Prabusirea comunismului in URSS si in tarile blocului rasaritean

Prabusirea comunismului in URSS si in tarile blocului rasaritean

Pe masura ce guvernele cu majoritate non-comunista au ajuns la putere in Europa Centrala si de Est, Pactul de la Varsovia, creat la 15 mai 1955, si-a pierdut coeziunea ca alianta politica si militara. Din acest moment Kremlinul nu a mai avut alta solutie decat sa accepte perspectiva unei retrageri progresive a fortelor stationate pe teritoriul tarilor din Alianta.

Asadar, seful delegatiei sovietice de la Viena asupra Fortelor Conventionale din Europa, M. Grinievski, anunta la sfarsitul lunii ianuarie 1990 ca URSS[1] era dispusa sa-si recheme toate efectivele inapoi in teritoriile sale, pana la sfarsitul deceniului. In pofida unei tentative efemere de a transforma Pactul de la Varsovia intr-o alianta a statelor suverane, cele sase state membre (Bulgaria, Polonia, Romania, Cehoslovacia si Uniunea Sovietica) au hotarat dizolvarea acestuia la 1 iulie 1991.

Pe langa aceste evenimente de impotatnta majora pentru istoria secolului XX s-a produs si prabusirea regimului comunist inevitabil in contextul international prezent. Responsabilul pentru aceste schimbari pe scena relatiilor internationale a fost considerat Mihail Gorbaciov. El a distrus Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea si de a o mentine si care controlase de fapt fiecare aspect al vietii sovietice.

In urma acestuia, Gorbaciov a lasat sfaramaturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole intregi[2].

Cauzele prabusirii comunismului nu pot fi reduse la un factor unic. Pentru ca un astfel de proces de dimensiuni istorice sa se produca a trebuit ca o multime de cauze sa interactioneze si sa creeze un set de circumstante ce-au facut schimbarea sa fie urgenta si de neevitat.

Criza economica ce a cuprins URSS, ca si majoritatea statelor socialiste, in anii '70 s-a perpetuat si in deceniul urmator. Surogate de reforme introduse succesiv de liderii comunisti n-au avut niciun efect asupra eficientizarii economiei si a detensionarii relatiilor sociale. Cauza principala a nereusitei a constat in sistemul economic socialist, falimentelor si in lipsa de democratie politica a modelului socialismului autoritar-birocratic.

Modelul socialismului de tip sovietic s-a dovedit complet inadecvat in conditiile in care lumea intra in a treia revolutie industriala. Dar la fel de important a fost si rolul Occidentului in "anvergura si repeziciunea schimbarilor din Europa de Rasarit"[3] si din Uniunea Sovietica. Occidentul a incurajat aparitia fortelor pluraliste democratice, interesate intr-o schimbare sistemica, iar Kremlinul si-a pus sperantele in reformistii care aveau in program nu distrugerea si rationalizarea mecanismelor economice si politice existente.

M. Gorbaciov a fixat actiunii sale o dubla directie pe care a definit-o prin doua concepte: Glasnost si Perestroika[4]. Glasnost-ul avea ca scop trezezirea societatii sovietice din letargie, printr-un limbaj si metode ale adevarului. Prin Perestroika trebuia incurajata printr-un ansamblu de reforme, urmareau reconcilierea socialismului cu democratia. El a incercat sa salveze sistemul comunist printr-un proces lent de liberalizare care sa duca la eliminarea trasaturilor sale cele mai odioase, insa fara a aboli fundamentele sale ideologice.

Initiind aceasta campanie, M. Gorbaciov a exprimat interesele politice ale birocratiei sovietice intre doua varste si ale unui anumit grup de intelectuali din preajma partidului, care ajunsesera sa se impotriveasca coruptiei si incompetentei din vremea lui Brejnev. El a militat pentru valorile unei generatii care isi asumase ideile celui de-al XX-lea Congres al PCUS, inclusiv cele privind reformele politice si economice, coexistenta pasnica cu Occidentul si revizuirea generala a modelului utopic comunist in sensul umanizarii lui.

Punerea in aplicare a conceptului de Perestroika a depins total de sprijinul societatii fata de care nu se putea spera ca economia sovietica ar putea face progrese. Insa, constient de obstacolele ce i se ridicau, Gorbaciov a luat o serie de masuri pentru a impiedica nomenklatura care ar fi dorit sa stopeze procesul reformelor.

Astfel, el si adeptii reformelor se vor decide pentru modificarea institutiilor. In primavara anului 1989 a fost ales, la capatul unei campanii electorale animate, un Congres al deputatilor poporului[5], dintre care o parte a membrilor a fost desemnata pe baza canditaturilor multiple si, cateodata chiar impotriva candidatilor oficiali ai partidului. Acest organism a desemnat Parlamentul (Sovietul Suprem) care trebuia sa-si desfasoare activitatea in intervalul dintre sesiunile Congresului.

