Scrigroup - Documente si articole

Username / Parola inexistente      

Home Documente Upload Resurse Alte limbi doc  

CATEGORII DOCUMENTE





loading...

ArheologieIstoriePersonalitatiStiinte politice


ELEMENTE DEFINITORII SI CLASIFICAREA ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE INTERGUVERNAMENTALE

Stiinte politice

+ Font mai mare | - Font mai mic







DOCUMENTE SIMILARE

Trimite pe Messenger
PROGRAME EUROPENE – seminar special
Institutia sefului statului si puterea executiva
ORDINEA BIPOLARA
TARILE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Notiunea de coruptie
Comunicarea electorala
Specificitatea discursului legionar - Nationalismul in discursul legionar
Alternative la regula majoritatii
Mass-media si comunicarea politica
POLITICA AGRICOLA COMUNA

ORGANIZATII EUROPENE SI EUROATLANTICE




ELEMENTE DEFINITORII SI CLASIFICAREA ORGANIZATIILOR INTERNATIONALE INTERGUVERNAMENTALE

G. Fitzmaurice, unul dintre raportorii Comisiei de drept international a ONU, a propus urmatoarea definitie:

„O asociere de state, constituite prin tratat, inzestrata cu o constitutie si organe comune si posedand o personalitate juridica distincta de cea a statelor membre.”

Cele doua conventii de la Viena (1969 si 1986) privind dreptul tratatelor nu au preluat ca atare definitia data de Fitzmaurice, ci au definit organizatiile internationale ca „organizatii interguvernamentale, excluzand organizatiile neguvernamentale (ONG) care, desi opereaza la nivel international, nu se realizeaza prin intermediul statelor.

Profesorul Bindschedler da o alta definitie care vine in completarea celei date de G. Fitzmaurice. In opinia lui, organizatia internationala „este o asociatie de state, stabilita prin si bazata pe un tratat, care urmareste scopuri comune si care are organe speciale proprii, indeplinind functii particulare in interiorul organizatei.” Definitia adauga un element nou „scopul comun”, dar omite cerinta ca organizatia sa aiba personalitate juridica distincta de cea a statelor membre.

In concluzie, nu exista pana in prezent o definitie a organizatiilor internationale unanim acceptata.

Pentru ca o asociere sa poata fi considerata organizatie internationala, trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:

La respectiva asociere sa participe, in calitate de parti contractante, statele. In intelesul dat prin art. 2 al Conventiei de la Viena din 1969, organizatiile internationale sunt fondate de catre state si functioneaza prin vointa acestora.

Actul constitutiv al organizatiei sa reflecte acordul de vointa al statelor membre fondatoare. De regula, acest acord imbraca forma unui tratat care in majoritatea cazurilor este un tratat multilateral. Tratatul de constituire contine angajamente mutuale si impune statelor o anumita cooperare in cadrul organizatiei si cu organizatia insasi. Prin tratatele constitutive se creeaza drepturi si obligatii reciproce, opozabile tuturor membrilor.

Asocierea statelor in organizatii internationale presupune urmarirea unor obiective si scopuri comune.

Organizatia internationala trebuie sa aiba o structura institutionala proprie. Ea trebuie sa dispuna de un numar de organe, cu functionare periodica sau permanenta, prin intermediul carora sa isi poata desfasura activitatea, conform statutului. Intre aceste organe, sa figureze cel putin un organ format din reprezentantii tuturor statelor membre – organ autonom care nu depinde de un anume stat.

Pentru a fi considerata organizatie internationala, asocierea dintre statele membre trebuie sa se stabileasca si sa se desfasoare in baza normelor de drept international.

Sa aiba personalitate juridica proprie – de drept intern si de drept international -, in temeiul careia organizatia beneficiaza de drepturi si isi asuma obligatii pe teritoriul oricaruia dintre statele membre sau in raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept international

Structura organizatiilor internationale

Schema clasica a sistemului de organe al acestor organizatii cuprinde:

a) – Un organ plenar sau o adunare plenara, ca organ suprem al organizatiei, in care sunt reprezentate toate statele membre. De regula, acestea sunt reprezentate prin reprezentantii guvernelor care, actionand in baza instructiunilor guvernelor, reprezinta in mod direct statele membre – acestea din urma fiind unele fata de altele in raport de egalitate juridica.

