Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

 
CATEGORII DOCUMENTE



ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


REGIMURI LIBERAL-DEMOCRATICE IN PERIOADA INTERBELICA

Istorie

+ Font mai mare | - Font mai mic


DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
LOCUL ROMANIEI IN EUROPA DUPA ANUL 1900 - La inceput de secol
Particularitatile comunicarii in mediul international
INSTITUTIILE STATELOR MEDIEVALE ROMANESTI
PROIECT DE LECTIE Caderea Constantinopolului sub turci
Modele teoretice de organizare a statului
John Browne
DESFASURAREA Primului Razboi mondial
Formarea statului national unitar roman si semnificatia sa pentru istoria contemporana a Romaniei
PRINCIPALELE INSTITUTII MODERNE(1866-1914)
Viziunea cronicarilor asupra istoriei

TERMENI importanti pentru acest document

: regimuri democratice in perioada interbelica : regimurile democratice in perioada interbelica : regimul democratic in perioada interbelica : state democratice in perioada interbelica :

REGIMURI LIBERAL-DEMOCRATICE IN PERIOADA INTERBELICA

            La sfarsitul primului razboi mondial, cand Puterile Aliate si Asociate obtineau victoria decisiva impotriva Puterilor Centrale si a satelitilor acestora, se parea ca pe plan politic democratia liberala devenea la fel de triumfatoare, insa ea va fi repusa in discutie – nu peste multa vreme – in noile state unde aceasta a fost instaurata. Port-drapelele regimurilor parlamentare (liberal-democratice) raman si in continuare Franta si Marea Britanie. Modelul parlamentar de tip francez s-a impus si in statele din Europa Centrala, ca si in tarile baltice,  adica in cele care s-au constituit in urma dezmembrarii marilor imperii multinationale. 

La Conferinta de Pace de la Paris, cele patru mari puteri invingatoare (Franta, Anglia, SUA si Italia) si-au manifestat chiar simpatia pentru Cehoslovacia democratica si laica, pe care tocmai o creasera Masaryk si Beneš, dupa cum nu-si vor ascunde nici neincrederea fata de autoritarismul presedintelui Pilsudski din Polonia. In anii urmatori, dupa modelul Constitutiei franceze din 1875, vor fi elaborate in 1920 constitutiile din Austria si Cehoslovacia, in 1921 in Iugoslavia si Polonia, iar in 1923 in Romania. Pe de alta parte, in aceste tari parlamentele se vor bucura de un nou  prestigiu, caci primele alegeri de dupa razboi au loc intr-un climat de libertate si permit – prin votul universal – participarea la viata politica a tuturor claselor si categoriilor sociale.

Imitarea sistemului politic francez explica in mare masura succesul pe care il inregistreaza francmasoneria, indeosebi in Europa Centrala si de Sud-Est, unde apar loje care sunt subordonate Marelui Orient din Franta: in 1919 in Iugoslavia, in 1920 in Polonia, in 1921 in Romania, in 1923 in Cehoslovacia. Mai tarziu, insa, „statele din Europa rasariteana, unele infiintate abia in 1918 si pe care Anglia liberala le privea cu un simt de paternitate oarecum dubios, aveau sa fie ignorate, umilite si tradate de catre conciliatori” (Martin Gilbert, Richard Gott). Astfel, de pilda, Neville Chamberlain, prim-ministru britanic intre 28 mai 1937-10 mai 1940, dorea atunci sa fie in raporturi bune cu Germania nazista, nu sa apere Cehoslovacia sau Polonia in fata previzibilelor agresiuni hitleriste.

Franta

            Republica Franceza (cu o suprafata de 550.968 km2 si o populatie de 38.000.000 locuitori) detinea dupa primul razboi mondial un imperiu colonial de 10.500.000 km2, cu  o populatie de 45.000.000 locuitori. In timpul Conferintei de Pace de la Paris, cercurile conducatoare franceze agitasera ideea ca razboiul se incheiase in chip fericit in Europa, prin izbanda „dreptului si libertatii”. Pe plan politic, asa a si fost. Pe plan economic, prin reintregirea Frantei cu Alsacia si Lorena, rezervele de minereu de fier s-au dublat, iar cele de carbune au crescut cu 40%. Grupurile financiaro-industriale Rotschild, de Wendel, Schneider si altele, in frunte cu atotputernica Banca a Frantei, dominau viata social-economica si politica a tarii si in perioada interbelica. Insa pagubele materiale provocate de razboi au fost uriase, iar datoria publica a ajuns in 1920 la cifra de 300 miliarde franci.

            Pentru a riposta mai eficient impotriva miscarilor greviste si a actiunilor revolutionare ale maselor saracite de la orase si sate, dar si pentru a-si infaptui planurile de hegemonie in Europa, cercurile politice franceze s-au straduit sa coalizeze, sub o conducere unita, intreaga burghezie, si – in acest scop – au constituit in 1919 Blocul National, in frunte cu Raymond Poincaré si Alexandre Millerand. La alegerile parlamentare din 16 noiembrie partidele Blocului National au obtinut o victorie lejera, constituind in perioada ianuarie 1920-mai 1924 guverne conduse de Al. Millerand, Aristide Briand si Raymond Poincaré. In acest timp, in cadrul Partidului socialist francez (SFIO), aflat la stanga esichierului politic, are loc un intens proces de clarificare ideologica. Spre sfarsitul primului razboi mondial luase fiinta si s-a dezvoltat o aripa revolutionara marxist-leninista, in frunte cu Marcel Cachin, Paul Vaillant-Coutourier si altii. In 1920, o delegatie a acestei fractiuni din SFIO a participat la Moscova la lucrarile Congresului al II-lea al Cominternului. Dupa inapoierea delegatiei socialistilor francezi din Rusia Sovietica, aripa de stanga din partidul socialist a inceput o larga campanie pentru aderarea la Internationala a III-a Comunista. Drept urmare, la congresul din 25-30 decembrie 1920 de la Tours al Partidului socialist, circa 3/4 din delegatii prezenti au votat motiunea cu privire la crearea Partidului Comunist si aderarea lui la Internationala a III-a. Reprezentantii dreptei si centrului din partid s-au desprins, intemeind un nou partid socialist, in frunte cu Leon Blum si Paul Faure. Pe plan politic extern, ravnind pozitii hegemonice in Europa (avand si in 1920 circa 700.000 de oameni sub arme), interesele Frantei contraveneau celor de la Londra si Washington), care nu doreau o asemenea slabire a Germaniei, incat sa cada prada „bolsevismului”. Prin urmare, atat Marea Britanie cat si SUA nu doreau sa vada o Europa dominata economic si militar de Franta si de aceea se vor opune initiativelor acesteia pentru a obtine despagubirile de razboi. Din toamna anului 1921, cand sef al guvernului francez a devenit Aristide Briand, el isi schimba radical pozitia, iar in timpul Conferintei de la Cannes se declara gata sa accepte propunerile lui Lloyd George, care opinase pentru o esalonare a datoriei germane in schimbul garantarii de catre Marea Britanie a frontierelor franceze. Ba mai mult, Aristide Briand este gata sa accepte si reducerea sumei pretinse Germaniei drept despagubire de razboi. Dar succesorul sau, Raymond Poincaré, nu are deloc intentia sa renunte la aplicarea integrala a prevederilor din tratatul de pace cu Germania. Dupa ce in cursul verii anului 1922, cancelarul Cuno a anuntat ca tara sa este incapabila sa-si achite transele din reparatiile de razboi si a cerut un moratoriu pe care Poincaré l-a respins, la 11 ianuarie 1923 trupele franco-belgiene ocupa regiunea Ruhr-ului (pana la 31 iulie 1925), pentru a usura aprovizionarea Frantei cu carbune si cocs in contul unei parti din transa de despagubiri. La 31 august 1923, noul ministru de externe german, Gustav Stresemann, hotaraste sa reia negocierile cu guvernul francez in chestiunea despagubirilor, dand – vrand-nevrand – satisfactie lui Poincaré.

            Noile alegeri parlamentare, din mai 1924, fiind castigate de Cartelul partidelor de stanga, aduc la putere guverne bazate pe alianta socialistilor cu radicalii. Drept urmare, intre 14 iunie 1924-26 iunie 1926 Franta va fi carmuita de cabinete ale Blocului de stanga (formate de Edouard Herriot, Paul Painlevé si Aristide Briand), iar la presedintia republicii va fi Gaston Doumergue, un radical de stanga. Programul partidelor din acest bloc, cunoscut ca un „program de pacificare”, prevedea: amnistie politica generala, reprimirea la munca a feroviarilor concediati pentru participarea la greva generala din 1920, respectarea zilei de munca de opt ore, introducerea impozitului pe capital s.a. Pe plan politic extern, guvernele „Cartelului stangii” au desfasurat o activitate contradictorie. Sub presiunea SUA, Franta a aderat la planul de reparatii Dawes (16 august 1924), iar la 28 octombrie 1924 a stabilit relatii diplomatice cu URSS. Pe de alta parte, a sprijinit cu forte militare lichidarea de catre reactiunea spaniola a Republicii Rif din Maroc, apoi a intreprins o ampla campanie de represalii impotriva miscarii de eliberare nationala a poporului sirian (1925-1927).

