Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE
ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


INSTITUTIILE POLITICE, ADMINISTRATIVE, JUDECATORESTI SI MILITARE IN TARA ROMANEASCA SI MOLDOVA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
STIINTELE SI ARTA IN GRECIA ANTICA
Holocaust in Romania?
Homosexualitatea in Grecia Antica
ATITUDINEA STATELOR EUROPENE FATA DE RAZBOIUL CIVIL DIN SPANIA
Saharienii, stramosii constructorilor de piramide
ORIGINEA RELIGIEI - RELIGIA LA POPOARELE CELE MAI PRIMITIVE
Uniunea Europeana - Europa ca putere mondiala (Regiunile economice)
Imperiul Roman. Epoca Principatului - PROIECT DIDACTIC
Roman al III-lea Argyr (1028-1034)
Barocul

TERMENI importanti pentru acest document

: : institutiile judecatoresti in tara romaneasca : boierii au existat pana in secolul 20 : institutie politica :

Institutiile politice, administrative, judecatoresti si militare in Tara Romaneasca si Moldova

Institutii centrale

Domnia

Titulatura:

Suveranul tarii purta titlul de domn, originar din latinescul „dominus”, adica stapan. Domnul era stapanul recunoscut al tarii, careia i se inchinau boierii, in calitate de vasali. In ceremonialul inscaunarii un rol important ii revenea inchinarii, care se manifesta prin sarutarea mainii de catre boieri. Domnul era singur stapanitor, adica „samodarjet” in slavona documentelor de cancalearie, termen care echivala cu grecescul autocrator. Acest termen reflecta situatia de independenta, chiar daca de multe ori era doar o aspiratie din cauza presiunilor externe.

Un alt titlu purtat de domnitorii Tarilor Romane a fost cel de mare voievod, adica comandant militar. Marele voievod era capetenia voievozilor locali, care si-au unificat formatiunile lor politice si au constituit tara.

Inaintea numelui domnitorului s-a aflat pana in secolul al XIX-lea particula Io. Majoritatea istoricilor considera ca Io ar fi prescurtarea numelui teofor „Ioan”, adica „cel daruit de Dumnezeu” cu domnia sau cel ales de Dumnezeu pentru a domni.

Domnitorii Tarii Romanesti care au stapanit Tara Fagarasului si Tara Anmlasului din Transilvania au mai purtat si titlul de herteg, adica duce. Acest titlu le-a fost conferit de catre regii Ungariei, cei care le-au daruit aceste posesiuni in Transilvania cu drept temporar, limitat de credinta fata de rege.

Atributiile domniei:

-         Domnitorul nu a avut putere absoluta.

-         El era conducatorul administratiei statului, ii numea pe marii dregatori, infiinta noi dregatorii si poruncea acestor functionari in chestiunile legate de administrarea tarii.

-         Era comandantul suprem al oastei, care putea mobiliza oastea cea mare a tarii; uneori atributiile militare puteau fi delegate unor demnitari care conducea contingentul militar.

-         Avea initiativa si raspunderea inj planul politicii externe; declara razboi si pace (desigur dupa consultarea starilor), incheia tratate de apce, de alianta si de vasalitate.

-         Era judecatorul suprem al tarii, asistat de Sfatul domnesc si urmand cutunma tarii.

Insemnele domniei:

-         coroana – era deschisa, prevazuta cu cinci colturi fleuroane, cateodata trilobata, ornata cu pietre pretioase.

-         Buzduganul – era purtat in cadrul ceremoniilor de marele spatar

-         Sceptrul, sau marele sceptru – era un toiag sau baston ornamentat.

