Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE






ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


LUMEA BIZANTULUI PANA IN SECOLUL AL XI-LEA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
POLITICA EXTERNA A VOIEVOZILOR ROMANI SEC. XIV-XVI
Noaptea cutitelor lungi
MITOLOGIA-adevarul absolut?
PERIOADA SLAVONA LA ROMANI SI RUPEREA DE CULTURA APUSULUI
EVOLUTIA IN TIMP A ORASULUI TURNU MAGURELE , JUDETUL TELEORMAN . REPERE ISTORICE DE CIVILIZATIE SI CULTURA
PARTIDELE POLITICE
STAPANIREA HABSBURGBLOR IN TRANSILVANIA INTRE 1551-1555
MEHMED AL II-LEA SI CUCERIREA CONSTANTINOPOLULUI
HABITATUL TARII FAGARASULUI
Domniile fanariote in Tarile Romane

TERMENI importanti pentru acest document

: marea migratie a popoarelor si declinul lumii antice : organizarea diplomatiei in lumea bizantului : urmarile cruciadei a IV-a : constantin cel mare imparatul Bizantului :

LUMEA BIZANTULUI PANA IN SECOLUL AL XI-LEA

I

nceputurile Bizantului

In cadrul istoriei medievale, istoria Imperiului Bizantin

reprezinta din multe puncte de vedere un caz cu totul deosebit.

Bizantul s-a nascut ca mostenitor, deci continuator al lumii romane. A

fost destula vreme un stat care s-a intins pe trei continente, in Europa,

Asia si Africa. Si-a incetat existenta la mijlocul veacului al XV-lea,

fiind inlocuit din punct de vedere politic cu Imperiul otoman.

Inceputurile Bizantului ca realitate istorica sunt controversate. La 11

mai 330 imparatul Constantin cel Mare, sanctificat ulterior de biserica

crestina, inaugura o noua capitala pe malurile Bosforului, un oras ce

avea sa-i poarte numele, Constantinopol, care se afla pe locul unde

mai inainte fusese colonia greceasca Byzantion. Dupa multi istorici,

aceasta ar fi data de nastere a noului stat care in prima sa faza de

existenta nu ar fi altceva decat Imperiul roman crestin. La mai multe

decenii dupa Constantin cel Mare, in anul 395, pe patul de moarte,

imparatul Teodosie cel Mare impartea din punct de vedere

administrativ Imperiul sau in doua unitati teritorial administrative pe

care le incredinta spre guvernare celor doi fii, Arcadiu si Honoriu. Se

nastea astfel o realitate, initial formala, apoi efectiv istorica, a

Imperiului roman de Apus, respectiv a Imperiului de Rasarit, devenit

mai tarziu Imperiul bizantin. Deci aceasta este o alta data considerata

de unii ca fiind cea a nasterii Bizantului. Asa-numitul Imperiul roman

de Apus a incetat sa existe in anul 476 cand generalul german

Odoacru l-a depus pe Romulus Augustulus, un copil ce era considerat

imparat, si a trimis insemnele imperiale la Constantinopol. Atunci a

incetat efectiv a mai exista imperiul roman in partile apusene. Cateva

decenii mai tarziu, imparatul constantinopolitan Justinian a intreprins

timp de mai multe decenii un razboi avand drept scop reconstituirea

Imperiului de odinioara, si de aceea in viziunea unora el a fost si este

ultimul imparat al Romei antice, cu moartea caruia s-ar fi incheiat

existenta celei mai de seama creatii politice a antichitatii.

Oricare ar fi data sa de inceput, Bizantul s-a nascut la hotarul

dintre antichitate si evul mediu si intr-un spatiu geografic tricontinental.

Aceasta realitate i-a dat si o alta dimensiune mentinuta

statornic, indiferent de dimensiunile sale teritoriale mai mari sau mai

mici. In cadrul Imperiului constantinopolitan, in mare masura spre

deosebire de Imperiul roman, a existat o mare diversitate din punct de

vedere etnic, respectiv populatii din cele mai diverse in Caucaz, Asia

Mica, Peninsula Balcanica etc. Avand o singura limba oficiala, latina

si apoi greaca, impunand o singura religie, cea crestina, ortodoxa,

Imperiul ca atare s-a dovedit de o toleranta extrema in raport cu

popoarele extrem de diverse care alcatuiau substanta sa demografica si

care si-au putut astfel pastra trasaturile lor specifice de la etnogeneza

pana inspre vremurile moderne.

Semnificatia istoriei bizantine

Istoria bizantina prezinta asadar importanta din mai multe

puncte de vedere. S-a reliefat deja importanta spatiala a acesteia,

respectiv intinderea tricontinentala si apoi bicontinentala a realitatii

statale bizantine. Ar fi de adaugat faptul ca din punct de vedere

cronologic, al duratei, nici o alta formatiune statala medievala nu

egaleaza dainuirea milenara a statului cu capitala pe malurile

Bosforului, care si-a inscris existenta intre disparitia antichitatii si

inceputurile vremurilor moderne. In fond, istoria bizantina, una dintre

cele mai originale si mai complexe din evolutia omenirii, reprezinta nu

numai o exceptie, ci si un caz de sinteza.

Bizantul a fost in toata perioada Evului Mediu o punte de

legatura intre Europa si Asia, intre Apus si Rasarit, ceea ce

demonstreaza ca in vremurile trecute n-a existat, din acest punct de

vedere, ruptura si izolare, ci dimpotriva, legatura si interdependenta, o

variata interpenetratie. Bizantul ca atare a fost o punte permanenta de

circulatie a valorilor intre Europa si Orient in toate planurile, de la cel

spiritual la cel al economicului, materialului.

Bizantul a fost o lume a culturii in care intelectualii consemnau

statornic stiri despre cele ce se petreceau cu ei si in jurul lor. Astfel,

inca de la inceputurile existentei sale, intr-o lume europeana in care

traditia scrisa a fost aproape stinsa veacuri de-a randul, Bizantul a avut

rolul de martor istoric, spontan, documentat al evenimentelor ce aveau

loc in lumea contemporana lui. Interesul carturarilor bizantini s-a

extins dincolo de frontierele statului lor. Astfel ca o buna parte a

istoriei medievale a popoarelor europene nu poate fi cunoscuta fara

marturiile scrise in Bizant. Bizantul ca atare a fost, asa cum a

demonstrat magistral marele istoric Nicolae Iorga, o sinteza intre ideea

politica a Imperiului roman, cea culturala a elenismului si Orientului si

cea spirituala a ortodoxiei crestine. Multa vreme istoria diferitelor

popoare de la Golful Persic la Dunare si din Caucaz la Nil se confunda

cu istoria Bizantului, dupa cum pecetea acestuia, ca si pecetea

anterioara a Romei le-a marcat destinul. Astfel de realitati sunt

valabile si in ceea ce priveste destinul istoric al romanilor, atat a celor

din sudul Dunarii aflati veacuri de-a randul sub stapanire bizantina, cat

si a celor din spatiul carpato-dunarean. Nu poate fi ignorata nici

dimensiunea culturala a existentei Bizantului. El a fost pastrator statornic,

de nepretuit, al mostenirii antichitatii greco-latine, pe care a

transmis-o mai departe avand un mare rol in geneza Umanismului si

Renasterii.

Bizantul ca realitate pregnanta a vremurilor mai vechi a generat

o anumita imagine, mai cu seama in lumea apuseana dupa cruciada a

IV-a (1202-1204). Catolicii occidentali, cuceritori si devastatori ai

Bizantului, au lansat o imagine negativa care s-a pastrat apoi veacuri

la rand, cu reminiscente pana in zilele noastre. Incepand cu secolul al

XVI-lea s-a constituit treptat, ca domeniu aparte de cercetare,

interdisciplinar, bizantinistica, care a parcurs mai multe faze de

evolutie: umanista, iluminista, romantica, pozitivista etc. In functie de

specificul respectivelor faze de evolutie a istoriografiei s-a modificat

continuu, cantitativ si axiologic, viziunea asupra Bizantului.