            La 23 iulie 1926 Raymond Poincaré formeaza un guvern de Uniune nationala, sustinut si de unii lideri ai Cartelului stangii, ca Edouard Herriot, Aristide Briand (care a intrat in guvern), precum si de conducerea SFIO. La alegerile parlamentare din aprilie 1928 partidele de dreapta au obtinut majoritatea mandatelor si, din acest motiv, Poincaré si-a reorganizat cabinetul, renuntand la guvernul de „uniune nationala”, deci si la ministrii care facusera parte din Cartelul stangii, pe care i-a inlocuit cu politicieni de orientare conservatoare. Dupa demisia lui Poincaré (1929), in anii marii crize economice (1929-1933) Franta cunoaste si cea mai crunta perioada de instabilitate guvernamentala, intrucat s-au succedat la putere nu mai putin de 12 echipe ministeriale. Insa criza economica a cuprins Franta doar la sfarsitul anului 1930 si a avut o evolutie mai lenta decat in alte tari europene. Astfel, in perioada 1931-1935 volumul productiei industriale si venitul national al Frantei au scazut cu o treime, volumul productiei agricole cu 40%, iar cel al comertului exterior cu aproximativ 60%. Drept urmare, somajul a inregistrat proportii de masa, atingand in 1934 cifra de 1,5 milioane. Pe de alta parte, in timp ce in 1934 salariile erau in medie  cu 30-40% mai mici fata de anul 1930, ziua de munca a crescut in unele intreprinderi la 12-14 ore.

            Pe fundalul acestei situatii social-economice grave, alegerile parlamentare din mai 1932 dau castig de cauza partidelor grupate in Cartelul stangii, care au obtinut 408 mandate de deputati din totalul de 618, iar presedinte al tarii ajunge (pana in 12 iulie 1940) Albert Lebrun. Dar incapacitatea cercurilor guvernante de a inlatura cat mai grabnic gravele consecinte ale crizei economice, de a stavili miscarile revendicative muncitoresti si taranesti, au propulsat actiunile reactiunii franceze care vizau lichidarea sistemului parlamentar si instaurarea unui regim autoritar. De altfel, inca din 1932, oameni politici de dreapta, in frunte cu André Tardieu, au solicitat insistent revizuirea constitutiei pentru diminuarea rolului parlamentului, dar pentru intarirea puterii executive in vederea formarii unor guverne capabile sa lichideze miscarea revolutionara a maselor.

            Intre timp, au proliferat manifestarile politice si actiunile diversioniste ale organizatiilor fasciste si profasciste, printre care: Crucile de foc, Tineretul patriotic, Solidaritatea franceza, care au gasit simpatie si sprijin financiar la marea finanta franceza. Datorita cresterii pericolului fascist, in octombrie 1934 partidul comunist s-a adresat partidului radical si radical socialist in vederea crearii unui Front Popular Antifascist, sub deviza „paine, libertate, pace”. In acest scop, a fost constituit in vara anului 1935 un comitet de unitate populara, ca organ conducator al tuturor fortelor antifasciste grupate in Frontul Popular. A fost elaborat apoi programul Frontului, publicat la 6 ianuarie 1936, care revendica: amnistia generala, dezarmarea si dizolvarea organizatiilor fasciste, abrogarea decretelor-legi care afectau si limitau libertatile democratice, ingradirea capitalului financiar, colaborarea in cadrul Societatii Natiunilor pentru securitatea colectiva, nationalizarea industriilor de razboi si a Bancii Frantei, inlaturarea diplomatiei secrete, constituirea fondurilor nationale de somaj, a pensiilor de batranete, reducerea saptamanii de lucru, concedii anuale platite, marirea salariilor, revalorizarea produselor agricole, sprijinirea taranimii, a functionarilor, a veteranilor de razboi, a micilor comercianti si meseriasi s.a. Pe baza acestui program, la alegerile parlamentare din aprilie-mai 1936 Frontul Popular a iesit invingator, obtinand 54% din mandate. Astfel, la 4 iunie 1936 s-a constituit in Franta primul guvern de Front Popular fara comunisti, dar sustinut de ei (prin cele 72 de locuri detinute in parlament), prezidat de socialistul Leon Blum.

            Inca din primele luni de guvernare, cabinetul Leon Blum a pus in aplicare principalele masuri preconizate in program, in favoarea muncitorilor, taranilor si paturilor mijlocii ale societatii. Apoi, la 18 iunie 1936, a hotarat dizolvarea unor organizatii fasciste, dar ele vor reapare in scurt timp sub alte denumiri, ca: Partidul Popular Francez a lui Jacques Doriot, de tip nazist, si Partidul Social Francez al marchizului Cazimir de la Rocque. In politica externa, cabinetul Blum a promovat o politica concesiva fata de agresiunile fasciste, orientata dupa cea a guvernului britanic. Fata de razboiul civil din Spania, de pilda, guvernul Leon Blum a adoptat o politica de „neinterventie”, refuzand sa sprijine lupta republicanilor impotriva rebeliunii militaro-fasciste a generalului Franco. Din 22 iunie 1937 pana in martie 1938 C. Chautemp va forma noul guvern de Front Popular, dar cu Leon Blum ca vicepresedinte. Insa ascensiunea fascismului in Europa accentueaza in acesti ani politica concesiva a democratiilor occidentale, deci si a Frantei, aceasta fiind elocvent exprimata de atitudinea radicalului Edouard Daladier, insarcinat cu formarea unei alte echipe guvernamentale, la 12 aprilie 1938, marcandu-se astfel un mare pas spre destramarea Frontului Popular, iar mai apoi spre dezastrul national al Frantei in primavara anului 1940.

Marea Britanie

            Cealalta mare putere invingatoare in razboi, cu vechi traditii in regimul politic parlamentar, Marea Britanie (avand o suprafata de 244.130 km2 si o populatie de 47 milioane locuitori) beneficia in perioada interbelica de cel mai intins imperiu colonial (33,5 milioane km2 si o populatie de aproape 400 milioane locuitori). Necesitatile materiale si imperativele politice ale razboiului au impus un amestec tot mai direct al statului in viata economica, prin introducerea protectionismului vamal. Dupa o scurta perioada de avant de la sfarsitul marii conflagratii si pana in a doua jumatate a anului 1920, economia engleza, revenita la productia de pace, a avut insa de infruntat mari greutati, provocate de resorbirea ostasilor demobilizati si de amplificarea concurentei in comertul exterior.

            Pe plan politic intern, la sfarsitul razboiului a avut loc o regrupare a fortelor, manifestata prin scaderea importantei partidului liberal si cresterea rolului conservatorilor pe scena vietii publice. In acelasi timp, numerosi intelectuali si mici burghezi au ingrosat randurile partidului laburist, care va deveni astfel principala formatiune politica de opozitie. Insa alegerile parlamentare din 14 decembrie 1918 se incheie cu victoria coalitiei conservatorilor si a aripii partidului liberal condusa de David Lloyd George. Cu toate acestea, din 10 ianuarie 1918 pana la 19 octombrie 1922 Marea Britanie va fi guvernata de un cabinet de coalitie, condus de Lloyd George, in care au fost cuprinsi, pe langa liberali si conservatori, si cativa lideri ai partidului laburist. Curand, guvernul va fi confruntat in interior cu puternice miscari sociale (greve si demonstratii de masa in Scotia, grevele muncitorilor textilisti) si cu probleme dificile in cadrul imperiului, ca urmare a declansarii unor miscari de eliberare nationala in Irlanda, India, Egipt, Palestina, Afganistan.

            Criza din 1921 a inrautatit si mai mult situatia materiala a muncitorilor, ingrosand considerabil si numarul somerilor, de la 1.000.000 in ianuarie la peste 2,5 milioane in luna iulie. Dupa depresiunea care a urmat crizei din 1921 si care a durat aproape 2 ani, Marea Britanie inregistreaza apoi o perioada de redresare economica, insa destul de lenta, astfel incat abia in 1929 volumul productiei industriale si al comertului intern va depasi nivelul din 1913. In schimb, datorita tehnologiei invechite, marfurile engleze nu mai puteau suporta concurenta produselor similare din SUA, Japonia si Germania si, din aceasta cauza valoarea exportului britanic a reprezentat in 1927 doar 37% fata de cel din 1913.

