

Potrivit sistemului patrilinear, rudenia se stabilea mai intai, dupa tata, si apoi, dupa mama, iar numai in absenta tatalui, dupa mama.

Gradul de rudenie se calculeaza pornind de la autorul comun, fie pe linie directa ascendenta si descendenta, fie pe linie colaterala, stabilindu-se numarul de generatii existent intre colaterali si autorul comun si facandu-se suma .

In legea tarii rudele apropiate se socoteau pana la gradul al 7- lea ('a saptea spita' sau 'al saptelea brau'), acest fapt avand importanta pentru determinarea interdictiilor la casatorie.

Trebuie precizat ca, mentalitatea religioasa pune pe acelasi plan rudenia naturala cu celelalte doua forme: rudenia prin alianta, izvorata din casatorie si rudenia spirituala, avand la baza, botezul.

La rudenia prin alianta, socrul sau soacra sunt asimilati cu parintii si pornind de la fictiunea ca sotii sunt frati, gradele de rudenie se calculau ca si la rudenia naturala, existand aceleasi impedimente la casatorie.

Rudenia spirituala avea semnificatii profunde, fiind socotita 'mai de seama decat cea trupeasca'. Prin botez se crea o puternica legatura intre nas si fin. Nasul trebuia sa-l ocroteasca pe fin, nasul de la botez fiind chemat si la cununie, iar finul trebuia sa aduca nasului daruri si era dator sa-l asculte. Blestemul nasului era considerat mai puternic decat al parintilor.

Tot de botez era legala si o alta forma de rudenie si anume 'fratia de cristelnita'; copiii botezati in aceeasi apa considerandu-se intre ei ca frati buni.

Tot frati se socoteau si cei alaptati de aceeasi doica, numiti 'frati de lapte' .

Alte doua forme de rudenie sunt si infierea sau 'luarea de suflet' si infratirea. Prima, mai rar intalnita in acea perioada, era totusi posibila atat pentru lipsa mostenitorilor, cat si din motive umanitare. Infierea se facea cu consimtamantul parintilor, copilul infiat primind numele infietorului si avand in familia acestuia aceleasi drepturi cu ale copiilor naturali. In egala masura, acesta pastra legaturile cu familia de origine.

Infratirea reprezinta o institutie ale carei radacini sunt stravechi, fiind atestata documentar la triburile de sciti[110], raspandita apoi si la geto-daci si reprezentand, mai tarziu, in timpul stapanii romane si un mod de exprimare a nemultumirii fata de exploatarea romana. Aceeasi finalitate a avut-o la noi si infratirea 'haiduceasca' . In general, infratirea a avut forme si finalitati variate. Se mai cunostea, de exemplu, 'infratirea pe mosie' care crea drepturi succesorale reciproce intre cei infratiti si care, ocolind dreptul de preemtiune al rudelor si al vecinilor, permitea celor care nu erau sateni sa dobandeasca dreptul de proprietate in obste.

3. Proprietatea

In legea tarii proprietatea primeste o reglementare amanuntita si diferentiata, facandu-se distinctie intre proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile si bunuri imobile, intre proprietatea nobiliara si cea taraneasca, intre proprietatea comuna si cea individuala si, respectiv, intre proprietatea alodiala si cea conditionata de indeplinirea anumitor obligatii si servicii fata de domn.

Distinctia intre proprietatea ce are ca obiect bunuri mobile, respectiv imobile este importanta deoarece, pe de o parte, in dreptul cutumiar romanesc principala clasificare a bunurilor era intre bunuri mobile si imobile, iar pe de alta parte, nu toti membrii societatii erau titulari ai unor bunuri imobile, fapt care a determinat o diferentiere intre titulari si o clasificare a proprietatii in functie de acestia.

Deosebirea intre proprietatea comuna si individuala o intalnim mai mult in cadrul proprietatii taranesti, iar cea intre proprietatea alodiala si proprietatea conditionata de indepelinirea anumitor obligatii si servicii fata de domn este specifica proprietatii boieresti.

Revenind la clasificarea proprietatii in functie de titular, au fost intalnite in acea perioada urmatoarele categorii: proprietatea domneasca, proprietatea boiereasca, proprietatea bisericeasca si proprietatea taraneasca.

3.1. Proprietatea domneasca.

Domnul avea o proprietate persoanla din care faceau parte bunurile pe care acesta le avusese inainte de ocuparea scaunului domnesc, precum si veniturile cuvenite acestuia in timpul exercitarii domniei, care constituiau 'camara' domnului separata de vistieria tarii.

Despartite teoretic inca din secolul al XV-lea , in realitate, a existat o anumita confuzie intre cele doua mase de bunuri.

De asemenea, domnul avea si o proprietate eminenta (dominium eminens) asupra intregului teritoriu al tarii. Pe dominium eminens se sprijina o serie de prerogative ale domnului legate de stapanirea pamantului.

In primul rand, domnul aproba toate actele juridice prin care se realizau transferuri de proprietate: vanzari - cumparari, schimburi, donatii, intariri de testamente, infratiri de mosie, constituiri de dota etc, sau confirma stapanirea pamantului proprietarilor ale caror acte fusesera furate, pierdute sau distruse, cat si stapanirile unor pamanturi alodiale ori ale unor terenuri dobandite prin judecata. Ori de cate ori se incheiau acte privitoare la proprietate (vanzari, schimburi etc), domnul era indreptatit sa primeasca un cal prin asa-zisa 'dare a calului'.

Din dominium eminens deriva si dreptul de retract succesoral al domnului in cazul proprietatii donative, acordata boierilor in schimbul indeplinirii unor obligatii fata de acesta. Bunurile ce formau obiectul donatiei se reintorceau la domn fie in cazul in care donatorul murea fara sa fi lasat mostenitori (pradalica) , fie daca acesta era acuzat de tradare (hiclenie).

Initial proprietatea donativa a reprezentat un beneficiu temporar, limitat la viata domnitorului donator si uneori a fiilor acestuia, pentru ca ulterior sa devina ereditara, transformandu-se in feuda.

In virtutea aceluiasi dominium eminens, domnul putea sa dispuna de bunurile ramase fara stapan, pustii sau parasite, incuviintand intemeierea de sate noi numite 'slobozii', pentru ca erau scutite de dari.

