Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


LATINITATE SI DACISM - Epoca de formare a limbii si a poprului roman

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Izoarele istorice privitoare la razboaiele dacice
Thomas Bennet
Regele Mihai al Romaniei - Istoria monarhiei
Istoriile lui Polybios
Fratii Glover
Jerome din Praga
STRUCTURA SI ACTIVITATEA SERVICIILOR DE INFORMATII ROMANESTI (1914 – 1916)
Organizatia VRIL
Organizarea limes-ului moesic in secolele I-III p.Chr.
Robert Barnes

TERMENI importanti pentru acest document

: latinitate si dacism poze : poze latinitate si dacism : scrisori vechi imagini : scrisoarea lui neacsu din campulung 1521 :

LATINITATE SI DACISM

 

“Orice cultura incepe cu un miracol al spiritului : limba.” 

 (Jacob Burckhardt )

Definitia genealogica a limbii romane

Limba romana este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a Imperiului Roman, cuprinzand provinciile dunarene romanizate (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioara si Inferioara), din momentul patrunderii limbii latine in aceste preovincii si pana in zilele noastre.

Aceia care ne-au transmis limba latina, din tata in fiu, in aceste parti dunarene, au avut intotdeauna constiinta ca vorbesc aceeasi limba (latina), spre deosebire de acei care vorbeau alte limbi. Aceasta limba a suferit, insa, transformari neincetatem, atat prin evolutia ei normala, cat si prin influenta exercitata de limbile cu care a venit in contact.

Harta provinciilor romane Dacia, Iliria, Panonia, Dalmatia, Moesia

Teoritoriul de formare a limbii si a poporului roman

Teoriile emise in legatura cu teritoriul de formare a limbii si a poporului roman nu au urmarit totdeauna aflarea adevarului istoric.

A.   Teoria continuitatii care plaseaza formarea limbii si a poporului roman la nord de Dunare sustinuta de D.Cantemir, P.Maior, B.P.Hasdeu nu au putut fi argumentata stiintific. Aceasta teorie  lasa deoparte teritoriile romanizate din sudul Dunarii si dialectele romanesti  din aceasta regiune. Inscriptiile din sudul Dunarii ne prezinta o zona intens romanizata la dreapta Dunarii, cu care nord-dunarenii s-au aflat in permanent contact si dupa 271.

B.   Teoria imigrationista a formariii limbii si a poporului roman in sudul Dunarii are diverse variante in functie de scopul urmarit.

     Ov. Densusianu  si Al. Philippide sustin pe baza argumentelor istorice si lingvistice ca poporul si limba romana s-au format in sudul Dunarii de unde romanii s-au revarsat in valuri successive in nordul Dunarii, incepand cu a doua jumatate a secolului alVI-lea pana in secolul al XIII-lea sub presiunea slavilor. Cei doi lingvisti se bazeaza pe asemanarea limbii romane cu dalmata si cu albaneza. Exista insa numeroase dovezi concludente care demonstreaza continuitatea populatiei  romanice in Dacia, deci in nordul Dunarii.

     Istoricii si si lingvistii sasi si maghiari ca Fr. Suzler, B. Kopital, Eder, R. Roesler au sustinut ca poporul roman s-ar fi  format exclusiv in nordul Dunarii, de unde ar fi imigrat spre nord abia prin sec. XII-XIII. Argumentele  acestora au motive politice, si anume contestarea vechimii si a continuitatii romane in Transilvania. Acestea au fost infirmate de cercetariile stiintifice

     Argumentul istoric fundamental in teoria imigrationista este  evacuarea totala a Daciei de catre Aurelian in 271. Continuitatea daco-romana in nordul Dunarii este insa ferm demonstrate de descoperirile arheologice: zidurile ridicate in sec a IV-lea la Sarmizegetusa, sapaturile de la Alba-Iulia arata ca acest centru a fost locuit de populatia autohtona in sec IV si V, ca si cimitirele si mormintele  daco-romane din mai mullet localitati din Transilvania, valul de fortificatii construit de  Constantin cel Mare  in sec IV, tazaure monetare din sec. III-V, obiecte cu caracter paleocrestin descoperite la Napoca, Apulum, Potaissa, datand din secolul IV, inscriptiile romane. Termenii crestini de origine larina sunt o alta dovada: crucem-cruce, christianus-crestin, domine dues-Dumnezeu, basilica-biserica etc. Numeroase dialecte mostenite din latina s-au mentinut numai in daco-romana, ele fiind cunoscute in dialectele din sudul Dunarii.

     Prezenta in limba romana a unor elemente comune cu albaneza  a fost interpretata de sustinatorii teoriei imigrationiste ca o dovada ca patria poporului roman a fost undeva in Balcani.Dar aceste cuvinte commune cu albaneza(80-100) sunt o mostenire a substratului traco-dacic, iar daca ar fi convietuit indelung (romanii si albanezii) sr fi rezultat o limba comuna macar inrudita, nu doua limbi total diferite.