            Dar din cauza unor esecuri in chestiuni importante de politica externa, Lloyd George va fi aspru criticat de catre conservatori, care s-au retras din coalitia parlamentara. Lipsit de sprijinul lor, el este nevoit sa-si dea demisia la 14 octombrie 1922. Succesorul sau, liderul conservator Bonar Andrew Law, a organizat alegeri generale la 15 noiembrie 1922, asigurandu-si o majoritate absoluta in parlament: 344 mandate pentru conservatori, fata de cele 138 laburiste si 117 ale liberalilor. In mai 1923, fiind destul de bolnav, Bonar Law a fost inlocuit la sefia guvernului de un alt lider conservator, Stanley Baldwin, care – la inceputul lui octombrie 1923 – va organiza o Conferinta imperiala, la care vor participa primii ministri ai coloniilor. Principala decizie adoptata cu acest prilej a fost aceea de a se acorda dreptul oricarui guvern din imperiu pentru a incheia orice fel de tratate cu alte state, cu conditia de a avertiza metropola sau dominioanele interesate. Pe plan intern, o atentie speciala a fost acordata politicii vamale, intrucat Baldwin vedea doar in protectionism singurul remediu al somajului. Primii care au manifestat o ostilitate fata de aceasta politica au fost liberalii, partizani convinsi ai liberului schimb, ba chiar si unii membri ai propriului sau cabinet ministerial.

In fata unei opozitii crescande, guvernul conservator n-a mai avut decat alternativa alegerilor anticipate, fixate pe ziua de 6 decembrie 1923. Desi in urma acestora conservatorii au ramas pe mai departe grupul cel mai numeros in parlament, ei au pierdut totusi aproape 100 de locuri in favoarea laburistilor si liberalilor. Intrucat si acum mai persistau disputele politice dintre conservatori si liberali cu privire la chestiunea protectionismului vamal, impiedecandu-se astfel formarea unui cabinet de coalitie, in final aceasta sarcina va reveni partidului laburist, care – sub conducerea lui Ramsey MacDonald – va infaptui intre 24 ianuarie-4 noiembrie 1924 prima guvernare laburista.

            Temerile burgheziei fata de aceasta guvernare nu s-au justificat, caci nu au avut loc nici nationalizari si nici nu s-a introdus controlul muncitoresc in intreprinderi. Au fost insa luate unele masuri in favoarea maselor largi ale populatiei: marirea investitiilor statului in construirea de locuinte muncitoresti, sporirea alocatiilor pentru someri si a ajutoarelor sociale pentru invalizi si batrani. Dar nici laburistii n-au putut lichida somajul, spre nemultumirea celor peste 1.000.000 de someri recenzati in Marea Britanie la inceputul anului 1924. Pe plan extern, laburistii au continuat politica guvernelor anterioare, in senul sporirii rolului Marii Britanii in solutionarea unor probleme internationale. Astfel, ei au fost nevoiti sa ia masuri represive impotriva miscarii de eliberare nationala din Irak, iar pe de alta parte, colaborand cu francezii si americanii, au cautat sa solutioneze pozitiv criza Ruhrului si au acceptat refacerea potentialului economic al Germaniei prin punerea in aplicare a planului Dawes.

            Insa in toamna anului 1924, nemultumiti de unele decizii laburiste, conservatorii cu liberalii se coalizeaza, punand in minoritate guvernul in Camera Comunelor (la 8 octombrie 1924). In atari imprejurari, parlamentul a fost dizolvat si au avut loc noi alegeri anticipate, castigate confortabil de conservatori. Drept urmare, Stanley Baldwin formeaza la 7 noiembrie 1924 un cabinet conservator (pana in 4 iunie 1929), in care patronatul britanic si-a pus mari sperante, atat in privinta cresterii economice (masuri protectioniste, etalonul aur), cat si de limitare a revendicarilor muncitoresti. Protejandu-i pe proprietarii de mine, guvernul conservator a amplificat insa nemultumirile sociale si salariale ale minerilor, sperand totusi ca diferendul va fi aplanat prin tratativele sindicatelor cu patronii. Toate demersurile au fost in zadar si, neavand alta alternativa, comitetele executive sindicale au lansat chemarea le greva generala, declansata la 3 mai 1926. In zilele urmatoare, alaturi de mineri, au incetat lucrul, intrand in greva, circa 6 milioane de muncitori din transporturi, caile ferate, din industria constructoare de masini, tipografii s.a., paralizand aproape intreaga viata economica a tarii. Dar la 12 mai, datorita pactizarii unor lideri sindicali cu patronatul, Consiliul general al sindicatelor decide incetarea grevei generale. Doar minerii, nesocotind decizia, au continuat – cu mult curaj – greva inca 30 de saptamani, starnind simpatia si sentimentele de solidaritate ale proletariatului din multe tari ale lumii. Dar izbanda asupra muncitorilor grevisti a permis guvernului conservator sa ia o serie de masuri, mai ales impotriva celor care lucrau in mine (care i-au indarjit si mai mult), cum ar fi: reducerea salariilor minerilor si sporirea zilei de munca de la 7 la 8 ore. Un an mai tarziu (la 28 iulie 1927) a fost adoptata legea prin care se interzicea greva generala si greva de solidaritate, precum si apartenenta la sindicate a functionarilor de stat. Cum era si firesc, aceste masuri au fost puternic contestate de cei vizati in mod direct, dar au starnit chiar si oprobiul liderilor laburisti, care isi vedeau  interesele lezate, declarand public ca vor anula legea respectiva dupa revenirea la putere.

            Tot in aceasta perioada, conservatorii au fost confruntati si cu delicata problema a raporturilor dintre metropola si dominioane. Acestea din urma (Canada, Australia, Noua Zeelanda si Uniunea Sud-Africana), intrucat inregistrau o dezvoltare economica continua, erau membre ale Societatii Natiunilor si aveau dreptul sa incheie tratate si acorduri cu diverse state, se simteau din ce in ce mai putin legate de metropola, aspirand la independenta totala. Londra a incercat sa amelioreze raporturile cu ele, convocand intre 19 octombrie-18 noiembrie 1926 o noua conferinta imperiala, unde s-au adoptat decizii extrem de importante privind noul statut al dominioanelor, care confirma larga autonomie a acestora, transformand structura constitutional-juridica a imperiului in Comunitatea Britanica de Natiuni. Conform prevederilor din noul statut, dominioanele devin membre cu drepturi egale ale Comunitatii, liantul fiind devotamentul comun fata de Coroana. Din acest moment, tarifele „preferentiale” intre diferitele componente ale imperiului au inceput sa aiba un rol pozitiv in dezvoltarea relatiilor economice dintre ele. De preciza faptul ca, in dominioanele „albe”, dupa modelul britanic, functionau regimuri politice liberal-democratice, cu alternanta la putere a unor puternice partide, sporindu-le prestigiul  pe arena vietii politice internationale. Astfel, de pilda, Canada a fost guvernata, alternativ, de guverne liberale si conservatoare; in Australia s-au impus partidul national si partidul laburist, unificate in 1931; in Noua Zeelanda partidele liberal si conservator, unificate si ele in 1931.

            Cu timpul, politica antimuncitoreasca a guvernului conservator a avut drept consecinta scaderea influentei partidului lui Baldwin, si, astfel, la alegerile parlamentare din 30 mai 1929 victoria sa revina laburistilor, care vor forma cel de-al doilea lor guvern, la 8 iunie 1929, condus de R. MacDonald. Acesta, pentru a-si asigura sprijinul liberalilor in parlament, a facut unele concesii, renuntand la cateva puncte importante din programul electoral laburist, cum ar fi cele referitoare la nationalizari. Cabinetul lui MacDonald, care a guvernat Marea Britanie pana la 4 august 1931, a fost confruntat din plin pe plan intern cu dificultatile provocate de marea criza economica din anii 1929-1933. Astfel, regresul atinge domeniile de varf ale industriei engleze; productia de fonta, de pilda, a scazut de la 7.589.000 t. in 1929, la 3.773.000 t in 1931, cea de otel de la 9.636.000 t. la 5.203.000 tone. Totodata, valoarea comertului exterior englez a scazut cu 60%. Pe de alta parte, prin inchiderea a 20.406 intreprinderi industriale, numarul somerilor a crescut de la 1.142.000 inregistrati in iulie 1929, la 2.663.000 in iulie 1931, iar salariile diferitelor categorii sociale au fost diminuate fata de 1929, cu 5,2% in 1931, cu 14,7% in 1932 si cu 17% in 1933. Cum era si firesc, inrautatirea conditiilor de viata ale maselor, care suportau din greu poverile crizei economice, au amplificat nemultumirile sociale si conflictele de munca. In 1930, de pilda, au avut loc 442 de greve, iar in 1931 un numar de 420. In anul urmator se vor desfasura numeroase marsuri ale somerilor, culminand cu marele „mars al foamei” de la Londra (22 ianuarie-6 martie 1934).

