GRECIA ANTICA

GRECIA ANTICA

          Spatiul geografic in care a aparut si dezvoltat cultura si civilizatia grecilor antici cuprinde un areal vast format din partea continentala a Greciei si coastele apusene ale Asiei Mici, insulele Marii Egee si incepand cu secolul al VIII i.Hr., din numeroasele colonii grecesti raspandite in Sicilia si sudul Italiei, precum si in alte zone ale M. Mediterane si M. Negre. Acestui cadru geografic din bazinul mediteranean, grecii i-au spus Elada, denumire care nu reprezenta unitatea politica a teritoriului, ci se referea la cultura si civilizatia comunitatilor care-si aveau aceeasi origine a unitatii lingvistice si a sistemului de valori traditionale specifice pentru “eleni” (= greci, dupa denumirea data de romani mai tarziu). Actualul teritoriu al Greciei a fost locuit din paleoliticul inferior de o populatie legata de pastorit si agricultura specifice civilizatiei neolitice (mileniul V i.Hr.). Ulterior au migrat populatii din Anatolia, in trei valuri, pana in jurul anului 2.5oo i.H., cand in Grecia s-a introdus civilizatia bronzului.

          Conditiile pedoclimatice ale Greciei continentale ca si a insulelor egeene sunt net nefavorabile agriculturii comparativ cu zonele geografice ale marilor civilizatii ale antichitatii orientale. De asemenea, zacamintele metalifere si aurifere erau putine si greu exploatabile, in schimb grecii au valorificat  excelenta argila fina abundenta in intreaga peninsula si in insule.

          Relieful accidentat al tarmurilor, rezultat in urma cataclismului tectonic, explica actuala configuratie a M. Egee ce a generat lipsa unor cai facile de comunicatie pe uscat intre comunitatile grecesti stabilite de-a lungul litoralului peninsulei. Aceasta a determinat organizarea lor in  entitati politice relativ independente, care prin intermediul marii vor comunica si intretine multiple legaturi pe apa intre ele.

          Populatiile pre-elenice (pelasgii) bastinase in peninsula vor fi impinse pe valurile marii de saracie (sora de sange a grecilor, cum spunea Herodot), dar si de presiunea noilor valuri de populatii indo-europene din stepele meridionale ale Niprului si Donului, care patrund din nord la inceputul mileniului al II-lea i.Hr.

          Primii migratori indo-europeni au fost ionienii, ei vorbeau o limba  proto-greaca, si au patruns in jurul anului 2000 i.Hr. in Grecia supunand pelasgii autohtoni. Ionienii erau organizati, pentru scopurile lor razboinice, intr-o societate de tip militar, introducand in Grecia calul si roata olarului. Dupa ce ocupa toata peninsula, ei intemeiaza cetati fortificate in jurul unor sanctuare care posedau pamanturi in comun. In jurul anului 1.600 i.Hr., sub presiunea aheilor, ionienii vor migra din nou in insulele egeene si pe tarmul vestic al Anatoliei, unde in secolele urmatoare cetatile lor vor cunoaste o puternica dezvoltare economica si culturala ce marcheaza o etapa semnificativa in istoria antichitatii grecesti. Invazia aheilor este urmata, la scurt timp, de valul triburilor eolilor, iar, in final, in jurul anului 1.200 i.Hr. urmeaza invazia dorienilor, cel de-al patrulea val migrator, care se stabileste in zona Tesaliei si mai ales in Peloponez, alungandu-i pe ionieni spre alte zone ale Mediteranei orientale.

                                                *

          Descoperirile arheologice din ultima suta de ani au scos la iveala ca valorile culturii si civilizatiei vechii Elade nu pot fi intelese in mod corespunzator daca nu sunt analizate in contextul mai larg al civilizatiei mediteraneene, unde s-au afirmat asa-zisele “popoare ale marii” cu mult inaintea grecilor antici. Majoritatea istoricilor considera ca prima civilizatie din Mediterana este legata de insula Creta, unde incepand cu mileniul V i.Hr. a inflorit o cultura care fixeaza temeiurile culturii si civilizatiei Greciei antice, implicit ale Europei in ansamblul sau. Britanicul Sir Arthur Evans la sfarsitul secolului trecut, urmat de alti istorici (A. Toynbee, N. Platon, s.a.) vor aduce la lumina dovezile civilizatiei cretane si influenta exercitata de aceasta in spatiul continental al Greciei antice.

          Prin pozitia sa geografica, insula Creta (8.287 Km²) se afla la intersectia axei N –S dintre Europa si nordul Africii si al axei E  - V, dintre Orientul Mijlociu si stramtoarea Gibraltar, ceea ce explica interferentele cretanilor cu alte civilizatii ale bazinului mediteranean. Creta a fost populata inca din perioada neolitica, desi cu un relief muntos (93% din suprafata) are o campie redusa pe litoral unde se cultivau cereale si legume, insa pe colinele terasate erau amenajate livezi de maslini, smochini si podgorii cu vita de vie. Zona muntoasa era in cea mai mare parte acoperita cu paduri de conifere si chiparosi (foarte cautati pentru catargele corabiilor) unde cretanii vanau iepuri, mistreti, cerbi, s.a.

          Subsolul era bogat in zacaminte de cupru prin combinatia cu cositorul din Ionia marcheaza inceputul civilizatiei bronzului in Creta, in mileniul al III-lea i.Hr.

          Intregul teritoriu al insulei era impartit in mici state-orase (dupa ultimele cercetari arheologice exista vestigii a 93 orase care isi aveau propriile legi de organizare si credinte religioase, ceea ce explica si desele conflicte, care, in final, au dus la impunerea hegemoniei orasului-stat Cnossos, atat in insula cat si pe mare pentru mai multe secole. Civilizatia cretana se confrunta in jurul anului 1.750 i.Hr. cu distrugeri catastrofale cauzate, probabil, de urmarile unui seism, de altfel, fenomen frecvent in zona, sau ca urmare a unor invazii straine. Timp de cca. patru secole (1750-1350 i.Hr.), in special, legat de numele legendarului rege Minos din Cnossos, cultura si civilizatia cretana atinge apogeul puterii sale pe insula si in bazinul Mediteranei.

Aceasta epoca de inflorire a culturii si civilizatiei din Creta a fost denumita “minoica” sau prin extensie “egeeana”, dat fiind aportul cretanilor la raspandirea maslinului, a vitei de vie, a ceramicii fine, precum si a cultului unor mari divinitati si a ceremoniilor religioase intrate mai tarziu in spatiul cultural al Eladei. Dupa 1400 i.Hr. in Creta patrunde primul val de razboinici ahei din Peloponez, multi angajati ca mercenari, care prin infiltrari si migrari succesive vor reusi sa-si impuna autoritate, iar peste  doua secole vor face sa apuna epoca civilizatiei cretane. Renumitul palat din Cnossos si alte edificii din celelalte orase cretane vor fi distruse si pradate, iar multi cretani sunt nevoiti sa emigreze in insulele din jur (Cipru si chiar Sicilia) si pe tarmul Orientului Mijlociu. De asemenea, procesul firesc de fuziune etnica dintre cretani si aheii invadatori este reflectat si de legenda in care Atreu, mama lui Agamemnon regele cetatii Micene, ar fi fost fiica regelui cretan din Angolida.

Aheii micenieni vor prelua stafeta hegemoniei maritime de la cretani dar si alte valori si traditii culturale din Creta pe care le vor asimila si transfera in Grecia continentala, marcand prima epoca in istoria culturii si civilizatiei grecesti.

Viata economica a Greciei antice nu poate fi conceputa in afara aportului cretan privind cultura maslinului, smochinului si vitei de vie in Peloponez, a exploatarii miniere si a prelucrarii metalelor, a artei mestesugaresti (bijuterii, ceramica, stofe, arme, etc.) in organizarea schimburilor comerciale prin preluarea sistemului de masuri si greutati, a noului sistem de scriere, asa-zisa “Linia B”, dupa ce fenicienii elaborasera “Linia A”, iar, mai tarziu, latinii “Linia C”.

Arhitectura miceniana a aheilor a preluat modelul megaronului cretan in ceea ce priveste constructia templelor si modelul palatului din Cnossos, descris de Homer in Odiseea, inclusiv modul de viata si vestimentatia cretanilor. Grecii vor imprumuta si termenul de “basileus” pentru functia suprema a regalitatii. De asemenea, unele zeitati si mituri cretane, ritualuri si practici initiatice, le vom gasi mai tarziu in patrimoniul spiritual al grecilor, precum eroinele: Dictinna (Britomartis), Plitia, Arianna, Europa, etc. Fara mostenirea cretana nu putem explica mitologia grecilor (ex. Minos), nici raspandirea conceptiilor religioase antropomorfice. Traditia intrecerilor de gimnastica, muzica si dansul din Grecia antica isi afla sorgintea in civilizatia cretana.

Continutul epic al Iliadei nu poate fi desprins de coordonatele civilizatiei cretane, de asemenea, legendele marinarilor cretani au fost o sursa de inspiratie pentru descrierea  episoadelor din  Odiseea, preluate, mai tarziu, de poetii, cantaretii si rapsozii din polisurile grecesti.

                                      *

Istoria culturii si civilizatiei Greciei antice integreaza in evolutia ei, conform majoritatii analistilor, cinci epoci (perioade) distincte, dupa cum urmeaza: 1. Epoca miceniana; 2. Epoca “obscura”; 3. Epoca arhaica; 4. Epoca clasica;  si 5. Epoca elenistica. Unii istorici insa rezuma cultura si civilizatia antichitatii grecesti la ultimele trei epoci istorice: arhaica, clasica si elenistica. Consideram ca sistemul de valori al antichitatii grecesti nu poate fi desprins de coordonatele civilizatiei miceniene opera a aheilor, denumiti de Homer stramosii grecilor.

1. Civilizatia miceniana evidentiaza generic o denumire conventionala si mai putin o unitate politico-teritoriala, pe care istoricii Greciei antice au dat-o rolului jucat initial de orasul Micene in ansamblul numeroaselor orase (state) ahee, precum: Teba, Atena, Argos, Tirint, Pylos, etc. De altfel, in spatiul cultural al vechii Elade, civilizatia miceniana si-a transmis si asigurat continuitatea pe coordonatele spiritualitatii religioase, inclusiv in epoca clasica a culturii grecesti. “Prestatia aheilor de a fi stramosii elenismului este intarita, asa cum preciza A. Toynbee, printr-o dovada de ordin religios. Fiindca zeitatile Panteonului olimpic isi dovedesc limpede obarsia lor in barbaria aheeana, in vreme ce putinele ramasite ale unui cult elen derivat din lumea minoica ar putea fi gasite cel mult in paraclisurile si in criptele templelor religiei elene, in anumite culte locale, in misterele subterane si in crezuri ezoterice”.[1]

Aparitia culturii si civilizatiei din Grecia antica se leaga indisolubil de rolul pe care aheii l-au avut in viata  economica si spirituala din bazinul egeean si al tarmurilor vestice ale Anatoliei, atat sub influenta civilizatiei cretane, pe care au asimilat-o si transferat-o pe continent, cat si in contactele, mai mult sau mai putin conflictuale, cu cetatile fortificate ale ionienilor. Istoricii antichitatii grecesti recunosc ca aheii au fost initiatorii civilizatiei pe pamantul vechii Elade.

Civilizatia miceniana si-a ancorat  temeiurile ei politico-administrative si economice, adaptand  unele modele ale civilizatiei cretane, dupa cca. 300 de ani de jafuri si infiltratii pe care aheii le-au avut in orasele din Creta. Caracterul razboinic al aheilor a imprimat de la inceput culturii si civilizatiei miceniene o structura puternica de organizare politico-administrativa, de desfasurare a vietii social-economice si de strategie militara bazata pe expeditii de jaf si cotropire. Cea mai semnificativa actiune razboinica a aheilor este legata de razboiul Troiei, pe care regele micenienilor Agamemnon l-a castigat dupa zece ani de asediu, descris de Homer in epopeea Iliada. Faptele de eroism sunt motivate in epopeea homeriana de legenda rapirii reginei Elena de catre troianul Paris, in realitate razboiul troian, declansat dupa Herodot in jurul anului 1250 i.Hr, s-a dovedit a fi o actiune de jefuire a bogatiilor de care dispunea cetatea Troia.

Pentru razboinicii ahei razboiul nu era conceput in vederea expansiunii teritoriale, ci era privit ca un fel de piraterie (de prada), de altfel, pirateria alaturi de comert era o activitate profitabila si onorabila in acelasi timp.