Criza secolului al V-lea si Bizantul

Trecand peste perioada lui Constantin cel Mare si ai urmasilor

sai directi, e incontestabil ca istoria propriu-zisa a lumii bizantine de

inceput apartine veacului al V-lea. Atunci, Imperiul Roman de rasarit

ce devenea bizantin a fost confruntat cu variate probleme interne si

externe. In interiorul granitelor se manifestau si se combinau realitati

din cele mai diverse. Se manifesta in diverse forme criza structurilor

sociale si economice, caracteristica disparitiei sclavagismului de tip

roman si genezei realitatilor feudale de mai tarziu. Se manifestau in

diverse forme efectele reformelor lui Diocletian si Constantin cel

Mare ce-si propusesera sa franeze declinul lumii antice. E

incontestabil ca in plan intern o realitate majora a secolului al V-lea o

constituia problema religioasa. Daca in secolul anterior avusese loc

infruntarea dintre paganism si crestinism, incheiata cu victoria

oficializata a invataturii lui Christos, in secolul V a avut loc

infruntarea dintre adeptii dreptei credinte (ortodoxie) si cei care

intr-un fel sau altul imbratisasera ereziile, interpretari diferite ale

crestinismului. Atunci au aparut nestorianismul si monofizismul carora

le-au fost consacrate doua concilii ecumenice si care au dat

nastere unor biserici mentinute mai apoi in afara autoritatii patriarhiei

constantinopolitane. Ereziile cristologice ale veacului V au reprezentat

si o forma de opozitie a populatiilor din tinuturile orientale in raport

cu guvernarea centrala, ceea ce a usurat mai tarziu arabizarea si

islamizarea multora de acolo.

O problema insemnata a veacului V in istoria Bizantului a

constituit-o apararea frontierelor. In rasarit a continuat rivalitatea cu

persanii, pastrandu-se in general un statu-quo care a durat pana la

cucerirea araba. La fel ca si partile apusene ale Imperiului, granitele

europene ale Bizantului au fost nevoite sa suporte presiunea crescanda

a migratorilor. Deja in 376 imparatul Valens acceptase stabilirea in

Imperiu a unui important contingent de vizigoti. Acestia au dominat

practic peste doua decenii viata interna a Bizantului dupa victoria lor

de la Adrianopole din anul 378. Dupa 402, vizigotii sub conducerea

lui Alaric s-au indreptat spre Apus, ceea ce a creat vremelnic o relativa

liniste pentru bizantini. Incepand din anul 424 Bizantul a platit tribut

hunilor cu centrul de putere in Panonia. In anii urmatori, hunii au

combinat stoarcerea unor sume tot mai exorbitante cu atacuri

devastatoare in spatiul balcanic, iar incercarile bizantine de rezolvare

pe cale diplomatica a problemelor au fost sortite practic esecului (cum

se poate vedea si din relatarile lui Priscos, diplomat bizantin).

Infrangerea hunilor in occident in anul 451 a adus iarasi o relativa

liniste. O vreme au fost acceptati ostrogotii, in partile nord-vestice, ca

federati. In anul 488 imparatul Zenon l-a „expediat” spre Apus pe

Teodoric impreuna cu ostrogotii sai, cedandu-i acestuia Italia, teritoriu

asupra caruia imparatii de la Constantinopol ridicau pretentii fara a

mai avea vreo autoritate. Acolo Teodoric a devenit practic

independent si stapan absolut. O data cu imparatul Anastasius (491-

518) intre diferitii migratori, precum neamuri turanice, germanice ce

asaltau granita de nord a Imperiului, au aparut si primele detasamente

mai consistente ale slavilor. Bucurandu-se de avantajele unei forte

militare mai puternice, ale unei stari materiale mai bune, ale unei

guvernari mai eficiente, Bizantul a reusit in veacul al V-lea sa evite

stabilirea masiva a barbarilor in interiorul frontierelor sale, respectiv

sa supravietuiasca, ceea ce nu s-a intamplat cu Imperiul roman de

Apus.

Epoca lui Justinian

Veacul al VI-lea a fost dominat de activitatea imparatului

Justinian (527-565), una dintre cele mai remarcabile figuri ale

primelor secole ale Evului Mediu. In plan intern, imparatul Justinian

si-a legat numele de opera sa legislativa. Sub directa sa supraveghere

s-a facut o sistematizare a creatiei juridice a romanilor, alcatuindu-se

„Corpus juris civilis” cu patru parti componente: codul (codex),

digestele sau pandectele, institutele si novellele. Aceasta sistematizare

a dreptului roman folosita apoi in intreaga istorie medievala a

Bizantului si a Europei rasaritene, preluata de Napoleon, se afla la

baza sistemului juridic al tuturor statelor moderne. Justinian s-a

preocupat si de alte probleme ale situatiei interne. In vremea sa au fost

ridicate numeroase constructii intre care si catedrala Sfanta Sofia

devenita simbol al artei bizantine. N-au lipsit in interior nici

framantarile interne, nu o data in forma violenta, precum celebra

rascoala Nika din anul 532. Autoritatile centrale subordonate

imparatului au promovat atunci o politica fiscala opresiva, o

intoleranta religioasa, un sistem bazat pe birocratie si coruptie ce au

generat profunde nemultumiri, consecinte grave pentru autoritatea

Constantinopolului in deceniile urmatoare.

Imparatul Justinian a ramas in istorie prin asa-numita

„reconquista bizantina”, tentativa de refacere a Imperiului Roman in

fostele sale granite. Timp de aproximativ de doua decenii, incepand

din anul 533, sub conducerea generalilor Belizarie si Narses, armatele

bizantine au desfasurat ofensive in Apus. Au fost recucerite, cu

eforturi mari si insemnate pierderi, partea apuseana a Africii de Nord,

Italia si o mica parte a Peninsulei Iberice. Cuceririle au fost infaptuite

in numele unui program social politic cuprins in esenta in „Pragmatica

sanctiune” din anul 554, act legislativ care propunea o restaurare

integrala a realitatilor sclavagiste ale defunctului Imperiu Roman. Pe

rand, toate cuceririle sale au fost pierdute. De altfel ele fusesera scump

platite. Pentru restaurarea vremelnica si partiala a imperiului universal

in viziune romana imparatul Justinian sacrificase interese vitale.

Astfel, in rasarit a fost nevoit sa achite Imperiului Persan importante

sume de bani, aducand Bizantul practic intr-o stare de vasalitate in

raport cu vecinul sau constantinopolitan. La granita dunareana, a

ridicat initial o serie de fortificatii si a sprijinit actiunile unor generali

capabili, precum Chilbudios. Atunci au fost create unele capete de pod

in stanga Dunarii la Constantiniana Daphne, Lederata, Sucidava.

Abandonarea fortificatiilor, lipsa de militari etc. au facut ca granita

nordica sa fie trecuta tot mai des de migratori, mai cu seama avari si

slavi. Acestia au patruns, jefuind si distrugand tot mai profund pana in

Peloponez si sub zidurile Constantinopolului. Timp de mai multe

decenii, in timpul lui Justinian si sub urmasii sai, pana in vremea

imparatului Mauriciu (582-602), invadatorii slavi, avari, protobulgari etc.

patrundeau de regula in Imperiu atacand orase si sate si incarcati de

prada in bunuri si oameni se reintorceau la bazele lor de plecare

dincolo de frontierele Imperiului.

Criza secolului al VII-lea

Situatia apararii imperiului s-a modificat fundamental in anul

602, o data cu rascoala armatei bizantine condusa de centurionul

Focas, care a abandonat frontiera indreptandu-se spre Constantinopol

unde a si devenit imparat intre anii 602-610. Atunci s-a petrecut

revarsarea masiva a migratorilor, in primul rand a slavilor in intregul

spatiu balcanic, fenomen istoric asemanator cu cel al invaziei si

stabilirii neamurilor germanice in Europa occidentala. In acelasi veac,

cateva decenii mai tarziu, in provinciile africane si in cele asiatice, au

avut loc masivele atacuri ale arabilor soldate cu incorporarea unora

dintre teritoriile foste bizantine intre granitele Califatului arab. In acest

fel, acel secol s-a constituit in epoca de criza si de cotitura.