     Izvoare istorice, arheologice, toponimia, lingvistice pledeaza pentru continuitatea populatie daco-romane in nordul Dunarii, infirmand teoria poporului roman numai in sudul Dunarii.

C.   Majoritatea istoricilor si lingvistilor sustin teza formarii limbii si a poporului roman pe un teritoriu intins atat la nordul, cat si la sudul Dunarii, avand ca nucleu teritoriul actual al patriei noastre.(Scoala ardeleana, S. Puscariu, Al. Rosetti, Al. Graur, D. Macrea ). Limba si poporul roman s-au format pe o larga baza teritoriala romanizata, cuprinzand intregul spatiu carpato-danubiano-balcanic, unde romanitatea se altoise puternic si adanc pe trunchiul etnic traco-dacic, arcul carpato-danubian constituindu-se ca un teritoriu nucleu pe care unitatea pamantului si neamului romanesc a dainuit neintrerupt pana azi.

          Acum patru milenii, se dezvolta pe meleagurile regiunii carpato-danubiano-pontice viata istorica a tracilor, cu o arta si o metalurgie a bronzului dintre cele mai prospere din Europa acelor vremi. Tracii intrau astfel in istoria lumii prin imbogatirea tezaurului cultural al continentului nostru. Nucleul patriei tracilor a fost tinutul carpato-danubiano-pontic.

Inainte de mijlocul mileniului I i.e.n. incepe sa se manifeste si influenta greceasca. Pe tarmul Marii Negre aveau sa se infiinteze coloniile grecesti Histria, Tomis, Callatis, care vor deveni focare de iradiere a elementelor de civilizatie superioara, care vor fi asimilate si transformate de autohtoni, potrivit gustului artistic si nevoilor lor. Va avea loc o inriurire reciproca, dar substratul tracic isi va pastra structura sa unitara, pe intregul spatiu unde se vor forma geto-dacii. Pe substratul general tracic se vor forma deopotriva tracii meridionali si ramura nordica, aceea a geto-dacilor, cea mai importanta in partile de sud-est ale Europei.



Epoca de formare a limbii si a poprului roman

     Cucerirea si romanizarea Daciei

Cucerirea Daciei de catre Traian (101-106 e.n.) a fost pregatita de o serie de masurari cu caracter militar si administrative care au facut posibila, in momentul transformarii Daciei in provincie romana, repedea ei romanizare. Prin cucerirea acestei provincii se urmarea un dublu scop: in primul rand, militar, pentru a lega Dacia prin Drobeta cu regiunile invecinate, pentru consolidarea stapanirii romane la Dunare, si economic, in al doilea, pentru a exploata bogatiile Daciei.

Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea si ocupatia romana a insemnat o cotitura a destinului istoric al vechiului popor de plugari, pastori si mestesugari rurali. Ca provincie romana, Tracia cunoaste o perioada de glorie in timpul lui Traian. Noile forme de viata romana stabilite pe vechile temelii ale asezarilor geto-dacice au cunoscut o intensitate exceptionala de ale carei dimensiuni ne putem da seama din marele numar de orase si sate, castre si asezari marunte, de drumuri si cladiri publice, cariere, mine si variate alte inteprinderi si exploatari, produse ale unui urias proces de munca sustinut cu darzenie, intr-un efort colectiv innoitor de tara. Toponomia indigena a teritoriilor trace a fost preluata aproape integral de ocupantii romani, conservata cu amplificari si adaosuri, in mare parte romanizata.

Cunoasterea limbii latine era necesara nu numai in raporturile cu administratia romana, dar si ca mijloc de comunicare intre oameni veniti din regiuni atat de diferite ale Imperiului Roman. Intrebuintarea limbii latine apare deci ca o necesitate, si raspandirea ei printre daci se explica, in primul rand, din nevoia de a avea un instrument de comunicare intre oameni ce vorbeau limbi diferite.

Procesul de formare a limbii si a poporului roman a durat aproape un mileniu, cunoscand doaua etape.

Sec I-VI cand s-a format populatia daco-romana, s-a impus latina populara si au avut loc importante prefaceri fonetice romanesti, pe care nu le intalnicm in elementele slvae. Incepand din sec. III latina populara se indeparteaza tot mai mult de latina clasica, evoluand din ce in ce mai liber. Transformarea latinei populare dunarene intr-o noua limba s-a inchieiat in secolul VI cand au venit slavii.

Intre secolele VI-IX venirea slavilor a provocat dislocarea populatiei romanizate si ruperea contactelor cu apusul Romaniei. In nordul Dunarii, slavii au fost asimilati, ceea ce dovedeste ca poporul roman era inchegat din punct de vedere etnic si lingvistic si explica si numele de vlahi dat de slavii meridionali romanilor ca popor format.

Latinitatea romanilor

          Etnogeneza romanilor reprezinta un eveniment istoric fundamental in istoria noastra nationala, intrucat arata cum s-a format civilizatia noastra. Ea a fost un proces complex, indelungat la care au contribuit statalitatea dacica si cresterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de catre romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea populatiei daco-romane in conditiile convietuirii cu populatiile migratoare, raspandirea crestinismului, ducand in final la crearea unei etnii distincte in spatiul central-sud-est european .