In perioada miceniana, Grecia era impartita intr-o multitudine de state independente, unite uneori din considerente militare in confederatii, fiind conduse de monarhii ereditare. Regele indeplinea calitatea de judecator suprem in diferendele marilor aristocrati si de comandant suprem al armatei in timp de razboi, el se sprijinea pe adunarea militarilor, organism politic specific democratiilor militare, intalnite, mai tarziu, la spartani si la popoarele germanice. De asemenea, regele era seful religios al comunitatii, oficia sacrificii rituale si primea onoruri divine ca reprezentant al zeitatilor.

Institutia monarhica era secondata la conducerea politica a statelor miceniene de “Sfatul Batranilor”, care il asista pe rege la sacrificiile oficiate de el, la sedintele de judecata, iar “in  timp de razboi examina situatia operatiunilor militare cu functia de Consiliu de razboi”[2].

In sfera demnitatilor civile un loc important la ahei era detinut de basileus, alaturi de alte functii militare, religioase sau administrative. El reprezenta o comunitate ce se bucura de o anumita autonomie, corespunzator unor unitati administrative controlate de un guvernator. La nivelul oraselor si satelor din epoca miceniana se consemneaza o evidenta administrativa riguroasa pastrata de scribi specializati (ex. textele inscrise pe tablite descoperite la Pylos).

Structura sociala specifica civilizatiei miceniene cuprindea in varful ierarhiei patura aristocratiei deservita de masa lucratorilor agricoli, a mestesugarilor si urmata la baza de muncitori zilieri (tetii) si sclavii proveniti din piraterie.

Viata economica proprie civilizatiei miceniene a cunoscut o inflorire a agriculturii, mai ales a culturii maslinului si vitei de vie, a apiculturii, precum si a cresterii bovinelor si ovinelor de catre regii statelor aheene. Pamantul era, de regula, in posesia regelui, a demnitarilor si a sacerdotilor din anturajul sau, restul terenurilor agricole apartineau comunitatilor taranesti sau limitrofe oraselor. Alaturi de ocupatiile agricole, un rol deosebit in epoca miceniana revine mestesugarilor specializati (demiurgi = cei ce lucreaza pentru popor), faurarii, care prelucrau metalele pentru confectionarea uneltelor, armelor si bijuteriilor, dulgherii, zidarii, tamplarii, tabacarii, etc. precum si unele mestesuguri cu un grad mai mare de specializare in calitate de mesteri olari, constructori de corabii, tesatori, bucatari, etc. De o deosebita pretuire se bucurau asa-zisele profesii libere (medici, scribi, agenti comerciali). Unii mestesugari lucrau in atelierele regilor pentru confectionarea armelor, vesmintelor sau diferitelor obiecte de arta, insa majoritatea munceau pe cont propriu sau organizati  in mici corporatii, ale caror produse erau destinate celor bogati sau exportate in alte zone ale Mediteranei. Vechile cai maritime utilizate de cretani si fenicieni vor fi extinse de flota comerciala miceniana a carei hegemonie cuprinsese intregul bazin mediteranean  si al Marii Negre. Micenienii exportau, in principal, vase din ceramica fina, diverse arme si obiecte de arta si importau mai ales, cai si tesaturi din porturile Orientului Mijlociu.

Creatiile artistice, in epoca miceniana, erau, de regula, legate de activitatea din jurul palatului regal, care initia si controla munca aristocratilor. Caracteristic palatelor miceniene, comparativ cu cele cretane, ele erau fortificate si amplasate in locuri ce asigurau conditii naturale de aparare, fiind de dimensiuni arhitecturale mult mai mici decat cele din Creta. In timp ce cretanii isi proiectau palatele in jurul unei curti centrale (ex. palatul lui Minos din Cnossos), aheii realizau palatul regal in functie de salonul dreptunghiular destinat cultului, amplasat  in centrul palatului (megaron), vatra in jurul careia erau construite alte incaperi destinate oaspetilor, arhivelor, aprovizionarii cu arme si hrana si diverselor ateliere mestesugaresti. Palatul regal era inconjurat de un zid de aparare (ex. la Micene avea cca. 1 Km lungime si 6 m grosime) cu turnuri, cazemate, drumuri si galerii pentru garzile de rond.

Palatul regal de la Micene reprezenta un bastion fortificat, tip cetate, prevazut cu renumita “Poarta a Leilor” si cu o retea subterana de conducte din teracota pentru aductiunea apei potabile. Apeducte si bazine din piatra pentru acumularea apei potabile in incinta cetatii vom intalni si la Atena si in alte orase miceniene. Aheii au realizat, de asemenea, o retea de drumuri si poduri pietruite, prevazute cu elemente necesare comunicatiilor lesnicioase intre orase.

Realizarile arhitecturii miceniene se refera si la grandioasele morminte (ex. Tezaurul lui Atreu de la Micene, L = 36 m/l = 6 m, cu o poarta de bronz de 5 m) prevazute in centru cu o camera circulara de 5 m) prevazute in  centru cu o camera circulara unde se aduceau ofrande si se oficiau activitati specifice cultului funerar. Dimensiunile grandioase  ale constructiilor miceniene vor impresiona constructorii greci din epocile urmatoare.

In sfera artei, micenienii preferau sculptura miniaturala, in special teracota si fildesul, similar cu modelele cretane , infatisand scene de razboi, de vanatoare si din activitatea cotidiana a aheilor (ex. mastile de aur descoperite in morminte si spadele miceniene incrustate cu metale pretioase). De o valoare deosebita este cupa de argint (rhyton) gravata cu scene de asediu ce infatiseaza soldatii si locuitorii orasului, similar cupei de aur, cu motive decorative, descrisa de Homer in Iliada.

Arta miceniana evolueaza spre stilizare si abstractizarea formelor ei de realizare, imprimand creatiilor artistice masura proportiilor si armonia echilibrelor – trasaturi ce vor fi dezvoltate si amplificate de artistii epocii clasice a Greciei.

In sfera vietii spirituale semnificativa este  mostenirea religiei aheilor, cu zeitati ce infatisau divinitati luminoase comparativ cu alte religii orientale. Astfel, Zeus reprezenta pentru aheii indo-europeni, marele zeu al cerului, luminii, fulgerului care vor fi personalizati, creandu-se  in jurul lor intreaga mitologie a grecilor antici. Religia miceniana, asemanator cretanilor, n-a cunoscut elaborari dogmatice si ceremonialuri sacerdotale, religia fiind independenta fata de o casta preoteasca sau de una laica oficiala, comparativ cu alte  religii ale antichitatii. Ofrandele aduse de micenieni zeitatilor lor (vin, grau, miere, diverse obiecte de arta si chiar unele sacrificii umane) nu vizau obligativitatea de a plati pentru iertarea pacatelor zeilor, deoarece la ahei nu exista ideea de pedeapsa pentru pacatele savarsite. Dimensiunea existentiala a credintelor religioase la ahei, mai mult chiar decat la cretani, este data de cultul rezervat mortilor, in special stramosii familiei regale, al caror cult a devenit obligatoriu pentru comunitatea respectiva. Acesti stramosi vor deveni semizei (heros = “erou”) in jurul carora se formeaza aristocratia polisurilor grecesti de mai tarziu.

In cadrul aristocratiei palatelor miceniene s-a nascut tematica epopeelor care descriu faptele de vitejie si aventurile pe mare ale aheilor, transmise din generatie in generatie prin serbarile unde rapsozii greci  vor proslavi trecutul maret al strabunilor. In acest patrimoniu al traditiei culturale a aheilor gasim substanta poemelor homerice (Iliada si Odiseea) compuse in forma actuala la sfarsitul secolului al IX i.Hr. sau mijlocul secolului VIII i.Hr. Descoperirile arheologice din ultimele decenii au adus unele rectificari si completari ale celor doua epopei homerice, mai ales dupa descifrarea scrierii liniare B (1952).

Incepand cu secolul al XIII-lea i.Hr., spatiul egeean si al  litoralului oriental al Mediteranei cunoaste o perioada de mari tulburari provocate de invaziile si atacurile “Popoarelor Marii”. In aceste conditii civilizatia miceniana intra, dupa 1.200 i.Hr., intr-un proces de dezintegrare, provocat mai ales de invazia dorienilor, ultimul val de triburi grecesti, care vor jefui si distruge palatele si cetatile miceniene (orasul Micene cade in anul 1.100 i.Hr.). Atena a fost singura cetate care a rezistat invaziei doriene asigurandu-si o dezvoltare independenta si infloritoare din punct de vedere cultural pentru mai multe secole.

                                      *

2. Invazia doriana a avut consecinte dezastruoase pentru comunitatile grecesti, organizarea economica si administrativa a cetatilor miceniene fiind distruse, inclusiv scrierea lor dispare intre secolele XII – VIII i.Hr., ceea ce a indreptatit pe istorici s-o defineasca drept “epoca obscura” a Greciei antice, perioada in care lipsesc izvoarele de informatie scrisa asupra evenimentelor si vietii culturale a grecilor.

Dorienii s-au remarcat in calitate de razboinici, comparativ cu ceilalti greci, prin curaj, disciplina dura, sobrietate si orgoliu, virtuti militare pe care le vor cultiva la Sparta, cetate care va detine suprematia militara mult timp in Grecia. Intregul sistem educativ al spartanilor era subordonat instructiei militare, in special a rezistentei fizice si a calitatilor morale ale luptatorilor in razboi.

Dorienii si-au organizat societatea pe principii egalitare, pamanturile erau date membrilor comunitatii in mod egal, in timp ce populatiile invinse ingrosau randurile sclavilor.

 Desi, aportul dorienilor in sfera  civilizatiei a fost considerat de multi istorici a fi nul, trebuie sa evidentiem ca in lipsa unor informatii scrise, “epoca obscura” a  inregistrat unele contributii in ceea ce priveste ceramica fina cu motive geometrice, unele constructii dupa modelul micenian, elemente de cult religios si, mai ales, la sfarsitul acestei perioade din istoria Greciei antice, elaborarea celor doua poeme homerice.

Iliada si Odiseea au o semnificatie deosebita in cultura grecilor deoarece in acele poeme se prefigureaza trasaturile esentiale ale artei din Grecia antica, ambele reprezentand modele ale creatiei artistice si educatiei morale in succesiunea generatiilor. Homer intruchipa intelepciunea si autoritatea cunoasterii pentru toti creatorii greci, indiferent de domeniul artei de la sculptura si pictura la poezie si tragedie. “Homer a dat grecilor din toate locurile unde se aflau constiinta unitatii lor de neam si cultura”[3]. Tematica poemelor homerice oferea  subiecte si motive in creatia artistilor greci, fiind totodata recitate si cantate de rapsozi cu prilejul diverselor serbari si ceremonialuri. Mai tarziu, in intreg spatiul cultural al Eladei, poemele homerice capatasera valoare enciclopedica si devenisera manuale educative  pentru tineret, inclusiv in epoca elenistica si romana.

Poemul Iliada descrie razboiul aheilor cu Troia (cetate numita de greci Ilion) si elogiaza faptele de vitejie ale basileului Achile, eroul principal al poemului.

Intreaga constructie epica elogiaza virtutile supreme ale grecilor antici cu privire la onoare, forta, curaj, demnitate, loialitate, spirit de sacrificiu, calitati glorificate de razboinici. Capacitatea lui Homer de plasare a eroilor sai in sfera unor idealuri morale, ancorate insa in realitatile existentei umane, sunt de natura sa sublinieze puternica individualitate a personajelor.

In prelungirea actiunii din Iliada, Odiseea descrie peripetiile eroului aheu Ulissee - Odiseu (cel ce introdusese calul de lemn in cetatea Troiei) timp de 1o ani pe apele marii pentru a ajunge acasa la Ithaca, unde il astepta sotia Penelopa si fiul sau Telemac. Odiseea infatiseaza, in primul rand experienta vietii marinaresti a grecilor, supusa vicisitudinilor si furtunilor pe mari, ce pune mai presus de toate dorul marinarului de casa si, in al doilea rand, evidentiaza idealul moral ce se realizeaza prin inventivitatea, iscusinta, tenacitatea si chiar viclenia, calitati cu profunde semnificatii umane.  

Alaturi de Homer, in secolul VIII i.Hr., apare si poetul  Hesiod, personalitate care infatiseaza munca grea a taranului, pretuit pentru cinstea si spiritul de dreptate ce caracterizeaza pe truditorii ogoarelor. De la Hesiod sau pastrat Teogonia, referitoare la traditiile despre zeitati si conceptiile cosmogonice care stau la baza mitologiei grecesti si poemul Munci si zile  in care se subliniaza ideea justitiei si valorii muncii, precum si sfaturile practice cuprinse in calendarul agricol din acea epoca istorica a Greciei.

Creatiile culturale din “epoca obscura” sunt de natura a reliefa viata grecilor din aceasta epoca privita prin prisma razboiului, navigatiei si agriculturii, domenii esentiale ale civilizatiei antice.