De asemenea, avea dreptul de a culege succesiunile vacante, adica acelea ramase fara mostenitori, indiferent daca acestea fusesera mosii donative sau alodiale, drept denumit 'pradalica'.

3.2. Proprietatea boiereasca

Boierii erau fie titularii unei proprietati alodiale, dobandite prin mostenire, avand caracter ereditar si nefiind conditionata de vasalitatea fata de domn, proprietate ce purta denumirea de 'bastina', 'ocina' sau 'dedina', fie titularii unei proprietati donative, conditionata de indeplinirea obligatiilor fata de suveran, ce purta denumirea de 'ohaba' sau 'vislujenie'.

Spre deosebire de taranii liberi, boierii erau proprietari individuali ai pamanturilor mostenite. In cazul unei stapaniri comune, boierii au incercat sa-si hotarniceasca partea lor .

Proprietatea boiereasca putea fi dobandita si prin acte inter vivos (vanzari-cumparari, schimburi etc).

3.3. Proprietatea bisericeasca

Apartinea mitropoliilor, episcopiilor, manastirilor avand un regim juridic asemanator proprietatii nobiliare. Provenea din daniile domnesti si donatiile particulare si era scutita de dari . Dat fiind scopul caritabil al donatiilor, proprietatea bisericeasca nu putea fi instrainata de catre titularii ei.

3.4. Proprietatea taraneasca

Taranii liberi aveau asupra pamantului o proprietate devalmasa dar si una individuala, care in timp tinde sa-si largeasca sfera in detrimentul celei dintai.

Taranii aserviti aveau, in general, un drept de folosinta asupra pamantului, precum si un drept de proprietate asupra casei, inventarului agricol, a vitelor mari si mici. In egala masura, ei puteau deveni proprietarii bunurilor create de ei: vii, livezi, prisaci, iazuri, curaturi, braniste, vad de moara etc .

Stapanirea devalmasa a taranilor liberi se exercita asupra pasunilor, apelor si padurilor ce apartineau satului. Astfel, membrii obstei puteau pasuna izlazul si muntii apartinand acesteia precum si miristile, dupa asa-numita 'islajire', adica dupa ridicarea culturilor de pe terenurile cultivate.

Era interzisa transformarea pasunilor in campuri de cultura. Din apele curgatoare si din balti satenii puteau pescui, sapa garle si iazuri de peste, construi mori etc. Iar in paduri puteau sa vaneze animale salbatice, sa taie lemne pentru casa, sa introduca vitele la pasunat sau porcii la jir, sa culeaga fructe de padure si plante medicinale.

Persoanele straine de obste puteau folosi bunurile aflate in proprietatea devalmasa cu conditia de a plati dijma.

Din proprietatea individuala a membrilor obstei facea parte vatra de casa, ogorul, poiana, gradina, via, prisaca, vadul de moara etc, prin desprinderea unor terenuri cu aprobarea obstei din stapanirea devalmasa si amenajarea prin munca a proprietarului si a familiei acestuia. Amenajarea terenurilor desprinse din proprietatea devalmasa se realiza prin destelenirea pajistilor si defrisarea padurilor, prin taiere sau ardere si crearea asa-numitelor 'curaturi', ce serveau ca loc de casa, ogor, gradina, livada, vie, poiana, prisaca etc.

Tot din stapanirea personala facea parte si branistea, reprezentand o portiune de padure scoasa din proprietatea devalmasa cu aprobarea obstei, daca padurea apartinea satului. Dreptul stapanului era aparat printr-un sistem de reguli care reglementa regimul branistei, cunoscut sub numele de 'legea branistei'.

Desi regimul juridic al celor doua forme de proprietate intalnite in cadrul obstilor libere era diferit, exista o institutie, intalnita si la alte popoare , guvernata de reguli comune. Este vorba de dreptul de preemtiune sau dreptul de precumparare si rascumparare, aparut cu scopul de a mentine unitatea obstei si de a o proteja de patrunderea unor persoane straine.

Aplicat in mare parte actelor de vanzare-cumparare dar si celor de schimb, donatie, infratiri pe mosie, zalogiri etc, dreptul de precumparare si rascumparare poate fi caracterizat prin obligativitatea celui, care doreste sa instraineze, de a intreba intai, rudele, apoi, vecinii si, in general, membrii obstei daca doresc sa cumpere si, numai in cazul unui refuz, avea libertatea sa-si transmita proprietatea unor persoane straine de familie sau de obste. In caz contrar, cei care trebuia sa fi fost intrebati sunt indreptatiti sa rascumpere lucrurile instrainate. Cei care beneficiau de acest drept, puteau renunta cu anticipatie la el, de obicei prin acte scrise .

4. Obligatii si contracte

Dreptul cutumiar romanesc nu cunostea o teorie generala a obligatiilor. Reglementarea era de ordin cazuistic impusa de realitatile socio-economice ale vremii.

Cele mai raspandite contracte erau vanzarea-cumpararea, donatia, inchirierea, schimbul, imprumutul. Obligatiile erau garantate prin zalog, ca forma de garantie reala si chezasi, ca forma de garantie personala.

In materia raspunderii era cunoscuta si raspunderea personala dar si raspunderea colectiva, ce isi are izvorul in traditionala solidaritate a obstei satesti.

4.1. Contractul de vanzare-cumparare

Era cel mai utilizat in acea perioada, motiv pentru care a primit si o reglementare aparte.

Elementele sale constitutive au fost consimtamantul, obiectul si pretul. Consimtamnatul se materializa prin 'darea mainii', gest care simboliza realizarea acordului de vointa. Acordul de vointa trebuia sa fie liber exprimat, sa nu fie viciat prin eroare, dol sau 'sila' (impresurare, val, cotropire). In caz contrar, contractul era nul.

In cazul vanzarii pamantului era necesara si incuviintarea altor persoane decat a partilor: la instrainarea proprietatii taranesti se cerea acordul rudelor si al vecinilor, iar pentru mosiile boierilor era necesara incuviintarea domnului.