          In Dacia locuia populatia unitara si omogena sub raport etnic si lingvistic: tracii si geto-dacii. Ei au fost integrati in formatiile provinciale, ocrotiti si supusi procesului de romanizare. Romanizarea a prins radacini durabile la populatia bastinasa, prin inlocuirea limbii si culturii, a numelor proprii si a credintelor, a organizarii social-economice constituind un fenomen de masa cu valori formative esentiale in etnogeneza poporului roman.

          Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea si ocupatia romana a insemnat o cotitura a destinului istoric al vechiului popor de plugari, pastori si mestesugari rurali. Ca provincie romana, Tracia cunoaste o perioada de glorie in timpul lui Traian. Noile forme de viata romana stabilite pe vechile temelii ale asezarilor geto-dacice au cunoscut o intensitate exceptionala de ale carei dimensiuni ne putem da seama din marele numar de orase si sate, castre si asezari marunte, de drumuri si cladiri publice, cariere, mine si variate alte inteprinderi si exploatari, produse ale unui urias proces de munca sustinut cu darzenie, intr-un efort colectiv innoitor de tara. Toponomia indigena a teritoriilor trace a fost preluata aproape integral de ocupantii romani, conservata cu amplificari si adaosuri, in mare parte romanizata.

          Odata cu integrarea Daciei in imperiu, se poate vorbi si despre o integrare a majoritatii traco-dacilor in lumea romana, cu exceptia unui numar restrans de daci, ramasi in afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul insa, datorita legaturilor economice cu imperiul si atrasi de civilizatia romana, ei s-au romanizat treptat.

In urma patrunderii influentei cultural-economice si politice romane, dar mai ales in urma ocuparii unei considerabile portiuni din vastul teritoriu traco-dac de catre romani, populatia autohtona ce vorbea limba indo-europeana tracica a trecut prin transformari culturale, politice si chiar social-etnice profunde, supusa unui larg proces deznationalizator in general lent si indelungat, pe alocuri insa mai accelerat, violent, avand ca prima urmare inlocuirea treptata a limbii proprii indigene si adoptarea limbii latine (romanice) in care s-au strecurat si cateva elemente lexicale trace. Dovada optima a unei intense desfasurari a vietii social-economice si a romanismului provincial intre limitele Daciei carpatice o constituie bogatia exuberanta a produselor si a diverselor materiale cu caracter practic sau artistic.

Din examinarea ansamblului si a detaliilor materialului documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezulta cu absoluta certitudine ca aici elementul conducator si „exploatator” al provinciei, armatei si municipalitatilor il formau nu indigenii supusi, in mare parte deposedati si exploatati, ci imigrantii, italici sau provinciali.

Romanizarea lingvistica, fundamentala si decisiva pentru aparitia limbii romane, a constat in invatarea limbii latine de catre populatia autohtona; generalizarea latinei a determinat fenomenul contrar, de regres si de eliminare treptata a limbii materne, traco-daca. Aceasta substitutie de limbi s-a produs in cadrul unui proces incet, indelungat, pasnic si mai ales necesar; numai latina putea garanta populatiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentantii imperiului – soldati, functionari publici, colonisti si comercianti. In astfel de conditii, limba latina era elementul de unitate si de coeziune, situat deasupra diversitatii sociale, politice, etnice si lingvistice.

Limba romana este o limba romanica, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentand multe similaritati cu limbile franceza, italiana, spaniola sau portugheza.

Romanizarea

Varianta oficiala a istoriei limbii romane, cea mai raspandita intre istoricii contemporani este aceea derivata din teoria romanizarii Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia intr-o perioada foarte scurta de timp cu o masa reprezentativa de colonisti veniti din tot Imperiul, dar in special de cultura latina (aproximativ 80%).

Argumentele pentru aceasta colonizare intensiva sunt in particular legate de darzenia remarcabila a apararii dacice, care a aruncat in lupta aproape toata populatia de sex masculin a provinciei, lasand in urma razboaielor o populatie decimata. S-a ajuns astfel la o reprezentare infima a numelor geto-dacice in inscriptiile ramase (au fost studiate aproximativ 4 000 de inscriptii, dintre care numai 2% contineau nume de geto-daci, fata de aproximativ 30% ca reprezentare a populatiei autohtone in alte provincii romanizate).

In urma acestei colonizari neobisnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodata in Imperiu), limba originala a provinciei, limba daca, ar fi disparut, mai putin cateva cuvinte pastrate in bagajul curent al limbii romane.

Continuitatea

Varianta oficiala a istoriei limbii romane este contestata de varianta continuitatii geto-dacice in regiune. Aceasta teorie a continuitatii se imparte la randul ei in mai multe sub-versiuni - unele mai indraznete, altele care incearca doar sa rezolve discrepantele si improbabilitatile din teoria romanizarii complete a Daciei.