O data cu asezarea slavilor, in Peninsula Balcanica s-au produs

schimbari demografice esentiale. Ramanand in noua lor patrie, printr-o

evolutie fireasca, slavii au dat nastere, printr-o sinteza cu o parte a

romanitatii orientale si chiar a grecitatii, la noi popoare. S-a creat

astfel o mai mare diversitate etnica in spatiul balcanic. Aportul uman

al slavilor a dus la repopularea unor zone mai ales in locurile favorabile

agriculturii, fiind redate din nou circuitului agricol. In spatiul

bizantin s-a accentuat procesul de ruralizare fara a disparea intru totul

economia artizanala si schimburi comerciale de tot felul. Din punct de

vedere politic, pe durate de timp mai lungi sau mai scurte,

administratia bizantina in special, diversele institutii bizantine in

general au fost inlaturate, disparand vremelnic viata statala ca atare.

Doar putine spatii sud-est europene si asiatice se mai aflau sub

stapanirea imparatilor din dinastia heraclizilor (610-717). Acestia au

inceput promovarea unor reforme politice, continuate mai apoi si de

dinastia urmatoare a isaurienilor (717-802). Astfel a inceput edificarea

unui nou sistem teritorial administrativ, cel al themelor. Au aparut

primele elemente ale stratiotiei, institutie militara, dar si sociala

specifica bizantului de mijloc, care i-a asigurat multa vreme securitate

si putere. Tot din punct de vedere politic ar fi de semnalat aparitia

unor forme incipiente de organizare statala la noii veniti, asa-numitele

sclavinii si mai cu seama crearea spre sfarsitul veacului a unei noi

realitati politice in zona muntilor Balcani. In fruntea unor protobulgari

nu prea numerosi, Asparuh a patruns in anul 680 la sud de Dunare

unde a ajuns la un acord cu uniunea celor sapte triburi slave existente

acolo. Astfel, in anul 681, isi incepea existenta statul bulgar care mai

mult de trei veacuri a fost un rival, o permanenta problema pentru

succesivele guvernari bizantine. Tot in veacul al VII-lea o serie de

factori interni, precum si asezarea slavilor a dus la prabusirea deplina

a randuielilor sclavagiste mostenite din perioada clasica a Romei. De-a

lungul Imperiului, in mediul rural s-a generalizat sistemul obstilor, al

comunitatilor rurale libere care s-au constituit pentru mai multe

veacuri in forma fundamentala de organizare a societatii (asemanatoare

partial cu comunitatile germanice, marcile din occident).

Epoca isauriana

Sistemul obstilor satesti a asigurat Bizantului mijloace financiare,

economice, militare, pentru ca o data cu veacul al VIII-lea sa fie

stopata complet erodarea teritoriala a statului si sa inceapa

contraofensiva victorioasa atat spre Orient, cat si spre Nord, in

Balcani. Aceasta a debutat o data cu Leon al III-lea (717-741), cu care

se inaugura si epoca clasica din evolutia Bizantului, cea a imperiului

grec medieval care a durat pana la urcarea pe tron a dinastiei

Comnenilor in anul 1081. Principala problema interna cu care s-a

confruntat Bizantul peste un secol a fost aceea a iconoclasmului.

Inspirandu-se si din situatia existenta in apropiere, in cazul religiilor

mahomedana sau mozaica o serie de imparati au considerat ca tot mai

raspanditul cult al icoanelor din lumea bizantina era idolatrie si se

indeparta de ceea ce considerau a fi adevarata traditie crestina.

Actiunea lor nu s-a limitat insa la indepartarea si/sau distrugerea

icoanelor ca atare, ci a avut ca obiectiv institutia bisericii, dar si alte

domenii ale societatii. In acele vremuri un numar tot mai insemnat de

oameni, barbati si femei au ales viata monahala, crescand sensibil

numarul de calugari si calugarite cu consecinte negative pentru stat

din diverse puncte de vedere: demografic, economic, militar etc. Pe de

alta parte, in posesiunea asezamintelor bisericesti, au ajuns,

transmitandu-se de la o generatie la alta, importante bunuri materiale,

mobile si imobile, o parte insemnata a avutiei statului, de care

autoritatile sau societatea laica nu puteau dispune. Astfel, in fapt,

actiunea imparatilor iconoclasti s-a constituit intr-o secularizare si

laicizare. Practic, comunitatile monahale au fost desfiintate, componentii

lor fiind siliti sa aleaga intre o viata activa sau pedepse

consistente, inclusiv moartea. Bunurile imobile, precum: cladiri de tot

felul au devenit asezaminte publice: cazarmi, orfelinate, camine de

batrani etc. Suprafetele agricole confiscate de la biserica au fost

parcelate si au devenit in cea mai mare parte loturi stratiotice. Dupa

victoria crestinismului, in Bizant institutia bisericii a tins tot mai mult

sa iasa de sub autoritatea statala si sa devina independenta, chiar

primordiala in stat. Actiunea iconoclasta s-a soldat cu deplina

subordonare a bisericii de catre autoritatea imperiala, situatie care s-a

pastrat pana la sfarsitul Bizantului si a constituit una dintre

specificitatile acestuia.

In functie de confruntarile fortelor ce s-au infruntat, ca si de

modalitatile practice de realizare, se pot distinge mai multe etape

distincte:

– Prima miscare iconoclasta (725-780) in perioada imparatilor

Leon III, Constantin V, si Leon IV, cand, in fapt, a fost realizata cea

mai mare parte esentiala a programului imparatilor reformatori;

– Prima reactie impotriva iconoclasmului (780-802) in vremea

imparatesei Irina si a fiului ei Constantin al VI-lea cand evenimentul

cel mai important a fost al saptelea (si ultimul) conciliu ecumenic care

a restabilit cultul icoanelor in forma simpla fara a modifica substantial

alte realizari ale imparatilor isaurieni in perioada urmatoare;

–A doua miscare iconoclasta s-a desfasurat in vremea

imparatilor Nicefor I si Leon al V-lea si de asemenea a primilor doi

imparati, Mihail II si Teofil din noua dinastie, amoriana ce a urcat pe

tronul Bizantului;

– A doua reactie contra iconoclasmului (dupa 842) in prima

parte a domniei lui Mihai III cand conducerea Imperiului s-a aflat

efectiv in mainile Teodorei in calitate de regenta.

Aceiasi imparati iconoclasti au luat o serie de masuri benefice in

planul organizarii fiscale al legislatiei (au elaborat un nou cod de legi,

ekloga, aflata in circulatie alaturi de norme cutuniare privind regimul

obstilor agricole, asa numita „lege rurala” sau nomos georgikos).

Solutionarea autoritara si eficienta a problemelor interne de catre

imparatii isaurieni a avut ca rezultat o intarire a statului, ceea ce a

permis o activa politica externa caracterizata prin consolidarea

defensiva a granitelor imperiului si un inceput de expansiune ofensiva,

respectiv de recuperare a unora din teritoriile pierdute. La inceput, doua

probleme de politica externa au preocupat statul bizantin, respectiv

raporturile cu califatul arab si haganatul bulgar. In anii 717-718, arabii

asediasera Constantinopolul, iar bizantinii stopasera patrunderea lor in

Europa, impiedicand astfel o islamizare a acestei parti a continentului.

A urmat apoi pe mare si pe uscat o contraofensiva care a atins Siria de

Nord, Caucazul si nordul Mesopotamiei. In urma a nu mai putin de

noua campanii victorioase, imparatul Constantin al V-lea a reusit

vremelnic sa aduca statul pagan bulgaro-slav intr-o stare de semivasalitate.

Spre sfarsitul secolului VIII au fost restaurate autoritatile

bizantine in noi spatii balcanice, Imperiul inregistrand insa o serioasa

infrangere in raport cu crestinatatea occidentala. Conflictul latent,

religios, dar si politic existent de mai multa vreme intre episcopul de

Roma devenit papa si patriarhul ecumenic de Constantinopol, respectiv

imparatul bizantin, a capatat noi dimensiuni in contextul consolidarii

statului franc al Carolingienilor. Acestia au creat statul papal, iar mai

apoi la 25 decembrie 800, Carol cel Mare s-a proclamat la Roma

imperator francorum ac romanorum contestand universalitatea

Imperiului crestin al Constantinopolului. A inceput atunci un capitol

complex al raporturilor cu lumea occidentala care treptat va duce la

schisma bisericii catolice de cea ortodoxa, consumata in anul 1054 (mai

fusese o alta, lichidata, intre anii 867-869). S-a ajuns treptat de

asemenea la o confruntare politica, precum si in plan militar pana la

cruciade, respectiv la cucerirea Constantinopolului de catre occidentali

in anul 1204.