Obiectul contractului trebuia sa fie in comercio, adica sa fie un bun susceptibil de a fi instrainat. Intrucat principala bogatie in acea perioada o constituiau pamanturile, cele mai dese instrainari erau de fonduri funciare. De asemenea, puteau forma obiectul contractului de vanzare-cumparare si persoanele, in special, robii dar si oamenii liberi, care, confruntati cu o situatie materiala grea, se vindeau pe ei insisi ca serbi marilor proprietari feudali.

Existau si unele prohibitii, in materie de vanzare cum ar fi, instrainarea vecinilor fara mosia pe care erau asezati , a robilor domnesti, a bunurilor furate. Strainii nu puteau cumpara imobile rurale. Obiectul contractului trebuia, de asemenea, sa fie determinat desi determinarea acestuia nu cunostea criterii precise .

Pretul era un element al contractului, care era stabilit, de obicei, in bani dar putea fi stabilit si in lucruri. Pretul putea fi platit integral la momentul incheierii conventiei, dar si partial, fixandu-se un termen pentru achitarea pretului restant.

Intelegerea dintre parti era urmata de 'adalmas' care avea si rolul de a asigura publicitatea actelor de vanzare-cumparare. Prin adalmas se organiza o mica petrecere cu bautura la care luau parte partile si cei care fusesera martori la incheierea contractului. Bautura era platita, fie de vanzator, pentru ca el 'lua banii', fie de cumparator, care era interesat in asigurarea publicitatii actului.

Contractul putea fi incheiat fie in scris, caz in care inscrisul purta denumirea de zapis, fie verbal, in aceasta situatie fiind necesara prezenta martorilor.

4.2. Contractul de inchiriere

Se putea prezenta sub forma inchirierii unor lucrari , a fortei de munca si a lucrurilor. O forma a contractului de inchiriere intalnita mai tarziu era arenda care avea ca obiect livezi, terenuri arabile, crasme, pasuni etc.

Des intalnita era intelegerea intre taranul aservit si boierul proprietar numita contract de suhat, prin care era obtinut dreptul de a pasuna pe mosia boierului. In schimbul acestui drept taranul se obliga sa presteze diverse munci agricole .

4.3. Contractul de donatie

Putea avea ca obiect bunuri mobile, imobile sau chiar patrimonii intregi. Donatorii puteau fi domnul sau diferiti particulari iar beneficiarii erau boierii, manastirile sau alte lacasuri de cult.

Scopul donatiilor erau fie rasplatirea boierilor pentru 'credincioasa slujba', fie filantropice, in cazul donatiilor facute manastirilor. Persoanele particulare faceau donatii bisericilor pentru a fi 'inscrise in pomelnic' sau in schimbul intretinerii pana la moarte.

Donatia imobilelor trebuia confirmata de catre domn, in timp ce pentru donatiile mobiliare era suficient un act sub semnatura privata.

4.4. Contractul de schimb

Avea ca obiect sate, mosii, robi, tarani dependenti, etc. Schimbul se facea prin zapis. Partile contractante isi predau reciproc actele de proprietate ale bunurilor schimbate. Uneori contractul de schimb cuprindea stipulatii privind garantia de evictiune, sanctionarea partii care ar revoca unilateral contractul, indatorirea de a preda bunul la o anumita data etc.

4.5. Contractul de imprumut

Contractul de imprumut, in special imprumutul banesc, a aparut ca o consecinta a economiei de schimb, si se incheia intre creditorul care preda debitorului o suma de bani, acesta din urma obligandu-se sa restituie imprumutul la un anumit termen numit 'zi', 'soroc' sau 'vadea'.

Restituirea putea fi facuta si in natura creditorului fiindu-i cedate pamanturi sau alte bunuri imobiliare, haine de lux etc.

Imprumuturile erau insotite de dobanzi numite 'bas', legea tarii reglementand si capitalizarea dobanzii, adica dobanda la dobanda ('bas peste bas'). In general, dobanzile erau impovaratoare pentru debitori pentru ca erau impuse de creditori. Daca imprumutul nu putea fi restituit la termen, instantele de judecata si chiar domnul puteau acorda un termen de gratie a carui nerespectare ducea la executarea silita a debitorului.

In Transilvania, statutele municipale sasesti au stabilit distinctia intre imprumutul de consumatie (mutuum) si cel de folosinta (comodatum), acesta din urma reprezentand un contract real, unilateral in care cel care primise folosinta gratuita a anumitor bunuri era obligat sa le restituie la termen.

4.6. Garantiile

Imprumuturile banesti, in mod special, dar si alte contracte ca: vanzarea-cumpararea, imprumutul de folosinta puteau fi intarite prin garantii care erau in dreptul romanesc de doua feluri: persoanle si reale.

Garantiile personale erau persoanele care se obligau la plata datoriei in cazul insolvabilitatii debitorului . Aceste persoane se numeau chezasi. Intr-o pricina referitoare la un imprumut Vasile Lupu hotara ca reclamantii sunt in drept 'sa-si intoarca de la ceilalti chezasi ce se vor cadea partile lor ca sa plateasca cu toti acei bani, cari le sunt pecetile si iscaliturile intr-acel zapis pentru ce sunt chezasi toti intr-un chip pe acei bani' .

Garantiile reale erau cunoscute sub denumirea de 'zalog' si puteau cuprinde bunuri mobile si imobile. Daca debitorul nu platea la scadenta, bunurile ce formau obiectul zalogului intrau in proprietatea creditorului. De asemenea, se putea proceda la vanzarea bunurilor zalogite, de catre creditor sau de catre o persoana straina, iar daca valoarea acestora era mai mare decat obligatia garantata diferenta era restituita debitorului.

4.7. Raspunderea

In privinta raspunderii, neexecutarea obligatiilor era urmata fie de o executie asupra bunurilor, fie asupra persoanei debitorului care isi pierdea libertatea impreuna cu pamantul pe care il muncea si care devenea proprietatea creditorului sau numai impreuna cu familia sa .

In cazul raspunderii delictuale, cuantumul acesteia era stabilit prin intelegerea partilor, cu efecte fie patrimoniale, cum ar fi despagubirea victimei cu mosii sau bani, fie personale de exemplu, transformarea delicventului in taran dependent .

Raspunderea colectiva era reglementata in materie fiscala, penala si de comert international.