            In iulie 1931, comisia prezidata de bancherul George May, insarcinata sa investigheze situatia financiara a tarii si sa faca propuneri menite sa duca la redresarea economiei nationale, a solicitat guvernului sa reduca ajutoarele de somaj cu 20%, sa diminueze salariile invatatorilor si sa abandoneze partial muncile obstesti la care fusesera angajati somerii. Insa, cand a fost pus in discutie planul May, acesta a iscat multe controverse, cei mai multi fiind impotriva lui. In aceste conditii, MacDonald a constituit la 25 august 1931 un cabinet de coalitie nationala (laburisti, conservatori, liberali) pana la 7 iunie 1935. In octombrie 1931 au avut loc alegeri parlamentare, castigate de coalitia care formase guvernul. Prin „Statutul de la Westminster”, dat in luna decembrie a aceluiasi an, se definitiva transformarea imperiului in Comunitatea Britanica de Natiuni (Commonwealth), dominioanele devenind membre cu drepturi egale. Din acest moment, nici o lege engleza nu putea fi aplicata in dominioane fara aprobarea acestora. Totodata, legile dominioanelor nu mai aveau nevoie de aprobarea parlamentului din Londra pentru a putea fi aplicate.        In vara anului 1932 a fost convocata o noua conferinta imperiala, la Ottawa, in Canada, cu scopul de a pune pe alte baze relatiile economice din cadrul Comunitatii, introducandu-se sistemul preferential: produsele importate de Marea Britanie din dominioane urmau sa fie supuse unor taxe mici sau sa fie netaxate, si invers. Dar incercarea de a se ajunge la o uniune vamala in cadrul imperiului nu s-a materializat.

            Intre timp, economia britanica depasea lent faza crizei, astfel ca abia in anul 1934 a atins nivelul din 1929, apoi a inregistrat o anumita crestere pana in 1937 (123,7% fata de 1929). Pe plan politic intern, conservatorii au renuntat in 1935 la serviciile laburistului MacDonald si au constituit un nou guvern, prezidat de Baldwin. Acesta a organizat alegeri generale, care au asigurat partidului conservator o majoritate confortabila in Camera Comunelor. Baldwin a ramas la putere pana la 28 mai 1937, cand a demisionat, succesorul sau la sefia guvernului fiind Neville Chamberlain (pana la 10 mai 1940). In politica internationala promovata de Marea Britanie, „in mai tot timpul anilor ’30 conciliatorismul a fost privit cu ochi buni: el era socotit continuarea unei indelungate traditii diplomatice prin care s-a incercat rezolvarea pe cale pasnica a conflictelor. Cei care s-au opus politicii de conciliere erau socotiti atatatori la razboi” (Alan Farmer). In 1937, de pilda, dezbaterile politice din cercurile guvernante engleze erau dominate de razboiul civil din Spania. Desi laburistii il criticau aspru pe Anthony Eden, el era cel putin un adept sincer al neinterventiei. Dar guvernul, oficial neutru, avea totusi cativa membri proeminenti care simpatizau cu Franco.

            De fapt, „intelegerea” cercurilor diriguitoare engleze manifestata fata de insolenta regimurilor fasciste din Europa, care doreau revizuirea tratatelor si amenintau pacea lumii, s-a concretizat pentru guvernantii britanici inca la 18 iunie 1935, prin semnarea Acordului naval cu Germania hitelrista, care ii dadea acesteia din urma dreptul sa-si creeze o puternica forta militara navala, apoi prin recunoasterea „intereselor” fascistilor italieni in Etiopia, continuata curand prin facilitarea interventiei germano-italiene in Republica Spaniola in spatele politicii de „neinterventie”. Falimentul total al politicii conciliatoriste va fi inregistrat in 1938, cand Marea Britanie a asistat neputincioasa la actul „inghitirii” Austriei de catre Germania (12 martie), iar la 30 septembrie – prin semnatura pusa si de Chamberlain pe Acordul de la München – acceptase verdictul de mutilare a Cehoslovaciei, impus de nazisti.

Cehoslovacia

            Dintre statele mijlocii si mici ale Europei Centrale si de Sud-Est, Cehoslovacia avea in perioada interbelica cel mai reprezentativ sistem al democratiei liberale. Statul cehoslovac s-a constituit la sfarsitul lunii octombrie 1918, grabind procesul de disolutie al monarhiei austro-ungare. Cand, la 14 octombrie 1918, s-a declansat greva generala de o zi in toate teritoriile cehe, la chemarea gruparilor politice din interior Consiliul National lansase si lozinca proclamarii republicii, declarand insa ca forma organizarii politice a statului cehoslovac va fi solutionata ulterior de comun acord cu Consiliul National din emigratie, prezidat de Masaryk. La Geneva, in ultima decada a lunii octombrie o delegatie a Comitetului national, in frunte cu Kramař, purta negocieri cu Beneš (recunoscut chiar atunci de Puterile Aliate ca ministru de externe al guvernului provizoriu cehoslovac) asupra componentei viitorului guvern, a formei republicane a noului stat ce se crea pe ruinele imperiului dualist austro-ungar si asupra masurilor concrete de faurire a unitatii national-statale cehoslovace. La 28 octombrie 1918 liderii miscarii nationale cehe au dus procesul de dezintegrare a monarhiei pana la capat, luand fiinta tanara republica cehoslovaca. Imediat, Consiliul National a fost largit si s-a proclamat Adunarea Nationala. A fost desemnat un guvern, condus de dr. Karel Kramař, presedintele partidului national-democrat, din care au mai facut parte lideri ai partidului social-democrat si ai partidului agrarian. Adunarea Nationala l-a ales pe T. G. Masaryk presedinte al republicii, pe Tomaschek presedinte al forului legislativ, iar pe slovacul dr. Bella vicepresedinte al parlamentului. La 30 octombrie 1918, Consiliul National Slovac a intocmit Declaratia de unire a Slovaciei cu „tarile” cehe. Motivand ruperea Slovaciei de monarhie, Declaratia sublinia dreptul inalienabil de libertate, unire si independenta al poporului si statului cehoslovac: „Din punct de vedere istoric si lingvistic, poporul slovac este o parte a poporului cehoslovac. Noi cerem pentru acest popor cehoslovac dreptul de a dispune de el insusi pe baza unei depline independente”. In ultimul deceniu al secolului XX, dupa prabusirea comunismului, liderii politici slovaci au provocat ruptura totala fata de cehi, iar cu incepere de la 1 ianuarie 1993 au aparut pe harta Europei republicile independente Cehia si Slovacia.

            Revenind la evenimentele de la sfarsitul anului 1918, sa precizam faptul ca frontierele tanarului stat cehoslovac independent au fost definitivate dupa incheierea conflictelor de granita cu Polonia si Ungaria si prin tratatele de pace cu Austria (10 septembrie 1919) si cu Ungaria (4 iunie 1920). La nasterea sa, statul independent cehoslovac cuprindea teritoriile Coroanei Sfantului Venceslas (numite si „tari istorice”) si Slovacia cu Rutenia carpatica. Din punct de vedere al structurilor etnice, Cehoslovacia (cu o suprafata de 140.000 km2 si o populatie de 13,6 milioane locuitori avea urmatoarea compozitie: 50% cehi, 24% germani, 18% slovaci, 8% unguri, ucraineni si polonezi.

            Republica Cehoslovaca luase la sfarsitul anului 1918 forma unui stat unitar, ea servind interesele burgheziei cehe si isi gasea justificarea in doctrina „cehoslovachismului” (analoaga „iugoslavismului”), conform careia exista o singura natiune cehoslovaca. Chiar daca nu s-a constituit intr-o formatiune politica statala federala, cum au dorit slovacii, statul cehoslovac – intemeiat insa in conformitate cu doctrinele politice avansate ale burgheziei cehe din 1918 – a reprezentat atunci, cu o deosebita semnificatie, prin aparitia sa pe noua harta a Europei, triumful principiului nationalitatilor oprimate din vechea monarhie austro-ungara.