Prima jumatate a secolului al IX-lea aducea noi esecuri pentru

suveranii constantinopolitani in spatiu balcanic. Pe rand, doi hagani

bulgari Krum (803-814) si Omurtag (814-831) au reusit, dupa o serie

de succese ale imparatului Nikefor I, mort in lupta in una din

trecatorile balcanilor, sa ocupe o buna parte a spatiului balcanic,

desfasurandu-se astfel o lupta pentru hegemonie in Peninsula, care a

continuat apoi decenii in sir. A existat si o vremelnica contraofensiva

araba, incununata de succes, infaptuita de catre califatul arab in

vremea lui Harun-al-Rasid si a urmasului sau Al-Mamun, care a reusit

sa cucereasca, intre altele posesiunile din sudul Italiei.

Epoca macedoneana

In urma unei lovituri de stat, in anul 867 s-a instaurat pe tronul

Bizantului o noua dinastie, a macedonenilor (867-1028). Atunci au

domnit o serie de imparati importanti, respectiv: Vasile I (867-886),

Leon VI filozoful (886-912), Constantin VII Porfiretogenetul (912-

959), in timpul caruia destinele Imperiului au fost conduse de Roman I

Lekapenos intre anii 920-944, Nikefor II Phokas (963-969) si Ioan

Tzymiskes (969-976), ultimii doi domnind in perioada minoritatii lui

Vasile al II-lea, care a exercitat apoi intre anii 976-1025 o lunga

domnie personala. Pe linie masculina, dinastia macedoneana s-a stins

o data cu scurta domnie a lui Constantin VIII (1025-1028),

succedandu-se apoi la tron peste un sfert de veac succesivii soti ai

fiicelor sale, Zoe si Theodora. Teritorial, bilantul final al activitatii

dinastiei macedonene a fost extrem de pozitiv. S-a rezolvat astfel in

final, cu mari eforturi, complexul capitol al relatiilor cu statul bulgar.

La jumatatea secolului al IX-lea cu un rol deosebit al ,,apostolilor

slavi’’ Constantin (Chiril) si Metodiu, populatia slavo-bulgara din

Balcani a fost obligata de conducatorii lor sa imbratiseze crestinismul,

intrand astfel intru totul in sfera de influenta cultural-religioasa a

Constantinopolului, respectiv al ortodoxiei. La inceputul secolului al

X-lea, noul conducator bulgar Simion (893-927), educat la

Constantinopol, cunoscator al civilizatiei si doctrinei politice

bizantine, si-a propus drept scop intemeierea unui nou imperiu al

bulgarilor si romeilor (bizantinilor) si, in acest scop, a dezlantuit un

lung razboi impotriva Bizantului. El si-a insusit titlul imperial si a

asediat fara succes Constantinopolul. Dupa moartea sa, hegemonia

statului bulgar in Balcani a intrat in declin, iar noul conducator bulgar,

tarul Petru a ajuns repede intr-o stare de vasalitate in raport cu

Bizantul. Imparatul Nikefor Phokas a inceput in anul 967 un razboi,

care si-a propus readucerea frontierelor bizantine pe linia Dunarii prin

desfiintarea statului bulgar. El, conform unor reguli obisnuite ale

diplomatiei bizantine, a facut apel la „barbarii” din nord, respectiv la

Rusia kieviana condusa atunci de marele cneaz Sviatoslav. Astfel,

rusii au aparut pentru prima data masiv in regiunea Dunarii de Jos,

avand un rol esential in distrugerea statului bulgar, atat de dorita de

catre bizantini. A urmat apoi o noua faza a operatiunilor militare

purtate de bizantini. Victorios alaturi de bizantini impotriva bulgarilor,

Sviatoslav si-a propus sa transfere centrul puterii sale in acesta zona,

incepand astfel un greu razboi purtat mai multa vreme intre Balcani si

Dunarea de Jos si care s-a incheiat cu victoria noului imparat Ioan

Tzymiskes si alungarea lui Sviatoslav, respectiv lichidarea prezentei

rusesti in aceasta zona. Vasile al II-lea macedoneanul a trebuit sa faca

fata unei ample rezistente a populatiilor balcanice grupate in ceea ce s-a

numit Imperiul tarului Samuel, avand o compozitie eterogena din

punct de vedere etnic. Cu tenacitate si nu o data cu cruzime (de unde

si numele sau de Bulgaroctonul, adica „omoratorul de bulgari”),

Vasile al II-lea a desfasurat aproape patru decenii operatiuni militare

in spatiul central nordic al Peninsulei Balcanice, asupra careia

autoritatea bizantina a fost restabilita in totalitate in anul 1018.

Ulterior, in spatiile din nou integrate Imperiului au fost create trei

unitati teritorial administrative, respectiv themele Bulgariei (de fapt, in

Macedonia cu capitala la Ohrida), Serbiei (cu capitala la Belgrad) si

Paristrion (Paradurovon), intre muntii Balcani si Dunare, cu capitala

Dristra (Silistra). In contextul luptelor purtate in Balcani, in vremea

imparatului Vasile al II-lea, pentru prima data in mai multe randuri,

izvoare oficiale sau lucrari ale istoricilor bizantini mentioneaza dupa

anul 976, prezenta vlahilor, adica a romanilor traitori in spatiul

balcanic. Acestia erau autohtoni acolo, erau supravietuitori si

continuatori ai romanitatii orientale sud-dunarene, apartineau din

punct de vedere etnic si lingvistic aceluiasi popor ca si fratii lor

nascuti si traitori in stanga Dunarii. Unii dintre acesti romani erau

atunci, ca si mai tarziu, crescatori de animale, ocupandu-se cu

pastoritul transhumant. Altii se indeletniceau cu lucrarea pamantului si

cu mestesugurile casnice la fel ca si alte populatii stabile din Balcani.

Nu lipseau nici cei care se indeledniceau cu transportul, caravanele lor

asigurand transportul diverselor produse in spatiul balcanic in care nu

o data ocupatiile lor comerciale erau dublate de cele militare. Tot in

vremea dinastiei macedonene s-au obtinut importante succese si in

razboiul impotriva arabilor. Actiunea intreprinsa in rasarit a avut

caracter de cruciada si s-a soldat cu importante recuperari teritoriale

inspre Siria, Mesopotamia si Caucaz, precum si cu restaurarea

thalassocratiei bizantine in bazinul rasaritean al Marii Mediterane. O

evolutie sinuoasa au avut relatiile cu Occidentul, mai ales dupa

proclamarea Imperiului Romano-German. Bizantinii nu au recunoscut

noua realitate imperiala creata in Apus, facandu-se in acelasi timp noi

pasi in indepartarea celor doua biserici a caror schisma definitiva s-a

consumat in anul 1054. Un important succes diplomatic a fost obtinut

de bizantini in spatiile Europei rasaritene. Dupa ce avusesera loc o

serie de ciocniri ale Imperiului cu Rusia kieviana, in anul 988, sub

cneazul Vladimir, s-a infaptuit crestinarea rusilor in cadrul ortodoxiei,

ceea ce a insemnat si crearea unor conditii prielnice pentru extinderea

culturii si a influentei spirituale ale Bizantului, departe, dincolo de

frontierele statale.

Perioada de maxima extindere teritoriala a Bizantului de mijloc

coincide si cu cea a unei prosperitati economice, a unei diversitati a

vietii materiale, putin obisnuite in lumea Europei medievale din jurul

anului 1000. Continuand si traditii mai vechi, in economie existau

doua sectoare deosebite prin nivel si intensitate de dezvoltare,

respectiv orasul ca principal centru al mestesugurilor si al comertului,

precum si satul dominat de ocupatiile legate de pamant, respectiv

agricultura si cresterea animalelor. Se cultivau cereale de tot felul, vita

de vie, floarea soarelui, pomi fructiferi etc. S-a pastrat un fel de

enciclopedie agricola intocmita in secolul X, Geoponica, un fel de

sistematizare a cunostintelor agricole din cele mai diverse, cu referiri

si asupra rentabilitatii diferitelor ramuri ale productiei agricole etc.