In materie fiscala potrivit sistemului cislei, obstea sateasca reprezenta una dintre unitatile fiscale. Suma globala impusa obstei ca unitate fiscala era repartizata pe gospodarii de catre 'rabojari', pe baza unor recensaminte ce aveau loc din trei in trei ani. Cresterea darilor precum si abuzurile rabojarilor, care pe cei instariti ii treceau in categoria 'saracilor', iar pe altii ii impuneau 'peste puterile lor', i-a determinat pe unii tarani, care nu-si puteau plati birul, sa fuga din sat. In temeiul raspunderii solidare cei ramasi in sat trebuiau sa plateasca impozitul datorat de cei fugiti, cu posibilitatea de a se despagubi din bunurile celor fugiti sau aflati in imposibilitatea de a plati .

Anterior formarii statelor feudale romanesti, infractiunile comise pe teritoriul unei obsti erau cercetate si judecate de catre obste. Pe principiul compozitiunii voluntare, infractorul la intelegere cu victima sau cu familia acesteia, putea plati o despagubire. Dupa intemeierea statelor romanesti, cuantumul despagubirii numita 'dusegubina' sau 'gloaba' a fost fixata de catre stat. Pe de alta parte, satele si-au pastrat doar dreptul de a identifica si cerceta pe autorii faptelor grave comise pe teritoriul lor, avand obligatia de a-i preda organelor de stat pentru judecarea si aplicarea pedepselor. Daca satul nu putea preda pe vinovat, era obligat sa plateasca dusegubina in locul infractorului, iar daca valoarea acesteia depasea posibilitatile materiale ale satenilor, satul era aservit.

O alta modalitate de raspundere colectiva era 'despagubirea de la altul' existenta in relatiile internationale .

Astfel, daca un creditor roman avea o creanta asupra unui debitor din alta tara, creanta pe care n-o executase, creditorul putea cere suveranului dreptul de a-si executa creanta impotriva oricarui conational al debitorului aflat in trecere prin tara. La fel se intampla si in situatia in care creditorul era strain iar debitoru, roman.

Odata achitata datoria, cel care a achitat-o primea actele doveditoare ale sumei platite pentru ca intors in tara sa poata fi despagubit de adevaratul debitor.

5. Succesiuni

In materia succesiunii se aplicau aceleasi reguli atat in privinta boierilor cat si a taranilor liberi si aserviti, cu exceptia faptului ca, taranii aserviti aveau asupra pamantului un drept de folosinta si nu un drept de proprietate, si, in consecinta, pamantul nu putea face obiectul transmisiunii succesorale. Dreptul cutumiar romanesc facea distinctia intre mostenirea legala si cea testamentara.

5.1. Succesiunea legala.

Clasele de mostenitori care aveau vocatie succesorala, potrivit Legii tarii erau urmatoarele:

- Mostenitorii legitimi, formati din descendenti, ascendenti si colaterali, precum si copii infiati, fata de averea parintelui sufletesc sau parintele sufletesc fata de averea copiilor infiati;

- Copilul din afara casatoriei in raport cu averea mamei sale si a rudelor acesteia si invers;

- Sotul supravietuitor si vaduva saraca;

- Autoritatea de stat.

Din prima clasa, faceau parte, in primul rand, fii si fiicele. In cazul in care existau copii din mai multe casatorii acestia veneau la succesiune in mod egal. De asemenea, copiii infiati aveau in privinta dreptului succesoral aceeasi situatie cu a copiilor rezultati din casatorie. Copiii naturali formau in Legea tarii o categorie aparte de mostenitori, venind numai la succesiunea acesteia si a rudelor ei nu si a tatalui.

Referitor la vocatia succesorala a fetelor, in Moldova a functionat principiul egalitatii sexelor care stabilea vocatie succesorala egala pentru fete si pentru baieti. In Tara Romaneasca alaturi de principiul egalitatii sexelor a existat si privilegiul masculinitatii, in baza caruia, fetele primeau bani si bunuri mobile, cu ocazia inzestrarii, iar baietilor le ramaneau bunurile imobile. Privilegiul masculinitatii putea fi eludat prin 'infratirea pe mosie', in acest mod, atat fetele cat si baietii primind terenuri. De asemenea, pentru a nu functiona dreptul de retract al domnului in cazul in care o persoana murea fara sa fi lasat descendenti pe linie masculina, parintii, care aveau numai fete, apelau la fictiunea ca acestea sunt baieti sau il puteau ruga pe domn sa renunte la dreptul sau de retract succesoral.

Dreptul cutumiar a admis si institutia reprezentarii potrivit careia nepotul putea veni la succesiunea bunicului, daca parintele acestuia decedase inainte de deschiderea succesiunii, mostenind pe capete, daca exista un singur nepot sau pe tulpina, daca erau mai multi nepoti.

Ascendentii erau chemati la mostenirea copiilor lor numai daca acestia nu aveau descendenti. In lipsa lor veneau la succesiune colateralii privilegiati, mostenind pe capete, iar daca acestia predecedau, veneau urmasii lor, impartind averea pe tulpini. Daca nu existau nici colaterali privilegiati, aveau vocatie succesorala colateralii ordinari pana la gradul 4.

Sotul sau sotia supravietuitoare nu erau considerati, potrivit dreptului cutumiar, mostenitori legali decat daca din casatorie rezultasera copii. Totusi, pentru a se putea mosteni reciproc, sotii obisnuiau sa se infrateasca sau sa-si faca testament .

In lipsa oricaror mostenitori, succesiunea revenea domnului in calitatea sa de proprietar eminent.

Mostenitorii legali aveau dreptul de a opta, acceptand sau refuzand mostenirea, daca aceasta era insolvabila, intrucat datoriile succesorale treceau asupra mostenitorilor .

Daca mostenitorii se faceau vinovati de rele tratamente sau de fapte nedemne, ei erau potrivit Legii tarii inlaturati de la mostenire.

5.2. Succesiunea testamentara

Era deschisa pe baza testamentului, care putea fi oral, caz in care purta denumirea de 'limba de moarte' sau scris, cunoscut sub numele de 'carte', 'zapis' si mai tarziu 'diata'.