In fine, faptul istoric cel mai semnificativ determinat de invazia dorienilor si definitoriu pentru “epoca obscura” se refera la constituirea polisului (oras-stat) cu o structura organica pe plan social-politic, care a avut consecinte decisive in evolutia istorica a Greciei antice.

                                      *

3. Organizarea polisurilor (orase-stat) implica la inceputul epocii arhaice cadrul necesar afirmarii si dezvoltarii traditiilor istorice sau mitologice prin intermediul unui nou sistem de scriere creat in aceasta perioada, care va atinge apogeul valorificarii sale culturale in epoca clasica a Greciei antice. Polisul grecesc (= oras-stat sau “stat – cetate fortificata”) ca unitate teritoriala cuprinde orasul propriu-zis impreuna cu satele si terenurile din jur, respectiv intreaga comunitate care isi recunostea  originea in acelasi stramos, avea aceleasi traditii si credinte religioase si promovau interese comune. Numarul acestor state mici era in acea perioada de peste 200 in intreaga Elada (de ex. Creta ≈ 50; insula Chios ≈ 4), fiecare cu guvernul, armata, calendarul, moneda si cu sistemul de masuri si greutati proprii. Populatia acestor polisuri era de cateva mii (de ex. in Republica, Platon considera 5.000 numarul ideal pentru un stat), cu exceptia Atenei, Siracuzei si Agrigento, care aveau fiecare peste 20.000 locuitori.

Prin structura sa polisul nu reprezenta doar o unitate politica, ci mai mult o realitate existentiala intima, cu valori morale si culturale proprii, nu “mod de viata” pe care Pericle l-a elogiat in conditiile democratiei ateniene.

In conceptia grecilor antici polisul cuprindea pe langa promovarea interesului economic comunitar  si dimensiunea politica de organizare si conducere culturala, morala si religioasa, toate cu valente formativ-educative pentru cetatenii sai. Polisul – cetatea greceasca, desi nu era structurat dupa criterii rigide de ordin institutional-statal, oferea posibilitatea reala cetatenilor de a participa nemijlocit si a actiona in cunostinta de cauza la viata comunitara.

Caracteristica cea mai izbitoare a “epocii arhaice” a Greciei antice, mai mult sau mai putin maretia ei, dupa cum remarca G.Glotz[4], consta in aceea ca a fost impartita intr-o infinitate de cetati, care formau tot atatea state, astfel polisul devenea un lucru firesc pentru comunitatile grecesti. Mai tarziu, in “Politica”, Aristotel definea omul in general “un animal politic” (zoon politikon), considerand ca sunt doua tipuri de convietuire umana: unele amorfe, gen turme salbatice si altele armonioase din cadrul cetatilor.

Aparitia polisurilor grecesti isi gaseste o explicatie obiectiva in primul rand prin configuratia geografiei fizice a Greciei, extrem de divizata, care a generat inexistenta unei unitati politico-teritoriale la nivelul Eladei antice. Luarea in considerare a factorului geografic, desi este necesar pentru intelegerea aparitiei polisului, el devine insuficient in raport cu anumite cerinte obiective ale dezvoltarii comunitatilor umane. In legatura cu explicatia aparitiei polisului (amplasat intr-un cadru natural de “cetate-fortareata”) s-au conturat din antichitate pana in epoca moderna doua teorii:

1. Una care aplica metoda comparativa a cercurilor concentrice    (ex. Fustel de Coulanges) ce considera familia nucleul (centrul) initial de asociere (sot-sotie si dintre stapan-sclav) toti mananca la aceeasi masa si se inchina la acelasi sanctuar, din care a rezultat prin descendentii lor satul,  iar prin unirea mai multor familii s-a constituit comunitatea perfecta a polisului (cetate-stat), punct de vedere sustinut si de Aristotel.

2. Alta teorie, sustinuta G.Glotz, explica institutiile cetatii antice prin credintele primitive (cultul mortilor si focul sacru, specific religiilor cosmice). Evident ca religia a reprezentat prin valorile ei normative un element constitutiv al relatiilor de familie, reglementand casatoria, cultul strabunului, dreptul de proprietate si dreptul de succesiune etc., punand totodata bazele moralei individuale si comunitare. Unificarea familiilor in triburi si a triburilor in polisuri (cetati) a fost determinata de necesitati economice si militare, intreaga activitate a comunitatii gravita in jurul unui altar public (templu) devenit loc sacru pentru toti membrii cetatii. Asa se explica de ce conducatorul cetatii, descendent al unui strabun recunoscut, indeplinea in calitatea lui de rege si functia de mare preot si judecator suprem, ceea ce a facut ca porunca lui sa devina lege sacra, ca functie a autoritatii politice. “Puterea divina determina atotputernicia statului si orice revindecare a libertatii individuale nu poate fi conceputa decat ca o revolta impotriva zeilor”[5]

In conceptia lui G.Glotz, cetatea antica din Grecia a cunoscut mai multe etape de dezvoltare, care prin natura lor au avut un caracter revolutionar:

1.     Restrangerea puterii regelui la sfera autoritatii religioase prin presiunea exercitata de aristocratia cetatii, formata din sefii gintilor din componenta polisului respectiv;

2.      Suprimarea dreptului celui varstnic in familie, ceea ce a dus la disparitia clientelelor;

3.     Actiunea plebeilor care da intaietate interesului public la nivelul cetatii, schimband principiile dreptului privat;

4.     Stabilirea regulilor democratice de guvernare a cetatii pe baza legilor scrise.

          In timp ce in viziunea lui Fustel de Coulanges, similar liberalismului din secolul al XIX-lea, exista o antinomie absoluta intre ominiprezenta cetatii si libertatea individuala, pentru G.Glotz, cetatea greaca (ex. Atena in epoca clasica) a realizat “in realitate puterea publica si individualismul au progresat inaintand in pas egal si sprijinindu-se reciproc”[6]. Originea si evolutia istorica a cetatii grecesti nu poate fi explicata prin logica simplista de la Aristotel la Fustel de Coulanges deoarece primii greci (ahei) veniti, in Peninsula Balcanica, ca nomazi nu-si formase un stat. Patria lor era clanul patriarhal denumit patria sau genos (descendentii din acelasi strabun), mai multe clanuri alcatuiau phratriai (tovarasii razboinice), avand in lupta in fruntea lor un basileu, comandant –sef (ex. epopeele lui Homer sunt o dovada in acest sens).

          “Epoca obscura” generata de invazia dorienilor a avut doua consecinte semnificative pentru istoria si evolutia culturii si civilizatiei Greciei antice. In primul rand, se constituie polisul ca forma institutionala de organizare social-politica si de guvernare colectiva, creatie originala, tipica grecilor in sfera civilizatiei antice. In al doilea rand, organizarea si dezvoltarea polisurilor (orase-stat) a condus la intensificarea comertului maritim si a schimburilor prin intermediul monedei, declansand incepand cu secolul al VII-lea i.Hr., grandiosul proces de colonizare a cetatilor grecesti in bazinul M. Mediterane si al M. Negre.

          Aria colonizarii cetatilor grecesti cuprinde timp de doua secole (VIII-VI i.Hr.) intregul litoral al Mediteranei si Marii Negre, unde emigrantii greci si-au gasit resurse noi agricole, de activitate  mestesugareasca si comerciala. Dezvoltarea economica si a comertului maritim a accelerat la nivelul cetatilor grecesti diferentieri  pronuntate de avere, generand o profunda criza sociala (sec. VII i.Hr.), cand majoritatea datornicilor nu reuseau sa-si plateasca datoriile, fiind vanduti ca sclavi impreuna cu intreaga familie. In aceste conditii bogatia cetatilor s-a concentrat in mana aristocratilor, in timp ce masa populatiei saracite era nevoita sa migreze in alte orase sau sa emigreze in alte zone indepartate de-a lungul litoralului maritim.

          Astfel, dupa anul 800 i.H., saracia determina pe multi greci la care se adauga si tinerii dezmosteniti (traditia la greci stabilea ca numai fiul cel mare are drept de mostenire) nevoiti sa-si paraseasca locul de nastere, stabilindu-se in noile colonii. Sistemul clasic de colonizare, mostenit de cetatile ioniene din Anatolia,  s-a desfasurat pe baza unui plan riguros, stabilit de fiecare cetate (oras-stat) grecesc, pentru familiile de voluntari, care trebuiau sa indeplineasca conditiile de sanatate si mijloace de trai necesare pentru o perioada de un an.

          Noua colonie era organizata dupa modelul polisului (cetatii-mama) devenind, de regula, un centru comercial care intretinea relatii atat cu bastinasii din zona, cat si cu cetatea-mama de unde proveneau. De pilda, Miletul si Megara au fondat orasele-colonii Histria, Tomis, iar dorienii Callatis pe tarmurile dobrogene ale Marii Negre, unde exportau ceramica fina, arme, untdelemn, vin, s.a. si importau, mai ales, grau, lemn si chiar sclavi. Organizarea sociala a marilor colonii ioniene si doriene, dezvoltarea lor economica si culturala, mai ales cele fondate in Sicilia si in nordul Italiei, au facut sa prospere aceasta zona, cunoscuta in antichitate sub denumirea de “Marea Grecie”.

 Coloniile grecesti din zona occidentala a Mediteranei (Siracuza, Agrigento, Poestum, Segerta, Ilimera, etc.) au asigurat dezvoltarea agriculturii, cresterea vitelor si diversificarea mestesugurilor, contribuind la ridicarea standardelor de civilizatie si cultura al Occidentului european. De asemenea, viata spirituala si religioasa a grecilor s-a imbogatit in noile colonii in contactul lor cu alte conceptii ale populatiilor bastinase si in mod reciproc s-au realizat anumite simbioze intre divinitatile grecesti si cele locale.

Colonizarea greaca, declansata in epoca arhaica, are pentru Europa semnificatia unui stimulent creator, asa cum remarca G. Mansuelli[7], deoarece sistemul de valori al Greciei antice si-a dovedit caracterul sau unitar si multifunctional, prin intermediul diasporei grecesti care a dinamizat pe plan cultural aria mediteraneana a Occidentului. Civilizatia greaca, caracterizata prin dimensiunea sa urbanistica, va exercita o influenta directa sau prin intermediul etruscilor in randul populatiilor rurale din spatiul italic cu un nivel inferior de cultura si civilizatie. Mostenirea civilizatiei grecesti va fi preluata si valorificata mai tarziu de Roma antica, ambele civilizatii – greaca si romana – constituindu-se in vectori esentiali ai afirmarii si dezvoltarii culturii europene din antichitate. Procesul de colonizare grecesc a facut posibil circuitul valorilor culturale intre zona Orientala si Occidentala a bazinului mediteranean, limba greaca si monedele cetatilor grecesti facilitand schimbul de idei si de marfuri in acest imens spatiu geografic.

Efectele colonizarii grecesti au avut pentru Europa urmatoarele consecinte istorice:

1. Prin colonizare, Grecia antica si-a creat la scara continentala prima manifestare a unitatii valorilor ei culturale si civilizatoare, realizand integrarea organica in circuitul economic al bogatiilor din bazinul Mediteranei; coloniile grecesti contribuind la diversificarea pietelor de schimb si multiplicarea retelelor de comunicatie, mai ales maritima, dar si pe fluvii si pe uscat, asigurand stabilitatea structurilor economice ale antichitatii europene;

          2. Intensificarea legaturilor dintre colonistii greci si populatiile bastinase din diverse zone Orientale si Occidentale a contribuit pe plan ideatic la faurirea orizontului mediteranean al culturii europene, intemeiat pe structurile valorice ale Eladei antice;

          3. Polisurile grecesti prin colonizare vor deveni modele de organizare social-politica pentru alte comunitati din spatiul european, iar ideile politice ale marilor filosofi greci vor fi valorificate creator, in special, de Roma antica sub forma ei republicana si imperiala;

          4. Colonizarea greaca in vastul spatiu al Mediteranei a constituit, pe plan ideatic, un teren prielnic al confruntarilor, pe de o parte, cu ideatica populatiilor autohtone, iar, pe de alta parte, chiar in disputele dintre noile  cetati grecesti si cetatile mama, adesea imbracand forma unor conflicte virulente, din care, in final, a castigat elenismul ca dimensiune valorica a culturii si civilizatiei in constiinta grecilor;

5.Colonizarea greceasca avea sa evidentieze disimetria valorica dintre civilizatia superioara a grecilor si nivelul inferior al civilizatiilor comunitatilor autohtone, din contactul carora au beneficiat, prin asimilare reciproca, ambele parti selectandu-si, in final, in patrimoniul Europei antice, valorile autentice ale cunoasterii, moralei si artei.