Succesiunea la tron:

In Tarile Romane succesiunea la domnie a fost ereditar-electiva, adica orice membru al familiei domnitoare putea deveni domn, daca era ales de catre starile tarii. In cazul in care candidatul era impus prin forta armelor, fie de catre ei insisi, fie de catre o putere externa, se respecta macar formal dreptul boierilor de a-si alege domnului. Pentru a asigura tronul penrtru urmas, domnul apela la asocierea la domnie a fiului sau inca din ntimpul vietii sale. Asocierea la domnie era realizata cu acordul starilor. Domnului asociat i se delegau o parte dintre atributiile suverane, pentru ca guverna impreuna cu domnul titular.

In Tara Romaneasca domnul a fost confirmat de sultan inca din prima jumatate a secolului al XV-lea. Dupa instaurarea regimului dominatiei otomane la mijlocul secolului al XVI-lea, puterea suzerana, Poarta, a numit domnii dintre membrii familiilor domnitoare, acordandu-i insemnele puterii: caftanul, buzduganul, calul si steagul. Boierii au fost nevoiti sa accepte schimbarea impusa de puterea suzerana.

Datorita faptului ca toti descendentii familiilor domnitoare aveau dreptul la tron, luptele pentru tron au fost o caracterisrtica permanenta a vietii politice a Tarilor Romane. Chiar si domniile lungi si autoritare s-au confruntat cu pretendenti sprijiniti de o parte a boierimii si de una dintre puteriile din vecinatate. Acest sistem ereditar-electiv de transmitere a coroanei a permis cresterea rolului puterilor straine in destinele tarii, care alimentau pretentiile candidatilor la domnie pentru a-si impune suzeranitatea.

Adunarile de stari

Mentionate de izvoare ca marea adunare a tarii, adunarea starilor era o institutie cu rol consultativ, convocata in momentele cruciale pentru tara, cum ar fi alegerea domnului, decizii importante de politica externa ca de exemplu depunerea omagiului, aprobarea plarii primului tribut catre Poarta, pace sau razboi etc. Convocarea era sporadica, nu regulata. In secolul al XVI-lea afost convocata din ce in ce mai des. Locul de intrunire era la curtea domneasca, la o biserica mare sau pe camp deschis.

Componenta adunarilor de stari: marii boieri, clerul inalt (mitropolitul, episcopii si egumenii manastirilor mari), boierii mijlocii si mici, curteni si targoveti, adica reprezentanti ai oraselor.

Sfatul domnesc

Sfatul domensc era o institutie formata din marii boieri, cu si fara dregatorii, precum si de clerul inalt. Actele domniei nu aveau putere daca lipsea acordul membrilor sfatului, care apar in documente in partea finala, in asa numita lista de martori.

Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membrii in Moldova si 10-15 in Tara Romaneasca. Ordinea mentionarii in documente indica locul in cadrul sfatului domensc al fiecarui membru. De obicei marii proprietari de pamant erau primii membrii ai sfatului. Alaturi de mmebrii familiei domnesti, acestia purtau titlul de pan sau jupan in Moldova, iar in Tara Romaneasca, de vlastel sau vel. Marturia acestor mari proprietari feudali era insotita uneori si de cea a fiilor lor, dovada a continuitatii stapanirii mosiilor. Dregatorii nu mentionau marturia fiilor lor, deoarece demnitatile nu erau ereditare.

Sfatul domensc il asista pe domn in toate chestinile importante de politica interna si externa. Atributiile sfatului domensc se manifestau cu ocazia: confirmarii sau daruirii unei mosii, judecatilor (domnul nu putea judeca fara sfat), incheierea acordurilor cu tarile straine.

Dregatoriile au fost infiintate treptat, odata cu organizarea statului nou infiintat. Chiar daca izvoarele atesta aceste dregatorii treptat si tarziu, cele mai multe dintre ele dateaza din perioada de inceput a statului. Dregatorii puteau indplini sarcini din porunca domneasca indiferent de atributiile principale ale functiei lor. In general pot fi deosebite doua tipuri de dregatorii: dregatorii publice, in care posesorul avea atributii  publice (administrative si judecatoresti) si dregatorii de curte, in care posesorii prestau in primul rand alujbe la curtea domneasca.