Pentru ca testamentul sa fie valabil intocmit trebuia ca testatorul sa se afle in deplinatatea facultatilor mintale . De asemenea, tot pentru valabilitatea testamentului era ceruta prezenta martorilor. In cazul in care testamentul era semnat de testator, chiar daca era scris de o alta persoana, prezenta martorilor nu mai era obligatorie.

Din dorinta ca bunurile succesorale sa ramana in familie, testatorul impune celui instituit prin testament sa pastreze bunurile primite si la moartea sa sa le transmita unei alte persoane indicate de catre acesta. Testamentul putea sa cuprinda mai multe substitutii de acest fel, ultimul substituit fiind cel ce 'se va alege mai aproape de neamul nostru'. Aceasta institutie a fost cunoscuta sub denumirea de 'substitutie fideicomisara' si este una dintre institutiile care atesta influenta romana in dreptul cutumiar romanesc.

6. Infractiuni si pedepse

6.1. Infractiunile

In materie penala, dreptul cutumiar romanesc pastreaza elemente anterioare de justitie privata, in privinta compozitiunii voluntare si a raspunderii solidare, de data aceasta, sub supravegherea autoritatii statale, deoarece compozitia voluntara se transforma in compozitie legala, cuantumul amenzii platite de infractor fiind stabilit de stat; iar in ceea ce priveste raspunderea solidara, obstea nu avea decat obligatia de a cerceta fapta, de a-l prinde pe infractor, judecata revenind organelor statului.

Razbunarea sangelui tot ca forma de justitie privata, intalnita la populatiile tributare unei organizari gentilice nu capata consacrare in Legea tarii .

In privinta sistemului pedepselor, se poate observa o diferentiere determinata de inegalitatile sociale, de exemplu, anumite pedepse cum ar fi moartea prin spanzuratoare sau bataia nu erau aplicate boierilor, considerate injositoare pentru acestia.

Infractiunile numite 'fapte', 'fapte rele', 'vini', 'pacate' erau impartite in grave sau 'mari' si usoare sau 'mici'. Toate erau considerate de drept public, spre deosebire de alte tari unde, exceptand tradarea si dezertarea, restul infractiunilor faceau parte din categoria delictelor private . Infractiunile puteau fi grupate in infarctiuni contra statului, contra religiei, impotriva persoanei, impotriva proprietatii, contra familiei si respectiv contra justitiei.

1. Infractiuni impotriva statului

Erau considerate fapte grave fiind indreptate impotriva conducerii politice a statului sau a intereselor economice ale acestuia. Din aceasta categorie faceau parte: hiclenia sau inalta tradare, osluhul sau neascultarea, lezmajestatea sau insulta adusa domnului si calpuzania sau falsificarea de moneda.

a Hiclenia reprezenta tradarea comisa de boieri care isi incalcau juramantul de credinta fata de domn prin ridicarea armelor impotriva sefului statului; pretentia la tron; inchinarea catre un pretendent la tron; fuga peste hotare fara incuviintarea domnului; insusirea pe nedrept a banilor vistieriei birului si haraciului etc. Cel vinovat era pedepsit cu moartea si confiscarea averii. Desi, in general, domnul consulta Sfatul domnesc in judecarea pricinilor, in cazul infractiunii de hiclenie domnul judeca singur . Uneori domnul extindea pedeapsa si asupra membrilor familiei celui vinovat.

b. Osluhul consta in neascultatrea poruncilor domnesti si era pedepsita cu moartea sau hatalm, adica o amenda in vite, precum si cu luarea ocinilor. Tot osluh era considerat si neindeplinirea poruncilor boierilor precum si neexecutarea hotararilor judecatoresti. Taranii aserviti care nu ascultau poruncile stapanilor lor erau pedepsiti cu gloaba (amenda in vite) si bataia.

c. Lezmajestatea[138] era insulta adusa domnului de catre un supus, iar pedeapsa era data 'dupa voia giudetului'. Erau exonerati de raspundere, nebunii si cei care adresasera insulte domnului sub influenta betiei[139].

d. Calpuzania este un termen de origine turceasca, semnificand falsificarea de moneda. A fost considerata infractiune la initiativa domnilor Tarilor Romane. Pedeapsa stabilita mai tarziu in Pravile a fost decapitarea urmata de arderea cadavrului si confiscarea bunurilor. Au fost situatii cand cei vinovati de calpuzanie au fost iertati .

2. Infractiuni impotriva religiei

a. Erezia reprezinta 'abaterea constienta de la dogma bisericii dominante printr-o fapta sau o convingere marturisita ca reprezentand ea adevarata credinta'[141].

Desi era considerata un 'pacat mare', nu sunt atestate cazuri de sanctiune a ereziilor. Biserica ortodoxa, in general si in special, in Tarile Romane nu a avut aceeasi atitudine ca a bisericii catolice, in Apus. In ceea ce-i priveste pe romani, acestia au fost intotdeauna credinciosi dar nu au fost fanatici religiosi. Credinta in religia strabuna le-a mentiunut unitatea si rare sunt cazurile, mai ales in Tara Romaneasca si Moldova, de schimbarea a confesiunii religioase[142]. Pe de alta parte, sarbatorile religioase sunt insotite, fara ca biserica sa intervina, de elemente de rit pagan. In creatia populara sunt intalnite suprapuneri de fiinte imaginare cu personaje religioase. Toate acestea considerate pana la urma 'eresuri' si nu erezii, nu au fost sanctionate de biserica si cu atat mai mult nu au fost sanctionate de domni.

b. Apostazia era renuntarea calugarului la viata monahala si reintrarea sa in viata laica. Initial, era pedepsit potrivit dreptului canonic, adica era afurisit. Daca, dupa un an, nu revenea la manastire era din nou afurisit si in cele din urma, daca persista in hotararea sa, era predat instantei laice, pedeapsa fiind lasata la aprecierea judecatorului.

c. Ierosilia consta in profanarea lucrurilor sfinte. De obicei, ierosilie era impreunarea trupeasca in biserica sau cu o calugarita sau furtul din biserica, sau din locuri sfintite. Era considerata o fapta grava si pedepsita cu moartea.

d. Vrajitoria consta in procedee oculte de magie pentru a atrage forte negative sau pozitive in scop malefic ( magie neagra) sau benefic (magie alba). Astfel de procedee purtau denumirea si de vraji, farmece, descantece, facaturi etc.