Existau deja in secolul X unele mari proprietati rurale ale statului, ale

familiei imperiale, ale unor mari proprietari in curs de feudalizare

(dinatii), insa majoritatea covarsitoare a celor care traiau in sate si

fructificau pamantul erau taranii liberi. Ca urmare a modificarilor

sociale importante petrecute la hotarul dintre perioada timpurie si cea

clasica a Bizantului, in sate s-au generalizat comunitatile rurale,

obstile de tarani liberi, situatie de altfel comuna o vreme intregii

Europe. In cadrul obstilor de tarani liberi coexistau atat proprietatea

individuala, familiala, cat si proprietatea comuna devalmasa. Din punct

de vedere al dinamicii istorice a fost un proces continuu de restrangere a

proprietatii devalmase in favoarea celei individuale si apoi de diminuare

a numarului micilor proprietati ale taranilor liberi si de crestere ca

numar si intindere a marilor proprietati de tip feudal, valorificate atat cu

tarani dependenti (pareci), cat si cu argati, arendasi etc.

Realitatile interne ale obstilor au fost reglementate veacuri de-a

randul, atat in Bizant, cat si in aria ortodoxa influentata de el de catre

„legea agricola” (nomos georgikos). Obstea taraneasca a fost mijlocul

principal prin care statul a asigurat perceperea regulata a impozitelor.

Taranii membri ai obstii in calitate de proprietari si producatori erau in

buna masura si contribuabili (demosiarioi), asigurand o insemnata

parte a milioanelor de nomisme ce alcatuiau bugetul anual al statului.

Membrii obstilor platitori de impozite erau inscrisi in registre

intocmite periodic, functionand si principiul responsabilitatii fiscale.

In lumea rurala a Bizantului, o categorie specifica o alcatuiau

stratiotii. Acestia erau stapani ai unor loturi de pamant pe care le

lucrau, asigurandu-si astfel veniturile necesare pentru a se putea achita

de obligatiile militare, de regula ereditare fata de statul bizantin.

Stratiotii se pregateau si se prezentau la oaste pe propria lor cheltuiala,

fiind intru totul scutiti de obligatii fiscale sau de alta natura fata de

stat. Unitatile lor alcatuiau aproximativ jumatate din efectivele globale

ale armatei bizantine ce au ajuns pana la 150.000 de osteni. In veacul

al X-lea si in Bizant, ca si in alte parti ale Europei, mai devreme sau

mai tarziu, s-au facut simtite fenomene de deposedare a taranilor de

pamant si de trecere a lor in stare de dependenta de catre o

aristrocratie feudala in plin proces de geneza. Un asemenea fenomen

se petrecea in lumea bizantina in conditiile existentei unei consistente

si ramificate organizari de stat avand in frunte pe imparatii constantinopolitani.

Formarea clasei feudale a dinatilor lovea interesele

statului sub doua planuri, respectiv diminuarea resurselor financiare

prin scaderea numarului de platitori de impozite si restrangerea

efectivelor militare ca urmare a incapacitatii unui numar crescand de

stratioti de a-si asigura necesarele mijloace de existenta. Constatam

asadar, caz singular in Europa medievala, efortul consistent, sustinut

aproape un veac, al imparatilor macedoneni de aparare a taranimii

libere, a contribuabililor si stratiotilor in fata atacurilor noii aristocratii

funciare, provinciale, in curs de formare. Repetatele legiuiri

(novele) dintre anii 922-996 stau marturie atat a programului imperial,

cat si a dificultatilor intampinate in realizarea lor practica. Dupa

moartea lui Vasile al II-lea macedoneanul in anul 1025, legislatia

agrara a imparatilor macedoneni a fost ignorata si s-a accelerat

procesul de erodare a conditiei juridice si materiale a taranilor liberi,

marea majoritate a acestora devenind dependenti de elementele feudale

laice sau ecleziastice. S-au instaurat astfel si in Bizant, cu

anumite particularitati, forme specifice, realitati de tip feudal

asemenea celor din alte zone ale continentului.

Lumea rurala bizantina se afla in stransa legatura de interdependenta

cu lumea urbana, a productiei artizanale, a activitatilor

comerciale etc. In perioada medievala timpurie, in spatiul bizantin au

continuat sa se mentina, chiar daca uneori diminuate, o serie de centre

urbane. Continuitatea vietii urbane a fost asadar o alta caracteristica a

lumii bizantine. Un anumit declin si decadere la sfarsitul antichitatii au

fost urmate de un consistent avant al activitatilor urbane de tot felul,

atingandu-se un apogeu tot in perioada dinastiei macedonene.

Continuandu-se inovatii si traditii ale antichitatii s-au adus innoiri si

perfectionari in producerea de bunuri din cele mai diverse, precum

obiecte de consum de tot felul, hrana, imbracaminte, pana la bunuri de

lux pentru interior, dar si pentru export, de la producerea de bunuri

necesare apararii si razboiului la constructii de tot felul etc. Existau

mici ateliere alaturi de altele mult mai mari apartinand statului,

familiei imperiale, bisericii etc. Mestesugurile in Bizantul clasic erau

legate de existenta breslelor, aparute in Europa occidentala cu secole

mai tarziu. Spre deosebire de Apus, statul s-a implicat de la inceput si

permanent in activitatile economice si in reglementarea acestora.

Breslele in Apus au aparut ca asociatii liber consimtite ale producatorilor.

In Bizant breslele au fost infiintate de catre stat care

desemna functionari speciali pentru a le conduce si care le-a creat si

un cadru propriu printr-o celebra lege cunoscuta sub denumirea de

„Cartea prefectului”. Aceasta reglementa organizarea productiei,

sistemul de desfacere, inclusiv mecanismul fixarii preturilor la o serie

de produse, precum si cuantumul si modalitatile de plata a salariilor.

Spre deosebire de Occident, in Bizant breslele nu au jucat nici un rol

politic. Dezvoltarea civilizatiei orasenesti confera lumii bizantine un

aspect particular ce s-a mentinut pana spre sfarsitul existentei sale.

Reteaua oraselor acoperea practic intreaga intindere a imperiului pe

litoraluri si in interior. Orasele erau nu numai centre de productie

mestesugareasca, ci si de activitate comerciala, controlata si aceasta de

asemenea riguros de catre functionarii imperiali. Aristrocratia

negustoreasca bizantina era dublata de numerosi comercianti straini,

asezati in colonii in capitala si in alte centre. Statul si-a rezervat

monopolul comercial asupra unor produse, mai ales a celor de lux sau

a celor importante pentru aparare cum a fost celebrul „foc grecesc”,

lichid inflamabil cu compozitie necunoscuta, ce s-a folosit eficient in

razboaiele navale. In afara unor intense si variate schimburi dintre

centrele urbane si lumea rurala din jurul acestora, Bizantul a promovat

un amplu comert international si din acest punct de vedere capitala sa

a fost veacuri de-a randul o punte de legatura dintre Apus si Rasarit.

La Constantinopol puteau fi intalniti negustori din lumea intreaga, fie

orientala: arabi, sirieni, evrei, fie din regiunile nordice ale Europei:

varegi, rusi, fie occidentali: venetieni, amalfitani etc. Marturiile scrise,

ca si descoperirile arheologice atesta ampla raspandire a marfurilor

bizantine din zonele atlantice si scandinave pana in indepartata China.

Intensa activitate economica din Bizant, varietatea si rentabilitatea

acesteia se legau si de ampla circulatie a banilor, a fenomenelor

economiei de schimb existente alaturi de economia naturala de

subexistenta. Moneda bizantina, multa vreme singura de fapt care a

circulat in Europa a continuat sa fie pana in veacul al XII-lea etalonul

in aur al lumii (i s-a spus sugestiv dolarul Evului Mediu). Nomisma

bizantina (moneda de aur pur, de 24 karate, in greutate de 4,5 grame)

era recunoscuta in plan international, avand un curs fix, o valoare

stabila si ca atare circulatie prestigioasa peste tot. Importante cantitati

de aur au fost concentrate la Constantinopol, constituindu-se si ca un

factor al puterii si maretiei Bizantului. In planul organizarii de stat,

Bizantul clasic prezinta atat continuitate, cat si innoiri in raport cu

perioada anterioara. Avea o structura administrativa extrem de bine

inchegata, articulata dupa modelul sistemului roman ale carui principii

si metode le continua in mare masura. Era inainte de toate un stat de

drept. In fruntea sa se afla imparatul care se considera monarhul

romanilor (basileus ton romaion) si se afla in fruntea statului imparatiei

romanilor (krateia, basileia ton romaion). Puterea imperiala era

conferita in numele divinitatii prin actul incoronarii si al ungerii. S-a

impus principiul legitimitatii dinastice, al succesiunii ereditare in

sistemul primogeniturii, monarhilor ereditari, adaugandu-li-se si o

serie de imparati asociati, precum celebrii comandanti militari din

veacul X. Teoretic puterea imperiala era absolutista si neingradita.