Dregatorii publice:

Banul – principalul dregator in Tara Romaneasca, conducea administratia din Oltenia, judecator cu dreptul de a pronunta sentinta capitala in acest teritoriu supus jurisdictiei sale.

Vornicul – initial a fost conducatorul curtii domensti; treptat a cumulat cele mai importante atributii judecatoresti in Tara Romaneasca si Moldova. In Moldova au existat doi vornici, in perioada impartirii tarii intre urnmastii lui Alexandru cel Bun si permanent din secolul al XVI-lea.

Logofatul – era conducatorul cancelariei domnesti; supraveghea redactarea actelor domensti, punea sigiliul domnesc pe aceste acte. Treptat a devenit primul dregator in sfatul domnesc.

Vistierul – se ocupa de administratia fiscala atarii, de evidenta veniturlor si cheltuielilor, a contribuabililor si a scutitilor.

Spatarul – avea un rol mai important in Tara Romaneasca in domeniul militar; conducea corpul de oaste calare, purta spada domnului la ceremonii.

Parcalabii – aveau atributii administrative si judecatoresti in teritoriul circumscris jurisdictiei lor, adica a tinutului din jurul cetatilor.

Armasul – apare in documente in timpul lui Stefan cel Mare si al lui Vlad Tepes; avea sarcina indeplinirii pedepselor decise de domn si de sfat.

Portarul – in Tara Romaneasca se ocupa de hotarnicirea mosiilor, de primirea soliilor la curte. In Moldova soliil erau primite de usar. Portarul de Suceava, care avea si atributii militare, a fost chiar membru al Sfatului domnesc o perioada in timpul lui Stefan cel Mare.

Hatmanul – apare in secolul al XVI-lea, ca substitut al portarului in Modlova. Principala atributie era cea militara, pe care a preluat-o de la portari si parcalabi. In a doua jumatate a secolului al XVI-lea, hatmanul aocupat locul al patrulea in sfatul domnesc. Treptat a cumulat si atributii fiscale.

Dregatorii de curte

Postelnicul – era dregatorul cel mai apropriat de persoana voievodului, putand intra in iatacul domnului chiar si nechemat. Treptat a dobandit sarcina de a introduce soliile si cei veniti in audienta la domnitor. Era ultimul membru al sfatului domnesc. Numarul postelnicilor a crescut in secolul al XVI-lea.

Medelnicerul – ii turna apa domnului pentru a-si spala mainile. In secolul al XVI-lea marele medelnicer era membru al Sfatului domnesc.

Paharnicul – se ocupa de aprovizionare si de ospetele domensti, in special cu vin. Gusta vinul inainte de a fi servit de domn, pentru a verifica daca nu era otravit. Apare tarziu in Sfatul domensc.

Stolnicul – raspundea de masa voievodului si de servirea acestuia la ospete, de aprovizionarea cu alimente.

Clucerul – raspundea de magaziile si depozitele domensti. In Moldova exista si jitnicerul, care se ocupa de depozitele de grane.

Pitarul – pregatea painea pentru domn si pentru slujitorii sau ostasii cu ratie zilnica de paine. In secolul al XVII-lea a devenit mebru al sfatului.

Slugerul – se ocupa cu aprovizionarea si distribuirea ratiilor de carne.

Comisul – avea grija grajdurilor si a cailor domnesti.

Setrarul – a aparut ins ecolul al XVI-lea si se ocupa de corturile armatei in timp de razboi.; rolul sau sporeste in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand apare in sfat.

Aga – a aparut in a doua jumatate a secolului al XVI-lea – era comandantul pedestrasilor, fiind subordonat spatarului in Tara Romaneasca si hatmanului in Moldova.