Astfel, limba romana ar continua direct limba daca, in aceeasi arie lingvistica (o limba din grupul tracic, despre care exista date putine si intens controversate). Dupa incheierea cuceririi romane a Daciei, in 106, si pana la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunare din 275, populatia locala dacica este desigur romanizata. Cu toate acestea, s-a argumentat ca intervalul de 169 de ani nu a fost un timp suficient pentru schimbarea completa, intr-un teritoriu relativ intins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din consideratii socio-lingvistice, se considera ca proportia militarilor si administratorilor romani la nord de Dunare in comparatie cu un numar foarte redus de vorbitori ai limbii latine culte a impiedicat impunerea acestora din urma in fata vorbitorilor de latina vulgara. Acest lucru a determinat existenta in intreg bazinul Dunarii de Jos a unei limbi proto-romanesti, ca o 'lingua franca', o limba unica, comuna tuturor dialectelor romane.

Astfel apare o ipoteza care ar explica trasaturile latine atat de manifeste ale limbii romane, prin existenta unei indelungate latinitati pre-romane in Dacia. Un argument comparativ adus deseori in discutie aici este caracterul mult mai latin, evident, al romanei in raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice si scotice din insulele britanice - care au fost ocupate militar si continuu romanizate timp de aproape sase secole (55 i. Hr. – 430 d. Hr. apoi pana la invazia saxona).

Exista chiar si o teorie alternativa a originilor limbii romane mai vechi decat Imperiului Roman insusi. Aceasta solutie este bazata pe observatiile originale ale umanistului Buonaventura Vulcanius, bibliotecarului Simon Pelloutier, sau istoricului Barthold Georg Niebuhr. Bogat ilustrata de enciclopedistul Hasdeu, teoria, cunoscuta drept pelasgica, a fost dezvoltata mai ales in monumentalul proiect Etymologicum Magnum Romaniae, dar si de istoricul Nicolae Densusianu in vasta, mult controversata Dacie Preistorica.

Unitatea lingvistica romaneasca este insa oprita in secolul XI odata cu scaderea influentei imperiale bizantine si cresterea rolului slavonei liturgice.

O caracteristica esentiala a limbii romane este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunare, unde daco-romana se confunda cu romana, graiurile din Muntenia, Moldova, Banat, Maramures si intreaga Transilvanie sunt aproape identice, existand si relativ putine regionalisme. Un filolog de reputatia lui Alexandru Philippide insista chiar asupra unicitatii limbii romane ca limba fara dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de mentionat aici ca alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile si „mereu vii“ ca romana, de exemplu euskara (limba basca) au in zilele noastre, pentru circa 800 000 vorbitori declarati, pe un teritoriu relativ mic fata de aria lingvistica romaneasca, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie sa o unifice artificial prin normare euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicitatii in care se afla limba romana drept una „fara precedent“. Maturitatea si armonia limbii romane pot fi puse in legatura cu succesul fenomenal al „patriei comune“ din care s-au raspandit, in neoliticul indepartat, toate limbile indo-europene, dintre care foarte aproape de trunchi, mai aproape ca latina, se afla limba dacilor.

Nenumaratele popoarele migratoare (germanice, turcice, slavice, sau fino-ugrice) care au parcurs aria lingvistica romaneasca, au contribuit la randul lor, intervenind fiecare punctual, in evolutia limbii romane, prin diversificarea fondului de cuvinte neprincipal, lasand insa structura gramaticala „latina“ sau pre-latina aproape neatinsa.

Faptul ca celelalte limbi romanice de est, din sudul Dunarii, nu au suferit influenta lexicala slava cu aceeasi intensitate ca daco-romana este pus de obicei in legatura atat cu bilingvismul cat si cu istoria complexa a taratelor romano-bulgare.

Limba daca era o limba indo-europeana vorbita de geto-daci. Se presupune ca ar fi fost prima limba care a influentat latina vorbita in Dacia, insa se stiu prea putine despre aceasta limba. S-au gasit aproximativ 300 de cuvinte pur romanesti (in toate dialectele) sau cu corespondente in limba albaneza despre care se crede ca ar putea fi mostenite din limba daca, multe dintre ele legate de viata pastorala (de exemplu: balaur, branza, mal; a se vedea lista de cuvinte dacice). Cativa lingvisti afirma ca albanezii ar fi daci neromanizati, care au migrat inspre sud.

Romana comuna

          E un fapt recunoscut de cercetatori ca dialectele  dacoroman, istroroman, aroman si meglenoroman, in ciuda diferentelor vizibile de astazi, mai ales din domeniul foneticii si al vocabularului, au format la origine o singura limba, urmasa a latinei orientale, vorbita odinioara in provincial dunrene romanizate, Moesia Superioara si Inferioara, Dacia si Pannonia Inferioara. Comparatia dintre dialectal dacoroman si aroman (caci dialectal istroroman nu este decat o ramura a celui dacoroman, iar dialectal meglenoroman o ramura a dialectului aroman) releva cercetatorului unitatea de odinioara a limbii primitive, din care s-au diferentiat aceste doua dialecte.

