Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


HERALDICA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
William Wolsey si Robert Pygot
Autonomii locale si institutii centrale in spatiul romanesc
Uniunea Europeana si problema integrarii fostelor state comuniste
Nazismul in Germania
Anglia in secolul al XVII-lea - Revolutia engleza
REVOLUTIA FRANCEZA si biserica - Date cronologice fundamentale
William Fetty
GRAI VALAH
ORGANIZAREA DE STAT IN VOIEVODATUL TRANSILVANIEI IN SECOLELE XI-XVI
EPIGRAFIA

HERALDICA

Cercetatorului din domeniul stiintelor umaniste pentru folosirea cat mai exacta a izvoarelor, ii sunt necesare si cunostinte de heraldica.



Din cadrul surselor istorice, aceasta stiinta auxiliara utilizeaza pecetile, monedele, pietrele de mormant, monumentele de arhitectura, diplomele etc.1, folosindu-se si de alte stiinte auxiliare ca: paleografia, sigilografia, numismatica.

Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea si evolutia stemelor unui stat, oras, familie, corporatie etc.

Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, in fr. héraut = crainic. Heralzii in epoca medievala duceau mesajele de razboi, dar faceau si oficiul de prezentare a luptatorilor in turniruri si de introducere a acestora in arena. In sunetele de trambita sau de corn, heralzii, care trebuiau sa fie buni cunoscatori ai simbolurilor heraldice, faceau si prezentarea blazoanelor2 nobililor pe care-i introduceau pe campul de turnir. Blazonul3 era un semn conventional, specific unui stat, oras, familie, persoana etc.

Heraldica4, ca stiinta auxiliara a istoriei, studiaza aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupa si de aplicarea lor in practica de realizarea stemelor, devenind in aceasta situatie arta heraldica.

Fenomenul heraldic si, in general, manifestarile heraldice sunt foarte vechi, aparand prima oara in antichitate si evoluand odata cu societatea omeneasca5.

Arta heraldica isi are inceputurile in secolul XI in Germania, la concursurile care s-au desfasurat la Göttingen in anul 934, unde se pare ca s-au purtat de catre cavaleri bucati de stofa potrivite in maniera de alcatuire ulterioara a stemelor6. Perioada de inflorire a ei a fost a cruciadelor si a epocii clasice a turnirurilor (secoleleXIII-XV). Dupa secolul al XVI-lea, importanta artei heraldice a scazut.

Stiinta heraldica isi are inceputurile in Franta. In 1416, Clément Prinsault a pus bazele acestei discipline prin fixarea unei terminologii exacte si stiintifice care a fost apoi general acceptata. Tratatului lui Clément Prinsault i-au urmat si alte lucrari de heraldica, Franta aducandu-si o contributie esentiala la nasterea si fundamentarea acestei stiinte auxiliare a istoriei. Mentionam printre reprezentanti7: Jérôme de Bara, Les blasons des armoiries, Lyon, 1579, Charles Segoing, Mercure armorial enseignant les principes et éléments du blason des armoiries, Paris, 1648. In secolul al XVII-lea, o contributie insemnata a adus-o Père Claude-François Ménestrier prin lucrarea sa celebra: Le veritable art du blason et l’origines des armoiries, Paris, 1671, urmata de altele: Les recherches du blason, Paris, 1673 si de L’Origine des armoires, Paris, 1680.

Tot in aceasta perioada s-au realizat si desene de blazoane contemporane sau mai vechi care au fost adunate de colectionari.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa o perioada de stagnare de la sfarsitul secolului XVIII, cercetarile au fost reluate, devenind disciplina de invatamant la École des Chartes si in alte universitati europene.

Progresul in domeniu a fost favorizat de aparitia unor periodice de specialitate: Archives héraldiques suisses” (1887-1953) devenit in 1954 ,,Archivum Heraldicum” si ,,Revue française d’Héraldique et de Sigilographie” (Paris, 1938).

Bazele stiintei heraldice s-au pus inca din secolul al XIX-lea si in secolul XX. Printre lucrarile cu contributii deosebite mentionam cateva: Grandmaison, Dictionnaire héraldique, Paris, 1852; Louis Douet d’Arcq, Collection de sceaux, vol. I, Paris, 1863; G. A. Seyler, Heschichte der Heraldik, Nürenberg, 1885-1889; Baron von Sacken, Katechismus der Heraldik, Lausanne, 1942; E. J. Jones, Medieval heraldry. Some Fourteenth Century Heraldic Works, Cardiff, 1943; Michel Pastoureau, Le Traité d’héraldique, Paris, 1979 si o editie germana.