b) – Un organ cu compunere restransa, ca entitate executiva. Alegerea membrilor in cadrul acestui organ se face prin votul tuturor statelor membre, cu respectarea principiului egalitatii de tratament, potrivit caruia, prin rotatie, se asigura accesul tuturor statelor membre. Exista insa si organe cu compunere restransa in care, in functie de competenta, participa numai anumite state. De exemplu, din Consiliul de Securitate al ONU, fac parte 15 membri, intre care 5 membri permanenti – Franta, Anglia, Rusia, China si SUA – iar 10 membri sunt desemnati, prin sistemul rotatiei, de catre Adunarea Generala a ONU.

c) – Un secretariat avand sarcini executorii.

Curtea Penala Internationala

Are urmatoarele organe integrate:

Camerele de judecata

Biroul procurorului

Registratura

Clasificarea organelor

a) – in functie de compunere:

organe plenare

organe cu compunere restransa

b) – in functie de competenta:

organe cu competenta generala (Adunarea Generala a ONU)

organe cu competenta specializata la un anumit domeniu (ex.: secretariatul are competenta administrativa; CIJ are competenta jurisdictionala, Consiliul Economic si Social are competenta economico-sociala etc.)

Clasificarea organizatiilor internationale

a) – in functie de compozitie:

organizatii cu caracter sau vocatie universala, din care pot face parte toate statele lumii (de exemplu ONU)

organizatii cu caracter regional care reunesc un numar determinat de state, in baza principiului contiguitatii geografice

b) – in functie de domeniul de activitate:

organizatii politice

organizatii tehnico-economice

Dobandirea calitatii de membru:

Conditiile pentru dobandirea calitatii de membru sunt stipulate in Tratatele institutive.

Entitatile care adera sunt, in principiu, statele.

In ce priveste participarea, se face distinctie intre statele membre fondatoare si membrii admisi.



Calitatea de membru asociat se poate dobandi ulterior de catre unul sau mai multe state care nu indeplinea(u) la momentul respectiv toate conditiile pentru aderarea la tratat.

Calitatea de membru observator poate fi dobandita in cadrul organizatiei internationale chiar de catre un stat sau o entitate care nu va intruni niciodata toate criteriile necesare pentru a face parte din organizatie.

Suspendarea/incetarea calitatii de membru:

Calitatea de membru poate fi suspendata (de exemplu se suspenda dreptul de vot) sau poate inceta prin excludere, prin retragere sau prin incetarea existentei respectivei organizatii.

Hotararile adoptate in cadrul organizatiei

In principiu, hotararile au valoare de recomandare pentru statele membre. Exista insa si hotarari cu valoare obligatorie, cum sunt cele ale Consiliului de securitate al ONU care, conform Cartei ONU, sunt obligatorii pentru statele membre. Totusi si in acest caz este prevazut dreptul de veto: oricare dintre membrii permanenti poate bloca luarea unei hotarari prin exercitarea dreptului de veto.

Finantarea organizatiilor internationale:

Sunt finantate in principal de statele membre. (De exemplu, in bugetul ONU, contributia apartine in principal SUA si celorlalti membri permanenti ai Consiliului de Securitate.)

Organizatia poate primi contributii si de la persoane fizice (contributii voluntare).

O alta sursa de venit o constituie serviciile pe care le presteaza.

Arbitrajul si medierea on-line (de ex.: Organizatia Internationala a dreptului de proprietate Intelectuala.)

ISTORIC

1815 – Comisia Rinului = prima organizatie internationala

1865 – Uniunea telegrafica internationala

1875 – Uniunea postala internationala

1949: s-a constituit Statul Israel.

In 1948, in Orientul Apropiat incepusera sa se tensioneze relatiile. Anglia isi retrage autoritatile din Palestina. Reprezentantul ONU in Palestina a fost asasinat (Contele Bernadot) inainte de constituirea statului Israel.

Aria de manifestare a personalitatii juridice a organizatiilor internationale

Organizatiile internationale au personalitate juridica distincta de cea a statelor membre. Ca entitati internationale, ele intra in raporturi cu statele membre, cu alte organizatii internationale si, in anumite conditii, cu statele nemembre sau cu alti participanti la viata internationala.