Influenta daca

          La formarea limbii romane, proces simultan cu cel al formarii noului popor, a contribuit limba latina populara, vorbita in spatiul fostei provincii Dacia, dar si in alte zone, pana la muntii Balcani si Marea Neagra. Intr-o prima faza, ea a integrat elemente ale limbii dacilor, limba romana pastrand pana astazi in jur de 150-160 de cuvinte de substrat, presupuse a fi de origine daca, privitoare la vechi indeletniciri si la cadrul natural.

          Primul care a observat ca in limba romana exista „cuvinte dace” a fost carturarul moldovean Dimitrie Cantemir. „De altminteri, trebuie sa observam ca sunt in limba moldava unele cuvinte ce nu sunt cunoscute in limba latina, nici in celelalte dialecte ale popoarelor vecine si care, prin urmare, poate ca au ramas in limba veche dacica.”

Cuvintele care apartin fondului mostenit dac sunt grupate in doua categorii:

                              a) cuvinte care se gasesc numai in limba romana;

                              b) cuvinte care au corespondente si in albaneza.

          I.I. Rusu stabileste o lista de 160 de cuvinte autohtone, traco-dacice, dintre care 90 nu se gasesc in albaneza, ci numai in limba romana, cum ar fi: agata, adia, ameti, amurg, amana, aprig, arunca, barza, baga, beregata, boare, bordei, brandusa, branza, buiestru, burlan, burta, bucura, caier, carlan, carlig, cotropi, cres, copac, custura, dezmierda, dop, droaie, farama, galbeaza, genune, gheara, ghiont, gorun, grui, gudura, incurca, inseila, intrema, leagan, lespede, lesina, mare, maces, melc, mic, mire, mistret, misca, morman, musca, necheza, noian, panza, prunc, rabda, rezema, soric, tare, tarina, tarus, undrea, urda, urdina, urdoare, vatama, vatra, zara, zburda, zestre, zgarma etc.

Dintre cuvintele autohtone care au corespondente in albaneza mentioneaza: abur, argea, baci, balaur, balta, baliga, basca, brad, brau, brusture, bunget, buza, caciula, capusa, catun, ceafa, copac, copil, cruta, curma, darama, druete, gard, galbeaza, gata, ghimpe, ghioaca, ghionoaie, grapa, gresie, groapa, grumaz, grunz, gusa, mal, mazare, magura, matura, manz, mos, mugure, murg, naparca, parau, pastaie, ranza, scrum, sambure, spanz, sterp, strepede, strunga, sale, soparla, tap, tarc, vatui, viezure, zgarda, zgaria.

          Termenii comuni romanei si albanezei se pot repartiza pe grupe de semantice astfel:

·        parti ale corpului omenesc: buza, grumaz, gusa, sale;

·        imbracaminte: brau, caciula;

·        unelte: ghioaca, grapa, gresie, matura;

·        entopice: balta, groapa, mal, magura, parau;

·        flora: brusture, brad, copac, ghimpe, mazare, mugure, soparla, tap, vatui,    viezure;

·        pastorit: baci, strunga, tarc;

·        locuinta: catun, gard, vatra.

          Cuvintele autohtone (preromane, traco-dacice) au urmat intocmai etapele de transformare a elementului latin si numai pe ale acestuia, conformindu-se de la inceput exact normelor de evolutie a fondului lexical 'ereditar', cu care formeaza un singur bloc din punct de vedere formal-fonetic; ceea ce este firesc, necesar, logic, dovedind caracterul unitar si omogen din punct de vedere fonetic al fondului anteslav al limbii romane.

Importanta elementelor din substrat este data, in primul rand, de capacitatea lor de a forma derivate. Astfel, de la cuvantul mos se formeaza cuvintele: mosie, mosire, mosier, mosiereasca, mosneag, mosteni, mosnegut, mosnegeste, mostenire, mostenitor, mosulet, mosulica, stramos, stramosesc. De asemenea, cuvintele de origine dacica intra in structura unor frazeologisme, cum ar fi: a da in mintea copiilor, copil de trupa, copil din flori, unde si-a intarcat dracul copiii, branza buna in burduf de caine, a se lasa la vatra „ a se libera din armata”, a umbla cu cioara vopsita, a da cu bata-n balta etc.

Multe dacisme stau la baza unor toponime simple sau compuse. Intalnim astfel nume ca: Balta Alba, Balta Sarata, Cioaca, Codru, Groapele, Malul Mare, Malul Mic, Malul cu Flori, Magura, Turnu Magurele, Paraul Rece, Strunga, Vatra Dornei etc.

INFLUENTA  LATINA(STRATUL)

In ciuda tuturor influentelor , limba romana este o limba romanica.

Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:

a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau

b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane

c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica),

botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.

Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastrati din latina: sat (fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare), a semana (seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), canepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.

Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent limbile

geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.

In 'Dacia felix' se continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala a armatei si a administratiei romane in 271., prin intensificarea patrunderii limbii latine in masele largi rurale.

.

Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cu cele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.

Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modureile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.

Astfel legile fonetice presupun:

·  schimbarea lui ”l” intervocalic latin in „r” : „filum”, „gula”, „mola”, „salire”, „scala” s-a transformat in romanescul „fir”, „gura”, „moara”, „sari”, „scara”, ca si prefacerea lui „a” neaccentuat in „a”, exemplu latinescul „laxare”, „maritare”, „maxilla”, „parente”, „salutare” se transforma in romanescul „lasa”, „marita”, „masea”, „parinte”, „saruta”.

Totusi, 'l' dublu, nepronuntat aspru, nu devine 'r'

lat. olla >oala

·  Constatam ca „a” latin accentuat urmat de „n” devine „a”, de exemplu „lana” devine „lana”.

In limba romana exista sunetul i provenit din:
- a: din latina – lana > lana, angelus > inger
- e: din latina – tenerus > tanar, ventus > vant;
din alte limbi: fr. freiner > a frana, sl. netengu > natang, tc. frengi > franghie
- i: din latina: luminaria > lumanare, ridere > rade
din alte limbi: sl. drymba >dramba, tc. camlic > geamlac
- o: din latina: fontana > fantana, longum > langa
din alte limbi: sl. monastiri > minastire, gr. limoni > lamaie, magh. gond > gand
- u: din latina: aduncum > adanc, peturnicula > potarniche
din alte limbi: sl. gundelj > gandac, sl. smruku > smarc

·  'b' intre doua vocale cade:

caballus >caballu >calu >cal

sebum >sebu >seu

·  orice 'm', 'n', 's' si 't' din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la               sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:

lat. filum >film >fira >fir

  • aparitia diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceara

lat. sole > rom. soare

  • iotacism [e] → [i]

lat. herba > rom. iarba

  • consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
  • lat. octo > rom. opt

lat. lingua > rom. limba

lat. signum > rom. semn

lat. coxa > rom. coapsa

  • consoanele alveolare [d] si [t] se palatalizeaza in [dz]/[z] si respectiv [ts] inainte sunetelor [e] si [i]

lat. deus > rom. zeu

lat. tenem > rom. tine

La inceput, alfabetul latin folosit pentru limba romana avea ca litere cu diacritice urmatoarele: a, é, ó, i si ç.

  • á se folosea in cuvinte monosilabice de obicei, pentru a deosebi a de a.
  • a se folosea doar in cuvintele in care sunetul a aparea in interiorul cuvintelor, in afara unei nazalizari, dar unde etimologic trebuia sa apara un a. Astfel, se scria „catu“, insa „cantecu“ (fara semn diacritic), caci e vorba de o vocala nazala.
  • i se folosea doar in cuvintele in care sunetul i aparea la inceputul sau in interiorul cuvintelor, in afara unei nazalizari, dar unde etimologic trebuia sa apara un i sau un e. Astfel, se scria „a uri“, insa „vent“ (nu „vint“, nici „vant“), caci e vorba de o vocala nazala.
  • é si ó apar ca vocale tipic ardelene, corespunzand lui è din limba franceza si respectiv lui a din limbile nordice. In alte regiuni acestea se pronunta drept diftongi ea si oa.
  • ç corespundea sunetului t, atunci cand acesta aparea independent de vocala i si etimologic provenea din c latinesc. Astfel, se scria „faça“ (fata) si „Ióniçe“ (Ionita) datorita formei latine Ioannicius, insa „tiéra“ (tara).

Influenta slava

Influenta slava a fost prima survenita in timpul formarii limbii romane, datorita migratiei triburilor slave (care traversau teritoriul Romaniei de astazi). Este interesant faptul ca slavii au fost asimilati la nord de Dunare, in timp ce au asimilat aproape complet populatia romanizata sud-dunareana (vlahi).

Influenta slava a continuat in Evul Mediu, in special prin folosirea limbii slave bisericesti in cadrul serviciilor religioase, pana in secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi invecinate (toate de sorginte slava, cu exceptia limbii maghiare) au influentat romana.

Influenta slava se simte atat la nivel fonetic cat si lexical. Pana la 20% din vocabularul limbii romane este de origine slava (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totusi, multe cuvinte slave sunt arhaisme si se estimeaza ca doar 10% din lexicul romanei moderne este de origine slava.     