In fruntea Sovietului Suprem a fost ales Mihail Gorbaciov, pe 28 mai 1989. Astfel, el s-a pus la adapostul unei tentative de a fi inlaturat din functia de secretar general al partidului.

In fruntea armatei, a KGB-ului si la Ministerul de Externe au fost numiti fideli ai procesului de Perestroika, concomitent cu modificarea structurilor unor organe de administrare si conducere incepand cu Consiliul de Ministrii (guvernul) pana la conducerea unitatilor social-economice.

In vara anului 1987 a fost elaborata o hotarare prin care s-a trecut la autonomia financiara. Liberalizarea intelectuala a permis mijloacelor de informare in masa sa se exprime, iar sovieticii au descoperit progresiv "paginile albe" ale istoriei lor. Destalinizarea, pornita odinioara de Hrusciov a fost reluata si dusa pana la consecintele sale logice, reabilitarea victimelor lui Stalin. Au fost reabilitati Buharin, Zinoviev, Kamenev, Piatakov si Radok. Trotki a iesit din uitare si a fost laudat pentru ca i s-a opus lui Stalin.

Consecinte importante a avut perestroika si in domeniul politicii externe a URSS. In aceasta privinta, M. Gorbaciov era convins ca programul perestroika nu va putea fi realizat daca relatiile externe ale tarii nu se vor schimba in mod radical. Pentru aceasta "trebuie sa ne schimbam pozitia si sa propunem lumii o noua politica internationala"[6].

Intr-adevar, URSS-ul si-a schimbat liniile esentiale ale politicii externe. In octombrie 1988, a intervenit un acord intre China si URSS asupra traseului frontierei orientale. Propunerile de limitare a armamentelor nucleare si conventionale avansate de Gorbaciov, retragerea in 1989 a trupelor sovietice din Afganistan au facut din acesta un om care oferea garantii de pace.

In vara anului 1989, Gorbaciov s-a adresat plenului parlamentar al Consiliului European de la Strasbourg[7]. Cu aceasta ocazie el a mers mai departe in repudierea doctrinei Brejnev privind suveranitatea limitata. A admis ca nu exista un sistem social imuabil si a sugerat ca astfel de transformari ar putea avea loc si in Europa de Rasarit.

Declaratia lui Gorbaciov de la Strasbourg[8] a fost larg interpretata ca o lumina verde data reformatorilor din Europa de Rasarit in eforturile lor de a ajunge la un sistem multipartidic si la o economie de piata, dar mai ales a inlaturat teama de interventie a "fratelui mai mare" pentru a pune capat reformelor.

Contradictiile si limitele reformei perestroika au facut ca sistemul politic sa nu poata fi reformat. Astfel, ca intre ceea ce si-a dorit initiatorul reformelor in URSS si ceea ce a rezultat in final a fost o mare diferenta. Vointa de a permite o reala libertate de exprimare in mass-media a antrenat nu numai o sporire a aspiratiilor pentru libertate si democratie, ci si formularea de critici care n-au vizat numai birocratia ci si sistemul comunist insusi, exprimand preferinta unui partid a societatii sovietice pentru o democratizare de tip occidental. Ori M.Gorbaciov n-a avut in vedere modelul occidental, atunci cand a lansat conceptele de "Glasnost" si "Perestroika". Pentru el acestea vizau o perfectionare a mecanismului social-economic comunist, si nicidecum rasturnarea regimului politic. Pana in anul 1990, atat demersurile cat si actiunile politice ale lui Gorbaciov pendulau intre hotararea pentru reforme radicale si teama ca astfel de reforme vor prabusi sistemul comunist.

Pe masura ce lupta politica intre reformatori si nomenclaturisti s-a intensificat Gorbaciov a inteles ca trebuie sa mearga mai departe. La 2 iulie 1990, el afirma[9] ca "insasi logica perestroicii, dificultatile din domeniul economic si social ne obliga sa schimbam in mod fundamental sistemul economic. Este vorba de elaborarea unui nou model economic diversificat, cu forme diferite de gestiune si proprietate, dotat cu o infrastructura moderna" .

Intreaga filozofie a comunismului, asa cum existase ea de sapte decenii a suferit un declin rapid, ca rezultat al recunoasterii oficiale a esecului istoric al sistemului existent. Triumful filozofiei revizioniste a declansat un proces de eliberare a nationalismului si a confruntarilor interetnice. A spulberat mitul poporului sovietic. Discursul optimist consacrat poporului sovietic, internationalismului si progreselor lui, s-a frant, in 1986, sub lozinca: "Kazahstanul pentru Kazahi"[11].