Relatiile cu statele membre: pot fi de ordin intern (drepturile si obligatiile nascute din tratatul constitutiv) sau de ordin extern (obligatii specifice ce decurg dintr-un acord special intre organizatie si un anumit stat-membru, cum ar fi „acordul de sediu”).

Relatiile cu statele nemembre: statele nemembre interesate de activitatea unei organizatii pot deveni membri observatori sau asociati. De asemenea, intre organizatie si unul sau mai multe state nemembre se pot incheia acorduri speciale , in baza carora activitatile organizatiei (executate de regula numai in beneficiul statelor membre) sa fie extinse, in baza unui astfel de acord, si asupra statelor nemembre cu care a fost incheiat acordul in acest sens.

Relatiile cu alte organizatii/entitati internationale: comporta mai ales relatii de cooperare intre institutii specializate, relatii ce vizeaza un anumit domeniu,

Formele de manifestare a personalitatii juridice:

Statul are capacitate juridica nelimitata, conferita de suveranitate.

Organizatiile internationale au:

personalitate juridica internationala, in raport cu alte organizatii sau entitati internationale

personalitate juridica de drept intern pe teritoriul statului unde fiinteaza

Personalitatea juridica internationala se manifesta prin:

capacitatea de a incheia tratate conferita, de regula, prin actul constitutiv. Pot incheia tratate sau acorduri cu alte organizatii internationale, cu statele membre sau chiar cu statele nemembre, cu institutii specializate etc.

asumarea de obligatii si raspunderea internationala

reprezentarea pe langa alte subiecte de drept international :

Dreptul de legatie: asemenea statelor, organizatiile internationale au dreptul de a fi reprezentate pe langa alte subiecte de drept international (dreptul de legatie activa) si dreptul de a primi, pe langa sediul lor, reprezentanti ai acestora (dreptul de legatie pasiva). Principiul dreptului de legatie pasiva mentionat de art.5 al Conventiei de la Viena din 1975 cu privire la reprezentarea statelor in relatiile cu organizatiile internationale este dedus din recunoasterea dreptului statelor membre de a stabili misiuni permanente pe langa aceste organizatii. Cat priveste dreptul de legatie activa, desi nu este stipulat in mod expres in actele constitutive, majoritatea organizatiilor isi trimit reprezentanti in diferite state, in special in tarile in curs de dezvoltare.

recunoasterea altor subiecte de drept international: organizatia intra in contact si cu state nemembre. Acestora le poate recunoaste calitatea de subiect de drept international. Cand recunoasterea este emisa de o organizatie a carei pondere in viata internationala este general recunoscuta, ea capata o semnificatie aparte. Totusi, recunoasterea unui stat de catre o organizatie internationala nu implica, in nici un caz, recunoasterea acelui stat sau a guvernului pe care il reprezinta de catre statele membre ale respectivei organizatii.

Capacitatea de a prezenta reclamatii: organizatiile internationale beneficiaza de posibilitatea de a-si reglementa diferendele, folosind mijloacele de reglementare a disputelor indicate de dreptul international: negociere, arbitraj, mediere, ancheta etc.

Privilegii si imunitati: sunt prevazute in actele constitutive sau in conventii special incheiate intre state, organizatia beneficiind de astfel de privilegii si imunitati atat pe teritoriul statului unde isi are sediul (privilegii privind de pilda inviolabilitatea sediului, cele privind functionarii etc) cat pe arii extinse, de pilda pentru reprezentantii organizatiei care participa la intruniri internationale, la evenimente etc. Pot fi comparate cu privilegiile si imunitatile diplomatice.

Personalitatea juridica de drept intern:

Organizatia poate incheia contracte pentru inchirieri de spatii pe teritoriul statului unde isi are sediul. Incheie, de asemenea, de regula un acord de sediu. Coopereaza cu institutiile sau cu autoritatile statului respectiv.

Procedura decizionala

In cadrul organizatiilor internationale, deciziile se iau, de regula:




fie cu unanimitate de voturi,

fie cu majoritate simpla sau calificata.

Adoptarea deciziilor cu unanimitate este o modalitate la care se recurge rar. Este necesar acordul tuturor statelor membre. Daca un singur stat exercita dreptul de veto, hotararea nu poate fi adoptata. Votul in unanimitate este prezent ca modalitate de adoptare a hotararilor in actele constitutive ale anumitor organizatii internationale. De exemplu: Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OECD), Asociatia Europeana de Liber Schimb etc. De asemenea, o situatie particulara o reprezinta Consiliul de Securitate al ONU unde, in cadrul procesului decizional adoptarea hotararilor implica unanimitatea membrilor permanenti.