Pedepsele pentru vrajitorie erau mai drastice in Pravile si mai blande in dreptul cutumiar. In general, magia alba nu era pedepsita, iar descantecele pentru lecuirea bolilor insotite de leacuri din plante medicinale erau socotite chiar 'lucru de cinste'. De altfel, consideram ca vindecarea bolilor prin actiunea cumulata a plantelor si a puterii cuvintelor, care sa insanatoseasca, in egala masura, trupul si sufletul are o origine straveche, intalnita fiind la stramosii nostri, geto-daci.

3. Infractiuni impotriva persoanei

a. Omorul se mai numea si 'moarte de om' si facea parte din categoria infractiunilor grave. In general, pedeapsa aplicata era moartea dar potrivit dreptului cutumiar exista si posibilitatea rascumpararii vinei prin asa-zisa 'plata a capului', constand intr-o amenda pe care infractorul o platea rudelor victimei.

Deosebit de grav era paricidul adica uciderea parintilor, copiilor, fratilor proprii sau ai sotului (sotiei). Pedeapsa era arderea de viu.

b. Ranirile si lovirile. Pentru ranirile si lovirile simple pedeapsa era lasata la aprecierea judecatorului. De obicei, pedeapsa era amenda: gloaba sau hatalmul[143]. In cazul ranirilor grave pedeapsa era ca pentru omor.

In privinta lovirilor, nu erau considerate infractiuni si, in consecinta, nu erau pedepsite lovirile aplicate 'cu masura si pre vina' de catre tata feciorului, de fratele mai mare fratelui mai mic, de barbat sotiei, de dascal ucenicului, de egumen calugarului, de stapan robului sau salariatului sau.

c. Defaimarea sau denuntarea calomnioasa consta in atribuirea unei vini unei persoane, verbal sau in scris, care daca ar fi fost adevarata, ar fi fost pedepsita. A fost denumita in Pravile si 'sudalma mare' spre deosebire de 'sudalma mica', reprezentand injuriile aduse unei persoane. Denuntarea calomnioasa era considerata o fapta grava care putea atrage pedeapsa cu moartea.

4. Infractiuni impotriva proprietatii

a. Talharia era cunoscuta in vechiul drept romanesc si sub denumirea de : 'jac', 'jacuire', 'jaf' si 'talhusag' si reprezenta furtul comis prin violenta. In dreptul cutumiar talharia era pedepsita cu moartea prin spanzuratoare dar vina putea fi rascumparata si prin 'plata capului'.

b. Furtul consta in insusirea lucrului altuia pe nedrept si pe ascuns. Mai era cunoscut si sub numele de 'furtisag' sau 'furtusag'. Se facea deosebire intre furtul mare si furtul mic. Furtul era considerat 'mare' in functie de valorea lucrului furat, modul de savarsire sau prin repetarea unui furt mic de 3 ori. Nu era considerat furt, insusirea de fructe din vii si livezi dar numai pentru consumul momentan al faptuitorului, cu alte cuvinte, daca se lua atat cat se manca. Furtul mare putea fi pedepsit cu moartea. Furtul, in general, putea fi pedepsit prin ocna, mutilare, surghiun, bataie, gloaba, confiscare, dublul valorii lucrului furat.

c. Incalcarea hotarelor reprezenta distrugerea, mutarea sau nesocotirea hotarelor sau pietrelor de hotar. Pedeapsa pentru cel care incalca sau muta hotarele era pierderea semintelor si a roadelor obtinute prin folosinta terenului altuia. In plus, pedeapsa era hatalmul pentru stramutarea pe furis a hotarului si pedeapsa corporala, daca stramutarea era facuta prin violenta.

d. Incendierea. Pedeapsa era diferita: cei care din razbunare ardeau case, holde sau fan erau pedepsiti cu moartea; celor care ardeau pomi sau gardul viei, pedeapsa aplicata era infierarea, bataia sau plata indoita a pagubei. In general, se urmarea, in primul rand, repararea pagubelor, ulterior, fiind aplicata sau nu o pedeapsa.

5. Infractiuni impotriva familiei

a. Rapirea de fete era privita ca o infractiune grava, pedeapsa aplicata fiind moartea sau rascumpararea vinei prin gloaba[144].

b. Seductia era pedepsita dupa voia giudetului, facandu-se deosebirea mai ales in pravile intre rapirea cu violenta si ademenirea 'cu dezmierdaciune si cu zburdaciuni si cu dari si cu fagaduinte'.

c. Sodomia primea o dubla sanctiune, religioasa si laica si consta in legatura sexuala intre barbat si barbat sau femeie si femeie. Pedeapsa aplicata era cea capitala.

d. Desfranarea consta in legatura sexuala dintre un barbat si o femeie in afara casatoriei. Concubinajul era privit ca o casatorie de fapt, iar concubina care traia cu un alt barbat era considerata adultera. Desfraul era pedepsit cu gloaba mai mare iar femeia care nastea un copil in afara casatoriei era pedepsita cu 'sugubina de muieri' sau 'gloaba pantecului'.

e. Incestul era relatia sexuala intre doua persoane intre care existau interdictii la casatorie. Erau prevazute pedepse ca: moartea, taierea nasului, gloaba, bataia.

f. Adulterul era initial vina sotiei si mai tarziu si a sotului care avea o legatura in afara casatoriei. Exista o dubla pedeapsa: laica si canonica. Femeia vinovata de adulter era omorata insa documentele confirma rascumpararea vinei prin 'plata capului'.

6. Infractiuni impotriva justitiei

a. Falsul s-a mai numit si viclesug sau inselaciune si consta in plasmuirea unui document sau alterarea voita a adevarului in documente sau in alte instrumente juridice (masuri, semne la hotar)[145]. Pedeapsa aplicata era una usoara: mustrarea sau gloaba.

b. Juramantul mincinos sau juramantul stramb, marturia stramba sau limba stramba reprezenta declararea unor fapte neadevarate ca adevarate si intarirea prin juramant. Pedeapsa pentru marturia stramba era gloaba.