In “epoca arhaica” ca urmare a cresterii progresive a puterii economice a aristocratiei (“aristoi” – cei mai buni) vechiul regim monarhic al cetatilor grecesti cunoaste o restrangere a puterii regale in favoarea regimului aristocratic de guvernare, exercitat de un consiliu (gerusia). Acest consiliu controla justitia si administratia, desemna functionarii statului ( la Atena  numiti “arhonti”, iar in Sparta “efori”), iar basileul (regele) indeplinea doar o functie sacerdotala sau militara. Regimul aristocratic se baza pe puterea economica a nobililor rezultata din veniturile obtinute din proprietatile agricole si din afacerile comerciale cu coloniile, ceea ce a condus, in final, la accentuarea crizelor sociale. Pe fondul nemultumirilor generale ale locuitorilor din cetatile grecesti, generate de abuzurile aristocratiei, s-a impus necesitatea elaborarii legilor scrise de catre mari legislatori (ex. Solon si Drakon la Atena). In diverse cetati legile adoptate erau in favoarea aristocratilor, ceea ce nemultumea poporul, iesirea din aceasta dilema grecii au gasit-o prin instaurarea regimului politic al tiraniei (tiran = domn, de origine etrusca). Regimul tiranic in istoria Greciei (initial fara sens peiorativ) a avut un rol progresist, deoarece in multe cetati s-a impus un arhont sau sef militar ambitios care a preluat prin forta puterea conducerii statului, in special inlaturarii vechiului regim aristocratic dominat de abuzuri si injustitie. Dupa cum  se cunoaste, toate orasele grecesti au avut si regimuri tiranice, cu exceptia Spartei, Argos, Tebei si Eginei. Regiunile tiranice au adus o mare stralucire in viata culturala a unor orase-stat, inclusiv Atena in timpul tiraniei de 32 de ani a lui Pisistrate a cunoscut o ampla inflorire civilizatoare, urmata de fiii sai destoinici in orasele din Italia. Unii tirani s-au dovedit conducatori politici competenti, cultivand artele si protejand poporul contra abuzurilor aristocratiei, confiscandu-le uneori pamanturile si bogatiile, fapt pentru care vor fi deseori criticati de filosofii greci. In cele mai multe orase-stat, dupa prabusirea tiraniei, aristocratia va prelua din nou puterea, cu exceptia  Atenei unde se asigurau poporului drepturi de autoguvernare. Regimul aristocratic gasea un sprijin puternic in sistemul aristocratic al Spartei.

Cultura “epocii arhaice” evidentiaza dimensiunile creatoare ale unor individualitati puternice care s-au manifestat in calitate de colonizatori, tirani, legislatori si, mai ales, in sfera creatiei literare si artistice. Dupa Homer si Hesiod, in aceasta perioada se afirma o pleada de poeti (Arhiloh- Paros, Sappho-Lesbos, Anacreon, Simonide, Bachilide, Pindar, s.a.) care, de regula, canta in opera lor viata de la curtea tiranilor. De asemenea, in epoca arhaica se naste tragedia la Atena, in cinstea lui Apollo si Dionysos, din ditiramb (cantec coral zgomotos si agitat) pe care artistii il cantau pe scena cu prilejul sacrificarii unui tap. De fapt, tragedie (tragos – lb. greaca = “cantatul tapului”) avea calitatea sa purifice patimile daunatoare ale omului (Katharsis) cum sublinia Aristotel in Poetica.

Primele concursuri de tragedie au fost organizate la Atena in timpul tiranului Pisistrate.

In ceea ce priveste originea comediei acesta s-a nascut in Magara, oras doric si in coloniile din sudul Italiei (sicilianul Epiharm), unde comediantii luau in deradere caractere si moravuri viciate din viata cotidiana a cetatii.

Lunga perioada de pace (secolul VII-VI i.Hr.) a creat conditii pentru afirmarea marii arte in Grecia epocii arhaice, cand cetatile grecesti se intrec in a-si realiza si etala cat mai multe edificii monumentale  din dorinta si vanitatea tiranilor sau a unor aristocrati, incercand sa castige recunoasterea si prestigiul in fata poporului. Cele mai apreciate genuri artistice la greci erau poezia (lirica si dramatica), muzica si filosofia, in timp ce arhitectura, sculptura si pictura erau considerate  simple meserii (techné), desi in aceste domenii grecii s-au dovedit excelenti artisti. La sfarsitul secolului al VIII i.Hr., grecii edifica primele temple, arhitectii acordand o atentie deosebita cadrului natural de amplasare a edificiului.

Templul grec, conceput ca “lacasul zeilor”, dispunea de o incapere centrala (cella sau naos) care adapostea statuia zeului, amplasata in fundalul incaperii, iar pe peretii laterali erau asezate ofrandele aduse (statuete, vase, etc.). Templele mari aveau o sala centrala mare (naos) impartita in trei nave, pe doua randuri de coloane, avand in fata un vestibul (pronaos) si in dos (opistodom). (Ex. Templu din Efes si Samos erau de 100/50 m).

Comparativ cu egiptenii templul grecesc realizeaza prin forma coloanelor de sustinere a frontonului, doua ordine arhitecturale fundamentale (stilul doric si stilul ionic), care au asigurat eleganta si armonia arhitecturii in Grecia antica.

In timp ce coloana dorica din Peloponez (cca. 680 i.Hr.) este masiva si greoaie, putin tronconica, formeaza la capiteliu o perna rotunda (echina) sau patrata (abaca); coloana ionica apare mai tarziu in arhitectura Greciei antice, fiind zvelta si usoara, se sprijina pe un soclu (plinta) si are forma tronconica, exprimand dupa aprecierea renumitului arhitect roman Vitruvius, gratia si armonia feminitatii. Coloanele ionice sunt mai distantate intre ele, iar la capiteliu are doua volute in forma de inele. La sfarsitul secolului al V i.Hr., din combinatia celor doua stiluri (doric si ionic) grecii au realizat la Arcadia ordinul corintic, care inlocuieste volutele ionice cu ornamente in forma de frunze de acant, imprimand eleganta edificiului. Stilul corintic s-a generalizat in epoca elenistica si in Roma imperiala.

Incepand cu secolul al VII-lea i.Hr., creatiile grecilor in domeniul arhitecturii, sculpturii, picturii, poeziei muzicii si teatrului vor asigura premisele necesare afirmarii marii arte a Greciei din epoca clasica.

Un loc important in sfera culturii spirituale din epoca arhaica revine gandirii filosofice grecesti care abandoneaza vechile interpretari ale  mitologiei, incercand sa explice pe cale rationala fenomenele naturii si ale vietii. Primii care renunta la explicatia mitico-religioasa a naturii sunt reprezentantii ionieni ai scolii filosofice din Milet (Tales, Anaximandru, Anaximene), care incearca sa reduca multiplicitatea fenomenelor naturii la cateva elemente primordiale (pamant, apa, aer, foc sau apeironul lui Anaximandru inteles ca element primar si cauza materiala a tuturor lucrurilor). O pozitie critica si polemica la adresa aristocratiei si a religiei oficiale gasim in conceptia lui Xenofon, care pe baza unei metode deductiv-logice initiaza o explicatie rationala asupra fenomenelor naturii.

De asemenea, o raspandire deosebita a avut in spatiul cetatilor grecesti conceptia stiintifica a lui Pitagora despre teoria numerelor, care a introdus in stiinta si filosofia presocratica un orizont de gandire mistica, religioasa cunoscut in istoria filosofiei ca pitagorismul.

De altfel, credintele religioase in epoca arhaica au patruns cat mai accentuat in viata grecilor dintr-o perspectiva optimista prin care oamenii trebuie sa caute protectia zeilor in timpul vietii si nu ca la egipteni dupa moarte. Incepand cu secolul al VII i.Hr., in Grecia antica apar delimitate clar doua orizonturi de gandire religioasa a orasului-stat si, pe de alta parte, religia populara. Cea oficiala era reprezentata de panteonul poemelor homerice cu zeitatile principale: Zeus (tatal), Hera (sotia sa), Poseidon (frate), Hestia si Demeter (surori) si cei sapte copii, Apollo, Hermes, Ares si Heifastos (fii) si Athena, Artemis si Afrodita (fiice), evident aceasta organizare a zeilor interesa aristocratia polisurilor grecesti. Pe langa religia oficiala a polisului grecesc exista si o religie populara care integra credinte vechi sau din alte spatii culturale din Tracia si Orient, organizate cu ceremonii si ritualuri secrete, specifice misteriilor (= “a tine gura inchisa”).

          Cea mai venerata divinitate a misteriilor era Demeter, care in mod just aprecia M. Eliade, continua traditia zeitei agriculturii si fecunditatii. Un alt zeu de mare popularitate, in epoca arhaica a Greciei antice, era Dionysos, divinitate originara din Tracia, care reprezenta zeul vegetatiei, mai ales al vitei de vie, fiind adorat si celebrat cu prilejul recoltarii strugurilor. De asemenea, tot un zeu originar din Tracia era Orfeu un cantaret ce imblanzea fiarele cu farmecul lirei, era considerat initiatorul unei doctrine religioase, sustinuta de o intreaga literatura (ex. Imnurile orfice comparate de unii istorici cu Cartea Mortilor din Egipt).

          Semnificative pentru forma particulara a religiei grecesti si care s-a amplificat in epoca arhaica sunt ceremoniile complexe organizate ca jocuri si concursuri atletice cu prilejul marilor serbari religioase. Probabil, inainte de secolul al VIII-lea i.Hr. se organizau la Olympia cele mai vechi jocuri, mai precis incepand cu anul 776 i.Hr., cand grecii stabileau cronologia acestor jocuri atletice. Olympia era un loc sacru, u temple si altare, un mare stadion unde timp de o saptamana se intreceau atletii din diverse cetati, in conditii de loialitate deplina, urmand ca cei invingatori sa fie primiti cu onoruri  si glorificati ca eroi ai orasului de origine.

         

                                                *

4. Epoca clasica a culturii si civilizatiei Greciei antice corespunde procesului complex de afirmare si dezvoltare a democratiei la Atena, initiat prin Legea lui Solon (594 i.Hr.), amplificat prin reformele lui Clistene (509-508 i.Hr.) si desavarsit de reformele lui Pericle (443-429 i.Hr.), cand democratia ateniana a devenit modelul unei “Elada a Eladei”. Cronologic epoca clasica, “Secolul de aur” al Atenei, se incadreaza intre momentul reprezentat de victoriile de la Maraton, Termopile si Salamina reputate de greci in razboaiele medice contra persilor (499-449 i.Hr.) si momentul razboiului peloponeziac (431-404 i.Hr.), perioada ce marcheaza declansarea crizei democratiei ateniene, care se incheie cu infrangerea coalitiei democrate a oraselor grecesti, de catre Filip al II-lea regele Macedoniei (337 i.Hr.).

“Istoriile” lui Herodot despre razboaiele medice glorifica virtutile democratiei, prin care atenienii si-au castigat libertatea in fata tiraniei persane, asigurand progresul general al civilizatiei grecesti. Pericolul persan, asa cum sublinia Platon, a contribuit la realizarea solidaritatii cetatenilor grecesti sub hegemonia Atenei (478 i.Hr.), cand s-a constituit “Liga maritima de la Delos.” In urma victoriilor repurtate de Atena la Maraton si Salamina, prestigiul ei in fata celorlalte cetati era de necontestat, ceea ce i-a asigurat conducerea politica si militara a Ligii de la Delos. Dimensiunea esentiala a prestigiului Atenei democratice se refera, de asemenea, la diversitatea si profunzimea creatiilor in sfera filosofiei, literaturii, artei, care au facut din Atena centrul culturii clasice a Greciei antice.

Comparativ cu vechile regimuri monarhice sau aristocratice, regimul democratic la Atena isi are sorgintea in elaborarea primei legi scrise, introdusa de Drakon (621 i.Hr.), cand orice delict era pedepsit cu moartea, de unde zicala “lege draconica scrisa cu sange”. Semnificatia acestei legi de temut pentru atenieni a fost de natura sa acrediteze autoritatea juridica a statului atenian. Bazele democratiei ateniene insa isi au structurile institutionale in opera marelui legiuitor Solon a carui reforma inlatura vechile reglementari gentilice (bazate pe inrudirile de sange), stabilind prin lege organizarea si ierarhizarea societatii pe criterii obiective de avere, ceea ce a generat o revolutionare a relatiilor social-politice.

Legea lui Solon, considerata o adevarata constitutie a Atenei, care timp de 86 de ani a fost in vigoare, facea inca unele concesii aristocratiei, care vor fi inlaturate dupa anul 508 i.Hr. prin reformele radicale infaptuite de Clistene fondatorul institutiilor democratice ale cetatii. Clistene instituie si procedeaza la unele masuri radicale de reforma, cum ar fi: restrangerea atributiilor Areopagului (vechi consiliu aristocratic) pe plan administrativ si juridic; imparte teritoriul statului atenian in 100 de circumscriptii pe care le-a grupat in 10 triburi; instituie “Consiliul celor 500”, prin tragere la sorti, in proportie de 50 de membri din fiecare trib si investeste cu drepturi supreme Adunarea Poporului. De asemenea, pentru a preintampina aparitia tiraniei la Atena, instituie ostracismul, un procedeu preventiv prin care cetatenii erau  consultati in scris.