Din slava provin substantive comune alcatuind diferite serii semantice

·  parti ale corpului omenesc(gat, glezna);

·  vietuitoare(cocos, curca, dihor, gasca etc);

·  relatii umane(nevasta, prieten, ruda );

·  unelte (ciocan, coasa);

·  natura(crang, dumbrava);

Trasaturi de origine slava capatate de limba romana:

·  palatalizarea labialelor in limba romana vorbita si palatalizarea oclusivelor dentale(d,t,n) in unele graiuri daco-romane, dar nu in sensul ca modificarea propriu-zisa a acestor categorii de consoane ar fi de origine slava, ci prin importanta vocalelor prepalatale in sistemul fonetic romanesc;

·  vocalele prepalatala (e, i,) comporta o iodizare:

„el ” pronuntat „iel”

·        limba romana nu poseda spiranat velara surda „h” : ea a fost imprumutata o data cu termeni ca „har”;

Alte influente

Pana in secolul al XIX-lea, romana a intrat in contact cu cateva limbi apropriate geografic de aceasta:

  • germana (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; surub < Schraube)
  • greaca (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspat < prósfatos)
  • maghiara (de exemplu: oras < város; a cheltui < költeni; a fagadui < fogadni)
  • turca (de exemplu: cafea < kahve; cutie < kutu; papuc < papuç)

 

 

 

Dialecte.Intre secolele IX-XII s-a produs scindarea romanei comune in patru mari grupe etno-lingvistice, vorbite azi pe teritorii diferite : dialectul daco-roman, dialectul aroman, dialectul meglenoroman si dialectul istroroman. Dacoromanii sunt urmasii populatiei romanizate din nordul Dunarii. Dialectul dacoroman este cel mai raspandit si mai dezvoltat, singurul dialect devenit limba nationala si literara a tuturor romanilor din proviciile istorice romanesti, a statului national roman unitar. Dialectul aroman este al doilea ca raspandire teritoriala si ca dezvoltare, vorbit de o populatie de cateva sute de mii de oameni in Peninsula Balcanica. Aromanii sunt urmasii romanilor primitiv din sud-estul Dunarii. Au un trecut cultural:  in secolele XVIII-XIX a existat o literatura scrisa in acest dialect. Meglenoromanii sunt tot o ramura sud-est dunareana. Vorbitorii sunt in numar relativ mic. Istroromanii sunt urmasii populatie romanizate din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Este cea mai redusa ramura.

Graiuri

Limba romana este impartita in diverse graiuri, cateodata numite subdialecte, care au diferente minore de pronuntie si vocabular, dar sunt inteligibile intre ele. Graiurile limbii romane, in afara romanei standard, includ:

  • Romana banateana
  • Romana criseana
  • Romana moldoveneasca (Romania)
  • Romana moldoveneasca (Republica Moldova)
  • Romana maramureseana
  • Romana munteneasca
  • Romana timoceana

Primele atestari

Imagine:Scrisoarea lui Neacsu.jpg

Cel mai vechi document pastrat, scris in romana, este Scrisoarea lui Neacsu, o scrisoare din 1521, in care Neacsu de Campulung ii scria primarului brasovean despre atacurile iminente ale turcilor. Aceasta era scrisa cu alfabetul chirilic, la fel ca majoritatea scrierilor romanesti din acea perioada. O prima folosire a alfabetului latin este atestata printr-un document transilvanean, scris dupa conventiile alfabetului maghiar la sfarsitul secolului XVI.

'Torna, torna, fratre!'. Aceste cuvinte insemnand 'Intoarce-te, intoarce-te, frate!' par sa fie prima mentiune cunoscuta privitoare la limba romana. Ea este legata de un episod al conflictelor militare dintre avari si bizantini, relatat de Theophanes Confesor.

De asemenea, recent, fost descoperit la Prima Scoala Romaneasca din Scheii Brasovului de catre profesorul Vasile Oltean, un manual scolar ('Omniliar') din secolul XI.

Tipariturile lui Coresi

Incepand cu anul 1559, cand vine de la Targoviste la Brasov, diaconul Coresi a muncit vreme de 25 de ani pentru a scoate la lumina cele dintai carti de circulatie in limba romana, facand posibila biruinta scrisului in limba poporului, pentru toate tinuturile romanesti, activitatea lui tipografica fiind sprijinita si de domnii din Moldova si ai Munteniei, asa incat activitatea lui se suprapune constiintei unitatii de neam. Venirea lui Coresi la Brasov, prin parasirea Targovistei, unde Macarie incepuse sa tipareasca in limba slavona carti si unde invatase mestesugul tiparului de la Dimitrie Libavici, a fost urmarea directa a existentei scolii de copisti

Munca diaconului Coresi este deosebit de rodnica, din teascurile sale au izvorat 35 de tiparituri de carte, tiparite in sute de exemplare si raspandite in toate tinuturile romanesti, contribuind la unitatea lingvistica si punand bazele limbii noastre literare.
Cartile lui sintetizeaza graiul sud-transilvanean folosit de carturarii din Scheii Brasovului cu graiul sud-muntean preluat de Coresi de la Targoviste. Munca de tipar consta in xilogravura, presupunand eforturi deosebite, intrucat era nevoie sa se sculpteze in lemn pagina de pagina, munca la care se servea de cei 10 pana la 20 de ucenici - mentionati in prefetele cartilor diaconului Coresi -, carti care au cunoscut o raspandire si intrebuintare fara egal.

Biblia de la Bucuresti(1688).