Existau insa si anumite limite. Astfel: ,,imparatul nu este deasupra

legii, ci el este insasi legea’’, respectiv imparatul facea legea pe care

nu o putea insa incalca atat timp, cat era in vigoare. Imparatul bizantin

se considera un reprezentant si loctiitor al divinitatii pe pamant si ca

atare el se considera in fruntea unei ierarhii piramidale care grupa ca

intr-o familie pe ceilalti monarhi ai Europei ca frati, fii etc. Imparatul

bizantin se considera unic, fara egal si ceilalti monarhi trebuiau sa i se

subordoneze. Intruchipand legea, el trebuia sa actioneze pentru binele

tuturor, fiind dator cu filantropie si cu omenie. Era singurul care

legifera si de asemenea cel caruia ii revenea mai presus de orice

obligatia de a apara crestinismul in forma ortodoxiei.

Caracterul sacru al functiei imperiale s-a materializat si intr-un

intreg ceremonial ce avea intre altele drept scop evidentierea persoanei

imperiale ca fiind deasupra tuturor celorlalti oameni din imperiu si din

afara acestuia. Unul dintre imparati, Constantin VII Porfirogenetul a

alcatuit o lucrare speciala despre atat de complexul, dar si de riguros

fixatul ceremonial atotprezent in viata familiei imperiale.

Basileului constantinopolitan ii era subordonat un complex

aparat de stat. La nivel central existau trei categorii de functii:

onorifice (demnitati), de stat (oficiile) si palatine (ce tineau de

persoana imparatului la marele palat). Functiile erau acordate de catre

imparat. Cele onorifice erau ale unei elite ce nu avea rol practic in

conducerea treburilor statului, fiind in schimb larg rasplatite prin

donatii de tot felul, sume de bani etc. Demnitatile puteau sau nu fi

dublate de functii de stat, cu alte cuvinte, de incadrarea efectiva in

administratia centrala sau locala. Aparatul ierarhic al administratiei la

nivelul centrului si al provinciilor a fost o permanenta in Bizant,

creandu-se in occident, tarziu si partial, in timpul centralizarilor

statale. Administratia centrala cuprindea functii civile si militare cu o

serie de atribute asemanatoare cu a guvernelor de mai tarziu. Avea in

frunte un mare logothet, apoi chestorul ce se ocupa de problemele

justitiei, eparhul (prefectul Constantinopolului). Trei inalti demnitari

se ocupau cu problema finantelor, respectiv venituri, cheltuieli, averea

personala a imparatului. Exista o cancelarie imperiala cu birouri

specializate, dupa cum exista o intreaga structura a tribunalelor

deservita de oameni specializati cu pregatire juridica. Existau si

judecatori itineranti si chiar inspectori juridici. Alaturi de acestia,

functionau la nivel central si local cei care asigurau incasarea regulata

si completa a impozitelor, asadar aparatului fiscal i se adauga reteaua

alcatuita din cei care asigurau diplomatia bizantina cu acele complexe

relatii ale imperiului cu lumea din afara. Pentru unele functii se cereau

anumite studii, precum cele juridice, de exemplu. De regula, imparatul

decidea numirea, existand insa si destule cazuri de cumparare sau

chiar de mostenire. Reorganizarile succesive ale universitatii din

Constantinopol, in secolele IX-XI, au avut intre scopuri si pe acela de

asigura o mai buna instruire ai viitorilor detinatori ai functiilor de stat.

Functiile palatine asigurau servicii in cadrul ceremonialului imperial

s-au raspandit mai apoi in spatiul bizantino-ortodox dincolo de hotare:

paharnic, stolnic, clucer, spatar, comis etc. Pentru functionarea

aparatului de stat si, in general, pentru existenta imperiului ca stat de

drept, imparatii au alcatuit o serie de coduri de legi. Legislatia lui

Justinian a fost preluata si adaptata continuu de catre detinatorii puterii

imperiale. Astfel, Leon III si Constantin V au intocmit ekloga lui

Vasile I macedoneanul, i-au apartinut Procheiron si Epanagoghe, iar

fiul sau Leon al VI-lea Basilicalele, o selectie si o purificare a

legislatiei anterioare ce a avut apoi o larga circulatie in intreaga lume

bizantin-ortodoxa.

Candva, in secolele VII-VIII (cronologia este inca controversata,

fie in vremea heraclizilor, fie in vremea isaurienilor), a aparut regimul

themelor, de fapt o reforma atat in plan militar, cat si al administratiei

teritoriale. Themele erau unitatile teritorial administrative in care era

divizat imperiul al caror numar a crescut continuu ajungand la 29 in

prima jumatate a secolului X si 38 un veac mai tarziu. Themele erau

conduse de functionari speciali numiti de imparat, asa-numitii strategi

(duci, katepani) care concentrau in mainile lor atat administratia civila,

cat si cea militara si carora le erau subordonati functionarii locali. Una

dintre atributiile lor esentiale era furnizarea unitatilor militare

provinciale, asa-numitele themata formate din stratioti, tarani, soldati.

Alaturi de armata provinciala erau si cele cinci corpuri, tagmata, ale

armatei centrale alcatuita din mercenari, fie elemente autohtone, fie

elemente straine. In timp, debutand cu secolul X, s-a diminuat continuu

rolul militarilor proveniti dintre tarani, a crescut rolul

mercenarilor si s-a produs o mai accentuata profesionalizare a armatei.

Totodata a inceput sa creasca rolul cetelor nobiliare de tip feudal.

Paradoxal, astfel de realitati noi nu au contribuit la consolidarea

capacitatii de aparare a statului bizantin intrat o data cu secolul XI pe

drumul unei evolutii ireversibile pana la definitiva sa prabusire.

Slavii de sud

In prima jumatate a secolului al VII-lea, slavii s-au stabilit masiv

in intregul spatiu balcanic, de la Dunare pana in Peloponez. In partile

muntoase ale Balcanilor, in anii 679-681 alaturi de slavi s-au stabilit

bulgarii turanici (protobulgarii), condusi de catre Asparuh. Noii veniti

s-au stabilit si au ramas in tinuturile pe care le-au ocupat, dand nastere

unor noi popoare si formand o serie de state cu propria lor istorie

medievala alaturi de cea a Bizantului. Urmarile asezarii slavilor au

fost multiple. Invaziile barbare neintrerupte, ca si o serie de

imprejurari interne au provocat importante pierderi demografice,

depopularea unor zone balcanice. Aportul uman al slavilor a dus la o

crestere a populatiei, repopularea sau cresterea numarului de oameni

in diverse regiuni. Alaturi de acest aport uman o consecinta durabila a

fost schimbarea etnica. Alaturi de populatia autohtona, romana sau

greaca, slavii erau un element etnic nou. In cursul secolelor ce au

urmat stabilirii lor in Peninsula Balcanica a avut loc cristalizarea unor

noi popoare: bulgar, sarb, croat, sloven, macedonean. Toate acestea

traind apoi in partile central-nordice ale Peninsulei Balcanice. Initial

slavii au fost prezenti si in partile meridionale ale Peninsulei unde o

data cu revenirea prezentei politice bizantine, a avut loc un proces de

elenizare sau re-elenizare. Romanitatea orientala sud-dunareana a avut

un dublu destin. O buna parte a acesteia, supusa de slavi si iesita mai

multa vreme din spatiul imperial a fost asimilata, contribuind astfel, ca

parte componenta, la etnogeneza diferitelor popoare ce alcatuiesc

grupul slavilor de sud. Alaturi de cele doua elemente etnice grec si

slav, in spatiul balcanic au continuat sa existe si alte realitati etnice. In

partile vestice ale Balcanilor au continuat sa existe urmasii vechilor

iliri transformati treptat in albanezi mentionati in izvoarele scrise

aproape concomitent cu romanii balcanici. Nu intreaga romanitate

sud-dunareana a disparut. De-a lungul litoralului adriatic, in Dalmatia,

in Istria, dar mai ales in regiunile muntoase din Macedonia, Thessalia,

Pind si in alte regiuni, o parte a populatiei romanice s-a refugiat din

calea cuceritorilor. Acei locuitori si-au mentinut obiceiurile si modul

lor de viata, indeletnicindu-se in egala masura cu cresterea animalelor,

mestesuguri casnice, lucrarea pamantului. Limba lor latina a evoluat la

fel ca si in spatiul nord-dunarean. Astfel, de-a lungul mai multor

secole, atat la nord, cat si la sud de Dunare, a avut loc procesul

etnogenezei romanilor, cristalizandu-se si in limba lor cu cele patru

dialecte componente: daco-roman, aroman (macedo-roman), meglenoroman,

istro-roman. In spatiul sud-dunarean, in jurul anului 1000,

acesti romani balcanici au inceput a fi tot mai prezenti, in general cu

denumirea de vlahi, termen sinonim cu cel de roman. Ulterior, romanii

desemnati cu acelasi termen au inceput a fi amintiti si in spatiul norddunarean,

care era cel in care se formase un popor autohton, asa cum

fratii lor, romanii balcanici, erau bastinasi in cea mai mare parte a

teritoriului dintre Marea Neagra si Marea Adriatica.

In plan social, factorul slav a finalizat criza regimului sclavagist.

In spatiul balcanic acesta a disparut la fel ca si in alte zone ce facusera

parte mai inainte din Imperiul Roman. In intregul spatiu sud-est

european s-a generalizat realitatea comunitatilor rurale, a obstilor

satesti care au constituit mai multe veacuri forma fundamentala de

organizare ale societatilor slavilor si bizantinilor, in cadrul carora s-a

petrecut apoi procesul de aparitie a relatiilor feudale.

Statul bulgar

Din punct de vedere politic, importanta a fost existenta statului

bulgar. Acesta a aparut la sfarsitul secolului al VII-lea, fiind recunoscut

ca o realitate politica balcanica de catre bizantini dupa anul

681. Pana la jumatatea secolului al IX-lea noua realitate statala a fost

condusa de hagani, pagani, intre care s-au remarcat Krum (802-814) si

Omurtag (815-831). In cursul veacului al VIII-lea, imparatii bizantini

din dinastia Isaurienilor au obtinut o serie de succese aducand chiar

pentru o vreme statul bulgar intr-o stare de vasalitate si influentandu-l

pe mai multe planuri. La inceputul secolului IX, conducatorii bulgari

au infaptuit o serie de cuceriri in o buna parte a Peninsulei Balcanice.

A avut loc o organizare interna a statului in domeniul legislativ,

administrativ, militar. La mijlocul secolului al IX-lea incepea o noua

etapa a istoriei statului bulgar, o data cu urcarea pe tron a hanului

Boris-Mihail (852-889). In anul 864, el s-a crestinat si si-a luat titlul

de cneaz, adica principe. El a impus tuturor supusilor sai religia

crestina. Adoptarea crestinismului a avut importante consecinte in

desavarsirea etnogenezei, consolidarea organizarii de stat, viata

spirituala purtand o tot mai pronuntata pecete bizantino-ortodoxa. In

biserica, cu contributia sfintilor Chiril-Constantin si Metodiu si ai

discipolilor acestora, s-a generalizat vechea limba slavona (numita

uneori, impropriu, bulgara veche) care a avut ulterior intr-o buna parte

a Europei, in lumea ortodoxa acelasi rol precum limba latina in lumea

catolica occidentala. Apogeul primului stat bulgar a fost in vremea lui

Simeon I. Atunci conducatorul bulgar a intreprins o serie de cuceriri

incercand chiar sa stabileasca capitala la Constantinopol pe care l-a

asediat fara succes. El a purtat mai multe razboaie cu Bizantul, iar in

anul 917 s-a proclamat tar (imparat) al bulgarilor si romeilor, deci

continuator al traditiilor de monarhie universala a basileilor bizantini.

Totodata biserica bulgara dependenta pana atunci de patriarhul de

Constantinopol s-a proclamat independenta in cadrul unei noi

patriarhii avand centrul la Ohrida.

In anul 924 s-a incheiat o pace intre bulgari si bizantini. In

timpul domniei tarului Petru (927-970) evolutia statului bulgar a fost

contradictorie. La inceput s-a mentinut puterea politica si militara si

chiar hegemonia bulgara in spatiul sud-est european pentru ca mai

apoi sa inceapa un declin provocat intre altele de miscarea eretica a

bogomililor, de crestere a influentei bizantine in toate sferele, de

presiunea externa venita dinspre nord a pecenegilor, precum si a

bizantinilor dinspre sud care, in final, au si reusit sa puna capat

existentei politice a primului tarat bulgar.

Bogomilismul era o erezie dualista, asemanatoare pavlicianismului

si masalianismului. Aceste erezii dualiste s-au raspandit

incepand din secolul VIII si in Peninsula Balcanica, patrunzand in

randul maselor. Prin natura sa, bogomilismul era o doctrina ce se

pronunta impotriva bisericii oficiale. Bogomilii au contestat

principalele dogme crestine, respingand cea mai mare parte a scrierilor

considerate sfinte. Ei afirmau ca in lume exista doua principii

fundamentale: binele si raul. Conform conceptiilor lor, in lume

domnea principiul raului, ai carui reprezentanti erau biserica ortodoxa

si statul. S-au declarat impotriva clerului si au cerut revenirea bisericii

la stare de saracie. Ascutisul principal al criticii bogomile era indreptat

impotriva celor bogati, a stapanilor. S-au ridicat impotriva bogatiilor,

pentru saracie si egalitate. In conceptia bogomililor erau condamnate

omorul, calomnia, furtul, minciuna. Se opuneau razboiului.

In fata societatii feudale ostile, bogomilii s-au organizat. Ei

aveau o ierarhie in care existau trei categorii: bogomilii perfecti,

simplii credinciosi, invataceii. Ei erau organizati in comunitati,

conduse de sefi numiti „dedeti”. In timpul domniei lui Petru,

bogomilismul a castigat numerosi adepti. In mai multe randuri, Petru a

apelat la sprijinul patriarhiei de la Constantinopol impotriva lor.

Alaturi de pedepse canonice, a inceput persecutia impotriva bogomililor,

ce erau arestati si aruncati in inchisoare. Alaturi de aceasta, a

inceput si o combatere pe plan ideologic. Criza si apoi disparitia

statului bulgar independent, au favorizat mentinerea bogomilismului.

Sub dominatie bizantina, bogomilismul nu a putut fi starpit. Inca

din secolul X el se raspandise si in Macedonia. In secolul XII in

Bosnia aparuse o erezie inrudita. Bogomilismul a existat timp de

cateva veacuri in Peninsula Balcanica, exercitand o influenta si asupra

aparitiei in Europa apuseana a ereziilor patarenilor, albigenezilor etc.

Desi a avut unele elemente utopice sau reactionare (intoarcerea la

vechile comunitati crestine, ascetism, renuntare la lume, caracteristice

de altfel si altor erezii), prin ideologia sa, bogomilismul a exercitat o

influenta pozitiva asupra maselor populare.

Aceasta situatie a creat premise favorabile pentru cucerirea

Bulgariei. Imperiul Bizantin s-a consolidat incepand cu domnia lui

Roman Lecapenos (920-944), atingand apogeul puterii sale in vremea

ultimilor reprezentanti ai dinastiei macedonene; Nicephor Focas (963-

969), Ioan Tzimiskes (969-976) si Vasile al II-lea (976-1025).

Imparatul Nicephor Focas a initiat politica de cucerire efectiva a

Bulgariei. In 967 el a refuzat sa mai dea darurile anuale si a inceput

primele incursiuni impotriva bulgarilor in regiunea Stara-Planina.

Nicephor Focas s-a hotarat sa faca apel la Rusia kieviana,

propunandu-i marelui cneaz Sviatoslav sa atace Bulgaria, si trimitandu-

i 1500 libre de aur si alte daruri.