La mijlocul secolului al XV-lea dregatorii au inceput sa ocupe un rol mai important in sfatul domensc. La finele aceluiasi secol sfatul domensc a juns sa fie format numai din dregatori si fosti dregatori. Dregatorii nu aveau leafa, fiiind rasplatiti cu danii si scutiri de catre domn, cu plata serviciilor prestate locuitorilor (judecati, hotarnicii, stringerea darilor), cu daruri. La finalul secolului al XVI-lea Sfatul domnesc a inceput sa se cheme divan, sub influenta otomana.

Organizarea administrativa si teritoriala

Administratia pe plan local era asigurata de slugi si de curteni, care pe timp de razboi erau ocupate cu slujba militara. Slugile si curtenii domensti administrau satele libere din partea domniei, iar in satele boieresti eraua administrate de slugile boierilor. Acesti slujbasi reprezentau administratia din partea puterii. Atributiile slugilor si ale curtenilor – supravegheau realizarea obligatiilor de politie, ca prinderea si aducerea lsa domnie a raufacatorilor, a obligatilor d epaza la hotare si in interior, silire locuitorilor sa isi execute obligatiile, stringeau darile si gloabele. La fel ca si in cazul dregatorilor, unde sarcinile variau si se suprapuneau in functie de insarcinarea domneasca, in cazul slugilor si curtenilor nu a existat o specializare pe sarcini si prerogative. In izvoare apar diverse denumiri ale slugilor, dar care reflecta doar denumiri diferite acordate temporar acelorasi curteni.

Din partea comunitatilor locale erau alesi juzii si cnejii satelor, care se ocupau de organizarea satelor, de impartirea lotuirilor impreuna cu batranii comunitatii, de judecata cazurilor minore si reprezentau satele fata de reprezentantii autoritatilor.

Tara era impartita in unitati administrativ-teritoriale, numite judete in Tara Romaneasca si tinuturi in Moldova. Aceste structuri teritoriale isi au originea in cnezatele si voievodatele anterioare formarii statului. Abia in mijlocul secolului al XV-lea s-au organizat aceste structuri teritorial-administrative. In Moldova tinuturile au fost create tarziu in jurul cetatilor, curtilor domnesti sau oraselor. In secolele XVI-XVII au existat in jur de 24 de tinuturi in Moldova si 16 judete in Tara Romaneasca.

In fruntea acestor structuri teritoruiale s-au aflat parcalabii si starostii (acestia in doua tinuturi – Putna si Cernauti) in Moldova, iar in Tara Romaneasca sedetii sau judetii. Parcalabii din Moldova aveau, pe langa atributiile administrative si judecatoresti pe plan local, si cele militare, in fruntea steagurilor acelui tinut. In Tara Romaneasca sedetii aveau atributii fiscale si judecatoresti pe teritoriile supuse jurisdictiei lor. Daca in Moldova exista in secolul al XV-lea o categorie de slugi si curteni in tinuturi, ceea ce arata o mai buna administrare, in Tara Romaneasca slugile erau trimise de la Curte, deci nu aveau resedinta in judetele in care isi desfasurau activitatea.

Orasele din Tara Romaneasca si din Moldova erau proprietatea domniei, cu autonomie administrativa si judecatoreasca, limitata uneori de atributiile vornicului sau parcalabului, ca reprezentant al domniei.In fruntea orasului era ales un soltuz in Moldova si de un sedet sau judet in Tara Romaneasca. Acestia erau ajutati de un sfat format din 12 pargari. Mai era convocat si un sfat mai larg format din oamenii buni si batrani.

Atributiile administratiei autonome era variata – supravegherea activitatii mestesugarilor si a negustorilor, judecata membrilor comunitatii, administrarea veniturilor, repartizarea darilor. Reprezentantii domniei participau la actul de judecata si formau o instanta superiora de apel.

Organizarea fiscala

Veniturile domnesti erau realizate d epe domeniile domnesti, din vami, ocne, din gloabe, dari si plocoane.