6.2. Pedepsele

Pedepsele puteau fi indreptate fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor. Unele erau stabilite si de biserica iar altele, considerate accesorii, tineau de mentalitatea vremii respective. In orice caz, pedepsele aplicate, in acea perioada, sunt numeroase si pot fi grupate in mai multe categorii: pedepse corporale, pedepse privative de libertate, pedepse pecuniare, pedepse accesorii sau complementare, pedepse religioase.

1. Pedepse corporale

Din aceasta categorie fac parte pedeapsa capitala, mutilarea, infierarea si bataia.

a. Pedeapsa capitala putea fi executata prin spanzurare, taierea capului, tragerea in teapa, ardere de viu, inecare, ingropare de viu si sugrumare.

Spanzurarea era cea mai frecventa modalitate de executare a pedepsei capitale, aplicata oamenilor de rand. Au existat domni ca Mihnea-Voda cel Rau si Constantin Serban care au condamnat si boieri la moartea prin spanzurare. In cazul boierilor pedeapsa capitala se realiza prin taierea capului. Tragerea in teapa a fost o modalitate de executare a pedepsei cu moartea imprumutata de la turci si tatari. A fost aplicata de unii domni si, in mod special, de Vlad Tepes. Arderea de viu a fost aplicata mai rar in Tara Romaneasca si Moldova si mai mult, in Transilvania pentru erezie, ierosilie, sodomie. Inecarea era o modalitate de aplicare a pedepsei capitale frecvent intalnita la turci. La noi, a fost folosita in timpul domnilor Mihnea-Voda cel Rau si Vasile Lupu. Ingroparea de viu era rar folosita iar sugrumarea, frecventa, la turci, a fost aplicata unor boieri de Mihnea III Radu si Gheorghe Duca.

b. Mutilarea a fost introdusa in Tarile Romane sub influenta Bizantului. Consta in scoaterea ochilor, taierea mainilor, picioarelor, limbii, urechilor, nasului etc. Mutilarea nu a fost aplicata de toti domnii. Potrivit izvoarelor[146], ea a fost aplicata de Ilias Rares, Alexandru Lapusneanu, Stefan Tomsa. Vasile Lupu a folosit mutilarea pentru hoti; celor prinsi a doua oara le taia o ureche, a treia oara, cealalta ureche, iar a patra oara, ii spanzura.

c. Infierarea a mai fost denumita si 'imbourare', 'pecetluire' si 'insemnare'. Se realiza prin insemnarea vinovatului cu fierul rosu pe obraz, pe frunte sau pe mana. Era aplicata marilor criminali, recidivistilor si chiar boierilor vinovati de hiclenie.

d. Bataia era aplicata in general, oamenilor de rand pentru vini usoare. Era frecvent folosita de stapanii de mosii asupra taranilor aserviti, cand acestia se faceau vinovati de neascultare. Bataia putea fi: simpla, cu toiagul, cu nuiele, cu biciul pe corp sau pe spate; pe ulita, cand vinovatul era purtat dezbracat pana la brau pe toate ulitele si era batut; la talpi, a fost introdusa de Grigore Ghica dupa un obicei turcesc; si cu buzduganul sau cu topuzul, aplicata de catre domn boierilor.

2. Pedepse privative de libertate

Erau ocna, temnita, grosul, varta si surghiunul.

a. Ocna consta in munca silnica executata de cei condamnati in saline, taind sare. In functie de gravitatea infractiunii, pedeapsa putea fi aplicata pe viata sau pe o perioada determinata. In Tara Romaneasca, inchisoarea la ocna se executa la Slanic, Telega, Ocnele Mari si in Moldova la Trotus. Erau prevazute pentru bigamie, talharia la drumul mare, rapirea de fete etc.

b. Temnita era numita si 'puscarie', 'inchisoare', 'opreala' etc. Pana spre sfarsitul secolului al XVII-lea nu au existat cladiri special amenajate pentru executarea pedepselor privative de libertate. Tineau loc de temnita subsolurile cetatilor, caselor boieresti, respectiv, manastirilor.

De asemenea, nu existau diferente in privinta regimului de executare a pedepsei la inchisoare, in acelasi loc, fiind tinuti arestatii preventivi si condamntii definitiv, infractorii primari cu cei recidivisti, barbatii si femeile, precum si hotii, criminalii si detinutii politic.

c. Grosul era o inchisoare destinata arestatilor preventiv care faceau parte din categoria oamenilor de rand, fiind amenajata in case parasite, in beciurile caselor boieresti sau in gropi adanci. Boierii erau inchisi preventiv la vistierie sau la camara.

d. Varta era o inchisoare speciala destinata debitorilor in vederea executarii datoriilor. Se afla sub comanda vatafului de aprozi. In anumite cazuri au fost inchisi in varta si unii boieri banuiti de uneltiri.

e. Surghiunul apare initial sub denumirea de 'izgonirea din sat' sau 'izgonirea de pe mosie' si reprezinta izgonirea celui vinovat de la domiciliul sau pentru o perioada limitata de timp sau pentru toata viata si obligarea lui sa aiba o alta resedinta, in general, la o manastire.

3. Pedepse pecuniare

Erau incluse in aceasta categorie dusegubina, confiscarea si gloaba.

a. Dusegubina a avut in dreptul cutumiar la inceput sensul de infractiune si nu de pedeapsa si era echivalenta cu moartea de om. Mai tarziu, moartea de om a ramas dusegubina mare, alaturandu-i-se talharia, incestul, adulterul, dragostea in afara casatoriei.

In a doua jumatate a secolului al XVII-lea dusegubina a insemnat pedeapsa colectiva aplicata satului pentru nedescoperirea infractorului.

b. Confiscarea reprezenta pierderea bunurilor infractorului in totalitate sau partial, in favoarea domniei, a victimei sau a rudelor acesteia.

c. Gloaba era o amenda platita, de infractor in numerar sau in natura, domniei. Era aplicata potrivit sistemului compozitiunii si pentru fapte grave ca moartea de om sau furtul mare, talharia, rapirea de fete etc.

Din categoria gloabelor faceau parte si hatalmul, reprezentand o amenda in vite, adesea 12 boi, tretina, constand in a treia parte din valoarea lucrului furat sau litigios, pripasul, fiind o amenda aplicata pentru vitele gasite la pascut pe locuri straine de catre dregatorii domnesti speciali si ciubotele, reprezentand o amenda platita de partea care nu se prezenta la proces. Din categoria gloabelor a mai facut parte si osluhul care, initial, a fost o amenda platita pentru neascultare .

