Publius Vergilius Maro

Publius Vergilius Maro

I. Contextul istoric: Inceputul Principatului (31 a. Chr.-14p. Chr. ).

II. Contextul literar: Perioada clasica-augustana.

III. Repere biografice:

.S-a nascut probabil la 15 octombrie 70 a. chr., la Andes, sat care tinea de hinterlandul orasului Mantua, intr-o familie modesta, de tarani, care i-a asigurat insa o educatie ingrijita;

.A studiat in nordul Italiei, la Mediolanum, azi Milano, apoi la Roma, unde a venit in contact cu poetii neoterici, fiind instruit de gramaticul si poetul Parthenius, care l-a stimulat in arta lirica;

.45-42 a.Chr. frecventeaza scoala filozofului epicureic Syron din Neapolis

.dupa 42 a. Chr. Se intoarce la Mantua unde incepe alcatuirea poemelor sale bucolice. Unii dintre veteranii lui Octavian ii confisca gospodaria si Vergiliu se refugiaza la Roma, unde il cunoaste pe Maecena, devenind cel mai apreciat membru al cenaclului si al cercului cultural-politic al acestuia;

.19 a. Chr. Moare, la Brundisium sau Tarent, in timp ce se intorcea dintr-o calatorie in Grecia.

IV: Opera:

1.Bucolicele: sunt opere care apartin liricii de tip pastoral, o culegere alcatuita din zece poeme, egloge, transpuse sub forma dialogata sau narativa, tratand subiecte ale vietii idilice din mediul rustic, ideea poetica fiind centrata pe sentimentul erotic. Specia literara cultivata la latini presupunea si manifestari dramatice, puneri in scena, intr-un peisaj imaginar, Arcadia, care pastreaza insa insemne ale unui topos real. Raportarea la realitate este vizibila si Bucolica a cincea e mai degraba o alegorie, sub masca pastorului mitic Daphnis ascunzandu-se de fapt imaginea lui Caesar.

In functie de sfera tematica abordata si de semantica textului, Bucolicele au fost compartimentate in doua categorii:

.Poeme pastorale idilice, subordonate modelului sau elenistic, Teocrit.

.Poeme alegorice, unde universul idilic serveste drept pretext pentru a ilustra o realitate socio-politica si evenimentiala a Romei, la acea vreme.

Textul este inserat de aluzii mitice, pastorii dau dovada de eleganta verbala si sentimentala, comunicarea facandu-se prin cantec.

Predomina peisajul nocturn, romantic, strabatut uneori de arti-ficialitate, dar incarcat de emotii puternice, sentimente stenice, admiratie pentru natura si manifestarile firii, descrisa uneori cu o maxima autenticitate.

In anii 41-40 a. Chr. o seama de proprietari italici au fost deposedati de pamanturi in favoarea veteranilor lui Octavian, fapt care a determinat nu numai nemultumiri, dar si migrari de populatii spre Roma. Aceste opere vergiliene fac aluzii la acest eveniment, poetul scriind o poezie angajata si subiectivizata, avand in vedere faptul ca si zona Mantua a fost supusa acestor exproprieri si , dupa cum releva datele biografice, si familia poetului a suferit acest impact psihologic si material.

S-a stabilit faptul ca incarcatura politica cea mai pregnanta a operei vergiliene se remarca in Bucolica a patra, adresata lui Asinius Pollio, care a jucat un rol proteguitor pentru Vergiliu, care i-a frecventat cercul, aceasta egloga glorificand pacea de la Brundisium, incheiata intre Octavian si Antonius. Se sugereaza inceputul epocii de aur prin nasterea unei noi fiinte, identificata de exegetii literari in persona lui Asinius Gallus, fiul protectorului sau amintit anterior. Problema e insa controversata si multi critici considera ca acest copil ar fi, mai degraba, fiul lui Octavian sau al Octaviei, sora viitorului August. Poemul este o proiectie ideala a unei societati bazate pe pace cetateneasca, lipsita de controversatele razboaie civile, sperand intr-o conciliere totala atat intre oameni, cat si intre fiare, scris intr-o tonalitate aproape mesianica, incarcata cu idei stoice, neopitagoreice si alte curente filozofice, redate intr-un sincretism original.

2.Georgice: aceasta opera are un profund caracter didacticist, avand drept scop sprijinirea si ameliorarea agriculturii din zona italica, prin elogiul adus muncii campului si vietii la tara. Cartea a fost scrisa intre anii 39-29 a.Chr., la sugestia lui Maecena, deoarece foarte multi locuitori ai zonei rurale si-au parasit locurile natale, preferand relatiile de clientelat de la Roma, unde existau multe persoane instarite. Totusi, Vergiliu are o dubla motivatie: opera sa nu este doar rezultatul persuasiunii maeceniene, ci o dorinta ardenta a poetului de a reinstaura vechile valori morale ale romanilor, cartea fiind strabatura de accente etice si lectii de morala. Titlul cartii este un compus elenic, gh desemnand cuvantul pamant si rgon, lucrare. In limba greaca gheorghs insemnand taran. Cartea se constituie in patru parti, repartizate pe domenii agronomice:

Cartea I: este consacrata agriculturii, culturilor cerealiere, etapelor muncii agricole tratate in functie de fenomenele ceresti care le insotesc. Conform modelului epocii, cartea cuprinde un Prolog cu binecunoscutele invocatii catre zei si o dedicatie adresata lui Maecena. Lucrarea nu este pur tehnicista, deoarece contine digresiuni privind prodigiile care insotesc un eveniment nefast, cum ar fi moartea lui Caesar, calamitatile cu caracter premonitoriu, iar Epilogul reia aceste idei, aratand ca fortele malefice isi primesc riposta.

Cartea II: cuprinde domeniul pomiculturii, arboriculturii si viticulturii, cultivarea maslinului fiind tratata indeosebi, de aceea debutul ei este o invocatie adresata zeului Bacchus, sub auspiciile lui desfasurandu-se intreg volumul. Poetul realizeaza un adevarat elogiu Italiei opusa decadentei Orientului asiatic, sustinand indirect politica lui Octavian in detrimentul lui Antoniu, aflat in Est. Se reia mitul varstei de aur care prinde contur spatial in Italia lui Saturn si temporal in vremea obarsiilor eroice ale Romei. Se proclama ataraxia epicureica, in mediul rural, prin cercetarea misterului ontologic.

Cartea III: se ocupa de crestere animalelor, partea de zootehnie fiind raportata la marile domenii ale latifundiarilor. In Prologul acestei carti, poetul adreseaza o invocatie lui Maecena, recunoscandu-l drept autor moral al acestei lucrari. Este surprins evenimentul ciumei din Atena, amintit si in lucrarea lucretiana.

Cartea IV: se ocupa de apicultura, percepte privind cresterea albinelor,fiind strabatuta de accente panegirice dedicate lui Apollo, invocat in Prolog. Este redat mitul orfic, fiind narat episodul coborarii in Infern, cand Euridice va fi pierduta pentru totdeauna, dupa ce fusese ucisa din greseala apicultorului Aristeu.

Textul vergilian e strabatut de accentele luminoase ale optimismului, de credinta sincera intr-un viitor stralucit al Romei, materia poetica fiind transpusa in tablouri ample, panoramatice, cu o bogata paleta coloristica si cu o ideologie filozofica hibrida, dar axata pe o etica specific romana si pe o scriitura de natura clasica.

3.Eneida: este capodopera vergiliana, prin excelenta, relatand tribulatiile lui Aeneas, eroul troian, considerat intemeietorul Romei. Opera este considerata epopeea nationala a poporului roman, fiind transpusa in doua parti grupate in 12 carti, corespunzatoare epopeilor homerice, modelul declarat al poetului. Deoarece moare inainte de a finisa cartea, acesta lasa drept testament moral prietenilor dorinta ca aceasta sa fie arsa, dar acestia nu-i respecta doleanta, dand astfel literaturii universale una dintre cele mai spectaculoase carti, care debuteaza cu invocatia adresata muzei poeziei epice de a canta pe viteazul , care izgonit de ursita si de zei, a parasit Troia mama si a ajuns primul pe tarmurile Laviniei, statornicindu-si zeii in Latiu, leaganul neamului latin si al strabunilor albani, in ciuda oponentei aprigei Iunone, din mania careia a avut mult de patimit. Poetul se intreaba retoric daca e cu putinta "sa fie atata urgie in sufletele ceresti?"

Primele sase carti infatiseaza calatoria lui Aeneas de la parasirea Troiei pana la sosirea in Latium, dupa sapte ani de ratacire pe mare, evenimentele relatate amintind de Odyseea.

Cartea I: relateaza peripetiile lui Aeneas surprins de o furtuna puternica pe mare, unde flota sa este salvata de zeul Neptun, si sosirea lui la Cartagina unde este primit de regina Didona, care-i ofera nu numai ospitalitate, ci si inima. Portretul Didonei respecta tiparul unei matroane romane, stapanita de o ardenta pasiune, competenta in ceea ce priveste indatoririle casei regale, fire nobila si intelegatoare, in care se da o tripla lupta, cu destinul potrivnic, cu iubirea pentru Aeneas, care intra in contradictie cu datoria de regina si, nu in ultimul rand, cu sine si propria-i slabiciune erotica. Eroarea fundamentala pe care o savarseste este aceea ca aseaza iubirea ei deasupra datoriei si a misiunii sacre a eneazilor. In final insa se va sinucide ca un adevarat viteaz, strapungandu-se cu spada. datorieiFurtuna reprezinta o incifrare a istoriei zbuciumate a romanilor de-a lungul istoriei lor.

Cartea II: cuprinde rememorarea cuceririi Troiei prin viclenia grecilor, narata de protagonist.

Cartea III: Aeneas deapana amintirea calatoriei in Sicilia si Grecia, in urma dezastrului maritim, incheindu-si povestirea.

Cartea IV si V: relateaza episodul iubirii dintre erou si Didona, retragerea din Cartagina si sinuciderea reginei parasite, dupa ce proliferase un aspru blestem la adresa iubitului nerecunoscator. S-au vazut sensuri adiacente si alegorice in acest episod, fiul Venerei fiind identificat in persoana lui Marcus Antonius, victima a seducatoarei Cleopatra, iar razbunatorul invocat de regina amintind de Hannibal.

Cartea VI: il arata pe Aeneas ajuns in Italia, la Sibylla din Cumae, unde acesta coboara asemenea lui Orfeu in Infern, dar nu pentru a-si recastiga iubire pierduta, ci pentru a revedea umbra draga a tatalui sau, Anchise, care va prevesti viitorul semintiei sale. Experienta acestei calatorii este initiatica si catartica, Aeneas avand posibilitatea de a retrai istoria vie a descendentilor sai, pana atunci doar intuita, dar traieste si implinirea sa morala, deoarece iesirea sa din acest spatiu este echivalenta cu o renastere, acesta implinind acum un sumum al calitatilor de exceptie ale cetateanului roman. Avand la baza teorii bazate pe metempsihoza, prezentarea viitorilor eroi ai Romei plaseaza istoria acesteia sub auspicii nu numai favorabile, dar chiar i se atribuie rolul de stapan absolut si suveran al lumii, care va carmui cu puterea sa toate popoarele. Vechii eroi ai Romei sunt si ei evocati pretutindeni, cum ar fi Camillus, fabius, brutus si Cato, dar simarile familii, Iulii, Sergii, Memmii si Cluentii.

Ultimele sase carti au drept model epopeea Iliada si contine mai mult relatari si episoade razboinice din confruntarile cu popoarele bastinase.

Cartea VII: nareaza sosirea eroului la Latiu, unde este primit cu amicitie de regele Latinus. Linistea eroului este perturbata de faptul ca italicii se coalizeaza impotriva emigrantilor sub conducerea capeteniei rutulilor, viteazul Turnus.

Cartea VIII, IX, X: descrie razboaiele purtate troieni cu italicii, alianta dintre Aeneas si arrcadienii lui Evandru, vitejia plina de sacrificiu a troienilor Nisus si Euril, care mor eroic.

Cartea XI, XII: aduce rezolvarea conflictului, prin moartea capeteniei rivale, ucise de erou si casatoria acestuia cu Lavinia, fiica regelui Latinus, care va duce la unificarea celor doua triburi: troienii si latinii.

Dante identifica in casatoriile lui Aeneas cu femei de obarsii regale, Creusa, Dido si Lavinia, cele trei continente ale lumii anticilor: Troia, in Asia, cartagina, in Afric si Latiu, in Europa.

Se utilizeaza tehnica suprapunerilor temporale, a "Cross-cut"-ului, poetul interferand mai multe planuri mitice si istorice cu cele ale realitatii contemporane. Se face elogiu casei lui August, imparatul fiind deificat, declarat ca exponentul virtutiilor si al moralei italice, invingator absolut al Orientului. In cartea a VI-a se arata ca menirea Romei este "sa carmuiasca cu putere noroadele", sa impuna conditiile pacii, sa crute pe cei care se supun si sa-i pedepseasca pe cei trufasi, un fel de stapan si judecator al lumii. Conceptiile filozofice expuse aici oscileaza intre epicureism, neopitagoreism si stoicism sau, mai degraba, un amalgam, intalnit si in operele anterioare.

In epopee sunt inserate unele legende mai vechi ale Romei, sunt relatate cu minutiozitate ceremoniile funebre, date despre dreptul potifical , sunt consemnate realitatile sacre, cultul lui Apollo Palatinul, colegiul quindecemvirilor, o serie de obiceiuri ale vietii publice sau private, ceremonii si intreceri sportive, etc.