            Dupa adoptarea Constitutiei Republicii Cehoslovace la 29 februarie 1920, alegerile parlamentare din luna aprilie a aceluiasi an sunt castigate de partidul social-democrat, care obtine primul loc, dupa numarul mandatelor. Liderul social-democrat de dreapta Vlastimil Tusar a fost insarcinat cu formarea noului cabinet, dar pentru a avea sprijinul parlamentar necesar a acceptat iarasi coalitia cu agrarienii lui Antonin Švehla. In septembrie 1920 stanga marxista din PSD s-a desprins, constituind PSD Independent, la care a aderat, in scurta vreme, cea mai mare parte a membrilor vechiului partid. In politica externa, guvernele cehoslovace au continuat sa se apropie de Anglia si Franta indeosebi, si au contribuit la fondarea blocului regional defensiv al Micii Intelegeri (1920-1921).

            Din punct de vedere economic, desi Cehoslovacia era unul dintre cele mai dezvoltate state ale Europei, guvernul trebuia sa solutioneze o multime de chestiuni legate de diferentele existente de la o regiune la alta. Daca Cehia avea o industrie dezvoltata si o agricultura intensiva, Slovaica era preponderent agrara, iar regiunea subcarpatica era chiar inapoiata. Pentru a pune capat nemultumirilor populatiei rurale, cabinetul condus de Beneš (26 septembrie 1921-7 octombrie 1922) a prezentat parlamentului un proiect de reforma agrara, dupa care trebuiau confiscate 4.081.000 hectare (29,1% din suprafata tarii), apartinand marilor proprietari. Legea a fost aplicata ciuntit si pe o perioada indelungata, actele de improprietarire totala incheindu-se abia in 1939. Prin aceasta reforma agrara au primit loturi de pamant doar 630.000 de tarani saraci si mijlocasi, suprafetele expropriate fiind de numai 1.700.000 hectare. Referindu-se la efectele ei, presedintele republicii, Masaryk, afirma indrituit ca reforma fusese „revolutionara la origine si conservatoare prin consecinte”.

            In 1922, prin unificarea a doua partide catolice (ceh si morav), fondate in 1918, se creaza partidul popular cehoslovac. Din toamna acestui an (7 octombrie) pana la 9 decembrie 1925 la carma tarii s-a aflat un guvern de coalitie format din social-democrati si agrarieni, prezidat de Antonin Švehla. Acesta, prin legea „privind apararea Republicii” din 1923 a intentionat sa lichideze partidul comunist, creat la 14-15 mai 1921, si afiliat la Internationala a III-a Comunista. N-a reusit, ba mai mult, la alegerile parlamentare din 15 noiembrie 1925 PCC a obtinut 41 de mandate pentru Adunarea Nationala (intrunind sufragiile a circa 1 milion de electori).

            Intre anii 1924-1929 economia cehoslovaca a inregistrat un avant deosebit, indeosebi industria extractiva, siderurgica, metalurgica, constructoare de masini, dar mai ales cea textila, cu cea mai mare pondere la export. Insa in 1930, marea criza s-a resimtit si in Cehoslovacia, ea atingand apogeul in 1933, cand productia industriala reprezenta numai 60% din nivelul atins in 1929. Evident, reculul economic a determinat cresterea ingrijoratoare a somajului (920.000 de muncitori). Speculand mizeria sociala si nemultumirile crescande ale populatiei slovace afectata de criza, partidul populist catolic, condus de Andrej Hlinka, a provocat numeroase agitatii anticehe. Dar, mult mai periculoase pentru siguranta nationala a statului cehoslovac erau actiunile gruparilor naziste germane din regiunea sudeta, care – incurajate si sprijinite de hitleristi – vizau dezmembrarea tarii. In atari imprejurari, „prietenia englezilor fata de Cehoslovacia era temperata de criticile legate de situatia minoritatii germane in aceasta tara.  Henlein gasise binevoitori la Londra. Atitudinea englezilor era impartita” (Martin Gilbert, Richard Gott). Totusi, sub presiunea maselor cehe, guvernul condus de Jan Malypetr (29 octombrie 1932 – 5 februarie 1935) a interzis la 2 octombrie 1933 partidul sudet national socialist, condus de Konrad Henlein. De fapt, partidul isi continua activitatea sub numele de Frontul Patriei al germanilor sudeti (din 1935, Partidul Germanilor Sudeti), tot sub conducerea lui Henlein, ca o agentura a Germaniei naziste. Ba mai mult, intr-o tara cu regim politic liberal-democratic, acest partid prohitlerist participa la alegerile parlamentare din 1935, obtinand 1.200.000 de voturi, devenind al doilea partid din Cehoslovacia. O alta proba de „foc” pentru regimul democrat-liberal a fost reprezentata – dupa demisia la sfarsitul anului 1935 a presedintelui Masaryk, din motive de sanatate – de disputa dintre cei doi candidati la fotoliul prezidential. Atunci, pentru a invinge candidatul dreptei, Bohumil Nemec, dispus sa colaboreze cu fascistii, fortele democratice si revolutionare, burghezi si comunisti, au facut front comun, impunandu-l pe Beneš, care la 18 decembrie devenea astfel al doilea presedinte al tarii (pana in octombrie 1938). Intre timp, din 5 noiembrie 1935 pana la 22 septembrie 1938 la carma statului a fost instalat un guvern condus de dr. Milan Hodža.

            Pe masura ce pe plan extern, se amplificau actiunile revansarde si revizioniste ale Germaniei hitleriste, se intensificau si manifestarile secesioniste ale germanilor sudeti, sprijinite deja fatis de Hitler. Drept urmare, la congresul de la Karlovy Vary al partidului germanilor sudeti (24 aprilie 1938) a fost adoptat un program („Cele 8 puncte de la Karlsbad”), prin care Henlein a revendicat desprinderea regiunii sudete de Cehoslovacia si inglobarea ei in Reichul nazist. In aceste dramatice imprejurari interne si internationale, din mai pana in septembrie 1938 au loc pe intreg cuprinsul Cehoslovaciei puternice demonstratii in apararea republicii si greve antifasciste. In zilele de 12-13 septembrie Henlein organizeaza in partea de nord a tarii un puci fascist, dar a esuat. In fata primejdiei crescande pentru fiinta statului cehoslovac independent, la 22 septembrie 1938 generalul Jan Syrový formeaza guvernul, decretand a doua zi – din cauza pericolului hitlerist – mobilizarea generala. In disputa pentru regiunea sudeta intervin Anglia si Franta, dar la conferinta internationala de la München din 29-30 septembrie 1938 (protagonisti Hitler, Mussolini, Chamberlain si Daladier) politica conciliatorista a puterilor occidentale atinge apogeul, consimtind – prin acordul semnat cu acest prilej – la dezmembrarea Cehoslovaciei, careia i se impunea cedarea catre Germania a regiunii sudete si reglementarea problemei minoritatilor nationale poloneza si maghiara. Franta, indeosebi, ar fi trebuit sa aiba cele mai profunde remuscari, intrucat incheiase cu Cehoslovacia la 25 ianuarie 1924 un tratat de alianta militara, iar la 16 octombrie 1925 un tratat de asistenta mutuala.  Presiunea agresiva a puterilor fasciste continua, astfel ca la 2 noiembrie 1938 are loc primul arbitraj (dictat) de la Viena, prin care Ungariei i se atribuie 12.000 km2 din teritoriul Cehoslovaciei (regiunile de sud ale Ucrainei subcarpatice si Slovaciei), cu peste 1 milion de locuitori. Dar Germania hitlerista profita de politica concesiva a Frantei si Angliei, nutrind ambitii expansioniste si mai mari, iar la 15 martie 1939 invadeaza teritoriile cehe, pe care le anexeaza Reichului, instituind a doua zi protectoratul asupra Cehiei si Moraviei. Slovacia, ciuntita dupa arbitrajul din 2 noiembrie 1938, se constituie intr-un stat separat sub conducerea lui Jozef Tiso, satelizat Berlinului. Intre 15-17 martie 1939 Ungaria horthysta profita de conjunctura politica internationala si, cu asentimentul Berlinului, ocupa intreaga Ucraina subcarpatica. Astfel, Cehoslovacia a fost lichidata ca stat independent.