 Prima traducere integrala in Limba romana, datorata fratilor Serban Greceanu si Radu Greceanu si tiparita din initiativa lui Serban Cantacuzino, domnitorul Tarii Romanesti (1678-1688).

Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa „Letopisetul Tarii Moldovei”, consacrat special acestei probleme, intitulat „Pentru limba noastra moldoveneasca”, pentru care conchide cu mandrie ca „ de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul”.Pentru a-si convinge cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine : „de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainaei zic galina, muiereamulier [] si altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege.”

Lui Grigore Ureche ii urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin in lucrarile lor sorgintea latina a limbii romane. In „ Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca”, cronicarul Miron Costin, realizeaza o sinteza a schemei structurii limbii romane : „Unde trebuia sa fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu in loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar intregi : barba – barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. In plus s-au mai adaugat mai tarziu si putine cuvinte unguresti. In sfarsit, luandu-se cele sfinte de la sarbi, s-au adaugat si putine cuvinte slavonesti.”. Iar in opera „De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor”, asa cum indica si titlul, cronicarul isi propune sa scoata „lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sintu lacuitorii tarei noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti.” El dovedeste ca precum si alte neamuri: „ frantozii – galii, turcii – otomani, ungurii – huni, asa si romanii poarta numele romanilor.”

Tot aici, Miron Costin, prezinta si cateva obiceiuri romane, pastrate si astazi, cum ar fi toastul la petreceri si aniversari, precum si ritualul ingroparii mortului.

Dimitrie Cantemir, prezinta radacinile adanci ale „romano-moldo-vlahilor”, sapand adanc in istorie pana la instreinarea lui Eneas la Latium”, continuand cu intemeierea Romei de catre Romulus, si ajungand la anul 107, „anul tocmirii firii omenesti” : „Iara a romano-moldo-vlahilor niam, de vom vre sa credem adeverintii, care in hronice marturiseste, de-i vom cauta ce mai de pre urma virsta, (de cind adeca Traian inparatul din Roma, inparatiasa cetatilor, alegind cetateni romani, in Dachiia i-au trecut), il vom afla de pe la anul tocmirii firii omenesti 107, sa fie inceput. Dei vom cerca ce de pre mijloc virsta, o vom gasi de odata cu Romulus, Roma, si cu numele roman, adeca cu septe sute cincizaci si trii de ani mai denainte, decit a sa naste Domnu Hs. De-i vom iscodi  ce d-inceput nastere, precum de la razsipa Troadii, si de la instreinarea lui Eneas la Latium, adeca in tara latineasca, a vechilor semne si scrisori marturisesc.[]..Intr-acesta chip dara, pre romano-moldo-vlahii nostri, Roma maica, din launtrurile sale nascindu-i i-au aplecat si i-au crescut; Traian parintele, cu obiceele si armele romanesti invatindu-i, a Dachii adevarati mostenitori i-au pus si cu curat singele fiilor sai, pre Dachia, care mai denainte varvara iera, au evghenisit-o.”

Vasile Parvan[1] (1882 - 1927) a fost un important istoric si cel mai mare arheolog roman.

Pe baza rezultatelor partiale ale sapaturilor a scris 'Getica' (1926), o vasta sinteza istorico-arheologica, prin care a readus in prim planul cercetarii istorice rolul politic si cultural al daco-getilor; unele lipsuri si exagerari (printre care accentuarea rolului scitilor si al celtilor in dezvoltarea culturii geto-dace) nu stirbesc valoarea acestei lucrari.

Prin conceptia sa istorica idealista, expusa in studiul sociologic 'Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane' si in eseuri (volumele 'Idei si forme istorice' si 'Memoriale') a reusit sa faca o sinteza a neohegelianismului si neokantianismului si s-a declarat adversar al sovinismului si al cosmopolitismului.

Vasile  Alecsandrii   este  scriitor  si  om  politic. Participant  la  Revolutia  din  1848, promotor  al  luptei  pentru  Unirea  principatelor, sprijinitor  al  Razboiului  de  Independenta. A  ramas  in  constiinta  posteritatii  ca  deschizator  de  drumuri, innoitor  de  modalitati  literare, avind  merite  deosebite  in  oreintarea  literaturii  romanesti  pe  fagasul  national  si  popular. In  1878, felibrii  din  Montpellier  il  premiaza  pentru  Cantecul  gintei  latine . Aceasta  distinctie  il  confirma, o  data  in  plus, in  postura  de  “bard” al  natiunii.

Dacismul

'De teama sa nu inviem,
Ne-au risipit cetatile, ne-au ucis altarele,
Toate frumusetile, ca intr-un blestem,
Ni le-au schilodit. Si-am ramas doar cu Soarele.
Din el ne-am croit poteci in padure, in munte,
Linga vetre marunte,
Am logodit timpul cu statornicia.
Daca te uiti bine-apoi
In pietre nemuritori, suntem noi, numai noi:
Noi, Tracii!'

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1670
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved