Viata religioasa in Dacia romana

Viata religioasa in Dacia romana

Fiind vorba de un subiect atat de vast, ne retine atentia mai intai stadiul studierii problemei - nu numai ca justificare a limitelor tratarii acestui subiect, cat mai ales a stringentei unei cercetari viitoare. Prin urmare, o prima chestiune este de ordin bibliografic. Unica lucrare de sinteza, veche de peste sapte decenii (greu accesibila; de fapt, depasita inca de la publicarea ei), este cea a americanului L.Weber Jones. Principalele lucrari de sinteza asupra istoriei Daciei romane nu depasesc stadiul unei prezentari generale. Cateva teze de doctorat consacrate acestui subiect s-au impotmolit in tratari partiale, ramanand de asemenea (datorita ostilitatii editoriale fata de acest gen de subiecte) inedite. In schimb, s-au intocmit mai multe sinteze partiale - unele adevarate micromonografii privind divinitati ale panteonului greco-roman din Dacia (Diana, Hercules, Silvanus etc.), altele tratand cultele orientale ori pe cele traco-dacice.

A doua chestiune ce trebuie abordata in aceasta introducere priveste izvoarele de care dispunem. Dintre ele, cele epigrafice sunt cele mai la indemana, datorita promptitudinii cu care au fost publicate, iar in ultimul timp stadiului inaintat al publicarii culegerii nationale de inscriptii; peste 1200 de monumente fac parte din aceasta categorie. Cu mult mai numeroase sunt insa monumentele figurate; dintre acestea, locul principal il detin piesele sculpturale (in cele mai multe cazuri votive). Seria monumentelor figurate include insa si numeroase piese de bronz, teracote si piese de gliptica (geme si camee), raspandite prin diferite publicatii, iar multe inca inedite.

In aceste condtii, o abordare sintetica a subiectului poate sa para prematura. Ea va fi, din acest motiv, mai degraba o evaluare a ceea ce stiinta arheologica si epigrafica a adus in decurs de mai bine de un veac de cercetari.

Intrand acum in tratarea subiectului, consideram drept cea mai potrivita clasificare a cultelor aceea dupa criteriul etno-geografic. Din acest punct de vedere, distingem divinitatile greco-romane, cele orientale si nord-africane, divinitatile occidentale si cele traco-dacice. Mai mult chiar decat studiul demografic, ele reflecta acel adevar exprimat de Eutropius privind colonizarea Daciei cu elemente venite ex toto Orbe Romano (VIII 6,2).

Grupul divinitatilor greco-romane cuprinde atat vechi divinitati romane - di indigetes, cat si novensides - de origine italica ori greaca; la acestea se adauga divinitati abstracte, personificari. Desigur ca orice prezentare trebuie sa inceapa cu dii consentes - cei sase zei si sase zeite care formau sfatul zeilor: Iupiter, Apollo, Mercurius, Mars, Vulcanus, Neptunus, precum si Iuno, Minerva, Diana, Vesta, Venus, Ceres.

Ca pretutindeni, Iupiter, Iuno si Minerva formeaza o triada (cea adorata in templul de pe Capitolium). Adesea, Apollo si Diana, copiii Latonei, sunt adorati impreuna. Mars, precum si Venus, sunt mult agreati in mediul militar. Adorarea acestor divinitati nationale" avea adesea la Roma un pregnant caracter politic, de manifestare a spiritului civic si a atasamentului fata de traditiile romane; dar contrar situatiei din Italia si din alte provincii (care cunoscusera un indelungat proces de integrare / romanizare), cultele din Dacia reflecta mai putin fluctuatiile politice ale vietii religioase din capitala Imperiului, cu alte cuvinte voga ori reculul religios al unor vechi culte.

Un loc important detin alte doua divinitati admise mai tarziu in Olimp: Hercules - cu o ilustrare extrem de bogata a mitului sau, personificare a fortei fizice, dar si a triumfului asupra fortelor raului; Dionysos-Liber, zeul vinului si al nemuririi (care, impreuna cu Ceres si Libera, formau o triada). Zeii medicinei (Aesculapius si Hygia) ocupa iarasi un loc de seama in dedicatiile credinciosilor.

In continuare, Dacia prezinta un interesant evantai al cultelor, de la vechi divinitati de origine greco-romana (zeii infernului, Saturnus, Ianus), la divinitati marunte de tot felul (intre care un loc important detin personificarile).

Intrarea Daciei in sistemul administrativ provincial roman corespunde perioadei de asalt al cultelor venite din Orient. Din punct de vedere geografic, distingem culte microasiatice, egiptene si siriene. Dintre primele mentionate, Cybele (Magna Deum Mater) si Attis patrunsesera in lumea romana inca de la sfarsitul sec. III a.Chr.); Sabazius si Men sunt prezenti doar cu cateva piese; unele divinitati sunt rezultatul unui sincretism religios (Iupiter Optimus Maximus Busumarus, Iupiter Optimus Maximus Sol Bussurigius - divinitati celto-galate; Iupiter Optimus Maximus Cimistenus din Bithynia) ori poarta epitete legate de cetatea de origine a dedicantilor (Iupiter Optimus Maximus Erusenus din Caria; Iupiter Optimus Maximus Tavianus si Zeus Narenos din Galatia; Zeus Sardendenos, Zeus Sittacomicos, Men Cilvastianus - probabil din Phrygia; chiar Aesculapius Pergamenius - deoarece zeul sanatatii avea la Pergam un sanctuar vestit).

La fel, divinitatile egiptene se raspandisera larg in lumea mediteraneana inca din epoca elenistica, unitatea realizata sub forma imperiului Romei contribuind o data mai mult la raspandirea acestor culte; in Dacia, locul principal il ocupa Isis si Sarapis, prezenta altor divinitati nefiind semnificativa (Harpocrates, Ammon ca simbol funerar) sau indoielnica (Apis, Anubis, Ossiris).

Un loc aparte intre divinitatile orientale ocupa cele originare din Syria. In mai multe cazuri este vorba de un vechi Baal al unei cetati sincretizat cu Iupiter Optimus Maximus,divinitatea suprema a panteonului roman: I. O. M. Balmarcodes (originar din Berytus), I. O. M. Heliopolitanus (din cetatea Baalbek-Heliopolis), Iupiter Erapolitanus (din Hierapolis), precum si cel mai cunoscut, I. O. M. Dolichenus (din Doliche, Commagena); mai pot fi amintiti Turmasgadis (chiar si el asociat cu I. O. M.) (tot de origine commagena), Dea Syria (Attargatis, paredra lui Baal din Hierapolis), Baltis si Azizus (din Oshroene, pe Eufrat). Prezenta unora din ei in Dacia este absolut intamplatoare, in legatura cu participarea legiunilor Daciei la razboaiele din Orient (cazul lui Balmarcodes ori Heliopolitanus); altii erau insa divinitati larg raspandite in Imperiu (I. O. M. Dolichenus); totusi, prezenta lor este legata si de trupele auxiliare (arcasi sirieni, commageni, palmirenieni, iturei) in diferite puncte ale provinciei. Greu de spus daca cele trei dedicatii pentru Zeus (Theos) Hypsistos de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ori cea pentru Deus summus exsuperantissimus de la Apulum se leaga de prezenta unor elemente iudaice in Dacia; ca si in cazul elementelor cripto-crestine ori gnostice, prezenta reprezentantilor acestor culte monoteiste pare nesemnificativa in peisajul demografic si religios al Daciei romane. Enigmatic ramane Deus Aeternus, cunoscut prin numeroase inscriptii in Dacia Superioara (atestarile sunt exclusiv epigrafice), divinitate abstracta, incercand poate o sinteza intre monoteismul iudaic si divinitatea suprema a panteonului roman. Un loc aparte detin zeii palmirenieni, adusi si adorati aproape in exclusivitate de arcasii palmirenieni stationati la Porolissum si Tibiscum.

Dar cel mai popular dintre toate cultele orientale a fost cel de tip sincretist al lui Mithra Sol Invictus, sinteza intre divinitatea persana (Mithra) si cea siriana a luminii.

Lumea exotica religioasa din jurul Mediteranei mai cuprinde si divinitatile din Africa de nord, precum Dea Caelestis (Tanit puno-cartagineza) ori Dii patrii, zeii stramosesti ai calaretilor mauri din castrul de la Micia.

Multiplele legaturi ale Daciei cu provinciile orientale ale Imperiului se reflecta si in domeniul religios. Sunt de amintit mai intai o serie de divinitati din lumea celtica si germanica: Epona, Apollo Grannus si Sirona, Hercules Magusanus. Ca o curiozitate apare la Ulpia Traiana Sarmizegetusa inchinarea catre Mars Singilis, al carui epitet provine de la raul Singilis ori orasul omonim din Baetica.

In sfarsit, din lumea balcano-dunareana, este de remarcat mai intai prezenta posibila a unor divinitati illirice (lucru perfect posibil, avand in vedere importantul contingent de populatie illirica din zona exploatarilor miniere din Muntii Apuseni), a unei divinitati dardanice (numita chiar [Dea Darda?]nica, la Romula), ori a tracului Zbelthiurdus (la Drobeta: I. O. M. Zbelsurdus). Cele mai interesante sunt insa monumentele zeilor cavaleri. Cultul Cavalerului trac", corespunzand probabil unei vechi credinte religioase a populatiilor trace, s-a concretizat din punct de vedere iconografic sub influente elenistice; aceste reprezentari devin extrem de frecvente in epoca romana. In general, aria de difuzare a acestui cult cuprinde Thracia, Moesia si unele regiuni din sud-estul Macedoniei; descoperirile nu depasesc decat rar limitele acestei provincii - si atunci aproape totdeauna in legatura cu indivizi originari din Moesia si Thracia. Este si cazul Daciei, unde se cunosc pana acum abia 42 de monumente ale Eroului" trac. In provinciile de la Dunarea de jos, de substrat etnic moeso/geto-dacic, s-a cristalizat iconografic credinta cavalerilor danubieni.

In incheierea acestei scurte prezentari a vietii religioase din Dacia, se mai cuvin mentionate divinitatile provinciale; atragem atentia ca problema nu trebuie inteleasa neaparat in sensul persistentei unor divinitati locale cu numele lor autohtone. De altfel, cunoastem foarte putine date despre religia geto-dacilor din perioada de dinainte de cucerirea romana.

Mai intai, sunt de amintit frecventele personificari ale provinciei: Dacia, Daciae tres, Terra Daciae, genius Daciarum, precum si Dei deae Daciae - notiune ce include fara indoiala si zeii autohtoni. In al doilea rand, avem in vedere unele divinitati cu nume romane, precum Venus sau Liber, dar sub care se pot ascunde, prin fenomenul de interpretatio Romana, divinitati locale. Legate de pamantul Daciei sunt si nimfele (Nymphae), ca divinitati colective; ele apar si ca protectoare ale apelor vindecatoare, la Germisara - fiind probabil vorba de vechi divinitati indigene. La fel, apele vindecatoare de langa Ad Mediam (de la Baile Herculane de astazi) aveau ca divinitate protectoare pe Hercules - poate si el ascunzand o veche divinitate locala, ca si acei dei et numina aquarum.

In schimb, nu se pune problema persistentei unor divinitati autohtone cu vechile nume. Desi existenta unei populatii dacice in cursul stapanirii romane este acum deplin dovedita de descoperirile arheologice si chiar de cele epigrafice, elementele nationale" de viata religioasa lipsesc inca. De altfel, nici in afara Daciei aceste divinitati nu sunt cunoscute. Geto-dacii din diaspora" apar in cateva inscriptii colective dedicate unor divinitati romane sau ale locului unde se aflau la acea data: spre exemplu in Britannia, de catre soldatii cohortei I Aelia Dacorum; nu credem ca poate fi vorba de o interdictie de a-si adora propriii dii patrii, avand in vedere ca sabia curba dacica este sculptata pe doua monumente epigrafice oficiale de la Camboglanna (pe valul lui Hadrian): semn al atasamentului fata de patria lor indepartata. De altfel, situatia este asemanatoare si in Pannonia - unde nu se cunosc divinitati locale (cu exceptia celor celtice) in epoca romana. In Thracia insasi, unde persistenta divinitatilor autohtone este evidenta, putine sunt totusi (si rare) cele atestate cu adevaratul lor nume (Zbelthiurdus, Darzelas etc.); chiar si cea mai populara dintre aceste divinitati, asa numitul Cavaler trac, este tot o divinitate anonima, Eroul; epitetele purtate de unele divinitati din Moesia Inferior si Thracia (Saldobyssenos, Geiketienos, Zulmidrenos, Asdules, Ordianos etc.) sunt doar ipostaze geografice locale.

Aceasta sumara trecere in revista a vietii religioase din Dacia romana ne indruma spre doua observatii finale.

O prima chestiune este de ordin statistic. Conform unei statistici intocmite de M. Barbulescu (in 1985, pe baza unui inventar de 2873 de monumente epigrafice si figurate din intreaga Dacie), 73,5 % din acestea se refera la divinitatile panteonului greco-roman; dintre celelalte, lotul cel mai important se refera la divinitatile orientale (21,8 %), restul repartizandu-se intre divinitatile traco-moesice (3,6 %), celto-germanice (0,7 %) si nord-africane (doar 0,7 %). Interesant de remarcat ca aceste date concorda in linii generale si cu concluziile unei statistici a numelor de persoane in inscriptiile provinciei.

A doua problema priveste sincretismul religios in Dacia. Din acest punct de vedere, trebuie aratat ca fenomenul nu a fost corect inteles de unii istorici ai religiilor din Dacia; astfel, simpla asociere intr-o inscriptie a mai multor divinitati nu poate fi calificata drept sincretism religios; unele divinitati sunt intr-adevar rezultatul unui sincretism (de exemplu intre numerosii Baalim din Orient si Iupiter Optimus Maximus, ori Mithra si Sol), dar fenomenul s-a petrecut independent de viata religioasa a Daciei si este un fenomen religios de import. Dimpotriva, faptul ca un personaj (cum se intampla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa) inchina inscriptii mai multor divinitati, de origini foarte diferite, reflecta mai degraba un fenomen de dispersare a vietii (cultelor) religioase; in acest context, remarcam in continuare preferinta pentru vechile credinte romane. Este de la sine inteles ca inchinarile catre divinitatile panteonului roman au in multe cazuri un caracter oficial; dar tot atat de adevarat este si ca atractia pentru credintele orientale (unele cu caracter eschatologic) se leaga deseori de persoane venite din Orient. Amintim totusi ca Dacia ne ofera un original si veritabil exemplu de sincretism religios, prin constituirea iconografiei cavalerilor danubieni. Si mai interesant este fenomenul contaminarii, al adoptarii atributelor unei divinitati de catre altele, reflectand mai degraba o confuzie religioasa.

In incheiere, se poate conchide ca populatia provinciala din Dacia, departe de practicile idolatrice si combinatiile teologice savante, continua, in general, a-si adora divinitatile cu vechile forme si atributii; aceasta situatie poate fi explicata numai prin prezenta masiva a elementului colonizator latinofon. Credintele despre mantuire - de la cele pagane (greco-romane ori barbare-orientale) la crestinismul primitiv - raman in mare masura apanajul spiritual al oraselor si elitelor societatii provinciale.