Adoptarea deciziilor cu majoritate simpla se realizeaza in doua moduri:

cu majoritate simpla relativa: la care este necesar votul a ½ +1 din membrii prezenti

cu majoritate simpla absoluta: la care este necesar votul a ½ +1 din membrii organizatiei

Pentru adoptarea deciziilor cu majoritate calificata este necesar, de regula, votul a 2/3 din membri, dar in orice caz, majoritatea calificata necesita un numar mai mare de voturi decat majoritatea simpla. In general actele constitutive ale organizatiilor internationale stabilesc clar problemele pentru care deciziile se iau cu majoritate calificata, celelalte putand fi adoptate cu majoritate simpla.

Pentru adoptarea unei decizii, indiferent de modalitate, este necesar sa se intruneasca cvorumul. Prin cvorum se intelege numarul minim de membri prezenti prevazut de regulile de procedura pentru ca o hotarare sa fie valabila. De exemplu, in Consiliul de Securitate al ONU, pentru ca o hotarare sa fie valabil adoptata, cvorum-ul este de 9 membri, fiind insa necesar pentru adoptarea hotararii ca nici unul dintre cei 5 membri permanenti sa nu isi exercite dreptul de veto.

Alte modalitati:

Consensul: modalitate de a ajunge la un acord intre membrii organizatiei, asupra unei anumite probleme, fara ca aceasta sa fie supusa la vot. Consensul se defineste prin absenta oricarei obiectii exprimata de vreun reprezentant al unui stat membru. In caz ca este exprimata vreo obiectie, se recurge la negociere pentru gasirea unei formule care sa fie acceptata unanim. In caz contrar, hotararea nu poate fi adoptata.

Votul ponderat: Este un sistem in care membrii unei organizatii nu dispun de un numar egal de voturi, asa cum se intampla in majoritatea organizatiilor internationale. Este modalitatea prin care fiecarui stat membru ii este atribuit un anumit numar de voturi – mai mare sau mai mic decat al celorlalti – in functie de anumite criterii (de exemplu: criteriul geografic, criteriul demografic, criteriul fortei economice etc.). Sistemul votului ponderat este aplicat in prezent in special in organizatiile financiare cu caracter universal sau regional (FMI, BIRD)

MIJLOACE DE SOLUTIONARE PASNICA A DIFERENDELOR

In dreptul international, unul dintre principiile de baza care guverneaza ordinea juridica este interzicerea recurgerii la forta si la amenintarea cu forta – prin urmare interzicerea razboiului.

In art.2, al Cartei ONU se prevede ca ONU si membrii sai trebuie sa functioneze si sa respecte urmatoarele principii adoptate in urma Declaratiei Adunarii Generale a ONU din 1970, referitoare la „principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, in conformitate cu Carta ONU”:

a) Nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta

b) Solutionarea pasnica a diferendelor internationale

c) Neamestecul in treburile interne ale statelor

d) Indatorirea statelor de a coopera intre ele

e) Dreptul popoarelor la autodeterminare

f) Egalitatea suverana a statelor

g) Indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor internationale

La acestea se adauga cele 3 principii adoptate prin Actul final al Conferintei de la Helsinki, din 1975, care vin in completarea celor 7 principii de mai sus, stabilind astfel un „decalog” de principii – decalog reconfirmat prin Carta de la Paris pentru o noua Europa semnata in 1990 de 34 de state care afirma ca reinnoiesc „ valabilitatea constanta a celor zece principii” ce constituie „baza relatiilor” statelor:

h) Inviolabilitatea frontierelor

i) Integritatea teritoriala

j) Respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

Pactul Societatii Natiunilor mentine 4 exceptii sau situatii in care statele pot recurge la razboi.

In 1928 a fost incheiat pactul BRIAND KELLOGH, privind interzicerea recurgerii la razboi. Pactul a fost ratificat doar de 87 de state. Romania l-a ratificat in 1929.

Carta ONU este un tratat ce cuprinde, in prezent, aproape toate statele lumii. Unul dintre principiile cu forta obligatorie (jus cogens) ale Cartei ONU prevede obligatia statelor de a solutiona pe cale pasnica diferendele dintre ele, intre care si principiul amintit mai sus ce incumba obligatia statelor de a solutiona pe cale pasnica diferendele dintre ele.

Art. 33 cu privire la competentele Consiliului de Securitate al ONU enumara mijloacele de solutionare pasnica pentru care statele au libertatea de a opta:

I. MIJLOACELE POLITICE SI DIPLOMATICE:

– Negocierile

– Bunele oficii

– Medierea

– Ancheta internationala

Concilierea internationala

II. MIJLOACELE DE NATURA JURISDICTIONALA

– Arbitrajul

– Reglementarea judiciara

III. MIJLOACELE DE SOLUTIONARE CREATE IN CADRUL ANUMITOR ORGANIZATII INTERNATIONALE SAU PRIN TRATATE INTERNATIONALE

MIJLOACELE POLITICE SI DIPLOMATICE:

Sunt distinctive din punctul de vedere al metodei folosite. Toate cele 5 mijloace au caracter facultativ. Un stat nu poate fi obligat sau constrans sa se supuna solutiei stabilite printr-unul dintre aceste mijloace de solutionare a diferendelor. Partile au deplina libertate de a alege un anumit mijloc de solutionare diplomatica, de a combina aceste mijloace diplomatice sau de a trece de la un mijloc la altul.

Intre acestea pe primul loc se situeaza negocierile care sunt de altfel si cele mai des utilizate. Sunt considerate ca fiind prima procedura diplomatica de solutionare a diferendelor, modalitatea cea mai adecvata de clarificare sau solutionare a unui diferend. Se caracterizeaza prin aceea ca intre partile la negociere nu intervine nici un intermediar. Partile sunt libere sa aleaga ce anume se negociaza, in ce ritm, cat timp se aloca expertilor etc. Negocierile nu au un regim procedural prestabilit – libertate care trebuie insa inteleasa in limitele procedurilor diplomatice. Partile implicate in negocieri au urmatoarele obligatii ce reprezinta reguli de drept international – reguli nescrise, dar general acceptate:



negocierile trebuie sa fie angajate prioritar altor forme de solutionare (regimul anterioritatii negocierilor).

Negocierile trebuie sa fie efectuate cu buna-credinta (prin buna-credinta se intelege aici ca trebuie sa fie facute cu intentia reala de a se ajunge la o solutie). In decizia data in litigiul privind Platoul continental din Marea Nordului, Curtea a aratat ca „partile au obligatia de a se comporta in asa fel incat negocierile sa aiba un sens.”

Respectarea principiului echivalentei nivelului de negociere. In lipsa unei conventii contrare, durata negocierilor nu este insa limitata. Negocierile pot dura cateva ore, cateva zile sau uneori cativa ani.

Bunele oficii: implica actiunea amicala a unui tert care intervine pentru a apropia partile la un diferend sau pentru a le determina sa inceapa ori sa reia negocierile. Tertul poate fi una/mai multe persoane sau unul/mai multe state. Tertul nu se implica in solutionarea diferendului, ci doar faciliteaza contactele sau negocierile. El indeplineste rolul „unei curele de transmisie”. Regula: tertul nu-si poate impune oficiile, este obligatoriu acordul partilor. Exemplu: in cursul anilor 60-61, intre Franta si Algeria a aparut un litigiu, datorita faptului ca Franta refuza sa recunoasca Guvernul provizoriu al Republicii Algeria si, implicit, independenta fostei colonii franceze. Cu acordul partilor, pentru solutionarea acestui diferend, Elvetia si-a oferit bunele oficii.

Medierea: se aseamana cu bunele oficii, dar presupune o implicare mai mare si o interventie mai activa a tertului in rezolvarea conflictului. Tertul cunoaste temeinic originile diferendului, cunoaste pozitia partilor si trebuie sa fie neaparat total obiectiv. Mediatorul poate fi o persoana, un stat, o organizatie internationala.

Reguli: Mediatorul trebuie sa fie neaparat solicitat si acceptat de partile la diferend care ii definesc totodata mandatul. Trebuie sa faca fiecare parte sa inteleaga punctul de vedere al celeilalte, iar, la momentul optim, sa propuna chiar solutii concrete.

Exemplu: Medierea indeplinita in 1960 de Presedintele BIRD, in diferendul dintre India si Pakistan, in vederea ajungerii al un acord cu privire la utilizarea partajata a apelor fluviului Indus.

Ancheta internationala: Se aplica numai unui numar limitat de situatii (intervine numai in situatiile care nu implica nici onoarea, nici interesele vitale ale partilor – respectiv, in situatiile create in jurul unui dezacord care priveste fapte izolate ce pot fi rezolvate printr-o investigatie impartiala si constiincioasa). Poarta numai asupra situatiei de fapt care sta la originea diferendului. Tertul este o Comisie de ancheta, alcatuita dintr-un numar impar de membri, denumiti comisari. Acestia pot fi cetateni ai statelor parti ori cetateni ai unor state terte. Partile pot depune probe, pot face memorii scrise. Discutiile au in general caracter contradictoriu si se incheie cu intocmirea unui raport, adoptat de Comisie cu majoritate de voturi. Raportul nu este obligatoriu pentru parti.

Exemplu: diferendul Dogger Bank (1905) dintre Anglia si Rusia referitor la navele de razboi rusesti care au deschis focul asupra unor nave de pescuit engleze, crezand ca sunt torpile japoneze – ancheta internationala a permis solutionarea pasnica a acestui diferend.

Concilierea internationala: este o modalitate relativ noua. A cunoscut o larga utilizare in special in perioada de dupa I razboi mondial. A fost introdusa intre mijloacele diplomatice de solutionare prin Actul general de arbitraj din 1928. Consta in aceea ca o comisie, constituita de parti, procedeaza la o examinare impartiala si se straduieste sa defineasca termenii unui aranjament susceptibil de a fi acceptat de parti. Si concilierea presupune acordul partilor. Acest acord se poate insa da si ulterior declansarii unui conflict. Cele mai frecvente intelegeri privind recurgerea la concilierea internationala sunt cele stabilite prin tratatele multilaterale sau bilaterale, inainte de aparitia unor eventuale diferende. Concilierea se desfasoara ca si ancheta, prin intermediul unei Comisii alcatuita dintr-un numar impar de conciliatori. Comisia are atat atributii de elucidare a faptelor ce au generat diferendul, cat si de clarificare a problemelor de drept pe care acesta le ridica. Ea intocmeste un raport, ale carui concluzii trebuie motivate in fapt si in drept – raport prin care sunt propuse partilor aranjamente convenabile, pe baza de concesii reciproce. Desi nu are forta obligatorie pentru partile la diferend, de cele mai multe ori concluziile acestuia sunt avute in vedere de catre parti.

Exemplu: Romania a devenit parte la Actul general de arbitraj din 1928 si a incheiat ulterior cu statele Micii Antante un Act general de conciliere, arbitraj si reglementare judiciara care urma sa se aplice in eventualele diferende dintre acele state.

Ulterior Actului din 1928, concilierea a mai fost prevazuta, ca mijloc de solutionare diplomatica, intr-o serie de tratate si conventii.

MIJLOACELE DE NATURA JURISDICTIONALA (MIJLOACELE JURISDICTIONALE)

Art. 33, Carta ONU, indica statelor, pe langa mijloacele diplomatice, si recurgerea la calea arbitrajului si la cea a reglementarii judiciare.

Ambele se caracterizeaza prin cateva elemente fundamentale ale functiunii jurisdictionale:

Procedura are caracter contradictoriu si trebuie sa garanteze egalitatea partilor si dreptul lor la aparare

Ea se finalizeaza printr-o hotarare intemeiata pe considerente de drept

Hotararea este pronuntata de un organ independent fata de partile in litigiu si este obligatorie pentru parti

Particularitati:

Justitiabilii sunt in general statele purtatoare de suveranitate

Jurisdictia este facultativa. Statele nu pot fi aduse cu forta in fata unor organe de jurisdictie internationala



loading...







Politica de confidentialitate

DISTRIBUIE DOCUMENTUL

Comentarii


Vizualizari: 1612
Importanta: rank

Comenteaza documentul:

Te rugam sa te autentifici sau sa iti faci cont pentru a putea comenta

Creaza cont nou

Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2019 . All rights reserved

Distribuie URL

Adauga cod HTML in site