Anul 1990 a fost anul in care cresterea framantarilor pareau sa duca la punerea in discutie a Perestroicii ca urmare a resurgentei sentimentelor nationale, fapt pe care M. Gorbaciov nu l-a prevazut in planul sau de redresare a URSS[12]. Confruntari interetnice au izbucnit in Azerbadjan, Nagorno-Karabakh, Kirghizia, Moldova, iar conflictele nationale amenintau coeziunea URSS. Lituania s-a declarat independenta in martie 1990. I-au urmat imediat Estonia, Letonia, Georgia si Armenia. Alte republici s-au proclamat suverane: Federatia Rusa, Azerbadjan, Uzbekistan, Turkmenia, Tadjikistan, Moldova, Bielorusia, Ucraina. Legile URSS nu mai erau respectate, conducatorii republicilor cereau ca recrutii sa nu mai fie incorporati in armata URSS.

Constient de pericol, Mihail Gorbaciov a propus, in februarie 1990, un nou tratat stabilind o confederatie pentru a evita secesiunile. Congresul delegatilor poporului accepta proiectul unui referendum cu privire la apartenenta la Uniune, care ar fi trebiut sa aiba loc in primavara lui 1991. Instaurarea unei puteri prezidentiale a cantarit foarte mult in evolutia rapida a problemei nationale. Presedintele Uniunii Sovietice concentra toate puterile Sovietului Suprem si ale presedintelui sau si acest lucru a insemnat deposedarea republicilor de autoritatea lor in favoarea puterii centrale si va duce la o si mai mare contradictie intre puterea centrala si republici.

Economia Sovietica a continuat sa-si inrautateasca starea. Toate reformele preconizate pana atunci de Gorbaciov nu au reusit decat sa sporeasca lipsurile dezorganizand angrenajele traditionale fara a fi inlocuite cu noi circuite. Aceasta situatie a generat framantari sociale si greve. Acest lucru il va detrmina pe Gorbaciov sa treaca la masuri radicale care anuntau moartea sistemului economic socialist.

Plenara din februarie 1990 a aprobat abandonarea rolului conducator al partidului introducand, astfel, multipartidismul si trecerea la un regim prezidential democratic. In momentul in care M.Gorbaciov si-a sporit prerogativele[13], o parte din radicalii reformisti se vor distanta si apoi il vor parasi. In decembrie 1990, E. Sevarnadze si-a dat demisia din functia de Ministru de Externe pentru a protesta impotriva avansarii catre dictatura in URSS .

La randul sau, B. Eltin a criticat in Parlament sporirea prerogativelor presedintelui URSS. Imperiul sovietic ajunsese la o rascruce. Noul proiect de Uniune era menit sa evite dezintegrarea URSS, insa imperiul era in descompunere. Puci-ul conservator (18-21 august 1991) nu va putea schimba destinul istoric al ultimului imperiu de tip clasic din lume.

Anuntarea trecerii la economia de piata si abandonarea principiului luptei de clasa au precipitat lucrurile. Nomenklatura n-a mai suportat sa vada atingerile aduse principiilor fundamentale ale marxismului. Il considera pe M. Gorbaciov personal responsabil de prabusirea regimului si destramarea statului sovietic. Considerand ca acesta nu mai este demn de a fi seful statului sovietic, ea optat pentru inlaturarea acestuia. Adeptii mentinerii regimului comunist si a imperiului sovietic au inceput prin a-l izola pe M. Gorbaciov de principalii sai sprijinitori in reformarea sistemului. Lovitura de stat s-a pregatit aproape pe fata. Aceasta a avut loc, efectiv, pe 19 august 1991[15], cu o zi inainte de ziua in care trebuia semnat noul tratat asupra Uniunii.

Autorii loviturii de Stat l-au retinut pe Gorbaciov in resedinta sa de vacanta de la Foros (Crimeea) si "l-au declarat incapabil sa-si asume functiunile din motive de sanatate"[16]. Au numit in fruntea statului pe vicepresedintele URSS, Ghenadi Ianaev si au organizat un "Comitet de stat pentru starea de urgenta", format din ministri conservatori (aparare, interne, economie) si seful KGB. Pucistii sperau ca populatia sa-i urmeaze si au mizat pe fragilitatea atasamentului acestuia fata de democratie. Ori, imediat dupa anuntarea publica a puci-ului, presedintele Federatiei Ruse, Boris Eltin, a facut apel la rezistenta si a cerut armatei sa se alieze cu populatia pentru a face sa esueze "lovitura de stat reactionara".

Rezistenta condusa de B. Eltin i-a descurajat pe pucisti, care au fost incapabili sa controleze situatia. Ciocnirile dintre fortele de ordine si populatia iesita in strada pentru a lupta contra restauratiei dominatiei regimului totalitar au condus la descompunerea puterii pucistilor, care vor fi arestati, iar Gorbaciov in noaptea de 22 august 1991 a revenit la Moscova si si-a reluat functiile. Nomenklatura care a sperat ca prin aceasta actiune poate sa redea partidului comunist pozitia sa predominanta in societate, insa s-a ajuns la alte rezultate: Puci-ul a dat ultima lovitura regimului comunist si a impins statul sovietic spre implozie.

Ca un gest simbolic al victoriei fortelor reformatoare, pe 23 august, multimea a daramat statuia lui Dzerjinski, fondatorul Politiei Politice Secrete, (stramoasul KGB-ului) si a cerut retragerea portretului lui Lenin din edificiile publice. Discreditarea partidului comunist, vinovat de a fi incercat a da lovitura de forta impotriva fortelor reformatoare a fost totala. Cateva zile mai tarziu, M. Gorbaciov si-a dat demisia din functia de secretar general al P.C.U.S.[17], dupa care a invitat C.C sa se autodizolve. Partidul comunist a fost interzis in armata si in organismele statului.

Pe 28 august 1991, Sovietul Suprem a suspendat activitatile Partidului Comunist in intreaga Uniune Sovietica si a decis sa se autodizolve. S-a ajuns la un vid institutional dupa disparitia Partidului Comunist care detinea efectiv puterea. Pentru a-l umple a fost necesara elaborarea unei noi Constitutii[18].

Pana la aparitia acesteia, trei noi institutii au condus URSS-ul. Un Consiliu de Stat, format din conducatorii republicilor coordona politica externa si problemele interne comune; un Comitet interrepublican, compus din reprezentanti ai tuturor republicilor cu scopul de a coordona gestiunea si reforma economiei si un Consiliu al reprezentantilor poporului, insarcinat cu elaborarea noii Constitutii a Uniunii.

KGB-ul a fost reformat in octombrie 1991, cand a fost dizolvat, insa practic a fost transformat pe trei servicii, ulterior, autonome: Serviciul Central independent de servicii, Serviciul interrepublican de contraspionaj si un Comitet de stat, pentru apararea frontierelor.

Sfarsitul comunismului in istoria Rusiei a fost marcat de dizolvarea, in noiembrie 1991, a Partidului Comunist al Federatiei Ruse. In toamna anului 1991 n-au mai existat partide comuniste in URSS[19].

Moartea URSS a survenit nu mult timp dupa decesul partidului comunist. Puci-ul, ca si in cazul regimului comunist, a avut pentru Uniune aceleasi efecte dizolvante. In saptamanile care i-au urmat, toate republicile si-au afirmat dorinta desfacerii legaturilor care le uneau cu puterea federala. Pe 17 septembrie 1991 cele trei republici baltice au fost admise la ONU.

In contextul afirmarii tot mai accentuate a autoritatii republicilor a fost elaborat acordul care a dat nastere unei Comunitati economice. Acordul s-a semnat la 18 octombrie 1991, de catre opt republici, mai putin Tarile Baltice, Ucraina, Moldova, Georgia si Azerbadjan[20].

In acest timp, Consiliul de Stat a pregatit un proiect de tratat pentru o Uniune politica pe baze federale. Puterea centrala in acest proiect nu mai exercita decat functiile delegate de Statele membre, iar aceste functii s-ar reduce la diplomatie si aparare.

Cel care a dat lovitura de gratie URSS-ului, definitivand prabusirea ei, a fost presedintele Federatiei Ruse, Boris Eltin[21] care, la 8 decembrie 1991, impreuna cu presedintele Ucrainei si a Belarusului, a decis sa creeze o Comunitate a Statelor Independente (CSI), la care vor putea adera si alte republici si in cadrul careia acestea isi coordonau politica monetara si economica.

Pe 14 decembrie alte cinci republici din Asia Centrala s-au raliat la CSI, curand imitate de Moldova si Armenia. Pe 17 decembrie 1991, Boris Eltin si Mihail Gorbaciov au anuntat dizolvarea oficiala a URSS, incepand cu 31 decembrie 1991.

URSS-ul a fost inlocuit de CSI[22], dominata de Rusia. Luand act de pierderea puterii sale, Mihail Gorbaciov si-a anuntat demisia la televiziune pe 25 decembrie 1991. El recunostea oficial moartea URSS. In fapt, atat comunismul, cat si imperiul nu mai existau de cateva luni, iar ultimele sale vestigii erau pe cale de disparitie.