Statele Unite ale Americii

            Dincolo de Atlantic, democratia americana era elogiata si respectata pentru valorile ei de catre cele mai largi cercuri ale opiniei publice mondiale. Dar, boom-ul postbelic (intregul an 1919 si prima jumatate a anului 1920) a fost insotit de numeroase greve si de radicalizarea miscarii muncitoresti. Astfel, din partidul socialist, un grup de stanga, condus de John Reed, s-a constituit in 1919 in partidul comunist muncitoresc din America, iar un alt grup, in partidul comunist din America, condus de C. Ruthenberg. Ele se vor unifica in mai 1921, in adanca conspirativitate, sub numele de Partidul Comunist din SUA. In decembrie 1921, s-a constituit un partid legal, Workers Party (Partidul Muncitoresc). Pe fundalul marilor conflicte de munca din anii 1919-1921, peste o treime din adunarile legislative ale statelor americane au adoptat legi care sa franeze miscarea revolutionara, iar ziarele se intreceau in a perpetua isteria anticomunista. In atari imprejurari, masurile represive luate de autoritati in diverse state s-au indreptat cu precadere impotriva unor activisti sindicali, socialisti, comunisti, radicali, dar persecutiile i-au vizat si pe catolici, evrei, negrii, sau anumite grupuri nationale (rusi, polonezi, italieni, germani s.a.). In acesti ani xenofobia a luat proportii de masa. Ku Klux Klan-ul, care se dezmembrase dupa 1890, s-a refacut acum, avand in 1919 peste 100.000 de membri.

            Dar in timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidentiale s-a declansat o criza economica, care s-a prelungit pana la mijlocul anului 1921. Indicele productiei industriale a scazut cu 29% din iunie 1920 pana in aprilie 1921. Pe plan politic, la 28 august 1920 are loc ratificarea celui de al nouasprezecelea amendament constitutional, prin care femeile capatau drept de vot. Astfel, la primele alegeri prezidentiale, cu participarea la urne si a femeilor (noiembrie 1920), au fost alesi candidatii Partidului Republican: Waren G. Harding, presedinte, si Calvin Coolidge, vicepresedinte. O influenta mare in executivul american o aveau insa Andrew Mellon, mare bancher si industrias, ministru de finante pana in 1932 (deci sub toti presedintii republicani din aceasta perioada) si Herbert C. Hoover, ministru comertului pana in 1928, si apoi presedinte al SUA.

            Cresterea spectaculoasa a numarului somerilor a determinat administratia republicana sa ia o serie de masuri care sa ingradeasca emigratia. Drept urmare, o lege adoptata in 1921 limita emigrarea la 357.000 persoane pe an si introducea cote de emigrare pentru emigrantii europeni, interzicand emigrarile din China si Japonia. Cu toate acestea, numarul celor care au emigrat in SUA intre anii 1921-1930 s-a ridicat la 4.107.209 persoane.

            Iesita fara consecinte deosebite din scurta criza a anilor 1920-1921, incepand din 1922 economia americana cunoaste in toate sectoarele industriale asa-numita a doua revolutie industriala a petrolului si electricitatii, inceputa inca dinainte de marea conflagratie mondiala. Standardizarea si productia de serie au devenit deviza societatii capitaliste americane. In aceasta perioada de „prosperitate americana” (1922-1929), numarul somerilor s-a mentinut totusi intre 1-4 milioane, dar piata interna pentru industrie s-a largit pe seama creditarii consumatorului (valoarea in credit cu amanuntul depasind aproape o data si jumatate valoarea exportului). Astfel, de pilda, intre anii 1919-1929, numarul tractoarelor a crescut de la 80.000 la 850.000, iar circa 12-15% din totalul fermelor agricole aveau in 1928-1929 tractoare si automobile, conducte de apa si instalatii electrice. Produceau ieftin si realizau castiguri importante. Datorita mecanizarii, chimizarii si folosirii unei agrotehnici avansate, productia agricola continua sa creasca in medie cu 16% in 1925-1928, fata de media anilor 1919-1922.

            Ca un paradox, insa, prosperitatea economica a fost insotita de un recul spiritual, intrucat in randul principalelor Biserici (protestanta, catolica, unitariana) a proliferat un curent agresiv impotriva adeptilor darwinismului, impotriva teoriei evolutiei. Aceasta miscare s-a amplificat indeosebi in sudul si vestul SUA; in 11 state au fost chiar adoptate legi care obligau sa se citeasca zilnic Biblia in toate scolile. Paralel cu actiunile pentru „intarirea autoritatii Bisericii”, s-a extins si Ku Klux Klan-ul, ajungand sa aiba 4 milioane de membri in 1924 si sa desemneze guvernatori in statele Oklahoma, Oregon si Indiana.

            Moartea neasteptata a lui Harding (la 2 august 1923), rasturnand multe calcule politice, l-a instalat in fotoliul prezidential de la Casa Alba „pe atat de mediocrul vicepresedinte de pana atunci” (Camil Muresan, Alexandru Vianu). Ajuns astfel presedinte, Coolidge a pus accentul pe evitarea greselilor predecesorului sau, bazandu-se in politica interna pe ideea promovarii „prosperitatii” prin favorizarea la maximum a afacerilor marelui capital. A instituit un program de economii prin reducerea cheltuielilor federale, apoi a redus si impozitele pe afaceri.

            In 1924 Congresul american a adoptat legea de restrangere a imigratiei (National Origins Act), prin care se inaspreau prevederile celei anterioare. Prin aceasta lege, numarul imigrantilor europeni acceptat anual in SUA era limitat la 150.000.

            Pe plan extern, una dintre prioritatile administratiei Coolidge a fost recuperarea creditelor acordate aliatilor in timpul razboiului (11,5 miliarde de dolari). Intrucat tarile europene creditate de SUA isi fundamentasera restituirea acestora pe despagubirile de razboi care trebuiau platite de Germania, financiarul Charles Dawes a elaborat un plan, in 1924, care – pornind de la premisa necesitatii redresarii economiei Germaniei, pentru a face aceasta tara din nou solvabila – permitea angrenajului obligatiilor financiare internationale sa functioneze normal. In aprilie 1926 SUA au fost nevoite sa aplice un moratoriu si o scadere a dobanzilor pentru creditele acordate puterilor occidentale. Planul Young din 1929 a completat aceasta masura, impunand noi reduceri ale datoriilor de razboi germane. Cu toate aceste facilitati, pana la 31 decembrie 1930 SUA au reusit sa recupereze de la fostii aliati doar suma de 2,5 miliarde dolari, intrucat – izbucnind marea criza economica – Germania n-a mai platit nimic din despagubirile de razboi, reduse substantial. In timpul administratiei Coolidge s-a accentuat penetratia economica a SUA in America Latina; in 1925, de pilda, din cele 20 de state din aceasta zona a lumii, 14 se aflau sub controlul financiar sau politic american, 6 din ele (Honduras, Nicaragua, Haiti, Cuba, Santo-Domingo, Panama) fiind vremelnic si sub ocupatie militara. In Extremul Orient, SUA si-a intensificat interventia militara in China, sprijinindu-l pe Cian-Kai-Si.

            In 1928 Conventia nationala republicana l-a declarat favorit in cursa pentru Casa Alba pe Hoover. La alegerile din toamna acestui an, el a obtinut o victorie zdrobitoare in fata candidatului democrat Alfred Smith (intrunind 21.300.000 voturi populare si 444 de voturi electorale, fata de 15.000.000 voturi populare si 87 voturi electorale ale adversarului sau). Primele luni ale administratiei sale (pana in iunie 1929) se desfasoara intr-un climat de incredere si de continuare a cresterii indicilor profiturilor. Din vara, insa, se inregistreaza reducerea productiei de otel si de automobile, acumularea de marfuri industriale in depozite, incetinirea ritmului in constructii, cresterea somajului.

            In 24 octombrie 1929 („joia neagra”) s-au vandut la bursa din Wall-Street de la New York 12.800.000 actiuni, la cursuri in scadere vertiginoasa, declansandu-se crahul. In zilele urmatoare, marile banci au aruncat pe piata financiara zeci de milioane de dolari pentru a cumpara actiuni la preturi ferme si a stabiliza astfel bursa. Panica, insa, n-a mai putut fi oprita, intrucat pana la 14 noiembrie valoarea actiunilor cotate la bursa din New York s-a redus cu circa o treime, pierzandu-se peste 26 miliarde de dolari. Sute de mii de actionari s-au ruinat in cateva zile, iar „prosperitatea” americana s-a spulberat, generand marea criza economica mondiala. In consecinta, disparitia capitalului financiar a afectat toate mecanismele capitalului real: bancile suspendau platile; mii de intreprinderi industriale au dat faliment si si-au inchis portile, concediind salariatii cu miile; comertul stagna, caci prin concedieri ori prin diminuarea salariilor celor ramasi in activitatile productive puterea de cumparare a consumatorilor scadea vertiginos.