Dezvoltarea democratiei ateniene era izvorata si din nevoia apararii cetatilor grecesti in fata invaziilor straine, mai ales, a presiunilor exercitate de persani, care au determinat mutatii calitative in tactica militara. Cetatile grecesti acorda o importanta operationala mai mare infanteriei grele in raport cu cavaleria (foarte costisitoare) ceea ce a asigurat antrenarea in randul combatantilor a unui numar sporit de luptatori care aveau posibilitatea sa-si procure mai usor un scut si o lance de lupta. Atena realizeaza, de asemenea, cea mai puternica flota bazata pe o tactica noua, iar dupa 550 i.Hr. noile corabii datate cu doua randuri suprapuse de vaslasi (trisema = 15o vaslasi) au permis cresterea numarului echipajului si a eficientei de lupta a flotei. Antrenarea unui numar sporit de luptatori (infanteristi si marinari) din randul categoriilor de mijloc ale polisurilor grecesti este de natura sa stimuleze si sa amplifice miscarea democratica in cadrul oraselor. In contextul reformelor democratice initiate de Clistene la Atena, razboaiele medice de la inceputul secolului al V i.Hr. au generat in constiinta atenienilor raspunderea patriotica inteleasa ca valoare morala a sacrificiului individual, dar si ca un drept legitim de participare directa la viata politica a cetatii. Aceste premise de democratie si-au gasit cadrul firesc de afirmare si dezvoltare in conditiile Atenei din secolul al V i.Hr., cand cetatea din jurul Acropolei s-a situat cu indreptatire in fruntea celorlalte orase grecesti.

Sistemul democratic din Atena, devenit functional in epoca lui Pericle, s-a impus ca model pentru intreaga civilizatie a antichitatii grecesti si cuprinde urmatoarele institutii politice:

1. Adunarea Poporului (Ecclesia) reprezenta organul suprem pe plan legislativ, executiv si judecatoresc si era formata din toti cetatenii (barbatii care aveau 20 de ani impliniti), care participau la guvernarea directa a cetatii, luand decizii de interes comunitar pe plan social-politic, administrativ, juridic si militar. Femeile, metecii (strainii) si sclavii erau  exclusi din viata publica deoarece nu erau considerati cetateni, ceea ce evidentiaza caracterul limitat al democratiei ateniene. In “Politica”, Aristotel justifica existenta sclaviei de faptul ca munca sclavilor era o necesitate pentru viata economica a cetatii.

Membrii adunarii se reuneau in Agora (piata publica) la date fixe (pritanie) unde hotarau prin vot legi referitoare la declaratii de razboi si pace, aprovizionare, administrare, justitie si controla activitatea functionarilor statului, indiferent de ierarhie. Conform prevederilor constitutionale, pe baza autorizarii adunarii, orice cetatean avea indatorirea civica de a-si exprima opinia in mod deschis asupra problemelor publice discutate. Evident, cetateanul trebuia sa-si sustina in forma elevata, coerenta si cu argumente logice, punctul de vedere, ceea ce implica responsabilitatea fiecarui cetatean (oratoria si logica s-au nascut la Atena). Practica democratiei ateniene realiza, astfel, in conditiile antichitatii, armonizarea intereselor individuale cu cele comunitare ale polisului (oras-stat) de care a depins prosperitatea Atenei.

2. “Consiliul celor 500” (Bulé) format din cetateni in varsta de 30 de ani, alesi prin sorti cate 50 din fiecare trib, functiona permanent ca organ consultativ subordonat Adunarii Poporului. Acest Consiliu avea mandat pe timp de un an, fiind insarcinat cu stabilirea ordinii de zi a sedintelor Adunarii, indeplinea si controla functiile administrative, inclusiv solutionarea chestiunilor curente. Pentru asigurarea operativitatii activitatii, in cadrul Consiliului functiona permanent un comitet executiv (pritania) din 50 de membri ai fiecarui trib, functiona 36 de zile, iar prin rotatie, zilnic unul din pritani prezida lucrarile, pastra sigiliul  si cheile de la anexele templelor unde se afla tezaurul statului. Pritanii reprezentau magistratura suprema a statului si pe timpul functiei lor locuiau intr-o cladire speciala a orasului. Periodic ei prezentau rapoarte de activitate in fata Adunarii, iar in unele cazuri de incompetenta si imoralitate puteau fi destituiti sau chiar condamnati. Pentru evitarea uzurparii puterii de catre o anumita grupare, prin rotatie treburile statului erau asigurate de fiecare trib, nici un cetatean nu putea fi ales in Consiliu consecutiv doi ani la rand.

          3. Areopagul compus din 9 arhonti, la care Clistene adaugase pe al zecelea (secretar), corespunzator celor 10 triburi, reprezenta un organism  al vechiului regim aristocratic, care in noile conditii ale democratiei si-a restrans prerogativele la unele functii religioase, organizarea funerariilor nationale pentru cetatenii Atenei cazuti in lupta sau in instructia unor procese referitoare la straini.

          4. Colegiul celor 10 strategi  - organism ales de Adunarea Poporului pe criterii de competenta si nu prin tragere la sorti, de aceea strategii puteau fi realesi de mai multe ori. Functia esentiala a acestor strategi era de aparare a statului, exercitand totodata o influenta deosebita in toate domeniile cetatii. Din randul celor 10 strategi, unul era ales prim-strateg, cum a fost Pericle, care a indeplinit mai multi ani aceasta functie, fiind de fapt conducatorul recunoscut al Atenei. Comparativ cu alti functionari, strategii nu dadeau rapoarte anuale in fata Adunarii Poporului, dar ei puteau fi judecati si pedepsiti in caz de infrangeri militare sau tradare.

5. Tribunalul cu jurati (Heliaia) era instanta judiciara suprema, emanatie a Adunarii Poporului, care administra justitia (cu exceptia unor cazuri ramase in competenta Areopagului). In componenta tribunalului intrau 6.000 de jurati, trasi la sorti din propunerile inaintate de cele 10 triburi ateniene, fiind ulterior repartizati diverselor tribunale in asa fel incat nici acuzatii si nici acuzatorii sa nu cunoasca componenta juriului respectiv. Tribunalul judeca diverse procese, cu exceptia celor intrate in competenta Adunarii Poporului sau a Areopagului, insa judecatorii si avocatii nu aveau pregatire de specialitate, lipsa de profesionalism a justitiei ateniene genera carente mari legate de arbitrariul ce insotea deciziile instantei. In timp ce Atena si-a etalat stralucirea in sfera creatiilor filosofice si artistice, pe plan juridic, lipsa unor principii unitare de drept, a unui cod de legi sistematizat, remarca G.Glotz,[8] evidentia inexistenta harului juridic al atenienilor. Aspectul formal al justitiei in Atena era determinat si de faptul ca in instanta nu exista procurorul in calitate de acuzator public, initiativa acuzarii era lasata la latitudinea oricarui cetatean, situatie prin care s-a incurajat delatiunea, mai ales ca delatorul era recompensat cu bani. Delatorii de profesie (sicofantii) devenise o categorie parazitara ceea ce evidentia inca o lacuna importanta in existenta democratiei ateniene, confruntata in sfera justitiei cu un numar de procese ingreunate de cele mai arbitrare si stupide proceduri de judecata.

Progresul justitiei ateniene, comparativ cu justitia babiloniana, era incontestabil legat de suprimarea “legii talianului” sau de renuntarea la pedeapsa colectiva, sustinand necesitatea raspunderii personale pentru fapta savarsita. Din prezentarea succinta a atributiilor institutiilor specifice democratiei ateniene se constata, pe langa amatorismul (diletantismul) celor care indeplineau functii publice si limitele constitutiei din Atena care au generat amalgamarea autoritatii legislative cu cea executiva, precum si a celei legislative cu cea judecatoreasca. Teama grecilor de a nu lasa treburile publice ale statului in seama unui guvern reprezentativ a condus la structurarea unui sistem politic in care fiecare cetatean avea posibilitatea sa ajunga in cele mai inalte functii de conducere pentru un anumit timp.

In epoca clasica democratia ateniana asigura insa doar unei minoritati de cca. 40.000 de cetateni dreptul de a guverna o populatie de peste 500.000 locuitori, cat avea Atena in timpul lui Pericle, ceea ce evidentiaza imperfectiunea acestei democratii. Democratia in Atena clasica, in ciuda faptului ca era apanajul unei minoritati de cetateni si prezenta diverse carente functionale, intruchipa in premiera pe plan istoric idealul libertatii si responsabilitatii civice a omului. Astfel, libertatea glorificata de Pericle in viata politica a Atenei, bazata pe impartialitatea legilor, pe competenta si prestigiul moral a celor ce aspirau la demnitati publice, justifica modelul democratic al atenienilor pentru celelalte cetati grecesti.

Dimensiunea esentiala a prestigiului democratiei ateniene in epoca clasica se afla, mai ales, in sfera creatiilor culturale cand Atena a devenit scoala recunoscuta de intreaga lume greceasca a antichitatii.

Viata economica in epoca clasica continua traditia celor trei domenii – agricultura, mestesuguri si comert – producatoare de venituri pentru orasele grecesti. Regimul asupra proprietatii agricole era diferit in statele grecesti in functie de zona geografica si de legislatia existenta. In agricultura majoritatea era formata de micile proprietati  taranesti, cu exceptia Boetiei, Macedoniei si Tesaliei unde erau si mari proprietari funciari. Productia de cereale (orz si grau) era insuficienta pentru aprovizionarea populatiei oraselor, numai in pomicultura (maslini, smochini si vita de vie) si apicultura se realiza un surplus de produse destinat exportului, prin care taranii isi asigurau o viata cat de cat decenta.

 Mestesugurile cunosc o dezvoltare intensa in epoca clasica prin amplificarea specializarii lor legat de resursele si traditiile din zonele respective. Astfel, tesaturile si broderiile erau realizate la Milet, Megara s.a., prelucrarea metalelor la Corint, iar Atena  excela prin produsele ei ceramice. In cadrul cetatilor grecesti mestesugari erau grupati pe cartiere si strazi, munca in ateliere fiind asigurata de oameni liberi si sclavi (in mine sclavii lucrau in exclusivitate), fara o legislatie de  protectia muncii.

Schimburile comerciale se realizau, de regula, direct (producator-cumparator), deoarece comerciantii nu se bucurau de stima in mentalitatea grecilor. Comertul exterior se asigura preponderent pe mare, atenienii aveau corabii de cca. 400 tone deplasare, iar in portul Pireu puteau acosta aproape 400 corabii. Atena dispunea de o moneda recunoscuta prin valoarea sa de schimb pe toate pietele din spatiul Greciei antice.

Civilizatia materiala a epocii clasice in Atena poate fi inteleasa in legatura cu tot ce s-a construit pe Acropolis (“orasul de sus”) din perioada  miceniana pana in secolul al VI i.Hr., cand Pisistrate edifica maretul templu al zeitei Athena si a zidurilor de aparare ale orasului. Adevarata stralucire arhitecturala a Acropolei din centrul Atenei are loc in timpul lui Pericle, cand dupa distrugerile produse de persi, initiaza constructia ansamblului arhitectural compus din 4 edificii,  pe care le admiram si astazi: 1. Partenonul (templul Fecioarei Athena), unde era asezata statuia zeitei de 15 m , lucrata de Fidias; 2. Propileele – intrarea sacra prin cele 5 porti monumentale, care pe o aripa gazduiau, Pinacoteca cu operele pictorilor atenieni; 3. Templu Nike (= Victoriei) de mici dimensiuni  dedicat tot zeitei protectoare a orasului; 4. Erechteonul  cu cele 9 sanctuare exprima farmecul deosebit al cariatidelor ce au redat echilibrul artistic al arhitecturii clasice grecesti. De altfel, in epoca clasica templele ridicate in cinstea zeitatilor au fost singurele edificii cu valoare arhitecturala “restul constructiilor civile din orasele grecesti au o valoare artistica nesemnificativa (palestrele, gimnaziile si porticele), incepand cu secolul al IV i.Hr. in cetatile ionice din Anatolia si mai ales in epoca elenistica apare orasul conceput ca un complex urbanistic (ex. Alexandria).

Splendidul complex arhitectural de pe terasa masivei stanci abrupte – Acropole (270/150 m si h 75 m). va fi realizat din fonduri pe care Pericle le-a pus la dispozitia unor renumiti arhitecti sub conducerea lui Ictinos si a sculptorului Fidias ce raspundea de ansamblul lucrarilor. Edificiile de pe Acropole puneau in evidenta sub aspect estetic cadrul natural, oferind ceremonialelor dedicate zeitei protectoare o nota de solemnitate si de fast pentru cetatenii Atenei. De pilda, Partenonul (templul “Fecioarei”) era diferit prin dimensiunile sale (L= 70m l=30 m), fiind sustinut de coloane zvelte la exterior in stil doric (8 coloane pe fiecare latime si 17 pe fiecare lungime) a templului, iar in interior tavanul fiecarei incaperi se sprijinea pe 4 coloane in stil ionic.

Alaturi de valoarea arhitecturii templelor s-a impus in epoca clasica a Greciei stilul sculpturii clasicismului din prima jumatate a secolului al V i.Hr., reprezentat de Policlet, Myron si Fidias, iar in a doua jumatate a aceluiasi secol stilul clasicismului reprezentat de Scopas, Praxitele si Lysip, toti acesti sculptori vor fi angajati, mai ales, de orasele ioniene in realizarea unor lucrari comandate. Majoritatea lucrarilor concepute si executate de acesti sculptori din epoca clasica a disparut, au ramas unele descrieri ale contemporanilor sau copii ale lor realizate in epoca romana.

Sculptura greceasca era policroma, stratul de culoare se aplica nu numai statuilor din lemn, ci si celor din piatra si marmura, scotand in evidenta prin pictura colorata a diferitelor parti ale statuii realismul expresivitatii ei artistice. Astfel, in diverse muzee ale lumii se afla capodopere sau copii ale acestor sculpturi. Policlet, de pilda, a realizat statui celebre, cunoscute prin copii din epoca romana ca: Doriforul  (“Purtatorul de lance” – Neapole); Diadumenos (Atena), Amazoana ranita (New York) s.a., reprezentand mai ales frumusetea si expresivitatea atletilor.

Myron a realizat statui, mai ales, din bronz exprimand dinamismul si incordarea musculara a atletului intr-un moment  de intensitate a miscarii, din pacate nu s-au pastrat decat copii romane: Discobol (in marmura) de la Roma si Athena si Marsias de la Frankfurt.

Fidias este considerat cel mai ilustru sculptor al  epocii clasice prin realizarea a doua statui: Zeus din Olympia (cca. 14 m inaltime) si cea a Athenei Parthenos (la care se spune ca a folosit cca. 1.200 Kg aur). Nu s-a pastrat nici o lucrare insa exista cateva copii romane: Diadumenos (Londra), Amazoana (Vatican) Kora (Roma). Sculpturile in marmura ale lui Fidias au infatisat divinitatile intr-o perspectiva umana, redand echilibrul ideal al sufletului omului sub aspect moral si comportamental, prin demnitatea si grandoarea ritmului variat al volumelor.

In perioada a doua a clasicismului sculpturii grecesti, Praxitele, Scopas si Lysip realizeaza o mare diversitate de stiluri individuale, aspecte profunde ale sufletului omenesc (pasiune, durere, etc.) ca in cazul lui Scopas cu celebra sa “Menada dezlantuita” (Dresda) sau gratia senzuala a feminitatii redata in sculpturile lui Praxitele: Afrodita din Cuidos (Vatican), copia romana a lui Apollo (Louvre).

De asemenea, Lysip a preferat in sculptura mai ales bronzul, fiind mult apreciat de Alexandru Macedon, caruia i-a facut numeroase busturi; originalele nu s-au pastrat. Exista copii romane, de exemplu, Atlet legandu-si sandala (Copenhaga), Agias (Delfi) s.a.

Comparativ cu sculptura, arta picturala era mai pretuita de greci, deoarece pictura era in conceptia lor un auxiliar decorativ pentru arhitectura si sculptura. Pictorii reprezentativi pentru epoca clasica au fost Polygnot, care a dat individualitate expresiva personajelor integrate intr-un spatiu si Micon, Genxis si Parasis care realizeaza peisajul si tehnica contrastelor (lumina si umbra). Mai tarziu, marea pictura greaca este in epoca elenistica legata de numele lui Protogenas, Aetion si Apelles (pictorul de curte al lui Alexandru Macedon).

Reprezentativa pentru Grecia antica este insa ceramica pictata, care in epoca clasica isi schimba stilul si tehnica decoratiei, inlocuind “figurile negre” ale siluetelor pictate cu “figuri rosii” (ceramica din Attica), atinge cele mai inalte culmi artistice ale stilului sub influenta sculpturilor lui Fidias si a frescelor pictate de Polygnot.

Epoca clasica a Greciei a daruit culturii europene si universale realizari deosebite in literatura, mai ales in poezie, in dramaturgie, marile creatii ale tragediei si comediei, precum si proza artistica a sofistilor. Poezia a fost realizata prin contributia lui Simonide, Bachilide si Pindar, ultimul considerat de Horatiu si Cicero “printul poetilor”, admirat in epoca moderna de Goethe, Carducci, D’Annunzio, s.a.

In orasele grecesti reprezentatiile teatrale organizate, sub forma de concursuri, au jucat un rol important pe plan cultural in epoca clasica, mai ales la Atena unde s-a nascut tragedia. Reprezentantii de seama ai tragediei clasice au fost Eschil, Sofocle si Euripide.

Eschil (525-455 i.Hr.) “parintele tragediei grecesti”, unii considera ca a  scris 90 de  tragedii  si a obtinut de 13 ori laurii victoriei, din care nu s-au pastrat decat patru tragedii: Cele 7 contra Tebei, Persii, Prometeu si Rugatoarele si o trilogie – Orestia, asemanata ca valoare estetica cu poemele homerice.

Sofocle (496-406 i.Hr.) marcheaza apogeul tragediei grecesti care a scris 123 de opere din care se mai pastreaza 7, celebre fiind: Antigona, Oedip rege, Electra, Filoctet si Aiax. De pilda, in “Estetica” filosoful german Hegel considera Antigona drept model perfect de tragedie, un edificiu dramatic grandios asupra actiunii personajelor.

Euripide (480-406 i.Hr.) a scris 92 de piese, din care n-au ramas 17 tragedii si o drama cu satiri (Ciclopul). Dintre tragediile lui mai bine cunoscute sunt urmatoarele: Medeea, Andromaca, Ifigenia in Aulida, Hecuba, s.a. Euripide paraseste in tragediile lui eroismul grandios al lui Eschil, dar si idealismul moral al lui Sofocle, apropiindu-se de aspectele moderne ale sensibilitatii date de dragoste sau de gelozie, inclusiv complexitatea caracterului omului plina de pasiuni si defecte.

Tot acum din farsa populara s-a nascut comedia greceasca reprezentata de Aristofan (445-386 i.Hr.) cu urmatoarele comedii: “Cavalerii”, unde combate demagogia, “Viespile”, “Norii”, “Pacea”, “Pasarile” cele mai reprezentative din cele 11 lucrari pe care marele dramaturg le-a transmis posteritatii.

Alaturi, de poezie si teatru, muzica pentru greci este o arta prin excelenta de esenta morala, un instrument “de educatie” (Platon), fiind strans legata de ritualurile religioase, de munca taranilor la camp, de diverse ceremonii in familie sau la nivelul cetatii.

In concluzie, arta clasica din Grecia prezinta cateva trasaturi semnificative:

1. Comparativ cu marile culturi ale antichitatii orientale si chiar cu arta bizantina de mai tarziu, arta grecilor din epoca clasica, desi a fost influentata si practicata de ei, realiza prin rationalitatea mesajului artistului o dimensiune civica de functionalitate a valorilor ei estetice;

2. Nota distinctiva a artei grecesti clasice este data de umanismul sau, prin care s-a diferentiat de alte culturi ale antichitatii, deoarece umanitatea ei deriva din plasarea omului in centrul de motivare a interesului creatorului de arta (chiar si in cazul unor divinitati ele sunt umanizate in operele artistilor greci). Omul devine primordial in arta grecilor din epoca clasica nu ca simbol mistic, ci ca expresie a frumusetii umane pe care artistii creatori o redau. De altfel, Sofocle in tragedia “Antigona” sublinia ca “in lume nimic nu este mai minunat decat omul”;

3. Artistii epocii clasice realizau in premiera o concordanta armonioasa  intre continutul valoric al operelor lor cu normele si cerintele polisurilor in care traiau. Regimul democratic din Atena asigura cetatenilor ei demnitatea si responsabilitatea lor civica,  dimensiuni semnificative ilustrate de artistii greci in creatiile prin care transmiteau valorile traditionale si, totodata, exprimau mentalitatea pe plan ideatic si sentimental al contemporanilor din orasele Greciei;

 4. Clasicismul artei grecesti se caracterizeaza prin echilibru si armonia  dintre natura si spirit, dintre corpul si sufletul omului, inlaturand conflictul ireductibil pe plan moral dintre bine si rau, comparativ cu existenta ireconciabilitatii absolute din morala culturii persane, masura domina individualismul spiritului creatorilor de arta, tinand seama de perspectiva dictonului filosofului grec Protagoras “Omul este masura tuturor lucrurilor;

          5. Arta clasica din Grecia reflecta simbioza organica dintre rationalitatea si sensibilitatea creatorilor greci care redau prin operele lor valoarea estetica bazata pe expresia logica a certitudinii a adevarului si pe idealul moral de perfectionare a fiintei umane. Astfel, Kalokagathia (principiu al unitatii Adevarului, Binelui si Frumosului), idealul armonizarii virtutilor morale cu frumusetea fizica, reprezenta in conceptia grecilor antici un ideal posibil de atins pentru orice om care actioneaza in directia realizarii acestor valori supreme ale cunoasterii, moralei si artei;

          6. Originalitatea artei clasice nu consta atat in diversitatea temelor abordate, cat mai ales in perfectionarea tehnicilor de realizare artistica, corespunzator stiintei modelului (anatomiei) a armoniei, simetriei si ritmului miscarilor;

          7. In conceptia antichitatii grecesti unele arte (arhitectura, sculptura si pictura), in special, aveau in exclusivitate o semnificatie tehnica (techné), deoarece arta prin dimensiunea sa estetica raspundea necesitatilor practice ale individului si ale comunitatii cetatilor grecesti;

          8. Comparativ cu alte civilizatii din Orientul Mijlociu, arta din Grecia clasica nu reprezenta expresia vanitatii sau autoglorificarii creatorilor sau suveranilor cetatilor, frumusetea in toate domeniile artei era ratiunea spiritului artistului de a-si etala armonia proportiilor in creatiile sale prin masura, simplitate si sobrietate, calitati definitorii atinse de perfectiunea tehnicii artistice in epoca clasica.

                                                *

          Valoarea culturii spirituale din epoca clasica a Greciei antice si-a atins amplitudinea si profunzimea sa maxima in sfera gandirii stiintifice si filosofice, dimensiuni esentiale si definitorii ale spatiului civilizatiei grecesti, dar si al antichitatii europene in ansamblu. Alaturi de scoala ioniana de la Milet, gandirea filosofica a Greciei este dezvoltata de o pleiada de ganditori care investigheaza din perspectiva filosofica fenomenele naturii si emit diverse ipoteze cosmologice asupra Universului. Filosofii reprezentativi (presocratici), care au pregatit premisele  aparitiei filosofiei clasice a Greciei, deschid directii si orientari noi in sfera cunoasterii. Astfel, Heraclit din Efes considera ca focul este elementul primordial al existentei si al schimbarii permanente fiind considerat parintele gandirii dialectice, dezvoltata metodologic in filosofia moderna de Hegel. Contributii de ordin metafizic a adus mai tarziu Scoala de la Elea (Italia) fondata de Xenofon. In acest sens mentionam conceptia lui Parmenide, pentru care Universul este format din inele concentrice compuse din foc si pamant si pe Zenon, prietenul sau, care a argumentat teoria despre unitatea si imobilitatea lumii.

          In opozitie cu filosofii eleati, Empedocle, Anaxagora si Democrit, desi recunosc realitatea miscarii si transformarii, revin la elementele fundamentale (apa, aer, foc si pamant) preconizate de filosofii naturalisti de la Milet. De altfel, un pas inainte in explicatia naturii in miscare realizeaza Democrit, care continua traditia lui Leucip, despre existenta atomilor, considerati particule invizibile fizic, care se deosebesc intre ele prin forma, pozitia, etc., dar care au aceeasi calitate.

          Incepand de la mijlocul secolului al V-lea i.Hr., gandirea filosofica si stiintifica este marcata de renumitii sofisti: Protagoros, Gorgias, Prodicos si Hippias care considerau ca succesul in viata social-politica nu depinde numai de cunostintele filosofice, stiintifice sau practice, ci este nevoie de capacitatea de a convinge, retorica, definita de ei ca “virtutea” artei politice. Marea filosofie a epocii clasice din Grecia este incontestabil legata de contributiile aduse de Socrate, Platon si Aristotel, in conceptiile carora gasim premisele principalelor directii de evolutie istorica ale cunoasterii filosofice.