4. Pedepse accesorii sau complementare

Din aceasta categorie faceau parte tortura, degradarea civica si raderea barbii.

a. Tortura denumita si 'stransoare', 'stramtorare', 'trudire', 'cazna', 'munci' a fost initial un mijloc de cercetare penala aplicata celor banuiti de catre armasi pentru a smulge declaratia de vinovatie. Pe de alta parte, a insotit anumite pedepse principale ca moartea sau ocna .

b. Degradarea civica se mai numea 'pierderea cinstei', 'ramanerea fara cinste', 'de ocara si rusinea acestei lumi'. Pe langa pierderea onoarei cel vinovat era lovit si de anumite incapacitati. De exemplu, daca era boier pierdea drepturile politice, iar pentru toti, incapacitatile priveau dreptul de a sta in justitie, calitatea de a fi martor, dreptul de a contracta sau de a face testament.

c. Raderea barbii era pentru acele vremuri o pedeapsa degradanta, considerata 'ocara mare'. In aceeasi categorie mai intrau tunderea pletelor, scoaterea infractorului in targ in pielea goala etc.

In privinta pedepselor religioase, acestea au fost reglementate, in special, in pravile, din aceasta categorie facand parte excomunicarea, blestemul (anatema), penitenta.

Existau infractiuni, cum ar fi cele indreptate impotriva religiei sau impotriva familiei care primeau o dubla judecata, atat religioasa cat si laica.

7. Procedura de judecata

In ceea ce priveste organizarea judecatoreasca, trebuie spus ca nefiind cunoscuta separatia puterilor in stat, domnul si dregatorii aveau, in egala masura, atributii administrative si judecatoresti.

Pe de alta parte, procesul civil si procesul penal se desfasurau dupa reguli comune. O tendinta de diferentiere exista in privinta executarii hotararilor; armasii aducand la indeplinire hotararile penale, iar aprozii, pe cele civile.

Notiunea de apel nu era cunoscuta insa partea nemultumita se putea adresa, fie la instanta unde s-a judecat procesul, fie domnului tarii. De asemenea, nu era cunoscuta nici autoritatea de lucru judecat. Redeschiderea procesului era impiedicata prin stabilirea unor amenzi pe care trebuia sa le plateasca partea care ataca hotararea. Plangerea reclamantului, adresata instantei competente era facuta, de regula, oral. In general, nu erau redactate acte scrise cu ocazia instrumentarii procesului.

Aveau competenta judecatoreasca: domnul tarii, care era judecatorul suprem si care putea judeca fie singur, fie impreuna cu Sfatul domnesc, sau in cazul unor procese importante, impreuna cu Adunarea starilor;unii dintre dregatorii domnesti, avand competenta speciala. Pe plan local, competenta revenea conducatorilor unitatilor teritoriale precum si subalternilor dregatorilor centrali.

Cat priveste justitia la sate, in satele libere, pentru pricinile marunte erau in continuare competenti sa judece oamenii buni si batrani, iar in cazul pricinilor mari, competenta revenea fie dregatorilor satesti, fie dregatorilor centrali. Pentru satele aservite, judecata o facea stapanul mosiei, daca acesta era beneficiarul unui hrisov domnesc de imunitate.

Probele erau scrise si orale.

Probele scrise erau impartite in: oficiale (hrisoave, direse, carti domnesti) si particulare (zapise).

Din categoria probelor orale faceau parte juratorii, juramantul cu brazda si ordaliile.

Juratorii erau persoane, care initial, faceau parte din aceeasi categorie sociala cu partea pentru care jurau, iar mai tarziu, boierii.

In procesele penale, ei jurau cu privire la reputatia persoanei acuzate de savarsirea unei infractiuni, iar in procesele civile, aveau rolul de a cerceta obiectul litigiului, aratand cine are dreptate.

La cererea partii, cojuratorii erau numiti de domn in numar de 6,12, 24, 48. Actul de numire stabilea si numarul cojuratorilor, initial 6 sau 12. Actiunea juratorilor purta denumirea de 'a da lege' iar hotararea era pronuntata in functie de juramantul lor. Partea care castiga procesul era socotita, ca fiind cea care 's-a apucat de lege', iar partea care pierdea procesul, aceea care 'a ramas de lege'.

Partea care pierdea, putea sa ceara 'lege peste lege', adica rejudecarea procesului, solicitand un numar dublu de juratori (12 sau 24) care puteau confirma sau infirma prima hotarare. Partea, care nu putea aduce numarul de juratori cerut, pierdea procesul. In cazul in care prima hotarare era infirmata cei care jurasera anterior trebuiau sa plateasca amenzi sau sa suporte pedeapsa sperjurului.

In general, pentru a fi evitat juramantul fals, juratorii erau dusi mai intai la biserica unde li se citea din 'cartile de blestem'. Daca domnul stabilea de la inceput numarul maxim de juratori, hotararea nu mai putea fi atacata

Juramantul cu brazda era un mijloc de proba folosita in procesele referitoare la stabilirea hotarelor. Originea sa este straveche[149] si se bazeaza pe conceptia ca pamantul are puterea de a apara pe cei drepti si de a sanctiona pe cei care comiteau faradelegi. Astfel, cel angajat sa mearga corect pe adevaratul hotar al terenului in litigiu punea pe cap sau intr-o traista pamant, jurand ca acela este hotarul adevarat. Sub influenta bisericii pamantul a fost inlocuit cu o carte de blesteme .

Ordaliile constituiau o modalitate de probatiune, constand in supunerea partilor, sau daca erau femei sau clerici, a reprezentantilor acestora la incercari pline de cruzime, cum ar fi proba fierului inrosit, a apei clocotite, duelul judiciar. Partea care se vindecase de arsuri sau invinsese in lupta era considerata de buna credinta si castiga procesul. Ordaliile nu sunt atestate in Tara Romaneasca si Moldova ci mai mult in Transilvania, in registrele de la Oradea, fiind aplicate catolicilor nu si populatiei ortodoxe romanesti. De altfel, ordaliile erau raspandite la unguri, germani, slavi si polonezi.