Darile erau in natura, in bani si in munca. Darile in natura erau percepute din cereale, vitemici, porci, vin si stupi si erau a zecea parte din aceste prodese, de unde si numele de zeciuiala sau dijma. Dijma in cereale se numea galeata in tara Romaneasca si ilis in Moldova. Darile in vite mici s enumeau gostina de oi, vama de oi, cele din porci se numeau gostina sau vama de porci sau deseatina. Darea de vin se numea vinarici in Tara Romaneasca si deseatina de vin sau vadrarit in Moldova.

Prestatiile in munca erau efectuate pentru necesitatile statului, la cetati, poduri, transporturi, pentru necesitatile domniei – cosit, taiatul lemnelor, constructia morilor si iazurilor, pescuitul de moruni trei zile pe an etc.

Prestatia sau slujba militara, numita oaste, jold, straja, cai de olac, insemnau participarea l aoastea tarii, la paza hotarelor si a drumurilor. Ulterior s-a convertit intr-o suma de bani pentru plata mercenarilor.

Darea in bani s-a numit bir in Tara Romaneasca si dare in Moldova. Era platita de toti locuitorii neprivilegiati, in functie de averea contribuabilului.

Organizarea fiscala centrala avea trei institutii importante: tezaurul, vistieria si camara. Tezaurul era rezerva domniei, formata din coroana si din sceptru, care erau ale tarii, si din lingouri de metale pretioase, bijuterii si bani, pastrate in locuri bine pazite. In fruntea camarii se afla un mare camaras, care s eocupa de administrarea domeniilor domensti, iar apoi de vami si ocne. Veniturile camarii erau destinate cheltuielilor casei domnesti. Vistieria a fost cea mai importanta institutie fiscala a statului, unde se concentrau datele despre contribuabili, se repartizau darile, se strangeau banii din dari, se tinea evidenta cheltuielilor. Veniturile vistieriei erau destinate cheltuielilor statului. Treptat nu s-a mai facut diferenta intre cele doua tipuri de venituri si cheltuieli.

Aparatul fiscal al statului il avea in frunte pe marele vistier, membru al sfatului domnesc. Dregatorii din subvordinea lui erau cu slujbe anuale. Pe plan local evidenta se tinea pe raboj si registre rudimentare, iar vla domnie exista catastiful. In conditiile cresterii tributului si a necesitatilor financiare ale domniei s-a impus adesea conscrierea contribuabililor, actiune numita crestare sau sama. Aceste catagrafii erau alcatuite periodic din cauza mobilitatii demografice.

Darile erau stabilite de domn cu ajutorul sfatului, erau apoi impartite pe judete, apoi pe sate si orase. La acest nivel erau impartite pe gospodarii dupa evaluarea averii membrilor comunitatii. Cota de bir se numea cisla. Principiul cel mai des aplicat era solidaritatea fiscala, adica intreaga comunitate raspundea pentru cota repertizata si in cazul in care un contribuabil era insolvabil, ceilalti erau obligati sa contribuie mai mult. Aceasta obligativitate se numea napasta.

La mijlocul secolului al XVI-lea birul s-a impartit in trei rate, pentru o mai buna percepere. Tot atunci s-a incercat reformarea fiscalitatii prin gruparea contribuabililor in unitati fiscale. O alta reforma a constat in convertirea unor dari in natura in sume de bani.

Organizarea judecatoreasca

Judecatorul suprem era domnitorul, atat in cazurile penale cat si in cale civile. Domnul judeca singur toate pricinile, deoarece membrii sfatului domensc aveau doar rol consultativ in materie judecatoreasca. Deciziile finale apartineau domnului. Scaunul de judecata al domnului era for de apel pentru cei nemultumiti nde deciziile forurilor inferioare, adica dregatorii.

Dregatorii aveau atributii judecatoresti civile si penale, adica si in cazul divorturilor si mostenirilor, dar si in cazul talhariilor, incendierilor etc. Procesele civile puteau fi judecate de Biserica, dar domnul le putea rejudeca. Demnitarii cu atributii speciale judiciare au fost banul in tara Romaneasca, dregator care putea pronunta sentinte capitale in banie. Doar hiclenia, adica tradarea, era de competenta domnului. Atributii judiciare speciale aveau spatarul, armasul si vistierul. Pentru urmarirea raufacatorilor erau asa numitii gonitori din urma in Moldova.