          Socrate (469-399 i.Hr.) sustine ca “virtutea este stiinta”, similar sofistilor, dar in locul acumularii de cunostinte, norme, solutii etc. preconizate de acestia, el ii invata pe oameni metoda dialogului. Socrate formuleaza metoda maieutica (“practica mositului”) care-i ajuta pe oameni ca singuri sa descopere adevarurile, marcand un punct nodal in evolutia gnoseologiei, legat de intelegerea rolului activ al subiectului in cunoastere. Pornind de la maxima inscrisa pe frontonul templului de la Delfi: “Cunoaste-te pe tine insuti”, Socrate deschide adevaratul orizont rational al cunoasterii filosofice, acolo unde se afla embrionul stiintei autentice care se dezvolta ulterior. “Filosofia”, in sensul dragostei de intelepciune, ca scop al omului, incepe cu Socrate, care aprecia ca virtutea cunoasterii (stiinta) presupune efortul individului de a descoperi adevarul si de a gasi binele. Ambele valori sunt in legatura, considerand ca raul provine din nestiinta, de altfel, sfarsitul sau tragic, evidentia semnificatia valorilor etice pe care le punea in raport cu actul cunoasterii si cu societatea in care traia.

          Platon (427-347 i.Hr.) a trait in preajma lui Socrate si a calatorit mult in Egipt si in Italia (Siracuza) unde ar fi dorit sa-si puna in aplicare reformele politice pe care le-a preconizat in Republica, utopicul sau stat ideal. Platon fondeaza la Atena, in 387 i.Hr., Academia, cel mai important centru de cultura al Greciei unde filosoful preda gratuit trei decenii lectiile lui.

          Cele 34 scrieri sub forma de dialog si 13 scrisori erau axate pe o idee sau tema principala, fiind grupate in 3 perioade de elaborare: 1 – Platon polemizeaza cu sofistii, aparand doctrina mentorului sau spiritual (Apologia lui Socrate, Criton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippis I si II, s.a.); 2 – Dialogurile din perioada maturitatii lui Platon (Fedon, Sympozion, Republica, Fedra) unde filosoful grec isi sustine propria-i teorie despre idei (lb. greaca = ideai = forme, figuri) intelese ca forme imobile, eterne ale tuturor lucrurilor si fiintelor existente in lume (inclusiv concepte abstracte si virtuti sunt esente si realitati ultime). In ierarhia ideilor el situeaza Binele definit ca virtute suprema de care depinde fericirea oamenilor; 3. In ultima perioada elaboreaza dialogurile despre Fiinta (Parmenide, Teetet, Sofistul, Timen, Legile).

Platon realizeaza o forma filosofica de  comunicare – dialogul, procedeu initiat de metoda maieutica a lui Socrate. Avand in vedere ca Socrate nu a lasat nimic scris, in dialogurile lui Platon cu Xenofon, nu putem cunoaste cu exactitate ce apartine cu adevarat lui Socrate (cu exceptia Legilor unde Platon isi expune propria conceptie). Modelul lumii ideilor lui Platon deschide in sfera gandirii filosofice un orizont idealist obiectiv care s-a dovedit fertil cunoasterii filosofice si stiintifice, asigurand depasirea empirismului aparentelor prin trecerea la sfera esentelor intelese prin rationalitatea abstractiilor notionale.

In ceea ce priveste gandirea social-politica a lui Platon, aceasta are in vedere capacitatea filosofilor de a intelege si conduce statul, evident din perspectiva intereselor privilegiate ale aristocratilor din randul carora facea parte si filosoful grec.

Aristotel (384-322 i.Hr.) marcheaza apogeul gandirii filosofice si stiintifice in Grecia si in intreaga cultura a antichitatii. Discipol a lui Platon si educatorul lui Alexandru Macedon a condus gimnaziul Lykeion, scoala bine organizata, cu programe temeinice de studiu pe care le-au frecventat cca. 2000 de discipoli ai stagiritului. A lasat o opera vasta (cca. 400 lucrari, din care s-au pastrat 47), lucrarile lui reprezinta o sinteza a cunostintelor acumulate pana la acea data, influentand filosofia si stiinta europeana timp de peste 2000 de ani.

Aristotel dezvolta gandirea platoniana, dar se delimiteaza critic de teoria ideilor  a maestrului sau, filosofia lui se ocupa de aspectele generale ale realitatii, utilizand in generalitatea sa si metode particulare specifice altor stiinte (matematica, fizica) care opereaza cu abstractii, axiome si demonstratii logice. Aristotel si-a expus ideile filosofice in lucrarea Metafizica, unde subliniaza ca lumea ideilor nu poate fi separata de lumea fiintelor si obiectelor concrete. Cunoasterea obiectiva, in viziunea lui, presupunea relatia continuitatii dintre treapta senzoriala (a simturilor) si treapta rationala prin care se ajunge la abstractizare. El distinge intre substantele (realitatile divine) imobile, cunoscute numai de ratiune ce fac obiectul teologiei si substantele in miscare care fac obiectul de studiu al fizicii.

Matematica este stiinta care studiaza raporturile cantitative, fiind a treia si ultima stiinta teoretica, dupa filosofie si fizica. Aristotel, de asemenea, a structurat logica ca stiinta a demonstratiei rationale, elaborand lucrarea Organon (“instrument” necesar in cercetare).

Aristotel s-a preocupat de probleme specifice biologiei, zoologiei, de functiile intelective ale sufletului, etc. In sfera stiintelor teoretice integreaza totodata, etica care are drept scop binele ce asigura fericirea. Virtutea in viziunea stagiritului presupune alegerea caii de mijloc intre doua extreme la fel de daunatoare omului. Virtutea suprema la Aristotel este justitia, deci respectul legii de catre oameni. Omul, definit ca fiinta sociala (zoon politikon), nu poate atinge forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii, problema ce intra in sfera stiintei politice. In Politica, Aristotel se ocupa de 3 forme de guvernare normale: monarhie, aristocratie si democratie si de corespondentele lor degenerative: tiranie, oligarhie si demagogie, facand o descriere ampla a constitutiei ateniene prin comparatie cu 158 de alte constitutii ale statelor grecesti.

De asemenea, ne-a lasat scrisa Poetica din care s-a pastrat doar prima parte cu privire la teatru, unde arta reprezenta transfigurarea realitatii de catre artist (mimesis), avand o finalitate moralizatoare care-l delimiteaza de Platon care intelegea prin arta un simplu mijloc de copiere a realitatii.

Influenta lui Aristotel s-a exercitat de-a lungul secolelor, in secolul IX opera sa este tradusa in limba araba, iar din secolul al XII-lea, la indemnul lui Toma din Aquino, in limba latina, legata de gandirea scolasticii medievale. Mai tarziu, in epoca Renasterii, influenta lui Aristotel cedeaza locul lui Platon, dar in domeniul stiintelor naturii, al teoriei cunoasterii si al logicii, teoriile aristotelice si-au manifestat autoritatea pana in secolul al XIX-lea.

Epoca clasica s-a impus in domeniul istoriografiei prin contributiile lui Hecateu (Milet) si Herodot ( ≈ 485-425 i.Hr.) originar tot din Asia Mica (Halicarnas) unde exista traditia unor mentalitati laice, libere, unde s-au efectuat cercetari semnificative pentru filosofia si stiinta aplicata din sfera culturii antice grecesti. In acest sens, “Istoriile” lui Herodot despre Imperiul persan, Egipt si faptele descrise despre razboaiele medice, ilustreaza obiectivitatea si impartialitatea pe care istoricul o realizeaza cu privire la cauzalitatea si consecintele acestor evenimente istorice. Valoarea operei lui Herodot consta in faptul ca ea a inspirat grecilor dragostea de tara si de libertate, intelese ca virtuti morale ceea ce i-a asigurat  in constiinta istorica o mare popularitate, “parintelui istoriei” universale.

Un alt reprezentant de seama al istoriografiei clasice grecesti este Tucidide (≈ 462-395 i.Hr.), cel care abordeaza in spirit critic in “Istoria razboiului peloponeziac”, cauzele economice, social-politice ale dezintegrarii, democratiei ateniene, oferind o judecata obiectiva si o baza stiintifica asupra faptelor analizate de istoricul grec.

                                      *

La sfarsitul epocii clasice in Grecia se constata o delimitare a unor domenii ale stiintei din sfera filosofiei, ceea ce contureaza in perspectiva o anumita autonomie de evolutie a gandirii stiintifice sub aspect tematic si metodologic. Delimitarea de filosofie apare mai evidenta in domeniile matematicii, astronomiei, fizicii (ex. optica), ca si al istoriografiei si al medicinii. Orientarea grecilor spre pozitivitatea cunoasterii era generata de faptul ca viata religioasa, in epoca clasica, continua pe fondul declinului misticismului, chiar oracolul din Delfi si-a pierdut din autoritate.

In epoca clasica apar numeroase scoli de matematica care continua traditiile pitagoreicilor, mai ales la Atena au activat multi matematicieni si filosofi greci, care au abordat probleme speciale cu privire la antinomia par-impar, a numerelor irationale, a ariilor si geometriei in spatiu, etc., depasind evidenta sensibila  caracteristica orientului cu exigenta experimentului si a demonstratiei rationale care fundamenteaza matematica grecilor pe principii logice.

          Medicina grecilor antici a fost legata de religie si magie, similar altor spatii ale antichitatii, insa in epoca clasica medicii greci acorda atentie deosebita cunoasterii simptomelor si utilizarii unor mijloace rationale de vindecare a bolilor. De la homericul Asclepios (Aesculap pentru romani) medic divinizat pentru meritele sale, pana la scolile de medicina din epoca clasica se constata o tot mai judicioasa organizare si responsabilitate profesionala a celor ce se dedicau activitatilor medicale. In acest sens, “juramantul lui Hipocrat” (secolul V i.Hr.) se constituia intr-un cod deontologic al medicilor, respectat pana astazi de aceasta categorie de inalta specializare profesionala, raspundere sociala si umana. Hipocrat  a lasat posteritatii numeroase lucrari (Vechea medicina, Boala sacra – epilepsia; Prognosticul; Aer, ape, locuri; Regimul maladiilor acute; iar in domeniul chirurgiei – Ranile corpului; Articulatiile, Fracturile; precum si Aforismele si Juramantul) toate sintetizate in Corpus hipocratic, prin care medicul grec este considerat in mod justificat “parintele medicinii”.

 

                                                *

          Epoca clasica a Greciei antice isi afla sfarsitul in luptele fratricide pe care cetatile grecesti, reunite in “Liga peloponeziaca”, le poarta impotriva hegemoniei ateniene, care nu era dispusa sa recunoasca autonomia fortelor aliate din “Liga de la Delos” construita contra invaziei persane. “Razboiul peloponeziac”, declansat impotriva Atenei in anul 431 i.Hr. duce, dupa 27 de ani, la infrangerea atenienilor, generand pentru toate combatantele o degradare a vietii economice (distrugere si saracie), la slabirea capacitatii militare de aparare si a spiritului de sacrificiu ca urmare a recursului la mercenari, totodata, la descompunerea regimului democratic pe plan politic si moral. Desele schimbari in sistemul de aliante al oraselor-stat grecesti, coalizarea Spartei cu Persia, conduce, in 404 i.Hr. la ocuparea Atenei de catre spartani pe care o obliga sa accepte o pace fara conditii (demolarea tuturor fortificatiilor si predarea intregii flote maritime si comerciale). In aceste conditii de umilire, Atena este nevoita sa recunoasca hegemonia Spartei asupra intregii lumi grecesti, care proceda cu violenta la rasturnarea regimurilor democratice din toate orasele-stat intrate sub dominatia sa.

          La Atena dezastrul militar a fost urmat de unul politic care aduce la conducerea cetatii un regim oligarhic (“guvernul celor 30 de tirani”), inlaturat mai tarziu de democratii atenieni cu sprijinul Tebei. Teba isi impune pentru scurt timp hegemonia asupra Spartei, din rivalitatea lor, Atena incearca sa profite, dar fara succes. Conflicte deosebite apar si intre cetatile grecesti din Sicilia si cartaginezi, pana cand tiranul Siracuzei (Dionysios I), cucereste Cartagina in 339 i.Hr.

          Tabloul general de decadere economica, criza accentuata de coruptia institutiilor politice, ca urmare a demagogilor care ajung sa ocupe functiile publice ale oraselor, degradarea  valorilor morale si civice, toate sunt de natura sa dezorganizeze regimul democratic al Atenei.

          Situatia conflictuala din viata politica a oraselor grecesti, decaderea economica si culturala a acestora explica pierderea libertatilor o data cu instaurarea dominatiei macedoniene.

          Victoria lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, la Cheroneea (338 i.H.) conduce la lichidarea regimurilor democratice in orasele grecesti, inclusiv a democratiei Atenei, marcand totodata, sfarsitul epocii clasice in istoria culturii si civilizatiei din Grecia antica.

          Cuceririle victorioase repurtate, ulterior, de fiul sau Alexandru Macedon, deschide o noua etapa in istoria culturii si civilizatiei grecesti, numita “elenistica”, a carei stilistica valorica o deosebeste de clasicismul epocii anterioare.

5. Epoca elenistica se incadreaza cronologic in perioada dintre anul 323 i.H. (moartea lui Alexandru Macedon) si anul 30 d.H. (anul sinuciderii Cleopatrei, ultima regina a Egiptului dinastiei elenistice). Elenismul reprezinta o opera originala in sfera creatiilor culturale si mai ales al realizarilor ei tehnice civilizatoare.

Genialitatea militara a lui Alexandru Macedon, incununata de victorii numeroase, are consecinte profunde pe planul organizarii social-politice si economice legat, in primul rand, de disparitia cetatii; vechiul organism viu politic, social, moral si cultural isi pierde frontierele   autonomiei, iar, in al doilea rand, toate orasele-stat din Grecia vor fi acum integrate intr-o imensa unitate teritoriala de organizare imperiala a statului. Elenismul inlocuieste pe plan politic vechile regimuri democratice ale cetatilor grecesti cu regimul politic al monarhiei absolute, in care statutul cetateanului este preluat de “supusul” regal. Palatul regal devine institutia politica suprema, inlocuind Adunarea Poporului specifica polisurilor grecesti. Regele este unicul legislator, judecatorul suprem si comandantul suprem al armatei; curtea monarhului  (functionarii alesi de rege) joaca un rol politic important la nivelul intregului teritoriu.

Monarhii se ocupau de dezvoltarea economica a statului, controlau activitatile mestesugaresti si comerciale, insa nu se puteau mandri cu drepturile si libertatile pe care le aveau grecii in epocile anterioare ale polisurilor organizate pe principii democratice.

Elenismul a conservat structurile administrative ale regiunilor cucerite. De pilda, cultele religioase locale au fost tolerate de dominatia greceasca, mai mult, chiar Alexandru Macedon a reconstruit unele temple vechi si a construit altele noi, bucurandu-se de aprecierea egiptenilor.

Regimul monarhic a imprimat un sistem autoritar de guvernare si ordine, a construit o infrastructura functionala de drumuri, poduri, canale, porturi pentru asigurarea cailor de comunicatie pe mare si uscat. De asemenea, emigrantii greci au fondat, numai in timpul regelui Selencos I, cca. 60 de orase noi, devenite ulterior centre comerciale infloritoare. Sistemul monetar folosit in schimburile comerciale a contribuit, in perioada elenistica, la avantul activitatilor comerciale in zona Orientului, in schimb Grecia continentala saraceste neputand face fata concurentei produselor orientale mai bune si mai ieftine.

          Geografic, centru de greutate al civilizatiei grecesti se muta, in epoca elenistica, in Egipt si Orientul Mijlociu. Elenismul determina civilizatia greceasca sa intre intr-o diversitate de conexiuni cu civilizatiile antichitatii orientale, iar expeditia lui Alexandru Macedon in India reprezenta prima actiune de unire politica a Occidentului cu Orientul intr-un stat imperial ale carui structuri economice si valori culturale evidentia semnificatia cosmopolita si dimensiunea universala a culturii si civilizatiei grecesti.

Elenismul sterge vechea distinctie traditionala dintre greci si alte comunitati lingvistice (barbari). Interferentele culturale si schimburile bunurilor materiale imbogatesc reciproc atat civilizatia greaca cat si a celorlalte civilizatii de contact. De altfel, limba greaca devine, in perioada elenistica, o limba comuna (Koiné), diminuand influenta si rolul diverselor dialecte grecesti vorbite pana atunci in spatiul vechii Elade.

 Cultura greaca realizeaza prin intermediul limbii comune comunitatea intre diferite tipuri de civilizatii, fiind in acelasi timp un liant in procesul de unificare civilizatoare a diferitelor etnii si popoare. Alaturi de limba oficiala, care in statele eleniste era greaca, calendarul, principiile de drept in justitie si in special sistemul monetar grecesc au jucat un rol semnificativ in procesul civilizator de elenizare. Exceptie facea armata care era formata aproape numai din macedonieni si mercenari greci, in cadrul infanteriei grele (falanga) si a trupelor de calareti. Sub aspect tehnic, elenismul inregistreaza progrese in dotarea armatei cu catapulte, corabii de razboi de tonaj mare si cu echipaje sporite.

In epoca elenistica, Palestina si Egiptul au cunoscut un profund proces de elenizare (de ex., in sinagogile din Ierusalim, Tora se citea in limba greaca). Elenismul a creat noi centre de iradiere culturala prin care civilizatia greaca si-a dovedit stralucirea sa universala prin intermediul rolului civilizator jucat de orasele Alexandria, Antiohia, s.a.

          In epoca elenistica s-a deschis un orizont larg vietii culturale, activitatii intelectuale (filosofiei, stiintei, artei si literaturii), dar cu toata aceasta extensiune geografica a civilizatiei grecesti, creatiile culturale  n-au mai atins cotele valorice ale clasicismului anterior. Astfel, sub raport social-politic, reformele democratiei ateniene au fost anulate, cetatenii si-au pierdut libertatea si dreptul de participare la problemele publice ale cetatii. De asemenea, cucerirea macedoniana, din primul moment a actionat pentru interzicerea eliberarii sclavilor, posibilitate pe care Atena democratica o asigurase in epoca clasica.

          Standardul ideilor nobile ale democratiei ateniene va fi conservat in epoca elenistica in continutul doctrinelor filosofice, transland din sfera practicii politice in cea a teoriei, care va influenta indirect, mai tarziu, viata politica a societatii europene. Elenismul este organizat pe principii diferite, comparativ cu epocile anterioare, in ceea ce priveste viata intelectuala si culturala, astfel:

          1. Instructia si educatia tineretului trece din seama familiei in a administratiei oraselor care se ocupa de constructia scolilor, frecventate, pentru prima data, de fete mai ales in orasele ionice, copii ajung sa stie scrisul si cititul;

          2. Pregatirea in scoli si in intreaga documentatie din biblioteci se realiza prin intermediul limbii grecesti;

          3. Cultura s-a dezvoltat si sub influenta benefica a mecenatului regilor;

4. Vechile centre culturale ale spatiului grecesc – Atena si Rodos – sunt eclipsate de noile capitale ale monarhiilor elenistice, mai ale Alexandria, cu renumita biblioteca cu cca. 700.000 de volume, precum si Pergam, Antiohia, Ella, Efes, Siracuza, etc.

5. Apar primele preocupari de subventionare a unor cercetari stiintifice si tehnice, a fondarii unor muzee, gradinii botanice, zoologice si observatoare astronomice etc. (ex. in perioada dinastiei Ptolemeilor).

Elenismul a inregistrat progrese tehnice considerabile in raport cu epocile anterioare, cum ar fi: pedala la roata olarului actionata cu piciorul, masini de razboi si corabii uriase (3.000 tone), farul din Alexandria inalt de 120 m, sistemul rotilor dintate pe orizontala si verticala (moara de apa). Razboiul de tesut orizontal, tehnica suflatului sticlei, inventarea pergamentului (sec.II i.Hr.) etc. In Alexandria au fost, de asemenea, inventate masinarii hidraulice si pneumatice, ceasornicul de apa, pompa, iar Arhimede (≈ 287-212 i.Hr.) a inventat surubul fara sfarsit, utilizat la instalatiile de scoatere a apei din mine, scripetele utilizat la macaraua tripla, etc. De asemenea, Heron din Alexandria a descoperit proprietatile mecanice ale fortei aburului, inclusiv conceperea unor mecanisme automate.

Pentru principiile si metodele de cercetare, Aristotel a ramas pentru epoca elenistica un model care a influentat dezvoltarea fizicii si biologiei. In aceasta perioada exista o preocupare mai deosebita pentru sistematizarea studiilor matematice (geometria (Euclid), trigonometria, algebra), medicii se ocupa de studierea aprofundata a anatomiei si fiziologiei. Arhimede formuleaza o lege fundamentala a fizicii, in astronomie teoria geocentrica a lui Ptolemeu; Eratostene este fondatorul geografiei stiintifice (masoara ecuatorul si are o eroare de 1%) si a alcatuit prima harta a lumii.

Astronomia, in epoca elenistica, s-a imbogatit in contact cu traditia scolii de la Babilon, Aristarh din Samos este considerat precursorul teoriei copernicane. De asemenea, in epoca elenistica in domeniul matematicii cei mai reprezentativi au fost Euclid, Arhimede si Apollonios a caror opere s-au pastrat. De exemplu, Euclid s-a impus prin prezentarea logica a unor definitii, axiome si postulate, cu valoare practica si aplicativa.

In domeniul medicinii se continua  traditia scolilor grecesti de la Atena si Cos, detasandu-se, in special, medicii Herophilos, Erasistratos si Galenos, ultimul a activat la Roma.

Elenismul a pretuit si stimulat activitatea artistilor in diverse domenii ca urmare a dezvoltarii economice, a fastului curtilor regale si a familiilor celor bogati.Arhitectura a inregistrat progrese in ceea ce priveste introducerea unor principii de urbanism. De ex. orasul elenistic are strazi largi (6-10 m), drepte si paralele, cu intersectii (cardo in unghi drept), cu spatii rezervate pietelor si edificii publice. Gustul pentru colosal este o caracteristica a acestei epoci (ex. templul zeitei Artemis din Efes, templul Apollo din Milet, etc.), renuntandu-se la armonia proportiilor in beneficiul grandorii pe care multi monarhi il preferau. Sculptura continua orientarea data de Praxitele si, in special, de Lysip si Scopas. (ex. Victoria din Samotrace – Louvre; Venus din Milo – Louvre, etc.) Gustul pentru colosal in sculptura s-a impus mai ales la Pergam si ulterior la Roma.

Pictura din epoca elenistica, in special, scoala de la Alexandria si Pergam s-a impus mai tarziu prin tehnica frescelor si mozaicurilor in vilele romane ale aristocratiei, asa cum o admiram in unele case descoperite in orasul antic Pompei. De asemenea, in epoca elenistica, apar specii de arta miniaturala (bijuterii, sticla, fildes, monede, etc.).

Literatura epocii elenistice difera de epocile anterioare. De pilda, poezia lirica nu mai este acompaniata de muzica (corul), acum s-au lansat productii literare in proza, in special, tema variata despre “Viata lui Alexandru Macedon”, iar comedia lui Menandru se restrange la sfera mai banala a vietii de familie, in comparatie cu epoca lui Aristofan.

Pe plan filosofic, elenismul a fost dominat de miscarea filosofica reprezentata de filosofii cinici si sceptici, care abandoneaza problematica sociala a omului ocupandu-se predilect de problemele morale ale individului ca mod de comportare. Conceptia cinicilor reprezentata de mentorul lor Aristip din Cirene (≈ 435-360 i.H.) acrediteaza ideea ca scopul vietii omului pentru a fi fericit sunt placerile de orice fel.

Stoicismul a reprezentat curentul filosofic caracteristic elenismului prin care interesul pentru fizica si logica este subordonat eticii, curent fondat de Zenon din Kition (≈ 336-264 i.H.) si continuat la Roma de Seneca si Marcus Aurelius.

De asemenea, elenismul dezvolta un punct de vedere al individualismului sofistilor, prin contributia lui Epicur (341-270 i.H.), fondatorul unei scoli prin care omul trebuie sa cunoasca realitatea, excluzand orice interventie a providentei. Epicurienii inlocuiesc hedonismul nediferentiat al cinicilor  despre placere, cu unele recomandari de moderatie, simplitate si prudenta, desi criticati au exercitat o influenta in epoca.

Scepticismul a fost o alta directie a filosofiei elenistice, formulata de Phirhon (≈ 365-275 i.H.) care se indoieste, atat de certitudinea cunoasterii senzoriale cat si de cea rationala si ca totul se epuizeaza in indoiala, de unde omul trebuie sa priveasca totul cu indiferenta pe care i-o da morala seninatatii.

In concluzie, elenismul isi detaseaza prin amalgamarea stilurilor culturale ca trasatura caracteristica, comparativ cu epocile anterioare, generand insa modernitatea culturii si civilizatiei acestei epoci care a transmis multe din valorile ei culturii europene.

Cultura elenistica a influentat Europa prin intermediul Romei antice si, de asemenea, si-a pus amprenta asupra eticii crestine prin  intermediul limbii latine ca factor integrator al civilizatiei medievale.