In Tarile Romane, preocuparile de ordin heraldic se intalnesc din secolul al XVII-lea la cronicarii: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie Cantemir (1673-1723). In lucrarile acestora aparea legenda heraldica a capului de bour, a acvilei, precum si ,,pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontati)”8. In secolul urmator, interesul pentru heraldica se manifesta, in masura in care aceasta a servit la alcatuirea stemelor de familie (Sturdza, Bals, Vacarescu). Catre sfarsitul perioadei au aparut sigilii domnesti pe care erau reprezentate in afara stemei principatului si stemele celor 17 judete9.

Bazele stiintelor heraldice se vor pune, insa, abia in secolul al XIX-lea, cand s-au remarcat: Gh. Asachi (1788-1869)10, fiul sau Alexandru11, Gh. Seulescu, Mihail Kogalniceanu (1817-1891)12, Cezar Bolliac (1813-1881)13, precum si reputati istorici ca B. P. Hasdeu (1838-1907), V. A. Urechia (1834-1901), D. A. Sturdza (1833-1914). In ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-au remarcat cativa heraldisti ce-si vor desfasura activitatea si in primele decenii ale secolului urmator, dintre care mentionam: Octav George Lecca (1881-1957), Stefan Dimitrie Greceanu (1825-1908) si P: V. Nasturel. Dupa 1918, stiinta heraldica a cunoscut o noua dezvoltare prin infiintarea in 1921 a Comisiei Consultative de Heraldica (7 membri), avand atributii in elaborarea noilor steme romanesti. In secolul XX, importante contributii au fost aduse de Constantin Moisil (1876-1958), Nicolae Gramada (1892-1961), Marcel Romanescu (1897-1965), Aurelian Sacerdoteanu (18904-1976), Emil Vartosu (1902-1977), Mihai Berza (1907-1978), Dan Cernovodeanu (n. 1921-2000), Marcel Sturza-Saucesti (1895-1984), Jean N. Manescu (n. 1927-1994), Maria Dogaru (n. 1934) si altii.

In 1970 s-a creat Comisia de Heraldica, Genealogie si Sigilografie pe langa Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga”, unde functioneaza si in prezent, urmandu-se dezvoltarea cat mai mult si mai bine cu putinta a acestor stiinte auxiliare ale istoriei in Romania.

Prin participarea membrilor sai la numeroase congrese internationale de specialitate, Comisia a contribuit la raspandirea dincolo de fruntariile nationale, a acestor izvoare istorice romanesti, precum si a rezultatelor cercetarii romanesti in domeniile heraldicii, generalogiei si sigilografiei. Tot in anul 1970 s-a creat Confederatia Internationala de Heraldica, cu scopul de a uni eforturile specialistilor din diferite tari pentru efectuarea de cercetari heraldice, genealogice si sigilografice. Comisia de Heraldica, Genealogie si Sigilografie din Romania este afiliata acestui organism international, ca membra fondatoare, iar reprezentantul ei face parte din Biroul Executiv al Confederatiei.

In ultimele decenii, stiinta heraldica romaneasca se bucura de un bine meritat prestigiu, Romania fiind prezenta din 1970 la toate congresele internationale de heraldica, genealogie si sigilografie.

Pentru interpretarea justa a izvoarelor, pentru redarea cat mai fidela a adevarului, istoricul trebuie sa poata citi si interpreta elementele heraldice, trebuie, altfel spus, sa posede tehnica descifrarii stemelor sau blazoanelor, care constituie elementul fundamental al heraldicii.

Stema constituie ,,ansamblul semnelor distinctive si simbolice care alcatuiesc blazonul unei persoane, institutie sau stat exprimand atributele sale”14. O stema trebuie sa cuprinda, in principal, urmatoarele elemente: scut, elementele exterioare ale scutului, incluzand cimierul, coroana, sustinatorii, pavilionul, deviza, figuri heraldice, smalturi heraldice.

De la persoane, familii, institutii (puterea centrala, puterea ecleziastica), blazonul a fost treptat adoptat de tari, regiuni, cetati, orase, asociatii, case de comert, ateliere, fabrici etc.15

Dupa modul de prezentare, blazoanele pot fi simple (unul singur) si combinate (unul sau mai multe unite sau nu)16.



Din punct de vedere al modului cum a fost creat, exista blazon de concesie (concedat de suverani, in forme initiale) si blazon transformat, incluzand toate adaugirile si modificarile ulterioare.

In heraldica, blazonul este analizat ca fiind purtat de posesorul lui, respectiv din spate. In consecinta, latura privita din fata la stanga este socotita, de fapt, la dreapta, iar cea privita din fata la dreapta este la stanga.

Scutul (cuvantul grecesc skutos = piele) este elementul principal al blazonului sau al stemei; el este in acelasi timp si campul pe care se aseaza celelalte elemente de heraldica. Folosit initial, din antichitate, ca un mijloc de aparare al celui care-l poarta, a devenit in evul mediu elementul care-l individualiza, deoarece pe el se asezau lucruri care simbolizau mai ales victoriile sale militare. Scutul poate fi de forma rotunda, ovala, patrata, dreptunghiulara, rombica, triunghiulara17.

Scutul, din punct de vedere al simbolului heraldic, poate fi: simplu, compus, unit in jumatati de parti, scut-ecuson, scut de stema.

Scutul simplu sau neted este acel scut care are o suprafata plana, neteda, vopsit intr-o singura culoare si nu are pe el figurata nici o piesa heraldica. Scutul compus este acoperit de mai multe smalturi (culori, metale, blanuri) si are campul impartit in mai multe partitiuni. Scuturi unite sunt doua scuturi care isi ating marginile. Scut in jumatate parti (despicat) se constituie din unirea a doua scuturi impartite in jumatate, in lungime si alaturate, in asa fel incat sa se observe cate o jumatate. Scut-ecuson este acela asezat pe un scut mai mare; semnifica o concesiune facuta de un suveran unui nobil. El se poate aseza central, cand este unul singur, sau pe margine, cand sunt mai multe scuturi-ecuson. Campul scutului se imparte in mai multe partitiuni cu ajutorul unor linii care se numesc trasaturi18. Partitiunile (impartirile scutului) sunt urmatoarele: 1) despicat; 2) taiat; 3) despartit; 4) spintecat.

Repartizarile constituie termenul general prin care se demonstreaza diviziunile scutului care rezulta din combinarea partitiunilor obisnuite. Repartizarile sunt urmatoarele: treimea, sfasierea incrucisata, poala, cartierele care variaza de la 6 la 32, numar care nu poate fi depasit19.

Heraldica are la baza culorile sau smalturile, termen care isi are originea in vopsirea stemelor sau blazoanelor pe mobile, pe arme, pe vase de aur si de argint20.

Arta heraldica foloseste 3 smalturi desemnate prin21:

1) doua metale – aurul care este galben si argintul care este alb;

2) 6 culori propriu-zise: rosu sau stacojiu, albastru sau azur, negru (sable), verde (sinople. luat de la arborii din preajma cetatii Sinope), purpura sau violet, portocaliu;

3) doua blanuri: a) hermina, numita si cacom (alba cu pete negre), si contra hermina; b) sangeapul (singipie), numit si vair, si contra sangeapul (contra singipie) de culoare albastra (azur) cu alb.

Aceste smalturi se figurau pe steme prin intermediul culorii sau a desenului conventional. Astfel, pentru aur prin galben sau puncte, argintul se reda prin culoarea alba, rosu prin linii verticale, azur prin linii orizontale, negru prin linii incrucisate (verticale si orizontale) etc. In campul scutului se afla nenumarate piese care alcatuiesc figurile heraldice (Plansa 11).

Figurile heraldice se clasifica in: piese onorabile si piese mai putin onorabile.

Piesele onorabile sunt cele mai vechi piese intrebuintate pe scuturi. Celelalte sunt piese folosite mai recent. Piesele onorabile ale scutului sunt ,,suprafete ale scutului, diferite ca smalt de restul campului, realizate prin trasarea unor linii drepte, oblice sau curbe”22. Printre cele mai folosite se numara: seful sau capul (o linie orizontala trasata in partea superioara a scutului), talpa sau treimea inferioara a scutului (realizata prin trasarea unei linii orizontale in partea inferioara a scutului), banda (realizata prin trasarea a doua linii oblice din coltul drept superior spre coltul stang inferior), baza (realizata prin doua diagonale duse din coltul stang superior spre coltul drept inferior). Prin acelasi joc de linii se mai pot realiza: furca, furca rasturnata, palul (teapa), crucea, saritoarea, capriorul, pajera.

Mobilele sunt obiecte asezate pe scut. Acestea pot fi: figuri naturale, artificiale, himerice. Figurile naturale pot fi luate de la astre, pot fi parti ale corpului omenesc, sau pot sa provina din lumea animala, a plantelor, a pasarilor etc. Figurile artificiale pot fi: cruci, turnuri, castele, poduri, biserici, vapoare, coroane etc. Figurile himerice se iau, de regula, din mitologie sau pur si simplu sunt fanteziste.

1. Ornamentele exterioare ale stemelor

Scutul pe care se afla figurile sau mobilele este ornamentat exterior cu: coif, coroana, lambrechinuri, cimier, mantou, suporti, tenanti, sustinatori, deviza, insigne, strigate.

Coiful (casca) este cel mai vechi ornament al scutului, avandu-si originea in castile antice, infatisand acoperamantul cavalerilor in armura. Prin urmare, reprezinta cea mai nobila piesa din stema unui nobil. Coiful timbra sau ocrotea scutul, dar prin el se indica si rangul personal. Exista coiful de suverani, de principi, duci, marchizi, conti, viconti, baroni, bastarzi (Plansa 12). La randul sau, coiful era impodobit cu un manunchi de pene sau din alte materiale.

Coiful constituie suportul cimierului (crestet) si se supune regulilor heraldice. Astfel ca, rangul nobiliar va determina forma, metalul, numarul de grile si pozitia sa pe scut (fata, profil, dreapta sau stanga)23. In functie de aceste elemente poate fi: coif de imparat, rege, duce, conte, viconte, baron etc. Regula heraldica impune prezentarea castii deasupra scutului, in cazul unui suveran; in cazul nobililior, ea era asezata in profil dreapta, iar in profil stanga se asezau castile bastarzilor. Pozitiile acestea au fost fixate in secolul XV si au fost determinate de pozitia suveranului care sta la mijloc si ceilalti il privesc din stanga si din dreapta.

Coroana constituie un alt ornament al scutului. Ea este specifica fiecarei tari, fiecarui rang si fiecarei perioade istorice.

Coroanele se deosebesc intre ele dupa metalul din care sunt confectionate, dupa podoabele care se afla pe ele si dupa fleuroane (Plansa 13).

Cimierul24 (crestet) asezat deasupra coifului constituie un alt element heraldic important. Este elementul cel mai inalt dintr-o stema. Originea sa o gasim tot in epoca antica, in pamatuful din pene sau din par de cal ce se afla pe coifurile grecesti si romane. Cimierul se compune de cele mai multe ori din: pene, coarne de animale, elemente himerice, figuri naturale, capete de om, gulere, blanuri etc. Cimierul a evoluat de la un semn distinctiv si obligatoriu pentru membrii unei familii catre un semn personal. Dupa secolul al XIV-lea, care constituie perioada sa de maxima dezvoltare, importanta folosirii cimierului a scazut, devenind doar un ornament.

Lambrechinele25 sunt fasii de stofa fixate sus, in spatele coifului, atarnand de o parte si de alta. Originea lor se afla, probabil, in gluga purtata de cavaleri, fie in fasiile de panza legate de coif, fluturand in vant si aducand astfel racoare26. Pe stema, lambrechinele sunt de cele mai multe ori reprezentate prin frunze de palamida. Pe blazon, fondul lambrechinelor trebuie sa fie din aceeasi culoare cu campul scutului, iar varfurile lor din smaltul pieselor care se afla in campul scutului.




Suportii si tenantii sunt animale naturale sau fantastice, fiinte omenesti, ingeri, parti din corpul animalelor fantastice: sirene, grifoni, centauri. Acestea se asezau in partile laterale ale scutului cu scopul de a-l sustine.

Figurile de forma umana sunt tenanti (tinatori). Animalele naturale sau himerice sunt suporti. Acestia sunt reprezentati, in general, in picioare sau fata in fata (afrontati). Stemele clericilor si ale femeilor nu au suporti sau tenanti. Pentru vaduva, scutul era inconjurat cu un snur de matase neagra si alba, impletit si din loc in loc inodat.

Sustinatorii includ plante (arbori, flori) sau obiecte si au rolul de a sustine scutul. Steagurile, fanioanele, carjele, tunurile sunt semne simbolice intrebuintate la ornarea si sustinerea scutului.

Deviza heraldica este, de obicei, o cugetare la un sentiment, un obiectiv politic anume etc., exprimata cat mai lapidar cu putinta. Ea poate fi filosofica, umoristica sau sinistra. De obicei se aseaza sub scut.

Toate elementele heraldice dintr-o stema sunt protejate de mantou (sau cortina). Acesta poate fi de purpura, poate fi de catifea sau matase albastra sau poate fi de postav. In functie de rang, de grad, ea poate fi captusita cu hermina, brodata cu aur, aurita in intregime. Extinderea folosirii stemelor a dus cu timpul la alcatuirea unei terminologii si a unor reguli precise inca din secolul al XV-lea. Dintre regulile alcatuirii unei steme conform tratatului de heraldica mentionam27:

1)      cunoasterea scutului; 2) cunoasterea smalturilor heraldice, a metalelor, culorilor, blanurilor, pieselor sau mobilelor; 3) spargerea sau modificarea stemelor si ornamentelor exterioare; 4) partitiunile scutului sunt in numar de 4: despicat, taiat, despartit, spintecat; 5) directia taierilor sau a dungilor se considera totdeauna dupa pozitia scutului si a axelor sale; 6) o piesa heraldica este formata prin impartirea unui scut in diferite culori si prin marginirea acestora cu dungi drepte sau oblice; 7) numarul maxim de cartiere al unui scut este de 32; 8) scutul familiei principale se pune peste figurile din scut, in centrul sau; 9) se folosesc numai culori heraldice ca rosu, albastru, verde, negru, purpura, portocaliu; 10) pozitiile figurilor in campul scutului sunt in numar de 10; 11) piesele si figurile sunt supuse la reguli precis determinate; 12) fiecare figura heraldica trebuie sa se deosebeasca pe campul scutului in care este plasata si pe care trebuie sa-l umple; 13) nici un coif nu poate fi fara crestet (cimier) si nici un cimier fara coif.

Initial, heraldica a fost un atribut al nobilimii, dar ea a constituit si apanajul intelectualilor, al meseriasilor, al negustorilor.

Arta a facut apel in mod deosebit la heraldica, gasind aici o vasta sursa de inspiratie si, in acelasi timp, un domeniu de manifestare.

Heraldica, prin izvoarele sale speciale care pune la indemana cercetatorilor, prin simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de important pentru cunoasterea proceselor sociale, politice, culturale ale societatii omenesti. Heraldica contribuie la o mai buna intelegere a moravurilor, obiceiurilor, a mentalitatilor medievale in general, precum si la ,,descifrarea increngaturilor genealogice adesea foarte incurcate”. Ea a constituit, de asemenea, si un domeniu pe care romanii l-au folosit din plin. Lupta pentru independenta si pentru unitate nationala a fost evidentiata si prin simbolurile heraldice care au servit si drept arme de lupta pentru realizarea acestor deziderate.

BIBLIOGRAFIE

BERCIU-DRAGHICESCU, ADINA, Introducere in istorie si stiintele auxiliare ale istoriei, Bucuresti, Tipogr. Univ. ,,Dimitrie Cantemir”, 1992.

BOIANGIU, ANETA, Curs special de heraldica. Probleme controversate ale heraldicii romanesti, Bucuresti, Tipogr. Univ., 1981.

CERNOVODEANU, DAN, Bibliografia heraldicii romanesti, Bucuresti, 1977.

CERNOVODEANU, DAN, Stiinta si arta heraldica in Romania, Bucuresti, Edit. Stiiintifica si Enciclopedica, 1977.

Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, Bucuresti, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, 1982.

DOGARU, MARIA, Reconstituirea Daciei in simbol heraldic, in R.I., t. 33, 1980, nr. 4.

DOGARU, MARIA, Aspiratiile poporului roman spre unitate si independenta oglindita in simbol. Album heraldic. Bucuresti, Edit. Stiintifica si Enciclopedica, 1981.

DOGARU, MARIA, Un armonial romanesc din 1813. Spita de neam a familiei Bals dotata cu steme, Bucuresti, DGAS, 1981.

DOGARU, MARIA, Din heraldica Romaniei: Album, Bucuresti, Edit. Jif, 1994.

GEVAERT, EMIL, L’héraldique, son esprit, son langage et ses applications, Paris, 1923.

GUNNAR, C. SCHEFFER, U., Les couleurs héraldiques, leu réhabilitation et leur détermination, Esbly France, 1971.

L’histoire et ses méthodes, sous la direction de Charles Samaron, Bruges, 1965.

HUMBERT, FRANCK, La symbolique animale en héraldique, Toulous, 1980, Hussmann, Heinrich, Uber Deutsche Wappenkurst, Berlin, 1973.

ILGEN, TH. Sphragistik. Heraldik, Leipzig, 1912.

LAUDA, J., Flaggen und Wappen der Welt von A-Z, Berlin, 1972.

MORINI, UGO, Araldica, Firenze, 1929.

NEUBECKER, OTTFRIED, Le grand livre de l’héraldique. L’historire, l’art et la science du blason, Paris, 1977.

SACERDOTEANU, AURELIAN, Curs de stiinte auxiliare, dactilografiat, vol. I.

SEYLER, G. A., Geschichte der Heraldik, Neustadt (Aisch), 1970.

SMITH, WHITNEY, Les drapeaux a travers les ages et dans le monde entier, Fayard, Paris, 1976.

STEFANESCU, MIHAIL, MANESCU, JEAN, Enluminures héraldiques des XVI-e-XVIII-e siecles dans la collection de l’Académie Roumaine, in R.R.H., serie Beauax, Arts, t. XVII, 1980.

STURDZA, D. N., Dictionnaire héraldique, Paris, 1983.

STURDZA, SAUCESTI, MARCEL, Heraldica. Tratat tehnic. Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1974.



Plsansa 12. Coifuri

Plansa 13 Coroane



1 Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, p. 130; Marcel Sturdza-Saucesti, Heraldica, Tratat tehnic, Bucuresti, Edit. Stiintifica, 1974, p. 11.

2 Termenul de blazon, avandu-si asadar originea in aceste manifestari, a provenit din cuvantul german blasen = a trambita, a suna din corn, a celebra.

3 In heraldica romaneasca, termenii: blazon, stema, armoarii, herb au acelasi inteles.

4 Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, p. 130.

5 Aneta Boiangiu, Curs de heraldica. Probleme controversate ale heraldicii romanesti, Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1981, p. 7-12.

6 Marcel Sturdza-Saucesti, op. cit., p. 12.

7 Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, p. 130.

8 Dan Cernovodeanu, Stiinta si arta heraldica in Romania, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1977, p. 17-18.

9 Ibidem, p. 19 – cel mai vechi sigiliu domnesc dotat cu steme judetene este cel din 1782 al lui Nicolae Caragea, domn al Tarii Romanesti (1782-1783). Obiceiul se va continua si dupa 1821.

10 Gh. Ungureanu, Gh. Asachi, 1788-1869, in vol. Figuri de arhivisti romani, Bucuresti, 1969, p. 12.

11 Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 19-20.

12 Ibidem, p. 21-22; C. Moisil, Mihail Kogalniceanu si heraldica nationala, in ,,Arhiva Romaneasca”, III, 1939, p. 49-58.

13 C. Bolliac a realizat si primul studiu de heraldica monetara, in 1861: Daco-romana.

14 Dictionarul stiintelor speciale ale istoriei, p. 222.

15 Aurelian Sacerdoteanu, Curs de stiinte auxiliare, I, p. 174.

16 Ibidem, p. 175.

17 Marcel Sturdza-Saucesti, op. cit., p. 26.

18 Ibidem, op. cit, p. 22 si p. 32; Aneta Boiangiu, op. cit., p. 15-16.

19 Marcel Sturdza-Saucesti, op. cit., p. 23 si p. 33.

20 Crainicii purtau tablite de metal care semanau cu un scut si pe care figurau cu smalturi stemele acelora de care ei depindeau.

21 Aurelian Sacerdoteanu, Curs de stiinte auxiliare ale istoriei, p. 180-181.

22 Dictionar al stiintelor speciale ale istoriei, p. 185-186.

23 Ibidem, p. 23-24.

24 Aneta Boiangiu, op.cit., p. 21-22, cimier lb. fr. = crestet.

25 Lappen in limba germana = zdreanta.

26 Aurelian Sacerdoteanu, Curs de stiinte auxiliare ale istoriei, I, p. 187.

27 Marcel Sturdza-Saucesti, op. cit., p. 22-23.








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 4740
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site