Judecata se facea pe baza dreptului nescris, obiceiul pamantului, precum si cu ajutorul unor texte de legi bizantine care circulau in epovca medievala la curtile domnesti – Manualul de legi si Sintagma lui Matei Vlastares, Zakonik-ul sarb si Legea de judecata a lui Constantin si Iustinian.

S-a practicat proba cu juratori, care fie jurau impreuna cu partea (numiti cojuratori adeveritori), fie mediau impacarea (numiti tocmelnici) sau juratori hotarnici, care fixau hotarele. Partea nemultumita avea posuibilitatea sa ia lege peste lege, adica sa vina cu un numar dublu de juratori.

In orase justitia era administrata de judet si pargarti impreuna cu cea domneasca, reprezentata de dregatorii domensti.

Unul dintre privilegiile de care au beneficiat unii boieri si Bisrica a fost imunitatea judecatoreasca. Dreptul de judecata al domnului revenea benefciarului, cu exceptia faptelor grave – moarte de om, rapire de fata etc. Peste judecata imunitarului se putea face apel la domnie.

Organizarea militara

Domnul avea permanent la dispozitie o oaste formata din slujitori si curteni, intretinuti din veniturile vistieriei si camarii domensti. Inca din timpul lui Mircea cel Batran au inceput sa apara mercenarii. Domnul putea mobiliza la nevoie foarte repede steagurile domnesti, adica cete ale micilor proprietari din teritoriu.

Boierii mari avea propriile lor cete de osteni. Cetele boieresti formau alaturi de streagurile domnesti si de slugile si curtenii domnului oastea cea mica a tarii. Oastea cea mare mai cuprindea si taranimea si orasenimea apta sa poarte o arma. Satele erau obligate sa vina la oaste, cu exceptie celor scutite prin privilegii domensti.

Aprovozionarea se facea din teritoriul prin care trecea oastea. Castigul legal al ostasilor era prada.

Boierii veneau in zale si armuri la oaste, iar taranii cu arcuri si sageti, sulite si sabii. Arnmele erau realizate in special in atelierele din Transilvania. Armele de foc au fost putin utilizate in secolul al XV-lea.

Cetatile au avut un rol important in sistemul de aparare al tarii. In Moldova ele erau mai numeroase. Doua dintre cele mai puternice cetati muntene – Giurgiu si Turnu – au fost ocupate de turci in secolul al XV-lea si in jurul lor s-au constituit raiale turcesti. Alte cetati erau la Poenari, Podul Dambovitei, Burlanesti, etc. Cetatile Moldovei erau pe granita si in inzterior: Hotin, Cetatea Alba, Neamt, Suceava, Roman, Chilia, Soroca etc. 

In secolul al XVI-lea a scazut treptat efectiivul cetelor boieresti, precum si oastea tarii. Domnul a apelat tot mai mult la mercenari, care completau numarul, si el in crestere, al slugilor si al curtenilor. Curtenii au fost organizati in secolul al XVI-lea pe judete sau tinuturi, fiind recrutati din mijlocul micii boierimi.

Dominatia otomana instaurata la mijlocul secolului al XVI-lea a insemnat decadrea organizarii militare a tarilor romane, datorita renuntarii, cu cateva exceptii, la rezistenta armata impotriva turcilor. Curtenii au inceput sa fie si ei supusi birului din cauza necesitatilor fiscale ale domniei, ceea ce a pauperizat aceasta categorie sociala si militara. O alta consecinta a dominatiei otomane a fost distrugerea cetatilor. Din porunca sultanului, Alexandru Lapusneanu a distrus toate cetatile cu exceptia Hotinului.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 531
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved