Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


Poligonul rusesc - Condominiu al unui nou experiment istoric

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
Secolul transatlantic - Helsinki 1999, Europa centrala
John Hullier
Vladislav Vlaicu - nepotul lui Basarab Intemeietorul
ORGANIZAREA DE STAT A PRINCIPATULUI TRANSILVANIEI IN SECOLELE XVI-XIX
Traficul cu opium al casei regale engleze
PERSONALITATEA LUI EUGEN CRISTESCU
Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau - lagarul de concentrare si exterminare al Germaniei naziste
EGIPTUL ANTIC - Nilul - Istoria Regatul Timpuriu
Masacrul de la Paris, de sf
Discursurile legionar si comunist ca manifestari ale fenomenului totalitar

Poligonul rusesc

1. Condominiu al unui nou experiment istoric



Sfarsitul razboiului rece a fost marcat de doua evenimente geopolitice majore, care contrasteaza izbitor prin modul de desfasurare: unul infaptuit cu repeziciune, asteptand doar momentul prielnic; astfel, sfarsitul divizarii Germaniei s-a incheiat. Celalalt a mai intarziat, parca amanandu-si deznodamantul, fara a reusi sa evite prabusirea finala; o prabusire simultana a sistemului politic si economic, insotita de temeri si deruta, de o delegitimare a statului, de o pierdere a increderii si sperantei. In felul acesta, un imperiu care se construise, am spune cu metoda, timp de 300 de ani si a carei ultima denumire a fost URSS, a luat sfarsit.

O tulburatoare transformare a facut ca harta Eurasiei, asa cum era cunoscuta de multe decenii, sa se modifice radical. Un mostenitor legal al fostului imperiu exista: Rusia. Judecand dupa marimea Federatiei Ruse, ai spune ca transformarea nu este asa de profunda. Rusia cuprinde cam 75 la suta din suprafata fostului teritoriu sovietic si 60 la suta din potentialul economic. Aici traieste peste jumatate din populatia fostei URSS. Rusia detine cea mai mare parte a armamentului sovietic, cu deosebire nuclear, cea mai mare parte dintre bogatiile naturale ale defunctei uniuni, se intinde de la Marea Neagra la Oceanul Pacific (harta12).

Destramarea fostului imperiu poate fi numita, fara ezitare, un adevarat cutremur politic. El a modificat contururile statale in regiune si plaseaza Rusia intr-o pozitie cu totul particulara, nevoita peste noapte sa-si revada prioritatile. Avem in vedere nu numai destructurarea propriu-zisa. S-a schimbat pur si simplu contextul geopolitic in care era plasata Rusia, ceea ce ne obliga sa judecam in alti termeni, intr-o alta perspectiva, evolutia sa.

Transformarea interna a Rusiei reprezinta procesul cu cele mai mari semnificatii geopolitice. In toate tarile din Europa Centrala si de Est tranzitia este un proces dureros. Pe continentul rusesc ea imbraca o alta complexitate, solicita alt pret, pretinde alte eforturi. Nu este vorba numai de dificultatile propriu zise ale transformarii. Rusia se afla la o rascruce de tentatii. Rusia a reprezentat pivotul unui imperiu, iar seductia imperiala continua sa fie puternica. Rusia a constituit forta principala a unei structuri statale intinse pe o mare suprafata a continentului euroasiatic. Ea a fost sedusa de intindere, fara a fi preocupata cum se cuvine de propria dezvoltare, mereu subsumata expansiunii. De data aceasta, tocmai intinderea, corelata cu o pregnanta diversitate etnica reprezinta sfidarea. Evolutia istorica a statului rus a consacrat un mod traditional, o abordare de tip clasic a dezvoltarii, care a avut cu preponderenta in vedere factori de ordin cantitativ. Acum Rusia este somata de istorie sa se desprinda de propriul ei model de dezvoltare in care prioritatile au fost reprezentate de semne emblematice ale extensivului: marime, dimensiune, suprafata, sa se intoarca asupra ei insasi, sa-si racordeze cadenta cu cea a lumii de azi. Seductia trecutului este imensa. Frustrarile prezentului coplesitoare. De aceea, nu este exagerat a spune ca, in prezent, pe teritoriul rusesc concureaza mai multe “Rusii”, simbolizand modele, strategii si valori deosebite. Care dintre ele va invinge?

Rusia poate fi, deci, privita ca un adevarat poligon de incercare pentru principalele propozitii ale geopoliticii, ca un imens laborator unde ele se testeaza. Din perspectiva geopolitica, Rusia reprezinta un teritoriu extrem de instructiv, am spune fascinant. Evoluand potrivit unor precepte clasice, in care intinderea a reprezentat aproape o obsesie (in timp, ea a degajat chiar un sens al vastitatii), fiind tara unde totdeauna evolutiile nu au fost incheiate, Rusia este mai putin pregatita pentru a face fata noilor modele de dezvoltare, tipului de competitie pe care o implica evolutia postindustriala. Ceea ce reprezentau pana ieri atuuri, pot fi privite, in noul context, ca dezavantaje, poate chiar elemente constitutive ale unei poveri istorice. Faptul ca astazi Rusia are o armata numeroasa si puternica, dar foarte costisitoare, este un atu sau un dezavantaj? Dar marimea teritoriului? Stat care a intemeiat si simbolizat socialismul, tara in care aceasta oranduire si-a gasit elemente de sprijin intr-o intreaga evolutie istorica (conducerea de tip autoritar, supraevaluarea rolului unui stat centralizat), mostenitoare a unei evolutii niciodata incheiate, Rusia este confruntata dintr-o data cu o sumedenie de sfidari, cea mai importanta fiind reconstructia interna. Proces care are loc sub o teribila presiune istorica, psihologica, sociala, conferind acestei tari rolul de condominiu al unui nou experiment istoric.

Independent de definitii si caracterizari, geopolitica poate fi sugestiv caracterizata si prin cuvintele lui Haushofer: “constiinta geografica a statului”, care fixeaza adevarul fundamental ca politica trebuie sa fie patrunsa de conditia geografica in care are loc. Arareori aceasta constiinta geografica a statului apare atat de pregnanta, de dominatoare ca in cazul Rusiei. Doua fapte ni se par ilustrative in acest sens.

Zbigniew Brzezinski incepe cartea sa, “Game Plan”, cu relatarea unei scene demne de luare aminte. In prima parte a anului 1985, un inalt functionar NATO este invitat de catre Andrei Gromiko la Moscova. Poate din curtuoazie, poate ca presimtea ca indelungata sa cariera in fruntea Ministerului de Externe nu va mai dura mult, Gromiko isi invita oaspetele intr-o incapere alaturata biroului sau. O camera cu un fotoliu indreptat catre un perete pe care se afla o harta: harta lumii vazuta de la Moscova. Fostul ministru de externe ii marturiseste oaspetelui ca de cateva ori pe saptamana se retrage in respectiva incapere si “nu fac decat sa stau aici, sa privesc la aceasta harta si sa reflectez” (Z. Brzezinski, “Game Plan”, pag.3).

Se poate fara indoiala specula cu privire la ceea ce va fi gandit si imaginat Gromiko in fata hartii, dar nu se poate ocoli intrebarea pe care si-o pune autorul american: oare cati ministri de externe ai statelor occidentale au o asemenea harta si consimt sa mediteze in fata ei? Inaltii demnitari, continua autorul, nu obisnuiesc sa rupa din timpul lor pentru a gandi asupra “imperativelor istorice si geopolitice care modeleaza relatiile unei natiuni cu lumea” (Z. Brzezinski, op.cit., pag. 4).

Gromiko se plaseaza intr-o linie de continuitate cu marile dominante ale istoriei rusesti. O istorie de permanent expansionism teritorial, desfasurat cu metoda, pe baza unei viziuni si care a avut drept rezultat anexarea in fiecare an din ultimele doua secole in medie a unui teritoriu de marimea Olandei (harta13). Expansiunea s-a facut prin intermediul conflictelor militare care nu au cunoscut intreruperi semnificative. De pilda, intre 1700 si 1870, Rusia a petrecut 106 ani numai in lupte in cadrul a 38 de campanii militare, din care numai doua au fost defensive (Z. Brzezinski, “Game Plan”,  pag. 17).

Situatia geografica a Rusiei este, intr-adevar, paradoxala. O mare tara, care prin forta militara s-a extins enorm, nu are iesiri sigure spre oceanul planetar. Suferinta clasica, “inapoierea oceanica” a Rusiei s-a accentuat dramatic dupa incheierea razboiului rece, cand a pierdut practic iesirea la Marea Neagra si importante cai de acces la Marea Baltica, intre ea si aceasta mare interpunandu-se statele baltice; de aceea sunt autori care vorbesc despre Rusia ca de o  infundatura continentala”.

Fireste ca Rusia compenseaza acest dezavantaj cu pozitia privilegiata de a ocupa zona cea mai intinsa si “inima“ Eurasiei. Ea se situeaza la intretaierea nu numai a unor zone politice, ci a unor mari spatii culturale. Tara de dimensiuni continentale, Rusia joaca rolul de adevarat  tampon, de “placa turnanta”, iar interesul lumii intregi este ca aceasta placa turnanta sa existe si sa functioneze. Dar o placa turnanta nu exista si nu functioneaza doar prin sprijin extern. Fiind intr-o asemenea pozitie, Rusia este supusa unor campuri de forta teribile, carora nu le poate face fata decat prin coerenta interna, prin vitalitate proprie. Presiunea exterioara nu poate fi contracarata decat de o presiune interioara, la fel de puternica. Si daca aceasta din urma nu exista, perceptia Rusiei drept “o prada” poate deveni obsedanta. Restabilirea misiunii geopolitice a Rusiei depinde, in primul rand, de calitatea  raspunsului la problema dezvoltarii  sale interne.

2. Prima Rusie - Rusia kieveana

Chiar in literatura de specialitate este putin abordata problema originilor indepartate ale Rusiei. Cel mai adesea, istoria Rusiei incepe cu  Rusia Kieveana, moment intr-adevar foarte important in devenirea acestei tari. Geofrey Parker (“The Geopolitcs of Domination”) precizeaza ca locul geografic pe care a aparut Rusia kieveana a fost mai intai ocupat de o ramura a vikingilor - “men of Russ” -  condusi, se pare, de Rurik. Ei veneau dinspre Baltica in cautarea unei rute comerciale mai scurte spre Constantinopol. Slavii orientali, de origine ariana (ca toti slavii), s-au asezat in campiile Niprului. Este o mare miscare demografica ce se incheie in jurul secolului al VII-lea. La randul lor, slavii se amesteca si cu alte populatii aflate deja in aceste tinuturi - finlandezi, sciti, sarmati, bulgari - formand o prima unitate statala cunoscuta sub numele de Rusia Kieveana.

Aparitia si dezvoltarea “Primei Rusii” nu ar fi fost de conceput  fara “rolul decisiv” al caii comerciale dintre Baltica si Marea Neagra si care mergea mai departe spre Bizant sau Bagdad, ori chiar “spre greci”. Principalul avantaj al acestei cai comerciale consta in faptul ca transportul se facea pe apa - utilizand cursul Niprului – si ca istmul dintre Baltica  si Marea Neagra, de aproximativ 1000 de km nu cunoaste obstacole naturale importante. Schimbul intens de marfuri va contribui la inflorirea a doua mari orase pe aceasta ruta comerciala: Novgorodul, la nord, si Kievul, la sud, situat chiar pe Nipru.

Ca negotul este explicatia ascensiunii lor o dovedeste si faptul ca asezarile din jur nu erau suficient de puternice pentru a sustine asemenea orase; in plus, cand Constantinopolul este ocupat de latini (1204) incepe un comert infloritor pe mare, iar ruta continentala scade in importanta: “calea maritima a ucis drumul comercial”, noteza Fernard Braudel (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 233). Kievul slabeste, iar navalirea mongola (1241) nu face decat sa-i aplice lovitura de gratie. La cinci ani dupa aceasta invazie, pe locul unde se afla Kievul, candva atat de infloritor, nu se mai gaseau decat “vreo 200 de case prapadite” (F. Braudel, op.cit., pag. 234).

Trecerea Kievului la crestinism este favorizata de principele Vladimir cel Sfant, impresionat, se pare, de frumusetea ritualurilor bizantine. El procedeaza la o convertire oficiala si la 988 populatia Kievului este botezata in bloc in apele Niprului. Acest act energic al unui print a putut avea loc pentru ca a fost pregatit de o intreaga opera misionara. Sa nu uitam ca in veacul al IX-lea traiesc sfintii Chiril si Metodiu care traduc cartile sfinte in slavona, pentru a usura opera de evanghelizare a slavilor. Noua religie este acceptata cu destula hotarare, sau conducatorii lor politici sunt decisi sa evolueze in aceasta directie, de vreme ce constructia catedralei Sfanta Sofia din Kiev are loc intre 1025 si 1037, iar cea a Sfintei Sofia din Novgorod intre 1045 si 1052, deci la putin timp de la convertirea oficiala. Cu timpul, Kievul capata preeminenta asupra Novgorodului si isi intinde influenta atat spre sud cat si spre nord, el fiind chiar denumit “Bizantul de pe Nipru.

Este instructiv sa mentionam ca aceasta influenta se extinde pe un teritoriu incadrat de un sistem de rauri. Kievul este situat pe Nipru. La vest se afla Bugul si Nistrul, la est Donul si Volga, iar la nord Dvina si Neva. Rusia Kieveana cuprinde tot acest bazin incadrat de reteaua de rauri amintite, care inlesnesc negotul, deplasarea si, intr-un sens mai larg, comunicarea cu tinuturile apropiate. De aceea si suprafata pe care se intindea Rusia Kieveana era considerabila. In sud, ea mergea pana la jumatatea distantei dintre Kiev si Marea Neagra, la nord vest pana undeva catre Muntii Urali, iar la nord atingea tarmurile Marii Baltice, tinutul pe care se afla astazi Petersburgul. Rusia Kieveana ocupa o buna parte din ceea ce numim astazi Rusia europeana (deci si regiunea care se va numi mai tarziu Moscova). Nu am putea explica aceasta expansiune rapida in afara existentei a doua conditii naturale: stepa usor de strabatut si reteaua de rauri de care am amintit. Aceste avantaje de ordin geografic au reprezentat, nu peste multa vreme, si o mare vulnerabilitate. In afara unui obstacol natural semnificativ,  invazia mongola  din secolul al XIII-lea s-a abatut cu toata forta asupra Kievului distrugand un imperiu pe cale de a se naste.

3. A doua Rusie - Rusia Moscovita

Istoria Moscovei”, sublinia Kerner, “este istoria devenirii unui ostrog neinsemnat in capitala unui imperiu euroasiatic” (citat in G. Parker,  The Geopolitics of Domination”, pag. 76).

In stepa ruseasca se afla si imense paduri. Acestea au reprezentat pentru mongoli zone greu accesibile. De aceea ele au devenit adapostul natural al populatiei locale, care fugea din fata navalitorului. Asistam, potrivit lui Parker (G. Parker, op.cit., pag.78) chiar la o retragere masiva, la o adevarata migrare a populatiei din stepele sudului spre tinuturile din nord, mai bogate in paduri. Cu deosebire atractiv a fost tinutul dintre Volga si Oka, denumit si “Mesopotamia ruseasca”, zona in care se afla si ceea ce numim astazi regiunea Moscovei (harta14). Concentrata cu deosebire in aceasta regiune, populatia localnica platea tribut noului stapan si incerca sa dobandeasca independenta fata de ocupant, acum organizat intr-o structura statala - Hanatul Hoarda de Aur, cu capitala la Sarai (pe Volga inferioara).



Nasterea celei de-a doua Rusii are loc, prin urmare, in conditii mult mai incordate decat cele in care s-a format prima Rusie. Ea ia forma luptei pentru dobandirea neatarnarii fata de mongoli; in acelasi timp, formarea acestui stat are loc in contextul unor sfasieri si dispute interne intre diferiti conducatori locali. Nascandu-se in lupta si prin lupta, statul moscovit nu mai pastreaza aproape nimic din liberalismul, din prosperitatea celui kievean. Imbraca de la inceput haina centralismului autoritar si tot de la inceput isi afirma dorinta de cucerire si expansiune.

 Nucleul celei de-a doua Rusii, cunoscute si sub denumirea de Rusia Moscovita, se formeaza in regiunea marcata la est de fluviul Volga, iar la nord vest de podisul Valdai. La sfarsitul secolului al XV-lea, Moscova devine capitala statului centralizat rus. Incepand din secolul al XV-lea  asistam la un proces de expansiune rapida si constanta ale carei momente de varf sunt atinse in timpul domniilor lui Ivan al III-lea si Ivan cel Groaznic, Petru I, Ecaterina a II-a si Alexandru I. Nu vom intra in amanuntele acestei impresionante cuceriri teritoriale. Vom mentiona doar cateva trasaturi si momente.

Rusia Moscovita se bucura din punct de vedere geografic de acelasi amplasament geografic favorabil ca si Rusia Kieveana. Din zona aceasta izvorasc Volga, Niprul, Donul, Dvina, Neva. Ca si in cazul Rusiei kievene, aceasta retea de rauri a reprezentat tot atatea posibilitati de inaintare intr-un teritoriu care nu prezenta nici obstacole naturale, nici o densitate demografica ridicata. Subliniem aceasta trasatura, pentru ca ea figureaza in mai toate studiile geopolitice care incearca  sa explice extinderea rapida a Rusiei.

De la inceput, cnezatul moscovit a evoluat intr-o forma absolutista si centralizata. In aceasta privinta exista o deosebire esentiala intre Rusia Moscovita si cea Kieveana care, fiind un imperiu preponderent comercial, era mult mai liberala. Multi autori explica centralismul statului rusesc si prin influenta exercitata de tatari.

Un moment esential in devenirea Rusiei Moscovite il reprezinta domnia tarului Ivan al III-lea (1452 – 1505), preferat de catre unii istorici chiar si lui Petru cel Mare (F. Braudel, „Gramatica civilizatiilor, pag. 242). Este primul lider al noului stat care adopta titulatura de tar (cuvant care provine, prin prelucrare, din denumirea de Cezar).

De ce este important Ivan al III-lea? In primul rand, pentru ca, sub conducerea lui, Rusia a obtinut independenta fata de Hoarda de Aur (1480). Legaturile intre cele doua structuri statale se mentin dupa aceea, multe familii rusesti renumite avand origine tatara (de pilda Godunov).

Tot sub conducerea sa Moscova supune Novgorodul, in urma unor lupte desfasurate de-a lungul mai multor ani; dupa ocupare, 7000 de locuitori sunt obligati sa paraseasca orasul, iar 100 de familii nobile exilate. Asa ia sfarsit perioada fasta a unui oras iubit si respectat cu sinceritate pentru varsta lui, asa cum ne spune si denumirea sa veche: “Domnul Novgorod cel Mare”.

In sfarsit, pe timpul domniei sale Moscova face o mare tentativa de a stabili contacte cu occidentul; in capitala ruseasca sosesc mari artisti, constructori de palate si biserici. Este o perioada de avant economic a Rusiei exprimata si intr-o remarcabila opera de edificare arhitecturala: Kremlinul capata atunci linia sa actuala. Statul angajeaza cheltuieli care ii depasesc puterile. Se prefigureaza o tendinta care va deveni evidenta pe timpul lui Ivan cel Groaznic, insotind, apoi, intreaga evolutie a Rusiei.

Expansiunea cnezatului Moscovei a avut loc intr-o maniera concentrica. Totul s-a desfasurat de parca ar fi existat un plan de expansiune transmis de la o generatie la alta, care avea drept tinte durabile ocuparea unor pozitii strategice foarte importante. Cert este ca la inceputul secolului al XIX-lea, Rusia atinsese linia care strabatea istmurile ce legau zona Arctica de Marea Baltica, Marea Baltica de Marea Neagra si, in sfarsit, Marea Neagra de Marea Caspica. Controlul acestor pozitii a reprezentat un obiectiv formulat in termeni strategici: asemenea istmuri reprezinta liniamente mai usor de aparat in cazul unui atac din afara.

Demna de remarcat este consecventa cu care a fost urmarit acest tel, indiferent cine s-a aflat la tronul tarii si indiferent ce viziune impartasea cu privire la viitorul tarii. Din acest punct de vedere, un conducator, fara indoiala modern, cum este Petru cel Mare care a facut atatea lucruri pentru deschiderea Rusiei fata de Europa, poate fi situat alaturi de Ivan cel Groaznic. Fiecare a realizat o strapungere strategica pentru expansiunea teritoriala a Rusiei: Ivan cel Groaznic spre est, ocupand Kazanul si, apoi, Astrahanul, ceea ce insemna cale deschisa spre Marea Caspica, urmand cursul fluviului Volga, dar si spre Siberia. La randul lui, Petru cel Mare a repurtat marea victorie de la Poltava asupra suedezilor - pana atunci puterea dominanta a nordului - care considerau Marea Baltica o “mare interna”. In urma acestei victorii, tarile baltice - Estonia, Letonia, Lituania- vor intra sub influenta ruseasca, iar Marea Baltica incepe sa fie considerata drept o “mare interna” de catre rusi.

4. Directiile de expansiune ale Rusiei

Exista in istoria Rusiei mai multe directii de inaintare, fiecare concentrand adevarate directii de expansiune. O asemenea directie a fost reprezentata de expansiunea spre nord, marcata de cucerirea Novgorodului, apoi a tarilor baltice si chiar a unor teritorii subarctice. In felul acesta, primul istm, cel dintre zona arctica si Marea Baltica, a fost atins. Ocuparea acestei pozitii a creat conditiile unei adevarate reorientari geopolitice a Rusiei, inaugurata sub conducerea lui Petru I. Ea se concretizeaza mai intai in mutarea capitalei rusesti de la Moscova la Petrograd, in primii ani ai secolului al XIX-lea.

De ce spunem ca aceasta miscare are conotatii geopolitice? Locul pe care se va ridica Petersburgul era situat pe malul marii, chiar la estuarul Nevei, la 600 km distanta de Moscova. Valoarea lui consta in deschiderea pe care o asigura, in pozitia avantajoasa pe care o oferea pentru comert. Alegerea unei asemenea pozitii releva limpede vointa de a deschide Rusia pentru comert, de a-i gandi altfel viitorul, legat de Europa, in strinsa legatura cu evolutia acesteia. Petru I a inteles foarte bine acest lucru - si judecata sa este cu atat mai valoroasa cu cat ea s-a petrecut in zorii epocii moderne, cand orice intarziere in cuplarea Rusiei la evolutia Europei ar fi fost foarte costisitoare. Faptul ca Petru a preferat sa ridice viitoarea capitala pe un loc gol, practic pe o mlastina nelocuita, ca noua metropola a fost construita in stil neoclasic, fara vreo legatura semnificativa cu traditia arhitecturala a Rusiei, arata cat de hotarat a fost Petru sa deschida Rusia catre Europa, sa prefigureze o noua traiectorie strategica pentru evolutia tarii sale.

Petersburgul a aparut de la inceput ca un gen de “antiteza” a Moscovei (G. Parker, “The Geopolitics of Domination”, pag. 80). Petersburgul era asezat la periferie, pe malul marii, pe cand vechea capitala in centru; Moscova era simbolul unei puteri exclusiv continentale, Petersburgul simboliza dimensiunea maritima a acestei puteri; Moscova era traditionalista si teocratica, Petersburgul modern si secularizat; Moscova era capitala arhitecturala a Rusiei, cu cladiri in cel mai pur stil rusesc, Petersburgul era un gen de capitala a lumii vestice, construit in stil neoclasic, fara vreo legatura semnificativa cu traditia arhitecturala a Rusiei. Geofrey Parker nota semnificativ: “aceasta masiva deplasare geografica a puterii politice de la centru la periferie exprima o credinta neclintita in ceea ce putea deveni Rusia” (G. Parker, op.cit., pag. 80).

S-a spus despre Petru ca a fost un “rus germanizat”; asa cum despre Ecaterina a II-a  s-a spus ca, dimpotriva, a fost o “nemtoaica rusificata”. Cert este ca modernizarea Rusiei s-a declansat in aceasta perioada si, numai intr-un secol, armatele rusesti vor ajunge la Paris. Intr-un secol Rusia devine putere europeana in sensul deplin al termenului. De acum, nimic important nu se va decide in Europa fara cuvantul, fara participarea, intr-un fel sau altul, a Rusiei. Iata semnificatia unei miscari strategice initiata la timp. Nu este vorba atat despre mutarea capitalei, cat despre semnificatia ei, despre tendinta pe care o exprima, despre procesele pe care le anunta. Cum remarca si G. Parker (op.cit., pag. 85), timp de mai bine de doua secole, pe parcursul carora Petersburgul a fost capitala, conceptul de Rosiiskaia Imperiia a triumfat asupra celui de Russkaia.

Ar fi foarte important sa amintim, fie si in treacat, de momentul in care a avut loc revenirea capitalei tot la Moscova. Imediat dupa incheierea primului razboi mondial si dupa victoria Revolutiei din Octombrie. Incepea o noua perioada in istoria Rusiei, o perioada de inchidere a Rusiei, de izolare a tarii de procesele europene. Iar mutarea capitalei in interiorul tarii exprima acest nou timp, cu noi valori si cu noi orientari politice si culturale.

A doua directie de expansiune a Moscovei a fost catre sud-est. Ea s-a confruntat cu imperiul  polono-lituanian pe care l-a invins, apoi cu cazacii din bazinul inferior al Niprului, iar la 1654, Ucraina, pana atunci ocupata in mare parte de Polonia, se alatura Rusiei. La sfarsitul secolului al XVIII-lea Rusia participa la cele trei impartiri succesive ale Poloniei (1772, 1792, 1795) si ocupa dupa ultima impartire, cand Polonia dispare ca stat, o buna parte a teritoriului sau care nu va mai reveni Poloniei decat in 1918. Concomitent, atinge coasta de nord a Marii de Azov, iar pe malul Marii Negre dezvolta portul Odesa si baza navala Sevastopol. In 1812, ocupa Basarabia, depaseste Nistrul si ajunge la Prut. Astfel, Rusia controleaza in intregime istmul care leaga Marea Baltica de Marea Neagra.

Ultima portiune de pamant cucerita de catre Rusia este reprezentata de istmul dintre Marea Neagra si Marea Caspica. Caucazul s-a dovedit mult mai greu de ocupat. Zona preponderent muntoasa, locuita de popoare diferite ca structura etnica si credinta religioasa, Caucazul a opus o rezistenta puternica si de-abia  in secolul al XIX-lea  Rusia si-a instalat controlul asupra regiunii.

Cum spuneam, ocuparea acestor istmuri a reprezentat un obiectiv strategic al politicii externe rusesti, el fiind motivat prin posibilitatile pe care le ofera asemenea istmuri pentru apararea Rusiei de diferite primejdii externe. Totusi, de cate ori a avut posibilitatea, Rusia a depasit aceste amplasamente mergand mai departe de linia pe care o conturau ele. De pilda, atunci cand Polonia a fost impartita, Rusia a ocupat o parte din teritoriul acestei tari, care trecea cu mult de istmul baltico – pontic. De asemenea, dupa cucerirea Caucazului, Rusia a trecut la ocuparea Transcaucazului, care, de asemenea, depasea istmul pontico-caspic. Toate acestea ilustreaza ca obiectivul de care am amintit avea mai mult o dimensiune de justificare a expansiunii si cuceririlor teritoriale in fata  puterilor straine.

Am aratat mai sus ca expansiunea teritoriala a Rusiei a fost usurata de existenta unor mari rauri care traversau tinuturi intinse, fara mari variatii de relief. Toti cei care s-au ocupat de istoria Rusiei releva importanta acestui element geografic favorizant. Numai ca, inaintand pe cursul acestor ape curgatoare, Rusia a ajuns in cele din urma sa domine sau sa incerce sa domine marile in care aceste rauri sau fluvii se varsau. Rusii au inaintat pe Volga si au ajuns sa controleze Marea Caspica. Au inaintat pe Don si au inclus Marea de Azov in propriul teritoriu. Au inaintat pe Nipru si Nistru si au ocupat foarte importante pozitii la Marea Neagra. Au inaintat pe Neva sau Dvina si au ajuns sa considere la un moment dat Marea Baltica drept o “mare interna”.

5. Mesianismul, ca legitimare a expansiunii

Mai exista o legitimare a expansiunii, extrem de puternica, anume ideea mesianica. Rusia  Moscovita a pretins ca este statul succesoral al Rusiei Kievene (de la care ar mosteni “sufletul”) si al Imperiului Bizantin. Dupa caderea  primeia, Mitropolia Bisericii Ortodoxe din acest spatiu se muta la Vladimir, apoi la Moscova. Doua secole mai tarziu ea se transforma in Patriarhie. Biserica nu a fost un rival, ci un sprijinitor al statului in demersurile sale de expansiune si de protejare a “tuturor rusilor”, sprijin care i-a hranit statului convingerea ca prin actiunile sale de expansiune ar indeplini o “misiune divina”. A luat nastere astfel  un cezaro-papism desavarsit in care Biserica si Statul devin sinonime”, iar cetateanul se considera pe sine insusi “agent al reunificarii crestinatatii”. Dupa caderea Constantinopolului, casatoria lui Ivan al III-lea cu mostenitoarea Paleologilor, ultimii imparati greci ai Constantinopolului, confera si un alt tip de sprijin ideii potrivit careia Moscova ar fi “a treia Roma”, un oras etern, succesorul autentic  al Romei si Constantinopolului. “The Rossiiskaia Imperiia era in primul rand sfant si numai in al doilea rand rusesc, iar impulsul religios il regasim chiar in inima sa” (G. Parker,”The Geopolitcs of Domination”, pag. 84).

Multe actiuni de cucerire teritoriala intreprinse de catre Rusia au avut loc in numele ortodoxismului. De pilda, ideea care a reprezentat o adevarata dominanta a politicii externe rusesti - uneori marturisita, alteori nu - privind cucerirea Constantinopolului constituie o incoronare a acestui tip de mesianism. Nu putem sa nu semnalam faptul ca acest obiectiv cu determinatii religioase neindoielnice cuprinde si importante elemente de ordin geopolitic. Constantinopolul inseamna si controlul stramtorilor dintre Marea Neagra si Marea Mediterana, deci, practic, iesirea la oceanul planetar.

De origine religioasa, cu un continut care se plaseaza pe terenul credintei, mesianismul rusesc mai cunoaste si o alta dimensiune, foarte importanta, anume mesianismul panslavist, care avea in vedere rolul rusilor in protejarea slavilor din alte teritorii, cu deosebire din Balcani. Este adevarat ca intre cele doua dimensiuni nu se pot face distinctii clare. Slavii din Balcani sunt si ei de religie ortodoxa. Prin urmare, invocarea unui motiv religios - protejarea credinciosilor ortodocsi - sau panslavist - protejarea slavilor din alte teritorii - nu exclude existenta unor adanci ratiuni geopolitice, extinderea influentei rusesti propriu zise.




6. Distantarea statului de societate

Din ratiuni care tineau, la inceput, de dobandirea neatarnarii, apoi de sustinerea procesului de expansiune si, in cele din urma, de controlul asupra unui teritoriu asa de intins, statul a devenit tot mai puternic distantandu-se de societate, “comandandu-i” cumva, impunandu-si vointa, uneori in dezacord cu cea a societatii. A aparut, astfel, de la inceput un tip de evolutie centrata in jurul unui paradox care s-a perpetuat in timp si a atins punctul culminant in perioada socialista. De-a lungul intregii sale istorii, Rusia a fost un caz special, sublinia H. Kissinger (“Diplomacy”, pag. 24) si nu este nici o indoiala ca situatia speciala de care vorbea autorul american se referea si la paradoxul semnalat, la o tendinta, in ultima instanta, inertiala sau autonoma de crestere a rolului statului, sau a unora dintre componentele sale fara o intemeiere reala. “Cu fiecare cucerire caracterul statului (rus, n.n.) s-a schimbat pe masura ce incorpora grupuri etnice non-rusesti. Este una dintre ratiunile pentru care Rusia s-a simtit obligata sa mentina o imensa armata a carei marime nu era corelata cu nici o amenintare a propriei securitati” (idem).

Din perspectiva cursului de fata, este important sa intelegem particularitatile procesului de modernizare a Rusiei: un proces sfasiat, care a pornit totdeauna de sus in jos fara a patrunde in straturile de profunzime ale societatii. Poate si, de aceea, el nu a fost in nici o etapa incheiat, fiecare nou moment de evolutie preluand un pasiv istoric impovarator. De aceea, in intreaga istorie ruseasca se pot pot intalni elemente, zone de avanpost ale modernitatii coexistand cu procese, institutii, atitudini cu mult ramase in urma. Media si indicatorii care masurau performanta medie nu au avantajat niciodata Rusia, pentru ca forta ei a provenit intotdeauna din numar, din masivitate; intrebarea cardinala este daca numarul si masivitatea mai reprezinta neaparat un mare avantaj in epoca informatizarii si mai ales daca mentalitatile care s-au format de-a lungul vremii in jurul acestor parametri mai pot reprezenta combustia dezvoltarii astazi. Daca, asa cum remarca F. Braudel, “Rusia mai poate continua sa promoveze modernitatea fata Europa si Evul Mediu fata de ea insasi” (“Gramatica civilizatiilor”, pag. 249).

O asemenea evolutie paradoxala a dat nastere, chiar de timpuriu, la o expansiune (brutala) a statului in campul societatii, care s-a implinit in crearea unui adevarat sistem de dependenta fata de stat chiar si a segmentului de populatie care ar fi putut trai fara stat. Nobilii de pilda, nu erau precum cei din vest sau cei din timpul Rusiei Kievene, stapani ai pamanturilor lor. Ivan cel Groaznic nu s-a multumit sa-i omoare pe boieri, ci le-a confiscat pamanturile pe care le incredinta unor slujbasi credinciosi. A aparut ceea ce s-a numit nobilimea de serviciu, care stapanea temporar o suprafata de pamant. In timpul lui Petru cel Mare apare o alta reglementare care recunoaste nobililor de serviciu posesia pentru ei si pentru mostenitorii lor. Apare astfel, “a doua aristocratie” (F. Braudel, ”Gramatica civilizatiilor”, pag. 249) asociata cu statul si depinzand de rangurile oficiale ocupate in ierarhia puterii.

Intalnim in Rusia un alt fenomen particular care se adauga celui prezent mai sus, anume “a doua iobagie”. El semnifica legarea iobagului de nobil infaptuita printr-un ucaz al lui Ivan al IV-lea (1581). Pana atunci iobagul putea sa-si schimbe stapanul in fiecare an de Sfantul Gheorghe. Datorita acestui act se pun in miscare mase de tarani care parasesc regiunea Moscova si migreaza spre Siberia sau Volga si Don. Se creeaza astfel, o presiune demografica care reprezinta un factor favorizant al expansiunii rusesti spre aceste zone.

Rascoalele conduse de Stepan Razin (1669-1671) si Pugaciov cu aproape un secol mai tarziu stau marturie a tensiunii teribile care ia nastere in interiorul statului rus. Cum paradoxul intre stat si societate va continua sa existe, aceasta tensiune va fi prezenta in toata istoria Rusiei. Am vorbit de rascoale, dar istoria Rusiei din secolul al XIX-lea si mai ales din prima parte a secolului XX este o istorie de conflict surd care izbucneste periodic in explozii sociale.

Un instrument al acestei evolutii supracentralizate l-au reprezentat si serviciile de represiune, create foarte de timpuriu si la proportii impresionante, expresive prin ele insele. Intre institutiile pe care le-a intemeiat Ivan cel Groaznic este si ceea ce am putea numi astazi politie secreta, infiintata in 1565. Cei sase mii de oameni ai serviciului sau numit Opricinina erau imbracati in negru si calareau cai negri. Emblema respectivului serviciu era un cap de caine si o matura, simbolizand misiunea de a starpi si inlatura tradarea. Dupa opinia lui F. Coleman (“The decline and the Fall of the Soviet Empire. Forty Years That Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, pag. 165), Stalin a proslavit regimul de teroare introdus de Ivan cel Groaznic si rolul sau in centralizarea puterii, in reducerea opozitiei fata de autoritatea tarului; liderul sovietic a considerat chiar ca Ivan cel Groaznic nu a fost suficient de dur, irosind prea multa vreme in rugaciuni, in loc sa-si dedice tot timpul lichidarii boierilor razvratiti.

In 1800, politia secreta tarista a fost botezata Ochrana, iar sub puterea comunista, ea a purtat numele de CEKA si NKVD. Din 1954 pana la prabusirea Uniunii Sovietice, ea s-a numit KGB - Comitetul pentru Securitatea Statului. Potrivit opiniei aceluiasi autor, KGB a devenit cea mai mare forta de politie politica si cel mai mare serviciu de informatii externe din lume. Cand Gorbaciov a preluat conducerea tarii (1985), KGB numara 400 000 de ofiteri in interiorul URSS si 200 000 in afara (Fred Coleman, op.cit., pag. 166).

Ilustrativ pentru forta acestui serviciu este si ceea ce a declarat G. Shack Nazarov- consilier politic apropiat al lui Gorbaciov- anume ca ultimul lider sovietic a luat cunostinta de situatia reala a economiei pe care o conducea dintr-un raport ultrasecret al KGB care i-a fost pus la dispozitie numai dupa ce a ajuns Secretar General al Partidului.         

Ar fi interesant sa meditam impreuna la urmatorul fapt: de ce, dincolo de excese, unele zguduitoare, mai toti conducatorii rusi, unii chiar moderni, cum ar fi Petru cel Mare, au avut mereu preocuparea centralizarii, al controlului asupra propriului teritoriu. Serviciile de care am vorbit nu sunt decat expresia acestei preocupari. Sa meditam daca intre intinderea unui stat si forma de guvernamant nu este o legatura. Daca Rusia, chiar si democratica, nu va conserva o puterinca nota de centralizare si autoritarism in conducere.

7. Eurasiatismul

   

O orientare politica importanta in Rusia de astazi este eurasiatismul. Fara a fi o prezenta teoretica noua, el a cunoscut in ultimii ani o revenire semnificativa, asa incat se cuvine sa staruim asupra sa.

Eurasiatismul apare ca orientare in 1921, cand reprezentanti de seama ai emigratiei ruse:     N. Troubetskoi (economist), P. Savitski (geograf), P. Surcinski, critic muzical, G. Florovski, teolog, publica lucrarea “Exodul spre est”. Ideea de baza a eurasiatismului este ca Rusia formeaza un spatiu aparte ancorat in cele doua continente, dar avand o identitate precisa, inconfundabila. Pozitia geografica particulara ar trebui sa dicteze, potrivit opiniei acestor autori, o politica distincta care sa conserve identitatea Rusiei. Eurasia, scria Savitski in 1925,  este o lume aparte, distincta… Rusia ocupa cea mai mare parte a acestui spatiu, care nu este impartit intre doua continente, ci formeaza un al treilea, independent si care nu are numai un sens geografic” (F. Thom, “Eurasisme et neo-eurasisme”). Mai recent, publicatia “Nezavisimaia Gazeta” se refera si ea la aceeasi realitate geografica, numai ca accentueaza elementele de legatura, conexiunile pe care le implica o asemenea pozitie: “Eurasiatismul Rusiei se datoreaza faptului ca, in virtutea istoriei si geografiei noastre, avem interese vitale atat in Europa cat si in Asia. In aceasta consta diferenta Rusiei fata de celelalte tari europene si asiatice. Doar Turcia se poate pretinde intr-o oarecare masura  eurasiatica (mai precis euro-mic-asiatica) . Nici o alta tara de pe unul sau altul de pe aceste continente nu are asemenea caracteristici” (citat in A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”).

Este important sa subliniem, mai ales pentru cei interesati, ca P. Savitki incearca sa explice intr-un mod diferit istoria de inceput a rusilor, o serie de elemente ale matricei lor culturale. In mod obisnuit, am spune chiar oficial, formarea Rusiei este legata de afirmarea “Rusiei kievene”, care a atins punctul culminant al evolutiei sale inainte de navalirea tatarilor. Manastiri din prima parte a secolului al XI-lea, cum ar fi Sfanta Sofia Kievskaia, pot sta cu demnitate alaturi de constructiile similare din Occident. A aparut o sesizabila ramanere in urma a Rusiei kievene inainte de navalirea tatara (ilustrata, de pilda, si in diferentele de dimensiuni dintre bisericile construite in secolul al  XIII-lea  in aceasta tara si cele occidentale.

Deci, dupa opinia lui P. N. Savitki, navalirea tatara nu a precedat, ci a urmat slabirii interne a Rusiei kievene, care nu putea “duce decat la jugul strain”. Aici considera autorul ca a intervenit sansa Rusiei, anume ca “a fost cucerita de tatari si nu de altcineva”. Daca Rusia ar fi cazut in mana turcilor infectati de “exaltarea si fanatismul iranian”, “incercarile prin care ar fi trebuit sa treaca ar fi fost de multe ori mai mari, iar soarta mult mai amara… Daca ar fi cucerit-o Occidentul, acesta ar fi scos sufletul din ea. Tatarii n-au schimbat esenta spirituala a Rusiei, dar prin forta ce-i distingea atunci, aceea de creatori de stat si organizatori militari, au influentat-o neindoielnic” (P. N. Savitki, “Evraziiskaia Hronika”).

Inraurirea exercitata de tatari nu se reduce doar la organizarea militara si crearea statului centralizat. P. N. Savitki considera ca jugul tatarasc a organizat acea retorta in care s-a “modelat originalitatea spirituala ruseasca” (op.cit.).

Exista, spune autorul, la popoarele vecine cu oceanul, la popoarele “litoraliste” o anume insusire de a simti involburarea marii, de a-i intelege zbuciumul. Un sentiment ce nu-si poate gasi echivalentul decat in “simtul tatarasc al continentului”, in capacitatea de a comunica cu stepa, oazele si padurile, de a “cuprinde nemarginirea”, transmise rusilor. “Intre altele, in hoinarismul rusesc, in amploarea cuceririlor si anexiunilor rusesti exista acelasi simt al continentului”.

Pe de alta parte, mediul cultural tatar “neutru”, care admira “orice fel de zei” si tolera “orice fel de culturi”, a contribuit la precipitarea si  limpezirea profilului cultural rusesc. Insusirile aflate in stare de hibernare au renascut intr-un contur spiritual puternic. Paradoxal, ceea ce aparea ca un blestem al lui Dumnezeu, a “purificat si sfintit Rusia”, i-au imprimat simtul maretiei”. “In Rusia sub << tatarime>>  a aparut in toata plinatatea ei profunzimea mistica si cea mai inalta creatie a ei – pictura religioasa ruseasca. Intreaga inflorire a acestei picturi se incadreaza total in perioada jugului tatar” (P.N. Savitki, “Evraziiskaia Hronika”).

8. “Unicitatea” Rusiei - baza teroretica a eurasiatismului

Am insistat asupra acestei abordari nu numai pentru ca ea propune un alt mod de abordare a procesului de formare a Rusiei moderne, ci si deoarece incearca sa fundamenteze “unicitatea” Rusiei, baza teoretica a eurasiatismului. “Rusia post-comunista se afla in cadrul unor granite care nu au precedent istoric. Ca si Europa, ea  va trebui sa consacre cea mai mare parte a energiei sale pentru a-si defini identitatea” (H. Kissinger, “Diplomacy”, pag. 25). Ce va face Rusia? Va cocheta, in continuare, cu iluzia imperiala? Cu alte cuvinte, se va intoarce la problematica istorica, la modelul pe care l-a urmat timp de secole? Vom asista la o directionare a energiilor sale spre Est, devenind un participant mai activ in Pacific, zona care va “juca” multe dintre mizele secolului 21? Prioritatile sale strategice vor fi indreptate spre Sud, acolo unde lumea islamica preseaza si formuleaza sfidari la care cu greu se va gasi raspuns? Sau, dimpotriva, Rusia va sta mai mult indreptata cu fata spre Europa in aspiratia de a institui un parteneriat cu Uniunea Europeana cu care, de fapt, imparte continentul?

Versiunea slavofila a eurasiatismului are drept premise pozitia geopolitica a Rusiei si particularitatile care o individualizeaza atat in raport cu Vestul, cat si cu Estul. Unul dintre reprezentantii eurasiatismului, membru al Academiei Ruse de Stiinte ale naturii, subliniaza: “Pozitia geopolitica a Rusiei este nu numai unica, ea este realmente decisiva atat pentru ea insasi, cat si pentru lume…Fiind situata intre cele doua civilizatii, Rusia a fost o veriga esentiala intre ele, a asigurat un echilibru civilizat si o balanta mondiala a puterii”.

Slavofilii considera ca imperiul rus, spre deosebire de cel englez, francez, otoman, este “organic”, intrucat este generat si intretinut de o arie geopolitica comuna, de o economie comuna si de cerinte de securitate comune. El nu ar fi altceva decat expresia politica a unei “entitati culturale polietnice” in care “grupuri de popoare si nationalitati au coexistat pasnic”.



Este interesant cum vad slavofilii renasterea Rusiei. In primul rand, prin intarirea autoritatii centrale, care ar putea garanta un statut respectat al Rusiei, ar feri poporul de anarhie, de tot felul de conflicte si fenomene arbitrare. In al doilea rand, prin “filtrarea” foarte atenta a influentei occidentale, prin afirmarea filonului cultural clasic alcatuit din valori ortodoxe si slavone. Occidentul este perceput ca un rival, ca o amenintare. De aceea slavofilii se si opun integrarii Rusiei in institutiile economice politice si militare occidentale, intrucat procesul integrator ar putea restrange suveranitatea nationala; ca alternativa, reprezentantii acestei orientari propun o intoarcere la resursele proprii, la modelele si principiile pe care Rusia le-a testat de-a lungul evolutiei sale istorice. In ceea ce priveste politica externa, slavofilii recomanda ca prioritate protejarea minoritatii ruse din fostele republici sovietice, precum si revenirea la sistemul de aliante traditionale, constand in relatii stranse cu Serbia, cu tarile arabe, Cuba, Coreea de Nord, India (A. Sergounin, “Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”). 

Influenta politica a slavofililor este redusa, intrucat adeptii sai nu au acces direct la nivelul efectiv al luarii deciziilor; nu acelasi lucru se poate spune despre influenta lor intelectuala, considerabila daca avem in vedere ca partizanii sai sunt grupati in jurul unor ziare si reviste cu ecou in viata publica a Rusiei, precum “Den”, Nas Sovremenik”, Maladaia Gvardia”.

Am insistat asupra acestei variante, pentru ca ea ilustreaza foarte bine zbaterea reala a Rusiei, seductiile pe care le exercita tot felul de idei care au acompaniat dezvoltarea acestei tari (cum a fost, de pilda, ideea imperiala) si numeroasele capcane in care pot cadea autorii care, atasati fiind de modelele clasice, de valori traditionale, nu percep la dimensiunea reala importanta pe care viata moderna o are in reconfigurarea tuturor ideilor si modelelor despre dezvoltare. A preconiza, asa cum procedeaza eurasianistii in general si slavofilii cu deosebire, desprinderea Rusiei de procesele integratoare moderne inseamna implicit condamnarea acestei tari la ramanere in urma, la conservarea, daca nu la accentuarea decalajului dintre ea si lumea dezvoltata.

Ni se pare absolut intemeiat indemnul eurasianistilor privind o intoarcere a Rusiei asupra ei insasi. Fara acest examen sincer si sever, nimic durabil nu se poate construi. O astfel de intoarcere, repetam nu numai oportuna, dar chiar imperativa, nu poate fi decat un moment, o etapa pregatitoare, un prilej de evaluare realista, de definire a prioritatilor. Un moment care capata valoare daca intemeiaza ceva, daca deschide un orizont de inaintare, daca prefigureaza o strategie orientata cu fata catre viitor. A imagina procesul de daltuire a viitorului doar in acesti termeni, mai mult, a construi, in mod deliberat, a fundamenta o anume izolare a Rusiei prin desprinderea ei de tumultul vietii contemporane, ni se pare un demers fara consistenta politica si fara valoare nationala. Prin urmare, problema fundamentala a eurasianistilor este ca face din unicitatea Rusiei motiv si temei de izolare si nu punct de pornire pentru participarea cu summum-ul sau de particularitati la procesele de modernizare si dezvoltare contemporane, in afara carora Rusia nu poate avea viitor politic cu adevarat. Din aceasta perspectiva, Zagorski avea dreptate sa sublinieze: “Rafinatul concept de a cladi punti intre civilizatiile vestice si estice pare lipsit de sens. Cine trebuie legat de cine? Germania cu Japonia sau Franta cu Taiwanul? Legaturile dintre ele si sintezele lor au inceput cu mult timp in urma, fara nici o participare a Rusiei care nu poate nici sa diminueze, nici sa adauge ceva la aceasta sinteza intepenindu-se in unicitatea sa (subl. ns.). Tot ce poate face este ori sa se alature sintezei, ori sa ramana in afara ei ca in trecut. Dar conceptul construirii unei punti este nu numai neconstructiv, el este reactionar, pentru ca aspira lent sa ne imprime cu forta in minti ideea ca democratia este improprie Rusiei, asa cum piata ar fi incompatibila cu unicitatea noastra”.

Am dori sa mai mentionam o situatie care sugereaza rolul de-a dreptul catastrofal pe care izolarea - sub orice forma - il poate avea in evolutia unui stat. In anii 80, literatura americana de specialitate era profund marcata de amenintarea economica pe care o reprezenta Japonia, intruchipata intre altele si in capacitatea produselor nipone de a concura pe cele americane chiar pe propria lor piata. Era evident ca economia japoneza nu s-ar fi putut dezvolta asa de rapid fara imensa piata americana, ca orice tentativa de inchidere a barierelor vamale nord- americane ar fi putut sa insemne o inabusire a economiei nipone care ar fi fost lipsita de principala sa piata de export. Au fost analisti – si nu putini - care au indemnat la adoptarea acestei masuri. Alte voci au atras insa atentia ca o asemenea masura ar insemna inceputul unei perioade de autoizolare tehnologica, extrem de costisitoare. In cele din urma au avut castig de cauza pozitiile care sustineau ca solutia nu poate fi in nici un caz protectionismul, ci ridicarea competitivitatii economice, ca autoizolarea inseamna practic un gen de sinucidere lenta.

Experienta istorica arata ca orice proces de izolare condamna ineluctabil la ramanere in urma. China a fost mult timp un adevarat avanpost al civilizatiei antice si medievale. Decaderea a inceput odata cu izolarea sa de lume si de fluxurile civilizatiei acelei perioade. Intr-o cu totul alta perioada de timp, China ofera un exemplu viu de ceea ce inseamna dezavantajele imense ale izolarii, ca si avantajele integrarii in procesele moderne. Comparati China anilor 60, China revolutiei culturale, devorata de inclestari interne, slabita de dispute proletcultiste, opace fata de tendintele moderne, cu China actuala, deschisa schimburilor, deschisa competitiei. Cu atat mai mult in cazul Rusiei, solutia nu poate fi cea indicata de diversele variante ale eurasiatismului. Mai ales ca prin diferitele sale variante aceasta orientare nu preconizeaza doar un protectionism economic, ci un tip de izolationism politic. O asemenea cale ar putea pregati orice, dar nu viitorul Rusiei.

Pentru adeptii eurasiatismului post-sovietic, misiunea strategica a momentului este construirea unei “alternative geopolitice la atlantism”. Direct sau indirect, demersurile lor vizeaza acest obiectiv. Obiectiv  discutat nu in termeni politici marunti, ci in cei atotcuprinzatori ai marilor spatii. Apare mai putin important daca aceasta alternativa va lua forma unei Mitteleurope dominata de Germania, a Asiei centrale unificate sub semnul Revolutiei islamice, sau a blocului Extremului Orient construit in jurul Chinei. In orice caz, predilectia eurasiatismului de a discuta alternativa la atlantism in termenii marilor spatii il apropie foarte mult de geopolitica si il sileste sa ofere o astfel de perspectiva privind tratarea si dezlegarea problemelor cu care se confrunta Rusia. Asa se si face ca insistam asupra sa intr-un curs de geopolitica.

Bibliografie

 1. Braudel, F., „Gramatica civilizatiilor”, Meridiane, Bucuresti, 1994. 

2. Brzezinski, Z., „Game Plan. How to Combat the US Soviet Contest”, The Atlantic Monthly Press, New York, 1986.

3.      Coleman, F., „The Decline and Fall of the Soviet Empire. Forty Years that Shook the World, from Stalin to Yeltsin”, St. Martin’s Press, New York, 1996.

4.      Kissinger, H., „Diplomacy”, Simon and Schuster, New York, 1994.

5.      Parker, G., „The Geopolitics of Domination”, Routledge, London, 1981.

6.      Savitki, P.N., „Evraziiskaia Hronika”, Cronica Euroasiatica, Ed a V-a, Paris, 1926, reprodus din vol. Metamorfozi Evropa, Metamorfozele Europei, Moscova, Ed. Nauka, 1993.

7.      Sergounin, A., „Russian Foreign Policy Thinking: Redefining Conceptions”, Working Papers, 11, 1993, Centre for Peace and Conflict, Copenhaga.

8.      Thom, F., „Eurasisme et neo-eurasisme”, Comentaire, nr. 66, vara, 1994.

9.      Vadrat, C. M., „Ou va la Russie, Editions Generalles First, 1896.

Intrebari

1.      Explicati de ce pe teritoriul rusesc actual concureaza mai multe “Rusii”. Precizati in continuare care ar fi acestea.  

2.      Cine a jucat rolul decisiv in aparitia primei Rusii? Care au fost conditiile naturale de expansiune a Rusiei kievene?

3.      Incercati sa precizati care este deosebirea dintre Rusia moscovita si Rusia kieveana.

4.      Nominalizati directiile de expansiune ale Rusiei incepand cu secolul al XVII-lea si pozitiile pe care si-a propus sa le atinga aceasta expansiune.

5.      Care este semnificatia geopolitica a mutarii capitalei de la Moscova la St. Petersburg?

6.      Comentati urmatorul citat: “Rusia nu mai poate continua sa promoveze modernitatea fata de Europa si Evul Mediu fata de ea insasi”.

7.      Care este baza teoretica a eurasiatismului?

8.      De ce considera slavofilii ca Imperiul rus este organic?

9.      Ce considerati ca este unicitatea: conditie a semiizolarii sau punct de plecare al integrarii?

10.  Care sunt consecintele izolarii internationale in planul dezvoltarii? Ce invataminte ne transmite in aceasta privinta istoria?








Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 625
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site