            In anii crizei economice, investitiile de capital au inregistrat o scadere substantiala, de la 8 miliarde dolari in 1928, la 0,161 miliarde in 1932. Un numar de 5761 banci cu depozite insumand peste 5 miliarde dolari au dat faliment. Evident, criza a afectat si agricultura; numai in perioada septembrie 1929 – septembrie 1932 preturile produselor agrare au scazut in medie cu 58%, iar peste 1 milion de ferme au fost vandute la licitatie. Comertul exterior al SUA s-a redus la un sfert din valoarea lui de dinainte de criza. In martie 1933, cand a fost atins punctul maxim al crizei, numarul somerilor a ajuns la incredibila cifra de 17 milioane. Totodata, salariile celor care au reusit sa-si pastreze locurile de munca au fost diminuate cu 30-40%. Efectele crizei s-au rasfrant dezastruos asupra nivelului de trai al populatiei. Drept urmare, sporesc nemultumirile sociale si protestele de tot felul. La 6 martie 1930, de pilda, a avut loc o mare demonstratie nationala a somerilor (cu peste 1.250.000 participanti); la 6 decembrie 1931 se desfasoara la Washington primul „mars al foamei”; al doilea in decembrie 1932.

            Mizeria si suferintele provocate de marea criza economica, neincrederea si aversiunea fata de Hoover (contracandidatul republican), coroborate cu demagogia sociala a democratilor, care atacau virulent coruptia din administratia de stat si a magnatilor financiari, au determinat – la alegerile prezidentiale din toamna aceluiasi an – victoria categorica a lui Franklin Delano Roosvelt si obtinerea majoritatii de catre delegati in Congres. Mai intai si mai presus de toate, presedintele Roosvelt (1933-1945), singurul presedinte american ales de patru ori consecutiv, a marcat doua momente importante in cronica Casei Albe: unul privind imixtiunea puterii executive in viata social-economica a tarii, celalalt privind puterile detinute vreodata de un sef al administratiei americane. Inca in timpul campaniei electorale din vara anului 1932, el declara in fata alegatorilor ca era necesara reconstructia economiei nationale si a promis ca „va promova o noua orientare (New Deal) pentru poporul american”. Desi continutul termenului era destul de vag, New Deal-ul, desfasurat pe parcursul primelor doua mandate, se va dovedi a fi un ansamblu eficient de reforme si masuri ce vizau revitalizarea capitalismului.

            Privit in ansamblu, avand in vedere in primul rand caracterul reformelor si masurilor adoptate, precum si consecintele lor, putem afirma ca New Deal-ul a fost – in esenta – o politica liberala moderata care slujea interesele cercurilor monopoliste, dar si o politica de reforme si concesii fata de cele mai largi categorii sociale ale populatiei pentru diminuarea efectelor crizei economice. Drept urmare, prin aceasta politica administratia americana a reusit sa solutioneze majoritatea conflictelor sociale care zguduisera SUA in acei ani. In general, ansamblul masurilor reformatoare a cunoscut doua etape: primul New Deal (1933-1934) a fost conceput pe masuri de ajutorare si redresare economica; in timp ce al doilea New Deal (1935-1938) a fost mult mai radical, axat pe reforme sociale. Convocand Congresul intr-o sesiune speciala (9 martie-16 iunie 1933), cunoscuta in istoria SUA sub denumirea de sesiunea celor „o suta de zile”, forul legislativ american a luat in dezbatere toate proiectele trimise de catre presedinte. Astfel, legea pentru reglementarea reluarii activitatilor bancare (din 9 martie) dadea „unda verde” doar acelor banci, care – in urma controlului statului – erau considerate „sanatoase”; suspendarea etalonului aur si devalorizarea dolarului cu 38% (19 aprilie); legea pentru reglementarea agriculturii, prin care fermierii erau „stimulati” baneste pentru reducerea productiei agricole (12 mai); legea pentru refacerea industriei nationale, prin care se stabileau salariul minim, ziua de lucru maxima, volumul productiei (16 iunie) etc. au dat executivului posibilitatea sa preia in fapt controlul asupra operatiunilor bancare si valutare ale tarii. La 8 noiembrie 1933 este infiintata Administratia lucrarilor civile care da de lucru la aproximativ 4 milioane de someri. La 31 ianuarie 1934 are loc o noua devalorizare a dolarului, cu 59,6% din valoarea sa initiala. Pe de alta parte, anularea „legii prohibitiei”, care din 1920 interzisese fabricarea si consumul bauturilor alcoolice, a pus capat unei importante surse de violente, crime si coruptii in societatea americana.

            Intrucat flagelul somajului facea in continuare ravagii, la solicitarea presedintelui, inca la 31 martie 1933 se constituise Civilian Conservation Corps (CCC) pentru tinerii someri (in varsta de 18-25 ani). Organizati in tabere de munca, in care a fost introdusa disciplina militara, aproximativ 250.000 de tineri, dar si 25.000 de veterani de razboi si 25.000 de padurari munceau la impaduriri, ameliorarea solului, indiguiri, construirea de drumuri s.a. Spre sfarsitul anului 1933 s-a infiintat o noua institutie, Civil Works Administration, care a angajat imediat circa 4 milioane de someri la diferite munci sezoniere.

            Cel de-al doilea New Deal a fost lansat de Roosvelt in mesajul sau anual catre Congres (4 ianuarie 1935), avand trei obiective importante: asigurarea mijloacelor de trai ale populatiei printr-o folosire mai rationala a resurselor nationale; asigurari sociale pentru somaj, batranete, boala si invaliditate; desfiintarea cartierelor periferice insalubre si construirea de locuinte mai bune. Pentru al doilea program de lucrari publice, Works Progress Administration (WPA – Administratia lucrarilor publice) a cheltuit in decursul existentei sale (1935-1942) peste 13 miliarde dolari, dand de lucru in perioada sa de maxima activitate la 3.800.000 de persoane, intre beneficiarii ajutoarelor guvernamentale numarandu-se si mii de medici, artisti, muzicieni, profesori, invatatori etc.

            Din bugetul statului, guvernul federal a acordat numeroase si importante credite bancherilor, industriasilor si fermierilor in scopul revitalizarii sectoarelor economice, politica soldata cu efecte pozitive. Somajul, de pilda, a scazut de la 13 milioane la sub 8 milioane in anii 1933-1937, iar veniturile fermierilor aproape s-au dublat. La inceputul anului 1937, indicele productiei industriei nationale l-a depasit pe cel din 1929.

            La 5 iulie 1935 Congresul a adoptat legea federala cu privire la relatiile de munca (legea Wagner), prin care se confirma dreptul muncitorilor la organizare sociala si la contractul  colectiv, iar la 14 august 1935 este votata legea asigurarilor sociale, prin care se acordau pensii de batranete de la 65 ani, ajutoare de somaj etc. Tot prin legea senatorului Wagner, a fost infiintat un Serviciu locativ al Statelor Unite. Din sumele alocate s-au construit 161.000 apartamente pentru oamenii pauperizati.

            Executivul american condus de Roosvelt a adus un suflu nou si in domeniul politicii externe. Stabilirea de relatii diplomatice cu URSS la 16 noiembrie 1933 a marcat in epoca tendinta spre o politica externa realista, liberala.

Obligatia, promulgata de Congres (mai 1934), de a acorda Filipinelor independenta, adoptarea politicii de „buna vecinatate” fata de statele Americii Latine, abandonarea amendamentului Platt (de dependenta) impus Cubei in 1901, retragerea unitatilor de puscasi marini din Haiti, anularea unor prevederi impovaratoare impuse Republicii Panama s.a. reflectau supletea noii orientari in politica externa americana, fara sa fie stirbite insa, catusi de putin, interesele politice si economico-financiare ale SUA. Totusi, fata de evolutia unor evenimente din Europa si Asia, sub presiunea miscarii izolationiste, Congresul a adoptat in 1935 „legea neutralitatii” (prelungita in februarie 1936 si mai 1937), prin care se impunea embargoul asupra livrarilor de arme si munitii catre tarile aflate in razboi.

Drept urmare, Washingtonul a ramas pasiv cand Italia fascista a atacat Abisinia, dar si cand trupele hitleriste au ocupat zona demilitarizata renana. Ba mai mult, cand se desfasura razboiul civil din Spania, Roosvelt a impus votarea unui amendament la legea de neutralitate (1 ianuarie 1937), ca aplicarea ei sa fie extinsa si asupra razboaielor civile. In atari imprejurari, legea de neutralitate lovea in victimele agresiunii, si nu in agresori. In Asia, chiar daca executivul american a blamat in cateva randuri agresiunea Japoniei impotriva Chinei (iulie 1937) si a subliniat totodata „interesele” SUA in aceasta tara, capitalistii americani au continuat sa furnizeze Japoniei mai mult de jumatate din materialele strategice si marfurile industriale, pe care guvernul de la Tokio le foloseau in cea mai mare parte in operatiunile militare din China. Totusi, intr-un discurs rostit la 5 octombrie 1937 la Chicago, Roosvelt a recunoscut ca „politica de izolare sau de neutralitate nu este o salvare”, si, prin urmare, sunt necesare actiuni colective internationale pentru curmarea agresiunilor.

            Din 1938, seful administratiei americane a orientat politica externa a SUA pe linia respingerii agresiunii statelor fasciste, luand totodata masuri eficace pentru a asigura spatele tarii si a lovi in masiva agentura creata de hitleristi in America Latina. Drept urmare, lucrarile Conferintei panamericane (9-27 decembrie 1938) de la Lima au fost directionate impotriva Axei Berlin-Roma-Tokio si impotriva penetratiei puterilor fasciste in statele latino-americane. Cu acest prilej, au fost adoptate peste 100 de rezolutii, aproape toate fiind elaborate intr-un spirit antifascist, reflectand necesitatea stavilirii actiunilor subversive desfasurate de agenturile naziste si profasciste in America, combatand prejudecatile rasiale si persecutiile religioase, si pronuntandu-se pentru salvgardarea libertatii si independentei popoarelor din aceasta parte a lumii.

Canada

            Cel mai important dintre dominioanele britanice, Canada (cu o suprafata de 9.655.440 km2 si o populatie de 9.325.000 locuitori), a sprijinit si cel mai intens efortul militar al metropolei in anii primului razboi mondial. A furnizat atat Marii Britanii, cat si Frantei, masive cantitati de cereale, produse animaliere, diferite materii prime si armament. Datorita solicitarilor Puterilor Aliate si Asociate din Europa, intre 1913-1918 suprafetele insamantate au crescut cu 80%, valoarea carnii exportate a sporit de la 6 milioane la 85 milioane dolari,  a vitelor de la 10 la 35 milioane dolari, iar a produselor lactate de la 19 la 35 milioane dolari. In anii marii conflagratii, fabricile canadiene au produs diferiti explozivi in valoare de 1 miliard dolari, avioane si nave militare in valoare de 500 milioane dolari.

            Desi nu fusese pregatita, Canada a participat totusi la razboi alaturi de Puterile Antantei, cu trupe insumand 425.000 soldati si ofiteri, din care 60.661 si-au pierdut viata pe frontul de vest. Datorita efortului de razboi, Canada a revendicat – la sfarsitul lui – o larga autonomie in cadrul imperiului, precum si trimiterea unei delegatii proprii la Conferinta de Pace de la Paris. Ba mai mult, inca de atunci guvernul canadian a revendicat dreptul de a semna separat tratatele de pace si dreptul de a fi membru, cu delegat propriu, al Societatii Natiunilor. Dar avantul economic din anii razboiului a luat sfarsit in 1919, cand – datorita lipsei de cerere a produselor canadiene in exterior – capacitatile industriale si-au restrans productia la nivelul cerintelor perioadei de pace. In plus, guvernul trebuia sa ia masuri pentru resorbirea ostasilor demobilizati si sa asigure fondurile pentru subventiile ce trebuiau acordate ranitilor si invalizilor de razboi, vaduvelor si orfanilor.

            In viata politica interna, pe langa traditionalele partide liberal si conservator, care alternau la guvernare, isi fac aparitia si alte formatiuni politice. Astfel, in 1919, se constituie partidul progresist, care activeaza pana in 1932; in iunie 1921, ia fiinta, in ilegalitate, partidul comunist, care va activa legal din 1922, sub denumirea de partidul muncitoresc. Primele alegeri parlamentare postbelice, desfasurate la 6 decembrie 1921, vor fi castigate de liberali, care domina viata politica intre cele doua razboaie mondiale (cu exceptia anilor 1930-1935). Drept urmare, Canada va fi guvernata de la 29 decembrie 1921 pana la 6 august 1930 (exceptand perioada 29 iunie-24 septembrie 1926) de un cabinet liberal, condus de William Lyon Mackenzie King. La Conferinta imperiala de la Londra, din 19-23 noiembrie 1926, Canadei i se recunoaste formal o situatie „egala” cu a Marii Britanii in cadrul Commonwealthului. Drept urmare, guvernul canadian infiinteaza in 1927, la Washington, prima sa reprezentanta diplomatica peste hotare.

            Pe plan economic, dupa ce in anii 1920-1922 Canada s-a confruntat cu o criza economica, in timpul careia preturile produselor industriale si agricole s-au prabusit, iar exporturile s-au redus, in perioada 1923-1929 se inregistreaza un puternic reveriment. Acesta s-a bazat, in special, pe exportul de grau (38% din exportul mondial) si pe cresterea fortei de munca, datorita numarului mare de imigranti (1.250.000 persoane, intre 1924-1930).

Acum, prin valorificarea unor bogate resurse minerale, se dezvolta intensiv industria extractiva (carbune, bauxita, aur, cupru) si prelucratoare a lemnului, a celulozei si hartiei, automobilelor, electrotehnica, chimica. De asemenea, in scopuri energetice, s-a intensificat exploatarea bazinelor hidrografice ale tarii. Cea mai intensiva dezvoltare s-a inregistrat in provinciile Québec, Ontario, Columbia britanica si Alberta.

            In 1930 si economia Canadei a fost cuprinsa de marea criza, care s-a prelungit pana in 1935. Momentul ei de varf a fost atins in 1932, cand aproape jumatate din numarul muncitorilor au devenit someri. Industria forestiera si-a incetat practic activitatea, iar cele mai multe mine au fost inchise. Pentru a estompa nemultumirile sociale crescande ale populatiei pauperizate, a aparut un New Deal canadian. Astfel, in 1933, cabinetul conservator, condus de Richard Bedfort Bennett (7 august 1930-23 octombrie 1935) a constituit Comisia regala de ancheta asupra preturilor si cumparaturilor, iar in 1934 a luat fiinta Natural Products Marketing Board, cu scopul de a controla si dirija exportul principalelor marfuri. Tot atunci au fost adoptate doua legi care au dat posibilitate fermierilor sa ajunga la compromisuri cu bancile creditoare, sa beneficieze de prelungirea unor termene de plata.  Ca si in SUA, printr-o lege cu caracter social, au fost alocate ca ajutoare de somaj 140 milioane dolari, iar pentru lucrarile publice – care absorbeau un numar de someri – 40 milioane dolari. Dupa depasirea momentului de varf al crizei economice, la inceputul anului 1933 au fost legiferate masuri pentru reglementarea „onesta si loiala” a tranzactiilor comerciale si industriale si pentru dotarea agriculturii din regiunile vestice ale tarii cu mijloacele materiale necesare. In sfarsit, tot prin lege s-a stabilit ziua de munca de 8 ore.

            In viata politica interna, pana in 1930, cand partidul liberal a fost la guvernare, acesta a reusit sa absoarba majoritatea membrilor partidului national progresist. Incercand sa-si consolideze pozitia in parlament, cabinetul liberal a organizat in 1930 alegeri generale, pe care insa le-a pierdut in favoarea conservatorilor. Drept urmare, acestia vor forma un guvern in frunte cu Richard Bennett, infruntand cu stoicism si greutatile crizei. Prin „Statutul de la Westminster” din 11 decembrie 1931 Canada devine stat suveran in cadrul Commonwealthului. Intre timp, in provincia Québec s-a infiripat miscarea politica a francezilor canadieni, Uniunea Nationala, cu caracter nationalist. In 1932 s-a dezvoltat o noua miscare politica, pe plan federal, The Cooperative Commonwealth Federation (Federatia Comunitatii Cooperatiste), in care au fost cuprinsi numerosi fermieri, muncitori si intelectuali, adepti ai socialismului reformist de tip britanic. Aceasta miscare, care spre anul 1940 a devenit in fapt un partid social-democrat, viza inlocuirea sistemului capitalist si cucerirea puterii politice de catre cei exploatati, dar exclusiv pe cale pasnica, prin castigarea alegerilor parlamentare. In 1935 pe scena vietii publice apare o noua formatiune politica, partidul creditului social, strans legat de interesele monopolurilor petroliere din SUA. La alegerile generale din 1935 conservatorii au fost infranti, cedand puterea in favoarea liberalilor, care – sub conducerea aceluiasi lider, Mackenzie King – vor forma cabinetul la 23 octombrie 1935 si vor guverna tara pana la 15 noiembrie 1948. Pe plan extern, guvernul liberal s-a straduit sa accentueze tendinta spre independenta deplina a Canadei.

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 3922
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2014. All rights reserved