Nicephor Focas spera astfel ca va putea sa supuna Bulgaria fara

mari eforturi si ca armatele lui Sviatoslav se vor retrage apoi. Trupele lui

Sviatoslav, cca 60.000 oameni, in vara anului 968 au trecut Dunarea,

lovind armata bulgara, hartuita si de bizantini. Sviatoslav a cucerit o serie

intreaga de orase, si a patruns spre capitala bulgara Preslav.

Aparand evidente semnele hotararii lui Sviatoslav de a se stabili

in aceste regiuni, Nicephor s-a hotarat sa incheie razboiul cu bulgarii

si sa se alieze cu acestia. In acelasi timp, ca urmare a unei aliante cu

bizantinii, pecenegii au atacat Rusia kieviana. Astfel, Sviatoslav, in

primavara anului 969 a fost nevoit sa se intoarca la Kiev, spre a-si

apara statul. Cneazul rus a patruns din nou in Bulgaria, a ocupat

capitala. Luand prizoniera familia imperiala. In 970, Sviatoslav a

trecut la sud de Balcani si a cucerit orasul Philipopolis. Lupta principala

a avut loc la Arkadiopolis. Trupele lui Sviatoslav au fost

decimate si nevoite sa se retraga la nord de muntii Balcani. A inceput

astfel razboiul lui Tzimiskes de cucerire a Bulgariei dunarene. In 971

trupele bizantine trec muntii Balcani. Dupa cucerirea capitalei,

Preslav, Ioan Tzimiskes si-a indreptat trupele spre Dristra, unde se afla

Sviataslav. O parte a aristrocratiei bulgare a trecut de partea

Bizantului, preferand autoritatea acesteia in locul celei a Rusiei

Kieviene. In acele conditii, Sviatoslav a fost nevoit sa se predea si sa

paraseasca zona Dunarii de jos incheindu-se astfel cu un esec prima

tentativa ruseasca de instapanire in spatiul romanesc si balcanic. In

felul acesta, administratia bizantina a fost restabilita in cea mai mare

parte a Peninsulei Balcanice.

Primul stat bulgar in formele succesive ale haganatului, cnezatului

si taratului a fost in fapt, neunitar din punct de vedere al

compozitiei etnice, cuprinzand alaturi de bulgari si numeroase alte

populatii, precum: macedoneni, sarbi, romani balcanici, greci etc. De

altfel o vreme importante teritorii ce-l alcatuiau nu apartineau spatiului

etnic bulgar, iar denumirea de bulgar ca si cea de bizantin de altfel

desemna o apartenenta statala (asemenea cetateniei moderne) si nu o

componenta etnica bine definita. Intr-un asemenea context trebuie

interpretata si asa numita „epopee bulgara” dintre anii 971-1018. De

fapt, atunci nemultumirea populatiilor balcanice fata de nou instaurata

prezenta bizantina s-a materializat intr-o rascoala care s-a extins in cea

mai mare parte a Peninsulei avandu-si centrul in zonele macedonene,

unde s-au stabilit o vreme descendenti ai fostei dinastii bulgare,

respectiv Samuel (976-1014) si urmasii acestuia. Samuel s-a aflat in

fruntea unei formatiuni politice de tip imperial, pestrita din punct de

vedere etnic (in nici un caz numai bulgara) care se intindea de la

Marea Neagra si Gurile Dunarii pana la Marea Adriatica si avea

centrul in Macedonia (capitala era la Ohrida). Imparatul bizantin

Vasile al II-lea (976-1025) a purtat un razboi indelungat de peste patru

decenii pentru a restabili autoritatea Bizantului in intregul spatiu

balcanic, ceea ce a si reusit, uneori cu mijloace din cele mai violente

sa realizeze la 1018 cand intregul spatiu de la sud de Dunare si Sava

era acoperit de reteaua themelor bizantine.

Slovenii

Situatia politica a slavilor din partile central vestice ale Peninsulei

Balcanice in primele veacuri ale existentei lor acolo a fost extrem

de diversa. Aflati la interferenta cu lumea occidentala, slovenii, in curs

de formare, au avut o serie de contacte politice, religioase sau

culturale cu lumea occidentala. Au fost crestinati de misionari

germani, subordonati episcopului de Roma si au avut o vreme cnezi in

calitate de conducatori locali. S-au aflat, dupa 788, in cadrul statului

condus de regele si apoi imparatul Carol cel Mare ceea ce a si

determinat o evolutie a relatiilor feudale dupa modelul occidental.

Dupa destramarea imperiului carolingian din care facusera parte,

istoria slovenilor s-a incadrat din ce in ce mai mult in destinul lumii

germanice, inclusiv al imperiului romano-german din care au facut

parte ulterior pana in vremea habsburgilor.

Croatii

La sud de sloveni s-au afirmat in plan politic croatii. Exista

astazi mai multe teorii privind numele si originile poporului croat.

Anumite surse sugereaza o origine iraniana a croatilor originari ce au

intrat apoi intr-o sinteza cu elementele romanice si slave dand nastere

actualului popor croat.

In conditiile istorice de dupa marea migratie a slavilor s-a

petrecut procesul etnogenezei croatilor si in paralel al primelor

manifestari de viata statala avand la baza obstile agrare si uniunile

acestora. La inceputul secolului IX teritoriul croatilor a fost disputat

de Imperiul Bizantin si cel a lui Carol cel Mare, ceea ce a favorizat si

afirmarea unor elemente locale. Cateva decenii mai tarziu in fruntea

croatilor apare Tripmir, care intr-un document din 852, e mentionat ca

duce al croatilor (dux croatorum). In vremea sa si a urmasilor sai,

Croatia s-a extins in Dalmatia, instaurandu-si autoritatea si asupra

unora dintre orasele care existau acolo. La inceputul deceniului X,

Tomislav I (cca 910 – cca 930) a obtinut recunoasterea atat de

papalitate, cat si de imparatul bizantin a titlului de rege, rege al

Croatiei incepand cu anul 925. Ulterior statul croat s-a confruntat in

partile vestice cu republica venetiana care si-a stabilit treptat

autoritatea asupra zonei dalmatine. Totodata, invecinarea cu factorul

maghiar a creat probleme tot mai consistente pentru suveranii croati.

In acest context, tendintele expansioniste spre Marea Adriatica, ale

statului maghiar s-au finalizat, dupa mai multe lupte si evolutii sinoase

intr-o intelegere (pacta conventa) din anul 1102, prin care regele

maghiar Coloman devenea si suveran al Croatiei. In secolele urmatoare,

regiunile croate organizate distinct, si-au mentinut autonomie in

cadrul coroanei St. Stefan pana la disparitia acesteia.

Sarbii

Intre Dunarea mijlocie, Morava, Marea Adriatica, inspre inima

peninsulei s-a constituit si poporul sarb, ce a trait ulterior in teritoriile

denumite Serbia, Bosnia-Hertegovina si Muntenegru (mult mai tarziu

s-a emis ideea, putin acceptata, neintemeiata in opinia noastra, a

existentei unui popor muntenegrean distinct si diferit de poporul sarb).

La fel ca si pentru alte populatii balcanice, mediul geografic si

conditiile istorice au facut ca multa vreme ocupatiile principale sa fie

cresterea vitelor si agricultura in conditii primitive, ale comunitatilor

rurale in curs de lenta feudalizare. Incepand cu veacul al VII-lea, la

nivel popular, treptat, sarbii in curs de formare ca popor s-au crestinat.

In paralel au aparut mai multe uniuni de obsti si triburi ce au dat

nastere unor forme de organizare prestatala. S-au constituit astfel doua

nuclee politice, Rasca si Zeta (Diocleea) ce au evoluat ulterior in cele

doua realitati politice traditionale, respectiv Serbia si Muntenegru. In

paralel s-au conturat si unele forme incipiente de viata politica proprii

macedonenilor de origine slava. Viata politica a sarbilor si macedonenilor

a fost legata secole de-a randul de existenta in vecinatate a

imperiilor bulgar si bizantin, ultimul generalizandu-si stapanirea in

intregul spatiu iugoslav o data cu campaniile victorioase ale

imparatului Vasile al II-lea macedoneanul (976-1025).

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 268
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved